ADEVĂRULUI

Revistă creştină  ·  Iunie 2011  ·   Gratis

În acest
număr
Trebuie să lucrez, cât este ziuă
Mai ieftin pe Amazon
Candidaţi pentru mântuire
Nori albi pe un cer albastru
Nu avem nevoie de un palat
 Sămânţa adevărului
Publicată lunar de:
Cuprins
Rubrica editorului
Christian Aid Ministries Trebuie să lucrez, cât este ziuă 3
O. P. 1 - Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300
samantaadevarului@icamro.org
Rubrica ‘nvqyqtorului
Opt minuni ale milei lui Dumnezeu 5
România
Mai ieftin pe Amazon 8
Pescuim sau ne luptăm? 9
Comitetul executiv:
David Troyer Rubrica părinţilor
Paul Weaver Comunicarea 10
Roman B. Mullet “Deschide-ne ochii” 12
James R. Mullet Manipularea 13
David King
Rubrica istorică
Comitetul de Paharul şi crucea - Introducere 15
îndrumare: Istoria mişcării anabaptiste -Contextul Reformei 16

Ernest Hochstetler Rubrica practică

James Mullet Candidaţi pentru mântuire 21
Johnny Miller Cultivarea salatei pe timpul verii 22
Jonas Miller
Perry Troyer
Natan Bange
Rubrica tineretului
Găsirea echilibrului între cumpătare şi generozitate
în căminul creştin 24
Editor Nori albi pe un cer albastru 26
Alvin Mast
“Nimeni nu l-a chemat vreodată pe John să vină” 28
Editor adjunct
James K. Nolt Rubrica pentru copii
Nu avem nevoie de un palat 30
Grafica Fără suc de mere 32
Gicu Cotleţ
Kristi Yoder Rubrica ,,O carte în serial”
Chinurile dragostei - Partea a III-a 33
Coordonator traduceri Pagină publicitară - cărţi cu conţinut creştin 42
Valentin Hrihorciuc

Foto copertă:
O poezie pentru azi
Definiţia banilor 43
Megan Yoder

© 2011 de Christian Aid Ministries. Comori zilnice pentru rugăciune 44

Nici un text din această publicaţie nu
poate fi folosit fără aprobarea scrisă.
Toate drepturile rezervate.
 „Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul
să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am
văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să vă luptaţi
pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.” Iuda 1:3

Rubrica
Editorului
Trebuie să lucrez,
cât este ziuă
—James K. Nolt

Ne bucuram cu întreaga familie de merg până în „oraşul” vecin şi să mă întorc

plimbarea de seară cu bicicletele pe un drum
bătătorit, special amenajat pentru biciclişti.
Zona aceasta fusese folosită pe vremuri pentru
o cale ferată care n-a mai fost circulată. Şinele
şi bârnele de susţinere fuseseră scoase, iar
zona fusese transformată într-o „cale ferată”
pentru biciclete. Intenţionasem să ajungem
cu bicicleta în oraşul vecin înainte de a reveni
la locul de parcare, dar se făcuse deja târziu
când ne-am pornit înapoi. Noaptea venea
cu repeziciune. Curând ne-am dat seama
că vom fi nevoiţi să pedalăm pe întuneric.
Dorisem aşa de mult să mă bucur de peisajul
din natură, dar curând întunericul avea să-i
ascundă frumuseţea.
În timp ce pedalam cât puteam de repede,
mi-am amintit de cuvintele Domnului Isus.
Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui
ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu
mai poate să lucreze. (Ioan 9:4) Ziua pare
aşa de scurtă, iar sosirea nopţii este atât de
sigură. Şi totuşi, vreau să...
Am multe planuri în viaţă. Mi-ar plăcea să
înainte de a se face întuneric. Dar în timp
ce pedalez cu putere prin a cincia decadă a
vieţii şi-mi amintesc cât de repede au trecut
ultimii zece ani, îmi dau seama că noaptea va
veni înainte de a reuşi să realizez toate aceste
planuri. „Ziua” mea se va transforma curând
în „întuneric”, iar eu trebuie să lucrez acum!
Trebuie să lucrez – Creştinul trebuie să
lucreze; el are o slujbă de împlinit şi o chemare
de dus până la capăt, atât în sens fizic, cât şi
spiritual. Nu numai că trebuie să lucreze, dar
el vrea cu adevărat să lucreze, să fie folositor,
să contribuie cu ceva pentru ceilalţi semeni
şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. „Cine
nu vrea să lucreze nici să nu mănânce.” (2
Tesaloniceni 3:10) Creştinul nu vrea să fie
ca un parazit, dependent de alţii, şi cu atât
mai mult nu doreşte să fie un hoţ. Nu-şi
doreşte să se asemene nici preotului, nici
levitului „care a trecut pe alături”, în loc să
fie o binecuvântare faţă de tovarăşul lor de
călătorie.
„Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă

“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 3
 să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă
ce să dea celui lipsit.” (Efeseni 4:28) Avem
două motive pentru a lucra: ca să asigurăm
cele necesare traiului pentru nevoile noastre
şi ca să-i putem ajuta şi pe cei lipsiţi. În
lumea aceasta căzută, plină de boli, războaie
şi dezastre naturale, vor fi mereu oameni care
vor avea nevoie de ajutor. „Pentru că pe săraci
îi aveţi totdeauna cu voi.” (Matei 26:11a)
S-ar putea să devenim frustraţi de
îndatoririle zilnice de a lucra pentru a câştiga
bani ca să ne putem acoperi nevoile. Ar fi
un lucru mare dacă am dispune de mai mult
timp şi pentru lucrarea spirituală. Şi totuşi,
în timp ce ne câştigăm pâinea, avem atâtea
ocazii de a ne mărturisi credinţa prin cuvinte
şi fapte. Creştinismul este mai mult decât o
teorie frumoasă despre care să discutăm; ne
demonstrăm devotamentul faţă de Hristos,
hărnicia, buna cuviinţă şi sinceritatea prin
modul practic în care trăim şi lucrăm.
Rutina zilnică de la serviciu face parte din
„pedalarea” care ne duce acasă înainte de
venirea serii cu întunericul ei.
...lucrările Celui ce M-a trimis – Ce lucrări
fac eu? Lucrările pe care le-am început eu,
în mintea mea, sau lucrările pe care le vrea
Dumnezeu? „Dacă nu zideşte Domnul
o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.”
(Psalmul 127:1a) Suntem prea dispuşi să ne
împlinim propriile interese şi să ne atingem
scopurile noastre. Putem pedala cât de repede
vrem, dar atâta vreme cât nu suntem pe
drumul cel drept, ci ne îndreptăm în direcţia
opusă, nu vom ajunge la destinaţie înainte
de căderea serii. Provocarea pe care o avem
nu este aceea de a ne „regăsi pe noi înşine”,
cum vor mulţi astăzi, ci să-L găsim pe Isus
Hristos ca Mântuitor şi Domn al nostru.
„Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine
îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga.”
(Matei 10:39) Ne „regăsim” vieţile numai pe
măsură ce Îi cerem zilnic Domnului să ne
călăuzească şi să ne îndrume ca să împlinim
4  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
scopurile Lui în viaţa noastră.
Cât este ziuă – Soarele apune deosebit de
repede dacă ne luăm la întrecere cu el. Atunci
când trăim şi lucrăm cu un scop, timpul pare
că se evaporă. Facem ca acele clipe să conteze
deoarece ele se adaugă minutelor, orelor,
zilelor şi anilor. „Ziua de ieri s-a dus şi cea
de mâine poate nu va mai veni niciodată,
dar putem trăi clipa aceasta de astăzi.” „Şi nu
ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este
viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care
se arată puţintel, şi apoi piere.” (Iacov 4:14)
„Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.”
(Efeseni 5:16)
...vine noaptea, când nimeni nu mai poate
să lucreze – Acest adevăr este simplu dar
profund: când zilele vieţii noastre se vor
sfârşi, nu vom mai putea lucra. „Tot ce
găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea
ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi,
nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici
ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:10)
Trăim şi murim doar o singură dată. Nu mai
există o a doua şansă după moarte. „Singura
viaţă ce-o ai, curând dincolo va trece / Şi
doar ce-ai făcut pentru Hristos va rămâne”
„Şi, după cum oamenilor le este rânduit să
moară o singură dată, iar după aceea vine
judecata.” (Evrei 9:27) Trebuie să continuăm
să pedalăm prin viaţă ca nu cumva să apună
soarele înainte de a sosi la destinaţie, nu
mai devreme ca Dumnezeu să-Şi fi împlinit
scopurile Sale prin noi. „Căci Dumnezeu
este Acela care lucrează în voi şi vă dă,
după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.”
(Filipeni 2:13)
Fie ca această ediţie a revistei noastre să te
încurajeze, dragă cititorule, în lucrarea pe
care o faci pentru Domnul Isus Hristos sau,
altfel spus, în lucrarea pe care Domnul Isus
Hristos o face prin tine. Cât este ziuă, trebuie
să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine
noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.
(Ioan 9:4) Domnul să te binecuvânteze!
 „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi
învăţăturile, pe care le-aţi primit fie prin viu
grai, fie prin epistola noastră.”
2 Tesaloniceni 2:15

Rubrica
Învăţătorului

Opt minuni ale milei

lui Dumnezeu
Mila este un atribut al lui Dumnezeu care
se află dincolo de puterile înţelegerii omeneşti.
Mila lui Dumnezeu este bunăvoinţa Sa de a
ierta, de a ocroti şi de a arăta compasiune. Este
descrisă aşa de frumos în pasajul care urmează:
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi
nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei
moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie,
ci Îi place îndurarea! El va avea iarăşi milă de
noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, şi
va arunca în fundul mării toate păcatele lor.”
(Mica 7:18, 19)
În mod natural, nu ne grăbim atunci când
e vorba să arătăm milă. Când cel ce ne-a
jignit este pe mâna noastră (atunci când ne-a
nedreptăţit cineva şi avem câştig de cauză),
suntem predispuşi să trecem la acţiune şi să
îndreptăm nedreptatea care ni s-a făcut. Poate
că lucrul acesta este potrivit, dar din inima
Sa plină de dragoste, Dumnezeu arată nespus
de multă milă celor care calcă legea Sa. Vom
vedea care sunt cele opt minuni ale milei Sale
nemăsurate.
Minunea că Dumnezeu îi poate ierta pe oameni.
Efeseni 2 ne oferă o imagine a stării păcătoase
—Lester Otto
pe care o au oamenii înainte de a se întoarce
la Dumnezeu. Vorbind despre viaţa noastră
din trecut, spune că trăiam „odinioară, după
mersul lumii acesteia, după domnul puterii
văzduhului” şi că „Între ei eram şi noi toţi
odinioară, când trăiam în poftele firii noastre
pământeşti, când făceam voile firii pământeşti
şi ale gândurilor noastre.” (versetele 2, 3) Cu
greu putem înţelege cât de răi şi de stricaţi pot
deveni oamenii; şi totuşi, când se întorc la
Dumnezeu, mila Sa este cu ei.
Oamenii sunt aşa de răi, încât este, într-
adevăr, o minune că Dumnezeu îi poate
ierta. Când citim Vechiul Testament şi
vedem stricăciunea care s-a întors în lume
imediat după potop, ne mirăm cum nu a fost
Dumnezeu ispitit să cureţe din nou pământul
de oameni şi s-o ia de la capăt! Cu siguranţă
că oamenii ar fi meritat judecata aceasta, dar
mila minunată a lui Dumnezeu L-a reţinut să
n-o facă.
Minunea că Dumnezeu este gata să-i ierte pe
toţi oamenii. Dumnezeu nu spune că doar cei
dintr-o anumită rasă, naţionalitate sau cultură
vor fi salvaţi, iar ceilalţi pierduţi. Mai degrabă

“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 5
 spune: „Într-adevăr, nu este nici o deosebire
între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn,
care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L
cheamă. Fiindcă «oricine va chema Numele
Domnului, va fi mântuit».” (Rom. 10:12, 13)
Da, Dumnezeu îi iartă pe toţi cei care vin
la El. De la un copil crescut într-un cămin de
oameni temători de Dumnezeu, până la un
copil născut în mediul cel mai stricat şi crescut
să devină cel mai rău dintre păcătoşi, mila lui
Dumnezeu este disponibilă fiecăruia. Toţi
au aceeaşi problemă, a păcatului şi fiecare are
nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a găsi
soluţia.
Minunea că Dumnezeu îi iartă pe oameni
pe deplin. „Domnul este îndurător şi milostiv,
îndelung răbdător şi bogat în bunătate.[...] Ci
cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este
de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de
El; cât este de departe răsăritul de apus, atât
Când păcatele noastre au fost curăţate prin sângele
lui Isus, au fost îndepărtate în totalitate, şi Dumnezeu
nu-Şi va mai aduce niciodată aminte de ele.
de mult depărtează El fărădelegile noastre de
la noi.” (Psalmul 103:8, 11, 12) Într-adevăr,
aceasta este o minune. Când îi iartă pe păcătoşi,
El îi iartă complet, încât nu-Şi mai aduce
aminte de păcatele lor.
Odată am discutat cu o rudă mai în vârstă,
care avusese nişte probleme cu biserica şi a
menţionat câteva persoane care făcuseră lucruri
rele. Când i-am amintit că trebuia să îi ierte,
a spus: „O, i-am iertat, dar nu pot uita, atâta
tot!” Cât de omenesc este lucrul acesta! Nu
este la fel cu Dumnezeu. Când păcatele noastre
au fost curăţate prin sângele lui Isus, au fost
îndepărtate în totalitate, şi Dumnezeu nu-Şi va
mai aduce niciodată aminte de ele.
Minunea că Dumnezeu îi cheamă pe oameni
să părăsească păcatul şi să devină părtaşi ai slavei
Sale. „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o
preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor,
6  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al
Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui
ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată.” (1 Petru 2:9) Aceasta nu înseamnă
că cei care au trăit o viaţă de stricăciune pot
continua să facă la fel. Cu siguranţă că nu!
Ei sunt oameni care s-au pocăit şi au biruit
păcatul prin puterea de transformare a lui
Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne cheamă doar să părăsim
păcatul. El ne invită să devenim părtaşi ai slavei
Sale, şi aceasta are atât implicaţii prezente cât şi
viitoare. Este o slavă pe care noi, ca credincioşi,
o experimentăm aici, pe pământ – o slavă
care nu este neapărat cinstită de oameni sau
care să aibă aspecte strălucite ale minţii firești
a omului. Este, mai degrabă, o slavă cu care
Dumnezeu îi îmbracă pe credincioşii Săi chiar
aici, pe pământ. Şi atunci când viaţa noastră
pe pământ se va sfârşi, Dumnezeu ne va primi
la Sine, şi acesta va fi un eveniment mult mai
glorios decât orice vom putea experimenta
vreodată aici, pe pământ.
Minunea că Dumnezeu poartă un dialog cu
oamenii. Oamenii păcătoşi L-au respins cu
neruşinare pe Dumnezeu şi au nesocotit legile
Sale. Şi totuşi, Biblia spune: „Veniţi totuşi să
ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele
voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face
ca lâna.” (Isaia 1:18) De asemenea, mai spune:
„Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare,
zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la
Dumnezeu, şi veţi trăi.” (Ezechiel 18:32)
Dumnezeu ar fi putut foarte uşor să-l creeze
pe om fără abilitatea de a alege. L-ar fi putut
chema într-un mod autoritar, care nu să nu
poată fi refuzat. Dar Dumnezeu a ales să
dăruiască oamenilor abilitatea de a alege şi
 în mila Sa îi cheamă să-L slujească din propria
lor voinţă. Este adevărat că Dumnezeu îi
constrânge câteodată pe oameni să se oprească
din mersul lor şi să reflecteze la situaţia în care se
află. Acesta a fost şi modul în care Saul din Tars
a ajuns să devină creştin – cu toate că trebuia să
facă o alegere în această privinţă. Totuşi, de cele
mai multe ori, Dumnezeu îi cheamă pe oameni
la un dialog prin intermediul conştiinţei.
Minunea că Dumnezeu îi transformă pe
oameni. „Să nu vă potriviţi chipului veacului
acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii
voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui
Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”
(Romani 12:2) Nu ne putem transforma pe noi
înşine aşa încât să avem o minte reînnoită, dar
pe măsură ce ne supunem lui Dumnezeu, El ne
transformă. Probabil că El ne arată un anumit
domeniu din viaţa noastră care nu este încă
transformat. Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor
şi El ne dă harul de a birui. Aceasta este parte a
procesului de transformare.
Suntem încă oameni şi deseori arătăm în
viaţa noastră aceleaşi trăsături păcătoase din
trecut. Cu toate acestea, Dumnezeu doreşte să
ne facă nişte vase de cinste, folositoare, în loc de
vase ale mâniei Sale. Numai Dumnezeu poate
să facă dintr-o persoană adânc înrădăcinată în
păcat, una nouă, care să devină copilul Său.
Minunea este că Dumnezeu binevoieşte să facă
lucrul acesta.
Minunea că Dumnezeu îi iartă pe oameni şi îi
transformă în condiţii atât de simple. Ştim cât de
uşoare sunt condiţiile care ni se cer atunci când
vrem să cumpărăm în rate/leasing electrocasnice
sau automobile. De obicei, putem cumpăra tot
ce dorim, iar vânzătorul va încerca să fixeze
termenii de plată care să fie cel mai uşor posibil
de realizat. La fel este şi cu Dumnezeu. El nu
ne cere să facem multe lucruri grele, nu ne
pune poveri financiare pe umeri, şi nici nu ne
cere să suferim din punct de vedere fizic sau
mental ca să fim iertaţi. Dumnezeu ne iartă şi
ne transformă în condiţii atât de simple. Isus
Hristos a venit tocmai cu scopul acesta: „pentru
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 7
ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
Într-adevăr, nu există nicio cale prin care
omul ar putea să-şi realizeze mântuirea prin
propriile strădanii. Dumnezeu nu caută să
primească ceva de la oameni. El îi caută pe
cei care I se vor închina, care vor merge cu
El, care Îi vor sluji dintr-o inimă plină de
dragoste. Dumnezeu, în mila Sa, ne uşurează
lucrul acesta atât de mult, încât să putem
răspunde chemării Sale.
Minunea că Dumnezeu a pus condiţiile
mântuirii la îndemâna oricui. Dumnezeu
doreşte ca toţi oamenii „... să caute pe
Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească
bâjbâind, măcar că nu este departe de
fiecare din noi.” (Fapt. 17:27) Un slujitor
al Evangheliei spunea, cu ani în urmă, că
nimeni cu mintea întreagă nu a trăit pe faţa
pământului, fără să nu fi avut cel puţin odată
posibilitatea de a se pocăi şi de a fi mântuit.
Aceasta este mila lui Dumnezeu.
Dumnezeu se foloseşte, în felul Său, de
lucrările din creaţie ca să arate omenirii
că există o Fiinţă supremă. El pune, de
asemenea, în inima omului un gol pe care
numai Dumnezeu îl poate umple. Oamenii
se confruntă cu problema aceasta, şi cei mai
mulţi îşi petrec întreaga viaţă încercând
să umple acel gol cu lucrurile şi plăcerile
acestei lumi. Vor găsi împlinire numai dacă
vin la Domnul Isus cu credinţă adevărată şi
pocăinţă. Dumnezeu, în mila Sa, a pus aceasta
la îndemâna tuturor oamenilor.
Ne bucurăm că mila lui Dumnezeu
este deplină şi în dar. Totuşi, deşi mila Sa
îi cuprinde pe toţi oamenii, mulţi nu vor
beneficia de ea. Mulţimi de oameni vor
refuza să vină la biserică să asculte Cuvântul
vestit. Atunci, cum vor afla ei? Oamenii lui
Dumnezeu sunt chemaţi să proclame în lume
minunile milei Sale.
Din The Christian Contender, nov. 2009
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Mai ieftin pe Amazon
Era una din acele zile în care vrei să rezolvi
multe probleme. Sună telefonul. La capătul
celălalt al firului era un om care căuta o
anumită carte. Avea impresia că o văzuse pe
una din tarabele noastre, dar acum nu mai
era expusă acolo. A descris-o ca pe o carte
care explica cum a ajuns Biblia la noi. Credea
că autorul ei era de la Universitatea Liberty.
Părea nerăbdător să aibă şi el o copie. M-am
oferit să verific, dacă puteam, să găsesc cartea
pe care o dorea.
Întâi de toate, l-am întrebat pe vânzătorul
de la taraba unde a fost văzută cartea. M-am
uitat pe inventarul magazinului în speranţa
că îmi va veni vreo idee, dar nu am găsit ce
dorea. L-am sunat înapoi să-i spun că nu am
reuşit.
După puţin timp, gândindu-mă încă
la cele întâmplate, mi-am amintit de un
titlu: „Căutarea Bibliei Originale”. Am
găsit o copie în una din maşinile noastre de
distribuţie. Autorul, Randall Price, este un
distins profesor, specializat în studii evreieşti
la Universitatea Liberty. Bucuros şi satisfăcut
sufleteşte, m-am gândit că aceasta era cartea
căutată de clientul meu. L-am sunat şi, într-
adevăr, aceasta era cartea dorită!
În timpul conversaţiei noastre, mi-a spus
că şi el scrisese o carte şi că avea câteva
întrebări despre cum s-o lanseze pe piaţă.
Am avut impresia că era interesat să o vândă
pe tarabele noastre. El mi-a mai dat câteva
detalii şi s-a oferit să-mi trimită mai multe
informaţii, ceea ce a şi făcut mai târziu.
Înainte să încheiem discuţia, l-am întrebat
dacă vrea să-i trimitem o copie a cărţii de
care el întrebase. M-a întrebat cât costă.
I-am spus preţul - 12.99 dolari. Iar el a
răspuns: „Probabil că o pot lua mai ieftin de
pe Amazon. Mulţumesc că m-aţi sunat.”
8  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
—Simon Schrock
Îţi imaginezi ce încântat aş fi fost să-i vând
cartea scrisă de el? Pentru o clipă, m-am simţit
păcălit şi înşelat. După ce am pus receptorul
înapoi în furcă, am bombănit: „Ce m-a tras
în piept!” După ce eu şi colegul meu am
pierdut atâta timp să găsesc cartea şi după
ce am dat câteva telefoane, tot ce am primit
a fost un „Mulţumesc!” neconvingător. Din
câte ştiu, a cumpărat cartea din altă parte.
Poate că acel om a economisit câţiva dolari,
dar eu am rămas cu o dezamăgire care nu se
şterge uşor. Imaginează-ţi ce bucuros aş fi
dacă aş primi o invitaţie la biserica lui. Acea
discuţie la telefon mi-a „adormit conştiinţa”.
Ea oferă o imagine despre cum mărturia
creştină poate fi pătată, iar gustul dulce al
Evangheliei poate fi risipit.
Eu m-am născut înainte să se sfârşească
Marea Depresie. Îmi amintesc nevoia de a
economisi ultimul bănuţ. Încă îmi sună în
minte vorba tatălui de a aduce restul, când
mă trimitea la magazin să cumpăr câte ceva
pentru casă. Educaţia conservatoare care
mi-a fost dată pune accent pe un trai simplu
şi pe neconformarea cu lumea. Mai târziu, în
viaţă am învăţat ce este isprăvnicia creştină.
Astfel că ideea de a economisi este deja
imprimată în mintea mea. Când mă gândesc
la întâmplarea cu acel cumpărător care a vrut
să cumpere cartea, mă întreb: Cât de des noi,
creştinii, care nu aparţinem acestei lumi, îi
ofensăm pe ceilalţi prin modul în care facem
afaceri? Oare nu cumva un bănuţ înceţoşează
mărturia pentru Regele pe care susţinem că-L
slujim? Cât de des ceilalţi se simt înşelaţi, iar
Evanghelia îşi pierde mireasma plăcută? „Într-
adevăr, noi suntem, înaintea lui Dumnezeu,
o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt
pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe
calea pierzării.“ (2 Corinteni 2:15)
 Acest lucru ridică o altă întrebare veche
care a apărut în vremea în care lucram cu alţi
câţiva fraţi în construcţii şi vopsitorie. Am
ajuns la concluzia că este mai uşor să lucrezi
pentru oameni care nu merg la biserică decât
pentru creştini. Iar întrebarea care se naşte
este: „De ce se întâmplă aşa?” De atunci,
această întrebare a apărut frecvent la studiile
biblice şi la lecţiile de şcoală duminicală.
Nu spun că ştiu toate răspunsurile, dar
sunt convins că în momente în care noi,
credincioşii, îi facem pe alţii să se simtă storşi
de bani, când vine vorba de afaceri, nu este
prielnic să-i invităm la biserică.
Poate crezi că tranzacţia făcută de tine este
corectă şi ai economisit câţiva bani. Nu acest
lucru e cel mai important. Pentru un ucenic
al lui Hristos, este mai important ca cealaltă
persoană să simtă că a fost tratată corect.
Este frumos să nu dai motive oamenilor să
te discute. Isus i-a amintit tânărului bogat că
una din porunci este: „Să nu înşeli!“ (Marcu
10:19). Aceasta însemnă să nu trişezi. Dacă
cealaltă persoană se simte înşelată, nu mai
Pescuim sau ne luptăm?
Dacă nu eşti un salvator al celor pierduţi,
vei deveni un judecător al celor salvaţi.
Există o dorinţă inerentă în natura noastră
schimbată care vrea să-i vadă pe oameni
împăcându-se cu Dumnezeu, iar dacă nu o
focalizăm către cei pierduţi, o vom orienta
către cei mântuiţi.
Atunci, în loc să-i abordăm pe păcătoşi,
îi supraveghem cu foarte mare atenţie pe
sfinţi. Tuturor ni s-a făcut chemarea de a fi
pescari de oameni, dar, când cei chemaţi să
pescuiască, nu pescuiesc, sfârşesc prin a se
lupta unul cu celălalt.
Când energia destinată pentru a fi folosită
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 9
răspândeşti mireasma lui Hristos. Iar Biblia
ne învaţă: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă
sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare
să privească pe altul mai presus de el însuşi.
Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci
şi la foloasele altora.“ (Filipeni 2:3, 4)
Poate că, dacă laşi de la tine puţin mai
mulţi bani decât ceilalţi, când vine vorba de
afaceri, aceşti bani ar reprezenta bani investiţi
în misiune. Poate un bacşiş în plus vorbeşte
mai mult decât o broşură. (Niciodată să nu
laşi o broşură în loc de bacşiş.)
„Poate găsesc cartea pe Amazon, la un
preţ mai bun; mulţumesc că m-aţi sunat.”
Mă îndoiesc că acest simpatic bătrân a
meditat mult la afirmaţia lui. Când mă
gândesc la creştinii care fac afaceri în acest
fel, îmi amintesc de un cântec pe care l-am
auzit demult şi care suna cam aşa: „Ceea ce
eşti vorbeşte aşa de tare, încât nu pot auzi
cuvintele.”
Din Calvary Messenger
Tradus şi folosit cu permisiune.
în afara bisericii este folosită în biserică,
rezultatele sunt explozive. În loc să aruncăm
năvoadele, aruncăm cu pietre. În loc să
ajungem la cei pierduţi, devenim judecători
ai celor salvaţi. În loc să întindem o mână
de ajutor, îndreptăm un deget acuzator.
În loc să-i ajutăm pe cei răniţi, îi rănim pe
cei care ajută. E trist, dar la cei pierduţi nu
ajunge nimeni, pe cei săraci nu-i hrăneşte
nimeni, iar cei dezorientaţi nu primesc nicio
direcţie. Însă, când cei chemaţi să pescuiască,
pescuiesc, vieţile celor din jur sunt schimbate,
ei înşişi înfloresc, iar impactul asupra lumii
exterioare este foarte puternic.

Comunicarea
Atât de mulţi oameni suferă din cauză
că vorbesc prea mult încât e drept să ne
întrebăm dacă mai trebuie să discutăm
despre comunicare mai mult. Însă noi putem
vorbi fără să comunicăm şi putem comunica
fără să vorbim. Cum putem fi siguri că azi,
când toată lumea este aşa de ocupată, mai
comunicăm eficient la locul şi momentul
potrivit?
Ce este comunicarea? Este împărtăşirea
sentimentelor, a convingerilor sau a emoţiilor
unei alte persoane, într-un fel în care ea poate
să înţeleagă. Comunicarea nu se limitează
numai la cuvinte. Ca soţ şi soţie, noi ne
exprimăm prin conversaţie, cântat, zâmbet,
plâns şi uneori chiar o tăcere de mormânt.
Biblia ne spune că Duhul înţelege nevoile
noastre cele mai profunde, pe care nici noi
înşine nu le înţelegem. Putem ajunge la acest
nivel de înţelegere a partenerului nostru?
Comunicarea creşte pe măsură ce un
cuplu învaţă împreună cum să îi pese unul
de celălalt. Atunci când facem cunoştinţă
cu cineva, reprezentăm doar un nume şi
poate o cunoştinţă a acelei persoane. Prin
comunicare, noi arătăm cu adevărat cine
10  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
„Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu
luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele
vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care
ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le
cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.”
Deuteronom 4:9
Rubrica
Părinţilor
—Lamar Hege
suntem. Ajungem să ne cunoaştem. Dacă
stabilim o legătură strânsă, îl ajutăm pe
celălalt pe calea spre desăvârşire şi devenim
„moştenitori împreună ai harului vieţii.”
Noi creştem în înţelegerea convingerilor
şi a năzuinţelor celuilalt pe măsură ce
dezvoltăm conversaţiile pe lucrurile trecute
şi ne confruntăm cu alte provocări prezente.
Fără comunicare, relaţiile stagnează şi se
răcesc. Fără comunicare devenim distanţi şi
străini. Nu putem trăi azi pe baza a ceea ce am
discutat acum vreo doi ani. Dar construind
pe fundaţia anilor trecuţi, întărim în fiecare
zi legătura căsniciei noastre şi a conlucrării
pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Gândiţi-vă
la minunatul exemplu al lui Acuila şi Priscila.
Acest cuplu împărtăşea aceleaşi convingeri şi
aceeaşi dragoste pentru Domnul şi lucrarea
Lui. Împreună, ei reprezentau un stâlp al
bisericii şi influenţau viaţa altora pentru
veşnicie.
Comunicarea sănătoasă ne va ajuta
să-l înţelegem mai bine pe celălalt. Prin
împărtăşirea valorilor şi convingerilor
noastre, noi îl ajutăm pe partenerul nostru
de căsnicie să fie mai devotat. Putem
 fi încurajaţi de partener să creştem în
domeniile în care suntem slabi. Deşi avem
daruri diferite şi venim din medii diferite,
cu obiceiuri diferite, prin comunicare putem
să le armonizăm cel mai bine. Trebuie să
folosim aceste diferenţe să ne completăm
unul pe altul şi nu să ne îndepărtăm unul
de altul.
Cum ne putem îmbunătăţi
comunicarea?
Pur şi simplu practic-o. Aşa cum un tâmplar
care a construit o sută de case este mai bun
decât un începător şi aşa cum un fermier care
a arat o sută de terenuri este acum priceput
în lucrurile care la început îl frustrau, tot
aşa poate fi şi în domeniul comunicării. S-ar
putea ca practica să nu asigure o comunicare
perfectă, dar, cu siguranţă, o va îmbunătăţi.
Dacă nu comunicăm acum mai liber decât
acum cinci ani, ar trebui să ne punem un
semn de întrebare. Poate că nu folosim
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 11
această resursă a limbajului la adevăratul ei
potenţial.
Rezervă-ţi timp pentru comunicare şi
fă din aceasta o prioritate. Nu poţi să
grăbeşti împărtăşirea acelor lucruri care
sunt importante în viaţa cuiva. Trebuie să
ne luăm timp în fiecare zi să împărtăşim
planurile şi scopurile pentru ziua următoare.
La sfârşitul zilei, întrebăm: „Cum a fost azi?”,
„Ce provocări ai întâmpinat?”, „Ai avut un
timp de părtăşie cu Dumnezeu înainte ca
toată familia să se trezească sau seara, când
toţi copiii s-au culcat?” Aceste minute pot
ajuta la înţelegerea celuilalt şi la sudarea
relaţiei. Ar trebui să facem din timpul
petrecut împreună unul eficient, aşa încât
niciunul să nu-l piardă. Pe măsură ce familia
noastră creşte, tot mai multe responsabilităţi
ne răpesc timpul. Dacă nu facem din
comunicare o prioritate, e foarte uşor să o
ignorăm datorită programului încărcat şi să
o neglijăm în favoarea lucrurilor mai puţin
importante.
Concentrează-te pe comunicare şi nu pe
alte responsabilităţi care te presează. Când
recunoaştem valoarea acestei pietre de
căpătâi în căsătorie şi renunţăm la celelalte
îndatoriri, vom culege roada plină de bucurie
în căminul nostru.
Învaţă să-ţi asculţi partenerul. Trebuie să
încercăm să simţim inima celuilalt şi nu
să presupunem că ştim deja ce vrea să
spună. Trebuie să fim gata să ascultăm
şi să punem întrebări ca să fim siguri
că am înţeles ceea ce celălalt spune.
Apoi ascultăm mai mult. Multe poveri
sunt uşurate doar dacă cineva îşi pleacă
urechea. S-ar putea ca să fim tentaţi să
ascultăm puţin şi apoi să încercăm repede
să analizăm problema şi să venim cu un
răspuns grăbit. Însă ar trebui să-i oferim
partenerului nostru timp să-şi exprime pe
îndelete oful inimii. De obicei, nu răspunsul
grăbit este soluţia, ci o ureche care ştie să
asculte. În timp ce vorbeşte, persoana poate
 să găsească singură o soluţie la problema ei.
Învaţă să-ţi pese de ceea ce este important
pentru partenerul tău. Când Ana a fost
întristată şi descurajată, Elcana ştia deja ceea
ce o apăsa. (1 Samuel 1) El cunoştea deja care
era povara ei. Dacă partenerul de căsătorie
trece printr-o experienţă dificilă la serviciu
sau are o neînţelegere, ar trebui să-ţi pese şi să
te rogi pentru aceasta şi să porţi şi tu povara.
Apoi, ar trebui să vedem dacă situaţia s-a
schimbat sau nu în bine.
Fă-ţi timp să împărtăşeşti lucrurile pozitive.
Vor fi momente în care problemele trebuie
să fie discutate. Dar, dacă vorbeşti despre
minusurile celuilalt, rareori el se va simţi
ajutat şi încurajat. Cum ne putem încuraja
unul pe altul dacă cea mai mare parte a
conversaţiei noastre este negativă? Însă, dacă
facem comentarii şi remarci pozitive, aceasta
va ajuta partenerul şi familia să vadă partea
bună a celuilalt. Când evităm să vorbim
negativ despre alte familii şi ne concentrăm
pe ceea ce vedem bun la ele, vom fi încurajaţi
să ne schimbăm noi în domeniile în care i-am
apreciat pe ei.
Ne putem ridica unul pe celălalt când
“Deschide-ne
ochii”
12  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
ne simţim liberi să apreciem şi să facem
complimente pentru tot ceea ce partenerul
face pentru noi. Ca soţ, dacă ţi-a plăcut
prânzul pe care soţia l-a pregătit pentru tine,
ar trebui să-i spui aceasta. Ca soţie, dacă soţul
a făcut ceva pentru tine, ar trebui să-i spui
că gestul lui a fost drăguţ. Dacă timp de o
săptămână spui lucruri pozitive, o să vezi că
vei aprecia mai mult şi vei critica mai puţin.
Fiţi deschişi şi sinceri unul cu celălalt
când trebuie să luaţi vreo decizie. Trebuie să
punem preţ pe părerea partenerului nostru.
Dacă exprimăm gânduri şi punem întrebări,
aceasta ne va ajuta să ajungem la o decizie
mai chibzuită decât dacă am face lucrurile
de capul nostru.
Cât de bine comunicăm? Depinde foarte
mult de cât de mult ne pasă, cât de mult
timp acordăm, cât de mult ascultăm, cât de
mult contează că ne ajutăm unul pe altul să
înaintăm spre cer. Cei mici din casa noastră
ne calcă pe urme. Vom putea reuşi fără
comunicare?
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
— de un cititor al revistei Home Horizons
Fetiţa de cinci anişori îngenunche lângă
mama ei. Pentru câteva clipe se aşternu
liniştea. Dar copila asculta cu atenţie. Ştia
ce-o să urmeze. Da! Cuvintele se revărsau
ca un şuvoi peste mulţime. „Deschide-ne
ochii, Tată, ca să vedem lucrurile minunate
ale Legii Tale. În Numele lui Isus Te rugăm.
Amin.” Apoi se aşeză liniştită pe scaun în
 mijlocul şoaptelor ce se ridicau de pe buzele
celorlalţi închinători.
Deschide-ne ochii? Deschide-ne ochii, Tată?
De ce trebuie ca Dumnezeu să-mi deschidă
ochii? Pot să fac asta şi singură. Pastorul
vorbeşte, iar ochii lui sunt deschişi. I-a deschis
Dumnezeu? Ochii mamei nu sunt închişi. I-a
deschis Dumnezeu şi pe-ai ei? Nu ştiu, se gândi
fetiţa. Poate că va înţelege când va creşte mai
mare. Îşi legănă picioarele încet şi aşteptă
să crească mai mare. În tot acest timp, îl
auzi pe pastor rostind aceeaşi rugăciune de
nenumărate ori.
Manipularea
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele
câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.
(Genesa 3:1)
Manipularea este un mijloc perfid, folosit
de Satan pentru ca să le amăgească pe soţii să
influenţeze subtil comportamentul soţului.
Dicţionarul Funk & Wagnall defineşte
cuvântul a manipula astfel: a influenţa sau
a controla cu viclenie sau cu înşelăciune; a
schimba sau a denatura folosind de obicei
mijloace necinstite.
În grădina Edenului, Satan nu s-a apropiat
direct de Adam, ci prin intermediul Evei,
acţionând contrar metodei lui Dumnezeu.
Satan a ştiut că dacă reuşea să ajungă la
mintea şi raţiunea ei, aceasta l-ar influenţa şi
pe soţul ei. Şi chiar aşa s-a întâmplat! Adam
a fost cel responsabil în grădină. El a luat
decizia de a nu-L asculta pe Dumnezeu şi de
a asculta de soţia lui.
Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 13
Anii au trecut, iar fetiţa a ajuns
adolescentă, apoi studentă la Şcoala Biblică.
Pastorul bătrân slujea în aceeaşi biserică.
Dar tânăra învăţase adevăratul sens al
rugăciuni: „Deschide-ne ochii, Tată, ca să
vedem lucrurile minunate ale Legii Tale.”
Când duhul rugăciunii aprinse adunarea,
rugăciunea aceea de demult deveni, simplu,
şi rugăciunea ei: „Deschide-mi ochii, ca să
văd lucrurile minunate ale Legii Tale.”
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Genevieve M. White
nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre
care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din
el”, blestemat este acum pământul din pricina
ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în
toate zilele vieţii tale.” (Genesa 3:17)
Satan s-a folosit de Eva. Ea a fost ispitită cu
ceva bun de mâncat care aducea înţelepciune.
De îndată a mers la soţul ei şi l-a ademenit.
Atunci când şarpele s-a apropiat de Eva, ea
putea să-l înfrunte şi să-l trimită la soţul ei
fără să se angajeze în discuţie cu el. Sau putea
să-i fi spus lui Adam de ademenirea şarpelui.
În acest caz, ea ar fi respectat autoritatea.
Adam ar fi trebuit să decidă cum să răspundă
acestei oferte. Şi chiar dacă el ar fi luat aceiaşi
decizie, Eva nu ar mai fi fost responsabilă.
De obicei, când o soţie manipulează, ea
este înşelată asemenea Evei.
A înşela înseamnă a induce în eroare
mintea – a face pe cineva să creadă ceea ce
este fals sau să nu creadă ce e adevărat; a
 amăgi; a ademeni; a trişa (Webster’s 1828).
Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe
Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre
să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care
este faţă de Hristos. (2 Corinteni 11:3)
Manipularea este înşelătoare. Este uşor
să-i cazi pradă din cauza intenţiilor bune.
Vrem să ne îmbunătăţim condiţia şi să fim
mai utile, iar orice mod prin care putem
atinge acest scop să ni se pară legitim la acel
moment.
Încercăm să-i manipulăm pe soţi în privinţa
aspectelor importante precum: locuinţa,
serviciul, şcoala, finanţele, prietenii etc. –
întotdeauna considerând că avem intenţiile
cele mai bune. Încercăm să-i manipulăm şi
în chestiuni minore, prea numeroase ca să fie
enumerate.
Chiar recent m-am surprins încercând
să-mi manipulez soţul. El a avut grijă să se
roage pentru mine şi să mă asiste în lucrul
meu la acest articol. Mă cunoaşte foarte
bine şi ştie că atunci când sunt convinsă că
trebuie să fac un lucru, depun mult efort şi
ajung deseori la epuizare. M-a avertizat în
mod constant şi uneori mi-a cerut ferm să
renunţ la ce făceam. Ei bine, eu l-am ascultat,
dar înăuntrul meu eram nerăbdătoare să-mi
termin treaba. Şi astfel, într-o zi eram în
librăria noastră, când am văzut o carte nouă
şi voluminoasă. M-am gândit că lui Walter,
i-ar face plăcere să o citească. Ştiu cum se
comportă când se adânceşte în lectura unei
asemenea cărţi. Se pierde în lectură pentru
câteva zile. Aşa că i-am adus această carte (ca
şi Eva) şi i-am spus: „Cred că ţi-ar plăcea.”
Dar în inima mea nu eram interesată de
bucuria lui, ci îl manipulam! M-am gândit
(aşa cum poate aţi ghicit!) că dacă va începe
lectura cărţii, mă va lăsa să muncesc cât aş fi
vrut eu.
Mă ruşinez mărturisind că am fost prinsă
în această capcană, dar aşa a fost. Nu mi-am
predat timpul meu Domnului; m-am supus
numai lui Walter şi astfel am fost înşelată
prin manipulare. Dacă priveam la Domnul,
I-aş fi spus: „Bine, Doamne, Tu vrei să renunţ
să lucrez. Mulţumesc că ai grijă de mine.”
Apropo, nu a mers. Niciodată nu merge.
Soţul meu a fost cu ochii pe mine, atent ca
întotdeauna şi, ceea ce a fost mai rău, nu
i-a plăcut cartea! De fapt, i s-a părut o carte
slabă – l-a fascinat destul ca să citească mai
departe, dar nu i-a plăcut cu adevărat. Iar
eu a trebuit să-l văd că petrece atâta timp
citind-o. M-am simţit vinovată şi ruşinată,
dorind să-mi fi păstrat sugestiile pentru
mine.
Vă rog să nu mergeţi cu exemplul acesta
prea departe. Ceea ce era greşit în fapta
mea era motivaţia. Aceasta nu era curată.
Doream să manipulez. Împărtăşesc aceasta
cu speranţa că tu, care citeşti, îţi vei cerceta
intenţiile.
Mă întreb dacă predispoziţia noastră de a
manipula este parte a acelei vrăjmăşii pe care
Dumnezeu a pus-o între Satan şi femeie.
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie.
(Genesa 3:15a)
Vrăjmăşie înseamnă rea voinţă, ură,
duşmănie. Ea denotă o ură nestrămutată
sau profundă (Dicţionarul Webster, 1828).
Duşmanul încearcă întotdeauna să ne înşele.
Foloseşte căi care par corecte, sincere şi
binevenite. Cădem în capcană şi suntem
înşelaţi crezând că ajutăm, când, de fapt,
manipulăm.
Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul
vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care
răcneşte, şi caută pe cine să înghită. (1 Petru
5:8)
—acest articol a fost scris de o femei pentru femei.
Din Daughters of Sarah
©1991 Brentwood Christian Press
Tradus şi folosit cu permisiune.

14  Sămânţa adevărului • Iunie 2011

 „Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca,
prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
scripturile, să avem nădejde.” Romani 15:4

Rubrica
Istorică
Paharul şi crucea
Introducere în istoria Anabaptiştilor
Introducere —Michael S. Martin

Notă editorială: În „Rubrica istorică” al acestui
număr am început să introducem unele capitole
din cartea „Paharul şi crucea” (Cup and Cross).
Această carte redă sumar unele evenimente istorice,
credinţă şi aspecte din viaţa anabaptiştilor, o
ramură dedicată a reformei. Fie ca Domnul Isus să
fie înălţat prin povestirile copiilor Săi.
Scopul acestei cărţi este de a relata istoria
anabaptismului într-o aşa manieră, încât cititorul
de rând să poată avea o imagine de ansamblu
asupra acestei mişcări şi să afle ce credeau şi
ce învăţături propovăduiau anabaptiştii. Am
încercat să prezint cât mai onest posibil punctele
lor tari şi punctele slabe, pentru ca toţi să profităm
în mod practic de pe urma acestei istorii.
Pentru a-l ajuta pe cititor să-şi formeze o
imagine clară asupra mişcării anabaptiste, am
renunţat la a supraaglomera descrierea cu date,
nume, localităţi sau detalii stufoase şi inutile.1
În loc de asta, am încercat să scot în evidenţă
punctele esenţiale ale istoriei anabaptiştilor şi am
inclus mult material despre viaţa lor bisericească,
viaţa de familie, experienţele economice.
Materialul istoric prezentat în această carte a fost
cules din peste cincizeci de cărţi de istorie, dintre
1 Informaţiile pot fi aprofundate citind Mennonites in
Europe (Mennoniţi în Europa, n.tr.) sau alte cărţi menţionate
în bibliografie.
care unele sunt prea specializate pentru cititorul
de rând, iar altele n-au mai fost reeditate. Această
compilaţie va face disponibile informaţii deosebit
de preţioase pentru cei care nu pot avea acces la
cărţile vechi.
Multe dintre studiile despre mişcarea anabaptistă
sunt scrise de autori care nu cred într-o viaţă
bisericească bazată pe Scriptură. Ei pot prezenta cu
multă acurateţe învăţăturile pe care le promovau
anabaptiştii, dar, în acelaşi timp, pot să sugereze
sau să afirme că acele învăţături sunt prea puţin
relevante pentru timpurile moderne. E foarte bine
să descoperim ce gândeau şi ce credeau anabaptiştii
în anii 1500 - spun istoricii - dar nu ştim ce ar face
sau ce ar susţine în timpurile pe care le trăim acum.
Alţi istorici interpretează greşit doctrinele Biblice
ale anabaptiştilor sau se focalizează pe greşelile lor.
De exemplu, învăţătura nonrezistenţei este uneori
interpretată ca rezistenţă nonviolentă. Anabaptiştii
accentuau calitatea de preot a tuturor credincioşilor
şi importanţa strângerii Cuvântului lui Dumnezeu
în inimă. Unii interpretează acest lucru susţinând
că anabaptiştii exercitau puţină autoritate asupra
membrilor bisericii şi că promovau spiritualitatea
interioară, dar nu se preocupau să-şi corecteze
doctrina. De fapt, anabaptiştii considerau că

“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 15
 preoţia tuturor credincioşilor şi autoritatea asupra
congregaţiei se află într-o relaţie de interdependenţă,
sunt mutual indispensabile. Prin urmare, credeau că
spiritualitatea pură şi doctrina pură se completează
una pe cealaltă în viaţa creştinului, nu se află într-
un raport de opoziţie.
În această carte, baza interpretării învăţăturilor
anabaptiste e un triptic:
1. Anabaptiştii constituiau o biserică bazată pe
Scriptură; prin urmare, doctrina şi vieţile lor sunt
relevante pentru bisericile scripturale din zilele
noastre. 2. Anabaptiştii au făcut greşeli, aşa cum fac
toţi oamenii. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu,
şi nu mişcarea anabaptistă în sine este autoritatea
ultimă în bisericile noastre. 3. Pentru că primii
anabaptişti au trăit după învăţăturile Bibliei, nu ne
este ruşine să îmbrăţişăm învăţăturile promovate de
ei şi să ne modelăm vieţile după exemplul lor. Deşi
au făcut unele greşeli, avem toată aprecierea pentru
moştenirea spirituală pe care ne-au lăsat-o.
Studiind istoria anabaptismului, ne confruntăm
cu unele dezavantaje. Nu am trăit în vremurile
acelea, iar sursele din care ne luăm informaţia
pot conţine prejudecăţi, păreri preconcepute. De
asemenea, suntem tentaţi să trunchiem materialul
conform propriilor noastre vederi. Cu toate
Contextul Reformei
Decăderea creştinismului
În anul 60 d.Hr., împăratul Nero a început
prima persecuţie oficială a Bisericii Creştine.
În secolele următoare, mii de credincioşi au
suferit şi au murit pentru credinţa lor.
Persecuţia a continuat cu intensităţi diferite
până în anul 313, când împăratul Constantin
a câştigat controlul asupra părţii vestice a
Imperiului Roman. El a recunoscut şi legitimat
în mod public religia creştină, devenind
protectorul Bisericii creştine.1 Nu a făcut
din creştinism religia de stat, dar a adus-o în
1 Biserica dominantă era cunoscută la acea vreme ca Biserica Catolică.
2 Cea mai mare parte a legislaţiei statului „creştin” a fost dată în timpul lui Theodosius. Totuşi, conceptele care au dus la fuziunea
stat-biserică au fost formulate încă de pe vremea împăratului Constantin.
3 Philip Schaff, Hisory of the Christian Church, vol. 3, 13-18. Leonard Verduin, The Anatomy of a Hybrid, 95-99.
16  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
acestea, prin eforturile unite ale editorului, ale
corectorului şi ale altor membri ai editurii, această
lucrare reprezintă nu doar punctul de vedere al
autorului, ci şi al altor fraţi.
Prima parte a cărţii relatează istoria
anabaptştilor elveţieni, olandezi şi huteriţi. A
doua parte prezintă credinţele anabaptiştilor
legate de biserică, ucenicie, starea civilă. Anexa 1
conţine referiri la diferite rămăşiţe care au existat
între anii 300 şi 1500 şi prezintă relaţia pe care
aceste rămăşiţe o au cu ridicarea anabaptiştilor.
Celelalte trei anexe conţin documente ale mişcării
anabaptiste din Elveţia, la care fac trimitere pe
parcursul cărţii.
Nu sunt istoric de profesie. Îmi place să studiez
istoria şi sunt profund îndatorat acelor istorici
din anii 1900, care au tradus multe documente
anabaptiste în limba engleză. Fără ei, această carte
nu ar fi existat.
Cele mai adânci mulţumiri le adresez
Domnului, care s-a milostivit şi mi-a dat
privilegiul de a fi inclus în Rămăşiţă. Rugăciunea
mea e ca această carte să contribuie la creşterea şi
menţinerea Rămăşiţei.
—Michael S. Martin
legalitate. (A protejat, în acelaşi timp, şi religiile
păgâne.) Mai târziu, împăratul Teodosius cel
Mare (347-395) a făcut din creştinism religia
de stat şi a limitat închinarea la zei.2
Interesul principal al lui Constantin a fost
unitatea şi excelenţa morală a bisericii, pe care
a vrut s-o folosească, se pare, ca instrument
politic.3 Nu a fost un om evlavios şi nu a fost
interesat să devină ucenic şi un creştin adevărat.
Înainte de Constantin, biserica îşi pierduse
deja o mare parte din integritate. De exemplu,
la sfârşitul secolului al II-lea, au existat
 „creştini” care s-au înrolat în armata romană.
Cam în aceeaşi perioadă, biserica a început
să-şi venereze martirii şi să dezvolte credinţa
potrivit căreia martirii credincioşi puteau ispăşi
păcatele.4 În timpul perioadei de libertate oferite
de politica lui Constantin şi a succesorilor săi,
Biserica a crescut rapid, dar a ajuns mai repede
în declin moral.5 Aşa-numita religie creştină
a devenit o modalitate de a obţine prestigiu
lumesc şi putere politică.
Decăderea morală a bisericii a dus la ascetism,
o învăţătură împrumutată din religiile păgâne,
orientale. Pustnici, călugări şi călugăriţe s-au
separat de comunitatea creştină decadentă, cu
credinţa că adevărata cale către sfinţenie era
părăsirea definitivă a preocupărilor lumeşti
şi a posesiunilor materiale şi practicarea unei
discipline fizice severe.
Ierarhia bisericească a devenit mai complexă
în această perioadă. S-au dezvoltat poziţiile de
arhiepiscopi şi patriarhi. Arhiepiscopii controlau
un anumit număr de episcopi, în timp ce
patriarhii aveau autoritate asupra arhiepiscopilor.
Practicile păgâne, spiritul lumesc, ierarhia
religioasă şi legăturile dintre biserică şi stat au
dus treptat la decăderea bisericii dominante.
Unii creştini au rămas credincioşi în toată această
perioadă de apostazie, dar istoria nu a înregistrat
foarte multe cazuri din acestea. (Unele dintre ele
sunt discutate în Anexa I.) Adevărata biserică
a rămas în picioare întotdeauna, pentru că Isus
Însuşi a spus: „Voi zidi Biserica Mea, şi porţile
Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei
16:18b)
Dezvoltarea Bisericii
Medievale
Ce înseamnă medieval? Istoricii numesc în
mod diferit acea perioadă din istoria Europei
cuprinsă între anii 400 şi 1500 d. Hr. Evul Mediu
sau Epoca Medievală sunt denumiri care descriu
amândouă aceeaşi perioadă. (Termenul medieval
vine de la două cuvinte latineşti însemnând
„perioadă de mijloc”.) Evul Mediu Întunecat
descrie în general doar secolele al V-lea şi al VI-
lea ale perioadei medievale. Această perioadă
lungă a fost numită „de mijloc” pentru că
făcea legătura între cultura antică şi lumea
contemporană.
Epoca Credinţei este un alt nume folosit
uneori pentru perioada medievală, pentru
că religia era centrul vieţii medievale. Foarte
mulţi oameni nu gândeau pentru ei înşişi, mai
ales în chestiunile spirituale. Foarte puţini ştiau
să citească şi încă şi mai puţini aveau acces la
Biblie. Credeau pur şi simplu că vor ajunge în
cer dacă se vor supune Bisericii Catolice.
La începutul Evului Mediu, Biserica
Catolică din Imperiul Roman era singura
sursă de stabilitate în Europa. Partea de vest a
Imperiului Roman a fost cucerită în anul 476,
iar unele triburi barbare au pus stăpânire pe
ea. Comerţul, educaţia şi civilizaţia romană
au ajuns în declin, odată cu instaurarea noii
culturi. Ordinea şi stabilitatea Bisericii Catolice
au ajutat la păstrarea unor elemente ale culturii
romane precum educaţia şi preocuparea pentru
cei săraci, bolnavi sau bătrâni.6 Prin urmare,
Biserica Catolică a devenit inima societăţii.
La început, toţi patriarhii aveau aceeaşi
autoritate, dar, mai târziu, patriarhul Romei
a devenit capul tuturor sau papa (cuvânt
derivat din termenul latin papa, ce însemna
tată). Această creştere în putere şi prestigiu s-a
datorat faptului că Roma era cel mai mare şi
mai bogat oraş din acea perioadă şi, în acelaşi
timp, capitala Imperiului Roman. Potrivit
Catolice
catolicilor, Petru a fost primul episcop al
Romei.7 Ei credeau că Hristos l-a făcut pe Petru
prima autoritate reprezentativă de pe pământ
şi că toţi papii ce i-au urmat lui Petru au fost
înzestraţi cu această calitate extraordinară.
Pe măsură ce biserica creştea în număr, câştiga
putere şi bogăţie. Liderii religioşi începeau

4 Philip Schaf, History of the Christian Church, vol. 2, 82-84.

5 Lester Bauman, Wolves in the Flock (Crockett, Ky; Rod and Staff Publishers, Inc. 2001), 62-64
6 Comunitatea evreiască, răspândită peste tot în Europa, a avut o contribuţie decisivă. Unele dintre spitalele, orfelinatele sau azilu-
rile evreieşti slujeau atât societăţii „creştine”, cât şi celei evreieşti.
7 Istoria nu confirmă această supoziţie.
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 17
 TIMPURILE MEDIEVALE
să-şi asume, pe lângă funcţiile religioase, şi
puterea politică. Dacă un rege nu se supunea
papei, acesta putea să-l pună pe regele respectiv
sau întreaga ţară sub interdicţie. Aceasta era o
formă de cenzură a bisericii care le interzicea
persoanelor vizate să ia parte la sacramente
sau să aibă parte de o înmormântare creştină.
De vreme ce oamenii erau învăţaţi că aceste
ceremonii erau foarte importante pentru
mântuirea lor, nu e de mirare că se revoltau
împotriva regilor care nu se supuneau papei.
Dacă doar regele era pus sub interdicţie, papa
spunea că supuşii lui nu trebuiau să asculte
de el. Acest lucru de obicei îl forţa pe rege să
accepte cererile papei.
Biserica Catolică a devenit autoritatea
ultimă în interpretarea Scripturii şi în aplicarea
ei practică. Ei credeau că Biblia este Cuvântul
lui Dumnezeu, dar susţineau în acelaşi timp că
tradiţiile bisericii erau de o importanţă egală
sau chiar mai mare. Învăţăturile promovate
în biserică erau puternice nu pentru că erau
biblice, ci pentru că reflectau poziţia bisericii.
Închinarea la Fecioara Maria este una din
practicile anexe ale Bisericii Catolice. O altă
eroare este venerarea sfinţilor. Strâns legat de
acestea este cultul relicvelor sau al moaştelor.
Relicvele asociate cu Hristos precum un pai din
ieslea din Betleem sau picăturile de sudoare din
18  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
Ghetsimani erau foarte importante. Desigur,
multe sau toate dintre aceste obiecte erau false.
Catolicii au promovat şi multe doctrine false
despre botez, păcat, moarte şi cina Domnului.
Îi botezau în biserică pe toţi nou-născuţii şi
nu le cereau membrilor să se convertească. Îi
învăţau pe oameni că preoţii pot ierta păcatele
şi că anumite fapte de penitenţă erau necesare
pentru a ispăşi păcatele.
În ritualul ungerii finale (sfântul maslu), se
presupune că un preot poate să ierte păcatele
celui care se află în pragul morţii. În serviciul
de împărtăşanie, cunoscut ca mesă, ei susţin
că pâinea şi vinul devin carnea şi sângele
lui Isus Hristos. Acest fenomen se numeşte
transsubstanţiere. Mulţi oameni susţineau,
de asemenea, că pâinea şi vinul au puteri
miraculoase de vindecare.
Biserica Catolică susţinea că, după moarte,
oamenii care ajung în cer trebuie să treacă
mai întâi prin Purgatoriu, locul unor suferinţe
temporare pentru „mici” păcate nemărturisite
sau pentru păcate pentru care nu s-a făcut
suficientă penitenţă. O altă eroare gravă,
cumva înrudită cu aceasta, a fost vânzarea
indulgenţelor. Potrivit acestei învăţături,
Hristos şi sfinţii aveau un surplus de fapte
bune, numite merite, „stocate” în cer şi
care puteau fi cumpărate de către cei de pe
 pământ pentru a-şi ispăşi păcatele. Bucata de
hârtie vândută păcătosului penitent se numea
indulgenţă. Pe lângă faptul că vindea ispăşirea
păcatelor oamenilor, biserica le spunea că pot să
obţină, cumpărând indulgenţe, o şedere scurtă
în Purgatoriu pentru altcineva. De la această
idee a apărut zicala: „Imediat ce o monedă din
visterie sună, un suflet din purgatoriu se ridică.”
Superstiţia şi religia mergeau adesea mână
în mână în Evul Mediu. Fiecare om era legat
de biserică. Se botezau, se căsătoreau şi erau
îngropaţi de biserică. Cu toate acestea, foarte
puţini oameni înţelegeau adevărata semnificaţie
şi binecuvântare a vieţii creştine. Serviciile
de închinare presupuneau atunci adorarea
relicvelor, spovedania (mărturisirea păcatelor
în faţa unui preot) şi ascultarea unor poveşti
imaginare despre faptele sfinţilor sau ale lui
Hristos-copil.
Deşi biserica pretindea că e preocupată de
„pericolul” interpretării eronate a Scripturilor
de către oamenii simpli, de fapt îi era teamă ca
nu cumva interpretarea oamenilor de rând să
nu intre în conflict cu credinţele şi practicile
catolice. Pentru că susţinea cu tărie că nimeni
nu putea fi mântuit dacă nu urma învăţăturile
catolice, Biserica Catolică a avut o mare putere
asupra civilizaţiei europene. Pentru ei, mântuirea
era prin fapte, nu prin credinţă. Biblia descrie
precaritatea acestui sistem: „Degeaba Mă
cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci
omeneşti.” (Matei 15:9)
Renaşterea
În Evul Mediu, de educaţie beneficiau doar
liderii religioşi sau politici. Chiar şi dintre
aceştiau, nu toţi erau învăţaţi (existau preoţi care
nu ştiau să citească). Dar, odată cu dezvoltarea
oraşelor, s-a născut o nouă clasă socială – clasa
de mijloc – şi tot mai mulţi oameni au căutat
educaţia pentru că aveau nevoie de ea în afaceri.
În acelaşi timp, comerţul cu alte ţări a dus la
îmbogăţirea culturii europene cu idei noi care
au stimulat studiul intelectual şi cultural. Din
interesul crescând în ceea ce priveşte educaţia
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 19
s-a născut o curiozitate nouă pentru teologie,
filozofie, sensul vieţii.
Interesul pentru cunoaştere, bunăstarea şi
comunicarea internaţională au creat cadrul
perfect pentru Renaştere. Numele mişcării e un
cuvânt derivat: a (se) naşte din nou. Atitudinea
renascentistă asupra vieţii era în viu contrast
cu imaginea Evului Mediu. În timpurile
medievale, omul îndura suferinţa în speranţa
unui viitor ceresc pe care îl promitea Biserica
Catolică. În Renaştere însă, oamenii începeau
să glorifice capodoperele antice sau prezente
ale artiştilor şi filozofilor, fără să le mai pese
atât de mult de lumea de dincolo. Cărturarii
renascentişti scoteau în evidenţă demnitatea
omului, valoarea şi individualitatea sa.
Mulţi oameni ai Renaşterii au crezut cu tărie
că ignoranţa era sursa răului. Au considerat
perioada medievală ca una a îngustimii minţii
şi a întunericului şi s-au dovedit interesaţi
de viaţa în sine şi de cunoaşterea istoriei,
geografiei, ştiinţei. Aceste domenii de studiu
erau numite arte liberale sau ştiinţe umaniste,
prin urmare, cei care le studiau au fost numiţi
umanişti. A fost începutul mişcării numite
Umanism.8
Curentul umanism accentua abilităţile
şi înzestrările omului, fapt ce a dus la un
fel de autoproslăvire a sa. Ca toţi umaniştii
moderni, şi cei ai Renaşterii, în special din
Italia, dispreţuiau religia şi respingeau ideea
unui Dumnezeu supranatural. Totuşi, mulţi
umanişti renascentişti erau mult mai moderaţi
decât cei moderni şi nu respingeau ideea
de Dumnezeu. Unii dintre ei, în special din
ţările nordice, precum Olanda, credeau cu
tărie că omul reprezenta coroana creaţiei lui
Dumnezeu. Ei susţineau valoarea personală a
fiecărui individ, fapt ce se opunea statutului
degradant, oarecum umilitor al omului în
Evul Mediu. Unii umanişti erau realmente
preocupaţi de problemele cu care se confruntau
8 S-ar putea spune că Umanismul a început în Grădina Ede-
nului, odată cu răzvrătirea lui Adam şi a Evei. Dar, deşi revolta
şi mândria s-au născut în Grădină, Umanismul, ca filozofie, a
apărut odată cu Renaşterea şi e tehnic impropriu să ne referim la
venerarea omului de către om ca umanism înainte de mişcarea
renascentistă.
 oamenii şi au căutat răspunsuri biblice pentru
acestea. Unii dintre ei au văzut clar că Biserica
Catolică era departe de adevăr, dar nu au vrut
să organizeze o Biserică biblică. Au preferat să
susţină o reformă treptată ca rezultat al educaţiei
mai degrabă decât să pornească o trezire radicală
a vieţii bisericeşti. Nu au realizat cât de gravă
este neascultarea de Dumnezeu. Deşi filozofia
lor făcea loc pentru Dumnezeu, nu I-au dat lui
Dumnezeu locul pe care Îl merita.
Umaniştii preţuiau foarte mult operele
scriitorilor greci şi romani. Fascinaţia
renascentiştilor pentru literatura antică i-a făcut
să investească foarte mult timp în căutarea
şi descifrarea manuscriselor vechi, inclusiv
a manuscriselor Bibliei. Regăsirea acestor
documente a reînviat pasiunea pentru studiul
limbilor vechi: latină şi greacă.
Umaniştii erau gânditori liberi, independenţi.
Nu acceptau opiniile altora fără să le examineze
critic. Le supuneau unei atente analize pentru
a vedea dacă sunt în acord cu propria filozofie.
Aici e marea diferenţă între umaniştii religioşi
şi creştinii autentici. Creştinii îşi testează ideile
prin filtrul Bibliei, nu prin prisma propriei
filozofii. Şi nu se raportează la opiniile personale
la fel ca umaniştii. Pur şi simplu lasă ca adevărul
să le pătrundă viaţa şi să-i dea sens.
Începutul Reformei
Se pare că Dumnezeu s-a folosit de mişcarea
Renaşterii pentru a pregăti Europa pentru marea
reformă ce urma să vină. Interesul pentru limbile
greacă, latină şi ebraică a suscitat interesul pentru
studierea Bibliei. Cărturarii Renaşterii nu mai
puteau explica filozofic toate lucrurile, iar unii
dintre ei şi-au dat seama că literatura greacă şi
latină nu conţinea răspunsuri la întrebările vieţii.
Datorită acestui fapt, mulţi au simţit nevoia de
a crede în Biblie. Cercetarea Scripturilor a fost
un pas important de distanţare faţă de erorile
doctrinei catolice. Studiind şi analizând Biblia,
oamenii au început să-şi pună întrebări cu
privire la practicile greşite ale Bisericii Catolice.
În felul acesta, spiritul critic al Renaşterii i-a
20  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
ajutat pe oameni precum Ulrich Zwingli,
Conrad Grebel, Felix Mantz, să se rupă de o
biserică coruptă şi să studieze simplitatea şi
puritatea Bisericii apostolice.
Accentul pus pe educaţie şi apariţia tiparului
au deschis calea reformării bisericii. Oamenii
de rând au avut ocazia de a învăţa să citească,
iar tiparniţele au făcut ca literatura şi cărţile,
în general, să fie mult mai accesibile. Faptul că
acum oamenii aveau acces la cărţi şi la Biblie,
i-a pus pe aceştia în poziţia de a lua singuri
decizii pentru viaţa lor spirituală.9
Accentul pe care mişcarea renascentistă l-a
pus pe individualitatea şi unicitatea omului
i-a ajutat pe mulţi să-şi dea seama că sunt
responsabili înaintea lui Dumnezeu. Cei
care au ales să creadă învăţătura biblică a
propriei responsabilităţi au văzut greşeala de
a se supune exclusiv, necondiţionat, preoţilor
sau papei. Biblia arată clar că Isus i-a făcut
pe toţi credincioşii „împăraţi şi preoţi pentru
Dumnezeu”. (Apocalipsa 1:6)
Poziţia lui Martin Luther împotriva
abuzurilor Bisericii Catolice (1517) e
considerată, în general, începutul Reformei.
Luther l-a influenţat pe Zwingli, dar acesta
a mers chiar mai departe decât Luther cu
reforma. Zwingli însă a renunţat atunci când
autorităţile civile s-au ridicat împotriva lui.
Biserica nou-testamentală nu a renăscut
prin puterea şi acordul Statului, ci în inimile
oamenilor umili şi simpli care s-au dedicat cu
totul lui Dumnezeu.
Din Cup & Cross, An Introduction to Ananbaptist History,
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kentucky, 41413
Tradus şi folosit cu permisiune.
9 O persoană neştiutoare de carte, lipsită de educaţie,
poate fi mântuită, dar, din timpul Noului Testament până în
prezent, creştinii au recunoscut că abilitatea de a citi şi analiza
este esenţială pentru păstrarea credinţei. O bună înţelegere a
propriei responsabilităţi şi spiritualităţi e întărită de citirea şi
înţelegerea Bibliei. Noul Testament accentuează acest lucru de
multe ori. „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un
om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi
care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15)
 „Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, şi
până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească,
fiindcă nu ştii ce va izbuti, aceasta sau
aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă
de bune.” Eclesiastul 11:6

Rubrica
Practică
Candidaţi pentru mântuire
—Merle Sensenig

„Căci, dacă este cineva în Hristos, este o
făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că
toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17)
Omizile continuă să atragă atenţia prin
felul în care se transformă, după planul lui
Dumnezeu, în fluturi. Această metamorfoză
extraordinară are o semnificaţie specială
pentru creştini. Procesul transformării din
omidă în fluture ilustrează întocmai felul
cum un păcătos, prin naştere din nou, devine
o nouă făptură.
O omidă neplăcută are mulţi semeni în
scurta ei viaţă. Din ouăle depuse de un singur
fluture pot ecloza sute. Însă multe din aceste
omizi nu ajung niciodată la maturitate din
cauza mulţimii răpitorilor. Înainte de a ieşi
din ou, unele cad pradă insectelor lacome.
Altele mor în urma unor boli. Cât sunt în
stadiul de crisalidă, paraziţii consumatori
sparg cochilia şi devorează pupa înainte ca
aceasta să iasă afară.
Omizile au metodele lor de a se proteja de
duşmani. Unele se contopesc cu vegetaţia
înconjurătoare, datorită camuflajului
natural. Altele emit mirosuri puternice sau
împroaşcă atacatorul cu un spray otrăvitor.
Iar altele mănâncă noaptea, evitând astfel
prădătorii de zi. În aceste condiţii, doar câteva
ajung la maturitate.
Dar aceste omizi neînsemnate au şi alte
trăsături. Vederea lor este foarte redusă – şase
ochi mici permit omizii să distingă doar între
întuneric şi lumină. Înfăţişarea ei dizgraţioasă,
de vierme, provoacă dezgustul multor oameni.
Cât timp trăieşte, omida este condamnată să se
târască pe pământ, să mănânce doar vegetaţia
la care poate ajunge prin propria mişcare.
Toate acestea se pot schimba! În doar
câteva zile sau până la un an la unele specii,
omida devine o „floare” zburătoare! Aripile
iau locul numeroaselor picioare ce o ţineau
până acum legată de pământ. Mii de lentile
formează acum ochiul fluturelui, asigurându-i
o vedere de aproape ce percepe până şi lumina
ultravioletă.
În locul înfăţişării dizgraţioase a omizii,
fluturii sunt înveşmântaţi în aproape toate
culorile închipuite. Albastrul sclipitor,
portocaliul, purpuriul strălucitor imperial, şi
galbenul coadă-de-rândunică sunt doar câteva
din exemplele de culori variate ale acestora.
Stadiul incomplet al omizii este simbolul
omului înainte de convertire. Sunt mult mai
mulţi păcătoşi decât sfinţi, întocmai ca omizile

“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 21
 în comparaţie cu fluturii. Păcătosul se află
legat de lucrurile acestea pământeşti, cu ochi
ce nu pot vedea prea departe. Metodele lui
de apărare nu se deosebesc prea mult de
cele ale omizii: se pierde uşor în mulţime,
se împotriveşte duşmanilor până îi provoacă
răni şi iubeşte întunericul mai mult decât
lumina.
Toate acestea se pot schimba!
Transformându-se într-o făptură nouă, omul
descoperă aripi care-l poartă pe înălţimi
necunoscute până atunci! Ochii lui spirituali
descifrează misterele lucrurilor profunde ale
lui Dumnezeu. Descoperă că are la dispoziţie
Cultivarea salatei pe timpul verii
Întotdeauna salata a fost o cultură bună pentru
mica noastră fermă şi chiar şi pentru o grădină mai
modestă. După ce perioada salatei de primăvară
a trecut, cei mai mulţi agricultori se ocupă de
o varietate mare de legume ce preferă timpul
cald şi neglijează cultivarea salatei în anotimpul
călduros. Dar o recoltă variată de salată pe toată
perioada anului va asigura o clientelă care va
reveni cu fidelitate la standul nostru cu legume.
Se crede că salata este o cultură a perioadei
răcoroase de primăvară timpurie şi de toamnă,
însă unele feluri de salată, care rezistă la vremea
caldă, precum salata cu frunze late, salata cu
frunze subţiri (Bibb) şi chiar câteva salate mai
mari au extins cultivarea salatei şi în sezonul
cald. Secretul este să alegi din multele varietăţi de
salată şi să oferi fiecărui soi condiţiile necesare de
dezvolare adecvată anotimpului său.
Pentru a cultiva fructe şi legume de calitate
este important ca ele să crească sănătos şi repede,
având hrană şi apă suficientă. Şi când e nevoie,
controlează temperatura solului şi lumina
soarelui!
Pentru a avea plante timpurii, le semănăm în
casă, la sfârşitul iernii. O plantă sădită de timpuriu
este mai avantajată, iar cultivarea ei poate începe
înainte ca buruienile să apară. Când plantele sunt
22  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
armură de protecţie împotriva duşmanilor
sufletului. Înfăţişarea lui exterioară îl identifică
de îndată drept un copil al lui Dumnezeu.
Indiferent cât de dizgraţioasă este omida,
ea este un candidat la stadiul de fluture.
Indiferent cât de păcătos este omul, păcatul
lui nu-l poate împiedica să se schimbe într-un
sfânt. De fiecare dată când observăm miracolul
fluturelui, să-I mulţumim Domnului pentru
metamorfoza pe care El o poate face în viaţa
noastră.
Din Home Horizons,
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
—Arthur Bolducan
semănate la distanţe adecvate una de alta, sunt
mai uşor de cultivat cu maşini agricole sau cu
sapa. Iar atunci când terenul este mai mic, aşa
cum e cazul nostru, schimbăm regulile jocului
şi le plantăm mai repede.
Când alegi mărimea cutiuţelor de plastic sau
carton pentru răsad, trebuie să iei în considerare
tipul de rădăcină a plantei. Pare tentant să alegi
o tavă mai mare ca să încapă mai multe cutiuţe
cu plante, dar întreabă-te dacă ele vor avea
suficient loc pentru ca rădăcina lor să susţină
planta în anotimpul neprielnic şi rece din
primele zile până îşi înfig rădăcina în solul rece
sau mai târziu când vor fi doborâte de căldură?
În condiţiile noastre de acasă, am observat că
mărimea minimă a tavii este să încapă 72 de
cutiuţe, pentru semănarea salatei.
Noi folosim un îngrăşământ din comerţ
pentru ghiveci, umplem cutiuţele cu pământ şi
apoi presăm puţin apoi le punem în tava mare,
punem sămânţa neagră şi acoperim din nou cu
pământ.
Unii cultivatori recomandă ca seminţele de
salată de culoare deschisă să nu se acopere cu
pământ, ci să fie lăsate la suprafaţa solului. Eu
nu sunt de acord. Eu presez îngrăşământul cu
un creion sau pix circa jumătate de centimetru
 şi pun în locurile marcate sămânţa de culoare
deschisă. Aşa-i mai bine!
Înainte ca plantele să fie semănate în grădină,
este important să fie obişnuite cu condiţiile grele
de afară, fiind expuse treptat acestor condiţii.
Dacă solul are suficient îngrăşământ şi apă, nu
trebuie să-ţi faci probleme în ceea ce priveşte
fertilitatea solului. Dar primăvara devreme,
o problemă ar putea să fie solul rece, vântul şi
temperatura scăzută din timpul nopţii. Dacă
acoperi pământul în martie cu un strat de paie,
el va păstra solul cald şi va proteja de vânt şi de
temperaturile joase din timpul nopţii plantele pe
care le vei sădi la începutul lui aprilie.
Cu trecerea timpului, straturile protectoare sunt
îndepărtate. Dar vântul încă poate deshidrata,
opri creşterea sau chiar distruge răsadurile care nu
şi-au dezvoltat rădăcina. În acest sens, poţi folosi
un paravânt temporar de paie, o folie de plastic
sau orice obiect care opreşte vântul.
Pentru că salata nu creşte în înălţime, grădinarul
poate împrăştia seminţe de salată pe straturile cu
alte plante sau la adăpostul unor plante mai înalte
din grădină.
Până în iunie, solul s-a încălzit şi e timpul să-l
acoperi cu un strat protector care-l va menţine
răcoros, va păstra umezeala, va distruge buruienile
şi va preveni materia organică să nu se oxideze în
solul ars de soare. Paiele nu sunt scumpe, se pot
procura uşor şi pot menţine nitrogenul. Lucerna
sau trifoiul uscat va aduce un surplus de nitrogen
solului şi de obicei merită cheltuiala în plus.
Consideră-le un îngrăşământ.
La începutul sezonului, putem planta aproape
orice varietate de salată, dar pe măsură ce vremea
se încălzeşte, trebuie să selectăm soiurile de salată
care sunt rezistente la căldură.
În general, se crede că salata cu frunză lată este
mai rezistentă la căldură. Un astfel de soi de salată,
numită Simpson, este considerată a fi timpurie,
însă noi am reuşit să o cultivăm în timpul verii.
La fel şi cu salata roşie, foarte cunoscută, de tipul
Frunză de stejar şi Red Sails.
Gheaţa verde (Green ice) este greu de cultivat.
Nevada şi Sierra s-au dovedit a fi plante rezistente
la trecerea de la vară la toamnă.
Dacă are suficientă apă, soiul de salată romană
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 23
sau cos rezistă la căldură şi rodeşte bine şi-n
timpul verii. Însă noi am avut probleme cu
petele ce au apărut pe plantă în timpul căldurii.
Se crede că salata mare se cultivă în anotimpul
răcoros, dar, oferindu-i mult spaţiu, noi am
avut salată de soiul Great Lakes, Ithaca şi
Summertime în mijlocul verii. Pentru că ele
au nevoie de un spaţiu mai mare, solul reţine
căldura. Un strat subţire de legume uscate
poate menţine aceste plante curate şi ele nu mai
necesită atenţia noastră.
Până în iulie, soarele de vară este aproape
tropical şi chiar dacă ne dăm toată silinţa,
răsadurile noastre se vor vesteji înainte ca să-
şi dezvolte rădăcini destul de adânci pentru a
supravieţui. Este timpul să folosim un umbrar.
Poţi întinde fire în formă de cercuri pe care apoi
să le acoperi. În zilele înnorate, aceste umbrare
pot fi demontate până apare soarele din nou.
Sau puteţi înfige beţe de 40-50 centimetri în
jurul perimetrului în care este plantată salata, pe
care să le legaţi cu o sfoară şi apoi să le acoperiţi
cu o bucată de pânză. Câteva cleme le vor ţine
în loc. De asemenea, umbrarul fereşte planta de
vânt şi nu împiedică ploaia sau udatul.
Salata cultivată pe un sol fertil este o legumă
bogată în nutrienţi; este consumată crudă şi
oferă necesarul de hrană. De fapt, include-o în
dieta ta şi nu o să te îngraşi niciodată. Ea creşte
repede, nu necesită mult loc şi, dacă e cultivată
într-un sol fertil, de obicei nu se îmbolnăveşte.
Are o varietate largă de texturi, de culori, de
forme şi nu te plictiseşti repede de ea. Este uşor
de cules şi de preparat. Nu trebuie să culegi toată
planta; poţi rupe câteva frunze de la o plană,
câteva de la alta. Procedând astfel, ai mai multe
feluri de salată şi planta rămâne productivă mai
mult timp.
Pentru un agricultor comerciant, salata creşte
repede, se vinde uşor, este lesne de strâns şi,
cu puţină atenţie în plus, poate fi cultivată de
primăvara timpuriu până dă îngheţul, toamna.
Cu siguranţă are multe de oferit pentru o
sămânţă aşa de mică.
FARMING Magazine, vara 2008
contact@farmingmagazine.net
Tradus şi folosit cu permisiune.

Găsirea echilibrului între
cumpătare şi generozitate
în căminul creştin
Tânăra de cincisprezece ani, Susan, rămase
perplexă la răspunsul mamei. Pe drumul spre casă
de la o vizită de duminică seara, Susan întrebase
dacă s-ar putea cumpăra un grătar de aer liber
ca cel din veranda unchiului Joseph. Dar mama
răspunse că grătarul nu este în acord cu principiul
cumpătării. Care era oare principiul cumpătării?
Susan n-a fost chiar surprinsă că mama nu era
interesată de cumpărarea unor dispozitive noi,
fără de care se putea totuși trăi. Când se discuta
despre beneficiile aduse de aparate şi dispozitive
moderne, mama părea să asculte doar cu o
jumătate de ureche. Şi tatăl era la fel. El afirmase
recent că podeaua din bucătărie va mai dura
cel puţin vreo câţiva ani, chiar dacă era stricată
în câteva locuri. Când băieţii au discutat despre
cumpărarea unei noi camionete, tatăl imediat a
subliniat că cea actuală nu era stricată. Probabil
că principiul cumpătării se găsea şi în spatele
răspunsurilor tatălui.
Dar Susan ştia că tatăl şi mama nu ezitau când
era vorba de a da banii pe anumite lucruri. Tatăl
tocmai plătise vecinului John cu douăzeci de
dolari mai mult la tonă pentru fânul lui, decât i
se ceruse. Tatăl spunea că fânul îşi merita banii şi
el a vrut să fie cinstit. Când fratele Stephen a avut
24  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor
bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi
împodobiţi cu smerenie. Căci, «Dumnezeu
stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi
le dă har.»” 1 Petru 5:5
Rubrica
Tineretului
—John Siegrist
nevoie de bani pentru a plăti o factură de spital,
tatăl i-a dat bani fără să ceară dobândă. Mama
dăruia adesea mâncare şi haine familiilor din
biserică şi vecinilor. De ce erau tatăl şi mama aşa
de generoşi în anumite aspecte şi totodată atât
de cumpătaţi în altele?
Cumpătarea (abţinerea de la cheltuieli care
nu sunt necesare) este un principiu biblic.
Generozitatea („dărnicia” în 2 Corinteni 8:2)
este, de asemenea, subliniată în Scriptură.
Deşi sunt cumva opuse, aceste două principii
se completează unul pe altul în planul
lui Dumnezeu pentru căminele noastre.
Cumpătarea face generozitatea posibilă,
iar generozitatea face cumpătarea necesară.
Aproape toate domeniile vieţii trebuie
guvernate de aceste două principii. Trebuie
să fim cumpătați în toate cheltuielile pentru
nevoile noastre personale şi generoşi când
dăruim altora sau facem lucrarea Domnului.
Când stăm la o masă unde se servesc mâncăruri
bogate, Biblia ne porunceşte: „Pune-ţi un cuţit
în gât, dacă eşti prea lacom.” (Proverbele 23:2)
Lucrul acesta înseamnă că ne limităm cantitatea
pe care o mâncăm. Următorul verset avertizează
împotriva mâncărurilor alese. Cumpătarea în
 consumarea alimentelor poate să îmbunătăţească
sănătatea noastră şi greutatea, făcând în acelaşi
timp posibil să o „împartă în şapte şi chiar în
opt” (Eclesiastul 11:2). În loc să ne procurăm
hrană scumpă de la restaurant, suntem mulţumiţi
să avem conserve de casă şi mâncare obişnuită,
gătită. În felul acesta putem ajuta la hrănirea
înfometaţilor din lume, atât cei de aproape, cât şi
cei de departe. „Aruncă-ţi pâinea pe ape, şi după
multă vreme o vei găsi iarăşi!” (Eclesiastul 11:1)
Purpura scumpă şi inul de calitate l-au îmbrăcat
pe bogat (Luca 16:19) în drumul său spre locuinţa
morţilor. Dorca, dimpotrivă, şi-a consumat toată
energia făcând haine şi îmbrăcăminte pentru
văduve. Avea Dorca treizeci de haine pentru ea
însăşi? Şi-a confecţionat ea haine noi pentru ea
însăşi pentru ca apoi să le dea pe jumătate purtate
văduvelor? Când suntem mulţumiţi să purtăm
haine vechi, bune, durabile, soţiile şi mamele
noastre vor avea mai mult timp pentru a coase
pentru cei săraci. Un abuz al cumpătării ar fi acela
de a cumpăra haine lumeşti pentru copiii noştri
doar pentru că sunt mai ieftine.
Case luxoase şi mobilă fastuoasă nu le sunt de
folos urmaşilor lui Hristos, care a zis: „Vulpile
au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar
Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” (Matei
8:20) Cumpătarea înseamnă că banii sunt
cheltuiţi pentru a acoperi necesităţile practice ale
gospodăriei şi nu pentru achiziţionarea lucrurilor
care să încânte privirile. Pe cine dorim să
impresionăm? Oamenii evlavioşi, obişnuiţi, se vor
simţi bine într-un cadru simplu şi curat. Cei mai
mulţi vizitatori nu vor fi deranjaţi de covoarele
roase. Generozitatea ne îndeamnă: „Fiţi primitori
de oaspeţi între voi, fără cârtire.” (1 Petru 4:9)
Uneori ne dăruim cu bucurie chiar și paturile
noastre. Pentru unii dintre noi este o investiţie
bună să păstrăm o cameră liberă, mobilată pentru
oaspeţi. (2 Împăraţi 4:10)
Trăind într-o cultură plină de jucării atât
pentru copii, cât şi pentru adulţi, trebuie să fim
cumpătați mai ales în privinţa jucăriilor pe care
le achiziţionăm pentru copiii noştri. Jucăriile
obişnuite care sunt „ale noastre” şi nu „ale mele”
ajută pe copii să-şi petreacă timpul, să-şi dezvolte
abilităţile şi să-i înveţe să se joace pe rând şi să le
împartă şi cu alţi copii. Un copil nu învaţă ce este
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 25
generozitatea dacă are multe jucării de care nu
se desparte niciodată, fie tractor sau păpuşă, şi
nu-i lasă şi pe alţi copii să se bucure de ele. Ar
putea fi o investiţie bună pentru părinţi dacă ar
cheltui puţin mai mult pe un cărucior durabil
şi i-ar învăţa pe copii cum să-l folosească şi să-l
păstreze. A se lăsa jucăriile afară peste noapte nu
înseamnă nici cumpătare şi nici generozitate.
Călătoriile sunt întotdeauna scumpe.
Cumpătarea elimină mulţi kilometri costisitori
şi vehicule luxoase. Multe călătorii la magazin
pot fi evitate dacă învăţăm să ne descurcăm
fără a cumpăra lucruri noi, reparând pe cele
vechi. Faptul că tinerii merg la biserică folosind
propriile lor automobile înseamnă, uneori, o
risipă. Călătoriile de amuzament şi de ocupare
a timpului liber nu au nicio valoare eternă.
Creştinul harnic, ce se află la datorie, are prea
puţin timp sau bani pe care să-i cheltuiască pe
un concediu la munte. Dar în călătoriile pentru
interesul Împărăţiei „voi cheltui prea bucuros
din ale mele, şi mă voi cheltui în totul şi pe
mine însumi.” (2 Corinteni 12:15) Familia care
a hotărât că nu-şi va putea permite benzina
pentru a putea participa la o şcoală biblică
de iarnă se zgârceşte tocmai când nu trebuie.
Călătorii ocazionale pentru a susţine adunările
din depărtare sunt bune pentru fiecare familie.
Tânărul care călătoreşte la biserică împreună
cu familia sa poate pune destui bani deoparte,
încât să-l poată lua pe păstorul său să predice la
o biserică aflată la distanţă.
„Rău! Rău! zice cumpărătorul, şi plecând,
se fericeşte.” (Proverbele 20:14) A fost acesta
un cumpărător cumpătat? Cumpătarea
creştină nu încearcă să economisească bani pe
socoteala altora. Economisim bani lipsindu-ne
de anumite lucruri sau trăind cu mai puţin,
şi nu prin afaceri necinstite. Când ne vindem
produsele, etica creştină de afaceri subliniază:
„Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se
va măsura.” (Luca 6:38b) De asemenea, mai
putem demonstra generozitatea creştină atunci
când plătim preţul întreg, corect pentru ceea ce
cumpărăm.
„Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.”
(Matei 10:8b) Generozitatea lui Dumnezeu faţă
de noi ne obligă şi pe noi să fim generoşi. Aceasta
 poate fi văzută şi invers. Generozitatea noastră
atunci când dăruim Împărăţiei lui Dumnezeu Îl
determină pe Dumnezeu să fie generos. „Aduceţi
însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie
hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare,
zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi
deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna
peste voi belşug de binecuvântare.” (Maleahi
3:10)
Zgârcenia sau abţinerea de a dărui bani la
strângerile de la biserică nu ajută familiile care
se confruntă cu dificultăţi financiare să iasă din
impas. Cei doi bănuţi ai văduvei ne învaţă că
Dumnezeu este în stare să ia donaţiile făcute de
familiile sărace şi să le facă mai mult decât toate
avuţiile celor bogaţi. Dar cei doi bănuţi trebuie
dăruiţi. Fiecare copil trebuie să experimenteze în
mod regulat binecuvântarea de a pune bani în
coşul de la strângerile bisericii. Orice tânăr care
începe să se descurce cu proprii bani ar trebui
să simtă obligaţia şi totodată şi binecuvântarea
legată de strângerile săptămânale de la biserică. (1
Corinteni 16:2) Familiile noastre n-ar trebui să
fie surprinse dacă află că cei 500 de dolari pe care
tatăl a refuzat să-i cheltuiască pe o podea nouă
la bucătărie au fost donaţi cauzei de sprijinire
a frăţietăţii. Dăruirea jertfitoare, realistă, face
Nori albi pe un
Singurătatea – o stare despre care s-a vorbit
mult, s-a scris mult, iar mulţi au plâns din
cauza ei. Cum se face că auzim atât de multe
lucruri despre frământările şi încercările celor
necăsătoriţi şi atât de puţin despre bucuriile
lor? Cei care trăiesc singuri trebuie să aibă şi ei
bucurii. Binecuvântările vieţii sunt pentru cei
necăsătoriţi, cât şi pentru cei căsătoriţi.
Citim sau auzim frecvent despre tânguirile
unei fete singure după un soţ, o familie, despre
dorinţele ei neîmplinite şi despre vidul din
viaţa ei, locul gol din inima ei. Hmm... sunt
o fată singură. Prin urmare, oamenii cred că
sunt nefericită şi deprimată, că tânjesc după
26  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
cumpătarea necesară.
Chemarea Bibliei la cumpătare (Isaia 55:2)
constituie o parte a răspunsului lui Dumnezeu
la tendinţa noastră de egoism, mândrie, spirit
lumesc şi slavă deşartă. Chemarea la generozitate
continuă acest răspuns îndreptând energiile şi
resursele noastre spre ajutorarea altora. (Efeseni
4:28) Orice bani risipiţi pe noi înşine ne lipsesc
de posibilitatea de-a face „bine la toţi, şi mai ales
fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:10) Chiar şi în
aceste vremuri de bunăstare, nu este creştineşte
să credem că putem cheltui în mod extravagant
pentru noi înşine şi să putem încă dărui mult,
din ce ne-a rămas, pentru cauzele Împărăţiei.
Dacă dispunem de resurse nelimitate, încât
să cheltuim pentru noi înşine, nu dăruim
îndeajuns.
„Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus
Hristos. El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac
pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă
îmbogăţiţi.” (2 Corinteni 8:9) „Şi Dumnezeu
poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna în toate lucrurile destul, să prisosiţi în
orice faptă bună.” (2 Corinteni 9:8)
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
cer albastru —de un singuratic anonim
căsătorie şi că sunt nemulţumită cu soarta
mea? Poveştile de tipul „trist şi singur” mă fac
să afirm cu tărie că nu orice fată singură de 20
sau 30 de ani caută neapărat un soţ.
Dacă Dumnezeu a ales ca eu să rămân
singură, atunci cu siguranţă El vrea ca eu să fiu
fericită în această stare. Chiar nu mă socotesc
cu mult diferită de persoanele căsătorite. Sunt
o persoană ca toate celelalte. Mă bucur de
darurile lui Dumnezeu la fel de mult (poate
chiar mai mult) ca ceilalţi oameni.
Deşi nu sunt căsătorită, am atâtea lucruri
în viaţă care mă fac fericită. Norii albi, pufoşi,
pe un cer albastru, albastru... verdele câmpiei
 şi al pădurii... o mulţime de culori într-o
grădină îngrijită..., o carte bună..., satisfacţia
unei munci împlinite..., o plimbare liniştită
pe drumuri pitoreşti de ţară..., o întâlnire de
familie..., o seară cu prietenii..., o excursie
mult aşteptată..., măreţia unui apus de soare...,
bucuria reîntoarcerii acasă după un timp de
absenţă.
Lista este practic nesfârşită şi vorbim aici
doar de simple lucruri pământeşti. Darurile
spirituale pe care Dumnezeu le dă copiilor lui
sunt infinit mai mari, iar Dumnezeu nu pune
preţ pe funcţia sau rangul oamenilor. Cine ar
putea să spună că soarta lui e mai grea pentru
că nu are un partener de viaţă? În viaţă există
lucruri mai importante decât a fi căsătorit.
Fie că recunoaştem sau nu, există un anumit
stigmat care creează presiune asupra persoanelor
necăsătorite. De ce? Nu am nicio explicaţie,
dar aş vrea să le spun prietenilor mei singuri:
număraţi-vă binecuvântările. Sunt foarte multe.
În loc să ne concentrăm asupra bucuriilor vieţii
maritale pe care le pierdem, haideţi să observăm
necazurile de care am fost scutiţi. Am văzut
suficiente situaţii ca să înţeleg că cele mai multe
căsnicii nu sunt scutite de suferinţe şi încercări.
(Da, sunt convinsă că bucuriile întrec cu mult
încercările, dar lăsaţi-mă să continui.)
Ca femei singure, nu vom trăi niciodată
agonia de a ne vedea copiii îndepărtându-se
de învăţătura pe care le-am dat-o. Nu vom
trece prin durerea cumplită de a ne pierde
partenerul de viaţă sau proprii copii. Nu
suntem frământate de grijile zilnice ale unui
părinte. Vă rog, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu
vreau să ponegresc căsătoria doar ca să scot în
evidenţă că singurătatea are şi ea avantajele ei.
Numai că nu trebuie să idealizăm lucrurile sau
să dorim în permanenţă să scăpăm de starea
noastră prezentă.
A fi singur nu înseamnă întotdeauna flori şi
soare. Departe de aşa ceva. Nu ne putem separa
de suferinţă şi griji. Deşi nu avem propriii noştri
copii, avem în jur oameni pe care-i iubim foarte
mult: părinţi, fraţi, surori, nepoţi, nepoate şi
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 27
prieteni. O inimă care nu e atinsă de durerea
celuilalt e o inimă egoistă. Bineînţeles că nu
purtăm aceeaşi povară a responsabilităţii pe
care părinţii o simt faţă de copiii lor şi pe care
o vor purta cât vor trăi.
Ar trebui, deci, să rămânem singuri ca
să avem mai puţine griji şi mai puţine
responsabilităţi – o viaţă mai uşoară? Ce
motivaţie egoistă! Căsătoria a fost instituită
de Dumnezeu şi, dacă El ne conduce spre
această stare, atunci trebuie să ne încredem că
ne va ajuta în toate lucrurile care vor urma.
Dar, dacă suntem singuri, să nu uităm de
binecuvântările care ne înconjoară.
Libertatea pe care o avem trebuie să ne
facă disponibili pentru a sluji altora. Pentru
aceasta e nevoie să renunţăm uneori la
planurile şi dorinţele noastre. Dacă niciodată
nu mă simt dispusă să-i ajut pe ceilalţi şi „îmi
planific” întotdeauna viaţa după bunul meu
plac, umplându-mi zilele cu munca mea şi cu
activităţile mele, nu dau dovadă de foarte mult
egoism?
În mod practic vorbind, e, totuşi, necesar
să ne câştigăm existenţa şi să ne susţinem
financiar singuri. În ceea ce mă priveşte, am
nevoie de timp şi ca să mă odihnesc sau ca
să mă refac în spaţiul meu, acasă. Suntem
oameni, avem nevoi şi nu câştigăm nimic
atunci când încercăm să purtăm problemele
lumii dincolo de capacităţile noastre. Aşa
că ia-ţi o zi liberă de la serviciu sau, ori de
câte ori poţi, odihneşte-te! Eliberează-te de
stres chiar şi numai pentru o zi. Încrede-te în
Dumnezeu că El te va ajuta să porţi sarcinile.
Poate că unul din modurile Lui de a te ajuta
este tocmai timpul acesta de odihnă.
Dragi prieteni necăsătoriţi, haideţi să ne
străduim să-L slujim pe Domnul, mulţumiţi
de starea în care ne aflăm. Şi să nu uităm să
privim în jur şi să ne bucurăm de nenumăratele
binecuvântări care alcătuiesc momentele
fiecărei zile.
Din Young Companion, dec. 2008
Pathway Publishers,
Tradus şi folosit cu permisiune.
 “Nimeni nu l-a chemat vreodată
pe John să vină”
El era o pacoste, şi unul dintre cei mai răi
şi mizerabili oameni. Cunoştea tot ce era mai
degradat şi josnic. Ura orice lucru bun şi iubea
orice era rău. Învăţase cum să fie un prilej de
iritare pentru oricine credea în Dumnezeu,
nescutind-o nici chiar pe nevasta lui, care făcea
tot ce-i stătea în putinţă, în Numele lui Isus şi
a Împărăţiei. Acest om era dedat la rău dincolo
de orice speranţă de recuperare morală şi aşa
părea să rămână. Rugăciunea era înălţată ca şi
cum el n-ar fi existat; bisericile erau deschise
şi închise, dar niciodată pentru el; Evanghelia
era predicată şi mila era oferită, dar nimeni nu
făcuse legătura între el şi mesajul lui Dumnezeu
adresat lumii.
La câţiva kilometri depărtare de oraşul
fierarului trăia un cuplu în vârstă, bunicul şi
bunica Brown. Amândoi erau în jurul vârstei
de 90 de ani. Vieţile lor fuseseră plăcute lui
Dumnezeu şi de un devotament plin de
răbdare şi credincioşie faţă de El; ei aşteptau
fără regrete şi fără frică plecarea acasă, promisă
de Dumnezeu.
Foarte devreme, într-o dimineaţă, bătrânul se
trezi foarte agitat şi începu să-i spună soţiei:
— Scoală-te, nevastă! Scoală-te!
— De ce, bătrâne, zise ea, ce s-a întâmplat?
El îi răspunse:
— Nu pot să-ţi spun acum ce este, căci
trebuie numaidecât să fac focul în bucătărie.
Aş vrea să pregăteşti micul dejun cât poţi de
repede. Trebuie să merg în oraş în dimineaţa
asta.
— Mergi în oraş în dimineaţa asta! exclamă
ea. De ce nu gândeşti bine? Nu poţi să mergi în
oraş. Nu ai cu ce să mergi şi ştiu că nici nu prea
poţi să mergi pe jos.
— Nu-mi spune ce nu pot să fac, insistă
bătrânul. Eu îţi spun că trebuie să merg în oraş.
Am avut un vis azi noapte şi, asta e, voi merge
28  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
să fac focul şi apoi ţi-l voi povesti.
Soţia îl urmă, micul dejun a fost pregătit şi,
după ce termină de mâncat, bătrânul plecă înspre
oraş. Era un drum lung şi obositor de mers pe
jos pentru cineva în vârstă, dar bătrânul simţi
ca şi cum o putere neobişnuită i-a fost dăruită şi
continuă să meargă fără să se odihnească. Ajunse
în oraş. Îşi târî picioarele pe strada principală, apoi
pe strada îngustă de vizavi şi ajunse la atelierul
„Diavolul John” al fierarului.
— Bunicule Brown, exclamă el, cu o mare
uimire. Ce faceţi aici, aşa devreme, în dimineaţa
asta?
Bătrânul răspunse:
— Iată, pentru aceasta am venit, să-ţi spun
ceva. Haide să mergem înăuntru, unde să mă
aşez, căci sunt obosit.
Împreună intrară în atelier şi, după ce luă loc,
bătrânul îi spuse:
— John, am avut un vis azi noapte şi am venit
să-ţi spun despre el. Am crezut că sosise ceasul
la care m-am gândit atât de mult şi pentru care
am încercat să mă pregătesc de atâta vreme.
Îmi sosise ceasul să mor. Şi era tocmai aşa cum
crezusem că trebuie să fie, căci la fel a promis şi
Domnul. Nu-mi era câtuşi de puţin frică. Cum
îmi putea fi? Camera era plină de îngeri şi toţi
îmi vorbeau şi îi iubeam şi ştiu că şi ei mă iubeau
pe mine. Apoi câţiva dintre ei s-au aplecat şi şi-au
pus braţele sub mine şi am plecat de-acolo. Am
ajuns dincolo de nori, prin cerul înstelat. O, cum
cântau ei! Niciodată nu am mai auzit aşa ceva în
viaţa mea. Ne-am tot avântat până când unul
dintre ei a zis: „Priveşte dincolo; acolo este raiul.”
— O, John, nu pot să-ti spun cum m-am
simţit când am ajuns să văd raiul; nici nu pot
să-ţi spun ce am văzut când m-am uitat. Nu
cred că ar putea spune cineva. Era aşa de plin de
pace, aşa de frumos, aşa de glorios! Când ne-am
apropiat, am văzut porţile deschizându-se şi, cu
o viteză şi mai mare decât cea cu care veniserăm,
 am trecut prin ele şi am ajuns în oraş. O, ce
mai primire! Un bun-venit din partea tuturor,
toţi erau aşa de bucuroşi; fiecare deal parcă era
îmbrăcat în bucurie: era în parfumul florilor, în
muzica fiecărei arfe, în cântecul fiecărei voci, în
strângerea fiecărei mâini: bucurie pretutindeni
pentru că venisem. De ce? M-au făcut să mă
simt ca nu ştiu cine, când eu sunt doar un biet
păcătos, mântuit prin sângele lui Isus. Mi-am
întâlnit toţi copiii acolo – niciunul din ei nu
era pierdut – băiatul meu, cu care obişnuiai
să te joci aşa de mult când mergeaţi la şcoală
împreună, era acolo, şi bătrâna ta mamă, care
a fost cu mine în clasă când mergeam la şcoală.
Şi după o vreme – nu ştiu cât a durat – am
văzut pe aceiaşi îngeri care aduceau pe cineva:
era draga, scumpa mea nevastă. O iubeam
mai mult ca niciodată când au adus-o la mine
acolo. Era mai frumoasă ca în ziua în care ne-
am căsătorit. Am stat sub pomul vieţii şi ne-am
plimbat pe malurile râului care curge din tronul
lui Dumnezeu. Aşa de fericiţi eram! Şi am văzut
pe îngeri aducând pe alţii – cei pe care îi iubesc
şi îi iubeşti şi tu. Şi aşa s-au perindat mulţi.
— Apoi, John, dintr-odată mi-am dat seama
că nu te-am văzut nicăieri. Mi-am propus să te
caut. Am mers pe fiecare stradă, am întrebat
pe toată lumea, dar nu puteam da de urma ta.
Eram mai trist decât îţi poţi da seama, şi am
mers la Domnul, Mântuitorul meu scump, şi
L-am întrebat unde erai. Şi, o John, de-ai fi
putut vedea cât de rău Îi părea când mi-a spus
că nu ai venit. Şi a plâns, după cum cred că a
plâns deseori când era aici pe pământ, şi mi-a
spus: „Nimeni nu l-a rugat vreodată pe John
să vină.” O, am căzut la picioarele Sale şi le-
am spălat cu lacrimi. Mi-am pus faţa pe ele şi
am zis: „Doamne bun! Lasă-mă să plec de aici,
măcar pentru un ceas, şi voi merge să-i spun să
vină. Îi voi adresa o invitaţie.” Şi chiar atunci şi
acolo m-am trezit. Începuse să se lumineze la
răsărit şi eram aşa de bucuros că eram în viaţă,
că puteam să vin şi să te rog să vii în rai; şi acum
iată-mă aici, ţi-am povestit visul meu şi vreau să
mergi şi tu.” Apostolul Ioan L-a văzut pe Isus
în slava Sa. El i-a spus următoarele cuvinte:
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 29
„Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu.
Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.
Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”
(Apoc. 1:17b-18) Da, Hristos a murit pentru cei
nelegiuiţi (Romani 5:6).
Şi, cu alte cuvinte, bătrânul îl îndemnă
cu invitaţia împărătească, dar fierarul rămase
ca împietrit. Nu putea să vorbească sau să se
clintească. Bunicul Brown se sculă spunând:
— La revedere, John! Adu-ţi aminte că ai
primit invitaţia. Aminteşte-ţi că ai fost rugat să
vii.
Apoi îşi luă toiagul şi plecă spre casă.
Fierarul părea să-şi vină în fire şi şi-a propus să-
şi vadă de treaba lui. Dar totul mergea anapoda –
foalele nu funcţionau bine, ciocanele nu loveau cu
precizie, caielele nu ieşeau drepte, caii nu stăteau
bine. „Doamne, ai milă de mine păcătosul!”
începu el să plângă în hohote şi părăsind atelierul,
plecă acasă. Îi spuse soţiei despre vizita bunicului
Brown.
— Binecuvântat fie Domnul! zise ea. Vom
trimite trăsura cu cai după el ca să-l aducem
înapoi.
— Da, adăugă el, căci vreau să accept invitaţia
şi vreau ca el să se roage lui Dumnezeu să mă ţină
treaz şi neclintit până la sfârşit.
„Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!», şi cine aude
să zică: «Vino!», Şi celui ce îi este sete să vină; cine
vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apoc. 22:17)
„Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca
lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a
rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor
oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că
L-a înviat din morţi...” (Fapt. 17:31) „Iată că
acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua
mântuirii.” (2 Corinteni 6:2b)
„Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu,
pentru ca să vi se şteargă păcatele.” (Faptele
Apostolilor 3:19a) Roagă-te şi mărturiseşte-I
păcatele lui Isus şi roagă-L să te mântuiască!
Trăieşte pentru El.
Pilgrim Tract Society
Randleman, NC 27317
Tradus şi folosit cu permisiune.

Rubrica
pentru copii
Nu avem nevoie de un palat
Lucy şterse masa cu atenţie, încercând să
scape şi de ultimele firimituri.
— Uite, mama! Faţa de masa are o gaură
în ea, chiar aici!
— Ştiu, răspunse mama. Ieri, John a stat
la masă şi a decupat nişte imagini. Din
greşeală, a tăiat şi faţa de masă.
— Ar fi trebuit să fie mai atent, spuse
Lucy încruntându-se. Nu-mi place cum
arată faţa asta de masă cu o gaură în ea.
— Da, ar fi trebuit să fie mai atent,
întări mama. Dar uneori se mai întâmplă şi
accidente. Nu vreau să facem prea mare caz
pentru nişte lucruri materiale.
— Am terminat de şters
masa. Pot să mă duc să mă joc
acum? întrebă Lucy.
— Da, răspunse
mama.
Ce-aş putea
să fac acum? se
întrebă Lucy
zbughind-o pe
30  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
„Să nu te părăsească bunătatea
şi credincioşia: leagăţi-le la gât,
scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”
Proverbele 3:3
—Lois Marie
uşă. Cred că o să mă dau în leagăn.
— Bună, Lucy, se auzi o voce de după
gard.
Ridicându-şi privirea, Lucy o văzu pe
doamna Peters, vecina lor.
— Ai văzut că avem o nouă casă acum?
întrebă femeia. Astăzi vor veni nişte oameni
să ridice rulota în care am locuit.
— Şi vă place în casa nouă? întrebă Lucy,
uitându-se la noua locuinţă a doamnei
Peters.
— Da, bineînţeles, răspunse doamna
Peters. Poţi să vii împreună cu ai tăi să
vezi cum arată.
— O, mi-ar plăcea! O să-i
spun mamei! exclamă Lucy
încântată.
După ce doamna
Peters intră în casă,
Lucy dădu
buzna pe uşa
bucătăriei.
— Mama,
 doamna Peters ne-a invitat să-i vedem casa.
Crezi că putem merge curând?
— O să-l întreb pe tata, răspunse mama.
Ar fi frumos să-i vizităm.
În acea seară, tata a fost de acord ca toată
familia să meargă în vizită la familia Peters,
aşa că, după câteva zile, se îndreptau toţi
către noua casă a familiei Peters. Tata îl
ţinea de mână pe John, iar mama o ducea
în braţe pe micuţa Susanna. Lucy mergea
între ei.
— Intraţi, intraţi, îi invită domnul Peters.
Intrară toţi în camera de zi. Înainte de a
păşi pe covorul moale şi albastru, îşi şterseră
picioarele de covoraşul de la intrare.
Lucy aruncă o privire în jur. Ferestrele
mari şi luminoase erau acoperite cu perdele
albe, lungi.
— Vreţi să vedeţi şi celelalte camere?
întrebă doamna Peters. Acesta e biroul lui
Frank, spuse ea conducându-i pe hol.
Lucy observă că pereţii verzi nu aveau
zgârieturi pe ei aşa cum aveau pereţii din
biroul lui tati. Întrerupătorul avea nişte flori
foarte frumoase, desenate pe el. Doamna
Peters le arătă toată casa. Era minunată.
— Mi-ar plăcea ca şi casa noastră să
arate aşa, îi şopti Lucy mamei ei în timp ce
intrau în bucătărie. Fetiţa se uită admirativ
la mânerele strălucitoare ale dulapurilor
din bucătărie. Era sigură că faţa de masă a
doamnei Peters nu avea nicio gaură în ea.
— Suntem atât de bucuroşi că, în sfârşit,
avem casa noastră, spuse doamna Peters.
Visăm la ea încă de când ne-am căsătorit,
acum zece ani. Până la urmă, visul a devenit
realitate, continuă ea zâmbind.
Familia Miller a mai rămas puţin, apoi
toţi şi-au luat la revedere şi au plecat.
Pe drum, Lucy îşi exprimă „speranţele”:
— Mama, crezi că o să ne putem construi
şi noi o casă nouă cândva? Ce bine ar fi să
locuim şi noi într-o casă nouă şi frumoasă
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 31
ca a lor!
— De ce am avea nevoie de o casă nouă?
întrebă tata. Te udă ploaia când plouă afară?
Lucy dădu din cap.
— A fost frig în casă când afară a nins?
continuă tatăl.
Lucy scutură din nou din cap.
— Crezi că mama ar face o mâncare mai
bună într-o casă nouă?
— Cred că nu, spuse încetişor Lucy. Dar
nu-mi plac zgârieturile şi semnele pe toate
lucrurile. Iar John a găurit şi faţa de masă
astăzi.
— Nu avem nevoie de o casă nou-nouţă,
spuse tata. Familia Peters îşi cheltuieşte
banii pe vacanţe, petreceri, o casă mare
şi modernă şi alte lucruri de felul acesta.
Noi trăim pentru Dumnezeu, aşa că nu
contează dacă locuinţa noastră e veche sau
nouă. Casa pe care o avem e foarte potrivită
pentru noi. Într-o zi, în cer, o să avem o
locuinţă mult mai frumoasă şi vrem să ne
luăm copiii acolo. Acest lucru e mult mai
important decât a avea o casă mare aici, pe
pământ.
— Cred că ai dreptate, încuviinţă Lucy.
Sunt fericită că ne iubiţi. Şi, oricum, avem
o mulţime de momente frumoase împreună
în casa asta, chiar dacă e veche.
Între timp ajunseră la terasa casei. Tata
deschise uşa şi toţi membrii familiei intrară
înăuntru.
— E timpul pentru închinarea de seară în
căsuţa noastră veche, spuse tata cu o sclipire
în ochi.
Lucy îi zâmbi. Casa părea caldă şi
primitoare, iar fetiţa se simţea iubită şi în
siguranţă lângă părinţii ei. Cred că şi o casă
veche e foarte bună, îşi spuse ea urmându-şi
tatăl în camera de zi.
Din Wee Lambs, august 2008
Rod and Staff Publishers, Inc.
Tradus şi folosit cu permisiune.
 Fără suc de mere
— A fost grozav să mă joc cu unchiul
Clair, remarcă Philip.
— Da, spuse mama, luând curba la dreapta,
spre casa lor, aşa cum arăta indicatorul. A
fost minunat să stăm cu bunica în seara asta.
Ai văzut că a făcut un tort special pentru ziua
ta.
— Cred că lui Philip îi place să se joace cu
unchiul Clair mai ales de când a murit tata,
comentă Sarah.
— Toţi am avut o seară minunată. Acum
cred că trebuie să ne pregătim de culcare.
Philip şi fetele o luară spre bucătărie, în
timp ce mama se duse s-o legene pe Elizabeth.
— Mi-e sete. Pot să beau nişte suc de
mere? întrebă Philip.
Mama scutură din cap.
— Nu! Doar apă.
Elizabeth începu să chicotească atunci
când mama încetă să-i mai legene pătuţul şi
o sărută pe frunte. Chiar în acel moment,
Philip se apropie de mama şi anunţă
victorios, cu un zâmbet vinovat:
— Am băut suc de mere.
Deodată mama aruncă o privire severă
apoi se ridică şi i-o dădu pe Elizabeth lui
Sarah.
— Încearcă s-o ţii liniştită, o instrui ea.
Mai este nişte ceai în geantă. Poţi să i-l dai
dacă începe să scâncească.
Apoi, întorcându-se spre Philip, îl luă de
mână şi merseră în altă cameră.
— Philip, ce ţi-am spus în legătură cu
sucul de mere? întrebă mama.
— Că nu pot să beau, răspunse băieţelul
cu onestitate.
— Şi tu ce ai făcut? întrebă mama din nou.
32  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
—Mrs. G. Detweiler
— Am băut, spuse Philip cu ochii în
pământ.
— Philip, ai fost obraznic. Când mama
spune ceva, tu trebuie s-o asculţi. Nu poţi să
faci tot ce vrei tu. Ca să-ţi aduci aminte pe
viitor, acum o să-ţi primeşti pedeapsa.
După ce a fost pedepsit, băieţelul se aşeză
plângând în poala mamei, care îi explică încă
o dată.
— Philip, trebuie să faci întotdeauna ce-ţi
spun eu. Te iubesc şi vreau să fii fericit. Vreau
să creşti şi să devii un om bun, aşa cum a fost
tatăl tău.
— Vreau să fiu bun, aşa cum a fost tata.
Mama continuă:
— Trebuie să asculţi de părinţi când eşti
copil, ca să poţi asculta de Dumnezeu când
creşti mare. Acum, Philip, n-ai simţit nimic
în interiorul tău care-ţi spunea să nu bei
sucul de mere? întrebă mama.
— Ba da, suspină băieţelul.
Mama zâmbi:
— Asta e conştiinţa ta. Dumnezeu ţi-a
dat-o ca să-ţi aduci aminte să faci lucruri
bune. Trebuie să asculţi întotdeauna de
vocea aceea dinăuntrul tău. Înţelegi? întrebă
mama.
Philip se uită în ochii mamei şi îi promise:
— Da, voi încerca să-mi amintesc.
Apoi, mama şi Philip se întoarseră în
living.
— Acum e timpul să mergem toţi la
culcare, anunţă mama iar trei perechi de
picioruşe o luară tropăind pe scări.
Retipărit din Home Horizons
Eastern Mennonite Publications
Tradus şi folosit cu permisiune.
 „Apoi mi-a zis: «S-a isprăvit!
Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ei îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii.»”
Apocalipsa 21:6

Rubrica
“O carte în serial”

Chinurile dragostei
Partea a III-a
Michael era nedumerit. Deşi lucrurile păreau
că se aranjează la locul lor în mintea lui, mai era
totuşi ceva ce nu înţelegea. Poate că unchiul Mark
putea să-l ajute. De ce nu? Îl ajutase de atâtea ori
în trecut...
— Unchiule, începu Michael, ţi-a spus mama
că o să avem musafiri?
— Da, fratele Yutzy o să doarmă la noi.
— Deci ştii despre el?
—Da, răspunse unchiul Mark scrutându-l
gânditor pe nepotul lui.
— E ceva ce nu înţeleg. Mama a încercat să-mi
explice, dar încă mă întreb...
— Ce anume, Michael? îl chestionă unchiul,
aşezându-se pe balotul de fân pe care se pregătea
să-l încarce.
— Dacă mama se căsătoreşte cu fratele Yutzy,
cum pot să-l iubesc ca pe un tată când eu încă îl
mai iubesc pe tata şi acum?
Unchiul Mark dădu din cap înţelegător.
— Michael, tu mă iubeşti pe mine?
— Păi, clar! De când a murit tata, îmi place să
stau cu tine, pentru că în felul ăsta nu-mi mai e
aşa dor de el...
—Edith Witmer
— Dragostea ta pentru mine te face să-l
iubeşti pe tata mai puţin?
— O, nu! spuse Michael contrariat. Vă iubesc
pe amândoi pentru ceea ce sunteţi amândoi.
— Aşa se întâmplă şi când cineva are un tată
vitreg. O să-l iubeşti pe tatăl tău vitreg aşa cum
mă iubeşti pe mine.
Încetul cu încetul, adevărul începu să se
contureze.
— Mulţumesc, unchiule Mark, spuse Michael
zâmbind.
De mult nu mai văzuse Michael casa strălucind
în felul acesta. Geamurile erau perfect curate, iar
perdelele erau moi şi miroseau frumos. Mama
încă era ocupată făcând curăţenie. Michael se
uită înspre gazon: asta era partea lui şi o să se
ocupe în mod impecabil de ea!
— Dwayne, adu-mi foarfeca, te rog. Vrei să
tai tu firele de iarbă de la marginea aleii?
— Da, Michael, vreau să te ajut. De ce vine
fratele Yutzy la noi în vizită?
— Pentru că e prietenul nostru, răspunse
Michael. Prietenii îşi fac vizite unii altora.
— O să-mi aducă bomboane, aşa cum face

“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 33
 bunicul?
— Nu ştiu, răspunse Michael, dar n-o să ceri,
nu-i aşa?
— Nu, Michael, sunt băiat mare acum.
Michael manevră încet maşina de tuns iarba, ca
să dea gazonului un aspect îngrijit. „O, Doamne”,
se rugă el, „Te rog ajută-mă să am sentimente
bune şi să mă încred în Tine. Îţi mulţumesc că
mă ajuţi.”
În acea seară, toată lumea a mers la culcare cu
un sentiment de aşteptare şi nerăbdare. Mâine,
Lamar Yutzy va veni să ia masa cu ei.
Michael se uită pe stradă, în jos. Pe drum nu se
zărea nimeni. Îşi aranjă din nou gulerul şi începu
să se plimbe încolo şi-ncoace pe verandă. Apoi
intră în casă. Trebuia, totuşi, să-şi găsească ceva
de făcut.
Kaye o ajuta pe mama să pună faţa de masă de
duminică pe masa din sufragerie. Netezeau acum
toate cutele, foarte atente la ceea ce făceau.
— Pot să vă ajut? întrebă Michael. Trebuie să
fac şi eu ceva.
— Da, răspunse mama. Poţi să pui farfuriile pe
masă, te rog.
— Cinci farfurii, spuse Michael cu voce tare,
când deschise uşile dulapului.
Simt de parcă aş avea fluturaşi în stomac, spuse
Kaye chicotind.
— Ştiu la ce te referi, zâmbi Michael, şi eu am
emoţii.
— Când o să apară omul ăsta? întrebă Dwayne
năvălind în cameră.
— Oricând, Dwayne, răspunse mama,
spălându-se pe faţă. Cum îl cheamă?
— Fratele Yutzy, răspunse băieţelul. De ce vine
să ne vadă, mama?
— Fratele Yutzy vrea să-ţi fie prieten, spuse
mama.
— Vrea să fie şi prietenul tău?
— Da, răspunse mama, roşind uşor. Şi al lui
Kaye, şi al lui Michael.
Pe aleea din faţa casei se auzi motorul unei
maşini. Mama se duse repede la oglindă ca să
vadă dacă baticul îi stătea bine. După ce îşi scoase
şorţul, se grăbi să deschidă uşa de la intrare. Şi
34  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
mama părea puţin emoţionată! Când trecu pe
lângă el, Michael îi zâmbi încurajator, iar chipul
mamei se mai destinse puţin.
Ding-dong!
Michael auzi uşa de la intrare.
— Bună ziua, îl întâmpină mama pe musafir
cu un zâmbet.
— Bună ziua, se auzi o voce masculină. Eu
sunt Lamar Yutzy. Mă bucur că am plăcerea să
vă întâlnesc.
— Şi noi ne bucurăm că ne faceţi plăcerea de
a ne vizita, îi răspunse mama. Intraţi!
— Haideţi, Kaye şi Dwayne, şopti Michael,
trebuie să mergem şi noi acum, să dăm mâna cu
el.
Fratele Yutzy îi privi pe cei trei copii care
tocmai intraseră în sufragerie şi faţa i se lumină
într-un zâmbet.
— Bună ziua, frate Yutzy, eu sunt Michael, se
prezentă băiatul întinzând mâna.
— Mă bucur să te cunosc, Michael.
Tânărul îl studie o clipă pe bărbatul din faţa
lui. De înălţime medie, păr şaten, ochi albaştri şi
o anumită bunătate întipărită în trăsăturile lui,
care îi atinse inima lui Michael şi îl făcu să se
simtă mult mai relaxat.
— Ea trebuie să fie Kaye, continuă fratele
Yutzy.
— Şi el e Dwayne, spuse mama, împingându-l
pe băiat mai în faţă. Cu obişnuita lui timiditate
faţă de străini, acesta se ascunsese în spatele
mamei.
— Mai e o oră până la masa de prânz, spuse
mama. De ce să nu ne aşezăm un pic?
Michael îl ascultă cu încântare pe fratele Lamar
povestind cu patos despre peripeţiile cu adunatul
vacilor, acasă la unchiul Mark, în acea dimineaţă.
— Unchiul tău mi-a spus că eşti mâna
lui dreaptă, continuă el, întorcându-se către
Michael.
— Îmi place foarte mult să-l ajut, spuse
băiatul.
Căldura şi felul plăcut de a fi al acestui bărbat
îi atingeau din nou inima.
— Kaye, spuse mama mai târziu, cred că poţi
să mergi să termini de aşezat masa. Apoi du-te şi
 vezi cum e mîncarea din cuptor.
Mirosul de friptură umpluse deja toată casa.
— Dwayne, spuse Michael, cred că lui Shep îi
e dor de noi. Hai să mergem să ne jucăm cu el.
În curând, în living nu mai rămăseseră decât
fratele Lamar şi mama.
La masă, Michael află despre ferma fratelui
Yutzy şi despre cirezile lui de vaci, despre Helen
căreia îi plăcea foarte mult natura şi despre
Stephen care de-abia aştepta să meargă la şcoală.
Mai era şi băiatul care lucra pentru ei, Clifford
Nolt, şi care era de-o vârstă cu Michael.
Oare ce le aducea viitorul? O să aibă Michael
ocazia să-i cunoască pe aceşti oameni? Întrebările
însă nu aveau un răspuns imediat.
— Îmi place de tine, spuse Dwayne, uitându-se
la fratele Yutzy. Toată timiditatea de ieri dispăruse
brusc şi obişnuita lui îndrăzneală revenise din
plin.
— Şi mie îmi place de tine, spuse fratele, cu o
sclipire în ochi, trăgându-l pe băieţel mai aproape
de el, pe canapea.
— Ţi-a plăcut la biserica noastră azi-dimineaţă?
întrebă Dwayne. Mie mi-a plăcut cum ai predicat.
— Da, răspunse fratele Yutzy. Am fost bucuros
să mă închin Domnului împreună cu familia ta
în această dimineaţă. De asta mergem la biserică,
nu-i aşa?
Dwayne dădu din cap, apoi se încruntă brusc:
— Frate Yutzy, întrebă el în cele din urmă,
uitându-se ţintă în ochii albaştri care îl priveau
cu bunătate, unde e mama ta? E acasă cu Helen
şi Stephen?
— Vrei să spui soţia mea? întrebă fratele Yutzy.
Dwayne dădu din cap.
— O chema Ellen, răspunse Lamar. Şi a plecat
la Isus. Acum locuieşte în cer.
Ochii lui Dwayne se aprinseră, strălucitori.
— O, spuse el, şi tatăl meu e tot în cer. A murit
când eram mic, mic. Am părul ca el, adăugă el
fericit.
— Ce frumos, spuse fratele Yutzy cu o privire
blândă.
— Mi-ar plăcea să am un tată ca unchiul Mark,
continuă băieţelul. Aşa am putea să avem din nou
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 35
o fermă şi aş putea să-l ajut. Mama mi-a spus că
pot să mă rog pentru unul, dacă spun „Facă-se
voia Ta”.
— Şi te rogi? întrebă Lamar.
— Păi, sigur, răspunse uşor contrariat
Dwayne, în fiecare seară. Dar Îi ia mai mult
timp lui Dumnezeu să-mi găsească unul.
— Uneori, Dumnezeu vrea să mai aşteptăm
un timp înainte de a primi răspunsul de la El, îl
consolă cu delicateţe fratele Yutzy.
Dwayne rămase pe gânduri câteva clipe, apoi
ochii i se luminară brusc:
— Mama ta e în cer şi tatăl meu e în cer,
începu el. Poate că Dumnezeu....
— Dwayne, strigă mama, vino repede!
Băieţelul ţâşni ca o săgeată înspre sufrageria în
care mama punea masa.
— Ce-i, mama?
— Du-te afară şi vezi dacă iepurii n-au nevoie
de apă. E foarte cald azi.
Dwayne ieşi grăbit afară.
Mabel îl auzi pe Lamar râzând amuzat.
Îşi îndreptă ţinuta, după ce puse tacâmurile
pe masă, apoi se duse în sufragerie să-i ţină
companie câteva minute înainte de servirea
mesei.
Michael se ridică de la masă, întrebându-se
unde să se ducă şi ce să facă. La urma urmei,
fratele Yutzy venise probabil pentru mama, în
mod special. Se gândi la leagănul de pe verandă.
O briză uşoară răscolea aerul cald din jurul lui.
Nu după mult timp, uşa se deschise şi Lamar
Yutzy se apropie de el.
— Te superi dacă stau şi eu cu tine? întrebă el.
— O, nu, deloc, răspunse Michael. Era ceva
la acest bărbat ce-i trezea un sentiment de
admiraţie.
— Deci o să înceapă şcoala în curând,
continuă fratele Yutzy.
— Da, replică Michael. Peste două sau trei
săptămâni. Îmi place la şcoală, dar o să-mi
lipsească faptul că n-o să mai pot fi la fermă în
fiecare zi.
— Înţeleg ce vrei să spui. Şi mie îmi place
ferma foarte mult. E bine să munceşti cu mâinile
 tale în mijlocul creaţiei lui Dumnezeu.
Ce uşor îi era să stea de vorbă cu acest bărbat!
Un subiect dădea naştere la altul şi tot aşa.
— Am fost bucuros să-l întâlnesc pe prietenul
tău, Ernest, azi-dimineaţă la biserică, spuse fratele
Yutzy. Vine des?
— Nu, răspunse Michael. E prima lor duminică
aici. Mă rog pentru Ernest. El vrea să fie un creştin
bun, dar tatăl lui e un om cam dificil.
— Ernest pare un tânăr de treabă. O să mă rog
şi eu pentru el.
Peste câteva minute, mama ieşi afară cu Biblia
în mână şi câteva cărţi de cântări.
— De obicei, la această oră, avem timpul
devoţional în familie. Ne conduci tu, Lamar, în
această seară?
Michael se ridică şi se aşeză pe trepte, lângă
Dwayne, iar mama îi luă locul.
Vocea fratelui Lamar se îmbina armonios cu
toate celelalte.
— Am ales un pasaj care este foarte special
pentru mine, începu fratele Yutzy, deschizând
Biblia la Psalmul 37.
Michael ascultă promisiunile preţioase:
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în El şi El va lucra.”
— Sunt atât de mulţumitor că Dumnezeu se
ocupă de noi, iar noi putem să ne încredem în El,
termină fratele, închizând Biblia.
Un zâmbet lumină chipul lui Michael.
Seara trecu pe nesimţie şi sosi şi timpul de
culcare pentru Dwayne. Michael şi Kaye se
ridicară şi ei pentru a se retrage în camerele lor.
Fratele Yutzy se pregăti şi el de plecare.
— Mâine dimineaţă plec foarte devreme, le
spuse el copiilor, întinzându-le mâna. Mi-a făcut
plăcere să petrec cu voi acest weekend, dar acum
trebuie să-mi iau la revedere.
Michael îi strânse mâna şi se uită din nou în
acei ochi calzi şi înţelegători. După ce urările au
fost făcute, el şi Kaye au luat-o înainte, pe hol,
spre camerele lor. Michael se oferi:
— O să-l culcăm noi pe Dwayne, mama. Poţi
să mai rămâi.
— Mulţumesc, spuse mama. Vino să-ţi dau un
sărut de noapte-bună, Dwayne!
36  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
O jumătate de oră mai târziu, băieţelul
dormea dus.
Michael rămase şi el pe gânduri, în liniştea
camerei. Ce weekend avuseră! Dacă tata i-ar
fi putut vedea, oare ar fi fost mulţumit? Tata
fusese atât de nobil şi bun – un om minunat!
Dar acum nu mai era aici. Iar mama spunea că
în cer nu mai există căsătorii. Asta însemna că
l-au pierdut pe tata? El nu le mai aparţinea lor?
Michael trase jaluzelele şi se uită la stele.
Undeva, dincolo de stele, era Dumnezeu... şi
tata. Într-o zi, el şi tata vor fi din nou împreună.
Va fi o relaţie diferită de cea pe care au avut-o
când tata era cu ei aici, dar cu siguranţă va fi
una mult mai bună. Dragostea lor va fi perfectă.
Nu-l pierduse pe tata. Era doar o perioadă de
aşteptare. Şi poate că în această perioadă de
aşteptare era loc pentru Lamar Yutzy.
Şi de-a lungul întregii vieţi, va purta o
comoară în inima lui – amintirea tatălui! Va
fi întotdeauna a lui, precum un far luminos în
noapte.
Săptămânile treceau una după alta şi începutul
anului şcolar se apropia. Mama şi Kaye erau
foarte ocupate cu pregătitul materialelor şcolare.
Michael şi Dwayne au dat şi ei o mână de ajutor
la aranjarea clasei pentru prima zi de şcoală.
Miercurea era ziua când, în cutia poştală,
apărea plicul albastru, aşa că, de obicei, în aceste
zile mama nu întârzia prea mult la şcoală.
La fermă, unchiul Mark strângea porumbul,
iar după şcoală, Michael îşi încăleca bicicleta şi
se grăbea să-l ajute la descărcatul remorcilor. Se
gândea adesea şi la Lamar Yutzy. Oare ce făcea?
Helen şi Stephan erau bucuroşi că avea o relaţie
cu mama? Ce ciudat ar fi să se mute într-un alt
loc, să-şi găsească noi prieteni şi să aibă o nouă
familie! Sentimentul singurătăţii i se strecură
din nou în inimă. Bine, cel puţin mama, Kaye
şi Dwayne vor fi şi ei acolo. Şi dacă mama s-ar
hotărî să se căsătorească, Lamar Yutzy nu era o
alegere rea.
Uneori, mama le citea şi lor scrisoarea de la
Lamar. Erau scrisori interesante, despre familie,
fermă, activităţile de la biserică. Lamar Yutzy era
un om ocupat. Iar înţelepciunea lui răzbătea din
 toate.
Michael se gândi la ultima scrisoare. Fratele
Yutzy se gândea să le mai facă o vizită după ce
va fi terminat cu strânsul porumbului de pe
câmp. Poate că atunci o să-i aducă şi pe Stephen
şi Helen. Şi, da, observase o schimbare în mama.
Avea ceva, o prospeţime care vibra din interior.
Chipul îi strălucea cu o frumuseţe nouă. Michael
era fericit pentru ea.
— Michael, spuse Ernest, într-o zi, după
şcoală. Cred că o să ne vedem la biserică duminică
dimineaţa.
— Mă bucur, spuse Michael zâmbind. Vine şi
restul familiei tale?
— Da, răspunse Ernest. Mamei chiar i-a plăcut
predica fratelui care a venit în vizită. A plecat
acasă cu voi, nu-i aşa? Cine e?
— Îl cheamă Lamar Yutzy. El şi mama ţin
legătura prin scrisori.
— E un om bun?
— Pare să fie, răspunse Michael. Vrea să vină
să ne vadă din nou, după ce se termină campania
cu porumbul.
— Şi te bucuri?
— O, într-un fel, răspunse Michael, pironindu-
şi privirea pe mănuşa lui de baseball. Mama e
fericită, aşa că sunt şi eu fericit pentru ea. Dar
dacă se căsătoresc, va trebui să mă obişnuiesc cu o
mulţime de lucruri.
— Vrei să spui că ai prefera să nu se căsătorească?
— Nu ştiu, Ernest. Dacă mama se decide să
se căsătorească cu cineva, atunci bine ar fi să
fie Lamar Yutzy. Sunt multe lucruri la care mă
gândesc. Uneori aş vrea să nu am aşa de multe
gânduri. Cum a spus şi mama, trebuie să aşteptăm
să vedem ce vrea Domnul.
— Acum e rândul meu să mă rog pentru tine,
spuse prietenos Ernest. Chiar mă întrebam de ce
eşti aşa de tăcut în ultima vreme.
— Michael, îl strigă unchiul Mark.
Băiatul se grăbi spre jgheabul de lângă siloz şi
se aşeză pe dala de beton de la baza lui. Unchiul
Mark îşi făcuse de lucru cu o maşinărie ruginită.
— Ce faci, unchiule? întrebă Michael.
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 37
— Am dat peste capcanele astea. Le-am folosit
acum câţiva ani... probabil că le-am adus de-
acasă când m-am căsătorit. Vrei să le foloseşti tu
iarna asta? Ai putea să prinzi castori sau bizami
în pârâul de pe pajişte.
— Cred că da, unchiule. Mulţumesc că mi le
împrumuţi.
— Cu plăcere, spuse unchiul. Du-le în atelier
şi vezi dacă le poţi face să funcţioneze.
Cindy îl urmă pe Michael în atelier.
— Ce faci? întrebă ea.
— Vreau să curăţ capcanele astea ruginite,
răspunse Michael. Mă ajuţi, Cindy?
— Dacă vrei, spuse fetiţa. Dar mama mi-a
spus să nu-ţi stau în cale.
Scrrrrric, forţă Michael balamalele capcanei.
— Nu-mi place zgomotul ăsta, spuse Cindy
şi-şi duse mâinile la urechi.
— Ştiu ce putem face, îi zâmbi Michael.
Ungem balamalele cu ulei şi n-o să se mai audă
scârţâitul.
— Pot să mă uit?
— Da, aprobă Michael, lăsând să curgă
lichidul strălucitor peste bucăţile de fier. Apoi
deschise şi închise de mai multe ori uşiţa
capcanei. Scârţâitul se auzea din ce în ce mai
încet.
— Gata, i se adresă Michael fetiţei. E mai
bine acum?
— Da, râse micuţa. L-am făcut să dispară.
Telefonul sună.
— Alo, spuse Michael.
— Bună ziua.
Michael recunoscu imediat vocea.
— Lamar Yutzy la telefon. Ce mai faci,
Michael?
— Foarte bine, răspunse băiatul. Ce faceţi
dumneavoastră?
După o scurtă conversaţie, Michael îi întinse
receptorul mamei.
— E pentru tine, mama.
— Alo, răspunse ea şi, brusc, un zâmbet cald
şi o expresie de surpriză i se întipăriră pe chip.
— Tu eşti, Lamar? Nu mă aşteptam să suni.
Michael prinse câteva fragmente din
 conversaţia pe care mama sa o avea cu Lamar.
— Săptămâna următoare? Da, bineînţeles. Ne
vom bucura să-i avem cu noi. Da, cred că-i e
greu. Nu, o să fac toate pregătirile.
— Copii, spuse mama, după ce puse receptorul
în furcă, o să avem musafiri.
Michael zâmbi când o văzu pe mama atât de
entuziasmată.
— Fratele Lamar şi copiii lui vor fi aici
weekend-ul următor.
Michael era şi el încântat. Conversaţiile cu
fratele Lamar îl făceau cumva să se simtă diferit,
ca şi cum o mică flacără de afecţiune se aprindea
în inima lui. Lamar Yutzy ştia să te facă să te simţi
important.
Sporovăiala care a urmat n-a lăsat nicio urmă
de îndoială cu privire la entuziasmul lui Kaye şi
Dwayne.
— O, nu! exclamă mama.
Michael veni în grabă să vadă ce s-a întâmplat.
Mama răsturnase cartofii cruzi pe care Kaye îi
tăiase pentru cină, în salata pe care o pregătea.
Băiatul începu să râdă şi, după ce se uită o clipă
la bol, mama i se alătură.
Apoi, un gând îl făcu pe tânăr să redevină
serios. Mama nu făcea niciodată astfel de gafe! Ea
şi Lamar probabil că aveau o relaţie cât se poate
de serioasă...
— Au venit, strigă Dwayne alergând la uşă.
Băiatul ieşi afară, fără haină pe el, deşi era deja
mijlocul lunii octombrie şi era frig.
— Intraţi, intraţi! îi întâmpină mama în pragul
uşii.
Deci aceasta era familia fratelui Yutzy. Stephen
îi zâmbi timid lui Michael. Acest băieţel liniştit,
cu ochi căprui, calzi, îl atrăgea. Cred că nu era rău
să-l aibă ca frate.
Michael dădu apoi mâna cu Helen. Era înaltă şi
drăguţă. Dar era ceva pe chipul ei care îl făcu să se
gândească la un aisberg care începea să se topească.
Zâmbetul ei forţat nu reuşi să destindă liniile reci
ale feţei. Părea să fi plâns înainte. Fratele Yutzy
o urmări în timp ce o saluta pe mama şi părea
foarte preocupat de acest moment.
— Salut, Michael, îi scutură energic mâna
fratele Lamar. Mă bucur să te revăd, mai spuse
38  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
bărbatul din a cărui privire se revărsa mesajul
bunătăţii şi al înţelegerii. Cum să nu-ţi placă un
asemenea om?
Kaye o luă pe Helen în grijă şi o conduse în
camera ei. Dwayne umbla încolo şi-ncoace în
faţa lui Stephen.
— Vrei să te joci cu tractorul meu? întrebă el.
E un John Deere. Aveţi şi voi la fermă unul aşa?
Stephen dădu din cap.
— Hai, îl îndemnă Michael, luându-l de
mână. O să-ţi arăt unde îşi ţine Dwayne
echipamentul pentru fermă.
— Vezi, exclamă Dwayne, bătătorul ăsta mi
l-a făcut Michael.
Stephen strecură şi el din când în când un
cuvânt, două în monologul pe care îl susţinea
Dwayne, apoi se aşezară să se joace fericiţi.
Michael se duse în camera lui ca să-şi termine
tema până la masă. Gândurile lui se întoarseră
însă către Helen. Ce spusese mama la telefon,
când a sunat fratele Yutzy? „Cred că trebuie
să-i fie greu.” Era vorba de Helen? Ceva, cu
siguranţă, părea că e foarte greu de suportat.
Fratele Yutzy se uită la farfuria goală a lui
Stephen şi spuse cu un zâmbet:
— Văd că ai avut un apetit grozav, fiule. Nu
avem foarte des parte de atâtea bunătăţi, nu?
Stephen îi întoarse zâmbetul.
— Mabel, masa a fost delicioasă, continuă el,
întorcându-se către mama.
Dar fratele Yutzy n-a spus niciun cuvânt
despre Helen. Abia se atinsese de mâncare şi
părea că-i vine foarte greu să înghită.
După-amiaza trecu repede. Dwayne vorbea
mai puţin acum, iar Stephen mai mult. Helen
părea să zâmbească mai des şi era mai relaxată.
Kaye făcea o treabă bună. Mama putea să facă
pe cineva să se simtă bine, la fel şi Kaye.
— Deci ţi-au venit musafirii, remarcă Ernest
la biserică, în dimineaţa următoare. Fata aceea
înaltă, care e cu Kaye, e fata fratelui Yutzy?
— Da, spuse Michael. O cheamă Helen.
Băiatul mai mic e Stephen.
Şi cu aceasta conversaţia se încheie, pentru că
băieţii se alăturară grupului de tineri şi subiectul
a fost schimbat.
 — Hai să jucăm un joc împreună, sugeră
mama, când Kaye şi Helen terminară de spălat
vasele.
— Dacă ne înveţi regulile, atunci cu plăcere,
spuse Lamar.
Jocul a fost însoţit de râsete şi voie bună. Helen
se lăsă şi ea prinsă în bucuria şi entuziasmul
general, dar, când jocul se încheie, însufleţirea ei
se stinse, iar chipul îşi recăpătă expresia îngheţată.
Pentru un timp scurt, uitase de ea.
Michael rămase treaz multă vreme, gândindu-
se. Ce-o făcea pe Helen să se comporte aşa? Oare
era atât de timidă sau era altă problemă? Michael
îşi aduse aminte cât de nefericit fusese şi el, când
resentimentele îi fierbeau în inimă. Fusese şi el
ca Helen. Poate că şi ea avea întrebări în minte.
Îi explicase cineva cum stau lucrurile? Părea atât
de nefericită!
„Doamne Isuse”, se rugă Michael, „ajut-o pe
Helen să renunţe la amărăciunea pe care a strâns-o
în inimă şi să înveţe să accepte orice o tulbură.
Îţi mulţumesc că ai fost cu mine şi m-ai ajutat.
Binecuvântează-ne în continuare. În Numele lui
Isus. Amin.”
Cu un oftat de satisfacţie, Michael se întoarse
şi adormi.
Crivăţul lui decembrie urla în jurul casei.
— Sunt sigură că azi nu se face şcoală, copii,
strigă mama. Îmbrăcaţi-vă cu hainele de casă.
Michael îşi puse cămaşa albastră în dulap şi
se duse la fereastră. Drumul era troienit, iar
văzduhul era alb din cauza fulgilor de nea.
— Hai să facem nişte biscuiţi astăzi, sugeră
Kaye, după ce puse la uscat prosopul de bucătărie.
— De acord, răspunse mama. De care să facem?
— Cu curmale, spuse Michael.
— Cu cacao, propuse Kaye.
— Cu fulgi de ciocolată, se auzi şi vocea lui
Dwayne.
— O să facem şi câteva cornuleţe, spuse mama.
Mama începu să pregătească aluatul pentru
biscuiţii cu fulgi de ciocolată, în timp ce Dwayne
şi Michael întindeau foi de copt pe masă pentru
biscuiţii fierbinţi. Kaye aprinse cuptorul şi începu
să măsoare ingredientele pentru biscuiţii de
curmale. În curând, aroma prăjiturilor coapte
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 39
umplu bucătăria.
— Mama, spuse Dwayne cu voce rugătoare,
pot să mai iau unul?
— Câţi ai luat până acum? întrebă mama.
— Cinci.
— Aşteaptă până scoatem din cuptor
următorul fel. O să poţi lua unul din aceia.
Michael răsturnă biscuiţii fierbinţi pe masă,
apoi anunţă:
— Trebuie să scormonesc în zăpadă după
capcane.
— Da, dacă merge plugul pentru zăpadă, o
să poţi verifica zona cu capcane. Câţi bizami ai
prins până acum?
— Zece, răspunse Michael. Plus sconcsul
acela. Ori sunt mai slabi, ori sunt mai deştepţi.
Acum nu-i mai prind aşa de uşor.
— Bine, sper să nu fie niciunul în capcană
azi, spuse mama.
— Şi eu, replică Michael. O să încerc să verific
capcanele în această după-amiază, dacă o să pot.
— Mama, pot să mai iau un biscuit? Am luat
doar şase, cerşi Dwayne.
— Deocamdată nu, îi răspunse mama
zâmbind. Mai bine du-te şi te joacă. O să te
chemăm când scoatem alt rând din cuptor.
Michael îl urmări pe Dwayne cum îşi scoate
tractoraşul şi începe să se joace cu el. Era mai
uşor să lucreze fără Dwayne trăgându-l tot
timpul de mânecă.
— Copii, spuse mama, a sunat fratele Lamar
azi-dimineaţă. Dacă drumurile vor fi bune, vrea
să mergem să-i vizităm de Crăciun. L-a invitat
şi pe fratele Gerald să predice şi în felul ăsta ar
putea să ne ia şi pe noi. Ce spuneţi?
— Da, de ce nu? Nu am mai făcut o excursie
de mult timp. Mi-ar plăcea să văd ferma fratelui
Lamar.
— Şi mie, exclamă Kaye.
— Unde mergem? năvăli Dwayne în
bucătărie.
— Ţi-ar plăcea să-l vezi pe Stephen? întrebă
mama.
— Când? bătu băieţelul din palme, sărind în
sus.
— Peste câteva săptămâni, răspunse mama.
 Va trebui să mai aşteptăm un timp.
— O să-i spun şi lui Cindy, exclamă Dwayne
entuziasmat şi, după alte câteva întrebări, se
întoarse la joacă.
— Mă întreb dacă lui Helen o să-i facă plăcere
să ne vadă, spuse Kaye.
— Nu ştiu, Kaye, răspunse mama. Trebuie să
încercăm s-o înţelegem. Helen e o fată liniştită
şi sensibilă. Nu se deschide foarte uşor şi, cu
siguranţă, suferă foarte mult după mama ei.
Ştii cum te-ai simţit şi tu faţă de fratele Lamar
la început, Michael. Helen simte aceleaşi lucruri
faţă de mine. O vrea pe mama ei înapoi, nu pe
altcineva. Trebuie să fim buni şi atenţi cu ea.
— Părea aşa de nefericită, interveni Michael.
— Copii, spuse mama, adesea noi suntem
autorii propriei nefericiri. Când învăţăm să
acceptăm tot ceea ce apare în vieţile noastre,
putem fi fericiţi, chiar dacă ne-am fi dorit cu totul
altceva. Căile lui Dumnezeu sunt întotdeauna
cele mai bune. Mă rog pentru voi toţi.
— Mulţumesc, mama, spuse Michael. Sunt
aşa de bucuros că Dumnezeu m-a ajutat să nu
mai am amărăciune în inimă. Felul în care mi-
aţi explicat lucrurile, tu şi unchiul Mark, m-a
ajutat foarte mult. Mă întreb dacă n-ar trebui să
vorbească cineva şi cu Helen.
— Nu vrea să discute cu nimeni, spuse mama.
De asta e aşa de greu. Lamar mi-a spus că, în mod
normal, e o fată foarte plăcută.
— O să-i scriu din nou, se hotărî Kaye. La
ultima scrisoare mi-a răspuns.
— Ar fi foarte frumos, încuviinţă mama.
— Ar trebui să-l ajut şi pe Dwayne să-i scrie
una lui Stephen, se gândi Michael. Cred că le-ar
plăcea să corespondeze.
— Băieţii ăştia sunt total diferiţi, spuse mama
gânditoare.
Michael zâmbi. Poate că ăsta era un lucru bun.
La urma urmei, câţi Dwayne putea suporta o casă
fără să explodeze?
După ce biscuiţii s-au răcit, cei patru membri
ai familiei le puseră în mai multe cutii. Cei mai
frumoşi au fost puşi într-o cutie mare, albă.
Mama aranjă cu atenţie fiecare strat.
— Mai dă-mi nişte cornuleţe, Michael, îi ceru
mama.
40  Sămânţa adevărului • Iunie 2011
— Tocmai ţi-am dat, mama, interveni Kaye.
Sunt lângă cutie.
— Ştiu, spuse mama, îi pun şi pe ăştia, dar
Lamar spunea că-i plac cornuleţele.
Când cutia a fost plină, mama înveli capacul
cu hârtie de împachetat albastră, apoi legă strâns
cutia cu o panglică strălucitoare.
— Ce drăguţ arată! remarcă Michael.
— Mulţumesc, răspunse mama zâmbind.
Puse apoi cutia într-o pungă de plastic şi o
băgă în congelator, unde trebuia să stea până la
plecarea în Wisconsin.
După-amiază, Michael îşi trase în picioare
cizmele şi propuse:
— Nu vrei să facem un om de zăpadă,
Dwayne? Poţi să vii şi tu, Kaye.
— Da, da! exclamă Dwayne, alergând să-şi
îmbrace salopeta groasă pentru iarnă.
— Vă dau şi eu o mână de ajutor, se oferi
bucuroasă Kaye. Să vedem cât de mare putem
să-l facem.
Ce bine era afară! Michael luă un pumn de
zăpadă şi încercă să facă un bulgăre. Era prea
pufoasă. Se uită la dealurile acoperite cu zăpadă.
Ce albe şi curate erau! Zăpada transformase
totul. Pe drum încă mai erau troiene înalte,
nespulberate. Michael se gândi la cele cinci
luni care trecuseră. Şi el se schimbase. Mai
întâi fusese mânios şi nemulţumit de prietenia
mamei. Apoi a acceptat-o ca pe ceva ce trebuia
luat în mod obligatoriu – ca pe un medicament.
Acum era la fel de fericit ca înainte, iar gândul
la Lamar Yutzy nu-i mai aducea nicio întristare.
Tata s-ar bucura pentru el, dacă ar şti.
Poc!
— Unu la zero, Michael, râse Kaye.
Michael adună şi el un pumn de zăpadă şi
aruncă înapoi. Ce plăcută era zăpada!
Maşina înghiţea kilometrii unul după altul,
iar Michael se uită la pachetul de la picioarele
lui, apoi la feţele celorlalţi din maşină. Îşi putea
întinde picioarele şi asta îl făcea să se simtă bine.
Fratele Gerald părăsi autostrada şi o luă pe un
drum secundar.
— Ar trebui să ajungem în jumătate de oră.
 — Mai avem mult? întrebă Dwayne pentru a
nu ştiu câta oară.
— Ajungem îndată, îi răspunse mama.
— Gata, am ajuns, anunţă fratele Gerald,
cotind pe alee.
Michael se uită în jur. De jur împrejur erau
câmpuri întinse. În faţa lor, se afla un hambar
încăpător. În partea dreaptă era o casă cu faţada
bej. Copacii înalţi din faţă îşi unduiau crengile
goale în vântul iernii. Lamar Yutzy ieşi să-i
întâmpine, însoţit de Stephen.
— Iată-vă ajunşi, li se adresă el primitor.
Intraţi şi simţiţi-vă ca acasă! Bine ai venit, Mabel,
mai spuse el dând mâna cu mama. Cum a fost
drumul?
Michael zâmbi când îi văzu pe amândoi. Păreau
atât de fericiţi!
— Mă bucur că ai putut veni şi că i-ai luat şi
pe copiii lui Mabel, i se adresă Lamar fratelui
Gerald. Toată lumea în casă acum!
— Aşa sunt eu, glumi amuzat Gerald. Îmi
place să servesc o cauză nobilă.
— Ea e mama mea, Lydia, o prezentă Lamar
pe doamna cu păr argintiu din casă. Ne ajută
foarte des şi s-a oferit să ne gătească astăzi. Mama,
continuă el, ei sunt Mabel, Dwayne, Kaye şi
Michael. Pe fratele Gerald şi familia lui i-ai
cunoscut data trecută.
Mama fratelui Yutzy îi salută pe toţi, pe rând.
— Mă bucur să vă cunosc, le spuse ea zâmbind.
Un gând nostim îi trecu lui Michael prin minte.
Nu se gândise niciodată înainte că împreună cu
un tată vitreg vin şi o pereche de bunici vitregi.
Lydia părea o bunică tare bună, cu ochii ei blânzi
şi părul alb.
În cele din urmă, apăru şi Helen şi le strânse
mâinile cu o atitudine mai degrabă rece. În curând
stăteau toţi la masă, iar după ce au mâncat, fratele
Gerald şi sora Arlene şi-au luat rămas bun, vasele
au fost spălate şi toţi au ieşit afară, ca să vadă
împrejurimile.
— Hai să intrăm în casă, îi invită fratele Lamar,
după un scurt tur al fermei. Mama, poţi să stai şi
tu cu noi. Nu trebuie să te grăbeşti acasă.
Helen se aşeză lângă Kaye, răspunzând din
când în când la întrebările pe care aceasta i le
punea. Băieţii mici, deja prieteni foarte buni, s-au
“Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire.” (I Ioan 2:10). 41
dus în camera lui Stephen să se joace. Michael
se alătură conversaţiei celor mari. Clipele s-au
scurs repede şi în curând ceasul din sufragerie
bătu ora patru.
— Asta înseamnă că e timpul pentru muls
vacile, spuse fratele Yutzy, ridicându-se. Dacă
vrei, poţi să vii cu mine, Michael.
— Sigur, răspunse băiatul. Mi-ar plăcea.
— Mabel, i se adresă Lamar mamei, tu şi
Kaye simţiţi-vă ca acasă aici. Noi o să terminăm
cu mulsul cam în două ore.
— Eu o să plec, spuse sora Lydia. Mi-a făcut
plăcere să te întâlnesc pe tine şi familia ta,
Mabel. Aştept să ne vedem diseară, la culcare.
Lamar a plănuit să dormiţi la mine.
Michael îşi încălţă cizmele şi luă pe el haina
pe care i-o dădu fratele Yutzy. Împreună se
îndreptară către locul de muls.
— Îţi place să mulgi vacile? întrebă fratele
Yutzy.
— Da, bineînţeles, răspunse Michael. L-am
ajutat de foarte multe ori pe unchiul Mark şi,
înainte ca tata să moară, începusem să-l ajut şi
pe el.
Băiatul ascultă fâşâitul aparatelor de muls
şi rumegatul liniştit al vacilor care îşi mâncau
cerealele. Era plăcut în acest loc curat şi bine
îngrijit. Fratele Yutzy fluiera o melodie în timp
ce umbla de colo-colo. Pe fereastră, Michael
îi văzu pe băieţi îndreptându-se către ţarcul
viţeilor cu sticle de lapte în mâini. Fratele Lamar
i se alătură şi se uită şi el la băieţi.
Dwayne râse încântat când viţelul pe care îl
hrănea apucă biberonul şi îşi flutură energic
coada.
— Nu mulgem prea multe vaci acum, spuse
fratele Lamar. Unele din ele nu au lapte.
— Câţi viţei aveţi? întrebă Michael.
— Nouă...
Un aparat de muls începu să ţiuie, aşa că
Lamar se grăbi să-l oprească.
Va urma...
Din The Anguish of Love
Rod and Staff Publishers, Inc.
Box 3, Crockett, Kenctucky, 41413
Tradus şi folosit cu permisiune.
 NOU! Povestea Sarei Whitcher. Autor– Elizabeth Yates– Povestirea actuală constituie una din filele
de istorie a statului New Hampshire, scria autoarea Elizabeth Yates iar încrederea în Dumnezeu
a tatălui Sarei m-a ajutat să rămân fermă în credinţă. Micuţa Sara rătăceşte departe de casa
părintească în pădurea din New Hampshire, dar localnicii din toate împrejurimile vin şi-o caută.
În timp ce zilele treceau cei care o căutau începuseră să-şi piardă orice speranţa de-a o găsii, însă
încrederea în Dumnezeu a tatălui rămânea neclintită. 100 pagini. RO3016...8 Lei
Oameni cu totul deosebiţi. Autor– Petru Popovici– Cartea aceasta conţine un Studiu biblic asupra
!
NOU epistolei lui Iuda. Un om a lui Dumnezeu mărturisea despre această carte: „Da, paginile ce urmează
sunt un jar aprins de învăţătură pentru viaţă. Trebuie citite cu multă atenţie. Autorul acestei cărţi, un
om al lui Dumnezeu, a propovăduit întreaga lui viaţă învăţătura Domnului nostru Isus Hristos cu
mult curaj, cu demnitate, prin mari pericole, iar acum, la bătrâneţe, ne îndeamnă, ca şi Iuda, să luptăm
pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” 172 pagini. RO2007...10 Lei
Iudita. N. I. Saloff – Astakhoff. În această carte autorul relatează mărturia unei martire. Iudita, o fată
cuminte, serioasă a îmbrăţişat o credinţă ce avea să o coste tot ce avea mai scump: familia, averea,
prieteni. 151 pagini. RO3002...9 Lei
Vreau să mor în Irlanda. Autor– David Bercot– Orice om din lumea vestică a auzit despre Sfântul
Patrick. Însă cu greu ai găsi pe cineva care să ştie cu adevărat ceva despre el. Singurele două lucruri
pe care majoritatea dintre oameni „le ştiu” despre Patrick este că a fost irlandez şi romano-catolic.
În realitate, el n-a fost nici una, nici alta. El a fost britanic şi aparţinea Bisericii Autonome Celtice.
Vreau să mor în Irlanda spulberă toate miturile despre Patrick, prezentând o istorisire autentică,
incitantă despre unul dintre cei mai mari misionari care au trăit vreodată. Viaţa lui este o mărturie
fascinantă despre puterea incredibilă a Evangheliei, când aceasta este predicată şi trăită de un om
integru. 184 pagini.. RO3012...14 Lei
Calea pe care şi-a ales-o. Autor – Mary Miller– Ascunşi într-o vale înverzită din vestul Virginiei,
John şi Mary Yoder îşi încep viaţa de familie lucrând la propria lor fermă. Traiul nu era uşor la
începutul secolului al XX-lea, dar Dumnezeu le-a purtat de grijă.
Această povestire adevărată a vieţii şi familiei Sarei oferă învăţături valoroase pentru tineri, părinţi
şi lideri bisericeşti. Aceste învăţături arată cât de mult pot afecta în viaţă deciziile luate în tinereţe
de parteneri nepotriviţi şi de o biserică slabă din punct de vedere spiritual. Totodată ele ne relatează
foarte clar care sunt consecinţele alegerilor greşite. Destinată adolescenţilor mari, această povestire
îi va impresiona pe cititori prin nevoia de a căuta sfaturi bune, după voia Domnului, şi a le respecta
întocmai. 336 pagini. RO3011...20 Lei
“Cumpără toate cele 5 cărţi pentru numai 52 de lei.”
Produs # Cant. Descriere Preţ Total Comandă astăzi
prin poştă, fax,
telefon sau e-mail!
TAXE POŞTALE
0-20 Lei 4 Lei
Suma totală produse
20,01 Lei-50 Lei 6 Lei
Taxe poştale
50,01 Lei-125 Lei 8 Lei
TOTAL
mai mari de 125 Lei 10%
Nu expediem comenzi în Moldova
Numele şi prenumele ________________________________ şi Ucraina. Trimitem în EU comenzi
plătite în avans.
C.N.P. Nu livrăm comenzi fără CNP_______________________
Str. _______________________________________Nr. _____
Plata se face RAMBURS.
Bloc ____________ Scara ________ Etaj _______ Ap. ______
Cod ____________________ Localitatea _________________ ICAM (CARŢI)
Jud./ Sector ____________________ Tel. _________________ O.P. 1 – Gh. P. 1,
C. P. 1 Suceava 720300
Program de lucru • 8:00 – 17:00 Luni – Vineri Romania
Telefon: 0230/ 533 032 • Fax: 0230/ 533 000 • E-mail: comanda@icamro.org
Aceste preţuri sunt valabile până la apariţia unei noi oferte.

42  Sămânţa adevărului • Iunie 2011

 Definiţia banilor
Inspirată din textul: 1 Timotei 6:7-10

Banul, pâinea spre fiinţă, Banul, vis de fericire,

Care-o căutăm cu toţi,
Cu sudoare şi silinţă,
Ne-nvăţat sau om cu ştiinţă,
Cu sau fără de credinţă,
Truditori sau hoţi.
Vis înşelător,
Ca bogatu-n povestire,
Te îmbracă-n in subţire,
Dar te duce-n rătăcire
Şi-apoi în cuptor.

Banii, ştie orişicine, Banu-aprinde focu-n care

Euro, dolari sau lei,
Cu onoare sau ruşine,
Vrei să-i ai, să-ţi fie bine.
Dar domnesc ei peste tine
Sau tu-i stăpâneşti pe ei?
Tu te arzi, te frigi.
Căci Mamona vrea altare,
El vrea jertfe şi-ascultare,
Iar când trupu-acesta moare,
Spune-mi, ce câştigi?

Dai tu milă, zeciuială? Banii n-aduc fericirea,

Strângi comori în cer?
Practici sfânta rânduială
Sau meschina târguială?
Lăcomia-i păcăleală,
Căci şi banii pier.
Nici n-o-nlocuiesc.
Ei îţi fură mântuirea,
Îţi iau pacea şi iubirea,
Îţi întunecă gândirea,
Te nenorocesc.

Banul, sâsâit de şarpe, Banul e uzurpătorul,

Ochi de drac bătrân,
Ură şi durere-mparte,
Pe părinţi de prunci desparte,
Precum scrie Sfânta Carte,
Când el e stăpân.
Nu-l lăsa pe tron!
Fă-l să fie slujitorul
Sau chiar binefăcătorul,
Şi pe-a toate Dătătorul
Să-L înalţi ca Domn.

De Petru Dugulescu

Notă:
Pentru toate textele biblice din revistă s-a folosit traducerea
Cornilescu cu textul corectat gramatical (BISI).
Comori zilnice pentru rugăciune
—Lester Troyer
Dumnezeu ne-a înzestrat pe toţi cu abilităţi pe care aşteaptă să le folosim.
După legea omului putem să ne păstrăm banii pentru noi înşine sau să-i
cheltuim după bunul plac. Dumnezeu se uită însă altfel la această situaţie,
iar ispravnicul credincios ştie că talentul, abilităţile şi posesiunile sunt credite
acordate de Dumnezeu.
Mulţi dintre noi păstrăm ceea ce am primit cu generozitate de la Dumnezeu
strict pentru noi, pe când Domnul vrea ca şi alţii să fie binecuvântaţi prin ceea
ce avem.
În lumina iubirii lui Dumnezeu, putem trăi cu speranţă şi fără îngrijorare.

Rugăciune: Tată, ajută-ne astăzi să ne păstrăm credinţa în Tine şi încrederea

în noi înşine aşa încât să Te putem sluji pe Tine, folosind înzestrările pe care Tu ni
le-ai dăruit. În Numele lui Isus Hristos, Domnul nostru. Amin
Din Daily Devotional Treasures
Tradus şi folosit cu permisiune.
Octombrie 10