2 Părintele IOSIF TRIFA

Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 3

Preot IOSIF TRIFA

ADÂNCIRI ÎN EVANGHELIA
MÂNTUITORULUI
4 Părintele IOSIF TRIFA
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 5

Cuvânt înainte

Noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evan­

ghelia Mântuitorului. Trăim un creştinism de suprafaţă, căci
viaţa noastră încă nu s-a pogorât în adâncimea Evangheliei,
de unde iese puterea unei vieţi adevărat creş­tineşti. Trăim un
creştinism ce a rămas numai cu litera legii, nu însă şi cu duhul
Evangheliei, care îl face pe om viu şi îi dă putere să iasă din
păcate. Din creştinismul nostru lipseşte parcă miezul şi răsună
numai găocile goale. Aici e pricina atâtor rele şi scăderi care
bântuie viaţa noastră.
Mântuitorul predica o înnoire lăuntrică a omului, mus­
trând pe cei ce spală blidele numai pe dinafară (Mt 23, 25).
Aşa trebuie să fie şi predica. În spiritul Vechiu­lui Testament
e acea predică ce întruna tot spune să nu faci ceea şi ceea şi
să faci ceea şi ceea. Este aceasta o predică fără putere, pen­
tru că aproape toţi oamenii cunosc binele şi răul, dar n-au
putere să facă binele, ci fac răul. Păcătoşii trebuie aduşi la
Mântuitorul, trebuie apropiaţi de Mân­tuitorul, trebuie ajutaţi
să‑L afle pe Mântuitorul, căci, atunci când L‑au aflat cu ade­
vărat pe Mântuitorul şi Jert­fa Lui cea sfântă, deodată capătă
dar şi putere de sus ca să iasă din răutăţi.
Taina unei plugării luminate este arătura adâncă. Numai
când plugul pătrunde la o adâncime de anumiţi centimetri se
spune că dă de aşa-numitul „pământ viu” şi răscolirea acestui
pământ aduce roadă bogată. „Să arăm mai adânc”, aceasta
6 Părintele IOSIF TRIFA

e parola, deviza, lozinca plugăriei şi tot aceasta e şi parola

îndreptării vieţii omului. Pentru ca să putem trăi o viaţă după
Evanghelie, pentru ca viaţa noastră să poată rodi roade de
fapte bune, trebuie să arăm cu plugul Evangheliei mai adânc
în pământul inimii noastre şi al altora. Pentru aducerea sufle­
telor la Mântuitorul, noi, preoţii, trebuie să arăm mai adânc.
În acest înţeles a ieşit cartea de faţă, ca o încercare de arătură
mai adâncă în pământul inimii oamenilor şi în ogorul păsto­
ririi sufleteşti.

Sibiu, la 30 ianuarie 1926

Preot Iosif Trifa
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 7

„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi... căci fără

Mine nu puteţi face nimic”
Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie;
şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o cură­ţeşte, ca mai multă
roadă să aducă.
Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l‑am spus.
Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate
să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici
voi, dacă nu rămâneţi în Mine.
Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine
şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi
face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca
mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard (In
15, 1-6).

De când eram preot tânăr la sate, mi-aduc aminte că în

toată duminica predicam oamenilor zi­cându-le: „Faceţi, oa-
meni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea”... Însă în scur-
tă vreme am băgat de seamă că o astfel de predică era fără
putere. Era o predică fără Hris­tos, pentru că nu puteam aduce
cu ea sufletele la Mântuitorul şi nu vedeam răsărind pe urmele
ei roade de fapte bune. Oamenii ascultau cu plăcere sfaturile,
dar făceau tot aceleaşi urâciuni. Atunci am început să cerce-
8 Părintele IOSIF TRIFA

tez Scripturile şi, adâncindu-mă în Noul Testament, am aflat

că pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul trebuie săpat mai
adânc.
Oamenii – îmi ziceam eu – destul de bine cunosc şi ei ce-i
bine să faci şi ce nu-i bine să faci, însă răul stă în aceea că omul
n-are putere să facă binele, şi face răul. Predica şi Evanghelia
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 9

trebuie să pătrundă mai adânc. Puterea Evangheliei trebuie să

pătrundă mai adânc. Puterea Evangheliei trebuie să pătrundă
până la izvorul de unde pleacă binele şi răul, faptele cele bune
şi cele rele. Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu
putere şi cu dar de sus...
După această adâncire în mine însumi şi în Evanghelie,
am stat în faţa poporului cu o predică nouă. În­tr‑o duminică
le-am citit evanghelia de mai sus şi la sfârşit le-am zis cam
aşa: Fraţilor! Eu tot mereu v-am sfătuit să faceţi fapte bune
şi să vă feriţi de cele rele. Acum însă văd că predica şi sfatu-
rile mele au fost în zadar şi în zadar aş mai predica mereu să
faceţi fapte bune, căci voi n-aveţi putere să faceţi fapte bune.
Auzirăţi cum zise Iisus în evanghelie: „Eu sunt viţa, voi mlă-
diţele (ra­murile); cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela
aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. Voi
nu puteţi face roade de fapte bune pentru că n-aveţi legătură
cu Mântuitorul. Ramurile vieţii noastre au ieşit din butucul
vieţii care este Iisus Hristos şi de aceea n‑aveţi putere să vă
schimbaţi via­ţa şi purtările.
10 Părintele IOSIF TRIFA

„Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlă-

diţa şi se usucă”, zice Mântuitorul. Aşa şi orice om: îndată ce-
şi pierde legătura cea vie cu Iisus Mântuitorul, îşi pierde şi pu-
terea sufletească şi se ofileşte, se usucă în păcate. Satul nostru
şi viaţa noastră sunt pline de uscăturile faptelor rele tocmai din
pricină că noi am pierdut legătura cea vie cu Iisus Mântuitorul,
suntem nişte odrasle rupte din butucul vieţii. Fiecare dintre noi
să se întrebe ce fel de legătură are cu Iisus Mântuitorul, cu
butucul vieţii. Ce fel de legătură ai tu cu Mântuitorul? Eşti tu
o ramură altoită şi odrăslită în butucul Lui? Aici este izvorul şi
taina puterii de viaţă creştină. De la cine n-are această legătură,
în zadar am aştepta să facă fapte bune. Până nu vă faceţi aceas-
tă legătură, zadarnică este predica şi sfatul meu să faceţi asta şi
asta şi să nu faceţi ceea şi ceea. Ar însemna că predic la nişte
meri pădureţi să facă mere bune. Faceţi-vă legătură cu butucul
vieţii: cu Iisus Mântuitorul şi atunci viaţa voastră va înflori şi
va rodi neîncetat roade de fapte bune...
Astfel mă înţelegeam în predică cu păstoriţii mei şi aceas-
tă frântură de predică am pus-o şi aici, ca toţi creştinii să în-
ţeleagă că izvorul îndreptării omului trebuie căutat în legătura
ce şi-o face omul cu Iisus Mântuitorul. Tăria şi puterea unui
creştin adevărat al lui Hristos este legătura ce şi-a făcut-o şi pe
care o are şi o ţine cu Iisus Mântuitorul. Fără această legătură,
hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic. Hotărârea
noastră de a sluji lui Hristos trebuie altoită în butucul vieţii,
care este Iisus Hristos, căci altcum n-are nici o putere.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scria mai anul trecut:
„Am cercat, părinte, să mă las de beţie, dar n-am putut; m-am
hotărât că nu mai beau, dar n-am putut ţine hotărârea”. I-am
scris înapoi: „Fă-ţi, dragă suflete, mai întâi o legătură vie cu
Mântuitorul... Altoieşte-ţi ramura vieţii în butucul Lui... Predă-
te Lui şi începe o viaţă nouă cu El şi prin El. Fără să-ţi faci mai
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 11

întâi această legătură, te poţi hotărî în toată ziua contra păcate-

lor, poţi pune şi jurământ contra lor, că tot la nimica ajungi”...
Lumea de azi e plină de uscăturile şi poamele sălbatice ale
fărădelegilor tocmai din pricină că oamenii au pierdut legătura
cea de putere şi de viaţă dătătoare cu Iisus Mântuitorul. Trăiesc
creştinii de azi un creştinism de spoială, fără rădăcină şi fără
altoire în butucul vieţii, care este Iisus Hristos.
O, cum se scurg în deşertăciune anii celui ce trăieşte o
astfel de viaţă! Când trăieşti o viaţă fără Hristos, eşti „o ramură
uscată pe care o aşteaptă focul pieirii sufleteşti”.
Dar, o, ce fru­moasă şi plină de putere şi de bucurie sufle-
tească es­te viaţa celui ce trăieşte o legătură vie şi neîncetată
cu Dumnezeu prin Iisus Hristos! Când viaţa ta e o ramură din
butucul viţei lui Iisus Hristos, atunci faptele cele bu­ne vin de
la sine. A­tunci po­mul, via vieţii tale înfloreşte şi rodeş­te ne­
încetat. Când ai a­ceastă legătură, a­tunci Dom­nul curăţă mereu
via vieţii tale şi îi dă putere ca tot mai multă roadă să a­du­că.
A­tunci când ai a­ceastă legătură, şi ho­tărârea ta contra pă­catelor
are pu­tere şi îţi dă putere să birui patimile şi ispitele a­cestei
lumi şi să-i atragi şi pe alţii în calea mântuirii sufleteşti.
12 Părintele IOSIF TRIFA

La picioarele Crucii se poate afla

taina mântuirii sufleteşti
Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mântuirii
sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufleteşti se poate afla
numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mântuirii sufleteşti
nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi ca
să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufle-
teşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare
la picioarele Crucii... Să cazi la picioarele Crucii doborât de
greutatea păcatelor... Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa
cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci
începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi
cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te
simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric
şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când
simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi um-
bla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului:
„Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!”. Să
cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar în-
semna să înjugi boii înapoia carului.
Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale
te pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii. Dum­nezeu Însuşi te
atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. „Şi pe toţi vă voi
trage la Mine”, zicea Mântuitorul către apos­toli (In 12, 32).
Când în tine se trezeşte o dorinţă de a ieşi din ticăloşie, când
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 13

în tine se trezeşte un suspin sufletesc, când din ochii tăi iese

pe furiş câte o lacrimă de durere pentru ticăloşia ta, când atare
necaz soseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii, dragă cititoru-
14 Părintele IOSIF TRIFA

le, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea să te aducă

la picioarele Crucii. Însă când Duhul lui Dumnezeu începe a
lucra în om, atunci începe şi satana a lucra cu toate meşte-
şugurile lui, pentru că se vede în primejdia de a-şi pierde un
credincios. Vocea diavolului e aceea care şopteşte unora: „Eşti
prea păcătos, omule, ca să ai iertare... că doară n-ai omorât pe
nimeni să te faci «pocăit»”...
N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şi amăgi-
rile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui Dumnezeu să te atragă
tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te, dragă suflete, lasă-te
atras cu totul la picioarele Crucii, căci numai acolo ţi se arată
taina cea mare a vieţii şi a mântuirii sufleteşti. Minunea cea
mare a schimbării unei vieţii păcătoase, minunea cea mare a
învierii păcătoşilor la o viaţă nouă, se petrece şi se poate pe-
trece numai la picioarele Crucii. Căzut la picioarele Crucii, ţi
se deschid ochii ca să vezi lumea şi să te vezi pe tine însuţi în
lumina Evangheliei. La picioarele Crucii te afli pe tine însuţi şi
rosturile vieţii tale. La picioarele Crucii afli cât de grozav a fost
păcatul tău, că a trebuit ca Însuşi Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să
moară pentru tine şi iertarea ta. La picioarele Crucii afli cu ce
fel de dragoste te-a iubit Dumnezeu Tatăl, că pe Însuşi Fiul Său
L-a jertfit pentru tine. La picioarele Crucii afli că Iisus este un
Mântuitor al tău, Care a murit pentru tine, pen­tru păcatele tale,
pentru iubirea ta şi pentru scăparea ta. La picioarele Crucii ţi
se deschide mintea şi gura ca să strigi îngrozit: „O, nebunul de
mine, cu câtă dragoste m-a iubit Tatăl şi cu câtă ură l-am urât
eu pe de‑aproa­pele; cât a suferit Mântuitorul pentru mine şi eu
am sărit în capul vecinului pentru toate nimicurile; cu ce dar
m-a îmbiat Crucea şi eu l-am respins!”... La picioarele Crucii
afli că tu nu mai eşti al tău, ci eşti al lui Iisus Hristos, Care te-a
răscumpărat cu un preţ mare; eşti averea Celui răstignit (I Cor
6, 19-20).
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 15

Dar la picioarele Crucii nu ţi se deschid numai ochii în-

ţelegerii, ci capeţi de sus şi un dar, o putere, un ajutor să‑ţi
schimbi viaţa. Stând la picioarele Crucii, o putere de sus îţi
schimbă inima, îţi schimbă ochii, îţi schimbă urechile, mâinile,
vorbele şi purtările. Când ai aflat cu adevărat Crucea Mântui-
torului, nimeni nu te mai poate ridica de la picioarele ei. O via-
ţă întreagă o petreci lângă Crucea Mântuitorului şi sub darurile
ce se revarsă din ea.
Dragă cititorule! Hotărârea ta împotriva păcatelor n‑ajun-
ge nimic dacă n-ai îngenuncheat cu ea mai întâi la picioarele
16 Părintele IOSIF TRIFA

Crucii; dacă nu stai mereu cu ea sub darurile ce izvorăsc din

Jertfa cea sfântă a Crucii. Diavolul încă nu se sperie când te
hotărăşti contra păcatelor, căci ştie el că de la hotărâre până la
faptă este mult; diavolul nu se sperie nici chiar când pui jură-
mânt să ieşi din rele (şi pe urmă mai afund te bagi în ele), dar
se îngrozeşte satana şi tremură când te ridici ca fiul cel pierdut,
din evanghelie, şi, plângând cu amar ca şi în faţa Crucii Mân-
tuitorului, cazi în braţele Tatălui Ceresc şi începi o viaţă nouă
ca unul ce mort ai fost şi ai înviat, pierdut ai fost şi te-ai aflat.
În imaginea de la pagina 15 se vede calea cea strâm­tă a
vieţii. Această cale are la intrare numai o uşă îngustă. Toţi cei
ce vor să apuce pe calea vieţii trebuie să intre prin a­ceastă uşă
îngustă, iar această uşă este Crucea şi Jertfa lui Iisus.
„Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine se va mân­tui”
(In 10, 9), a zis Iisus. Această uşă e Crucea şi Jertfa Lui cea
sfântă. Numai cine intră prin această uşă capătă dar şi putere
de sus să înainteze tot mai sus, mai sus, spre culmile Ierusali-
mului sufletesc, spre culmile vieţii şi fericirii veşnice.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 17

Cele patru stări ale mântuirii sufleteşti

Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am
adus la Tine pe fiul meu care are duh mut.
Şi oriunde l-apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la
gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor
Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până
când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l
la Mine.
Şi l-au adus la El. Şi, văzându-L pe Iisus, duhul îndată a
zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
Şi l-a întrebat pe Tatăl lui: Câtă vreme este de când i‑a
venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie.
Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să‑l piar­
dă. Dar, de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui
ce crede.
Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele.
Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul
cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi
din el şi să nu mai intri în el!
Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar co­
pilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat şi el s-a sculat
în picioare.
18 Părintele IOSIF TRIFA

Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat

deoparte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi,
decât numai cu rugăciune şi cu post.
Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia
să ştie cineva (Mc 9, 17-30).

Un bolnav s-a apropiat de mine astă vară întru-un sat.

Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopa şi nici un altfel de bete-
şug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală
grea: beţia. „Am cercat să mă las de beţie, domnule părinte,
şi nu pot, mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea din «Lu-
mina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar după o vreme
şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa
de acest rău?...”
Ca răspuns, eu am deschis Testamentul Nou şi am citit îm-
preună cu el evanghelia fiului îndrăcit, pe care o dăm aici. I-am
arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie.
Întâia dată ne spune că un copil avea „duh mut” care îl
chinuia şi îl „arunca în foc şi în apă”. A doua oară, că părinţii
lui l-au adus la Iisus. A treia oară, că i-a fost mai rău când s-a
apropiat Iisus de el şi a patra oară, că s-a tămăduit deplin.
„Vezi, omule, i-am zis bolnavului, şi tu trebuie să treci
prin aceste patru stări ca să te poţi mântui. Întâia dată trebuie
să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele
şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân
peste voinţa omului ce le primeşte. Şi tu eşti stăpânit de pute-
rea «duhului mut» care, atunci când te cuprinde, te aruncă în
focul beţiilor şi în noroiul... păcatelor”.
„De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi, de câte
ori păcătuim sau apucăm patimi rele (ca beţia, sudalma, mâ-
nia, desfrânarea etc.), diavolul prinde putere asupra noastră.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 19

Aceasta e starea cea dintâi şi din această stare trebuie să fugim,

trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n‑avem decât la Iisus, Mân-
tuitorul nostru, Care a venit să nimicească lucrurile şi puterea
diavolului (I In 3, 8). Ca şi copilul din evanghelie, aşa trebuie
să ne apropiem şi noi, cu bolile sufleteşti, de Iisus Mântuitorul
şi Tămăduitorul bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti.
20 Părintele IOSIF TRIFA

Doctorul şi Izvorul tămăduirii bolilor noastre sufleteşti

este Iisus Mântuitorul. Fără de El noi nu putem face nimic.
Însă cei mai mulţi nu se ştiu apropia aşa cum trebuie de acest
Izvor şi de aceea îi auzi plângân­du-se: „Am cercat, dar nu
pot”... „Mi-am pus în gând să mă las de ceea şi ceea, dar n-am
putut”... N-au putut pentru că au încercat să facă acest lucru
prin puterile lor, iar Domnul Iisus a spus răspicat că fără de El
nu putem face nimic (In 15, 5). Cei ce spun că „nu pot” au luat
o hotărâre fără Hristos, iar o astfel de hotărâre n-are putere.
Să scapi de chinurile patimilor şi păcatelor înseamnă mai în-
tâi să-ţi faci o legătură vie cu Mântuitorul şi să alergi în braţele Lui
mântuitoare. Să scapi de patimi şi de năravuri urâte înseamnă să
te hotărăşti la o viaţă nouă şi să primeşti un Stăpân nou: pe Mân-
tuitorul Iisus Hristos; şi să începi o viaţă nouă cu El. Peste această
hotărâre se coboară apoi de sus darul, harul şi puterea Duhului
Sfânt, care face din tine o „făptură nouă”, un „om nou”, un „om
duhovnicesc” care biruie firea cea păcătoasă şi patimile rele.
Semnul şi dovada că te apropii cu adevărat de Mântuitorul
şi mântuirea ta sufletească trebuie să fie starea a treia prin care
a trecut copilul din evanghelie, adică aceea când i s-a făcut
mult mai rău, când l-a scuturat pe el diavolul, după ce s-a apro-
piat de Iisus. Când te apropii şi tu cu adevărat de Mântuitorul,
ţi se face şi ţie „mai rău”, adică diavolul se vede în primejdia
de a-şi pierde un credincios şi de aceea umblă cu toate meşte-
şugurile să nu te scape din prinsoarea lui.
Până când petreci în fărădelegi, diavolul şade liniştit şi
mulţumit de felul traiului tău, dar îndată ce vrei să o rupi cu pă-
catul şi să te apropii cu adevărat de Iisus, ţi se face şi ţie „mai
rău”, adică diavolul începe şi el a lucra.
Unul dintre cei ce s-au hotărât împotriva păcatelor şi a
intrat în Oastea Domnului îmi scrie: „Am ţinut hotărârea până
la un loc, dar de la o vreme şi mai tare s-a aprins pofta băuturii
în mine şi m-am îmbătat şi mai rău”. Altul, de altă parte, mi se
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 21

plânge: „De când m-am hotărât, nu mai am pace cu oamenii

ăştia, că tot strigă după mine că-s pocăit, pentru că după bise-
rică nu mă bag cu ei la crâşmă să beau”. Iată, aceasta e starea
a treia: când omul se hotărăşte pentru Domnul şi se apropie
de Dumnezeu, diavolul, pe de altă parte, pune foc mai mult în
patimile omului şi scoate în calea lui fel de fel de batjocuri şi
de „prieteni” care îl trag de mânecă să se dea iarăşi la roată cu
lumea, adică să se întoarcă iarăşi în mocirla din care a ieşit.
Dragă cititorule! Când satana te chinuie după ce te‑ai ho-
tărât împotriva păcatelor şi te-ai apropiat de Mântuitorul şi de
mântuirea ta cea sufletească, să nu te sperii: este cea din urmă
zvârcolire a lui. Tu nu te teme, stai drept, ca un bun ostaş al lui
Hristos, în faţa meşteşugirilor lui, mai înaintează câţiva paşi în
credinţă, în încredere, în alipire faţă de El şi ai câştigat lupta,
trecând în starea a patra a fiului din evanghelie: tămăduirea şi
mântuirea ta cea sufletească.
Acestea sunt cele patru stări şi trepte ale mântuirii noastre
sufleteşti şi toţi care vor să intre cu adevărat în Oastea Domnu-
lui vor trece prin ele.

Rugăciune

Iisuse Mântuitorule, iată, ies şi eu în calea Ta ca fiul din

evanghelie. Diavolul mă chinuie şi pe mine şi mă aruncă în
focul şi în apele ispitelor şi patimilor. Fie-Ţi milă de mine,
Doamne, căci rănile din suflet mă dor. Din pustiurile păcate­
lor vin acum la Tine şi ca un copil scăpat de moarte vreau să
mă ţin de Tine şi să trăiesc cu Tine. Ţie Îţi dau aceste mâini
şi picioare pe care le-ai dezlegat din lanţurile satanei. Ţie Îţi
dau ochii, urechile, gura, gândurile, vorbele mele. Toată ave­
rea mea trupească şi sufletească o pun de acum în slujba Ta,
Doamne, şi în ascultare de Tine, Doamne...
22 Părintele IOSIF TRIFA

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi...

şi Eu vă voi odihni pe voi”
Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi.
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine,
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre.
Că jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Mt 11,
28-30).

Şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea

din El şi-i vindeca pe toţi (Lc 6, 19).

O, ce dulce şi minunată chemare este aceasta! Auzi tu,

cititorule, această chemare? Te chea­mă Iisus la El, te chea-
mă Mântuitorul lângă El. Pe vremea Mântuitorului, gloatele
se atingeau de Dânsul pentru că „putere ieşea de El”. Această
„putere” iese şi azi de la El şi intră în viaţa ta, în sufletul tău,
în casa ta dacă te apropii şi tu de El şi trăieşti o viaţă cu El. Eu
socot că greşeala cea mai mare a creştinilor de azi e tocmai
aceea că nu cunosc dulceaţa, şi odihna, şi pacea pe care le dă
Mântuitorul.
Celor mai mulţi oameni li se pare un jug greu viaţa după
Evanghelie. De când eram preot la ţară mi-aduc a­minte de un
tânăr care, la stăruinţele mele să înceapă o via­ţă nouă, după
Evanghelie, mi-a răspuns aşa: „Sunt prea tânăr, părinte, să mă
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 23

bag de acum în jug”. Viaţa după Evanghelie li se pare oameni-

lor un jug greu care te scoate din lume, din plăceri, din baluri,
din crâşmă, din fel de fel de înşelăciuni şi minciuni mai mari şi
mai mărunte etc., etc. Oamenii nu cunosc latura cealaltă a vie-
ţii, aceea de creştin adevărat: odihna, liniştea, pacea, bucuria,
dulceaţa ce le dă Mântuitorul; şi o viaţă trăită cu El. E o mare
greşeală în vorba ce se spune că lumea asta-i o vale a plânge-
rii, o lume de chin şi de întristare. Cine a spus aceste vorbe
n-a cunoscut pe Mântuitorul. Din Vechiul Testament au trecut
aceste vorbe, din vremea când oamenii încă nu-L cunoşteau pe
24 Părintele IOSIF TRIFA

Mântuitorul. Iisus Mântuitorul a făcut şi viaţa din această lume

o viaţă plină de pace, de odihnă şi de bucurie pentru cine o
trăieşte cu El şi s-a apropiat de El. Lumea de azi e plină de fră-
mântări, de oameni nervoşi, nemulţumiţi, zavistuitori, îndărăt-
nici, tocmai din pricină că n-au aflat pe Mântuitorul şi liniştea,
pacea şi odihna ce le dă El. Când te-ai apropiat de Mântuitorul
şi „te-ai atins” de El, atunci capeţi o linişte, o pace şi o bucurie
sufletească pe care nimeni şi nimica n-o poate lua de la tine:
nici sărăcia, nici boala, nici întristarea, nici suferinţa, nici asu-
prirea, precum zicea Apostolul Pavel: Cine ne va despărţi de
iubirea lui Hristos? Suferinţa, sau strâmtorarea, sau foametea,
sau lipsa de îmbrăcăminte, sau spada?... (Rom 8, 35). „Dacă El
dă linişte, cine o poate tulbura?” (Iov 34, 29). Un creştin ade-
vărat are linişte şi bucurie şi în necazuri, cum zice Apostolul
Pavel: „Mă bucur în necazuri” (II Cor 12, 10).
Cei mai mulţi creştini n-au pacea şi bucuria evanghelică
pentru că n-au gustat din izvorul ei, Care este Iisus Hristos.
„Pacea Mea dau vouă, nu precum dă lumea”, zicea Mântui-
torul (In 14, 27). Toate bogăţiile şi toate plăcerile din această
lume nu pot să dea pacea şi bucuria pe care le dă Mântuitorul.
„Eu sunt pâinea vieţii, cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi
cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (In 6, 35). Mântu-
itorul dă şi ceea ce trebuie sufletului, de aceea El este pacea şi
fericirea deplină. Această pace şi această odihnă evanghelică
se pot câştiga printr-o credinţă vie şi tare într-un Mântuitor bun
Care a luat asupra Sa toate sarcinile noastre şi mai ales sarcina
şi greutatea păcatelor noastre. O încredere nemărginită în acest
Mântuitor ne dă o nespus de dulce pace şi uşurare sufletească.
Din toată inima încrede-te, dragă cititorule, în acest Mântuitor.
Predă-i Lui grijile tale, inima ta, sănătatea ta, banii tăi, şi toate
afacerile şi frământările tale. Ca un copil mic te încrede în El şi
te alipeşte de El. De ai un necaz, spune‑I Lui şi te alipeşte mai
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 25

tare de El; de te batjocoreşte cineva sau îţi face o supărare, tu

taci, fii liniştit, încrede-te în El şi te odihneşte în El. Învaţă-te
să nu te odihneşti decât în El.
O, ce linişte şi pace şi bucurie dă încrederea desăvârşită
în Mântuitorul! Dar cei mai mulţi nu se ştiu încrede, de aceea
trăiesc o viaţă plină de păcate şi de frământări. Cei păcătoşi
n-au pace (Is 48, 22). Când te-ai apropiat de Mântuitorul şi
trăieşti o viaţă cu El, numai atunci înţelegi că şi necazurile şi
greutăţile acestei lumi sunt un mare ajutor sufletesc care te ţine
mereu lângă Mântuitorul şi te învaţă să te alipeşti şi mai mult
de El. Englezii au o minunată poezie religioasă intitulată: „Mai
lângă Domnul meu, mai lângă El” şi zice aşa: Mai lângă Dom­
nul meu, mai lângă El. Cu toate că e greu necazul meu, cân­
tarea mea va fi: mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Orice
întristare e o înştiinţare ca noi să ne apropiem de Dumnezeu.
Necazurile spun: mai lângă Domnul meu, mai lângă El. Sus
inima, voi, toţi cei întristaţi: căci Domnul este plin de îndura­
re. Cântaţi cu noi şi voi: mai lângă Dumnezeu, mai lângă El...
Apropie-te, dragă cititorule, apropie-te de Domnul. Din ce
te vei apropia mai mult de El şi te vei alipi mai tare de El, viaţa
ta se va face mai uşoară, mai liniştită, mai plină de pacea şi de
bucuria cea adevărată.
Încearcă şi vezi!
26 Părintele IOSIF TRIFA

Văzând cetatea Ierusalimului,

Iisus a plâns pentru ea
Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea (Ierusali­mul), a
plâns pentru ea, zicând:
Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre
pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.
Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa
şanţ în jurul tău şi te vor împresura, şi te vor strâmtora din
toate părţile.
Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în
tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cu­
noscut vremea cercetării tale... (Lc 19, 41-44)

Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pie­

tre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii
tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.
Iată, casa voastră vi se lasă pustie. (Mt 23, 37-38)

De două ori ne spun evangheliile că a plâns Mân­tuitorul.

O dată când a mers să învie pe Lazăr cel mort şi când a văzut
pe Maria plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea, încât S-a
tulburat întru Sine „şi a lăcrimat” (In 11, 35).
Altădată a plâns asupra Ierusalimului, precum spune
evanghelia de mai sus. De ce a plâns Iisus cetatea Ierusalimu-
lui? Pentru că aceasta n-a voit să primească învăţăturile Lui,
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 27

n-a voit să primească lumina, pacea, viaţa şi mântuirea pe care

le adusese Mântuitorul în lume. Eu spre aceasta am venit în
lume, zicea Mântuitorul, „ca să vindec pe cei zdrobiţi cu ini-
ma, să propovăduiesc robilor dezrobirea, şi celor orbi vederea;
să slobo­zesc pe cei apăsaţi” (Lc 4, 18), ca să dau „poporu­lui
cunoştinţa mântuirii” şi să luminez „pe cei care şed în întune-

ric şi în umbra morţii” (Lc 1, 77 şi 79). Dar Ierusalimul n-a

vrut să primească aceste lucruri ca să aibă „pace” şi mântuire.
Mântuitorul a stăruit neîncetat să aducă la mântuire poporul
evreu din Ierusalim, dar el n‑a vrut să primească mântuirea,
28 Părintele IOSIF TRIFA

iar Dumnezeu nu pune şi nu impune mântuire cu puterea. De

aceea zicea Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut
să vă aduc la mântuire, dar voi n-aţi vrut”. Dumnezeu pune
înaintea omului mântuirea şi îl îmbie cu ea; mai mult nu poate
face, căci atunci mântuirea ar fi un lucru impus, pentru care
omul n-ar avea nici merit, nici răspundere.
Mântuitorul Şi-a făcut toată datoria faţă de Ierusalim şi
faţă de mântuirea poporului din cetate. Atunci de ce plânge
Mântuitorul? Plânge pentru că mare şi nemărginită este dure-
rea Lui pentru sufletele pierdute. Mântuitorul n-a plâns pentru
dărâmarea zidurilor de piatră ale Ierusalimului, ci a plâns pen-
tru dărâmarea şi pieirea sufletelor din cetate. O, câtă dragoste
şi câtă durere este în lacrimile ce le-a vărsat Mântuitorul pen-
tru cetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste şi durere, ci
şi învăţătură este în aceste lacrimi.
Să luăm aminte că şi noi avem o cetate sufletească. Şi noi
avem un Ierusalim sufletesc căruia Mântuitorul îi tot predică şi
pe care îl tot cheamă la mântuire. Dar, de cele mai multe ori,
cetatea sufletului nostru nu-L ascultă pe Mântuitorul şi nu pri-
meşte predica Lui. Ca şi oarecând Ierusalimul, cetatea sufletu-
lui tău, iubite cititorule, nu-L ascultă pe Domnul şi nu primeşte
mântuirea. Cetatea sufletului tău nu L-a primit pe Domnul şi
de aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spre dărâma-
re. Vrăjmaşul dia­vol a împresurat-o, a făcut şanţ împrejurul
ei, a dat atac cu ispitele şi a străbătut înăuntru. N-ai primit
pe Mântuitorul şi de aceea pietrele credinţii se huluie, cetatea
trosneşte din temelie şi Mântuitorul plânge.
Da, da, iubite frate, Mântuitorul plânge, pentru că mare şi
nemărginită este dragostea Lui faţă de noi. Mântuitorul plânge
pentru sufletul tău şi al meu, pentru pieirea ta şi a mea, pen-
tru nepăsarea mea şi a ta. O, ce lucru măreţ şi înfiorător este
acesta: Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 29

pentru tine şi pentru mine, pentru sufletul meu şi al tău. Mântu-

itorul n-a plâns în vremea înfricoşatelor patimi, n-a plâns când
L-au pălmuit şi L-au batjocorit, n-a plâns când L-au bătut, n-a
plâns când cuiele au pătruns sfintele Sale mâini şi picioare,
n-a plâns când sângele curgea şiroaie din rănile Sale şi sudori
de sânge picurau de pe fruntea Lui, dar, iată, a plâns pentru
pieirea sufletească a Ierusalimului şi plânge azi pentru sufle-
tele pierdute. O, ce lucru scump şi nepreţuit poate fi un suflet
şi mântuirea lui când Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, plânge pentru pierderea lui! Auzi tu, dragă citi-
torule? Mântuitorul plânge pentru un suflet pierdut, şi tu cu
atâta uşurinţă îţi prăpădeşti sufletul. Mântuitorul plânge pentru
pieirea sufletului tău, şi tu stai liniştit în păcate? Şi tu îţi omori
sufletul cu toată liniştea?
Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze şi să te
înveţe ce lucru scump este sufletul tău şi mântuirea lui.

STÃ ÎN VOIA TA...

Grecii cei vechi aveau un fel de vrăjitor cu numele Apo-

lon, care stătea la Delfis, într-o ascunzătoare, de unde răspun-
dea la diferite întrebări. Odată a mers la acest Apo­lon un om
oarecare, viclean şi amăgitor. În mâinile lui avea o pasăre pe
care o acoperise cu haina lui şi, ajungând în faţa locului de
unde grăia Apolon, l-a întrebat pe acesta să-i răspundă de este
pasărea aceea vie sau moartă. Omul acesta era viclean şi avea
gând, de-i va răspunde că este moartă, să o arate aşa cum era:
vie; iar de-i va răspunde că este vie, să o sugrume şi să o arate
moartă şi într-acest chip să-l amăgească pe Apolon. Dar Apo-
lon, cunoscând vicleşugul lui, i‑a răspuns aşa: „Stă în voia ta,
omule, să arăţi pasărea cum vei vrea: sau moartă, sau vie”.
30 Părintele IOSIF TRIFA

O păsă­ruică purtăm şi noi, iubite cititorule, ascunsă sub

hainele şi lutul nostru. E sufletul, şi stă în voia ta şi a mea să
avem această păsăruică cerească vie sau moartă, să avem un
suflet viu sau unul mort. Dumnezeu ne-a dat ajutor şi dar să
putem ţine vie această păsăruică, dar, pe de altă parte, omul are
voie slobodă să o şi omoare. Însă cel ce şi-a omorât sufletul cu
patimi şi fărădelegi, acela va trebui să dea seamă despre el în
Ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 31

Fericiţi veţi fi când...

Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte şi, aşe­zân­du-Se,
ucenicii Lui au venit la El.
Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa, zicând:
Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia ceru­
rilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că ace­
ia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dum­
nezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se
vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împă­
răţia cerurilor.
Feriţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi
vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pri­
cina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri... (Mt 5, 1-12).

Evanghelia aceasta e cunoscută în Biblia Noului Testa-

ment sub denumirea „Predica de pe Munte”, pentru că Mântu-
itorul a rostit-o stând sus pe o colină. Din această predică sunt
32 Părintele IOSIF TRIFA

luate Fericirile care se cântă în strană în fiecare duminică şi

sărbătoare. Minunată este această evanghelie şi minunate sunt
învăţăturile din cele nouă fericiri. Un mare învăţat spune că nu
s-a rostit şi nu se va rosti niciodată în această lume o altă predi-
că ce ar putea să o întreacă în adâncime pe aceasta. Ce ne spu-
ne Mântuitorul în predica celor nouă fericiri? Ni-i înşiră pe cei
ce vor fi cu adevărat fericiţi în lumea aceasta şi în cealaltă. Dar
ce băgăm de seamă? Nici una din cele nouă fericiri nu vorbeşte
de bogăţie lumească, nici de mărire omenească, nici despre
bani, averi şi plăceri. Fericirea pe care a făgăduit-o Mântuito-
rul este înlăuntrul omului şi pleacă dinlăuntru în afară. Mântu-
itorul face fericiţi pe cei blânzi, pe cei milostivi, pe cei curaţi
la inimă, dar toate acestea pleacă din lăuntrul omului; acolo e
mila, pacea, dreptatea şi acolo e şi inima curată. Spre deosebire
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 33

de această fericire adevărată, noi căutăm o fericire ce pleacă

din afară înlăuntru. Noi aşteptăm şi ne trudim să ne facem mai
întâi bogaţi, să ne umplem mai întâi de bani, de plăceri şi de
mărire omenească, pentru ca apoi să fim fericiţi.
Însă fericire adevărată, lumea aceasta nu poate da măcar
de l-ar încărca pe om cu toate bogăţiile şi plăcerile şi măririle
ei. Asta e un lucru dovedit. Oare sunt fericiţi toţi bogaţii, toţi
milionarii şi toţi cei ce şed în palate? Nici vorbă. Dimpotrivă, se
constată că traiurile cele mai nefericite sunt tocmai în palatele
celor bogaţi. Este pus un mare adevăr în istorioara cu împăra-
tul ce căuta cămaşa fericitului (să se lecuiască de boală cu ea),
dar pe urmă s-a aflat că fericitul nici cămaşă pe el n-avea (era
un cioban de la oi). Fericirea cea adevărată şade şi azi mai mult
în coliba săracului credincios decât în palatul necredincioşilor.
O statistică din America arată că 60% din cei ce îşi fac moartea
sunt milionari şi oameni bogaţi. Oare de ce nu poate da lumea,
cu bogăţiile şi cu plăcerile ei, fericirea adevărată? Pentru că
este cineva şi ceva ce tulbură fericirea cea lumească. E graiul
sufletului, e mustrarea şi întrebarea sufletului, pe care a prins-o
aşa de frumos psalmistul David în cuvintele: „Pentru ce eşti
mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi?” (Ps 42, 6). În
zadar zici sufletului ca bogatul din evanghelie: „Suflete, ai de
toate, mănâncă, bea şi te veseleşte”... căci sufletul cere altceva:
sufletul se doreşte spre Domnul şi însetoşează după Domnul
şi, dacă nu-i dai această întâlnire cu Domnul, el este mâhnit, el
este tulburat şi tulbură şi fericirea omului. Fericirea cea ade-
vărată este un lucru după care trebuie să cauţi mai adânc, tot
mai adânc în inima ta, înlăuntrul tău; să cauţi până dai peste
un Doctor pentru suspinele sufletului tău, să cauţi până dai de
Mântuitorul şi până L-ai aflat pe Mântuitorul. Când L-ai aflat
cu adevărat pe Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă, atunci El
dintr-o dată îţi ia sarcina păcatului de pe sufletul tău, dintr-o
34 Părintele IOSIF TRIFA

dată sufletul tău şi inima ta scapă de mâhnire şi te simţi nespus

de uşurat şi fericit. „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi
cărora s‑au acoperit păcatele” (Ps 31, 1). „Fericit este bărbatul
a cărui nădejde este numele Domnului” (Ps 39, 5), şi care se
bucură sub acoperământul aripilor Lui şi sufletul său se lipeşte
de El (Ps 62, 8).
Când L-ai aflat cu adevărat pe Mântuitorul şi trăieşti o
viaţă nouă cu El, atunci ai o fericire pe care nu ţi-o poate lua,
nici tulbura suferinţa, sărăcia, prigoana, boala etc. Mântuitorul
dă omului o fericire care nu slăbeşte, ci, dimpotrivă, se întă-
reşte în suferinţe, în lacrimi, în prigoane. Lumea şi creştinii
de azi nu înţeleg însă acest fel de fericiri (unii chiar şi râd de
ele). Nu ne înţeleg pentru că n-au gustat şi nu cunosc bucuria
şi fericirea cea adevărată ce o dă Mântuitorul şi o viaţă trăită
cu El. Oamenii caută fericirea în afară de inima lor şi în afară
de Mântuitorul şi de aceea fericirile ce se cântă în strană nu le
vedem şi în lume şi în viaţa oamenilor. Nu-i vedem pe făcăto-
rii de pace, pe cei blânzi, pe cei milostivi; dimpotrivă, vedem
ura, nedreptatea, prigoana etc. Cercetaţi cu luare-aminte cele
nouă fericiri şi veţi afla că fiecare din ele e legată cu cerul de
sus, fiecare pleacă de la inima omului şi se gată cu cerul de
sus, fiecare leagă cerul cu pământul şi pe om cu Dumnezeu.
Când fiecare om ar căuta şi ar umbla după o astfel de fericire
ce-l leagă cu cerul şi cu Dumnezeu, atunci ar avea omul şi
omenirea fericire adevărată. Atunci s-ar împlini şi psalmul ce
zice: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au
sărutat, adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a pri-
vit, că Domnul va da bunătate şi pământul îşi va da rodul său”
(Ps 84, 11-13).
Însetezi tu, cititorule, după o astfel de fericire?
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 35

Pilda cu aluatul
Şi iarăşi a zis (Iisus): Cu ce voi asemăna împărăţia lui
Dum­nezeu?
Asemenea este aluatului pe care, luându-l, femeia l-a
ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit totul (Lc 13,
20-21).

O femeie pune de seara aluat în trei măsuri de făi­

nă. Dimineaţa când se scoală, o minune... Află dospită toată
plămădeala şi pe urmă se dospeşte toată făina. Ce mare putere
are aluatul! Un astfel de aluat dos­pitor de lucruri minunate
este şi în lumea cea sufletească. Acest aluat este credinţa cea
vie în Dumnezeu şi în Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Este acesta
un aluat plămădit cu sângele Domnului care „ne curăţeşte pe
noi de orice păcat” (I In 1, 7). O, ce lucruri minunate face şi
dospeşte acest aluat în lumea cea sufletească! Precum aluatul
dospeşte toată făina în care e pus, aşa şi acest aluat dospeşte
toată fiin­ţa omului când omul îl pune în făina vieţii sale. Când
în făina vieţii tale ai pus aluatul Evan­gheliei, alu­atul cre­dinţei
în Dumnezeu şi în Jertfa Mân­tuito­rului, atunci acest aluat
deodată, ca prin minune, începe să-ţi dos­pească toată fiinţa ta,
toate simţirile tale, toate gân­dirile tale, toată judecata, toată
vederea, toate umblările, toate lucrările tale. Când a apucat
acest aluat în făina vieţii tale, atunci începi altcum să simţi,
altcum să vezi, alt­cum să vorbeşti şi altcum să trăieşti. Când
a apucat acest aluat în făina vieţii tale, atunci el lucrează cu
36 Părintele IOSIF TRIFA

pu­tere şi îţi dă şi ţie putere ca să fii şi să te faci „frământă­tura

nouă” (I Cor 5, 7) „făptură nouă” (II Cor 5, 17). Fără acest
aluat şi fără această dospire nu este şi nu poate fi mântuire
sufletească. Taina mântuirii sufleteşti începe din clipa când
în făina vieţii tale, în plămădeala vieţii tale, ai pus aluatul
Evangheliei, ai pus un aluat nou care să dospească o viaţă nouă
cu Domnul. Orice hotărâre contra păcatelor, fără acest aluat şi
fără această dospire, n-ajunge nimic. Sunt destui care predică
foarte fru­mos despre Hristos, dar nu trăiesc o viaţă cu Hristos,
pentru că viaţa lor nu e dospită de aluatul Evangheliei.
Ştiu bine că şi în Oastea Domnului este destul aluat
nedospit.
Toţi cei care dezertează dintre noi şi se întorc iarăşi în
mocirla păcatelor din care au ieşit sunt un astfel de aluat
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 37

nedospit. Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt un aluat

nedospit pentru Evanghelie, de aceea sunt atâtea răutăţi în
lume. Taina mântuirii nu stă în aceea să nu faci ceea şi ceea
şi să faci ceea şi ceea, ci stă în întrebarea: ai pus tu aluat nou
în făina vieţii tale? Eşti tu un creştin dospit de Evanghelia
Mântuitorului?

Un ostaş din Oastea Domnului îmi spunea că de multe

lucruri s-a lăsat, însă de unele năravuri rele nici­cum nu se
poate dezbăra. Eu i-am zis: dragă ostaşule! Bagă de seamă că
n-ai pus aluat nou în toată făina vieţii tale. O parte din făină
ai mai lăsat-o şi pentru aluatul răutăţilor şi plăcerilor lumeşti...
Îl ghicisem, căci, pe urmă ostaşul mi-a mărturisit că satana îi
şoptise să-şi mai ţină câteva răutăţi şi patimi.
Despre femeia din evanghelie, Mântuitorul a zis că avea
trei măsuri de făină şi în toate trei a pus aluat bun. Însă creştinii
de azi se pare că au împărţit această făină aşa: într-o măsură
bagă aluat bun, iar în celelalte două bagă aluat rău. Numai
aşa se poate explica viaţa celor care cred că pot sluji şi lui
Dumnezeu şi lui Mamona. Din gura lor iese şi rugăciune, şi
blestem. Duminica merg şi la biserică, dar şi la joc, la crâşmă
şi beţie.
O, ce minunată viaţă trăieşte un creştin dospit de aluatul
Evangheliei Mântuitorului! Un astfel de creştin poartă în el
Împărăţia lui Dumnezeu, căci aşa a zis odată Iisus: „Iată,
Împărăţia lui Dumnezeu este înăun­trul vostru” (Lc 17, 21), dar
această Împărăţie o poate avea în el numai cel ce are viaţa
lui şi toată inima lui dospită de aluatul Evangheliei. Un astfel
de creştin se face apoi el însuşi un aluat bun, care-i dospeşte
pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un astfel de suflet e
copleşit şi biruit de Evanghelie şi oriunde ajunge începe să-i
dospească şi pe alţii. Eu îl cunosc de pe vorbă pe cel dospit.
38 Părintele IOSIF TRIFA

Vorbeşte cu căldură şi dragoste, pentru că gura lui grăieşte „din

prisosul inimii” (Mt 12, 34).
Dar să luăm aminte. Mai este încă un fel de aluat. „Feriţi-
vă de aluatul fariseilor”, zicea Mântuitorul către apostoli
(Lc 12, 1). Este în această lume şi destul aluat de răutate, de
vicleşug etc. (I Cor 5, 8). Să ferim făina vieţii noastre de acest
aluat care dospeşte pieire sufle­tească (şi, o, ce bine şi ce repede
dospeşte acest aluat!). Sunt destui oameni dospiţi de acest
aluat rău şi aceşti oameni caută neîncetat să-i dospească şi pe
alţii cu răutăţile lor. Adică, vedeţi, aluatul vieţii e de două fe­
luri: unul e cel bun, al Domnului, şi cei dospiţi de el lucrează
pentru Domnul; celălalt e cel rău, al diavo­lului, şi cei dospiţi
de el lucrează cu el pentru diavolul.
Tu, cititorule, pe care aluat îl ai în făina vieţii tale?
Fiecare dintre voi, iubiţilor cititori, să fie un aluat dospit,
ca să putem împiedica cumplita stricăciune din a­ceastă lume şi
să-i dospim şi pe alţii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 39

Care este porunca cea mai mare?

Şi, auzind fariseii că a închis gura saducheilor, s-au adu­
nat laolaltă.
Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a
întrebat:
Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu
toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
Aceasta este marea şi întâia poruncă.
Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi.
În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii
(Mt 22, 34-40).

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus

că „se cuprind toată legea şi prorocii”. În această poruncă se
cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este alt-
ceva decât dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul descoperită
oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevă-
rată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai
întâi dragostea lui Dumnezeu Tatăl faţă de noi, făpturile Lui.
Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, pre-
cum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele:
„În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumne-
zeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă
de ispăşire pentru păcatele noastre... Dacă Dumnezeu astfel
40 Părintele IOSIF TRIFA

ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul”

(I In 4, 10-11). „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Această învăţătu-
ră a dragostei creştine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul
şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un
testament a lăsat Iisus Mântuitorul apostolilor săi cuvintele:
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 41

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul precum şi

Eu v-am iubit pe voi. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi
ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13,
34-35). Dar Mântuitorul n-a predicat iubire numai între uceni-
cii Săi, ci a predicat o iubire largă a „de-aproa­pelui”, oricine
ar fi el. În legea lui Moise, iubirea era închisă între graniţele
„fiilor lui Israel”. Tot ce nu era din Israel putea fi – şi trebuia
chiar – urât, dispreţuit, ba şi ucis câteodată.
Iisus Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-
aproapelui, a iubirii chiar şi a vrăjmaşilor noştri. Mântuitorul a
început să înveţe mai întâi în lume că fiecare om e un suflet al
lui Dumnezeu, e un frate al nostru în Dumnezeu, care trebuie
iertat, iubit şi adus la lumina vieţii. Iisus a lăsat în lume Evan-
ghelia iubirii de oameni şi, până va fi această lume, nu se va ivi
o învăţătură mai minunată decât aceasta.
Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată
lumea şi această iubire este şi azi sufletul şi duhul vieţii creş-
tine. Această iubire era şi în viaţa celor dintâi creştini. Despre
creştinii cei dintâi, Scripturile ne spun că erau în legătură fră-
ţească, întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni. Şi era una su-
fletul şi inima celor ce s-au botezat (cf. Fapte 2, 42; 4, 32). Însă
durere: din ce a trecut vremea şi veacurile, dragostea creştină
s-a tot răcit şi a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu to-
tul dragostea creştină. Se urăsc azi popoarele, se urăsc fiii ace-
luiaşi neam, se urăsc chiar şi cei din aceeaşi casă. S‑a împlinit
parcă profeţia Scripturilor: „Tatăl va fi împotriva fiului şi fiul
împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva ma-
mei” (Lc 12, 53). De ce s-a stins şi se stinge mereu dragostea
creştină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul
Ioan când zice: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu este iubire” (I In 4, 8). Creştinii de azi
nu-L cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Iisus Mântuitorul,
42 Părintele IOSIF TRIFA

de aceea lipseşte dragostea creştină din viaţa lor. Dumnezeu

este iubire, Dumnezeu şi Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii
şi, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ţi se face şi viaţa ta un
izvor de iubire creştină. Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu,
dar urăşte pe fratele său, mincinos este (I In 4, 20). Cei mai
mulţi dintre creştini trăiesc o astfel de viaţă mincinoasă. Trăim
un creştinism de forme goale, fără rădăcini şi fără adâncimi în
Evanghelia lui Hristos şi de aceea lipseşte dragostea din mij-
locul nostru. O iubire creştină adevărată, vie şi lucrătoare o
poţi avea numai atunci când ţi-ai pus via­ţa în lumina iubirii lui
Dumnezeu, iar această lumină o poţi avea numai la picioarele
Crucii Mântuitorului. Numai căzut şi îngenuncheat la picioa-
rele Crucii poţi câştiga acea dragoste sfântă „care toate le su-
fere”, precum şi Iisus le-a suferit, toate le rabdă, precum şi El
le‑a răbdat. Aici poţi câştiga dragostea cea adevărată care „nu
pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedrepta-
te, ci se bucură de adevăr” (I Cor 13).
Dragă cititorule! Pe vreme de iarnă, frigul te apropie de
foc. Bagă de seamă că lemnele ce ard în foc sunt şi ele o pre-
dică minunată despre dragostea creştină. De ce ard lemnele
când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac
altceva decât dau înapoi căldura ce au sorbit-o din razele şi
căldura soarelui. Focul nu este aşadar altceva decât o căldură a
soarelui pe care lemnele au sorbit-o şi, când le aprindem, ne-o
dă nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubi-
rea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dum-
nezeu şi Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi
neîncetat din acest izvor trebuie să o dăm şi noi mai departe
aşa cum lemnele dau căldura mai departe. O, ce lucru fioros se
vede în lumea de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă
căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Toată firea
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 43

cea necuvântătoare ne dă nouă darurile primite de sus. Pămân-

tul ne dă ploaia în formă de izvoare şi fântâni, ogoarele ne dau
pâinea cea coaptă din darul cerului de sus, pomii ne dau poa-
mele, numai omul, cel ce e făcut „după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu”, numai omul, cel ce soarbe neîncetat iertare,
milă şi iubire cerească, dă numai ură, zavistie, otravă şi venin
sufletesc. Ne mustră şi firea cea neînsufleţită!
Iisus Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că
sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”
(In 13, 35). Însă acest semn de cunoaştere a creştinilor adevă-
raţi parcă a pierit cu totul în zilele noastre. Din creştinismul de
azi lipseşte tocmai evanghelia iubirii de oameni. Evanghelia
iubirii creştine încă nu s-a sălăşluit pe pământul acesta udat de
sângele şi ura atâtor războaie şi răzbunări. Evanghelia iubirii şi
împărăţia lui Dumnezeu va veni în viitor.
Împărăţia lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în
măsura în care dragostea creştină va cuprinde inimile noastre.
„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum
aprins”, zicea Iisus (Lc 12, 49). Acest foc este focul dragos-
tei creştine, pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile
noastre şi să aprindem cu el şi pe alţii. Împărăţia lui Dumne-
zeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al
dragostei creştine. Cu nimic nu poţi câştiga mai curând pentru
Evanghelie un suflet păcătos şi plin de ură decât cu dragostea
evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniştea
cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al
dragostei creştine linişteşte şi azi – mai mult ca orice – sufle-
tele tulburate de valurile urii. Ajută şi tu, dragă cititorule, să
se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce. Ostaşi din
Oastea Domnului, aprindeţi şi voi pe tot locul focul dragostei
creştine şi duceţi pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evan-
ghelice!
44 Părintele IOSIF TRIFA

Maria la picioarele Domnului

Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi
intrând în casa fariseului, a şezut la masă.
Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade
la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.
Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a înce­
put să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le
ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.
Şi, văzând fariseul care-L chemase, a zis în sine: Acesta,
de ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de
El, că este păcătoasă.
Şi, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să‑ţi spun
ceva. Învăţătorule, spune, zise el.
Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci
sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.
Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi.
Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?
Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i‑a
iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.
Şi, întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia
aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu mi-ai dat; ea
însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.
Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat n‑a înce­
tat să-Mi sărute picioarele.
Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a
uns picioarele.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 45

De aceea îţi zic: iertate sunt păcatele ei cele multe, căci

mult a iubit. Iar cui se iartă puţin iubeşte puţin.
Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele!
Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în
sine: Cine este Acesta Care iartă şi păcatele?
Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în
pace (Lc 7, 36-50).

O, ce plină de iubire şi iertare cerească este aceas­tă evan-

ghelie! Dar, pe lângă acestea, e plină şi de învăţătură sufle-
tească. Să ne întrebăm înainte de toate ce a adus-o pe această
46 Părintele IOSIF TRIFA

femeie desfrânată la picioarele lui Iisus? Maria era o femeie

vestită în desfrânări şi păcate; ce i-a venit dar să se apropie de
Iisus? Poate undeva în oraş era tocmai petrecere şi joc, de la
care Maria niciodată nu lipsea; ce a făcut-o pe ea acum să lase
jocul şi petrecerea şi să alerge la Iisus? Pe Maria a adus-o la
Iisus o greutate pe ca re o simţea în suflet, o greutate sufleteas-
că pe care lumea n-o putea uşura, nici jocurile, nici plăcerile şi
desfrânările lumeşti.
Cercetătorii evangheliilor spun că această femeie des­
frânată a fost Maria Magdalena, despre care ne spune o altă
evanghelie că din ea a scos Iisus şapte diavoli (Lc 8, 2). Aceas-
tă greutate sufletească o adusese pe Maria la picioarele Dom-
nului. Această greutate a scos lacrimi fierbinţi din ochii ei. Ma-
ria s-a mântuit în clipa când s-a simţit doborâtă de greutatea
păcatelor şi a căzut la picioarele Domnului, stropind cu lacrimi
fierbinţi trecutul ei şi luând tămăduire prin credinţă. Să luăm
aminte că aceasta e calea mântuirii şi pentru noi. Cea dintâi
condiţie a mântuirii e să simţi ticăloşia sufletească în care ai
ajuns. Nu e pierdut cel păcătos, ci cel care nu simte păcatul şi
greutatea păcatului. Maria avusese şapte duhuri necurate în ea.
Te înfiori, nu-i aşa, iubite cititorule, de acest lucru? Dar eu te
întreb: îţi dai seama că de multe ori şi tu eşti cuprins de aceste
duhuri rele care sunt cele şapte păcate de moarte (trufia, des­
frânarea, lăcomia, pizma etc., etc.)? Maria n-a avut odihnă şi
linişte sufletească până nu L-a aflat pe Mântuitorul şi n‑a luat
tămăduire. Şi tu stai liniştit în păcate şi te simţi bine cu ele? O,
ce povară grea este păcatul pentru cine-l simte! De ai avea şi ai
da cuiva tot aurul şi toate bogăţiile acestei lumi, nici atunci nu
poate să-ţi ia nimeni, nici măcar pentru o clipă, sarcina şi gre-
utatea păcatului de pe suflet şi nu poţi plăti datoria păcatelor.
Este însă cineva care îţi ia din spate greutatea păcatelor, fără
nici o plată şi pentru totdeauna. Acela este Mântuitorul. Un
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 47

singur lucru se cere de la tine: să te apropii de acest Mântuitor

şi să te atingi de El cu toată credinţa sufletului tău, cu toa-
tă încrederea că El a murit pentru tine şi pentru păcatele tale.
Apropie-te, dragă suflete, apropie-te de Domnul în orice stare,
cât de ticăloasă ar fi. Îngenunchează plângând la picioarele Lui
şi, stro­pindu-ţi ticăloşia cu lacrimile tale şi cu sângele Lui, ia
tămăduire şi mântuire.
O, ce mare schimbare s-a făcut în viaţa Mariei după ce
s-a ridicat iertată şi mântuită de la picioarele Domnului! Ve-
cinii ei se vor fi întrebat miraţi: „Da’ ce-i cu păcătoasa asta
de femeie, că nu mai umblă nopţile, nu mai merge pe la jo-
curi, nu mai petrece cu bărbaţii?... Trebuie că a păţit ceva
nenorocita”... Lumea se va fi mirat de schimbarea Mariei (aşa
cum se miră şi azi când începi să trăieşti o viaţă cu Domnul).
Lumea nu înţelegea că în viaţa Mariei s-a petrecut o mare
schimbare. Maria cea veche a murit şi în locu-i trăia alta,
adusă la viaţă prin Iisus Mântuitorul. Aceasta e şi azi dovada
cea mai bună că cineva s-a apropiat cu adevărat de Mântui-
torul şi „s-a atins” de El. Să-ţi schimbi purtările şi să începi
o viaţă nouă cu El. O credinţă ce nu-ţi schimbă viaţa cea pă-
cătoasă n-ajunge nimic, căci şi dracii cred în Dumnezeu şi se
cutremură, dar nu-şi schimbă purtările.
Despre Maria Magdalena, evanghelia ne spune că, după
iertarea şi tămăduirea ei, s-a ţinut mereu de Mântuitorul. L-a
însoţit pe drumul Golgotei, L-a plâns când murea pe cruce, a
plâns când a aflat mormântul gol. Maria se simţea legată de
acest Mântuitor al ei; îşi dădea seamă clipă de clipă ce mare
binefacere i-a făcut ei; din ce necaz a scos-o; cât i-a iertat; şi,
din ce îşi dădea seama mai mult despre acestea, se alipea mai
tare de El.
Aşa şi noi, clipă de clipă trebuie să ne dăm seama ce a
făcut Mântuitorul pentru noi. Când ai ajuns să afli ce a făcut
48 Părintele IOSIF TRIFA

Mântuitorul pentru tine, când ai ajuns să cunoşti cu adevărat pe

Mântuitorul şi Jertfa Lui, şi iubirea Lui, atunci te faci un „ne-
bun pentru Hristos” (I Cor 4, 10), atunci nu vrei să mai auzi de
nimeni, decât de El, atunci nu vrei să mai vorbeşti de nimeni,
decât de El şi de binecuvântarea Lui; atunci, ca şi Maria, dintr-
un vas lepădat te faci un vas ales, dintr-un ticălos şi păcătos te
faci un vestitor al Domnului şi către toată lumea spui despre
„toate câte ţi-a făcut ţie Domnul”.
Îl cunoşti tu, cititorule, în acest chip pe Domnul şi Mântu-
itorul nostru Iisus Hristos?
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 49

„Asemenea este împărăţia lui Dumnezeu

cu o comoară ascunsă...”
Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă
în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o şi, de bucuria ei,
se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
Iarăşi, este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător
care caută mărgăritare bune.
Şi, aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus, a vândut
toate câte avea şi l-a cumpărat” (Mt 13, 44-46).

Plină de un adânc înţeles este această asemănare, pe care

a spus-o Iisus Mântuitorul. În ea se află taina şi înţelesul unei
vieţi de creştin adevărat. Căci a fi un creştin adevărat şi a trăi
o viaţă de putere creştinească nu înseamnă atât a nu face ceea
şi ceea de frica focului din iad sau a face ceea şi ceea pentru că
aşa porunceşte Dumnezeu, ci înseamnă mai ales a afla comoa-
ra cea ascunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ştii tu ce înseamnă
să afli această comoară? Înseamnă să afli dragostea cu care
te-a iubit şi te iubeşte Dumnezeu, că pe Însuşi Fiul Său L-a
dat Jertfă pentru tine, pentru iubirea ta şi pentru iertarea ta. Să
afli comoara cea ascunsă înseamnă să afli cât de mult te-a iubit
Iisus Mântuitorul, că a murit pentru tine, pentru păcatele tale şi
pentru mântuirea ta, să afli cât de mult te iubeşte Mântuitorul
şi cum face totul să te atragă la El. Să afli comoara cea ascunsă
înseamnă să afli puterea, să afli bucuria, să afli mângâierea, să
50 Părintele IOSIF TRIFA

afli lumina şi viaţa ce le capeţi când L-ai aflat cu adevărat pe

Mântuitorul şi Jertfa Lui cea Sfântă şi când trăieşti o viaţă cu
El. Numai când ai aflat această comoară, faci totul să o poţi
dobândi şi să poţi dobândi şi viaţa cea de veci. O astfel de co-
moară aflase Apostolul Pavel când scria filipe­nilor: „Pe toate
le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui
Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi
le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc... Ca să-L
cunosc pe El şi puterea învierii Lui... Ca, doar, să pot ajunge la
învierea din morţi” (Flp 3, 8-11). Apostolul Pavel Îl aflase pe
Mântuitorul – Comoara cea mai scumpă pe care o poate afla un
om aici pe pământ – şi prin dobândirea acestei comori nădăj-
duia să dobândească şi învierea din morţi şi viaţa veşnică. „Cel
ce Mă află, zice Domnul, a aflat viaţa” (Pld 8, 35).
Puţini sunt însă azi cei ce află această comoară. Împărăţia
lui Dumnezeu este şi azi o comoară ascunsă pentru cei mai
mulţi creştini. Lumea şi viaţa oamenilor de azi e plină de fă-
rădelegi, de idoli şi de păcate tocmai pentru că oamenii n-au
aflat comoara, arând în ţarina lor. O, ce înţeles adânc a pus
Mântuitorul în acest lucru! Aşa se află şi comoara Împărăţiei
lui Dumnezeu: arând în ogorul cel sufletesc, arând şi lucrând
în ţarina inimii tale, în ţarina învăţăturilor mântuirii sufleteşti.
Cum vrei să afli comoara Împărăţiei lui Dumnezeu, dacă tu nu
sapi după ea, dacă tu veşnic nu lucrezi în ogorul cel sufletesc?
Taina plugăriei este să ari mai adânc. O comoară – de roadă
bogată – află plugarul când ară adânc. Aşa se află şi comoara
Împărăţiei lui Dumnezeu: arând mai adânc, lucrând şi pătrun-
zând mai adânc în taina învăţăturilor sufleteşti. Noi arăm la
suprafaţă şi de aceea nu aflăm comoara „ascunsă”.
Şi apoi ce ne spune mai departe asemănarea Mântuitoru-
lui? O mare schimbare s-a făcut în viaţa omului care aflase
comoara cea ascunsă. Toată viaţa lui era cuprinsă şi pătrunsă
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 51

acum de un singur gând şi o singură grijă: să-şi poată cumpăra

ţarina cea cu comoara. Întorcându-se acasă, a început repede
a vinde ce avea, să-şi facă bani de cumpărare. Cei de acasă şi
vecinii lui se vor fi mirat de schimbarea omului (aşa cum se

miră şi azi de schimbarea omului care a aflat comoara mân-

tuirii sufleteşti). În întreg satul va fi umblat vorba: „Auzit-aţi,
măi, ce a păţit omul cela şi cela? Cică vrea să-şi vândă tot ce
are şi să-şi cumpere un dărab de loc slab şi nelucrat... Vai de el,
52 Părintele IOSIF TRIFA

săracul... poate a slăbit de minte”... Însă cel ce aflase comoara

n‑avea grijă de şoaptele oamenilor, căci ştia el că ţarina lui cea
nouă e mai scumpă decât toate averile oamenilor.
Aşa trebuie să se schimbe şi viaţa noastră când am aflat cu
adevărat comoara Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar să nu creadă
cineva că această schimbare ar sta în aceea că omul trebuie să-şi
vândă averea şi tot ce are, să poată dobândi Împărăţia lui Dum-
nezeu. Această schimbare trebuie înţeleasă aşa, că dintr-o dată ţi
se deschid ochii şi mintea să afli şi să înţelegi că nimic din aceas-
tă lume n-are preţ faţă de Împărăţia lui Dumnezeu şi dobândirea
ei. Când afli această comoară, de dragul ei îţi vinzi nu averea, ci
patimile, plăcerile, poftele şi năravurile cele rele. În faţa acestei
comori, afli că n-are nici un preţ ceea ce ţi se părea mai dulce...
ba afli că e mai amar. Când ai aflat această comoară atunci îţi pui
în slujba Domnului toate puterile, toată averea ta sufletească şi
lumească, să o poţi cumpăra. Ca lui Zacheu ţi se deschide atunci
şi punga pentru lucrul Domnului, pentru ajutorarea săracilor şi
pentru lipsurile sufletului tău. Când ai aflat această comoară,
atunci nu mai eşti tu sluga şi robul banilor şi al averilor tale, ci
ele sunt slugile tale şi fac ce porunceşti tu.
Oamenii de azi ţin la plăceri, la înşelăciuni, la nedreptăţi,
la strângeri de bani şi averi (zgârcenia) tocmai fiindcă n-au
aflat comoara cea ascunsă.
Iisus a zis odată că „Unde este comoara voastră, acolo
va fi şi inima voastră” (Lc 12, 34). Comoara oamenilor de azi
sunt plăcerile şi bunurile cele lumeşti şi de aceea şi inima lor
este acolo.
Eu te întreb, iubite cititorule, ai aflat tu comoara cea as-
cunsă a Împărăţiei lui Dumnezeu, ai aflat tu ce comoară este o
viaţă trăită cu Domnul, L-ai aflat tu cu adevărat pe Mântuitorul
şi, prin El, viaţa cea de veci? Dacă n-ai aflat‑o, eu te întreb: ce
faci tu ca să o poţi afla şi cumpăra?
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 53

În pilda de mai sus, Iisus Mântuitorul a asemănat Împărăţia

lui Dumnezeu şi cu un neguţător care umblă şi îşi bagă banii şi
averea în cumpărarea unui mărgăritar de preţ mult. În legătură
cu aceasta, îmi aduc aminte de o mult grăitoare întâmplare. În
anul 1918, când se temeau oamenii că rămân banii pe nimica,
un mare bogătan şi-a băgat toţi banii într-o piatră scumpă. Însă
pe urmă, la un an, s-a adeverit că piatra era mincinoasă (falsă)
şi astfel bogătanul şi-a pierdut toţi banii. Aşa păţesc toţi acei
mulţi, mulţi creştini, care îşi cumpără în această viaţă comori
care, pe urmă, când moare omul, se adeveresc că-s mincinoase
şi n-au nici un preţ.
Astfel de comori strângi şi tu, iubite cititorule?
54 Părintele IOSIF TRIFA

Pomul vieţii noastre

În lunea din Săptămâna Paştilor, ne spun evangheliile că,
fiind cu apostolii în drum de la Ierusalim spre Betania, lui Ii-
sus „I s-a făcut foame” şi, văzând un smochin lângă drum,
S-a apropiat de el, doară va găsi ceva roadă în el; dar n-a găsit
decât frunze şi i-a zis: „De acum înainte să nu mai fie rod din
tine în veac!” (Mt 21, 18-19; Mc 11, 12-14). Şi pe dată smo-
chinul s-a uscat.

O, ce adânc înţeles este în evanghelia cu smochinul cel

blestemat! Şi viaţa omului se aseamănă cu un pom care trebuie
să facă roade de fapte bune. „După roadele lor îi veţi cunoaşte,
zice evanghelia. Au doară culeg oamenii struguri din spini?”
(Mt 7, 16). Şi tu, cititorule, eşti un smochin, eşti un pom pe care
Dumnezeu l-a sădit în grădina acestei lumi pentru ca roade de
fapte bune să faci. Însă, vai, de cele mai multe ori pomul vieţii
noastre arată numai frunze goale, n-are roade. De departe, din
depărtare, se văd în viaţa noastră frunze de datini creştineşti,
de praznice, de posturi, de vorbe mari, dar, când cauţi mai de-
aproape şi dai deoparte aceste frunze, nu se vede nici un rod.
De când eram preot la ţară, mi-aduc aminte de unii popo-
reni că erau foarte evlavioşi şi bisericoşi, dar, vai, când m-am
uitat în traiul lor de acasă, am aflat că erau foarte îndărătnici,
zgârciţi, sfădicioşi... adică dincolo de frunze nu era rod. Ceea ce
se cheamă azi creştinism este mai mult un frunziş verde şi fru-
mos la înfăţişare, însă când te apropii de el vezi că nu are roadă.
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 55

De ce nu face roadă pomul vieţii noastre? Pentru că ră-

dăcinile lui nu sunt adâncite în pământul cel cu suc de viaţă
şi de putere creştinească dătător. Trăim o viaţă de suprafaţă, o
viaţă neadâncită în Evanghelia Mântuitorului şi în Jertfa Lui

cea Sfântă, de aceea pomul vieţii noastre n‑are putere de rodi-

re. Pomul vieţii noastre nu este altoit în Iisus Mântuitorul, în
viaţa cea nouă, în „naşterea cea din nou”, de care spunea El (In
3, 3-7), iar fără această altoire, fără această renaştere, pomul
vieţii noastre nu poate rodi.
O altă evanghelie (Lc 13, 6-9) spune despre un alt smo-
chin, pe care stăpânul grădinii umbla să-l taie, căci de trei ani
56 Părintele IOSIF TRIFA

de zile aştepta în zadar să ro-

dească. Pentru acest smochin
s-a interpus grădinarul, zicând:
„Doam­ne, lasă-l pe el şi într-
acest an, până îl voi săpa îm-
prejur şi îi voi pune gunoi”...
Şi viaţa noastră este un astfel
de smochin neroditor pe care
Dumnezeu îl ameninţă cu tă-
iere. Avem însă şi noi un Gră-
dinar milostiv, Care mijloceşte
pentru pomul vieţii noastre să
nu fie tăiat, până va mai încer-
ca El să-i dea putere de rodire.
Acest Grădinar milostiv este
Mântuitorul vieţii noastre. Îi e
milă de noi... Opreşte securea
morţii şi se roagă pentru noi
Tatălui Ceresc, zicând: „Tată şi
Doamne, mai îngăduie pomul
acestui om... Mai lasă să-l ud
cu sângele Meu... mai lasă să-l
ud cu dragostea Mea... mai lasă
să sap şanţ mai adânc în jurul
lui, în care să se strângă mai multă credinţă”.
Fără ajutorul acestui Grădinar bun şi milostiv, pomul vieţii
noaste nu poate rodi. Pe El să-L chemăm, zicând: Vino, bunule
Doamne, căci pomul vieţii noastre se usucă, omizile îl rod şi
vânturile îl răstoarnă. Când Îl chemăm cu adevărat, El vine, El
altoieşte, El taie, retează, îngrădeşte, El sapă, El leagă şi udă.
O, cum se schimbă pomul vieţii noastre şi cum se umple de
roade când Îl chemăm şi Îl primim cu adevărat pe Mân­tuitorul!
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 57

Roadă numai cu darul şi ajutorul lui Dum­nezeu putem face.

Până la sfârşitul vieţii noastre, El să fie Stăpânul şi Îngrijitorul
pomului vieţii noastre.
De când eram copil mi-aduc aminte de un al­toi care se
prinsese, dar pe dedesubt au dat iar vlăstarele cele vechi şi,
nemaium­blând nimeni să le cureţe, altoiul s-a întors iar, cu to-
tul, la firea cea sălbatică şi a crescut un pom sălbatic. Aşa e şi
viaţa celor mai mulţi creş­tini: e altoită în Domnul cu botezul
ce li s-a dat de copii, dar pe dedesubt au crescut iar vlăstarele
firii celei vechi şi au înăbuşit pe omul cel născut din nou. Asta
vine de acolo că omul nu se apropie, nu primeşte şi nu rămâne
mai departe lângă marele Gră­dinar, Care e singurul ce ne poa-
te da dar şi putere să ne păstrăm şi să ne apărăm altoirea cea
duhovnicească.
O, preabunul meu Mân­tuitor! Mulţumescu-Ţi că pe mine,
un pădureţ sălbatic, m-ai scos din pădurea pieirii sufleteşti şi
m-ai altoit în grădina vieţii. Dar Te rog, bunule Doamne, ră-
mâi lângă mine şi grijeşte de pomul vieţii mele până la sfârşit,
că din tulpina cea sălbatică – din firea cea veche – răsar me-
reu vlăstare; vânturile ispitelor sunt grele şi omizile patimilor
sunt multe. Apără-mă cu darul Tău, leagă-mă şi mă întăreşte
cu Crucea şi Jertfa Ta; taie şi curăţă cu cuţitul suferinţelor unde
vei afla de bine, ca tot mai multă roadă să pot aduce.
Smochinul din evanghelie a închipuit o viaţă pierdută în
zadar, a închipuit sfârşitul omului care a trăit fără Dumnezeu
şi a murit fără roade de fapte bune.
Eu te întreb, iubite cititorule, în ce stare se află pomul vie-
ţii tale? E gata pomul vieţii tale pentru ziua roadelor, pentru
ziua când Domnul va trimite slugile Sale să culeagă rodul din
pomul vieţii tale? (Mt 21, 34). Ca mâine Domnul va veni „să
adune roadele” (Is 27, 13). Oare va afla roade în pomul vieţii
tale, ori numai frunze goale?
58 Părintele IOSIF TRIFA

„Orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă

în foc”, zice evanghelia (Mt 7, 19). Ce ştii? Poate că securea
morţii stă gata să taie pomul vieţii tale. „Iată, securea stă la
rădăcina pomilor” (Mt 3, 10). „Faceţi deci roadă vrednică de
pocăinţă” (Mt 3, 8).
Adânciri în Evanghelia Mântuitorului 59

Cuprins

Cuvânt înainte..........................................................................5
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi...”...........................................7
La picioarele Crucii se poate afla taina mântuirii sufleteşti......12
Cele patru stări ale mântuirii sufleteşti...................................17
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi...”.........................................22
Văzând cetatea Ierusalimului, Iisus a plâns pentru ea...........26
Stã în voia ta...........................................................................29
Fericiţi veţi fi când.................................................................31
Pilda cu aluatul.......................................................................35
Care este porunca cea mai mare? . ........................................39
Maria la picioarele Domnului................................................44
„Asemenea este împărăţia lui Dumnezeu cu o comoară...”........ 49
Pomul vieţii noastre...............................................................54