Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Formula principiului terţului exclus este ( ). El se citeşte: „p sau non-p” („sau p, sau non-p”). Dacă folosim
semnul în loc de “acceptat” şi semnul “Ú” (se citeşte „sau”) ori “w” (se citeşte „sau…, sau…”) pentru disjuncţia logică,
atunci formula care se citeşte “este acceptat p sau nu este acceptat p” (unde p este o propoziţie oarecare) redă,
simbolic, principiul terţului exclus. Formulele acestui principiu , nu se contrazic, deoarece redau diverse
aspecte ale relaţiei subiect-obiect: logico-gnoseologice, axiologice sau pragmatice.
Principiul terţului exclus nu ne spune, care din cele două judecăţi p sau non–p e adevărată şi care e falsă, acceptată sau
neacceptată (respinsă). Acest principiu este un imperativ formal al gândirii: numai experienţa, contactul cu realitatea
precizează adevărul uneia şi falsitatea celeilalte, acceptarea uneia şi respingerea celeilalte.
Când la două judecăţi se aplică principiul terţului exclus, e suficient să ştim că una din judecăţi e falsă, pentru a şti fără altă
cercetare că cealaltă e adevărată (şi invers). De asemenea, e suficient să constatăm că persoana concretă nu e vinovată,
pentru a putea spune, cu toată siguranţa, că enunţul „persoana concretă e vinovată” este fals, fără a mai face probe de
constatare. Respectarea principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă. Orice teorie
care îndeplineşte condiţiile respectării acestui principiu dispune de calitatea de a putea decide univoc pentru orice
propoziţie, privind integrarea sau neintegrarea ei într-un sistem conceptual.
În legătură cu dezvoltarea logicii polivalente (care operează cu mai mult de două valori de adevăr), a fost abordată
problema generalizării, extinderii principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus. Aristotel a luat în consideraţie numai
situaţiile logice bipolare, ale proprietăţilor care sunt în raport de contradicţie. P. Botezatu consideră că cele două principii
pot fi convenabil extinse la situaţii mai generale, în care se opun mai mult decât două proprietăţi. Acestea formează serii de
proprietăţi contrare intermediare între cele două extreme. În acest caz, principiul noncontradicţiei „devine principiul
excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este imposibil ca unuia şi aceluiaşi obiect să i se potrivească în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar terţul exclus se extinde în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni
prezenţi) alcătuind principiul exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una din
proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse” (idem, p. 38).
Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică, trebuie să avem în vedere particularităţile
domeniului de referinţă: acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu asupra persoanelor; vârsta, starea socială, psihică a
persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţie. Spre exemplu, din punct de vedere juridic, starea unei persoane poate fi
de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită cu vinovăţie sau nevinovăţie.
Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede luare de decizii în mod principial şi
categoric.
· Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în antichitate (de exemplu, în Grecia Antică)
pedeapsa se stabilea de către judecată numai după pronunţarea prin vot a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de
exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi în activitatea judecătorească contemporană: judecata stabileşte
faptul săvârşirii ori nesăvârşirii unei infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este vinovat ori
nu-şi recunoaşte bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte paternitatea reclamatul ş. a.
· În activitatea de legiferare apar situaţii de alternativă: este cvorum ori nu este, întrebarea este înscrisă pe ordinea de zi
ori nu se înscrie, actul decizional este adoptat ori nu este adoptat; preşedintele statului dizolvă Parlamentul ori nu-l
dizolvă (art. 85 al Constituţiei RM) ş. a.
2.5. Principiul raţiunii suficiente
Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali, ceea ce se
numeşte interdependenţă, conexiune universală („determinism”).
Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea denumită principiul raţiunii
suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu există nici o schimbare fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional,
admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără un temei.
Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în conformitate cu care o
aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este considerată adevărată sau neadevărată.
Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul fragment: „Raţionamentele noastre sunt
întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o
contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta; şi principiul raţiunii suficiente, în
virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o
raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori nu pot fi
cunoscute” [38, § 31, 32].
În plan ontologic, principiul raţiunii suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului şi poate fi formulat
astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru are un temei, în virtutea căruia există”.
În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre idei, dintre conţinutul propoziţiilor
logice (care enunţă stările lucrurilor), anume: valoarea logică a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu
valoarea logică a consecinţei (propoziţiei condiţionate).
Fiind dată o propoziţie oarecare Q, spunem că ea dispune de un temei suficient P (care reprezintă una sau mai multe
propoziţii), dacă dat fiind adevărul lui P, devine imposibil ca Q să nu fie adevărată, iar falsitatea lui Q exclude adevărul
lui P.
Exemple:
1.Dacă omul are febră (P) , atunci el este bolnav (Q), iar dacă omul nu este bolnav ( ), atunci el nu are febră ( );
2.Dacă în timpul comiterii unei fapte penale făptuitorul ei se află în stare de iresponsabilitate (P), atunci el nu va fi supus
răspunderii penale (Q), iar dacă făptuitorul este supus răspunderii penale ( ), înseamnă că în timpul comiterii faptei
penale el se afla în stare de responsabilitate ( ).
Specificul principiului raţiunii suficiente constă în aceea că el asigură întemeierea, fundamentarea raţionamentelor, dar nu
şi corectitudinea lor formală, deoarece claritatea, precizia, coerenţa, consistenţa, consecvenţa demersurilor logice sunt
asigurate de aplicarea principiilor identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Altfel spus, „principiul raţiunii suficiente
asigură nu atât corectitudinea gândirii, cât întemeierea ei. Raţionamentul poate fi corect după formă, dar neîntemeiat de
către premisele sale… Pentru a-i asigura o veridicitate certă, e necesar să întemeiem adevărul premiselor, fiindcă, dacă
premisele vor fi adevărate, iar raţionamentul valid, atunci şi concluzia va fi cert adevărată… De aceea, în cadrul logicii, e
necesar să distingem între corectitudinea şi întemeierea gândirii” [68, p. 236]. Deci din punct de vedere logic, orice
adevăr, pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri.
Aspectul formal al principiului raţiunii suficiente reprezintă subiectul multor discuţii dintre reprezentanţii diferitor curente
ale logicii moderne. Majoritatea specialiştilor consideră că însăşi exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă
de logică matematică, că raţiunea suficientă nu este o lege în formă logică, ci doar o normă, o recomandare: orice propoziţie
trebuie admisă (sau respinsă) în virtutea unui temei, pe baza unor argumente (Vezi: [9, p. 41]; [25, p. 93]). Totuşi unii
autori nu neagă posibilitatea formalizării exacte şi complete (în cadrul logicii predicatelor) a principiului raţiunii suficiente
(vezi, de pildă: [67, p. 61, 133]).
Considerăm că aspectul formal al condiţionării poate fi, aproximativ, exprimat cu ajutorul propoziţiilor condiţionale (din
logica enunţurilor).
În cazul condiţiei suficiente, poate fi utilizată următoarea formulă: (P®Q)º( ® ) (se citeşte: dacă P, atunci Q şi este
echivalentă cu formula dacă non-Q, atunci non-P). Această formulă poate fi interpretată astfel: Propoziţia P este raţiune
suficientă pentru propoziţia Q, cu condiţia că adevărul propoziţiei Q decurge cu necesitate doar din adevărul propoziţiei P
(adică propoziţia P fiind adevărată, este exclus ca, în acelaşi timp, propoziţia Q să fie falsă), deoarece falsitatea
propoziţiei P nu determină univoc valoarea de adevăr a propoziţiei Q (adică falsitatea propoziţiei P nu exclude adevărul
sau falsitatea propoziţiei Q). Deci nu putem obţine o întemeiere sigură a propoziţiei Q decât cu condiţia ca propoziţia P să
fie adevărată. În acelaşi timp, propoziţia non-Q este raţiune suficientă pentru propoziţia non-P, ceea ce înseamnă că
falsitatea propoziţiei P decurge cu necesitate doar din falsitatea propoziţiei Q, adică fiind falsă propoziţia Q, este exclus
ca, în acelaşi timp, propoziţia P să fie adevărată. Deci nu putem, cu siguranţă, demonstra falsitatea propoziţiei P decât cu
condiţia falsităţii propoziţiei Q.
Aşadar, raţiunea suficientă este un principiu al raţionalităţii, care exprimă interdependenţa valorică a anumitor
propoziţii logice: adevărul propoziţiei determinate (consecinţei) depinde de adevărul propoziţiei determinante
(condiţiei), iar falsitatea propoziţiei determinante (condiţiei) depinde de falsitatea propoziţiei determinate
(consecinţei).
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea regulă:
Dacă şi numai dacă o persoană nu a comis o faptă ilicită cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este sancţionată ( ).
În discursurile curente, uneori este dificil să distingem cu claritate condiţiile necesare de cele suficiente şi necesare.
Propunem următoarea formulă prescurtată care exprimă condiţia suficientă şi necesară:(P ® Q) Ù ( ® ) (se citeşte
“dacă P, atunci Q şi dacă non-P, atunci non-Q”).
Exemplu: Dacă o persoană a comis o faptă penală cu vinovăţie (P), atunci ea este supusă răspunderii penale (Q), iar dacă
o persoană nu a comis o faptă penală cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este supusă răspunderii penale ( ).
Din cele expuse mai sus, conchidem că principala condiţie impusă de principiul raţiunii suficiente constă în a nu
accepta (respectiv, a nu respinge) o propoziţie decât dacă dispunem de un temei capable să justifice acceptarea
(respectiv, respingerea) acestei propoziţii (Vezi, de pildă: [5, p. 11]).
Aşadar, principiul raţiunii suficiente contribuie la aceea ca gândurile noastre să decurgă logic unul din altul, să fie
întemeiate pe propoziţii (judecăţi) despre adevărul cărora nu se îndoieşte nimeni. Acestor cerinţe le corespund anumite
tipuri de judecăţi-argumente: axiome, legi, reguli, definiţii ş. a.
Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis fără demonstraţie, de pildă, „întregul
este mai mare decât o parte a lui”; „două mărimi egale cu a treia, sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic
pentru toată clasa de obiecte este caracteristic şi pentru fiecare element”.
Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale, stabile dintre obiectele şi
fenomenele naturii, societăţii, gândirii, de pildă, legea contrapoziţiei în logica enunţurilor.
Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş. a. după care se desfăşoară anumite acţiuni, proceduri,
procese raţionale, de pildă, regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric, regulile distribuirii termenilor
(subiectului şi predicatului) în propoziţiile categorice.
Definiţiile sunt propoziţii logice care oferă semnificaţia precisă a cuvintelor, noţiunilor, expresiilor utilizate în
activitatea raţională, de pildă, faptă ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau juridice, prin care se
încalcă o normă de conduită obligatorie.
În concluzie, recomandăm a reţine unele idei cu privire la importanţa principiului raţiunii suficiente: „Principiul raţiunii
suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de
altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli,
alături de altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei
nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism, agnosticism) constituie încălcări
ale principiului raţiunii suficiente” [9, p. 43].
Principiul raţiunii suficiente este baza metodologică a activităţii juridice. Însăşi ideea de drept, legitate, ordine de dreptare
ca scop stabilitatea societăţii şi a relaţiilor sociale, instaurarea principiilor libertăţii, echităţii, umanismului etc. Deci
principiile dreptului obiectiv sunt raţiunea suficientă care determină normele dreptului pozitiv.
· Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice sau juridice este raţiune suficientă
pentru crearea sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept cu instituţiile, mijloacele, garanţiile de rigoare –
juridice şi statale. Examinând problemele delincvenţei şi răspunderii juridice, este necesar să aplicăm corect cerinţele
principiului raţiunii suficiente.
· Pericolul social, prejudiciul sunt notele obiective principale, care definesc delictul, infracţiunea şi reprezintă raţiunea
obiectivă ce delimitează licitul de ilicit, iar gradul de pericol social, măsura prejudiciului delimitează formele ilicitului
juridic – civil, administrativ, penal etc.
· Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii suficiente în materie juridică,
deoarece pentru declanşarea răspunderii juridice este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii obiective şi
subiective. Răspunderea juridică intervine numai în cazul unei conduite ilicite, adică a unui comportament care nu este
conform prevederilor legale şi care provoacă anumite prejudicii persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc.
(condiţia obiectivă a răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia – recunoaşterea
capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ(aspectul intelictiv al vinovăţiei), dea manifesta un act de voinţă, a-şi
alege o anumită comportare în raport cu scopurile urmărite în mod conştient, de a-şi asuma riscul acestui comportament
(aspectul volitiv al vinovăţiei)etc.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. De pildă, minoritatea exclude
răspunderea, pe temeiul insuficientului discernământ şi a precarei experienţe de viaţă; alinaţia mintală este cauză de
iresponsabilitate; cazul fortuit, constrângerea morală, starea de necesitate, legitima apărare sunt, de asemenea, împrejurări
care exclud răspunderea juridică, bazată pe factori de ordin biologic-fiziologic, produse ca urmare a unor presiuni
exterioare ş. a. (vezi, de pildă: [54, p. 326-327]).
Deci, persoanele fizice şi juridice sunt supuse răspunderii juridice (respectiv, nu sunt supuse răspunderii juridice) în virtutea
aplicării principiului raţiunii suficiente în materie juridică.
· Principiul raţiunii suficiente, de asemenea, se particularizează în principiile justiţiei, egalităţii, accesului liber în justiţie,
prezumţiei nevinovăţiei ş. a. De exemplu, prezumţia nevinovăţiei stipulează: „Orice persoană acuzată de un delict este
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul
căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale” (art. 21 al Constituţiei RM).
· În practica judiciară, cauza poate fi examinată, dacă sunt raţiuni (temeiuri de fapt şi temeiuri de drept suficiente). În
legislaţie este utilizat însuşi termenul “raţiune suficientă”. Astfel, în cursul procesului penal, faţă de inculpat, atunci când
sunt raţiuni suficiente, se aplică măsuri de reprimare. În dosarele ce conţin afirmaţii despre vinovăţia acuzatului trebuie să
fie înregistrate date faptice suficiente pentru învinuire. În caz contrar, învinuirea nu poate fi apreciată ca justă. Pronunţarea
unei sentinţe sau a unei hotărâri motivate este un principiu al dreptului procesual. Raporturile juridice civile, de asemenea,
sunt determinate de anumite raţiuni suficiente: ele apar numai atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele premise (de
fapt şi de drept):
1. existenţa normei de drept civil care transformă un raport social în raport juridic civil;
2. existenţa subiectelor de drept – persoane fizice sau juridice;
3. existenţa unui fapt juridic care: declanşează naşterea, modifică ori desfiinţează raportul de drept respectiv (Vezi, de
pildă: [18, p. 216]).
În fine, principiile logicii formale au o mare importanţă pentru logica probaţiunii. Ea cercetează procesul de probaţiune
judiciară ca tip concret de activitate raţională bazată pe legile şi formele gândirii abstracte.
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar nu şi suficiente) pentru a gândi
logic-corect sunt specifice pentru fiecare principiu logic. Principiul identităţii impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act
raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-şi păstreze întotdeauna trăsăturile, conţinutul, înţelesul, sistemul de
referinţă, valoarea de adevăr. Principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge între
adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm consecvenţă, să decidem riguros
dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr. În sfârşit, principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a
nu se accepta sau a nu se respinge nici o propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.
Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie, coerenţă, consistenţă,
consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei valoric şi pragmatic în activitatea raţională în cadrul anchetei, în
procesul de selectare, cercetare şi apreciere (evaluare) a probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin în acest
proces etc.