Traiandorz Dreptarul Ivataturii Sanatoase PDF

Despre muncă şi lene
Traian Dorz
•
Dreptarul
învăţăturii sănătoase
Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale

Dr. LAURENŢIU STREZA,
Mitropolitul Ardealului
1
Traian DORZ DREPTARUL ÎNVĂŢĂTURII SĂNĂTOASE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

DORZ, TRAIAN
Dreptarul învăţăturii sănătoase / Traian Dorz.
Ed. a 3-a, rev. - Sibiu: Oastea Domnului, 2008
ISBN 978-973-710-114-3
289(498) Oastea Domnului

248.1
© Toate drepturile rezervate

Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu
str. Ch. Darwin, nr. 11
tel. 0269 21 66 77
ISBN 978-973-710-114-3
2
DREPTARUL
ÎNVÃÞÃTURII SÃNÃTOASE
Ediţia a III-a
Scurte culegeri de temelie despre adevărurile dreptei

credinţe:
– din Sfânta Scriptură
– din Sfinţii Părinţi
– şi din Îndrumările Părintelui Iosif Trifa,
profetul vremilor noastre,
om trimis de Dumnezeu neamului şi Bisericii noastre,
iniţiatorul Lucrării profetice Oastea Domnului.
Culegere şi îngrijire de
Traian DORZ
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2008
3
Dreptarul învăţăturii sănătoase ne arată:

I – ce este Oastea Domnului;
II – cum trebuie să înveţe,
III – cum trebuie să creadă,
IV – cum trebuie să trăiască toţi cei care fac
parte din Oastea Domnului.
4
„Dreptarul învăţăturilor să-

nătoase, pe care le-ai auzit de
la mine, ţine-l cu credinţa şi
dragostea care este în Hristos
Iisus ” (II Tim. 1, 13).
5
Ioan 7, 16
„Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: «Învăţătura Mea nu este
a Mea, ci a Celui ce M-a trimis».”
Fapte 2, 42
„Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni.”
Rom. 6, 17
„Mulţumim însă lui Dumnezeu că, (deşi) eraţi robi ai
păcatului, v-aţi supus din toată inima dreptarului învăţăturii
căreia aţi fost încredinţaţi.”
Rom. 12, 7
„…dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură!”
I Cor. 11, 2
„Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine
şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat.”
II Tes. 2, 15
„Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”
I Tim. 6, 3-5
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cu-
vintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de
învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat ca-
re nu ştie nimic (...). Depărtează-te de unii ca aceştia.”
6
I Tim. 6, 12
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa
veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună măr-
turie înaintea multor martori.”
I Tim. 6, 20
„O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat,
depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivi-
rile ştiinţei mincinoase.”
II Tim. 1, 13
„Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit
de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus.”
II Tim. 2, 1-4
„Tu deci, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos
Iisus.
Şi cele ce ai auzit de la mine cu mulţi martori de faţă,
acestea le încredinţează la oameni credincioşi care vor fi
destoinici să înveţe şi pe alţii.
Sufere împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos
Iisus.
Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie
pe plac celui care strânge oaste.”
Tit 1, 9
„Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca
să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să
mustre pe cei potrivnici.”
7
Tit 2, 7-8
„Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dove-
dind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi
fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând
de zis nimic rău despre noi.”
Evrei 13, 9
„Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine, cele de multe
feluri…”
II Ioan 10-11
„Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta,
să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel
ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.”
8
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie
Pentru că Tu eşti Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, Desă-

vârşita Lui Înţelepciune, Nemărginita Lui Dragoste şi
deplina împlinire a acestora,
şi pentru că Tu ai venit în lume să ne descoperi Voia Tatălui

nostru Ceresc şi, trăind-o în primul rând Tu Însuţi în
cea mai desăvârşită ascultare, ne-ai dat nu numai
Modelul acestei trăiri, ci şi puterea ei,
şi pentru că prin viaţa Ta şi prin moartea Ta Tu ne-ai ară-

tat că Taina Voii lui Dumnezeu este ascultarea, că
rodul ascultării este sfinţirea şi că răsplata sfinţirii
este viaţa veşnică...
Te rugăm, ajută-ne ca şi noi toţi să devenim robi şi

fii ai lui Dumnezeu, ca să ne faci vrednici de moş-
tenirea şi cununa Ta.
Slavă veşnică Ţie,

Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!
9
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,
Iisus iubit, ni-e Sfântul Tău Cuvânt,
şi-n lupta împlinirii-i credincioase
stă fericirea sufletului sfânt.
Puterea lui veghindu-ne cărarea,

iubirea lui fiindu-ne îndemn,
sfinţirea lui ne va-nsoţi lucrarea
şi harul lui, al frunţii noastre semn.
Credinţa lui, crescându-ne curată

în rodul ei ajuns desăvârşit,
va fi-mplinirea noastră-adevărată
şi slava noastră fără de sfârşit.
Hristos e-a noastră Veşnică Avere,

Hristos, rodirea noastră-n Duhul Sfânt,
Hristos e-a noastră Viaţă şi-Nviere,
Hristos, cerescul nostru Legământ.
Dreptaru-nvăţăturii sănătoase,
ajută-ne, Iisuse, să-l ţinem,
ca la sfârşitul luptei credincioase
Cununa răsplătirii s-o avem!...
10
capitolul 1
DREPTARUL ÎNVÃÞÃTURII SÃNÃTOASE
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a adus

în lume vestea cea luminoasă a mântuirii şi ne-a arătat calea
cea dreaptă spre ea. Această cale dreaptă este învăţătura să-
nătoasă care ne-a fost dată ca un dreptar după care, umblând
şi lucrând, să putem ajunge cu bine la cer, ţinta alergării şi
călătoriei noastre. Învăţătura sănătoasă ne este nouă de cea
mai mare trebuinţă pentru mântuirea sufletului, precum îi
este albia dreaptă şi adâncă unei ape ce curge spre oceanul
unde trebuie să ajungă: căci, dacă „cu inima se crede spre
dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” – după
cum scrie la Romani 10, 10 – apoi, desigur, este de cel mai
mare preţ ca mărturisirea, adică învăţătura, să fie dreaptă,
pentru ca şi credinţa propovăduită de ea să fie adevărată.
Nimeni nu poate avea o credinţă adevărată şi dreaptă da-
că nu are mai întâi o învăţătură dreaptă şi adevărată. Căci mai
întâi vine învăţătura – şi apoi vine credinţa, după cum iarăşi
este scris: „...credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cu-
vântul lui Hristos” (Rom. 10, 17). De ce sunt atâtea credinţe
greşite azi în lume? Pentru că sunt tot atâtea învăţături greşite
şi atâţia învăţători greşiţi! De ce sunt atâtea neînţelegeri între
fraţi? Pentru că cei mai mulţi nu cunosc şi nu ţin dreapta în-
văţătură, cea sănătoasă, lăsată nouă de Domnul şi Mântuito-
rul nostru Iisus Hristos, apoi transmisă prin Sfinţii Săi
11
Apostoli şi prin urmaşii acestora – părinţii şi înaintaşii noştri

în dreapta credinţă... Şi, dacă nu cunosc dreptarul acestei în-
văţături bune, fie că se lasă amăgiţi de învăţături străine, care
îi ispitesc şi îi atrag, fie că din neştiinţă răstălmăcesc Scriptu-
rile învăţând apoi rău, spre pierzarea lor şi a celor ce-i ascul-
tă. Iată, aşadar, de ce mare preţ este ca fiecare dintre noi să
cunoaştem adevărata învăţătură a Sfintei Evanghelii, nu nu-
mai pentru a ne îndruma bine pe noi şi pe alţii potrivit ei, ci şi
pentru a ne feri de cei care vin spre noi cu o învăţătură deo-
sebită, care atrage după ea şi credinţele pierzătoare.
O lucrare sufletească, chiar evanghelică1 fiind, oricât
de frumoasă şi clară a fost ea la început, dacă nu va fi bine
îndrumată printr-o sănătoasă învăţătură şi printr-o cumpă-
tată ascultare, în curând se va fărâmiţa în partide, se va dez-
bina în interpretări, se va ruina prin neascultare şi se va ni-
mici prin păcat. Întocmai ca o apă care, deşi ţâşneşte din-
tr-un izvor limpede şi puternic, dacă nu are o albie dreaptă
şi adâncă, în curând se va împrăştia şi se va lăţi, devenind o
mlaştină urât-mirositoare şi plină de tot felul de urâciuni.
De aceea, dacă nu vrem să pierim în păcatele neascultării şi
în pustiirea dezbinărilor, ci să ajungem la minunata mântui-
re a sufletului nostru, a familiei noastre, a poporului nostru
şi a tuturor semenilor noştri, aducând un rod sănătos şi
vrednic pentru Hristos, atunci trebuie neapărat să ne pă-
trundem cu toţii până în adâncul sufletului nostru de aceste
două mari adevăruri:
Întâi, că trebuie să cunoaştem dreapta şi sănătoasa în-
văţătură pe care ne-a lăsat-o nouă Domnul şi Mântuitorul
1
Autorul se referă la sensul larg al cuvântului, care semnifică încadra-
rea şi trăirea în învăţăturile Evangheliei, nu la sensul restrâns care se referă la
denominaţiunile apărute după reforma lui Luther (protestanţii şi neoprotes-
tanţii) (N. Ed.).
12
nostru Iisus Hristos, iar după El, marii noştri înaintaşi pe care
trebuie să-i urmăm şi noi întocmai.
Apoi, că trebuie să ţinem această învăţătură întocmai
aşa cum ei ne-au lăsat-o, neadăugând şi nescăzând nimic
din ea, ci ajutând şi pe alţii să o ţină la fel şi ei.
Nimeni dintre noi nu va putea avea, nici acum şi nici în
Ziua Judecăţii, nici o dezvinovăţire în faţa lui Dumnezeu pen-
tru nici un fel de nepăsare şi de nesupunere faţă de întreagă în-
văţătura aceasta. Ci fiecare dintre noi avem deplina şi veşnica
datorie să o cunoaştem şi să o ţinem în totul şi întocmai, cu
toată curăţia şi dragostea inimii noastre, mântuirea noastră
veşnică fiind legată în totul de împlinirea acesteia.
Pentru a fi cunoscute şi pentru a-i îndrepta pe cei care,

cu o inimă dornică de mântuire şi curată în ascultare, voiesc
să-I slujească în chip vrednic lui Dumnezeu, am cules şi am
strâns la un loc o parte din cele mai de seamă şi mai temeini-
ce dintre aceste mântuitoare învăţături. Aceste mărgăritare de
mare preţ sunt scoase din marea comoară a Înţelepciunii
Dumnezeieşti. Şi, deşi sunt numai atât de puţine, credem că
ele vor fi îndeajuns pentru orice suflet sincer şi smerit care
doreşte şi se luptă cu adevărat – călăuzindu-se după ele – să
ajungă la un sfârşit biruitor.
Aceste învăţături nu sunt nişte legi aspre şi nişte porunci
împovărătoare – ca în Legea Veche – greu de ţinut şi chinu-
itoare la împlinit, ci sunt ca nişte lumini minunate şi ca nişte
stâlpi cereşti aşezaţi de-a lungul drumului nostru întunecos şi
primejduit din cauza ispititorului, pentru a putea vedea bine
calea şi pentru a ne putea îndruma sănătos spre ţinta cereas-
că. Oricine se va călăuzi ascultător şi statornic după ele va
ajunge să vadă, cu bucurie, faţa şi mântuirea lui Hristos. Cine
nu vrea să le cunoască şi să le primească de bunăvoie şi din
13
dragoste, acela este liber să facă ce vrea. Nici Dumnezeu, nici

Biserica Lui nu obligă pe nimeni cu de-a sila să-şi ia crucea şi
să-L urmeze pe Hristos. Numai cine vine de bunăvoia lui şi din
dragoste pentru Dumnezeu, acela este binecuvântat şi primit.
Cum aceste învăţături sunt alese şi aşezate aici, în chip

deosebit, pentru cei care s-au înrolat şi se vor mai înrola de
bunăvoie în frăţietatea duhovnicească a Oastei Domnului, do-
rim ca ele să fie adânc cercetate şi însuşite, cu toată dragostea
şi stăruinţa, de către toţi fraţii şi surorile noastre, cunoscând că
acesta este un sprijin în dobândirea mântuirii pentru care ei s-
au predat Domnului şi au pus un legământ veşnic cu Dumne-
zeu. Aceste învăţături, fiind în totul întemeiate pe Cuvântul lui
Dumnezeu din Sfintele Scripturi, apoi pe Tradiţia Bisericii
noastre, adică pe cuvintele Sfinţilor Părinţi, şi de asemenea pe
cuvintele părintelui nostru duhovnicesc, preotul Iosif Trifa,
prin care Duhul Sfânt a întemeiat Lucrarea Sa, Oastea Dom-
nului, – spunem cu toată tăria că ele sunt înalt obligatorii
pentru fiecare suflet care se înscrie de bunăvoie în Oastea
Domnului Iisus Hristos. De aceea, toate aceste învăţături,
punct cu punct, trebuie să fie cunoscute şi studiate, cu stăru-
inţă şi rugăciune, nu numai de către fiecare ostaş în parte, ci şi
în familiile fraţilor şi în şcolile biblice frăţeşti. Însuşirea lor de
către toţi fraţii şi vegherea cu stăruinţă a fiecăruia pentru trăi-
rea acestora este necesară nu numai pentru împlinirea datoriei
mântuirii noastre, ci şi pentru a şti să deosebim învăţăturile
străine şi a ne feri de ele, spre a nu ne pierde mântuirea pe care
am câştigat-o prin Crucea lui Hristos.
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisuse Hristoase,

Te rugăm, trimite-ne de la Tatăl pe Duhul Sfânt, după cum
ne-ai promis, ca El să ne înveţe în toate aceste adevăruri, să
14
ne ajute în împlinirea lor şi să ne dea putere de biruinţă îm-

potriva tuturor ispitelor şi a împotrivitorilor care se vor
lupta cu noi ca să ne abată sau să ne prăbuşească de pe ca-
lea sfântă a mântuirii Tale pe care am pornit.
Te rugăm din tot sufletul nostru să binecuvântezi aceste
sfinte învăţături şi îndemnuri lăsate de Tine spre mântuirea
tuturor acelora care le vor citi şi le vor urma, făcând mintea
noastră să le înţeleagă limpede, inima noastră să le iubească
fierbinte şi viaţa noastră să le împlinească cu bucurie.
Te rugăm, Doamne Duhule Sfinte, fă-ne pe toţi ostaşii
Tăi să înţelegem că Oastea Domnului este lucrarea Ta şi că
învăţăturile acestea sunt poruncile şi condiţiile Tale pentru
mântuirea fiecăruia dintre noi.
Te rugăm, fă-ne pe toţi şi în orice vreme să nu uităm
niciodată că Lucrarea Oastei este a Ta, ca să umblăm în ea
fiecare cu frică şi cutremur, spre a ajunge odată la răsplata
şi cununa cerească ce le-ai promis Tu acelora care vor avea
şi vor împlini aceste învăţături cu credincioşie până la sfâr-
şitul vieţii lor. Amin.
Traian Dorz
Scurtele, dar însemnatele învăţături cuprinse în această

lucrare sunt culese din Tradiţia Bisericii noastre, respectiv
din scrierile Sf. Părinţi şi, mai ales, din cartea «Învăţătura de
Credinţă Creştină Ortodoxă».
Îndemnăm pe toţi fraţii şi îndeosebi pe cei lucrători care
doresc să cunoască şi mai adânc aceste învăţături, să-şi pro-
cure această carte2 şi s-o cerceteze temeinic.
2
Recomandăm Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Ed. Institutu-
lui Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992, precum şi lucrările Viu este
Dumnezeu, catehism pentru familie, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992 şi Credinţa
ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1996. (N. Ed.)
15
Hristos steagul Său Şi-l ridică
Hristos Steagul Său Şi-l ridică,

solie cerească purtând,
tăriile toate despică,
Slăvita-I chemare strigând:
Hristos porunceşte: Porniţi

la munca credinţei uniţi,
s-ajungă pe-ntregul pământ
un Domn, şi un Crez, şi-un Cuvânt.
Un steag se ridică spre soare,

mai sus, mai frumos strălucind,
e Crucea mereu salvatoare,
cereasca poruncă vestind:
O goarnă cerească răsună,

în larg şi-n adânc străbătând,
în lume-aducând Vestea Bună,
pe toţi pentru ea-nflăcărând.
O sabie sfântă străluce

şi-ndeamnă viteaz: Îndrăzniţi,
Hristos, şi Credinţă, şi Cruce
iubindu-le-n veci, biruiţi.
Credinţa străbună ne-aşteaptă

uniţi să-i slujim credincios,
o singură cale: cea dreaptă,
şi-o singură ţintă: Hristos.
16
capitolul 2
ÎNVÃÞÃTURA OASTEI DOMNULUI
Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovni-

cească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi
având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea
mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât
cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei
învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii
noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit în-
drumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.
Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi
al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de
nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnu-
lui, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învă-
ţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeau-
na, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înain-
taşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina
şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare
evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru.
Toate învăţăturile din cărţile şi din foile scrise de el timp
de 15 ani de zile – de la înfiinţarea Oastei Domnului, la Anul
Nou 1923, şi până la 12 februarie 1938, data când el a trecut
la Domnul – sunt întemeiate numai şi numai pe Cuvântul
17
Sfintelor Scripturi şi pe îndrumările Sfinţilor Părinţi biseri-

ceşti. Aceasta pentru a-şi împlini cu toată credincioşia
sfânta lui datorie faţă de dreapta învăţătură de care era con-
vins. Şi pentru a lega şi sufletele noastre, ale tuturor copii-
lor lui sufleteşti, de această neclintită Stâncă mântuitoare –
singurul adevăr mântuitor pentru noi şi pentru câţi vor mai
veni în urmă.
În tot ce a învăţat şi a trăit, Părintele Iosif a urmat îndea-
proape învăţătura şi pilda marilor săi înaintaşi – profeţii şi pă-
rinţii noştri în Hristos – mai ales pe cele ale Sfântului Apostol
Pavel şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceşti doi mari şi vi-
teji ostaşi ai lui Iisus Biruitorul şi Mântuitorul i-au fost Părin-
telui Iosif model de luptă şi de apostolie, de la începutul preo-
ţiei lui din 1911 şi până la sfârşitul vieţii sale în 1938.
Toată uriaşa sa luptă şi operă, cu minunatul rod al Oastei
Domnului, care numără sute de mii de suflete întoarse la
Dumnezeu şi născute din nou prin Evanghelie şi puterea Du-
hului Sfânt – în ţara noastră şi mult peste hotarele ei – sunt o
minunată dovadă a asemănării lui cu marii săi înaintaşi; o
puternică mărturie că roadele vii şi sfinte ale muncii şi jertfei
lui au fost şi sunt binecuvântate de către Duhul lui Hristos,
Mântuitorul nostru.
Viaţa Părintelui Iosif, care s-a asemănat atât de mult cu
viaţa acestor mari profeţi ai lui Dumnezeu, după cum s-a
asemănat şi moartea lui cu moartea lor, îl aşază pe totdeauna,
prin adevărul şi roadele aduse de acestea, în rândul marilor
trimişi ai lui Hristos, Domnul nostru, făcându-l vrednic de o
preţuire deosebită şi de o ascultare deplină din partea fiecă-
ruia dintre noi.
De aceea, pentru noi, ostaşii Domnului – care prin el am
fost chemaţi şi aleşi să ne aflăm şi să ne lucrăm până la capăt
mântuirea noastră (cf. Filip. 2, 12) potrivit învăţăturilor pro-
18
povăduite de el, în Oastea Domnului, în care de bunăvoia

noastră am intrat, – cunoaşterea şi urmarea întocmai a
acestor învăţături este de cea mai mare însemnătate. Pe ur-
mele Mântuitorului nostru Iisus Hristos noi mergem păşind
după Sfântul Apostol Pavel, după Sfântul Ioan Gură de Aur
şi după părintele nostru Iosif Trifa, care, pentru noi, rămâne
ascultat şi preţuit îndată după aceştia. Aceasta precum ne po-
runceşte şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Aduceţi-vă
aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă Cuvântul lui
Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Pentru noi, cei din Oastea Domnului, pe care Lucrarea
aceasta iniţiată de el ne-a adus la Hristos, el rămâne pe tot-
deauna părintele nostru sufletesc (cf. I Cor. 4, 15) şi marele
binefăcător prin care Dumnezeu ne-a scos din întunericul pă-
catelor la lumina Evangheliei Sale vii şi minunate şi de sub
robia Satanei la slobozenia Harului Său ceresc. De aceea ni-
meni şi nimic nu-l va putea scoate din inima şi din dragostea
noastră. După cum nu ni-i va putea scoate nici pe tatăl şi pe
mama noastră care ne-au născut. De învăţăturile şi de dra-
gostea lui nu ne va putea despărţi (şi nu trebuie să ne poată
despărţi) nimeni niciodată.
În faţa ochilor sufletului nostru, aceşti trei mari sfinţi ai
lui Dumnezeu şi viteji ostaşi ai lui Hristos – bineînţeles, păs-
trând sfânta ordine de timp şi de importanţă a lor, potrivit ha-
rului şi chemării dăruite fiecăruia din cer – sunt şi vor rămâ-
nea pe veci nedespărţiţi. Ei sunt ca un lanţ de aur ce ne leagă
de Hristos şi prin care noi ne ţinem strânşi pe totdeauna de
Crucea şi Lucrarea Lui. Nimeni nu va putea rupe acest lanţ
sfânt niciodată, fiindcă el a fost făurit de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu. Nimeni nu va putea despărţi Oastea Domnului,
ca lucrare a Harului lui Dumnezeu, de pilda şi urmarea acestor
19
trei mari părinţi şi învăţători ai noştri în Iisus Hristos Domnul

nostru. Cuvintele lor au fost şi vor fi pe totdeauna cele mai
luminoase îndemnuri şi îndrumări după care ne vom călăuzi
totdeauna gândurile şi paşii noştri trupeşti şi sufleteşti. Tot ce
fac şi tot ce vor face ostaşii Domnului trebuie să fie potrivit
întru totul după dreptarul învăţăturilor şi pildei vieţii acestor
sfinţi, după cum ne scrie şi ne porunceşte Sfânta Scriptură (I
Tim. 4, 16; II Tim. 1, 13; Tit 1, 9; II Ioan 10).
Toate problemele noastre de viaţă personală, ori famili-
ală, ori de adunare, noi dorim şi suntem datori să le rezolvăm
numai ascultând de aceste învăţături.
De aceea, în fruntea fiecărei probleme am aşezat mai
întâi porunca Sfintelor Scripturi, apoi a Sfinţilor Părinţi bi-
sericeşti, mai ales a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar apoi a
Părintelui Iosif Trifa – şi numai potrivit unităţii depline a
acestora am tras învăţămintele şi am fixat practic felul în
care noi credem şi urmăm. Astfel că tot ce se aşază ca o po-
runcă frăţească este numai o urmare de la sine a ascultării
de Cuvântul lui Hristos şi de acela al aleşilor Săi sfinţi.
Pentru ca acei care doresc să asculte, să vadă că nu ascultă
de oameni, ci de Dumnezeu (Matei 10, 40; Luca 10, 16;
Ioan 13, 20; Gal. 4, 14; I Tes. 2, 13). Iar acei care nu vor
vrea să se supună, să vadă de asemenea că nu oamenilor, ci
lui Dumnezeu nu se supun.
Toate îndatoririle noastre reies clar din poruncile ară-
tate. Însuşi Dumnezeu ni le cere şi, deci, în faţa Lui va avea
de dat răspuns cutremurător fiecare dintre noi pentru neas-
cultarea sa. Şi tot aşa, de la Însuşi Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos îşi va primi lauda şi răsplata fiecare
dintre noi care din dragoste se supune şi ascultă de aceste
îndrumări mântuitoare.
20
Preabunul şi Iubitul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne,

Te rugăm fierbinte să-i binecuvântezi cu harul Tău cel ceresc
şi cu roadele Sfântului Duh de viaţă dătător pe toţi acei care
cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste se vor
apropia de Tine şi cu legământ statornic de ascultare se vor
nevoi să împlinească întocmai aceste bune şi adevărate în-
văţături pe care Tu ni le-ai lăsat nouă prin Cuvântul Tău
Sfânt şi prin marii noştri înaintaşi sfinţi, spre iertarea păca-
telor şi mântuirea sufletului lor, prin Lucrarea Oastei Tale.
Binecuvântează hotărârea şi legământul lor pus cu Tine
în această Frăţietate sfântă şi ajută-i să împlinească întoc-
mai toate aceste învăţături pe care Tu ni le-ai lăsat, spre
mântuirea noastră, în Oastea Ta.
Binecuvântează-i cu o răsplată veşnică pe toţi acei care,
cu un cuget curat şi cu o smerenie neprefăcută, Te vor as-
culta şi urma pe Tine în dragostea şi unitatea frăţească, as-
cultători şi statornici până la moarte.
Iar pe acei dintre noi care nu se vor mai supune acestor
sfinte îndemnuri şi învăţături, ci vor căuta să tulbure şi să
dezbine Lucrarea Ta cea sfântă, mustră-i, Doamne, în bu-
nătatea Ta, ca să-şi vină în fire şi să se cutremure de marele
lor păcat şi, întorcându-se, să se mântuiască şi ei.
Iar dacă unii nu vor vrea şi până la urmă se vor tot îm-
potrivi, făcând răul, îndepărtează-i Tu, Doamne, din Lucra-
rea Ta, spre a nu zădărnici Cuvântul Tău şi spre a nu pierde
şi mântuirea altora.
Amin.
21
O, Adevăr... o, Dragoste
O, Adevăr, ce greu eşti astăzi
pentru atât de multe frunţi,
că mulţi nu pot să te ridice
nici pân’ la perii cei cărunţi
şi pier prin mlaştina minciunii
întunecaţi şi răzvrătiţi,
ei, care-ar fi putut prin Tine
să fie-atât de fericiţi...
O, Dragoste, – şi tu, ce grea eşti,
că multe inimi – până mor,
nu izbutesc să te ridice
nici pân’ la jumătatea lor
şi pier în viermăria urii
şi-n cel mai fioros gheţar,
ei, care-ar fi putut prin tine
să guste-al cerului nectar.
O, Adevăr, oriunde te-aflu
îmi eşti ca soarele cel drag,
mereu spre tine-ntorc privirea
ca după cel mai dulce steag;
de tine mi-am legat viaţa
pe veci de-aici şi până-n cer,
învăţătura ta s-o caut
şi-nţelepciunea ta s-o cer...
O, Dragoste, oricând mă afli
îmi vindeci câte-o rană grea
şi-n cea mai dulce-mbrăţişare
cuprinzi însingurarea mea;
tu te-ai legat de-a mea viaţă
pe veci de-aici şi până-n cer,
înlăcrimarea mea să-ţi dărui
şi sărutarea ta s-o cer...
22
capitolul 3
DESPRE OASTEA DOMNULUI
Ce spune Sfânta Scriptură

„Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice” (Ps.
44, 4).
„Binecuvântat este Domnul Dumnezeu meu, Cel ce în-
vaţă mâinile mele la luptă şi degetele mele la război” (Ps.
143, 1).
„Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri care nici zi,
nici noapte nu vor tăcea!” (Isaia 62, 6).
„Să nu te temi de dânşii, căci Eu sunt cu tine ca să te iz-
băvesc, zice Domnul” (Ier. 1, 8).
„Şi dacă trâmbiţa va da un sunet nelămurit, cine se va
pregăti de război?” (I Cor. 14, 8).
„Din afară lupte, dinlăuntru temeri” (II Cor. 7, 5).
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi
sta împotriva uneltirilor diavolului.
Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să pu-
teţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să ră-
mâneţi în picioare” (Efes. 6, 11; 13).
„Ducând aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine”
(Filip. 1, 30).
„Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru
voi” (Col. 2, 1).
23
„Să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui

Dumnezeu” (I Tes. 2, 2).
„Această poruncă îţi încredinţez, …să te lupţi lupta cea
bună” (I Tim. 1, 18).
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa
veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună măr-
turie înaintea multor martori” (I Tim. 6, 12).
„Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Hristos
Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, ca să fie
pe plac celui care strânge oaste” (II Tim. 2, 3-4).
„Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist,
slujba ta fă-o deplin!” (II Tim. 4, 5).
„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, cre-
dinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care
Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi
nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II
Tim 4, 7).
„În lupta voastră cu păcatului nu v-aţi împotrivit încă
până la sânge” (Evrei 12, 4);
„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, um-
blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi
împotrivă tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură
şi fraţii voştri în lume” (I Petru 5, 8-9).
Ce spun Sfinţii Părinţi

„Deci să ştiţi, fraţilor, că tot timpul vieţii noastre pe pă-
mânt este timp de luptă. Mii de patimi ne atacă, pe care tre-
buie să le biruim, ca să nu cădem în cursa lor... astfel noi
suntem ostaşi şi luptători.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Tesaloniceni
24
„Noi trebuie să fim pururea înarmaţi pentru luptă, căci

mare este în contra noastră, spre pildă, războiul cel purtat de
limbă, cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest
război trebuie să-l cucerim.
Ca un ostaş viteaz deci, pururea să stai gata de luptă.
Cum te va chema trâmbiţa privegherii, iute pregăteşte-te de
luptă şi biruieşte.
Noi trebuie să ne vărsăm sângele pentru Hristos cu atâta
bunăvoinţă cum ar vărsa cineva apă. Şi cu atâta uşurinţă să
ne dezbrăcăm de trup cu câtă ne dezbrăcăm de haine... Noi,
care suntem ostaşii lui Hristos.
Toată viaţa noastră să o socotim timp de luptă şi nicio-
dată să nu căutăm odihnă. Niciodată pătimind să nu ne supă-
răm... Va veni şi timpul odihnei. Trebuie acum prin scârbe şi
necazuri să dobândim această odihnă.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Evrei
„Ostaşul atunci se arată strălucit înaintea împăratului
său, când poartă răni pe trupul lui. Tot aşa şi noi înaintea lui
Hristos.”
„Căutaţi să plăceţi Celui în a Cărui Oaste sunteţi, de la
Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor...”
Sf. Ignatie Teoforul
„Tu, pe care Oştirea Cerească te-a înrolat în tabăra ei
spirituală, prin virtuţi păstrează nestricată şi întreagă învăţă-
tura primită. Roagă-te şi citeşte în mod regulat. În felul
acesta tu vorbeşti cu Dumnezeu şi El cu tine. El să te forme-
ze, El să te înveţe în duhul învăţăturilor Sale...”
Sf. Ciprian
25
Ce spune Părintele Iosif

Numirea noastră de ostaşi ai Domnului este pe baza
Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Atât Sfânta Scriptură,
cât şi Sfinţii Părinţi îi numesc pe credincioşii adevăraţi ai lui
Hristos ostaşi ai Domnului. Noi vom rămânea până la sfâr-
şitul vieţii noastre cu acest preafrumos şi mult-spunător nume
de ostaşi ai Domnului.
Foaia «Oastea Domnului», nr. 18/1930
Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel
Răstignit.
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufleteas-
că... pentru a înţărca răul de la izvor şi a porni binele şi în-
dreptarea tot de la Izvorul puterii şi al îndreptării Care este
Iisus Mântuitorul.
Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală
care vine de-a dreptul şi pe de-a-ntregul de la Domnul de
Sus. Domnul Singur este Conducătorul acestei oştiri. Toată
conducerea Oastei Domnului este a Lui. El Singur o poate
duce la biruinţă.
Oastea Domnului pune tot apăsul pe renaşterea cea su-
fletească, pe trăirea unei vieţi noi cu Hristos, pe adâncirea
trăirii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului. Fără acestea,
toate regulile, regulamentele şi poruncile sunt numai nişte
„sarcini grele de purtat”.
Am tras şi am conturat singur cadrele voluntariatului
Oastei Domnului, accentuând însă în toate prilejurile că stau
sub controlul Bisericii, sub controlul spiritual al conducerii
întregii Biserici, al Sfântului Sinod, pentru că Oastea Dom-
nului a cuprins întreagă întinderea ţării noastre.
Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc din
rândul preoţilor şi laicilor, care s-au înrolat de bunăvoie să-L
26
slujească cu o credinţă vie şi cu o dragoste fierbinte pe Dum-

nezeu, după învăţătura Bisericii noastre drept-credincioase.
Şi aceasta trebuie să rămână pe totdeauna Oastea Domnului:
un voluntariat duhovnicesc ce lucrează în cadrul învăţăturilor
din Biblie şi din Biserică.
«Ce este Oastea Domnului?», Ed. «Oastea
Domnului», Sibiu, ed. a VI-a, p. 238
De aceea, oricine intră

în Oastea Domnului trebuie:
Să vină nesilit de nimeni, de bunăvoie şi din dragoste
pentru Dumnezeu, spre mântuirea sa sufletească şi trupească.
Noi trebuie să-i chemăm cu dragoste pe toţi – dar să nu silim
cu forţa pe nimeni să facă acest lucru, dacă nu vrea.
Orice suflet care doreşte să intre în Oastea Domnului
trebuie să se nască din nou – din Cuvântul şi Duhul Sfânt –
ca să devină o făptură nouă în Domnul. Fără naşterea din
nou, nimeni nu poate face parte din Oastea Domnului. Cei
nenăscuţi din nou sunt fireşti, lumeşti, trupeşti – şi astfel de
suflete vor face numai tulburări, sminteli şi stricăciune în Lu-
crarea Domnului, spre pierzarea lor şi a celor care i-au băgat
în staulul Său!
Un adevărat ostaş al Domnului se va supune, din dra-
goste şi smerenie, tuturor învăţăturilor sănătoase din Biserică
şi din Adunarea Frăţească, purtând cu cinste numele de ostaş
al Domnului şi fiu al Bisericii vii, apărând cu fapta şi cuvân-
tul numele şi unitatea acestora.
Îşi va da toate silinţele să ţină întocmai toate învăţăturile
din cartea aceasta, potrivit Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii,
cinstind memoria Părintelui Iosif şi însuşindu-şi învăţăturile şi
27
îndemnurile din cărţile şi din pildele sale, fiind deplin încre-

dinţat că numai aşa va împlini cu adevărat voia lui Dumnezeu.
Pentru că Oastea Domnului este o mişcare de renaştere
sufletească activă în Biserica noastră, oricine face parte din
ea trebuie să ducă o viaţă de luptă şi lucrare vie pentru Hris-
tos, trăind în chip evanghelic şi curat, atât înăuntru, cât şi în
afară, voia Domnului şi învăţând neîncetat şi pe alţii să tră-
iască astfel, fiind mai întâi un exemplu el însuşi în împlinirea
tuturor datoriilor creştineşti.
Oricine se abate de la învăţăturile Oastei şi ale Bisericii,
părăsindu-şi Frăţietatea sa şi alipindu-se de alte adunări şi
crezuri, acela îşi pierde calitatea de ostaş al Domnului. Iar
dacă, la chemarea şi îndemnul fraţilor, nu ascultă nici de fraţi
şi nici de Biserică – se va rupe orice legătură cu el, pentru a
nu mai rătăci şi pe alţii, fiindcă acesta face păcatul împotriva
Duhului Sfânt, părăsind adunarea sa (cf. Tit 3, 10; Evrei 10,
25-27). Şi îşi calcă credinţa dintâi (cf. I Tim. 5, 12).
Oricine doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul lui
şi pe al altora în mijlocul Frăţietăţii Oastei Domnului, acela
trebuie să fie totdeauna smerit şi sincer cu Domnul şi cu fra-
ţii. Harnic şi ostenitor în lucrul Domnului. Curajos şi hotărât
în apărarea învăţăturii şi credinţei, statornic şi credincios pâ-
nă la moarte în legământul şi credinţa dintâi. Numai credin-
cioşia până la moarte îl va dovedi că a fost cu adevărat un
vrednic şi bun ostaş al Domnului.
Doamne Iisuse, Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să fim

ostaşi ai Tăi cu adevărat, până la moarte, ca să putem primi
cununa vieţii. Amin.
28
Un steag ceresc
Un steag ceresc se-nalţă peste zare

desfăşurat măreţ şi glorios,
divin îndemn arzând cu-nflăcărare
spre Numele şi Cauza lui Hristos.
Aşa este Lucrarea Sa

şi Adevărul nalt din ea,
viaţa ei este Hristos,
El, Ţelul ei cel luminos.
Ard peste ea Cuvântul şi lumina

descoperite unic pentru noi
spre cel din urmă har pentru deplina
mărturisire-n vremea de apoi.
În numele vieţii viitoare

– a voastre şi-a urmaşilor – priviţi
cerescul steag şi Ţinta-nălţătoare
şi-nflăcăraţi, sub umbra lui veniţi!
Simbol al biruinţei şi al luptei

se-nalţă steagul Lui victorios
spre-avântul sfânt şi jertfa ne-ntreruptei
trăiri cereşti în slujba lui Hristos.
29
capitolul 4
DESPRE RÂNDUIELI ªI NEORÂNDUIELI

„Acestea sunt aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-
a aşezat Domnul... prin Moise pe Muntele Sinai” (Lev. 26, 46).
„Iată poruncile, hotărârile şi legile pe care mi-a poruncit
Domnul Dumnezeul vostru să vă învăţ” (Deut. 6, 1).
„Fereşte-te… de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui şi ho-
tărârile Lui pe care ţi le spun eu astăzi” (Deut. 8, 11).
„Întoarceţi-vă… şi păziţi poruncile Mele, aşezămintele
Mele şi toată învăţătura pe care Eu am dat-o părinţilor voştri
şi pe care v-am dat-o şi vouă prin prooroci, robii Mei” (IV
Regi 17, 13).
„Şi voi întări domnia lui pe veci dacă va fi tare în împli-
nirea poruncilor Mele şi a aşezămintelor Mele ca până as-
tăzi” (I Paralip. 28, 7).
„Ţara de întuneric şi neorânduială unde lumina e tot una
cu bezna” (Iov 10, 22).
„Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împo-
triveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi
vor lua osânda” (Rom. 13, 2).
„Aşa cum l-a chemat Dumnezeu pe fiecare, astfel să
umble. Şi aşa rânduiesc în toate bisericile” (I Cor. 7, 17).
„Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca
să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu deci
30
aşa alerg, dar nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind

în aer” (I Cor. 9, 25-26).
„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al pă-
cii” (I Cor. 14, 33).
„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială” (I
Cor. 14, 40).
„…bucurându-mă şi văzând buna voastră rânduială şi tă-
ria credinţei voastre în Hristos” (Col. 2, 5).
„Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus
Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi
nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 6).
„Iar când se luptă cineva la jocuri nu ia cununa, dacă nu
s-a luptat după legile jocului” (II Tim. 2, 5).

„Cine sunt cei fără rânduială? Oare nu toţi acei care să-
vârşesc fapte contrarii voii lui Dumnezeu?”
Sf. Ioan Gură de Aur
„Un duh dezordonat îşi devine lui însuşi pedeapsă.”
Fericitul Augustin
„Rânduiala şi ordinea în Biserica lui Hristos sunt mai
presus şi mai însemnate decât orice pe pământ.”
„Vreau să vă feriţi de fiarele cele cu chip de om pe care
nu numai că nu trebuie să-i primiţi, dar nici să vă întâlniţi cu
ei, ci numai să vă rugaţi pentru ei ca să se pocăiască – lucru
greu însă, căci cei dezordonaţi se pierd pe ei înşişi...”
31
„Aşadar, copii ai luminii şi ai adevărului, fugiţi de dez-

binători, de cei nesupuşi şi de învăţătorii răi. Unde este Păs-
torul vostru şi păstorii Lui, acolo urmaţi-i, ca oile. Căci mulţi
lupi care se prefac neprihăniţi îndeamnă la dezordini pe cei
care merg pe calea lui Dumnezeu. Dar, datorită unirii voas-
tre, aceştia nu vor avea loc între voi...”
Sf. Ignatie – Către Filadelfieni
„Străduiţi-vă să păziţi cu tărie rânduielile Domnului şi
ale apostolilor Săi, ca să sporiţi în toate cele bune, cu trupul
şi cu duhul în credinţă şi în dragoste.”
Din Scrierile Părinţilor Apostolici
„Trei sunt învăţăturile Domnului: nădejdea vieţii, înce-
put şi sfârşit al credinţei noastre! Dreptatea, neprihănirea, în-
ceput şi sfârşit al judecăţii. Şi dragostea, mărturie a credinţei,
a neprihănirii şi a ascultării smerite... Toate acestea sunt rân-
duieli pentru cei ce-L ascultă pe Domnul.”
Epistola lui Barnaba
„Dă-ne înţelegere şi pace nouă şi tuturor celor ce locu-
iesc pământul, precum ai dat părinţilor noştri evlavioşi care
au ţinut credinţa şi adevărul învăţăturilor Tale, ca să ne supu-
nem rânduielilor Tale, precum şi conducătorilor şi îndrumă-
torilor noştri de pe pământ”.
Sf. Clement Romanul
„După cum lumina când este aprinsă şi arde în mijlo-
cul celorlalte lumini răspândeşte mai multă lumină şi are
mai multă frumuseţe, tot aşa şi viaţa noastră, dacă este
aprinsă pentru Hristos şi arde frumos în mijlocul celorlalţi
fraţi, în ascultare şi rânduială, va fi mai frumoasă şi mai
strălucitoare...
32
Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom

fi pildă vie de fapte bune.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia la Tesaloniceni

Oastea Domnului nu este o înşiruire de legi şi de regu-
lamente, ci este hotărârea unei vieţi noi. Noi punem tot
apăsul pe naşterea din nou şi pe adâncirea vieţii duhovniceşti
în Evanghelie, în Jertfa Crucii Mântuitorului, în legământul
Sângelui Său.
Rânduiala Oastei Domnului este luarea hotărârii, întări-
rea legământului, trăirea vieţii şi creşterea neîncetată în harul
lui Dumnezeu şi în darurile date nouă prin Harul acesta.
Avem şi noi, în Oastea Domnului, anumite reguli şi ce-
rinţe, dar ne vom sili ca aceste cerinţe să fie însoţite şi de du-
hul care să le dea putere.
Cea dintâi regulă şi cerinţă pentru cei care intră în Oas-
tea Domnului este ruperea dintr-o dată cu duhul lumii, cu ne-
credinţa şi cu păcatele ei. Aceasta este naşterea din nou. O
intrare în Oastea Domnului fără o adevărată schimbare a vie-
ţii, fără naşterea din nou, n-ajunge nimic.
Trebuie neapărat schimbarea cea mare şi definitivă care
să dea celor intraţi în Oastea Domnului o altă inimă, o altă
simţire, alţi ochi, altă minte, altă vorbire, alte gânduri, alte
umblări, alte reguli şi rânduieli de viaţă.
Oricine nu are această schimbare nu şi-a schimbat firea,
ci numai numele. Felul acesta este o minciună şi o amăgire,
întâi chiar pentru acela care se preface, dar nu se schimbă.
Naşterea din nou este schimbarea cea mare şi supunerea
la rânduiala Evangheliei, pe care o cerea Mântuitorul lui Ni-
33
codim (cf. Ioan 3, 3-5). Fără aceasta, mai bine să nu vină ni-
meni în Oastea Domnului, căci acela va fi un nesupus, un
tulburător şi un dezordonat, care mai mult rău va face.
Toate regulile Oastei şi toate rânduielile ei izvorăsc din
lucrarea naşterii din nou. Şi rodesc numai prin aceasta. Căci
toate sunt împlinirea binelui şi lupta contra răului. Toate sunt
supunerea şi ascultarea smereniei – şi lupta contra neascultă-
rii şi trufiei, care duc totdeauna la rău.
«Ce este Oastea Domnului?», p. 163-168

Să urmeze rânduiala biblică şi bisericească a naşterii din
nou şi a supunerii depline faţă de toate învăţăturile frăţeşti.
Aceasta este de la început şi până la sfârşit o datorie de cuget
pentru fiecare suflet care intră în Oastea Domnului. Dacă nu
vrea să facă astfel, mai bine să nu-şi facă intrarea în Oaste.
Toate bunele rânduieli aşezate pentru cei care vor să fa-
că parte din Oastea Domnului sunt luate din Sfânta Scriptură
şi din Sfânta Tradiţie, adică cele statornicite de la început în
Evanghelia şi Biserica Domnului nostru Iisus Hristos. Oastea
Domnului nu aduce nimic nou în acestea decât voinţa şi lupta
sfântă de a le trăi. Fără trăirea acestor rânduieli în viaţa noastră
zilnică, nu are nici un rost să ne numim ostaşi ai Domnului.
Prin chiar faptul că ne numim Oastea Domnului Iisus se
înţelege că trebuie să avem o rânduială şi o disciplină faţă de
Domnul nostru, mai presus de cele pe care le are oricare
oaste lumească faţă de împăratul ei. Pentru că oricare oaste
lumească are rânduieli omeneşti, dar Oastea Domnului are şi
rânduieli cereşti. Şi dacă un ostaş lumesc, nesupus rânduie-
34
lilor, este pedepsit fără cruţare, cu atât mai mult va fi osândit

un nesupus din Oastea Domnului Iisus.
A trăi în orânduială este datoria oricărui om în mijlocul
alor săi. Cu atât mai mult are datoria aceasta un ostaş al
Domnului. Nici un suflet care intră în Oastea Domnului nu
trebuie să-şi îngăduie nici pe faţă, nici în ascuns încălcarea
nici a celei mai mici rânduieli frăţeşti, fiindcă aceasta este o
nesocotire a poruncii Domnului, Care a spus: Fiţi supuşi unii
altora în dragoste (cf. Gal. 5, 13).
În toate actele sale, un ostaş al Domnului, fie tânăr, fie
bătrân, va întreba şi va asculta pe fraţi cum este mai bine să
facă. Acela care nu se sfătuieşte cu nimeni şi nu ascultă de
nimeni, mai ales în treburile adunării frăţeşti, este un răzvrătit
şi un stricător al rânduielii Domnului.
De aceea, fraţii trebuie să sfătuiască şi să mustre cu dra-
goste şi bunătate, cu iubire şi rugăciune, cu lacrimi şi răbda-
re, potrivit Cuvântului Sfânt (Matei 18, 15; Fapte 20, 31;
Iacov 5, 20), pe oricine vor vedea că încalcă aceste bune rân-
duieli. Când nimic din acestea nu-l va îndrepta, el va fi soco-
tit ca un străin şi lăsat în seama Judecăţii lui Dumnezeu, fără
a mai avea cu el nici o legătură ca de frate, – căci acela nu
mai este un ostaş al Domnului.
De asemenea, când ei înşişi le vor călca, să-şi mărturi-
sească vina, să-şi ceară iertare fraţilor şi să intre în rânduială.
Adunarea Oastei Domnului nu este proprietatea nici
unui lucrător, oricât de bătrân şi de harnic ar fi sau ar fi fost
el. Ea este numai a Domnului Iisus, Care singur a răscumpă-
rat-o cu Sângele Său. Deci face un mare păcat de mândrie
acela care se face el stăpân peste adunarea Domnului pe ca-
re numai Duhul Sfânt trebuie să o stăpânească.
Unde nu este rânduială, acolo este neorânduială şi unde
nu este ordine, acolo este dezordine. În orice oaste este ordi-
35
ne. Cu atât mai mult în Oastea Domnului trebuie să fie as-

cultare şi unitate. Cine umblă în neascultare şi în dezbinare,
acela este un dezertor, un tulburător, şi nu un ostaş al Dom-
nului. Împotriva acestuia va lua măsuri atât Domnul, cât şi
Lucrarea frăţească.
O, Doamne Duhule Sfinte, Care ai născut şi ai condus

această Lucrare a Ta, care este Oastea Domnului, aju-
tă-ne pe fiecare să fim nişte robi ai Tăi supuşi şi smeriţi,
ca să ne poţi recunoaşte vrednici de Împărăţia cerească şi
de cununa vieţii. Amin.
36
Conştiinţa ascultării
Conştiinţa ascultării ţi-e puterea de-a purta

cea mai strălucită cruce de pe lume: crucea ta!
Ţi-e puterea de-a rămâne pân’ la moarte credincios
în învăţătura-n care te-a chemat întâi Hristos.
Conştiinţa ascultării îţi dă harul ca să poţi

în iubire să fii una, gând şi duh, cu-ai tăi, cu toţi,
căci smerenia e harul cel mai nalt şi mai frumos
ce-ţi păstrează părtăşia cu-ai tăi fraţi şi cu Hristos.
Conştiinţa ascultării fie-ţi trează necurmat,

ardă-n candela vieţii ca oleiul cel curat,
îndreptându-ţi pururi drumul şi trăirea-ntre cei mulţi.
Fericit eşti doar atâta cât iubeşti şi cât asculţi.
37
capitolul 5
DESPRE NAªTEREA DIN NOU

„Şi celor câţi L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a
dat putere ca să se facă copii ai lui Dumnezeu, care nu din
sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci
de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
„Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de
sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu…
De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din
Duh, duh este.
Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi de sus”
(Ioan 3, 3-7).
„Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele
vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi” (II Cor. 5, 17).
„Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva,
nici netăierea împrejur, ci a fi o făptură nouă” (Gal. 6, 15).
„El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate să-
vârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii ce-
lei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, pe Care L-a
vărsat peste noi din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul
nostru” (Tit 3, 5-6).
38
„După voia Sa ne-a născut prin Cuvântul Adevărului, ca

să fim începătură făpturilor Lui” (Iacov 1, 18).
„Fiind născuţi din nou, nu din sămânţă stricăcioasă, ci
din nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu, cel viu şi ca-
re rămâne în veac” (I Petru 1, 23).
„Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nos-
tru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui
Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou spre nădejde vie,
spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită,
păstrată în ceruri pentru voi” (I Petru 1, 3-4).
„Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat,
pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate
să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu” (I Ioan 3, 9).
„Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătu-
ieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi
cel rău nu se atinge de el” (I Ioan 5, 18).

„De trei ori în viaţă trebuie să ne naştem. O naştere este
ieşirea afară din sânurile de maică, când adică din pământ la
pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ
către ceruri, din care una este mulţumitoare, adică aceea pe
care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a
treia – este din pocăinţă şi din ostenelile cele bune. Şi într-a-
ceasta – adică în a treia – suntem noi acum.”
Sf. Atanasie cel Mare
„Nu este de-ajuns să te naşti creştin, ci trebuie să te faci
creştin [printr-o naştere din nou].”
39
„Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului,

căci cel născut din cineva seamănă cu acela care l-a născut.”
Sf. Maxim Mărturisitorul
„Naşterea din nou este o făptură nouă, o a doua făptură
în noi, căci din ceea ce nu eram am fost aduşi la ceea ce
suntem. Ceea ce eram mai înainte am murit, adică omul nos-
tru cel vechi. Şi ceea ce devenim nu eram mai înainte.”
„Naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră.”
Sf. Chiril al Ierusalimului
„Cel născut din nou se depărtează pe dată de întuneric,
căci chiar din acest fapt primeşte lumina.”
Sf. Clement Alexandrinul
„Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos, are o naştere, o
pruncie, o creştere şi o stare de bărbăţie.”
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă
„Precum noaptea toate se înnegresc împreună cu întune-
ricul în care sunt, chiar dacă ele sunt luminoase din fire, –
când vine lumina piere asemănarea întunecată din ele. Tot
aşa sufletul, strămutându-se de la rătăcire la adevăr, se prefa-
ce în chipul vieţii, după Harul luminos”.
Sf. Grigorie de Nyssa
„Pocăinţa adevărată [fiind naştere din nou], descoperită
şi dată nouă prin Harul lui Dumnezeu, ne aduce din nou în
Harul lui Dumnezeu [din care căzusem]. De îndată ce am cu-
noscut-o şi am primit-o, niciodată după aceea nu trebuie s-o
mai întinăm cu repetarea greşelii. Nu te mai apără în nici un
caz dacă spui că n-ai ştiut, fiindcă după ce ai cunoscut pe
40
Dumnezeu şi I-ai primit poruncile, pocăindu-te pentru gre-

şeli, – nu ai dreptul să mai greşeşti din nou...”
Tertulian – Despre Pocăinţă

Naşterea de sus este o putere cerească ce se pogoară în
sufletul omului şi face o schimbare radicală, o schimbare din
temelii în viaţa lui.
Mă tem că mulţi nu mă vor înţelege. Voi preciza – pe
scurt – această învăţătură. Naşterea din nou, despre care vor-
bea Mântuitorul cu Nicodim, este Taina cea mare a Botezu-
lui, prin care ne naştem din nou prin apă şi prin Duh...
...Taina Botezului este altoirea cea duhovnicească a
omului. Botezul „taie”, omoară „pomul” (omul) cel vechi şi
îl altoieşte pe cel nou. Însă cine nu-şi îngrijeşte mai departe
sufletul şi viaţa poate pierde această altoire...
...Aici vine lucrarea naşterii din nou. Ea curăţă cârceiele,
ea curăţă vlăstarele cele vechi, pentru ca altoiul să se poată
dezvolta, să poată creşte şi să poată da roadele Duhului Sfânt
(Gal. 5, 20).
Aceasta este naşterea, aceasta este renaşterea cea sufle-
tească pe care o predicăm şi noi, cu toată stăruinţa, prin
Oastea Domnului.”
«Vântul cel ceresc», ediţia a II-a, Sibiu, 1997, p. 11-12
„Prin Taina cea mare a naşterii din nou trebuie să trecem
şi noi. Am şi trecut, căci Taina Botezului închipuie această
naştere din nou. Botezul ne trece prin „apă şi prin Duh”,
dintr-un „om vechi face un om nou”. Însă, mai târziu, păcatul
strică iarăşi acest „om nou” şi îl face iarăşi „vechi”. De ace-
41
ea, trebuie să trecem iarăşi printr-o nouă naştere din nou, su-
fletească. Această naştere din nou o facem în duh, în Domnul
şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.”
«Corabia lui Noe», ed. a IV-a , Sibiu, 1998, p. 82
Naşterea din nou este primul pas de intrare în Oastea
Domnului. Nimeni nu poate face parte cu adevărat din Oas-
tea Domnului fără naşterea din nou.
A te naşte din nou înseamnă a înţelege şi a primi Harul
Crucii de pe Golgota. Şi prin acest har, omul tău cel vechi să
se răstignească (prin durere şi pocăinţă) împreună cu Iisus.
Iar în tine să se nască un om nou, prin Cuvântul şi prin Duhul
lui Dumnezeu.
Naşterea din nou este schimbarea cea mare care trebuie
să dea celor ce intră în Oastea Domnului o altă inimă şi o altă
simţire. O altă minte cu alte vederi şi alte umblări. Să moară
omul nostru cel dinlăuntru pentru păcat şi să învieze lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Rom. 6, 11).
A te naşte din nou înseamnă a pune un aluat nou în făina
vieţii tale, din care să iasă apoi o frământătură nouă, o viaţă
nouă, o făptură nouă, un om nou.
O trăire cu totul nouă faţă de cea care fusese înainte, o
viaţă cu totul predată lui Dumnezeu din cea care fusese mai
înainte predată cu totul păcatului şi lumii, – aceasta este ceea
ce se cheamă o naştere sufletească, aceasta este lupta şi viaţa
Oastei Domnului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: noi trebuie să ne naştem
din nou prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt
ne zămisleşte o făptură nouă, iar această naştere nu este din
natură, ci din făgăduinţa dumnezeiască. Aceasta este taina
naşterii din nou, taina pocăinţei, care trebuie să se petreacă în
fiecare dintre noi, dacă vrem cu adevărat să vedem şi să moş-
42
tenim Împărăţia lui Dumnezeu. Fără aceasta nimeni nu poate

să fie un adevărat creştin, un adevărat ostaş al lui Hristos.
Cine nu are naşterea de Sus, transformarea şi înnoirea
vieţii sale printr-o schimbare totală faţă de felul cum era mai
înainte de a intra în Oaste, acela nu poate fi un bun ostaş al
Domnului.
Un adevărat ostaş al Domnului este şi poate fi numai
acela care trăieşte şi lucrează potrivit cu învăţătura şi rându-
ielile din Biserica şi din Frăţietatea Oastei. Cine cade din
acestea, acela cade şi din numele şi din calitatea de ostaş.

În clipa intrării în Oastea Domnului să stăm în faţa Cu-
vântului lui Dumnezeu cu adâncă pocăinţă şi cu lacrimi de
durere pentru păcatele trecutului, cerând iertare pentru ele
şi părăsindu-le total şi pe totdeauna. Apoi, punând gând şi
legământ pentru o viaţă nouă cu Hristos. Aceasta este naşte-
rea din nou pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu tre-
buie să încerce a intra în Oastea Domnului fără această
naştere din nou, fiindcă aceasta ar fi o înşelare a Duhului
Sfânt – şi va fi pedepsită ca păcatul lui Anania şi al Safirei
(Fapte 5, 9-11).
Nimeni nu trebuie să fie silit să intre în Oastea Domnu-
lui, dacă nu vine acest îndemn dinlăuntrul său, din inima sa.
Un astfel de ostaş silit va face numai rău şi necaz în Lucrarea
Domnului. Toate relele care sunt între fraţi vin numai din
partea acelora care au intrat în Oastea Domnului fără naşte-
rea din nou, căci aceştia nu şi-au răstignit firea lor pămân-
tească din care izvorăsc numai rele.
43
Copiii fraţilor ostaşi, când ajung la vârsta cunoaşterii,

trebuie să fie îndrumaţi şi ei să se nască din nou. Căci nu-i
de-ajuns să se nască numai din părinţii lor credincioşi, ci tre-
buie să se nască şi duhovniceşte, din Cuvântul lui Dumnezeu
(Apa cea vie) şi din Duhul Sfânt, ca să fie o făptură nouă,
duhovnicească.
Cei ce spun că s-au născut din nou trebuie să arate asta
în viaţa lor prin roadele Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Cine nu
are aceste roade în viaţa lui, văzute de toţi, acela este un min-
cinos şi un amăgitor, iar nu un ostaş al Domnului.
Naşterea din nou este o taină, este convertirea şi schim-
barea vieţii, ca a lui Saul pe drumul Damascului... este învie-
rea pe care o face Apa cea vie a Cuvântului dumnezeiesc în
mintea omului şi este înnoirea inimii pe care o face Duhul lui
Dumnezeu prin puterea şi harul Lui. O minte nouă şi o inimă
nouă sunt omul cel nou cu viaţa cea nouă.
Naşterea din nou este o taină. Ea este Taina Pocăinţei în
Biserica noastră şi taina aceasta este mare şi unică în felul ei.
Oricine nu trece prin această taină nu poate nici vedea şi nici
moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
O, Cuvântule Sfânt, Apa cea vie şi Duhule Sfânt, Pute-

rea cea mare a lui Dumnezeu, daţi-ne şi nouă fiecăruia ade-
vărata naştere din nou, ca să putem vedea cu bucurie şi să
putem moşteni veşnic Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
44
Dacă nu vreţi să vă naşteţi
Dacă nu vreţi să vă naşteţi cu adevărat de Sus

şi nu vreţi să vă întoarceţi cum a poruncit Iisus,
nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Iisus!
Dacă vreţi mărirea lumii şi căutaţi al ei folos,

dacă-aveţi în voi trufie şi vi-e gândul păcătos,
nu veniţi, nu veniţi în Lucrarea lui Hristos!
Dacă vă-nspăimântă crucea şi fugiţi de jugul greu,

dacă nu vreţi sfinte sarcini, ci vreţi desfătări mereu,
nu veniţi, nu veniţi să-L slujiţi pe Dumnezeu!
Că-n a Domnului Lucrare, fără naşterea de Sus,

faceţi numai tulburare şi din Mâna lui Iisus
veţi lua, veţi lua plata focului nespus!...
45
capitolul 6
DESPRE HOTÃRÂRE ªI LEGÃMÂNT

„Iar dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-
vă acum cui veţi sluji!... Eu însă şi casa mea vom sluji Dom-
nului, că Sfânt este” (Iosua 24, 15).
„Şi a încheiat… legământ între Domnul şi între rege şi
popor, că acesta să fie poporul Domnului” (II Împ. 11, 17).
„Adunaţi-I Lui pe cuvioşii Lui, pe cei ce au făcut legă-
mânt cu El pentru jertfe” (Ps. 49, 6).
„Împlineşte Celui Prea Înalt făgăduinţele tale” (Ps. 49, 15).
„Pe călcătorii de lege am urât şi legea Ta am iubit” (Ps.
118, 113).
„Dă-Mi, fiule, inima ta şi ochii tăi să simtă plăcere pen-
tru căile Mele” (Pilde 23, 26).
„Luaţi aminte cu urechile voastre şi mergeţi pe căile
Mele. Ascultaţi-Mă pe Mine şi viu va fi sufletul vostru. Voi
face cu voi legământ veşnic, dându-vă îndurările Mele cele
făgăduite lui David” (Isaia 55, 3).
„Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Is-
rael după zilele acelea, zice Domnul. Voi pune Legea Mea
înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi Eu le voi fi Dumne-
zeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ier. 31, 33).
„Veniţi şi vă uniţi cu Domnul prin legământ veşnic care
nu se va uita” (Ier. 50, 5).
46
„Acesta este Sângele Meu al Legii celei noi care pentru

mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28).
„Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei
înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu”
(II Cor. 8, 5).
„Dumnezeu hotărăşte din nou o zi, astăzi… Dacă veţi
auziţi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre”
(Evrei 4, 7).
„Şi pentru aceasta El este Mijlocitorul unui nou testa-
ment, ca, prin moartea suferită spre răscumpărarea greşelilor
de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moşte-
nirii veşnice” (Evrei 9, 15).
„Acesta este sângele testamentului pe care l-a poruncit
vouă Dumnezeu” (Evrei 9, 20).
„Căci v-aţi apropiat... de Iisus, Mijlocitorul noului tes-
tament” (Evrei 12, 22-24).
„Iar Dumnezeul Păcii, Cel ce prin sângele unui testa-
ment veşnic a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor,
pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun”
(Evrei 13, 20).

„Nimic nu mulţumeşte pe Dumnezeu ca o viaţă bună şi
curată, predată în slujba Lui.”
„Când omul se predă în totul lui Dumnezeu şi nu mai
umblă fără de El, atunci Dumnezeu îi descoperă tainele voii
Lui în sfinţenie.”
Sf. Macarie cel Mare
47
„Este lucru mare şi frumos să vorbeşti despre Dumne-

zeu, dar este şi mai mare şi mai frumos să te predai Lui şi să
trăieşti pentru El.”
Sf. Grigore de Nazianz
„Să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu în întregime,
ca să-L primim şi noi pe El Întreg.”
„Atunci vei fi şi Tu, Doamne, cu totul al meu, când şi eu
voi fi predat Ţie, cu totul al Tău.”
Fericitul Augustin
„Cel ce s-a hotărât pentru Domnul, acela trebuie să nu
mai trăiască pentru sine, ci să trăiască cu totul pentru Dum-
nezeu. Numai acela se va umple de toată plinătatea dumne-
zeiască şi va vieţui după voia Sa cea sfântă.”
„Unde nu este nici o temere de Dumnezeu, acolo nu este
nici hotărâre de îndreptare. Şi unde nu este o hotărâre de în-
dreptare, acolo căinţa este deşartă, fiindcă ea nu aduce nici o
roadă. Şi unde nu este roadă adusă lui Dumnezeu, acolo nu
este nici mântuire.”
Tertulian – Despre Pocăinţă
„Adu-ţi aminte de greşelile grele ale celor ce-au căzut
odinioară, dar s-au întors de la ele printr-o hotărâre sfântă şi
s-au pocăit, iar după aceea, de cinstea de care s-au învredni-
cit ei. Fă şi tu aşa ca şi ei, ia curaj în pocăinţa ta – şi vei avea
şi tu cinste ca ei.”
Sf. Isaac Sirul
48

Hotărârea noastră contra păcatelor n-ajunge nimic dacă
n-am îngenuncheat la picioarele Crucii şi nu stăm mereu cu
ea sub darurile ce izvorăsc din Jertfa Crucii.
«Ce este Oastea Domnului?», p. 72
Oastea Domnului este o mişcare de renaştere duhovni-
cească, în credinţa şi învăţătura cea dreaptă, în care orice su-
flet care vine trebuie să pună o hotărâre şi un legământ că o
rupe cu viaţa lumească dinainte şi cu trecutul său cel păcătos.
Şi să înceapă o viaţă nouă cu Hristos şi pentru El.
Hotărârea şi legământul de predare în slujba Domnului
nostru Iisus Hristos constituie hotarul cel mare de la care su-
fletul se desparte definitiv de Satana şi se uneşte definitiv cu
Hristos. Acesta este hotarul de la care omul lasă calea cea lar-
gă şi o ia pe calea cea strâmtă ce duce la mântuire. Acesta este
hotarul de la care omul moare pentru lume şi pentru păcat şi
începe să învieze şi să trăiască cu adevărat pentru Dumnezeu.
Nimeni nu poate apuca cu adevărat pe Calea Crucii lui
Hristos până ce nu se hotărăşte mai întâi să o rupă deplin şi
pe totdeauna cu căile păcatului.
Cine face legământ de ascultare şi vieţuire cu Hristos şi
îşi ţine acest legământ până la moarte, numai acela va primi
cununa vieţii din mâna cea străpunsă de cuie a dulcelui nos-
tru Mântuitor şi Răscumpărător, Iisus Hristos. Dar cine se
leapădă şi îşi calcă hotărârea şi legământul său, acela va avea
parte de lepădare şi de la Hristos.
La picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit să punem şi
noi, fiecare, gând de hotărâre şi legământ de a-L urma pe El
până la sfârşit. Atunci vom primi din Mâna cea Răsplătitoare
cununa vieţii veşnice.
49
Veniţi să facem o hotărâre şi să punem un legământ de

luptă împotriva tuturor relelor din viaţa noastră – şi de slujire
cu ascultare de voia lui Dumnezeu până la moartea noastră.
Să scoatem toate păcatele din viaţa noastră, din casa noastră
şi din ţara noastră. Şi să înstăpânim în locul lor toate virtuţile
şi roadele Duhului Sfânt. Aceasta va fi mântuirea noastră, a
familiei noastre şi a ţării noastre.

Să ia în faţa Domnului şi a fraţilor din Oastea Domnului
o hotărâre şi să facă un legământ că se leapădă cu totul de
felul păcătos şi rău de viaţă de dinainte – şi că se predă cu
totul din acea clipă înainte Domnului Iisus Hristos, ca să tră-
iască pentru El.
Să se hotărască a fi gata totdeauna să asculte şi să urmeze
cu supunere şi smerenie Cuvântul Domnului şi al fraţilor, fără
a arăta niciodată nici un fel de împotrivire faţă de ceea ce i se
cere după voia Domnului şi după învăţătura Oastei Domnului.
După timpul hotărârii, să-şi întărească predarea în sluj-
ba Domnului cu legământul unei şi mai depline ascultări.
Legământul sincer cu Hristos îi va zidi şi mai tare curăţia şi
statornicia în credinţă.
Hotărârea de predare în slujba Domnului trebuie întărită
prin legământul sfânt şi veşnic pus în genunchi şi cu lacrimi
la picioarele Domnului, cu toată inima şi credinţa de a-L ur-
ma pe El.
În zilele de la începutul Oastei Domnului se punea le-
gământul numai la câtva timp după hotărârea intrării în Oas-
50
te, timp în care se dovedea că cei care s-au predat Domnului

s-au născut din nou cu adevărat şi că ei luptă şi muncesc
pentru a trăi în adevăr o viaţă nouă cu Hristos – şi sunt vred-
nici a fi socotiţi fraţi şi părtaşi la viaţa cu Domnul.
Fie că legământul se face deodată cu hotărârea de preda-
re, fie că se face mai târziu, actul legământului este sfânt şi
trebuie privit cu toată seriozitatea şi temerea în faţa lui Dum-
nezeu, după cum este scris: „Cu frică de Dumnezeu, cu cre-
dinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...”
Există numai un singur legământ. El nu poate fi nici
schimbat, nici înlocuit, cum nu este schimbat legământul lui
Dumnezeu, ci rămâne pe totdeauna acelaşi. Noi putem să ni-l
reînnoim, din când în când, dar să-l schimbăm nu putem ni-
ciodată. Cine şi-l schimbă – şi-l calcă. Şi vai de cel ce-şi cal-
că legământul său cel unic!
Neascultarea şi netrăirea după voia Domnului sau pără-
sirea Frăţietăţii Oastei înseamnă călcarea hotărârii şi ruperea
legământului făcut cu Domnul. Înseamnă lepădarea de adu-
nare şi căderea din credinţă (Evrei 10, 25-27). Oricine săvâr-
şeşte aceste lucruri este un om de nimic, este un suflet pier-
dut şi nu mai poate fi un ostaş al Domnului, ci un dezertor
din oştirea Lui.
*
Intrarea în Oastea Domnului, adică predarea noastră în
slujba lui Hristos Mântuitorul, este clipa naşterii noastre din
nou, hotarul de la care o rupem dintr-o dată şi pe totdeauna
cu păcatul. Spre a trăi până la moarte pentru Dumnezeu.
Acesta este momentul şi hotarul când, din durerea pocăinţei
pentru păcatele mele din trecut, se naşte omul meu cel nou,
51
cu un viitor nou. Îngrozit de pierzarea care mă aşteaptă pen-

tru păcatele trecutului meu, cad la Crucea lui Iisus, Cel răs-
tignit pentru aceste păcate ale mele, şi, crezând în Jertfa Lui,
Sângele Său mă spală de toate acestea şi mă curăţă în faţa
Tatălui Ceresc, făcându-mă un iertat şi înfiat al Său. Din
momentul acesta eu mă ridic de la picioarele lui Iisus ca un
iertat şi eliberat al Lui. Din clipa când s-a petrecut cu mine
această taină sfântă care m-a transformat total în alt om, un
om nou, eu am devenit cu adevărat un salvat din lanţurile pă-
catului, cu care mă ţinea rob Satana, vrăjmaşul lui Hristos şi
vrăjmaşul mântuirii mele. De acum şi până în vecii vecilor eu
sunt al lui Hristos, răscumpăratul şi ostaşul Lui. Prin aceasta
eu intru voluntar în Oastea Domnului Iisus, spre a lupta con-
tra lui Satan, care va încerca mereu să mă robească din nou.
Şi pentru a ajuta şi la dezrobirea altora. În clipa hotărârii, eu
trebuie să spun această hotărâre a mea cu glas tare, cu mul-
ţumire şi recunoştinţă, în rugăciune, în faţa Domnului şi în
faţa tuturor fraţilor, dacă aceasta se petrece în adunare.
După trecerea unui timp suficient spre a se vedea după
felul meu de trăire dacă sunt cu adevărat un om nou şi că am
roadele Duhului Sfânt în viaţa mea şi că ascult de Dreptarul
Învăţăturii Sănătoase – eu mă voi pregăti pentru legământ.
La începutul Oastei aşa era. Legământul frăţesc se punea

în mijlocul unei adunări sărbătoreşti, anume pregătită pentru
acest scop. La o astfel de adunare pot pune legământul toţi
fraţii şi surorile începătoare, care sunt pregătiţi pentru aceas-
ta. E bine ca astfel de adunări de legământ să se ţină pe cât
este cu putinţă în biserică. Acolo este locul şi cadrul cel mai
înalt şi potrivit pentru actul acesta sfânt care pecetluieşte
pentru totdeauna unirea noastră cu Hristos în faţa multor
52
martori, îngeri şi fraţi, după cum este scris: Luptă-te lupta cea
bună a credinţei... pentru care ai făcut acea frumoasă mărturi-
sire înaintea multor martori (I Tim. 6, 12).
Este şi mai bine dacă, în ziua legământului, fraţii şi su-
rorile se vor pregăti şi se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele
Domnului.
Numai de la această dată sufletul se va socoti ostaş de-
plin şi membru adevărat al Lucrării Domnului... Un ostaş fă-
ră legământ nu poate fi socotit un ostaş deplin. Nici el nu se
ştie legat în totul de Domnul decât după depunerea acestui
legământ sfânt, după cum un soldat nu se poate socoti de în-
credere şi devotat ţării decât în clipa când depune jurământul,
care este legământul său unic şi definitiv. Un soldat fără ju-
rământ nu este soldat deplin şi ţara nu se poate bizui nicio-
dată pe el. Nici comandantul lui. Tot aşa, un ostaş fără legă-
mânt nu este vrednic de încredere în faţa Domnului. Cine se
fereşte de legământ nu este cinstit în faţa lui Dumnezeu. Şi
Domnul nu Se poate încrede în el (Ioan 2, 24).
Adunarea pentru legământ trebuie pregătită din timp, cât
mai cu grijă. Momentul legământului trebuie să fie bine ales,
la mijlocul adunării. Atât vorbirile de dinainte, cât şi cele de
după legământul frăţesc trebuie să cuprindă adevărurile feri-
cite ale Cuvântului Sfânt, pline de făgăduinţe despre răsplata
şi slava ce-i aşteaptă pe cei care vor lupta şi vor birui în
Oastea Domnului Iisus. La fel şi cântările, poeziile şi rugăci-
unile, care vor înfrumuseţa programul acestei adunări.
Astfel sărbătorirea legământului frăţesc va rămânea pe
totdeauna neuitată, aşa cum şi trebuie să rămână pentru cei
care au avut bucuria de a se uni atunci pe deplin cu Domnul
şi Mântuitorul lor Iisus. Iar pentru ceilalţi va fi un prilej de
mare şi luminată bucurie duhovnicească.
53
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, pecetluieşte cu Harul

Tău şi cu puterea Ta legământul nostru hotărât cu Tatăl
nostru Cel ceresc, pus prin Jertfa Crucii Mântuitorului nos-
tru Iisus Hristos şi întărit de pecetea darului Tău cel veşnic
şi sfânt. Umple-ne, Duhule Sfinte, de lumină şi putere şi con-
du-ne cu biruinţă prin toate luptele până la cea din urmă,
când vom primi cununa vieţii, la intrarea pe porţile Ierusa-
limului ceresc. Amin.
54
Am cu Hristos un legământ
şi nimeni nu mi-l poate frânge,
născut din plâns, crescut în cânt,
pecetluit în foc şi-n sânge.
chiar decât sufletul mai sfânt,
un legământ am cu Iisus
chiar decât viaţa mai presus.
Pe nume-l port, pe chip mi-e scris,

în trup îl ard, în duh m-apasă,
el mi-e cuvânt, şi gând, şi vis,
şi-avut, şi dragoste, şi casă.
Nu-i prieten pe pământ să-mi ia

povara lui de peste mine,
cât m-ar iubi şi cât mi-ar vrea,
ea-ncătuşat şi rob mă ţine.
Şi nu-i vrăjmaş, oricât de-avar,
să-mi ia lumina lui din zare,
ea-mi este dor, şi cer, şi far,
şi cinstea mea nemuritoare.
Nimic nu-l poate-ntuneca,

nimic nu-i poate da lumină,
nici chinui, nici mângâia
decât o vină sau ne-vină.
mai lung decât o veşnicie,
nu-i chin ori har, nici plâns ori cânt
mai greu ori mai uşor să-mi fie.
55
Ce sfânt e-un legământ
Ce sfânt e-un legământ, că Însuşi

Hristos, cu Sânge, l-a-ntărit
şi l-a pecetluit cu preţul
de Jertfă care l-a sfinţit!
Când omul, lui Hristos jertfeşte

fiinţa şi voinţa sa,
se leagă el de bunăvoie
că-L va sluji şi asculta.
Când omul vine şi-şi supune

fiinţa sa lui Dumnezeu,
ce poate fi mai sfânt ca asta,
mai cutremurător şi greu!
Când pasu-acesta-i sfânt şi unic

cum unică-i fiinţa sa,
ce-ar mai putea să-l facă-n stare
să-l uite sau a şi-l călca?
...Să nu-ţi priveşti cu uşurinţă

cuvântu-n care te-ai legat.
Ţinându-l, eşti prin el un înger,
călcându-l, eşti un blestemat.
O, Dumnezeu Atotputernic
al Veşnicului Legământ,
ajută-ne pe fiecare
să ni-l păstrăm pân’ la mormânt.
56
capitolul 7
DESPRE BISERICÃ

„Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele ca să
locuiesc în Casa Domnului întru lungime de zile” (Ps. 22, 7).
„Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor!
Fericiţi sunt cei ce locuiesc în Casa Ta” (Ps. 83, 1; 5).
„Răsădiţi fiind în Casa Domnului, în curţile Dumnezeu-
lui nostru vor înflori” (Ps. 91, 13).
„Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa Dom-
nului vom merge!” (Ps. 121, 1).
„Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei
aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul
tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fra-
tele tău şi apoi venind adu darul tău” (Matei 5, 23-24).
„Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el în-
tre tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele
tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi... Şi
de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va as-
culta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”
(Matei 18, 15-17).
„Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi o fa-
ceţi peşteră de tâlhari” (Matei 21, 13).
57
„Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?”

(Luca 2, 49).
„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma
întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstraţi
Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele
Său” (Fapte 20, 28).
Biserica este a lui Hristos (cf. I Cor. 1, 2).
„Nu fiţi piatră de poticnire... nici Bisericii lui Dumne-
zeu” (I Cor. 10, 32).
„Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de
toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plină-
tatea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23).
„Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor
şi este” (Efes. 5, 23).
„Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum să petreci în casa lui
Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi
temele a adevărului” (I Tim. 3, 15).
„Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor”
(Apoc. 2: 7, 11, 17, 29).
Hristos este Mirele Bisericii (cf. Apoc. 21, 2).

„Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată
decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna
va înflori în Hristos.”
„Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu
se poate clătina prin nici o vijelie. Ea poate fi ispitită, dar nu
învinsă.”
Fericitul Ieronim
58
„Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.”

„Biserica este plinătatea Harului, neavând nici pată, nici
zbârcitură. Ea este curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.”
Tertulian
„Este un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singu-
ră Biserică.”
Sf. Ciprian
„Unde este Biserica, acolo este şi Sfântul Duh – şi unde
este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica.”
Sf. Irineu
„Biserica este prelungirea tainică a Întrupării Mântuito-
rului. Ea conţine viaţa lui Hristos.”
„În afară de Biserică nu este mântuire.”
Sf. Ciprian de Cartagina
„Nimeni nu poate avea ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu
are ca mamă Biserica. Dacă putea să existe salvare în afară
de corabia lui Noe, ar putea să existe şi în afară de Biserică.”
Sf. Ciprian de Cartagina
„Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei
membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie
perfectă.”
„Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în
care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei
59
Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu

poate fi vorba de o Biserică vie.”
„Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin
unirea cu Hristos în Biserica Sa.”

Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt
pentru Trupul lui Hristos care este Biserica.
Oastea Domnului s-a născut în Biserică, iar noi vrem să
rămânem în ea, după cum am fost chemaţi.
Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credin-
cioşilor săi, iar noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.
„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. Ea s-a năs-
cut şi trăieşte sub aripa Bisericii.
Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodo-
xia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evan-
ghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bi-
bliei şi ale Bisericii.
Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste
sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască,
cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.”
(Fragment din Moţiunea din 12 sept. 1937)
Sf. Ioan Gură de Aur spune că precum Eva a ieşit din
coasta lui Adam, aşa şi Biserica a ieşit din coasta lui Hris-
tos... Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot
astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din Sângele
60
şi Apa din coasta Lui, care închipuie Cuvântul şi Duhul Său...

Noi credem şi mărturisim întocmai.
Acolo unde se află doi sau trei adunaţi în numele lui
Hristos, acolo este şi Biserica, iar Biserica este Hristos – după
cum spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur... Deci când tu îţi în-
tinzi mâinile către ceruri şi-ţi pleci genunchii, rugându-te pen-
tru tine sau fratele tău, le întinzi către Hristos şi te rogi către
Hristos. La fel şi când fratele tău varsă lacrimi din pricina ta,
Hristos suferă. Când Biserica se roagă, atunci se roagă Hristos.
Iar ceea ce cere Fiul se dobândeşte totdeauna cu uşurinţă de la
Tatăl. Aceasta este Biserica – şi noi aşa credem şi mărturisim.

Să se socotească cu evlavie un fiu al Bisericii şi să-şi îm-
plinească cu toată temerea de Dumnezeu toate îndatoririle faţă
de Biserică, încredinţat de Harul lui Dumnezeu care este în ea.
Să ia parte la slujbele şi sarcinile Bisericii.
Să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Trupul şi
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne porun-
ceşte El, supunându-se rânduielilor aşezate în Biserică şi la
fel să-şi împlinească şi celelalte îndatoriri sufleteşti şi trupeşti
faţă de ea.
Să înconjoare pe slujitorii Bisericii cu tot respectul şi
dragostea, ca pe nişte mai-mari ai poporului, rânduiţi prin
voia lui Dumnezeu la o slujbă sfântă – şi să nu-i vorbească
niciodată de rău, după cum este scris, căci pe fiecare îl va ju-
deca Cel care Singurul are acest drept (cf. Fapte 23, 5).
Să ia parte cu fapta la orice lucru bun ce urmăreşte în-
zestrarea şi înfrumuseţarea casei Domnului.
61
Să respecte tot timpul slujbei şi rugăciunii în Biserică.

Să asculte cu evlavie, să cânte cu dragoste, să se roage cu la-
crimi, îmbrăcat cuviincios, fiindcă stă necurmat în faţa lui
Dumnezeu Care urăşte orice necuviinţă. Cine este un neas-
cultător şi un necuviincios faţă de Biserică nu poate fi un os-
taş al Domnului.
Deoarece Biserica este Trupul duhovnicesc al lui Hris-
tos, Domnul nostru, fiecare dintre noi socotindu-ne un mă-
dular viu al Bisericii, trebuie să ne comportăm în orice îm-
prejurare într-un chip vrednic de Hristos, Care este Capul Bi-
sericii. Cine nu are Duhul lui Hristos şi viaţa Lui evlavioasă,
acela nu este un mădular viu, ci unul mort. Şi nu este spre
cinste, ci spre ocară.
Trupul lui Hristos, Biserica, are ochi, iar ochii sunt lu-
minătorii acestui trup, cei aşezaţi în fruntea lui. Şi după cum
ochiul viu şi sănătos este curat, aşa de curat trebuie să fie şi
să vadă şi luminătorul Bisericii. Un ochi mort nu poate lumi-
na pe nimeni. Un îndrumător în Hristos trebuie să fie viu în
Hristos, sănătos în umblare, curat în purtări.
Biserica de pe pământ este Biserica luptătoare, iar Bise-
rica din cer este Biserica triumfătoare şi Hristos este Capul
amândurora. Deci după cum cei din ceruri Îi slujesc şi Îl lau-
dă cu toată sfinţenia pe Dumnezeu acolo în cer, tot aşa tre-
buie să fim şi noi, Biserica de pe pământ, după cum este
scris: „Precum în ceruri, aşa şi pe pământ...”. Cine vrea să fa-
că parte în ceruri din Biserica triumfătoare trebuie mai întâi
să facă parte din Biserica luptătoare de pe pământ. Oastea
Domnului aşa voieşte să facă.
Doamne Duhule Sfinte, Care ai întemeiat Biserica în zi-

ua Pogorârii Tale, Te rog, fă-mă şi pe mine un fiu şi un mă-
dular viu şi lucrător al ei. Amin.
62
Eu, Doamne, nu ştiu
Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.
Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,

dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.
Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă

vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,
Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,

făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.
Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,

eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.
Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,

eu nu mă las de-aceea care
e Casa Ta de rugăciune.
63
capitolul 8
DESPRE DUMNEZEU — SFÂNTA TREIME

„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”
(Facere 1, 2).
„Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată ceru-
rile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogo-
rându-Se ca un porumbel şi venind peste El” (Matei 3, 16).
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, bote-
zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Matei 28, 19).
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiu Său Cel
Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
„Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Ta-
tăl… Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a tri-
mis are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s-a mutat
din moarte la viaţă” (Ioan 5, 23-24).
„Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30).
„…Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela
va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).
„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine,
Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care
L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
„Totuşi pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din
64
Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus

Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El” (I Cor. 8, 6).
„Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului
Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6).
„Un Dumnezeu şi Tată tuturor, Care este peste toate şi
prin toate şi întru toţi” (Efes. 4, 6).
„...fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor
şi Domnul domnilor, Cel ce singurul are nemurire şi locu-
ieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni
dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea
şi puterea veşnică! Amin” (I Tim. 6, 15-16).
„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi
Sfântul Duhul, şi Aceşti trei Una sunt. Şi trei sunt care mărtu-
risesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărtu-
risesc la fel” (I Ioan 5, 7-8).

Învăţătura credinţei noastre despre Sfânta Treime se cu-
prinde, pe scurt, în Simbolul Credinţei, care a fost alcătuit de
Sfinţii Părinţi la întâiul Sinod ecumenic, de la Niceea, în anul
325 şi la al doilea Sinod ecumenic, de la Constantinopol, în
anul 381. Crezul acesta nu este o rugăciune, ci o expunere
clară şi dreaptă a credinţei noastre creştine. Crezul acesta tre-
buie învăţat adânc şi mărturisit cu hotărâre de către noi toţi:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi
vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin
Care toate s-au făcut.
65
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire

S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi
din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi
a pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a
Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care
din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească
Biserică.
10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
(preluat din Ceaslov, Ed. Institutului Biblic
şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 24-25)
Dumnezeu este Unul şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh. Aceste Trei Persoane Una şi Unul sunt. Taina
aceasta nepătrunsă de mintea omenească o putem înţelege
numai prin credinţă şi prin descoperirea dumnezeiască... Cele
Trei Persoane sunt egale şi veşnice. Tatăl este Dumnezeu
adevărat. Fiul este Dumnezeu adevărat şi Sfântul Duh este
Dumnezeu adevărat. Tatăl este Cel ce naşte mai înainte de
veci pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Fiul este Cel ce S-a
născut din Tatăl, iar Duhul Sfânt este Cel purces din Tatăl.
Cele Trei Persoane Se întrepătrund reciproc, locuind Una în
Alta în chip neamestecat, prin Fiinţa Cea Una: Tatăl este în
66
Fiul şi în Sfântul Duh. Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh. Şi

Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul.
Acest adevăr ni l-a descoperit Dumnezeu Însuşi prin
Cuvântul Său. El nu poate fi asemănat cu nimic din ceea ce
este creat. Îl înţelegem numai prin credinţă. În credinţa tainei
acesteia şi în mărturisirea ei cu credinţa şi cu fapta stă mân-
tuirea sufletelor noastre.

Toată lucrarea de zidire şi mântuire a lumii şi a omenirii,
din Ziua întâi şi până în Ziua din urmă, a fost făcută de toate
Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Toate le săvârşeşte
Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.
Înainte de Întruparea Fiului şi de Pogorârea Duhului
Sfânt, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl.
La naşterea pe pământ a Fiului, Tatăl şi Duhul lucrau
prin Fiul.
De la Pogorârea Duhului Sfânt şi în vremea aceasta a
Duhului Sfânt, Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul.
Astfel toată lucrarea de pregătire a mântuirii prin Jertfa
Răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu a fost făcută de Ta-
tăl, Care S-a făcut cunoscut în tot Vechiul Testament, ascun-
zând în Sine pe Fiul şi pe Duhul.
Fiul lui Dumnezeu, venind pentru împlinirea lucrării de
mântuire pregătită de Tatăl, a avut în Sine şi pe Tatăl şi pe
Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: Eu şi Tatăl Una
suntem. Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... El era în-
tipărirea fiinţei lui Dumnezeu, fiind plin de Duhul Sfânt.
Acum, în vremea Harului – după înălţarea Mântuitorului
Iisus Hristos la cer şi la dreapta Tatălui, trimiţând pe Duhul
67
Sfânt, după cum a promis apostolilor Săi – de la Pogorârea

Duhului Sfânt, se desăvârşeşte ultima parte a lucrării mântui-
rii, lucrarea Sfântului Duh. Acum Tatăl şi Fiul lucrează prin
Sfântul Duh. El face acum cunoscută dragostea Tatălui şi Jert-
fa Fiului, prin care s-a adus iertarea păcatelor şi făgăduinţa
sfinţirii. Duhul Sfânt este Împăratul Ceresc, Mângâietorul,
Duhul Adevărului, Care este pretutindeni şi le împlineşte pe
toate în toţi. El este Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă...
„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători” (Efes. 4, 11). „Da-
ruri sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar
acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi
Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi” (I Cor. 12, 4-6).
Ce limpede se vede aici lucrarea Sfintei Treimi: în ver-
setul 4 de la I Corinteni 12 este vorba de Duhul Sfânt. În ver-
setul 5 este vorba de Domnul Iisus. Iar în versetul 6 este vor-
ba despre Tatăl. Adică Dumnezeul Întreit şi Unic, Care lu-
crează totul în toţi.
Aceasta este Taina cea ţinută ascunsă din veşnicie, dar
descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a binevoit
să le facă cunoscută care este bogăţia slavei Tainei acesteia
între neamuri. Şi anume: Hristos în voi (prin Tatăl şi prin
Duhul) nădejdea slavei.

Să creadă şi să mărturisească, prin cuvintele sale şi prin
faptele sale, întocmai după învăţăturile de mai înainte, făcute
nouă cunoscute prin Sfintele Scripturi, prin Sfinţii Părinţi bi-
sericeşti şi prin părintele nostru sufletesc prin care ne-am
68
născut la o viaţă nouă, după cum este scris: „Căci de aţi avea
zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi pă-
rinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I
Cor. 4, 15).
Un adevărat ostaş al Domnului va fi dator totdeauna să
unească cu credinţa sa fapta, iar cu fapta cunoştinţa... adică
să mediteze şi să adâncească învăţăturile sfinte începând cu
cele mai de seamă, adică acestea despre Sfânta Treime şi
despre marea şi însemnata lucrare a mântuirii noastre care se
face prin dragostea Tatălui, prin Jertfa Fiului şi prin inspiraţia
Duhului Sfânt.
Cunoaşterea limpede a adevărului despre Sfânta Treime
este de cea mai mare însemnătate pentru fiecare creştin, dar
mai cu seamă pentru noi, ostaşii Domnului. Fiindcă în lume
sunt acum mai mulţi ca oricând prooroci mincinoşi şi crezuri
mincinoase care răspândesc multe învăţături înşelătoare îm-
potriva Sfintei Treimi, tăgăduind că Fiul ar fi Dumnezeu şi că
Duhul Sfânt ar fi o Persoană.
Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fi-
ul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl. Oricine
mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început,
aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la
început, veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Iar făgăduinţa pe care
ne-a făcut-o El este viaţa veşnică...
După aceste adevăruri care ne-au fost scrise de Sfântul
Apostol Ioan la I Ioan 2, 22-25, trebuie să fim hotărâţi în a
respinge pe oricine va veni la noi să ne clatine de pe temelia
acestor încredinţări şi să ne depărtăm de el şi de învăţăturile
lui ca de Satana şi de Antihristul.
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva ori-
cui înăbuşe adevărul sau îl strică, răstălmăcind cuvintele lui
69
Dumnezeu pentru a învăţa pe alţii împotriva acestor adevă-

ruri atât de clare. Aceasta este o necinstire a lui Dumnezeu, o
tăgăduire a lui Hristos şi un păcat contra Duhului Sfânt. Ori-
cine ar fi acela care face aceste păcate este vinovat de osânda
veşnică. Dar şi cine îl va primi şi-l va asculta pe acela se va
face şi el vinovat de osânda lui.
Doamne Duhule Sfinte, Duhul Adevărului şi al Luminii,

Te rugăm, călăuzeşte-ne în toată învăţătura sănătoasă. Şi
păzeşte-ne de orice învăţătură ispititoare şi satanică. Amin.
70
Cred
Cred într-Unul Dumnezeu: Tatăl Creatorul

cum cred ziua şi cred noaptea, stelele şi norul,
cred Dreptăţii,-Nţelepciunii, Milei şi Puterii
cum cred Vieţii şi cred Morţii, Zorilor şi Serii.
Cred în Dumnezeul-Fiul, Unicului Una,

cum cred Crucea şi Răsplata, Soarele şi Luna,
cred în Adevărul Veşnic, Taina şi Cuvântul
cum cred sufletul şi trupul, Tunetul şi Vântul.
Cred în Dumnezeul-Duhul, de-Aceeaşi Fiinţă,

cred în Dragostea Eternă, cred în Biruinţă,
cred Vieţii Viitoare, Slavei şi-Nvierii,
cred puternic ca Luminii şi ca Primăverii.
Cred în Dumnezeul Unic cu-ntreită Faţă,

Ne-nţeleasă, Necuprinsă, Veşnică Viaţă,
cred mai mult ca-n tot ce poate lumea să-mi arate
şi mă-nchin ca-n faţa celor mai adevărate.
71
capitolul 9
DESPRE SFINTELE TAINE

„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, bote-
zându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”
(Matei 28, 19).
„Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce
nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16).
„Iisus a răspuns: «Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împă-
răţia lui Dumnezeu»” (Ioan 3, 5).
„Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi
Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute»” (Ioan 20, 22-23).
„Iar Petru a zis către ei: «Pocăiţi-vă şi să se boteze fieca-
re dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcate-
lor voastre” (Fapte 2, 38).
„Pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se,
şi-au pus mâinile peste ei” (Fapte 6, 6).
„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată tur-
ma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să
păstraţi Biserica lui Dumnezeu...” (Fapte 20, 28).
„Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat,
întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El,
în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din
72
morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea

vieţii” (Rom. 6, 3-4).
„Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitorii ai lui
Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1).
„Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este,
oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o
frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” (I
Cor. 10, 16).
„Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos,
şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi
şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Cor 1, 21-22).
„Este un Domn, o credinţă, un botez” (Efes. 4, 5).
„De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta
mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 31-32).
„Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tuturor sfin-
ţilor întru Hristos Iisus, celor ce sunt în Filipi, împreună cu
episcopii şi diaconii” (Filip. 1, 1).
„Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele
ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rân-
duit” (Tit 1, 5).
„Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii
şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi
Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui.
Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul
pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 14-16).

Sfintele Taine sunt lucrările văzute prin care se arată lu-
crările nevăzute ale Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi în viaţa
73
fiecărui credincios. Pentru că omul are nu numai sufletul său

nevăzut, ci are şi trupul văzut. Prin aceste Taine văzute ni se
împărtăşeşte harul nevăzut al Sfântului Duh.
Partea văzută – din afară – a tainei o formează lucrurile,
cuvintele şi actele slujbei, iar partea nevăzută – lăuntrică – a
tainei este harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte prin partea
cea văzută.
Scopul Sfintelor Taine este sfinţirea omului. Harul pe
care ele îl împărtăşesc pentru cel ce crede este harul sfinţitor.
Ceea ce produce harul lui Dumnezeu prin credinţă în
sufletul celui credincios sunt roadele sfinte ale acestui har.
Sunt urmarea minunată a împărtăşirii prin ele cu puterea
Duhului Sfânt.
Deşi Harul dumnezeiesc este unul singur, totuşi, prin lu-
crarea pe care o împlineşte El în cel ce crede, este deosebit
de la Taină la Taină. Cele şapte Taine ale Bisericii corespund
celor şapte mari trebuinţe ale fiilor Bisericii Domnului.
Dreapta noastră credinţă ne învaţă că în Biserica Dom-
nului sunt şapte Sfinte Taine, toate constituind Taina lui
Dumnezeu, pentru că pe toate le săvârşeşte Duhul Sfânt în
numele lui Iisus Hristos şi prin lucrarea voii Tatălui Ceresc.
Aceste Taine sunt: 1. Botezul; 2. Mirungerea; 3. Împărtăşa-
nia; 4. Pocăinţa (sau Naşterea din nou); 5. Preoţia; 6. Nunta;
7. Maslul.
Tainele sunt, în Biserică, pentru oricine are o credinţă
vie, ca nişte izvoare curate prin care curge spre noi puterea
sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Şi ca nişte stâlpi puternici
pe care se sprijină viaţa cea nouă în Hristos Iisus.
Sfinţii Părinţi învaţă că în Sfintele Taine este focul care
încălzeşte inima, arde patimile, luminează sufletul şi aduce
rodul sfinţitor vieţii creştine. Ele sunt altoiul care înnobilează
trăirea noastră, apă care înviorează toate virtuţile noastre,
74
pâine care satură sufletul şi doctorii care ni se dau pentru în-

sănătoşirea şi întărirea vieţii noastre duhovniceşti.

În mod deosebit, Sfintele Taine întăresc în noi darurile
Sfântului Duh şi prin ele ni se curăţesc virtuţile omului nos-
tru duhovnicesc şi ale fiinţei noastre celei noi.
Desigur că orice suflet trebuie să se apropie de oricare
dintre aceste Sfinte Taine cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste. Pentru că fără credinţă este cu neputinţă să
fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci oricine se apropie de El tre-
buie să creadă, – spune Sfânta Scriptură (cf. Evrei 11, 6).
Prin Sfintele Taine primite cu credinţă şi preţuite în sme-
renie se întăresc şi se înfrumuseţează în noi roadele Duhului:
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, face-
rea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor şi cu-
răţia (Gal. 5, 22). Oricine le priveşte şi le primeşte cu toată
evlavia şi credinţa se încredinţează de fiecare dată despre
acest adevăr.
În darurile revărsate şi prin Sfintele Taine, primite cu
credinţă şi păstrate în curăţie, sunt izvoare de înălţare sufle-
tească, de sfinţire a trăirii şi de bucurii ale cugetului pentru
toţi cei care vin la Hristos şi rămân ai Lui. Pentru toţi cei care
au murit faţă de păcat şi au înviat la o viaţă nouă împreună cu
Hristos, vieţuind ca în locurile cereşti în Hristos Iisus, după
cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 2, 1-6).
Noi toţi cei care, prin naşterea din nou, am venit la pi-
cioarele Crucii şi, prin credinţă, vieţuim cu Hristos Iisus,
Domnul nostru, după voia lui Dumnezeu, avem în Sfintele
Taine, împlinite cu evlavie şi smerenie, prilejuri de mari bu-
75
curii şi întăriri sufleteşti. Dacă noi suntem un templu sfânt în

Domnul, o biserică a Duhului Sfânt, atunci săvârşirea acestor
Taine va aduce în noi totdeauna o mireasmă a lui Hristos, de
la viaţă spre viaţă.
Dar noi suntem datori nu numai să primim aceste Taine,
ci să şi lucrăm împreună cu ele, pentru ca binefacerile lor să
poată rodi în viaţa noastră roadele cerute şi aşteptate de Du-
hul Sfânt Care ni le dăruieşte tocmai în acest scop. Căci ori-
cui nu primeşte cu credinţă şi nu păstrează cu vrednicie darul
lui Dumnezeu – nu numai că nu-i sunt spre nici un folos su-
fletesc, dar îi sunt chiar spre osândă, după cum este scris:
„Astfel, oricine va mânca pâinea acesta sau va bea paharul
Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de
Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa
să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănân-
că şi bea cu nevrednicie osândă lui îşi mănâncă şi bea, neso-
cotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 27-29).

Fiecare suflet care îşi doreşte cu adevărat mântuirea sa la
sfârşitul vieţii sale pământeşti trebuie neîncetat să-şi ducă
această viaţă în toată curăţia şi evlavia, în toată ascultarea de
învăţăturile şi cerinţele voii lui Dumnezeu. Pentru că în îm-
părăţia lui Dumnezeu nu se poate intra decât pe uşa împlinirii
Cuvântului Său cel Sfânt.
Pe tot drumul vieţii noastre sunt aşezate în calea mântui-
rii tot felul de curse şi laţuri de ispite şi păcate puse înaintea
noastră de Satana, de păcat şi de firea noastră pământească.
Dar tocmai pentru a ne ajuta să ne ferim de aceste curse şi
76
laţuri, Domnul Duhul Sfânt ne-a pus la îndemână şi marele

Său ajutor. Pe lângă puterea şi ajutorul sfânt pe care le pri-
mim de la Duhul Domnului prin rugăciune, prin Cuvântul
Sfânt şi prin bucuria cântărilor şi a dragostei frăţeşti, sunt şi
cele ce le primim prin Sfintele Taine. Un om duhovnicesc ca-
re vrea să trăiască într-adevăr o viaţă de plinătate în Hristos
nu numai că nu se va lipsi niciodată de ele, dar se va înviora
mereu prin împlinirea lor.
Începând cu Taina Botezului, săvârşită la începutul vie-
ţii, şi sfârşind cu cea a Sf. Maslu, săvârşită, de obicei, la că-
pătâiul bolnavului – după cuvântul Sfântului Apostol Iacov
(Iacov 5, 13-15), toate Sfintele Taine sunt necesare sufletului
doritor şi ostenitor spre adevărata mântuire. Mai ales în ceea
ce priveşte Taina Sfintei Împărtăşanii, trebuie să ne unim cu
Trupul şi Sângele Domnului Iisus cel puţin de două ori pe
an3, în Postul Naşterii şi în cel al Învierii Domnului. E bine
atunci ca toţi fraţii şi surorile să facă mărturisirea şi împărtă-
şirea în acelaşi timp. Aşa se făcea la începutul Oastei.
Dar trebuie să spunem şi să credem cu toată hotărârea că
numai împlinirea formală a acestor Taine, fără credinţa vie şi
din inimă a celui pentru care se săvârşesc acestea, nu-i poate
ajuta la nimic. De pildă, Botezul făcut de mic, dar mai târziu
întinat prin păcat, dacă nu e urmat de pocăinţă, adică de naş-
terea din nou, nu-i poate folosi omului spre mântuire.
Sfintele Taine, ca orice bunuri cereşti, trebuie cinstite şi
trebuie vorbit despre ele cu toată evlavia şi preţuirea datorate
lucrurilor sfinte. Oricine le dispreţuieşte şi vorbeşte despre
ele în chip uşuratic sau batjocoritor săvârşeşte păcat împotri-
3
„Până în veacul al IV-lea, creştinii cei dintâi se împărtăşeau cu toţii în
fiecare duminică, după fiecare Liturghie“ Preot Iosif Trifa, Mai lângă Dom-
nul meu, ediţia a V-a, p. 56.
77
va Duhului Sfânt a Cărui lucrare sunt ele. Şi va fi osândit fără

cruţare, după cum este scris: „Aceştia însă defaimă cele ce nu
cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din
fire, într-acestea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Că au umblat în
calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui
Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core” (Iuda 10-11).
Doamne Duhule Sfinte, Dulcele nostru Mângâietor şi

Dreptul nostru Călăuzitor în Adevărul mântuirii, Te rugăm,
sfinţeşte-ne prin Tainele Tale şi întăreşte-ne prin ele, ca să
ducem până la sfârşit o viaţă plină de roadele Tale cele ce-
reşti. Amin.
78
Din locul unde sufăr
Din locul unde sufăr de flacăra iubirii

răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur de petale în mâini de heruvimi.
Din şapte spice, pline mai albe ca azima,

se taie Miezul Vieţii, în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad – spre Luminiş.
Din josul Rădăcinii e ţeasta despicată

ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!
Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură

şi nori de buze arse aşteaptă-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără hotar.
79
capitolul 10
DESPRE SFÂNTA SCRIPTURÃ

„Cercetaţi Cartea Domnului şi citiţi, că nimic din acestea
nu lipseşte. Căci gura Domnului a poruncit şi suflarea Lui
le-a adunat” (Isaia 34, 16).
„Prin ce îşi va îndrepta tânărul curată calea sa? Prin pă-
zirea Cuvintelor Tale!” (Ps. 118, 9).
„Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult
decât mierea în gura mea” (Ps. 118, 103).
„Începutul Cuvintelor Tale este Adevărul şi veşnice
toate judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 118, 160).
„Iar el, răspunzând, a zis: «Scris este: nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumne-
zeu»” (Matei 4, 4).
„Zis-a lor Iisus: «Au n-aţi citit niciodată în Scripturi?»”
(Matei 21, 42).
„Răspunzând, Iisus le-a zis: «Vă rătăciţi, neştiind
Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece” (Matei 24, 35).
„…le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El”
(Luca 24, 27).
„Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veş-
nică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39).
80
„…Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17, 17).

„…ei au primit Cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele,
cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa” (Fapte 17, 11).
„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cu-
vântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17).
„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie”
(Col. 3, 16).
„Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care
pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru
Hristos Iisus.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţi-
rea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 15-16).

„Dumnezeu Cel iubitor de oameni luminează nevăzut
cugetele noastre prin Sfintele Scripturi.”
„Gura Domnului a rostit cuprinsul Sfintelor Scripturi.”
„Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu.”
„Toată Scriptura este de la Dumnezeu insuflată şi folo-
sitoare nouă spre mântuire.”
Sf. Vasile cel Mare
„Orice vei face, să ai mărturia Sfintei Scripturi.”
Sf. Antonie cel Mare
81
„De la necunoaşterea şi neascultarea Sfintelor Scripturi

izvorăsc toate relele dintre oameni.”
„Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare prin care ea a
prefăcut şi preface nenumărate suflete păcătoase în suflete
sfinte.”
„Nimic nu este atât de potrivit ca să înlăture din suflet
gândurile rele ce-l stăpâneau mai înainte şi tot ce cuprinde în
om flacăra tulburării – ca scufundarea în învăţătura Sfintelor
Scripturi şi umblarea după poruncile ei dumnezeieşti.”
Sf. Isaac Sirul
„Cercetaţi Sfintele Scripturi cele adevărate şi date
prin Duhul Sfânt, că totul este drept şi adevărat din ce este
scris în ele.”
Sf. Clement Romanul
„Cuvântul Sfintei Scripturi este asemenea seminţei al că-
rei rost este să se înmulţească şi să rodească felurit acolo un-
de este aruncată.”
Origen
„Toată Scriptura, fiind de Dumnezeu insuflată, este o le-
ge sfântă celor ce o citesc... spre cunoştinţa tainelor dumne-
zeieşti şi spre ascultarea cu înţelegere.”
Sf. Grigorie de Nyssa
„Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire se
găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.”
82

Toată lupta vieţii mele a fost să fac pe toţi oamenii să
cunoască şi să iubească, să adâncească şi să trăiască Cuvân-
tul cel Sfânt al lui Dumnezeu – Biblia.
Dacă aş avea un glas de tunet care să se audă peste tot
pământul, aş striga un singur cuvânt: oamenilor, citiţi, iubiţi
şi trăiţi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Cel din urmă cuvânt
al vieţii mele aş dori să fie: «Citiţi Biblia!»
Cine a gustat din dulceaţa cerească, cine a gustat Cu-
vântul lui Dumnezeu – Biblia, acela a aflat că acest Cuvânt
dumnezeiesc este mai dulce decât mierea pentru cerul gurii
sale, după cum scrie Psalmul 118/119, 103. Acela nu va mai
simţi foamea şi setea după desfătările şi plăcerile lumeşti
niciodată.
Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu cre-
dinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este
Duhul Adevărului şi al Vieţii. Numai aşa ne vom afla în ea
Adevărul şi Viaţa, adică pe Domnul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, Răscumpărătorul sufletelor noastre, Care este
Miezul Sfintelor Scripturi şi pe Care ni-L descopere numai
Cuvântul şi Duhul Sfânt.
Dacă Biblia ar avea grai auzit, ea ar striga tuturor oame-
nilor: Eu sunt Cartea lui Dumnezeu – citiţi-mă! Eu sunt Des-
coperirea lui Dumnezeu – cercetaţi-mă! Eu sunt Cartea Vie-
ţii – iubiţi-mă! Dumnezeu este Scriitorul meu – căutaţi-mă!
În mine se află ascunse şi arătate toate lucrările lui Dumne-
zeu pentru mântuirea voastră – doriţi-mă! În mine aflaţi apa
cea vie şi mana cerească spre mântuirea voastră – hrăniţi-vă
din mine şi adăpaţi-vă din izvorul meu, ca să aveţi viaţa.
În Sfânta Scriptură este cuprinsă toată înţelepciunea de
care avem nevoie pentru ducerea unei vieţi în sfinţenia şi cins-
83
tea cerute de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Oricui îi

lipseşte această înţelepciune, să o ceară prin rugăciune Du-
hului Sfânt şi să o caute prin cercetare şi citire în Cuvântul
Bibliei. Şi Dumnezeu i-o va da cu mână largă şi binevoitoare.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui
Hristos, Mântuitorul nostru.

Să caute să-şi procure Sfânta Scriptură – Biblia, să o ai-
bă personal şi să o preţuiască, iubind-o ca pe sfântul şi ade-
văratul Cuvânt al lui Dumnezeu; să o cerceteze cu credinţă,
cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu în fiecare zi.
Să-şi obişnuiască familia a citi, a cunoaşte, a asculta şi a
împlini Cuvântul Sfintelor Scripturi.
Să cugete zi şi noapte la poruncile Domnului, învăţân-
du-le şi păzindu-le cu fapta şi cu vorba, cât mai ascultător şi
smerit.
Să propovăduiască Cuvântul Evangheliei potrivit cu în-
văţătura dreaptă – şi să se ferească de oricine nu învaţă aşa
din Cuvântul Sfânt.
Să-i înfrunte pe cei care îi vede că răstălmăcesc învă-
ţătura cea dreaptă pe care am primit-o noi, având tot curajul
şi râvna pentru apărarea adevărului faţă de oricine nu-l
arată drept.
Să ia totdeauna parte, cu dragoste, râvnă trează şi evla-
vie, împreună cu fraţii şi surorile noastre, la adunările de
şcoală biblică – şi să-şi deschidă totdeauna mintea şi inima
spre a învăţa să cunoască şi să împlinească mai bine voia lui
Dumnezeu în care ne călăuzeşte Biblia.
84
Apropierea de Cartea Domnului să ne fie totdeauna cu o

teamă sfântă şi cu evlavie, gândindu-ne cât de Înalt este Stă-
pânul şi Dumnezeul nostru Care ne vorbeşte din ea. Şi cât de
înalte trebuie să fie totdeauna respectul, admiraţia, smerenia
şi bucuria pe care se cuvine ca noi să le avem faţă de El şi de
Cuvântul Voii Sale pe care a binevoit să ni-l descopere.
Să aşeze şi să păstreze Cartea Sfântă totdeauna la loc de
cinste, să nu o arunce oriunde şi să nu o lase obiectul de joc
al copiilor, ori de batjocură al necredincioşilor.
Să se apropie totdeauna cu evlavie de Cartea Domnului.
Să-i stropească cu lacrimile sale paginile ei. Să-i sărute cu
buzele sale evlavioase versetele ei, iar mâinile să i se împre-
une, peste ea, în rugăciunea celor mai fierbinţi mulţumiri faţă
de Domnul, pentru că i-a dat-o şi i-o păstrează. Să înveţe pe
de rost şi să reţină versete şi chiar capitole întregi din ea, la
care să mediteze când nu o are, ori când îi va fi luată.
Iar pentru adevărata înţelegere a textelor sfinte, să ia
drept călăuză scrierile Sfinţilor Părinţi, care, printr-o viaţă de
sfinţenie, au fost luminaţi de acelaşi Duh Sfânt Care a insu-
flat întreagă Sfânta Scriptură.
O, Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-ne foamea şi setea

după Cuvântul Sfânt şi călăuzeşte-ne în tot adevărul Său.
Amin.
85
Hristos este Taina
Hristos este Taina Sfintelor Scripturi,

fiecare slovă poartă-al Lui Semn Sfânt,
peste toate-i umbra Sfintei Lui Făpturi,
Numele-I ascunde fiece cuvânt.
Din Geneza până la Apocalips,

prin versete umblă paşii lui Hristos,
uneori mai tainic, alteori deschis,
când fiind în umbră, când străluminos.
Ca printr-o pădure când e soare plin

trece El prin toată Biblia mereu;
uneori L-ascunde câte-un tei ori pin
şi-apoi iar străluce ca un Dumnezeu.
...De la-Ntâia Seară, cea din Început,

până după Miezul Nopţii cu profeţi,
El e-Acel Luceafăr îndreptând tăcut
ochii lor spre Ziua Marii Dimineţi.
Dar din Dimineaţa Marii Lui Iviri

când slăvit deschide Noul Legământ,
toate-I pier în faţa marii străluciri –
e-n Etern Solstiţiu Soarele Lui Sfânt.
...Se rotesc de-atuncea secole şi spaţii,

când cu seri de beznă, când cu dimineţi,
pier şi nasc întruna alte generaţii
– ci Hristos rămâne Veşnic şi Măreţ.
86
...Cercetaţi Scriptura din genunchi, smeriţi,

doar aşa-i pătrundeţi strălucitul semn,
numai ochii-n lacrimi pot privi uimiţi
Taina şi Minunea de pe-al Crucii lemn.
Cercetaţi Scriptura proşternuţi pios,

mergeţi pân’ la Cruce şi rămâneţi Sus;
singura Salvare-i numai în Hristos
şi-o puteţi cunoaşte numai prin Iisus.
Cele Două Nume au un sfânt înscris,

fiecare-ntr-însul cuprinzând un har:
în Hristos e unic Harul cel promis
şi-n Iisus e harul de-a-l pătrunde clar.
87
Cuvântul Tău, Etern Stăpân
Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

e mai statornic decât toate,
orânduirile-Ţi rămân
pe veci de veci nestrămutate.
Cuvânt slăvit,
doar Tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire
şi scut, şi-alin,
şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire.
Cuvântul Tău, Iisuse-n veac

este-adevăr şi părtăşie,
când toate pier şi se desfac
e-n veci curată apa vie.
Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,

e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre sărbătoare şi-nviere.
Cuvânt slăvit, lumina mea,

tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii Tale rouă.
Sfânt Adevăr Desăvârşit,

fii-mi toiag, şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic sărbătoare!
88
capitolul 11
DESPRE SFÂNTA CRUCE

„...înadins şi-a încrucişat mâinile...” (Geneza 48, 14).
„Iar Domnul a zis către Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă
şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot
cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Numeri 21, 8).
„Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ie-
rusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera «tau», care în
alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oa-
menii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care
se săvârşesc în mijlocul lui»” (Iezec. 9, 4).
„Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mine nu este
vrednic de Mine (Matei 10, 38).
„Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor
plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”
(Matei 24, 30).
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede
de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie”
(Luca 9, 23).
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa tre-
buie să se înalţe şi Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
„Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să bineves-
89
tesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână za-

darnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii pentru cei ce
pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este pu-
terea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 17-18).
„O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să
nu vă încredeţi adevărului, – pe voi, în ochilor cărora a fost
zugrăvit Iisus Hristos răstignit?” (Gal. 3, 1).
„Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi îm-
prejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită
pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 12; 14).
„Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un
trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia” (Efes. 2, 16).
„Căci mulţi, despre care v-am vorbit adeseori, iar acum
vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hris-
tos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filip. 3, 18-19).
„Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era po-
trivnic cu rânduielile lui şi l-a luat din mijloc pironindu-l pe
cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile, le-a dat de ocară
în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce (Col. 2, 14-15).

„Crucea este Voinţa Tatălui, Slava Fiului, Bucuria Du-
hului, podoaba îngerilor, siguranţa credincioşilor, lauda lui
Pavel.”
„Crucea este Fiica lui Dumnezeu şi biruirea patimilor.”
90
„Crucea este nimicirea păcatului.”

Avva Isaia
„Crucea este toată virtutea şi fapta cea bună.”
Cuviosul Marcu
„Crucea lui Hristos este izvorul tainelor noastre.”
Fericitul Augustin
„Datorită Crucii lui Hristos de pe Golgota nu ne mai te-
mem de lupul-satan, căci Îl avem cu noi pe Păstorul cel Bun,
Mântuitorul sufletelor noastre.”
„Vezi cât de mare este puterea semnului Crucii? Crucea
este mai strălucitoare decât soarele şi luna. Domnul vine spre
noi purtând semnele Crucii, cum a venit spre Toma. El şi la
Venirea Lui ne va arăta acest Semn, ca să vedem că El este
Cel Răstignit.”
„Înainte şi în timpul lucrărilor noastre, intrând şi ieşind,
înainte de somn şi după el, totdeauna să ne însemnăm cu
semnul Sfintei Cruci.”
Tertulian
„Voi, maicilor, învăţaţi pe copiii voştri să-şi însemne
fruntea cu crucea, iar mai înainte de a pricepe ei, însemnaţi-le
voi cu mâna voastră acest semn sfânt.”
„Nu numai cu mâna trebuie să facem semnul Crucii, ci
trebuie să-i adăugăm predarea noastră şi o credinţă profundă.
Faceţi-o astfel pe faţa şi pe inima voastră şi diavolul va fi bi-
91
ruit, pentru că în cruce este sabia care l-a străpuns şi pumna-

lul care l-a rănit mortal. Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cum-
va şi Hristos să Se ruşineze de voi.”
„Crucea este monumentul iubirii lui Dumnezeu.”
„Crucea este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva
diavolului.”
Sf. Ioan Damaschin
„Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi,
văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie
sclipitoare a cărei lovitură de moarte a primit-o.”
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat
nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta
spre puterea ei...”
Tropar la Sf. Maslu
„Pe Crucea Domnului de pe Golgota s-a întâlnit cea mai
urâtă faptă a păcatului nostru cu cea mai mare şi mai frumoa-
să faptă a dragostei lui Dumnezeu.
Şi pe Cruce, Iubirea dumnezeiască a ars păcatul ome-
nesc.”

Oastea Domnului este o armată duhovnicească strânsă la
luptă contra vrăjmaşului diavol. Taina biruinţelor noastre este
92
în semnul care i s-a arătat cândva şi împăratului Constantin:

Crucea Domnului Iisus.
Medalia noastră şi steagurile noastre poartă semnul
Crucii, arătând prin aceasta că lupta noastră se reazemă pe
puterea Crucii, căci Domnul nostru Iisus Hristos a murit
pentru noi pe Cruce şi prin ea ne-a câştigat El şi nouă darul
biruinţei...
Îngenuncheaţi la picioarele Crucii, veţi afla tainele
mântuirii.
La picioarele Crucii ţi se deschid ochii cei sufleteşti.
La picioarele Crucii afli cu ce mare dragoste te-a iubit
Dumnezeu-Tatăl.
La picioarele Crucii auzi cea mai minunată veste care s-
a putut auzi cândva în această lume, că Iisus este un Mântui-
tor al tău, că El a murit pentru tine, pentru iertarea ta.
Jertfa Crucii te face dintr-un om vechi un om nou, din-
tr-un om lumesc un om duhovnicesc.
La picioarele Crucii este puterea Oastei Domnului şi a
ostaşilor ei. Dar numai semnul gol al Crucii încă nu înseamnă
o putere. Îţi poţi încărca pieptul, hainele şi casa cu semnul
Crucii, dar dacă n-ai adevărata înţelegere a Jertfei Crucii
Mântuitorului – şi dacă nu trăieşti cu cutremur aceasta – la
nici o izbândă nu poţi ajunge.
Crucea este ascultarea lui Iisus Hristos, Mântuitorul
nostru, de voia Tatălui – şi ea trebuie să fie şi ascultarea
noastră de El.
După cum patimile Crucii au fost o slavă pentru Mântu-
itorul nostru şi după cum lanţurile au fost o pricină de laudă
pentru Apostolul Pavel, ori pătimirile o bucurie pentru marti-
rii şi sfinţii credinţei noastre, – tot aşa şi semnul Crucii şi
purtarea ei trebuie să fie o pricină de laudă sfântă şi de putere
biruitoare şi pentru noi, ostaşii Domnului.
93

Să cinstească cu toată evlavia semnul Crucii Domnului
nostru Iisus Hristos ca pe Semnul Dragostei, Biruinţei şi al
Mântuirii Lui pentru noi. Să-şi facă cu evlavie şi fără ruşine,
în chip frumos şi vrednic, semnul Sfintei Cruci, ori de câte
ori se cere, potrivit cu locul şi cu starea de creştin adevărat şi
de închinător smerit faţă de Hristos.
Să creadă că acest semn sfânt este o cinste, o datorie şi o
biruinţă pentru orice suflet care doreşte să rămână credincios
la picioarele lui Iisus şi să aibă părtăşie cu El.
Oriunde ne-am face rugăciunea, acasă ori pe drum, la bi-
serică ori la adunare, oriunde şi oricând, noi trebuie să o în-
cepem şi să o încheiem cu semnul Sfintei Crucii, făcut cu
toată evlavia şi cu toată credinţa, pentru că o facem înce-
pând totul în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.
Şi numai în felul acesta rugăciunea noastră are şi un început
şi un sfârşit dumnezeiesc.
Să fim încredinţaţi că toţi cei care se feresc să-şi facă
semnul Sfintei Crucii săvârşesc o impietate faţă de Hristos şi
Crucea Lui. Iar cei care o batjocoresc săvârşesc un păcat de
moarte.
După cum Cuvântul lui Dumnezeu cel nevăzut are o în-
făţişare a lui văzută – Biblia, tot aşa şi Crucea cea nevăzută,
care înseamnă jertfa lui Hristos, are o înfăţişare a ei văzută –
Crucea. Acesta este semnul Sfintei Cruci, care, orişiunde şi
oricum ar fi, înseamnă asta. Cine batjocoreşte semnul cel văzut
al Crucii se face vinovat de batjocorirea sensului ei nevăzut,
după cum cine calcă în picioare Biblia calcă Cuvântul Sfânt.
Crucea nu este un chip cioplit, cum erau cele idoleşti –
după cum spun unii – ci semnul profeţit prin Moise cu atâr-
94
narea şarpelui în pustie. Lemnul pe care era atârnat şarpele

era o cruce, fiindcă pe o prăjină goală nu se poate atârna ni-
mic. Dacă prima cruce a făcut-o Moise, tocmai cel care pri-
mise poruncile, atunci ea nu este un chip cioplit, ci un semn
profetic. Iar dacă toate lucrurile Vechiului Testament
preînchipuiau adevărurile Noului Testament, după cum este
scris, atunci cu atât mai mult se înţelege asta despre Cruce,
după cum spune Cuvântul Sfânt la Numeri 21, 8, cu înţelesul
de la Ioan 3, 14-15.
Nici Cruce fără Hristos, nici Hristos fără Cruce.
Cine este un necinstitor al Crucii nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, ajută-ne să înţelegem

aşa semnul şi puterea Sfintei Cruci. Amin.
95
Crucea-i Ascultarea
Crucea-i Ascultarea Domnului Iisus,

cea mai naltă Jertfă care s-a adus,
Preţul cel mai mare, harul nesecat
pentru izbăvirea lumii din păcat.
Crucea-i Slava Sa,

Crucea-i pacea mea,
din mormânt m-a scos
Crucea lui Hristos,
viaţă mi-a adus
Crucea lui Iisus,
slavă Sus şi jos
Crucii lui Hristos!
Crucea-i Biruinţa Domnului Iisus,

El a-nvins când Singur morţii S-a supus
şi-a zdrobit vrăjmaşul când S-a umilit,
preamărit e Mielul fiindcă S-a jertfit.
Crucea e Iubirea Domnului Iisus,

Sângele Iertării mila ne-a adus,
Jertfa necurmată punte s-a făcut
ca să mântuiască ce era pierdut.
Crucea este Slava Domnului Iisus,

prin ea Şi-a-nălţat El Numele nespus,
Crucea Lui slăvită veşnic va-nsemna
mântuirea noastră şi mărirea Sa.
96
capitolul 12
DESPRE MAICA DOMNULUI

„Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta îmbrăcată în haină
aurită şi prea înfrumuseţată” (Ps. 44, 11).
„Pentru aceasta, Domnul meu vă va da un semn: Iată,
Fecioara, va lua în pântece şi va naşte un fiu şi vor chema
numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14).
„Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se
va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul
Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă»”
(Iezec. 44, 2).
„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda,
din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este
dintru început, din zilele veşniciei, pentru aceasta îi va lăsa
până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte.”
(Miheia 5, 1-2).
„Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logod-
nica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”
(Matei 1, 20).
„Şi El a zis lor: «Paharul meu veţi bea şi cu botezul cu
care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta şi
de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru
care s-a pregătit de către Tatăl Meu»” (Matei 20, 23).
„Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti
97
plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între

femei. …Căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în
pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta
va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt Se va chema… şi Împărăţia
Lui nu va mai avea sfârşit” (Luca 1, 28-33).
„Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt şi cu glas mare a
strigat: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la
mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile
mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pân-
tecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor îm-
plini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 41-45).
„Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”
(Luca 1, 48).
„Şi stăteau Lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora
mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci
Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea,
stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a
zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a
luat-o la sine” (Ioan 19, 25-27).
„Şi s-a arătat din cer un semn mare: o Femeie înveş-
mântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta
cunună de douăsprezece stele.
Şi a născut un Copil de parte bărbătească, Care avea să
păstorească toate neamurile cu toiag de fier (Apoc. 12, 1; 5).

„Hristos a luat din trupul Fecioarei trup curat, sfânt, ne-
întinat şi inaccesibil păcatului, îndreptând astfel creatura Sa.
Hristos a găsit sfânt şi trupul şi sufletul Fecioarei Maria.
98
Astfel Şi-a făcut Lui Însuşi Templu însufleţit, zămislindu-Se

din Fecioară în felul în care a voit.
Creatura, prin faptul că a ajuns îmbrăcăminte a Creato-
rului, a cules ca rod cea mai mare slavă. Căci precum din
Adam s-a luat coasta, iar pe Adam nu l-a micşorat cu nimic,
tot astfel şi în Fecioara S-a zămislit om – şi nu a distrus feci-
oria. Nevătămat a rămas Adam şi după luarea coastei, nepân-
gărită a rămas şi Fecioara după Naşterea Pruncului.”
„Toate darurile s-au revărsat din omenitatea lui Hristos
întâi în Maica Sa, şi din aceasta, în noi.”
Teofan al Niceei
„Cel Fără-de-Început, pogorându-Se din cer, n-a adus
trup cu Sine, ci l-a luat din pântecele Preasfintei Fecioare, din
preacuratul ei sânge, prin împreună-lucrarea Sfântului Duh.”
Mărturisirea de Credinţă Creştină Ortodoxă
„Pentru aceea Sfânta Fecioară este Născătoare de Dum-
nezeu, că a născut pe Cuvântul cel din Tatăl.”
Sf. Chiril al Alexandriei
„Tu, Iisuse, ai împodobit pe Maica Ta, cu toate că Tu
eşti frumuseţea Maicii Tale.”
Sf. Efrem Sirul
„O singură Fecioară este Maică, întocmai ca Biserica. Ea
n-a fost soţie, şi totuşi e Mamă. Ca Fecioară ea este neînti-
nată, ca Mamă este preaiubitoare.”
„Tatăl Sfânt mai dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au
vestit-o prin Duhul Sfânt. Puterea sfinţitoare a Duhului a cer-
99
cetat-o, a curăţit-o, a sfinţit-o. Maica Domnului este singura

totdeauna fecioară şi cu sufletul şi cu trupul.”
Sf. Ioan Damaschinul
„Eva, fiind înşelată, a născut cuvântul aducător de
moarte; Maria, fiind binevestită, a născut Cuvântul Întrupat,
aducător nouă de viaţă veşnică.”

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în
Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului,
spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere
acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care
nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta
Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Tes-
tament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel
Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin
cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune:
„Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile...”
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care
n-au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desă-
vârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lu-
crarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta
Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi
ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile
ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea
100
de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare

strâmtorare... (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumne-
zeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de re-
cunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a
fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul
Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii
noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta
Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat
veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului
Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi,
şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe
tine, Născătoare de Dumnezeu...»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului
tău pentru noi păcătoşii.”
Din publicaţiile «Oastea Domnului», nr. 14/1930
şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

Să o cinstească pe Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria,
Maica Domnului nostru, cu toată evlavia şi recunoştinţa, căci
datorită curăţiei şi smereniei ei a fost aleasă ea din veşnicie
de Dumnezeu ca vasul sfânt pentru Întruparea Mântuitorului
nostru, Fiul Tatălui Ceresc, pentru ispăşirea păcatului omeni-
rii. Astfel ea a devenit o împreună-lucrătoare cu Dumnezeul
şi Fiul ei la mântuirea noastră, a tuturor oamenilor.
Nici o altă fiinţă omenească n-a mai fost asemenea Sfin-
101
tei Fecioare Maria. Cuvântul lui Dumnezeu, care arată câte o

vină ori câte o greşeală la toţi sfinţii – ori înainte, ori după
întâlnirea lor cu Dumnezeu – Sfintei Fecioare nu-i arată nici
un cusur, ci peste tot vorbeşte despre ea în chipul cel mai
sfânt. Aceasta ne obligă şi pe noi cu atât mai mult să vorbim
despre ea tot astfel.
Sfânta Fecioară n-a mai avut alt fiu sau alţi fii, cum gre-
şit şi vinovat învaţă cei neştiutori şi necinstitori ai Cuvântului
dumnezeiesc. La moartea Sa, Mântuitorul, cu ultimul Său
cuvânt de pe cruce, o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă, care
rămânea fără nici un alt susţinător, ucenicului Său iubit,
Apostolul Ioan, spunându-i: „Fiule, iată Mama ta...”. Căci ea
nu mai avea acum pe nimeni în lume, şi de aceea apostolul a
luat-o chiar de atunci acasă la el, ca pe mama lui...
Sfânta Fecioară Maria L-a primit pe Fiul său prin făgă-
duinţă cerească. Toţi fiii care au mai fost primiţi prin făgă-
duinţă au fost unici la mamele lor. Sara n-a mai avut alt fiu
decât pe Isaac. Elisabeta n-a mai avut alt fiu decât pe Ioan
Botezătorul. Iar dacă aceste femei au fost sfinte, cu atât mai
mult Maica Domnului, care L-a născut pe Unul-Născut Fiul
lui Dumnezeu!
Sfânta Fecioară a fost plină de har înaintea Tatălui Ce-
resc, fiindcă arhanghelul sfânt i s-a închinat, zicându-i: „Ple-
căciune ţie, celei pline de har, fiindcă ai căpătat mare îndura-
re înaintea lui Dumnezeu.”
Pe Sfânta Fecioară, care a fost binecuvântată de Tatăl,
sfinţită de Fiul şi umbrită de Duhul Sfânt, aleasă şi sfântă
înaintea Întregii Sfinte Treimi, trebuie să o cinstim şi să o fe-
ricim aşa după cum este scris, împreună cu cetele îngereşti.
Căci, dacă sunt vrednici de respect şi de cinstire Sfinţii
Apostoli şi vestitori ai lui Dumnezeu, care au propovăduit
102
mântuirea, cu atât mai vrednică este ea de supracinstire, cea

prin care s-a adus lumii această mântuire.
Să ne ferim de toţi acei care vorbesc în chip vinovat des-
pre Sfânta Fecioară. Aceştia săvârşesc un păcat de moarte.
Cine este un necinstitor al Maicii Domnului nu poate fi
ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm din toată inima şi cu

toată evlavia, ajută-ne să ne pătrundem cu toţii deplin de
marea şi sfânta noastră datorie de a ferici şi cânta pe Sfânta
Fecioară Maria, Maica Domnului nostru, pentru marea ei
sfinţenie şi dragoste faţă de Tine şi faţă de noi. Amin.
103
Binecuvântare ţie
Binecuvântare ţie, cea mai sfântă-ntre femei,

ţie-mi plec cu bucurie ochii şi genunchii mei.
Tu ai fost aleasă
Cerului Mireasă,
Duhului Altar
şi Iubirii Har.
Te cinsteşte fericită inima, cântând pios

ţie, una-nvrednicită a fi Maica lui Hristos.
Faţa ta străluce unic de smerenie şi har,

tu I-ai fost Dumnezeirii leagăn, lacrimă şi-altar.
Tot ce-a fost mai sfânt pe lume pân’ la tine-ai întrecut

şi-ntre toţi cei mai din urmă, seamăn încă n-ai avut.
Dumnezeu putea alege şi alt drum spre ce-a voit,

dar tu, vas curat şi unic, I-ai fost cel mai fericit.
În toţi sfinţii-a fost vreo pată osândită-n vreun cuvânt,

dar în tine, Preacurată, numai rod din Duhul Sfânt...
104
Plecăciune ţie
Plecăciune ţie, Maică şi Fecioară,

binecuvântată eşti tu-ntre femei,
tu ai fost aleasa Cerului Comoară
pentru Taina Slavei şi-mplinirea ei.
Plecăciune ţie, Maică Preacurată,

cu slăvitul înger îşi cântăm şi noi,
nalţă către Domnul rugă ne-ncetată
pentru mântuirea noastră din nevoi.
Plecăciune ţie, Maică Fericită,

ce-ai purtat în braţe şi-ai ţinut la sân
Fericirea noastră, Taina profeţită,
Fiul tău cel Dulce, Veşnicu-ţi Stăpân.
Plecăciune ţie, Maică-ndurerată,

care-ai plâns la Cruce şi-ai văzut murind
Fiul tău dat Jertfă pentru lumea toată,
jertfa ta curată cu a Lui unind.
Plecăciune ţie, Maică Rugătoare,

chip al bunătăţii, duh mângâietor,
fii a rugăciunii noastre-ajutătoare
pentru alinarea ranei tuturor.
Plecăciune ţie, Maică Preacinstită,

care stai la Dreapta Fiului Divin,
fii pentru viaţa noastră ispitită
pildă, şi putere, şi-ajutor... Amin.
105
capitolul 13
DESPRE SFINÞI

„Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei
ce vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele
în vecii vecilor” (Daniel 12, 3).
„Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii
împreună cu El” (Zaharia 14, 5).
„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia
Tatălui lor” (Matei 13, 43).
„Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi
sfânt, şi-l ocrotea” (Marcu 6, 20).
„Iar tu, pruncule, Prooroc al Celui Prea Înalt te vei che-
ma, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile
Lui” (Luca 1, 76).
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2).
„Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum desco-
perită sfinţilor Săi” (Col. 1, 26).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc
între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţu-
iesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dra-
goste prisositoare” (I Tes. 5, 12-13).
„Când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie
privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut” (II Tes. 1, 10).
106
„Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică de-

săvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit
vouă Cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum
şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
„Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi
şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mie-
lului. Pentru aceasta sunt înaintea Tronului lui Dumnezeu şi
Îi slujesc ziua şi noaptea în Templul Lui, şi Cel ce şade pe
tron îi va adăposti în cortul Său” (Apoc. 7, 14-15).
„Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul
mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte”
(Apoc. 12, 11).
„Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea din-
tâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor
fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu
El mii de ani” (Apoc. 20, 6).

„Dacă celui ce mijloceşte pentru tine la om îi arăţi mul-
ţumirea şi recunoştinţa, cu atât mai mult se cuvine să fii recu-
noscător celui care mijloceşte pentru tine în faţa lui Dumne-
zeu.”
„Pe cel ce ţi-a vestit ţie Cuvântul lui Dumnezeu să-l cin-
steşti şi să-ţi aduci aminte de el ziua şi noaptea... ca de unul
care ţi-a făcut bine. Căci unde este învăţătura dumnezeiască,
acolo este şi Dumnezeu de faţă. Să cauţi în toate zilele faţa
sfinţilor, ca să te odihneşti în cuvintele lor.”
107
Din Rânduielile Apostolilor 4, 10

„Dacă voi cinstiţi pe binefăcătorii voştri trupeşti, cu
atât mai mult sunteţi datori a-i cinsti şi a-i mulţumi pe bine-
făcătorii voştri cei duhovniceşti care vă ajută în faţa lui
Dumnezeu.”
Teofilact
„Nimeni dintre oameni nu L-a cinstit atât de mult pe
Dumnezeu ca acei care şi-au dat viaţa pentru El. Dacă tu Îl
iubeşti pe Hristos şi dacă iubeşti împărăţia cerurilor, apoi nu
uita niciodată prin cine ai câştigat acest bun.”
„În zilele Sfinţilor Apostoli să fie sărbătoare, căci ei au
fost învăţătorii voştri în Hristos şi prin ei aţi primit Sfântul
Duh. În ziua Sfântului Ştefan, primul martir, să fie de aseme-
nea sărbătoare ca şi în zilele altor martiri care L-au iubit pe
Hristos mai presus ca pe propria lor viaţă.”
Constituţiile Apostolice
„Biserica nu se roagă pentru mucenici cum se roagă
pentru ceilalţi morţi, fiindcă ei atât de mult s-au desăvârşit
prin moarte, încât nu noi, cei vii, trebuie să mijlocim pentru
ei, ci ei sunt mijlocitorii noştri.”
Fericitul Augustin
„Rugăciunile sfinţilor pentru noi au putere foarte mare,
dar numai atunci când şi noi ne căim de păcatele noastre şi ne
îndreptăm spre o viaţă trăită după voia lui Dumnezeu.”
108

Vieţile Sfinţilor şi istoria martirilor creştini sunt pline de
măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos. Dragostea lor
pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sa-
bia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile
veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea şi slava
lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.
Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Dom-
nului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi,
ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în lup-
tele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor
sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfân-
tul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biru-
itori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvân-
tul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta
mântuirii noastre.
Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui
Hristos, Mântuitorul nostru. Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă
ne întărim şi noi în luptele Domnului.
Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi
pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi,
cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).
Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate des-
pre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi. Fericitul
Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu
mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijloci-
rea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum
sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul
lor. Căci, într-adevăr, Iisus Hristos este Capul şi El este Sin-
gurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui...
109
De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la

sfinţii Mucenici”, spune că sfinţii au multă putere chiar şi
după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor,
precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea
din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dumne-
zeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV
Regi 13, 21).
Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire
tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos
Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi
trebuie să fie aşa şi pentru noi.

Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oa-
meni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvi-
ne să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dum-
nezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât
şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese
de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea
Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre.
Să aibă la loc de cinste în casa şi în sufletul său icoanele
şi pildele sfinţilor, spre a se îndemna, şi prin aceasta, la mai
multă dragoste şi jertfă pentru Domnul şi Mântuitorul nostru,
după pilda vieţii ascultătoare şi sfinte a acelora pe care icoa-
nele îi reprezintă.
Să cinstească cu evlavie sărbătorile aşezate în amintirea
şi cinstirea sfinţilor, rugându-se Domnului cu stăruinţă să dă-
ruiască şi mai departe Bisericii Sale şi Adunării noastre astfel
de păstori sfinţi şi mărturisitori înflăcăraţi ai Evangheliei, cum
110
au fost ei. Iar nouă să ne dea o credinţă de acelaşi preţ cu a

lor, ca să avem şi noi o viaţă şi un sfârşit de biruinţă ca al lor.
Dacă este scris că Dumnezeu i-a ales în Biserica Sa pe
unii cărora le-a dat un har mai mare şi o slujbă mai aleasă,
atunci este o dreaptă datorie pentru noi să-i preţuim şi să-i
cinstim deosebit. Oricine se ridică şi vorbeşte contra lor va fi
pedepsit, cum au fost cei care s-au ridicat contra lui Moise,
ori contra lui Daniel, ori a altor sfinţi ai Domnului.
Domnul Iisus S-a unit cu Apostolii Săi când a zis: „Cine
vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40).
Pe cei care au fost atât de cinstiţi de Dumnezeu, suntem
cu atât mai vârtos datori să-i cinstim şi noi.
„Ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe
Însuşi Hristos” (Gal. 4, 14).
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici
din gânduri necurate, nici din înşelăciune” (I Tes. 2, 13).
După cum sfetnicii împăratului şi prietenii săi se bucură
de o cinste aleasă... tot aşa şi noi să-i cinstim pe cei aleşi de
Domnul în fruntea Bisericii Sale.
Cine este un necinstitor al Sfinţilor nu este un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Care ai chemat, ai ales şi ai pus

în slujbe de cinste pe sfinţii Tăi înaintea noastră, dă-ne toată
evlavia şi preţuirea pentru ei şi ajută-ne să le urmăm şi noi
credinţa lor. Amin.
111
Voi nu-mi sunteţi în urmă
Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,

privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă, şi nu-naintea mea?
De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,

trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu;
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?
112
capitolul 14
DESPRE DUMINICÃ ªI SÃRBÃTORI

„Vorbeşte fiilor lui Israel şi le spune care sunt sărbăto-
rile Domnului, în care se vor face adunări sfinte...
Iată şi celelalte sărbători ale Domnului, adunările sfinte
pe care trebuie să le vestiţi la vremea lor... În luna întâi, în
ziua a paisprezecea a lunii… sunt Paştile Domnului…
În luna a şaptea, ziua întâi a lunii, să vă fie zi de odih-
nă… Nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot
Domnului…
Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care trebuie să se
ţină adunările sfinte, ca să aduceţi jertfe Domnului, arderi de
tot, prinos de pâine, jertfe junghiate şi turnări, fiecare din ele
la ziua hotărâtă” (Levitic 23, 2-37).
„Că mai bună este o zi în curţile casei Tale decât mii”
(Ps. 83, 11).
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucu-
răm şi să ne veselim întru ea (Ps. 117, 24).
„După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi
a săptămânii (duminica), …s-a făcut cutremur mare, că înge-
rul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi
şedea deasupra ei... Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor:
Nu vă temeţi că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu
este aici, ci S-a sculat precum a zis” (Matei 28, 1-6).
113
„Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –

Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva,
să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37).
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în
acelaşi loc” (Fapte 2, 1).
„În ziua întâi a săptămânii (duminica), adunându-ne noi
să frângem pâinea…” (Fapte 20, 7).
„În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare dintre voi
să-şi pună deoparte, strângând cât poate... (I Cor. 16, 2).
„Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în urma
mea, glas mare de trâmbiţă” (Apoc. 1, 10).

„Ziua de Duminică este cea mai potrivită pentru a ne în-
demna la dragoste şi la fapte bune. Pe lângă aceasta, apoi, noi
avem porunca Domnului şi a Bisericii de a ne împărtăşi în
această zi cu sfintele, nemuritoarele şi înfricoşatele lui Hris-
tos Taine, care insuflă credincioşilor multă bunăvoinţă şi
multă milostenie.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 43 la I Corinteni
„Duminica ne adunăm cu toţii împreună ca să lăudăm pe
Dumnezeu, pentru că ea este Ziua Întâi în care a făcut Dum-
nezeu lumina, despărţind-o de întuneric. Şi în care Mântuito-
rul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi.”
Sf. Iustin Martirul – Apologetica 1, cap. 67
„Mulţi oameni ţin sărbătorile, ştiu numele lor, dar nu
ştiu pricinile pentru care s-au aşezat ele. Este cea mai mare
ruşine şi batjocură să nu ştii pricina pentru care sunt aşezate
aceste sărbători.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Praznicele împărăteşti
114
„Când vă adunaţi în Duminica Domnului, frângeţi pâi-

nea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele,
ca jertfa voastră să fie curată.”
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli
„Sărbătorind, înălţăm sufletele noastre în chip deose-
bit spre Dumnezeu, Tatăl nostru, şi Îi aducem slavă şi
mulţumire.”
Sf. Vasile cel Mare
Duminica sau Ziua Domnului este închinată în chip deo-
sebit amintirii şi slăvirii Învierii lui Hristos. Ea este ziua de
odihnă şi de sărbătoare săptămânală a creştinului.
Sărbătorile au fost orânduite ca să dăm odihnă trupurilor
noastre şi în acelaşi timp să ne îngrijim în chip deosebit şi de
cele sufleteşti.
Sfinţii Apostoli şi primii creştini au numit Duminica Zi-
ua Domnului şi au sărbătorit-o printr-un cult public alcătuit
din rugăciuni şi laude în centrul cărora stătea Sfânta Împărtă-
şanie, după cum lămurit citim în Sfânta Scriptură la Faptele
Apostolilor 20, 7 unde se spune: în ziua dintâi a săptămânii
eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea... Şi la I Corinteni
16, 2, când se făceau milostenii. Şi la Apocalipsa 1, 10, când
erau în Duhul, adică în puternică şi înaltă stare cu Dumnezeu.
În afara Duminicii, sunt rânduite mai multe sărbători
peste an. Unele sunt sărbători Împărăteşti, altele ale sfinţilor
mai aleşi, iar altele ale Maicii Domnului... Toate sunt prile-
juri de mari înălţări duhovniceşti – şi în toate trebuie să luăm
parte cu tot sufletul la slujbele de laudă şi de închinare către
Dumnezeu.
Învăţătura de Credinţă Ortodoxă
115

Dumnezeu binecuvântează casa şi viaţa celui care cu toţi
ai lui cinsteşte, cu evlavie şi frică de Dumnezeu, Duminica,
Ziua Domnului.
Nu au nici spor, nici binecuvântare acei care nu ţin săr-
bătorile şi praznicele Domnului şi Duminica, Ziua Lui.
Bucuria adevărată a praznicelor Domnului este însă atât
de înăbuşită de petrecerile păcătoase şi de chefurile lumeşti!
O, ce păgânătate mare este aceasta! Noi, ostaşii Domnului,
trebuie să luptăm pentru ca praznicele Domnului să fie cu
adevărat şi în întregime petrecute şi puse în slujba şi spre
slava lui Dumnezeu.
– De ce plângi, Maică Duminică?
– Plâng pentru că sunt Ziua Învierii Domnului şi tocmai
în ziua asta se fac cele mai multe păcate şi fărădelegi. În Ziua
Domnului oamenii fac cel mai mult voia diavolului. În Ziua
Pogorârii Sfântului Duh oamenii slujesc cel mai mult duhului
rău. Plâng pentru că eu sunt ziua cea mai luminată, iar oame-
nii fac din mine ziua cea mai batjocorită şi mai întunecată.
Din Ziua Învierii Domnului, oamenii fac ziua morţii lor.
Oamenii îşi omoară sufletele cel mai mult tocmai în zi-
lele de Duminică şi sărbători, în zilele când ar trebui toţi să
alerge pentru ca să şi le mântuiască.
Duminica şi praznicele Domnului sunt zile de reculegere
şi de rugăciune, spre îndreptarea cea mântuitoare.
Noi, ostaşii Domnului, suntem mai datori decât toţi cei-
lalţi să cinstim praznicele şi zilele Domnului, punând tot tim-
pul acestor zile în slujba Domnului pentru slava Numelui Său
Sfânt şi pentru folosul Lucrării Sale duhovniceşti.
Ziua Domnului nu trebuie s-o punem în slujba lumii, ci
în slujba lui Dumnezeu. Avem şase zile de lucrat pentru cele
116
trupeşti, iar ziua de odihnă, ziua închinată Domnului, trebuie

să o petrecem căutând foloasele cele sufleteşti şi aducând
slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a ajutat,
atât trupeşte, cât şi sufleteşte.

Să se încredinţeze pe deplin că ziua de odihnă pentru
creştini, ziua închinată Domnului, este Duminica, după cum
reiese limpede atât din Sfintele Scripturi ale Noului Testa-
ment, cât şi din îndrumările date de către Sfinţii Părinţi bi-
sericeşti.
Să se încredinţeze pe deplin că, chiar din primele sale
începuturi, Biserica Creştină a sărbătorit ca zi de odihnă nu
Sâmbăta, care era semnul Vechiului Legământ, ci Duminica,
semnul Legământului celui Nou, nespus mai bun, cu cât
Golgota e mai înaltă decât Sinaiul. Şi Sângele lui Hristos mai
de preţ ca orice alt sânge. Şi poruncile lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, mai mari decât poruncile oricărui prooroc.
Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, a fă-
cut toate lucrurile noi. Nouă este Jertfa Sa. Nouă este Legea
Sa. Nouă este învăţătura Sa. Nou este Templul Său. Noi sunt
sărbătorile Sale. Nouă este odihna Sa. Nouă este şi ziua
acestei odihne.
Nu Constantin cel Mare a aşezat ca zi de odihnă şi de
prăznuire Duminica – ci Domnul Iisus Hristos a aşezat-o prin
Învierea Sa din morţi. Şi Duhul Sfânt a confirmat-o prin Po-
gorârea Sa cu întemeierea Bisericii. Încă din primele zile,
Sfinţii Apostoli şi toată Biserica Creştină au prăznuit cu toată
evlavia aceste minuni mari şi mântuitoare. Să respingem cu
117
tărie orice învăţături contra acestui adevăr şi să ne depărtăm

cu toată graba şi scârba de cei ce le aduc, ca de nişte vrăjmaşi
ai adevărului şi necinstitori ai lui Dumnezeu.
În Duminici şi sărbători să ia parte la biserică şi la aduna-
re, pentru slava lui Dumnezeu şi mărturisirea Numelui Său.
Să-i cerceteze pe săraci, pe bolnavi, pe orfani, pe cei lip-
siţi, ducându-le, după putinţă, ajutor trupesc şi sufletesc.
Să se înfrâneze de la tot ce este oprit a se face în Ziua
Domnului şi după cuvântul care zice: Toată ziua să ne învă-
ţăm dreptatea Ta...
Să apere Ziua Domnului în faţa tuturor celor care o calcă
şi o nesocotesc, mai întâi prin purtarea sa respectuoasă şi pli-
nă de evlavie în timpul ei – şi apoi prin cuvântul său, arătând
adevărul despre ea.
Să se ferească de cei care calcă şi batjocoresc Ziua
Domnului.
Cel care nu respectă Ziua Domnului şi Sărbătorile Lui
nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează-ne cu da-

rul Tău şi învaţă-ne să ştim cu cât respect şi evlavie suntem
datori să ţinem întocmai toate rânduielile şi poruncile Tale,
toate sărbătorile şi praznicele în cinstea Ta şi a sfinţilor Tăi.
Ca să fim cu adevărat plăcuţi Ţie. Amin.
118
Azi e sărbătoare, mamă
Azi e sărbătoare, mamă,

lasă orice lucru ai,
de biserică te-mbracă
şi cu tine să mă iai.
Vreau, când clopotele cântă,

să mă duc şi să mă-nchin
la altarul sfânt şi tainic,
de credinţă sfântă plin.
Vreau s-aud cum cântă totul

în lumină şi-n fior,
să sărut cu lacrimi Crucea
Bunului Mântuitor.
Vreau să stau cu tine-alături,

să mă rog şi eu şoptind
după tine „Tatăl nostru”
cu privirea strălucind.
Vreau să pun şi eu o floare

la icoana lui Iisus,
vreau s-ascult cum îngeraşii
cântă şi plutesc pe sus.
Vreau s-aud cei buni cum cântă...

auzi clopotele, hai!
Azi e sărbătoare, mamă,
lasă orice lucru ai!
119
capitolul 15
DESPRE SUPUNEREA FAÞÃ DE STÃPÂNIRE

„Cel Prea Înalt are stăpânirea peste împărăţia oamenilor
şi o dă cui voieşte” (Daniel 4, 22).
„Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21).
„Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumne-
zeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpâ-
nirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se
împotrivesc îşi vor lua osândă.
Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi
vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumne-
zeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în za-
dar poartă sabia; pentru că este slujitoare a lui Dumnezeu şi
răzbunătoare a mâniei Lui şi asupra celui ce săvârşeşte răul.
De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru mânie,
ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci
(dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această
slujire neîncetat” (Rom. 13, 3-6).
„Şi cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de
noi… Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculân-
du-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa în ceruri, mai
presus decât toată începătoria, şi stăpânia, şi puterea, şi dom-
120
nia şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul

acesta, ci şi în cel viitor. Şi toate le-a supus sub picioarele Lui
şi mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii” (Efes. 1, 21).
„Pentru că în El au fost făcute toate, cele din ceruri şi
cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri,
fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin
El şi pentru El” (Col. 1, 16).
„Şi sunteţi deplin întru El, Care este Cap a toată domnia
şi stăpânirea” (Col. 2, 10).
„Adu-le aminte (fraţilor) să se supună stăpânirilor şi dre-
gătorilor, să asculte, să fie gata la orice lucru bun” (Tit 3, 1).
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă
ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele
seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci
aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).
„Supuneţi-vă pentru Domnul oricărei orânduiri ome-
neşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca
unora ce sunt trimişi de el spre pedeapsa făcătorilor de rele şi
spre lauda făcătorilor de bine” (I Petru 2, 13-14).

„Cel ce se supune stăpânirilor se supune lui Dumnezeu,
căci Dumnezeu porunceşte aceasta.”
„Un popor care nu se supune stăpânirii este tot aşa ca şi
cum n-ar avea stăpânire sau poate şi mai rău.
Dar – zici tu – şi când sunt răi să-i ascultăm? Mai întâi nu
trebuie să fie nimeni rău... M-aş mira să fie cineva dintre stă-
pânitori care să scape de osândă, dacă este aşa... Cine se arun-
că după demnităţi – se aruncă singur sub o mare greutate.
121
Dacă şi cel ce din obligaţia silită, fiind stăpânitor, a fost

pedepsit dacă n-a făcut slujba asta cu teamă şi cu ascultare de
Dumnezeu – atunci cu cât mai mult va fi acela care prin lupta
lui însuşi a ajuns să stăpânească!”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 34, Evrei
„Dacă cei nedreptăţiţi trebuie să răsplătească cu bine pe
prigonitorii lor, apoi cu atât mai mult suntem datori a ne supu-
ne celor ce ne fac bine. O astfel de supunere nu vatămă întru
nimic evlavia noastră. Orice stăpânitor este întărit şi aşezat de
Dumnezeu în slujba aceasta, fiindcă toate sunt rânduite de
Dumnezeu – unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi.
Anarhia (nesupunerea) este un mare rău şi este pricina
tuturor tulburărilor.
Dumnezeu a făcut multe stăpâniri şi multe supuneri în
acelaşi timp, ca de pildă: între bărbat şi femeie, între dascăl şi
ucenic, între fiu şi părinte, între bătrân şi tânăr, între stăpâni-
tori şi stăpâniţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi între mădularele
trupului nostru (şi ale Trupului Său): pe unele le-a pus mai
presus decât altele, iar pe unele mai prejos. Unele să stăpâ-
nească peste celelalte, iar altele să fie stăpânite. Totul pentru
că aşa este voia lui Dumnezeu. Dar fiecare să ia bine seama
la datoria sa, fiindcă fiecare va fi tras la răspundere odată de
Însuşi Dumnezeu cum şi-a împlinit această datorie.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 24, Romani

Cuvântul „ascultare” este deci un cuvânt mare şi sfânt.
De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la ascul-
tarea de Dumnezeu şi la ascultarea până la cruce a Fiului Său.
122
„Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legă-

tură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare
care se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din asculta-
rea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu.”
«Ascultarea»
„Noi, ostaşii Domnului, luptăm în primul rând pentru Îm-
părăţia lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor noastre şi
ale altora. Iar în al doilea rând, luptăm şi pentru ţărişoara
noastră cea nouă şi scumpă (pentru mântuirea ei de vrăjmaşii
văzuţi şi nevăzuţi), pentru fericirea ei trupească şi sufletească.
Ne supunem din toată inima lui Dumnezeu ca unui Stă-
pân şi Împărat Atotputernic, Care ne-a făcut – şi Care are tot
dreptul asupra trupurilor şi sufletelor noastre – dar ne supu-
nem şi stăpânirilor lăsate de El pentru ţara şi poporul nostru.
Căci tot El ni le-a dăruit.”

Să iubească ţara şi poporul său, fiind supus pentru Dom-
nul stăpânirii şi legilor rânduite patriei pământeşti, după po-
runca lui Dumnezeu şi a înaintaşilor noştri.
Să asculte de orice dispoziţie dată de stăpânire, care nu
contravine moralei creştine şi să nu se împotrivească în nici
un fel îndatoririlor ce îi revin, ci să caute a le împlini la timp
şi în chip vrednic şi cinstit. Căci aşa este voia şi porunca lui
Dumnezeu, ca noi să fim gata în orice vreme a ne face dato-
ria şi a împlini orice lucru bun, ca să fim pildă celorlalţi chiar
şi în aceasta.
123
Să nu contravină nici unei legi şi nici unei rânduieli ce

urmăresc binele şi propăşirea ţării din care face parte, ci să
fie un cetăţean vrednic în toate privinţele.
Să fie cinstit, harnic, drept şi conştiincios în orice servi-
ciu şi în orice loc de muncă, îndeplinindu-şi fiecare îndatorire
în mod corect, ca să ajute la fericirea şi bunăstarea poporului
său, oriunde ar trăi şi ar munci.
Rugăciunile noastre nu trebuie să fie numai pentru
mântuirea noastră, ci şi pentru a întregului popor. Căci rugă-
ciunea aceluia care se roagă numai pentru sine va fi lepădată,
dar a celui ce se roagă pentru alţii, întâi, va fi primită tot-
deauna.
Cine doreşte binele numai pentru sine este un păgân şi
un răutăcios. Numai cine doreşte şi luptă pentru binele tutu-
ror este un credincios plăcut lui Dumnezeu.
Chiar şi sub stăpânirea cea mai blândă, credinciosul tre-
buie să se socotească pe lumea aceasta străin, fiindcă este
scris: „Vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici
pe pământ” (I Petru 2, 11).
Dar, chiar şi sub stăpânirea cea mai aspră, credincioşii
lui Hristos – Domnul şi Mântuitorul nostru – trebuie să se so-
cotească datori a fi cei dintâi în toate faptele bune, pentru că
de asemenea este scris: „...pentru ca cel vrăjmaş să nu poată
spune nimic rău despre noi” (Tit 2, 8 şi 3, 14).
Oastea Domnului S-a supus totdeauna stăpânirii lăsate
de Dumnezeu poporului nostru şi a avut totdeauna o atitudine
de respect şi ascultare faţă de legile bune ale ţării noastre, –
indiferent de atitudinea pe care a avut-o stăpânirea faţă de
noi şi de nedreptatea cu care am fost loviţi şi judecaţi.
Noi vom continua să ne facem toată datoria de cetăţeni
ai acestei ţări şi de fii ai acestui popor, rugându-ne pentru fe-
ricirea conducătorilor şi muncind pentru binecuvântarea
124
neamului nostru. Aceasta este o mare datorie pe care ne-o

porunceşte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Iar noi ne-o îm-
plinim din dragostea pentru Dumnezeu şi pentru Neamul
nostru.
Cine este leneş, dezordonat şi nesupus nu poate fi un
ostaş al Domnului, căci este scris: „Căutaţi binele ţării în care
v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propă-
şirea ei atârnă şi fericirea voastră” (Ier. 29, 7).
Preasfinte Duh al Puterii şi Răbdării, Te rugăm, dăru-

ieşte-ne răbdarea şi puterea ca să urmăm pilda Scumpului
nostru Mântuitor Care, deşi a fost cel mai străin pe lumea
aceasta, totuşi a făcut cel mai mare bine oamenilor. Şi, deşi
a fost cel mai mare, S-a făcut cel mai mic. Şi, deşi a fost cel
mai puternic, S-a supus cel mai smerit. Amin.
125
Conştiinţa datoriei
să-ţi lumine calea ta,
orişicât de grele vremuri
şi vrăjmaşi te-ar înfrunta!
Nu-i o mai presus onoare,
cât va fi pe lume grai,
decât trează conştiinţa
datoriei să ţi-o ai.
Conştiinţa datoriei,
între-ai tăi şi-ntre străini
să n-o-mpiedice cunună
nici de aur, nici de spini,
să n-o cumpănească banul,
dar nici sângele, nicicând,
veşnic preţul cel mai mare
decât orişice având.
pentru Cauza lui Hristos,
pentru Adevăr şi Cinste,
pentru Bine şi Frumos,
pentru slava şi triumful
lui Hristos în veci să-ţi stea
mai presus de tot ce-n lume
va iubi fiinţa ta.
126
capitolul 16
DESPRE ROSTURILE SOCIALE

ªI NAÞIONALE ALE OASTEI DOMNULUI

„Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă
Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea
voastră” (Ier. 29, 7).
„Voi sunteţi sarea pământului...” şi „lumina lumii...”
(Matei 5, 13-14).
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa
încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Ta-
tăl vostru Cel din Ceruri... “ (Matei 5, 16).
„Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii.
Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru
fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup” (Rom. 9, 3).
„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugă-
ciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împă-
raţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem
viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă,
că aceasta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mân-
tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 1-4).
„...acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în
frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos
oamenilor” (Tit 3, 8).
127
„Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile cele

bune, spre treburile de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără
de roadă” (Tit 3, 14).

„După cum cineva, uitându-se la frumuseţea cerului, zi-
ce: «Slavă Ţie, Dumnezeule!» – tot aşa trebuie să poată zice
şi când se uită la purtarea celor credincioşi.”
„Ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt şi credincioşii
în lume.”
Epistola către Diognet
„Nimic nu-l face pe credincios mai cunoscut şi mai
vrednic de cinstire în mijlocul celorlalţi oameni decât practi-
carea virtuţilor spre binele tuturor.”
„Domnul nostru Iisus Hristos voieşte ca fiecare creştin
să fie lumii dascăl spre învăţătură bună, aluat spre dospirea
sănătoasă, sare pentru împiedicarea stricăciunii şi lumină
spre mântuire, aşa cum este El...
Şi numai acela care este aşa este cu adevărat un creştin
şi lucrează mântuirea pentru sine şi pentru alţii.”

„Oastea Domnului este un foc ceresc care arde pentru
Dumnezeu... Pentru aprinderea noastră şi aprinderea altora
128
spre o viaţă sfântă... Pentru mântuirea noastră şi a tuturor

oamenilor.
Oastea Domnului nu este altceva decât întoarcerea
noastră la trăirea frumoasă a fraţilor şi surorilor din Episto-
lele Sf. Apostol Pavel. Şi, cum aceia au adus în mijlocul
neamurilor păgâne lumina învăţăturilor şi vieţii lui Hristos,
tot aşa trebuie să arătăm şi noi în mijlocul stricăciunii şi pă-
gânismului de azi frumuseţea unei vieţi cu adevărat după
voia şi porunca lui Hristos.
Oastea Domnului s-a născut în mijlocul Bisericii noas-
tre şi în mijlocul poporului nostru. Ea trebuie să rămână o
flacără sfântă de credinţă în Biserică şi o lumină binefăcă-
toare în poporul nostru. Numai aşa îşi va împlini cu adevă-
rat solia ei.”
Din «Isus Biruitorul» 1936 – Focul cel Ceresc
„Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru
Evanghelia lui Hristos.
Românii din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Dom-
nul; se întâlnesc ca fraţi de luptă într-o Oaste ce vrea să cuce-
rească din nou această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos.
Când de la Nistru, până la Tisa, tot românul se va hotă-
rî împotriva păcatelor, când din Maramureş, până la Dunăre
şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de
dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când
ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de
luptă împotriva păcatelor; când vom cuceri a doua oară
această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos, atunci – şi nu-
mai atunci – am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al
acestui Neam.”
129

Să simtă în faţa lui Dumnezeu o mare răspundere pen-
tru mântuirea fiecărui semen al său care piere în păcate şi în
mizerii.
Cu dragoste şi milă să caute a ajuta după puterile sale la
îndreptarea tuturor oamenilor şi a stărilor pe drumul cel bun.
Să se roage cu credinţă şi cu căldură pentru conducătorii
patriei şi pentru păstorii Bisericii noastre, pentru fericirea, li-
bertatea şi mântuirea poporului nostru şi a tuturor popoarelor
lumii, căci Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie fericiţi,
ajungând la mântuirea lui Dumnezeu.
Să lupte după puterile sale pentru împuţinarea răului ca-
re ruinează sănătatea şi mântuirea oamenilor, îndeosebi: al-
coolul, fumatul, jocurile de noroc, petrecerile desfrânate, fil-
mele pornografice, cărţile imorale şi tot ceea ce strică tine-
retul şi nimiceşte familia – aceste două comori scumpe şi bu-
nuri sfinte ale poporului nostru.
Să nu ia parte deloc şi în nici un fel la lucrările nerodi-
toare ale întunericului, ci să le osândească, ajutând orice mă-
sură bună de stârpire a lor.
Printr-o purtare sfântă, să-i influenţeze spre bine pe cei
din jurul său.
Cine este un element nevrednic între oameni, nu poate fi
ostaş al Domnului.
130
Aici vom rămânea mereu
Aici vom rămânea mereu,

oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.
Aici vom rămânea, crezând

în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii, rând pe rând,
s-o nalţe mai strălucitoare.
Aici vom suferi mereu,

în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.
Şi-aicea vom muri-apărând

un adevăr şi-o moştenire
încununate în curând
de-o nesfârşită strălucire.
Aici, căci chiar pe-acest pământ

dorim să se mai nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.
Ca să-nviem de-aici, mereu,

prin noi şi noi urmaşi întruna,
arzând în veci lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, una.
131
capitolul 17
DESPRE VOLUNTARIATUL OASTEI

„Ştiu, Dumnezeul meu, că ispiteşti inimile şi iubeşti cu-
răţia inimii! Eu din inimă curată am jertfit toate şi văd acum
că şi poporul Tău, care se află aici, cu bucurie Îţi jertfeşte
Ţie” (I Paral. 29, 17).
„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
„Şi au făcut nu după cum au nădăjduit, ci s-au dat pe ei
înşişi întâi Domnului şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu”
(II Cor. 8, 5).
„Căci pe de o parte a primit îndemnul nostru, iar pe de
altă parte, făcându-se şi mai sârguitor, de bună voie a plecat
către voi” (II Cor. 8, 17).
„Fiecare să dea după cum socoteşte cu inima sa, nu cu
părere de rău sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care
dă cu voie bună” (II Cor. 9, 7).

„Nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu şi
nimic nu ne poate face mai asemănători cu El decât dragostea
132
inimii noastre pentru Hristos şi împlinirea de bunăvoia noas-

tră cu bucurie a voii Lui.”
„Toate virtuţile nu sunt decât bunăvoinţa şi dragostea
faţă de Dumnezeu sub diferite forme.”
Fericitul Augustin
„Dragostea vine din bunăvoinţă, iar bunăvoinţa vine din
dragoste.”
„Dragostea desăvârşită stă în dispreţuirea de bunăvoie a
slavei lumii, a bogăţiei şi a sărăciei, a plăcerii şi a întristării şi
a tot ce e vremelnic, pentru Numele şi Voia lui Iisus Hristos
Domnul nostru.”
„Hristos n-a dat ca semn de recunoaştere pentru ucenicii
Săi în lume minunile, ci dragostea... Dragostea statornică,
fierbinte şi de bunăvoie.”
Voluntariatul este „sfântă expediţie a laicilor pentru a
aduce suflete la picioarele preoţilor.”

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de
luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.
Creaţia Oastei a fost, de la început, un voluntariat, cu
luptători voluntari în toate părţile ţării.
133
Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului: un vo-

luntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele
învăţăturilor din Biblie şi Biserică.
Eu n-am chemat pe nimeni să pornească pe urmele mele,
dar i-am chemat pe toţi să pornească – din dragoste şi de bu-
năvoie – pe urmele Domnului Iisus, spre Golgota.
Nici o altă mişcare religioasă n-a pus cu bucurie şi de
bunăvoie pe drumuri atâţia harnici vestitori şi devotaţi lu-
crători ai Domnului ca Oastea Domnului.
Niciodată n-a avut ţara aceasta atâţia misionari laici,
plecaţi cu dragă inimă şi de bunăvoie spre toate satele şi ora-
şele ei ca să desţelenească ogoarele sufleteşti cu Cuvântul lui
Dumnezeu. Fraţii mei, să ne împlinim cu curaj şi cu hărnicie
lucrul pentru Domnul!
Fraţii mei, scris este: «Nimeni care pune mâna pe plug şi
se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumne-
zeu» (Luca 9, 62).
Aşa şi noi, prin oricâte lupte şi necazuri am avea să mai
trecem, – înainte, şi numai înainte!
„Faţă de toate încercările ce se vor mai face şi în viitor,
noi spunem răspicat: Oastea Domnului a fost, este şi trebuie
să rămână un voluntariat duhovnicesc”.
«Ce este Oastea Domnului?», pag. 240

Să vină în rândurile Oastei nesilit de nimeni, din dragă
inimă şi de bunăvoia lui, spre mântuirea sa.
134
Să se supună cu bucurie şi fără silă hotărârii şi legă-

mântului de a-L iubi şi sluji pe Domnul cu statornicie.
Să nu silească pe nimeni, dar să-i cheme cu dragoste pe
toţi, mai întâi copiii, soţul şi familia, ca să-L urmeze pe Dom-
nul, străduindu-se să le aprindă inima pentru iubirea Lui.
Să nu se lase înrobit de nimeni altui scop, ci să rămână
numai al Domnului şi numai pentru slujba Lui.
Să lupte ca Lucrarea cea sfântă a Domnului să rămână
mereu cu aceste două bunuri mai scumpe, care sunt viaţa şi
bucuria ei: voluntariatul duhovnicesc şi misionarismul laic.
Cine nu vine din dragoste şi nu-I slujeşte de bunăvoie lui
Hristos nu poate fi un bun ostaş al Său.
135
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă cu nădejde-n Cel din cer,

înaintea noastră merge Cel ce vina lumii şterge,
deci priviţi cu toţii Sus!
Calea lui Satan e ruptă, înainte, fraţi, la luptă,
înainte, cu Iisus!...
Trecem azi prin grele clipe, vom avea de suferit;

dar ostaşul e să lupte şi să meargă înainte,
cu privirea la Iisus.
Moartea cade, iadul plânge, Satan mâinile îşi frânge,
dar nainte, cu Iisus!
Nu ne înspăimântă moartea, frica a pierit din noi.

Înainte tot poporul, cu Iisus Biruitorul,
înainte, cu Iisus!
Cine vrea să lupte: vie! iar fricoşii să rămâie;
noi, nainte, cu Iisus!
Lipsa nu ne înspăimântă, suferinţa, nici atât.

Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,
noi luptăm pentru Iisus!
Ţelul nostru şi tot dorul e Iisus Biruitorul –
înainte, cu Iisus!...
Lupta noastră grea-i de-acuma; vom avea de dus nevoi;

însă cât trăi-va unul nu ne-om da nicicând napoi,
ci vom merge cu Iisus.
Cine e ostaş să vie, trădătorii să rămâie,
noi, nainte, cu Iisus!
136
capitolul 18
DESPRE RUGÃCIUNE

„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele
cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7-13).
„Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi
primi” (Matei 21, 22).
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită”
(Matei 26, 41).
„Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva
cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte vouă greşe-
lile voastre” (Marcu 11, 25).
„…Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni”
(Luca 5, 33).
„Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna
şi să nu-şi piardă nădejdea “ (Luca 18, 1).
„Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă ca să vă
întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi
înaintea Fiului Omului” (Luca 21, 36).
„Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune…”
(Fapte 1, 14).
„Deci Petru era păzit în temniţă şi se făcea necontenit
rugăciune către Dumnezeu pentru el, de către Biserică”
(Fapte 12, 5).
„La rugăciune stăruiţi” (Rom. 12, 12).
137
„Iar orice femeie care se roagă… cu capul descoperit îşi

necinsteşte capul…” (I Cor. 11, 5).
„Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni
şi de cereri…” (Efes. 6, 18).
„Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire”
(Col. 4, 2).
„Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17).
„…mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov
5, 16).
„Iar sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat; fiţi dar cu
mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni” (I Petru 4, 7).

„Rugăciunea este trebuitoare sufletului cum este respi-
raţia trebuitoare trupului.”
„Rugăciunea este unirea omului cu Dumnezeu, întărirea
păcii, mama lacrimilor, punte peste ispite, scăpare din întris-
tări, sfărmarea luptelor, lucrarea îngerilor, veselia viitoare,
izvorul virtuţii, cauza darurilor, propăşirea tainică, dovada
nădejdii, lumina minţii, tăierea deznădejdii, comoara celor ce
iubesc tăcerea, slăbirea furiei, oglinda propăşirii, descoperirea
inimii, arătarea viitorului, hrana sufletului, pecetea slavei.”
Sf. Ioan Scărarul
„Cel care ţine minte răul nu se poate ruga curat.”
Sf. Marcu Ascetul
„Sufletul alipit de Dumnezeu vorbeşte neîncetat cu El.”
Avva Filimon
138
„Fără rugăciune, viaţa noastră sufletească flămânzeşte,

însetoşează şi moare.”
„Cel ce ştie să se roage bine va şti şi să trăiască bine
pentru Dumnezeu.”
Fericitul Augustin
„Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu...”
„Cel ce iubeşte pe Dumnezeu de-a pururi stă de vorbă cu
Dânsul cum ar sta cu un tată, alungând orice duh pătimaş”.
Evagrie Monahul
„Rugăciunea particulară este cea făcută de fiecare cre-
dincios singur, sau împreună cu ai săi, sau cu alţi credincioşi,
în orice loc, în orice timp şi citită sau spusă pe de rost, după
alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni sau chiar
scoasă din taina inimii sale”.

Rugăciunea este puterea sufletului nostru în lupta pentru
mântuire.
Nu mulţimea vorbelor face rugăciunea bună, ci duhul,
puterea şi căldura din ea.
Rugăciunea nu poate petrece laolaltă cu păcatul. Că ori
rugăciunea va omorî păcatul, ori păcatul va omorî rugăciunea.
Numai cu ajutorul Duhului Sfânt putem coborî foc în
rugăciunile noastre.
Numai cu ajutorul Duhului Sfânt noi învăţăm a ne ruga.
Rugăciunea cea adevărată trebuie să aibă două izvoare:
139
pe Domnul Iisus şi Jertfa Lui şi pe Duhul Sfânt cu Focul cel

ceresc.
Rugăciunea cea cu putere este numai aceea care vor-
beşte prin Jertfa Crucii de pe Golgota, prin acest minunat
„telefon” ce ni l-a lăsat nouă Dumnezeu ca să vorbim cu El.
Să ne rugăm în Numele lui Iisus cel Răstignit... să cerem
totul prin sângele Lui... să-L rugăm pe El, Care S-a răstignit
pentru noi şi păcatele noastre, să prezinte rugăciunile noastre
în faţa Tatălui Ceresc.
Când te rogi, trebuie să stai în faţa lui Dumnezeu cu
toată fiinţa ta, cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău.

Să fie din adâncul inimii sale un om al rugăciunii.
Să iubească, să dorească şi să înseteze din tot sufletul
său după rugăciunea fierbinte şi puternică. Numai aşa va pu-
tea avea o viaţă biruitoare şi rodnică prin Duhul Sfânt.
Să ia parte totdeauna la adunările de rugăciune ale
fraţilor şi surorilor, cu toată fiinţa lui pătrunsă de marea
putere şi trebuinţă a rugăciunii, iar între fraţi şi în faţa
Domnului să fie cuviincios, evlavios, plin de cutremurul şi
dulceaţa rugăciunii.
Să se roage în toată vremea, să fie într-o rugăciune ne-
curmată pentru Lucrarea lui Dumnezeu, pentru lucrătorii Lui,
pentru surori, pentru tineret, pentru bolnavi, pentru bătrâni,
pentru toţi semenii săi care se află în orice fel de suferinţe şi
necazuri. În felul acesta harul lui Dumnezeu se va coborî tot-
deauna asupra sa. Aceasta îi va aduce şi lui însuşi multe bi-
necuvântări şi mare har de la Dumnezeu.
140
Rugăciunea trebuie făcută cu toată credinţa, dar şi cu

toată evlavia. E bine ca la rugăciune, pe cât se poate, să se
stea în genunchi şi cu faţa în aceeaşi direcţie, către Răsărit.
Apoi, să stăm cuviincios, fără să ne rezemăm peste paturi,
peste scaune, peste mese. Aceasta este o necuviinţă.
Cine nu are un suflet de rugăciune nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, Puterea şi Ajutorul nostru Sfânt,

Te rugăm, dă-ne totdeauna şi lumina, şi puterea, şi ajutorul
de care avem nevoie pentru a duce cu adevărat o viaţă de
rugăciune şi de înfrânare, precum ne cere Voia Tatălui Ce-
resc şi Cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Amin.
141
În ceasul sfânt al serii
În ceasul sfânt al serii,

când stelele răsar,
doresc al privegherii
şi-al rugăciunii har;
răpit primeşte gândul
al cerurilor mir
când tremură umplându-l
ca pe-un divin potir.
Se lasă fruntea caldă

pe Sfânta Carte lin
şi-n lacrimi dulci se scaldă
al dragostei suspin.
Şi toate suie, toate,
spre-al inimii sfânt Ţel,
iubirea doar mă poate
nălţa mai sfânt spre El.
Învăluită-n soare,
s-ascunde Faţa Lui,
tot Cerul e-o chemare
şi zboru-i larg – şi sui,
un imn slăvit e gândul,
iar sufletul potir
şi plouă-nfiorându-l
al harurilor şir...
Şi noaptea-i, cine ştie...

spre-al zorilor hotar
când fruntea grea re-nvie
înveşmântată-n har.
142
Viaţa este slavă
Viaţa este slavă

cu zări mereu mai noi,
nu ţi-o târî bolnavă
şi n-o-ngropa-n noroi.
Viaţa este muncă

spre rod tot mai frumos,
s-o faci ca pe-o poruncă
lăsată de Hristos.
Viaţa este aur

cu preţ nebănuit,
s-o-nalţi ca pe-un tezaur
Luminii dăruit.
Viaţa este luptă

şi Ţel ceresc şi sfânt,
ai râvnă ne-ntreruptă
şi nu te da înfrânt!
Viaţa e-o minune

şi-o ardere mereu,
înalţo-n rugăciune
prinos lui Dumnezeu.
Căci doar aşa trăită

viaţa şi-a-mplinit
chemarea ei slăvită
spre care s-a primit.
143
capitolul 19
DESPRE POST ªI ÎNFRÂNARE

„Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi fu-
rioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca
glasul vostru să se audă sus.
Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul
îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se
culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plă-
cută Domnului?
Nu ştiţi voi postul care Îmi place? zice Domnul. Rupeţi
lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul
celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor…” (Isaia 58, 4-7).
„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie is-
pitit de diavolul. Şi, după ce a postit patruzeci de zile şi pa-
truzeci de nopţi, la urmă a flămânzit” (Matei 4, 1-2).
„Tu însă, când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală,
ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care
este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti
ţie” (Matei 6, 17-18).
„Dar acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi
cu post” (Matei 17, 21).
„Şi nu se depărta de Templu, slujind noaptea şi ziua în
post şi în rugăciuni” (Luca 2, 37).
„Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se
144
cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră”

(Fapte 14, 23).
„…să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea…, ca să
nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (I
Cor. 7, 5).
„Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu
cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”
(I Cor. 9, 27).

„Postul este binecuvântarea familiilor, tatăl sănătăţii,
călăuza tinereţii, podoaba bătrânilor, bunul tovarăş al călăto-
rilor, oaspetele cel sigur şi bun al soţilor.”
Sf. Vasile cel Mare
„Postul cel adevărat nu stă atât în lepădarea de
mâncăruri, cât în lepădarea de păcate”
„Lipsa de post şi înfrânare înrăieşte pe om, leneveşte
trupul şi apleacă sufletul să alunece spre pieire.”
„Postul dă aripi rugăciunii să se înalţe uşor la cer.”
Sf. Vasile cel Mare
„Postul vestejeşte pofta trupului.”
„Postul n-aduce nici un folos dacă nu este unit cu pocă-
inţa, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi, binefacerea şi ve-
gherea.
145
Ce folos să postim de mâncare dacă nu alungăm din su-

flet relele obişnuiri?”

Pentru noi, ostaşii Domnului, postul şi rugăciunea sunt
cele două arme cu care Marele Biruitor, Domnul nostru Iisus
Hristos, l-a biruit pe Satana. Şi tot cu acestea îl vom putea bi-
rui şi noi.
Temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni.
Postul fără binefaceri este ca o nucă fără miez, ca un fagure
fără miere.
Toate posturile, toate jertfele şi rugăciunile nu ajung ni-
mic dacă urăşti pe de-aproapele tău. Şi dacă trăieşti în păcate
ascunse.
Prin post şi rugăciune a fost scos Satana din fiul lunatic
– tot aşa şi noi, numai dacă vom fi oameni rugători şi posti-
tori, vom putea scoate puterea păcatului din noi şi din alţii.
Adevăratul post şi adevărata înfrânare este să-ţi poţi răs-
tigni omul tău cel vechi pe Crucea Golgotei şi să poţi trăi o
viaţă de neîncetată ascultare la picioarele Crucii lui Iisus cel
Răstignit.
Eu aşa înţeleg postul, ca pe o punere la foame, ca pe o
slăbire a animalului din noi. Căci cum vom birui lumea şi
patimile, dacă îi dăm tot ce vrea câinelui din noi (firea noas-
tră cea veche şi lumească)?
Trebuie să postim nu numai de mâncări, ci de tot ce-i
place firii noastre pământeşti.
Aşa înţeleg eu: un post permanent, căci animalul din noi
pândeşte permanent. Altfel nu avem nici un folos.
146

Să se deprindă a posti cât mai des, după cum este rânduit
postul de către Biserică şi după cum se iveşte trebuinţa pen-
tru sine şi pentru alţii.
În zilele de post să fie şi mai veghetor, căci mai ales
atunci, în acele zile, vine Ispititorul cu tot felul de ispite şi pie-
dici, să ne facă să cădem, ca să nu avem nici un folos de post.
Să însoţească postul cu milostenii, cu binefaceri şi cu
rugăciuni. Postul fără acestea nu are nici o putere.
În zilele de post şi rugăciune, înfrânarea trebuie să fie
deplină şi de la orice, altfel postul nu este de nici un folos. Şi
pentru că numai aşa vom avea biruinţă şi vom fi sfinţiţi.
Cine nu se poate înfrâna în zilele de post este un om fi-
resc, un suflet uşuratic, un creştin lumesc, slab şi neputincios,
certăreţ, nervos, tulburat şi neliniştit, uşor de biruit pentru
orice pofte şi păcate pierzătoare, care nu are nici un folos de
postul său. Un astfel de postitor, în loc să fie un biruitor al
Ispititorului, este un biruit de el.
Cine nu cunoaşte şi nu practică postul nu este şi nu
poate fi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Iisuse, Tu, Cel care prin post şi rugăciune l-ai

biruit pe diavolul în pustie, Te rugăm, dăruieşte-ne şi nouă,
ostaşilor Tăi, în pustia acestei lumi, puterea de a primi prin
post, rugăciune şi înfrânare biruinţă asupra vrăjmaşului di-
avol, ca să plece ruşinat şi de la noi. Amin.
147
capitolul 20
DESPRE ADUNAREA FRÃÞEASCÃ

„Spune-voi numele Tău fraţilor mei; în mijlocul adunării
Te voi lăuda” (Ps. 21, 24).
„Lăuda-Te-voi, Doamne, în adunarea mare, întru popor
numeros Te voi lăuda” (Ps. 34, 17).
„Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a
locui fraţii împreună” (Ps. 132, 1).
„Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
„Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul în-
vaţă, să se sârguiască în învăţătură” (Rom. 12, 7).
„Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă
adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău” (I Cor. 11, 17).
„Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm,
are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate
spre zidire să se facă” (I Cor. 14, 26).
„Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă
în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se
supună, precum zice şi Legea” (I Cor. 14, 34).
„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie.
Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi cu toată înţelepciunea.
Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I în
psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Col. 3, 16).
148
„Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare,

ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6).
„Fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obi-
ceiul unora… Căci dacă păcătuim cu voia noastră după ce am
luat cunoştinţă de adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o
jertfă, ci o înfricoşată aşteptarea a Judecăţii şi iuţimea focului
care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 25-27).

„Mare lucru este adunarea la un loc a celor credincioşi,
căci ea lucrează aprinderea dragostei şi din ea se nasc toate
bunurile. Căci nu este nici un bun care să nu vină de la dra-
gostea din Hristos”.
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia 19, Evrei
„Adunările creştine se ţin Duminica, deoarece aceasta
este prima zi când Dumnezeu, după ce transformase întuneri-
cul şi materia, a creat lumina. Apoi pentru că în această zi
(Duminica) Iisus Hristos Mântuitorul nostru S-a sculat din
morţi”.
Sf. Iustin Martirul
„Căci precum fier pe fier se ascute şi lemn pe lemn se
aprinde, tot aşa, adunându-ne la un loc, noi sporim între noi
dragostea de Dumnezeu şi de oameni”.
„Adunaţi-vă des pentru a căuta cele de folos sufletelor
voastre, că nu vă va fi de nici un folos tot timpul credinţei
voastre dacă nu veţi fi găsiţi desăvârşiţi în timpul cel din ur-
mă. Căci în zilele din urmă se vor înmulţi profeţii mincinoşi
149
şi falşi şi cei ce strică. Şi se vor schimba oile în lupi şi dra-

gostea se va schimba în ură. Sporind fărădelegea, se vor urî
unii pe alţii şi se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va
arăta înşelătorul lumii, prefăcându-se în fiu al lui Dumne-
zeu... atunci se vor sminti mulţi... Iar cei ce vor stărui în cre-
dinţă vor fi mântuiţi de Însuşi Cel ce va veni... Şi atunci se
vor arăta cele trei semne ale adevărului: deschiderea ceruri-
lor, glasul trâmbiţei şi, al treilea, învierea morţilor, dar nu a
tuturor, ci numai a sfinţilor Lui...”
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli, 16, 2-8
„Când vă adunaţi, întăriţi-vă şi fiţi supuşi şi smeriţi, le-
pădând mândria. Că e mai bine pentru voi să fiţi găsiţi mici,
dar curaţi în turma lui Hristos, decât lăudăroşi şi să fiţi arun-
caţi afară.”
Sf. Clement Romanul
„Adunaţi-vă totdeauna cu toţii ca într-un templu al lui
Dumnezeu în jurul Unuia Care este Domnul Iisus Hristos.”
Sf. Ignatie
„În adunare preţuiţi tăcerea, căci luptele înfrânării lăun-
trice sunt mai uşoare decât luptele din afară ale vorbirilor.”
Sf. Isaac Sirul
„Dacă cu adevărat suntem fraţi şi dacă cu adevărat ne
ajutăm unii pe alţii, atunci desigur că la aceasta ne vom adu-
na totdeauna cu toţii. Adunarea ne va aduce la apropierea şi
prietenia folositoare şi prin aceasta vom împiedica pe acelea
care ne duc la Gheenă.”
150

Fraţii mei, adunările noastre sunt clădite şi trebuie să fie
clădite pe scumpa făgăduinţă: unde sunt doi sau trei adunaţi
în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.
Adunarea Oastei Domnului este o strângere în numele
Domnului Iisus, o strângere în jurul Crucii Lui, o strângere
de suflete care Îl cheamă pe Domnul în mijlocul lor.
Fraţii mei, eu vă rog cu lacrimi în ochi să nu vă mai
plângeţi că nu puteţi face adunarea fără om. Clipă de clipă
să vă aduceţi aminte că numai fără de Hristos nu putem
face nimic.
Fraţii mei, eu aştept să trăiţi cu toţii dulcea făgăduinţă a
Domnului Iisus din Evanghelia de la Matei 18, 20. Să aveţi
această făgăduinţă peste tot şi în toate adunările Oastei
Domnului.
Învăţaţi-vă să vă strângeţi la un loc în numele Domnului
Iisus, să vă rugaţi cu foc, să cântaţi cu foc, să plângeţi cu foc,
să vă iubiţi cu foc. Atunci va fi cu adevărat în voi şi între voi
Iisus Hristos şi Duhul Sfânt.
Învăţaţi-vă a vă încrede cât mai mult în Domnul – şi tot
mai puţin în om. Căci omul este muritor şi schimbător, azi
vine şi mâine se duce. Azi iubeşte Oastea, mâine o părăseşte.
Azi e cu fraţii, mâine împotriva lor. Dar Domnul rămâne cu
noi în veac.
Fraţii mei, fiţi tari în făgăduinţa de la Matei 18, 20.
Căci va veni vremea când nu veţi mai putea face decât ast-
fel de adunări, de doi-trei. Adunarea celor doi-trei este adu-
narea pe care nimeni nu o va putea lua de la noi. Nici lu-
mea, nici iadul.
Dar aveţi grijă, fraţii mei, să nu pierdeţi dintre voi duhul
dragostei, al smereniei, al curăţiei şi al lacrimilor. Şi să nu
151
vină între voi duhuri străine, duhuri sectare, duhuri de certuri

şi de dezbinări, care să nimicească pacea şi unitatea dintre
voi. Acela prin care vor veni astfel de sminteli ar fi mai bine
pentru el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în
mare. Căci păcatul sinuciderii ar fi mai uşor pentru un astfel
de om decât păcatul dezbinării şi tulburării unei adunări a lui
Dumnezeu.

Să se socotească în faţa lui Dumnezeu ca fiu şi membru
viu şi răspunzător faţă de adunarea frăţească, faţă de asculta-
rea pe care o datorează Oastei Domnului.
Să facă totul pentru a nu lipsi niciodată de la adunările
frăţeşti.
La adunare, stând pe cât este posibil separat fraţii şi se-
parat surorile, tot timpul să se simtă, ca în faţa Domnului, as-
cultând cu evlavie Cuvântul, înălţând cu lacrimi şi cu foc ru-
găciunile şi cântând cu toată inima cântările spre slava lui
Dumnezeu.
Să-i caute pe cei nou-veniţi sau pe cei mai slabi şi mai
bătrâni, spre a-i ajuta şi a-i apropia cu căldură de Domnul şi
de adunare.
Atât fraţii, dar mai ales surorile, să fie îmbrăcaţi cuviin-
cios totdeauna – dar la biserică şi la adunare nimeni să nu fie
îmbrăcat necuviincios, spre a nu da prilej de sminteală nimă-
nui şi spre a nu nesocoti nici unul din Cuvintele Domnului
care ne porunceşte aceasta.
Să nu întârzie la venire şi nici să nu se grăbească la
plecarea de la biserică şi adunare, când nu este forţat la
152
aceasta de împrejurări din afară. Ci tot timpul rânduit bise-

ricii şi adunării să-l petreacă folositor şi evlavios în asculta-
re şi în rugăciune.
Nici un frate să nu considere adunarea Domnului ca şi
cum ar fi proprietatea sa, purtându-se ca un Diotref care face
ce vrea el, fără a ţine seama şi de ceilalţi fraţi. Adunarea tre-
buie să aibă cel puţin trei fraţi lucrători care să fie uniţi în tot
ce trebuie să se facă în adunare. Cuvântul să nu fie împiedi-
cat, tinerii să nu fie îndepărtaţi, străinii să nu fie îngăduiţi să
tulbure, purtările lumeşti să fie mustrate. Totul să se facă însă
cu înţelepciunea iubirii părinteşti şi răspunzătoare.
Adunarea frăţească este rodul Duhului Sfânt şi tot ce se
petrece în ea trebuie să fie ţinut sub îndrumarea Sa cea sfân-
tă. Oricine se ridică să ia cuvântul trebuie să facă acest lucru
cu toata smerenia şi frica, spre a nu păcătui mânat de firea sa,
şi nu de Duhul. Vai de cei ce nimicesc adunarea Domnului!
Pe aceia o să-i nimicească mânia lui Dumnezeu.
Cine este nepăsător de adunare nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne, Duhule Sfinte, Te rugăm, alungă din noi orice

îndemn al firii pământeşti şi ajută-ne să umblăm în adunarea
Ta călăuziţi numai de îndemnurile Tale şi stăpâniţi numai de
puterea Ta. Amin.
153
Nu-i loc mai sfânt

Nu-i loc mai sfânt decât acela
unde-i Hristos şi-unde-s ai Săi,
acolo-i Duhul Sfânt putere,
acolo-i dragostea văpăi.
Cuvântul Sfânt acolo-i soare,
credinţa-i umblet fericit,
iar părtăşia sfinţitoare
e-avutul cel mai strălucit.
Nu-s stări mai sfinte ca acelea
de pe Taborul luminos,
când e Hristos în toţi ce cântă
şi toţi ce cântă-s în Hristos;
când de Hristos e plin cuvântul
şi-n rugăciune-i plin de El,
atunci şi-afară şi-nlăuntru
Hristos străluce-n orice fel.
Nu-i ceas mai sfânt decât acela
în care-s fraţii adunaţi
şi inimi lângă inimi una
în duh se roagă-ngenuncheaţi;
când rugăciunea lor se-nalţă
scăldată-n lacrimi prin Hristos,
îngerii-s fraţi, iar fraţii-s îngeri,
pământu-i sus, iar ceru-i jos.
Nu-i har mai sfânt decât acela
să fii cu Domnul şi cu-ai Săi
în rugăciune, şi-n cântare,
şi-n lacrimi lângă fraţii tăi.
Oriunde-s ei, fă tot şi du-te,
oricâţi sunt ei, fă tot şi stai,
oricum sunt ei, fă tot şi-i caută,
că unde-s ei e-un colţ de rai.
154
capitolul 21
DESPRE CÃSÃTORIE ªI FAMILIE

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Fac. 1, 28).
„Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului
pântecelui. Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa
sunt copiii părinţilor tineri” (Ps. 127, 3-4).
„Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi feme-
ie… Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va
lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup... Deci, ce a îm-
preunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6).
„Oricine îşi lasă femeia sa şi ia pe alta săvârşeşte adulter; şi
cel ce ia pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter (Luca 16, 18);
„Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi
femeia bărbatului.” (I Cor. 7, 3).
„Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe si-
ne însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat” (Efes. 5, 33).
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu
ele” (Col. 3, 19).

„Căsătoria este scutul curăţiei şi împlinirea voii lui
Dumnezeu spre viaţa oamenilor.”
155
„Căsătoria este aşezată de Dumnezeu pentru aceste două

temeiuri: dragostea dintre soţi şi naşterea de copii.”
Asterie al Amasiei
„Rostul înalt şi sfânt al nunţii respinge total muzica lu-
mească, dansurile şi cântecele ruşinoase, vorbele stricate, pompa
diavolească, toate cele neruşinate care au loc de obicei la nunta
lumească. Acestea sunt păcate şi zdruncină legătura căsătoriei.
Este ca şi cum ai chema demonii la nunta ta. Toate acestea tre-
buie înlăturate... să fie chemat Dumnezeu în viaţa noastră.”
„Cei doi soţi sunt un trup şi un suflet, iar ei împreună să se
roage şi să postească. Unul pe altul să se înveţe şi să se sprijine.
Hristos atunci Se bucură şi îşi trimite pacea Sa peste ei. Unde
sunt ei doi este şi El. Iar unde este El acolo nu este cel rău.”
Tertulian
„Înainte de oricine să-L invităm pe Iisus la nuntă. El va
veni sigur, dacă facem nunta în chip sfânt.”
„Naşterea de copii din unirea soţului cu soţia lui este în
însăşi natura ei o poruncă a lui Dumnezeu. Şi o garanţie de
iubire între cei doi soţi.”
„Rostul celor căsătoriţi este naşterea de fii.”
„Familia creştină trebuie să fie vatră în care focul dra-
gostei să nu se stingă niciodată şi de la care să se aprindă şi
să se încălzească societatea şi lumea.”
156

Temelia unei vieţi familiale fericite este Mântuitorul
Iisus Hristos şi Cuvântul Lui. Este viaţa celor doi tineri trăită
cu El şi cu sfântul Cuvânt al Evangheliei Lui.
Vai de căsnicia din care s-a stins rugăciunea celor doi
împreună. Vai de căsnicia din care s-a pierdut dulceaţa iubirii
evanghelice. Vai de căsnicia din care lipseşte Cuvântul cel
sfânt al lui Dumnezeu.
Căsătoria este de la Dumnezeu, desfrânarea este de la
diavolul.
Păstraţi curăţia căsătoriei, că nu-i binecuvântare mai ma-
re ca aceea pe care o revarsă Dumnezeu peste căsătoria care
se păstrează curată, cum nu-i chin mai amar ca în căsnicia pe
care a spurcat-o păcatul unuia sau al amândurora.
Bărbatul nu trebuie să-şi chinuiască soţia sub cuvânt că
el este bărbat. El n-are în faţa lui Dumnezeu un mai mare preţ
decât dacă este mai bun ca ea. Nici un bărbat nu are drept
să-şi dispreţuiască soţia sa pentru că ea este femeie, iar el
este bărbat. Căci înaintea lui Dumnezeu amândoi sunt la fel,
după cum este scris: „Dacă femeia este din bărbat, tot aşa
bărbatul este prin femeie – şi toate sunt de la Dumnezeu...”
Copiii sunt darul lui Dumnezeu făcut căsătoriei curate.
Părinţii curaţi vor avea copii sfinţi, dar căsătoriile vinovate
vor fi pedepsite şi prin copiii lor.
Căsătoriile vinovate şi cele care nu cunosc înfrânarea în
zilele de post, de Duminici şi sărbători, vor fi pedepsite prin
copiii lor nefericiţi, bolnavi, ori răi.
Orice căsătorie are două mari răspunderi înaintea lui
Dumnezeu:
curăţia dragostei şi nedespărţirea părinţilor, mai întâi,
apoi naşterea şi creşterea de copii credincioşi.
157
Numai acele căsătorii vor fi fericite şi cinstite cu adevă-

rat, unde amândoi soţii şi-au împlinit în totul aceste două
mari îndatoriri sfinte de părinţi adevăraţi.

Dacă se gândeşte la Taina Căsătoriei, cerând călăuzirea
Duhului Sfânt, să aştepte şi să se pregătească pentru aceasta
cu un cuget şi cu o viaţă curată. Să nu se grăbească a-şi opri
ochii şi inima asupra nimănui, până ce, mai întâi, cere îndru-
marea lui Dumnezeu cu rugăciune şi post, apoi a fraţilor, a
părinţilor şi a Bisericii.
Să facă nunta întru totul după voia lui Dumnezeu, ferită
de orice băutură îmbătătoare şi, orice petreceri lumeşti. Să ţi-
nă seama de îndrumările Evangheliei şi de ale fraţilor mai
mari în Domnul.
Să nu se căsătorească împreună cei ce sunt rudenii de
grade oprite de Biserică.
Să urmeze tot timpul căsniciei o viaţă după voia şi după
Cuvântul lui Dumnezeu, rugându-se împreună, ajutându-se
cu dragoste şi cu evlavie.
Neînţelegeri nu trebuie să fie niciodată, ci îngăduinţă şi
răbdare totdeauna. Când vine ispita mâniei, furtuna să dureze
puţin şi seninul să vină repede, cu soare şi îmbrăţişări.
Soţul să nu-şi dispreţuiască soţia şi nici ea pe el. Să nu
se vorbească niciodată de rău unul pe altul. Să nu se batjoco-
rească şi nici să se certe. Acestea sunt păcate mari înaintea
lui Dumnezeu, şi urmările lor sunt rele atât pentru părinţi, cât
şi pentru copii.
158
Să respecte încă de la început şi până la sfârşit, prin ru-

găciune şi înfrânare, zilele de post, de Duminici şi sărbători,
pentru ca Dumnezeu să le poată binecuvânta căsnicia cu dra-
goste totdeauna nouă şi frumoasă, iar copiii cu sănătate, cu
înţelepciune şi cu ascultare. Oricine nu ţine seama de aceste
zile cu înfrânare şi cu evlavie, poate fi pedepsit atât în trupul
său, cât şi în copiii săi. Toţi copiii care se nasc din unirile
neîngăduite, din zilele sărbătorilor şi ale postului, pot fi o ne-
fericire pentru părinţii lor, căci vor fi ori bolnavi, ori neas-
cultători. Fiindcă însoţirile neîngăduite, chiar între soţi, în
zilele oprite nu sunt binecuvântate, ci osândite înaintea
Domnului (I Cor. 7, 5; I Tes. 4, 4-5).
Să nu se despartă de soţul său sub nici un cuvânt.
Să nu înceapă nici o zi şi nici o noapte fără să se roage
amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în
Hristos.
Cine este necredincios în căsnicie, nepăsător şi fără dra-
goste de soţ nu poate fi un bun ostaş al lui Hristos.
159
De dragoste şi milă
De dragoste şi milă are

nevoie orişice flămând,
acela care nu iubeşte
nu-i frate-adevărat nicicând.

nevoie-un om, oricine-ar fi,
nu pot fi buni părinţi vreodată
aceia ce nu pot iubi.

nevoie tot ce-i viitor,
de nu poţi să iubeşti puternic
să nu te faci învăţător.

nevoie orice duh sărac,
acei ce nu pot să iubească
păstori să nu se facă-n veac.

nevoie orice păcătos,
cei ce nu pot să se jertfească
să nu vorbească de Hristos.
160
capitolul 22
DESPRE CREªTEREA COPIILOR

„În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe
cei ce se tem de El” (Ps. 102, 13).
„Fiii tăi ca nişte vlăstare tinere de măslin, împrejurul
mesei tale” (Ps. 127, 3).
„Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda în-
drumările maicii tale” (Pilde 1, 8).
„Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt
părinţii lor” (Pilde 17, 6).
„Pedepseşte pe feciorul tău cât mai este nădejde (de îndrep-
tare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori” (Pilde 19, 18).
„Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă;
chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6).
„Hrănit-am feciorii şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit
împotriva mea” (Isaia 1, 2).
„Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit
dinţii” (Iezec. 18, 2).
„Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi
fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Ma-
tei 18, 3).
„Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceşti mici, că
zic vouă: că îngerii lor, în ceruri, pururea văd Faţa Tatălui
Meu, Care este în ceruri” (Matei 18, 10).
161
„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca

aceştia este împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri,
ci creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4).
„Copiilor, ascultaţi de părinţii voştri întru toate, căci aceas-
ta este bine-plăcut Domnului. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie
pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască” (Col. 3, 20-21).
„Şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care
pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru
Hristos Iisus” (II Tim. 3, 15).

„Părinţii care nu-şi cresc copiii în frica lui Dumnezeu îi
nasc pentru o viaţă trecătoare şi îi împing în moartea veşnică.”
Fericitul Ieronim
„Ai ştiut să-ţi naşti copiii? Să ştii să-i şi creşti cum tre-
buie. Pentru ca să porţi cu vrednicie numele de părinte, iar
fiii tăi să te cinstească.”
Sf. Tihon
„Părinţii vor fi răspunzători şi pedepsiţi nu numai pentru
păcatele lor, ci şi pentru ale copiilor lor, dacă nu se vor osteni
să-i crească în duhul evlaviei şi al ascultării de tot Cuvântul
lui Dumnezeu.”
„În sânul familiei îşi primeşte copilul primele îndrumări
de viaţă care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna.
Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi
înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai
162
bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor

în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi înde-
lungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor.”

O ceară caldă este sufletul copiilor voştri. Aveţi grijă ce
fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în sufletele lor. Ei vor
creşte aşa cum îi învăţaţi voi.
Părinţilor, aveţi grijă, un ogor ce aşteaptă semănatul şi
sămânţa este sufletul copiilor voştri. Voi sunteţi răspunzători
înaintea lui Dumnezeu şi a viitorului ce fel de sămânţă semă-
naţi în acest ogor curat, care este sufletul copiilor şi al tine-
rilor voştri.
Eşti tată de familie, eşti mamă unor copilaşi?
Lucrează în moşioara aceasta în aşa fel, ca tu şi toată ca-
sa ta şi a copiilor tăi să fiţi fericiţi prin ascultarea şi slujirea
Domnului.
Prin creşterea copiilor după voia lui Dumnezeu, părinţii
îşi pregătesc şi mântuirea lor şi a copiilor care îi vor urma.
Aceasta este cea mai mare şi cea mai sfântă îndatorire lăsată
de Dumnezeu tuturor soţilor şi părinţilor.
De vină este aici şi proasta educaţie ce li se dă copiilor,
strecurându-se în ei frica de stafii şi diavoli de noapte, în loc
să se strecoare în sufletul lor, încă de mici, frica de păcat şi
de diavolul păcatului. Mamele şi părinţii care nu-L cunosc pe
Domnul strecoară în sângele copiilor o frică falsă. Dar frica
asta poate fi omorâtă prin sângele Golgotei.
«Fricoşii», ed. a II-a, Editura
«Oastea Domnului», Sibiu, 1996, p. 41
163
De aceea, ori cine intră

Să nu se îngrijoreze că fiii săi care se vor naşte nu vor
avea ce mânca sau cu ce se vor îmbrăca. Acela care le trimite
sufletul din cer ca să se zămislească în trup, pe pământ, le
pregăteşte odată cu aceasta tot ce vor avea nevoie, ca şi fap-
tele bune în care trebuie să umble (Efes. 2, 10).
Creşterea copiilor în mustrarea şi învăţătura Domnului
este un lucru atât de însemnat şi o datorie atât de sfântă, încât
oricine nu o face va fi pedepsit şi în viaţa aceasta şi în cea
viitoare.
Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea Dom-
nului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor zilnic.
Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora adu-
ce nenorocirea tuturora.
Acela care nu-şi dă toate silinţele să crească fii credinci-
oşi nu se poate numi un bun ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, sfinţeşte căsnicia

noastră şi pe copiii noştri printr-o neîncetată rugăciune, prin
Cuvântul Tău zilnic şi printr-o fericită dragoste mulţumitoa-
re şi bucuroasă. Amin.
164
Vreţi voi, părinţi
Vreţi voi, părinţi, să fie copiii voştri sfinţi?

Scăldaţi-i nu în apă, ci-n lacrime fierbinţi.
Hrăniţi-i nu cu pâinea aceasta de pământ,

ci cu puterea dulce a Sfântului Cuvânt.
Vreţi voi să vă asculte în totul şi mereu?

Dar ascultaţi voi oare aşa de Dumnezeu?
Vreţi voi ca ei să fie copii ai firii noi?

Dar viaţa voastră cum e şi ce văd ei la voi?
Îi vreţi cu-mbrăcămintea smeriţi şi cumpătaţi

şi cu umblări curate? Dar voi cum vă purtaţi?
Când voi umblaţi ca lumea şi vă-mbrăcaţi aşa,

voi veţi purta osânda de creşterea lor rea!
Cădeţi mai bine-n lacrimi, cu-amar să vă rugaţi

să vi se ierte vina – şi viaţa vi-o schimbaţi!
Abia atunci vor creşte şi-ai voştri fii frumos

cu sufletul şi trupul, urmaşi ai lui Hristos.
165
capitolul 23
DESPRE DUHUL SECTAR

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în hai-
ne de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor
îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 15-16).
„Vedeţi să nu vă amăgească cineva... Căci mulţi vor
veni în Numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi
vor amăgi” (Matei 24, 4-5).
„Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci minci-
noşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească,
de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi… Deci de vă vor zice vouă:
Iată, este în pustie, să nu ieşiţi; iată, este în cămări, să nu cre-
deţi...” (Matei 24, 24-26).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbi-
nări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. De-
părtaţi-vă de ei” (Rom. 16, 17).
„Dar eu v-am scris acum ca să nu vă amestecaţi cu vre-
unul care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau
închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor” (I
Cor. 5, 11).
„Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea
să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).
„Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe
voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, care nu este
166
alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe

Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din
cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am ves-
tit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum
vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât
aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 6-9).
„Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă des-
partă (de mine), ca să-i iubiţi pe ei” (Gal. 4, 17).
„Ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi
încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oameni-
lor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţinând ade-
vărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, care este ca-
pul – Hristos” (Efes. 4, 14-15).
„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi învăţat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II
Tes. 2, 15).
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cu-
vintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de
învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, ca-
re nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de
cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli
viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi
lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de
câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia” (I Tim. 6, 3-5).
„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor” (II Tim. 4, 3).
„Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi
de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt ne-
folositoare şi deşarte.
De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtea-
ză-te!” (Tit 3, 9-10).
167
„Deci ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână;

de va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâ-
ne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (I Ioan 2, 24);
„Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura
aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele
rele” (II Ioan 10).

„Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătu-
ră potrivnică şi credinţă deosebită învăţăturii apostolice.
Dacă s-ar face aceasta din neştiinţă sau amăgire, trebuie
a fi îndreptaţi. Dar, fiindcă aceştia din urmă de bunăvoia lor
păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi de ei.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Romani
„Nici sângele martirului nu poate să şteargă păcatul de a
dezbina pe fraţi.”
Sf. Ciprian
„Osteneşte-te şi preîntâmpină răul... mai înainte de a
veni vătămarea... Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni
lupul ca să le sfâşie.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia II Timotei
„Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să ur-
măm acelora care din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire
s-au făcut conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagu-
bă şi primejdie, dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la
ceartă şi la răscoală ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.”
Sf. Clement Romanul
168

„Satana foloseşte şi astăzi ispita religioasă... el vor-
beşte de multe ori în Numele lui Dumnezeu şi din cuvin-
tele lui Dumnezeu şi se preface în fiu al lui Dumnezeu; se
preface a fi un trimis al lui Dumnezeu, un înger de lumină
(II Cor. 11, 14).
Un sectar milenist predica odată oamenilor că nu există
iad, că nu este rai şi că nu este pedeapsă veşnică. În dosul
lui însă era diavolul care, în numele iubirii lui Dumnezeu,
încerca să dărâme una din învăţăturile de temelie ale creşti-
nismului...
Sectarismul nu se poate combate decât cu o puternică
lucrare de evanghelizare. Oastea Domnului tocmai acest lu-
cru îl face.
Trebuie să ne purtăm faţă de sectari cu dragoste, să în-
cercăm a-i îndrepta prin puterea dragostei lui Hristos.
Aceasta este prima cale. A doua este să ne ferim de dis-
cuţiile nefolositoare cu sectarii îndărătnici. De omul eretic –
spune Sf. Pavel – după una şi a doua sfătuire să te depărtezi.”
(Tit 3, 7-10).

Să se ferească, să nu aibă nici un fel de părtăşie cu acei
care au duhul sectar şi care umblă să tulbure credinţa şi adu-
nările fraţilor.
Să nu ia deloc parte la adunările sectare, spre a nu se lă-
sa ispitit de duhul şi de învăţătura acestora.
Să nu cheme şi să nu dea voie la cuvânt în adunările
169
Oastei acelora care sunt cunoscuţi a avea duh potrivnic şi

sectar.
Să nu citească şi să nu răspândească printre fraţi scrieri
care au învăţături şi îndemnuri spre sectarism.
Să nu se ia la ceartă de cuvinte cu cei care sunt stăpâniţi
de duhul sectar. Nu trebuie să păcătuim coborând Cuvântul
lui Dumnezeu până la certuri.
Dacă a avut ceva cândva sectar în inimă sau în gânduri,
să scoată aceste încredinţări din suflet şi să primească încre-
dinţările pe care le au fraţii şi toată Lucrarea Oastei.
Să se poarte cu iubire şi cu milă faţă de cei rătăciţi de la
credinţă, faţă de cei care ar mai putea fi îndreptaţi, dar cu
hotărâre şi depărtare de toţi cei îndărătnici.
Cine trăieşte în duhul sectar nu poate fi un ostaş al
Domnului Iisus.
170
Vin proorocii mincinoşi
Vin proorocii mincinoşi tot mai mare gloată,

numărul şi felul lor umplu lumea toată;
gurile li-s tot mai largi, pline de minciună
şi la ei cei înşelaţi tot mai mulţi se-adună.
Vin proorocii mincinoşi, duhurile rele

îi tot scot mereu mai mulţi, lumea s-o înşele.
Predicând despre-adevăr, mint cu neruşine
şi de larma gurii lor uliţele-s pline.
Vin proorocii mincinoşi – şi orice-ntrebare

o răstoarnă prefăcut gura-nşelătoare;
pe toţi ochii lumii pun palma blestemată,
iată corul lor nebun lumea cum o-mbată!
Vin proorocii mincinoşi tot mai cu-ndrăzneală,

luptă contra lui Hristos duhul lor cu fală.
Şi toţi cei ce n-au primit Adevărul dulce
după-a lor minciuni la iad gloată se vor duce.
...Vin proorocii mincinoşi! Suflete smerite,

depărtaţi-vă de ei căile grăbite!
Căci curând, în fruntea lor, vine răul care
numai Domnu-l va zdrobi cu a Lui suflare.
171
capitolul 24
DESPRE UNITATE ªI DEZBINARE

„Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce
vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum
Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să
fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).
„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună, în
acelaşi loc” (Fapte 2, 1).
„Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42).
„Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi,
frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi
întru curăţia inimii” (Fapte 2, 46).
„Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau
una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci
toate erau de obşte” (Fapte 4, 32).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbi-
nări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. De-
părtaţi-vă de ei” (Rom. 16, 17).
„Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru
Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări în-
tre voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi
înţelegere” (I Cor. 1, 10).
172
„Căci mai întâi aud că atunci când vă adunaţi în biserică,

între voi sunt dezbinări, şi în parte cred” (I Cor. 11, 18).
„Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care so-
cotim aceasta, căci dacă unul a murit pentru toţi, au murit
deci toţi” (II Cor. 5, 14).
„…ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri
şi cele de pe pământ” (Efes. 1, 10).
„Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului întru legătura pă-
cii” (Efes. 4, 3).
„…strâns uniţi în iubire, să aibă belşug deplinei înţele-
geri pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui
Hristos” (Col. 2, 2).
„Iar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care
este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 14).
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depăr-
tează-te” (Tit 3, 10).

„Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi
intrare decât făcând dezbinări. Astfel prin duhul dezbinării şi
prin lucrătorii ei, Satana se furişează înăuntrul ei – şi pe urmă
vin smintelile. Aşa că smintelile vin din dezbinări – şi vai
aceluia prin care vin.
Nu ar fi sminteli şi dezbinări dacă nu s-ar face învăţătu-
ră potrivnică şi credinţă deosebită împotriva învăţăturii a-
postolice.
Pe cei care fac dezbinarea din neştiinţă ori din amăgire,
trebuie să-i îndreptaţi. Dar de acei oameni care de bunăvoia
lor şi cu ştiinţă păcătuiesc, trebuie să vă depărtaţi şi să vă
despărţiţi de ei.”
Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia Romani
173
„Nici sângele martiriului nu poate să şteargă păcatul de a

dezbina pe fraţi.”
Sf. Ciprian
„Osteneşte-te şi preîntâmpină răul... mai înainte de a
veni vătămarea. Pune oile în siguranţă mai înainte de a veni
lupul ca să le sfâşie.”
„Este drept să ne supunem lui Dumnezeu decât să urmăm
acelora care, din mândrie şi din dorinţă de răzvrătire s-au făcut
conducători ai invidiei. Că vom suferi mare pagubă şi primej-
dia e dacă vom urma orbeşte pe cei care aţâţă la ceartă şi la
răscoală, ca să ne înstrăineze de ceea ce este bine.”
„Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu dacă vă supuneţi

conducătorilor voştri şi dacă daţi cinstea cuvenită păstorilor
voştri duhovniceşti.”
Sf. Clement Romanul
„Supuneţi-vă episcopului vostru şi supuneţi-vă şi voi unii
altora, după cum şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a supus
Tatălui, iar apostolii s-au supus lui Hristos Domnul şi Tatălui
şi Sfântului Duh, ca să fie unire şi trupească şi sufletească.”

Oastea Domnului a dat Bisericii şi preoţilor un mare
ajutor în combaterea sectarismului. Ea dă sufletelor păşunea
duhovnicească, oprindu-le să plece în altă parte s-o caute.
Statutele Oastei Domnului au fost de la început şi trebuie
să fie până la sfârşit: dragostea, părtăşia şi lacrimile iubirii lui
174
Hristos. Acestea ne-au ţinut uniţi şi acestea ne-au făcut să fim

totdeauna fericiţi şi bucuroşi împreună... Şi, până când acestea
vor fi între noi, ele ne vor păzi de orice dezbinare şi nimicire.
Smerenia şi sinceritatea sunt cele două virtuţi pe care
Scumpul nostru Mântuitor Iisus Hristos ne-a poruncit să le în-
văţăm de la El. Acestea două sunt trăsăturile cele mai deosebite
ale Oastei Domnului. Oricând vine cineva la Domnul şi intră în
Oastea Lui, el află aici smerenia şi sinceritatea. Şi, atâta vreme
cât face parte cu adevărat din Oaste, el este smerit şi sincer. În-
dată ce devine mândru şi prefăcut, el a pierdut duhul Oastei, a
pierdut duhul lui Hristos – şi nu mai este al Lui (Rom. 8, 9).
Şi nu mai este nici ostaş adevărat.

Să caute zi de zi să fie sincer atât cu Domnul, cât şi cu
fraţii şi să umble în smerenie, ferindu-se de orice păcat tru-
pesc ori sufletesc.
Să ne ferim de orice neascultare, căci am auzit de la
înaintaşii noştri sfinţi cât de şiret se strecoară şarpele Satana
cu ispitele lui ca să ne fure mintea cu învăţături străine şi să
ne piardă inima cu duhuri dezbinătoare.
În Lucrarea Evangheliei, vrăjmaşul Satana îşi are multe
ascunzişuri, din care atacă pe neaşteptate sufletele care caută
pe Domnul şi mântuirea. Sunt atâtea duhuri viclene care se
prefac în duhuri curate şi care vin să ne ispitească cu felurite
crezuri, pentru ca noi să ne părăsim credinţa noastră bună şi
s-o luăm pe a lor cea rea. Să părăsim adunarea noastră şi să
mergem la a lor. Să ne dezbinăm de fraţii noştri şi să ne ali-
pim de ai lor.
175
Aceste îndemnuri vin de le Satana, cel prefăcut, şi vai de

cine le ascultă!
Nici un frate ostaş adevărat nu trebuie să primească du-
hul sectar, căci oricine primeşte acest duh îndată devine
neascultător şi dezbinător.
Duhul sectar este acela care îl face pe om mândru şi lău-
dăros. El începe să nu mai asculte de fraţi, socotindu-i mai
prejos şi mai neînvăţaţi ca el. Începe să batjocorească lucrurile
sfinte şi să le părăsească. Începe să dispreţuiască învăţătura Bi-
sericii şi Oastei şi să o înlocuiască cu alta. Oricine face aşa,
acela a primit duhul cel dezbinător în inima sa – şi acela nu
mai face parte din Oastea Domnului. Cu cât pleacă mai repede
dintre noi, cu atâta va fi mai bine, fiindcă cei ce se îmbolnă-
vesc de răul acesta adesea nu se mai vindecă niciodată...
Să nu luăm deloc parte cu cei ce au duh sectar şi învă-
ţături sectare, ca să nu ne pierdem duhul şi învăţătura noastră.
Să nu chemăm, nici să nu dăm voie în adunările noastre
să vorbească cei ce au duh sectar, ori învăţături sectare. Dacă
vine un necunoscut, el nu trebuie lăsat să vorbească decât
după ce ne convingem că este cinstit.
Să nu citim cărţi cu învăţături străine şi să nu ne luăm la
ceartă din Biblie cu sectarii. Să nu păcătuim certându-ne din
Cuvântul lui Dumnezeu cu ei şi dându-le prilej să batjoco-
rească lucrurile sfinte. Să ne depărtăm îndată şi definitiv de
astfel de oameni, căci noi nu-i vom putea îndrepta pe ei, dar
ei ne-ar putea rătăci pe noi. Mulţi au pierit aşa.
O, Doamne, Duhul Adevărului şi al Iubirii, Te rugăm,

păzeşte-ne de duhul dezbinărilor eretice... Iar dacă ne ispi-
teşte vreodată, scapă-ne de el atât pe noi, cât şi adunarea şi
familia noastră. Amin.
176
Conştiinţa unităţii
Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând

să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând,
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.
Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,

unitatea şi credinţa toate-nving şi toate pot;
fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.
Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,

nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.
Pentru dragul unităţii luptă-te să ai oricând

cu ai tăi acelaşi cuget, crez, şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa părtăşiei să vă fie mai de preţ.
177
capitolul 25
DESPRE HAR ªI PÃCAT

„Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi
Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-şi ascun-
dă faţa ca să nu vă audă” (Isaia 59, 2).
„Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula
împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt
împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul
acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32).
„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevă-
rul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).
„Ci prin harul Domnului Iisus Hristos, credem că ne
vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia” (Fapte 15, 11).
„Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe su-
fletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe ca-
re am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia
harului lui Dumnezeu” (Fapte 20, 24).
„Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dum-
nezeu” (Rom. 3, 23).
„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume
şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii,
pentru că toţi au păcătuit” (Rom. 5, 12).
178
„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui

Dumnezeu, viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru”
(Rom. 6, 23).
„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului,
care este în mădularele mele… Deci, dar, eu însumi cu min-
tea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păca-
tului” (Rom. 7, 23-25).
„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu
e de la voi; este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2, 8).
„Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor
oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi
poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciu-
ne, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădej-
de şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13).
„Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat
cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici
o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focu-
lui care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 26-27).
„Veghind cu luare-aminte ca nimeni să nu rămână lipsit
de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină
de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molip-
sească” (Evrei 12, 15).
„Ci fiecare este ispitit când este atras şi momit de însăşi
pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată
săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 14-15).
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor sme-
riţi le dă har” (Iacov 4, 6).
„El a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn,
pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; cu
a Cărui rană v-aţi vindecat” (I Petru 2, 24).
179
„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine

şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noas-
tre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).
„Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi da-
că va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus
Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1).
„Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi
păcatul este nelegiuirea” (I Ioan 3, 4).
„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de
la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul
lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este
născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa
lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască,
fiindcă este născut din Dumnezeu” (I Ioan 3, 8-9).

„Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască (a Harului)
este comoara de adevăruri (şi daruri) pe care Dumnezeu a
dat-o oamenilor pentru ca ei, cunoscându-L pe El şi lucrarea
Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia –
şi prin aceasta să se mântuiască.”
„Harul lui Dumnezeu poartă şi învaţă pe oamenii care se
predau pe ei înşişi cu smerenie şi curăţie în mâinile Făcăto-
rului lor – pe cei ce s-au lepădat din toată inima de lume şi
merg pe urmele lui Dumnezeu.”
Sf. Isaac Sirul
„Harul le dă celor sfinţi pricepere, le descoperă tainele,
180
le vesteşte timpurile; e bucuria credincioşilor, e darul celor

care Îl caută din toată inima pe Dumnezeu.”
„Dacă nu întristezi harul, vei cunoaşte tot ce vesteşte
Cuvântul.
Harul lui Dumnezeu... se primeşte în dar (pentru cel ce
crede), după cum în dar primim soarele care luminează, izvo-
rul care curge, ploaia care udă... Aşa ni se revarsă şi Harul
cel ceresc.”
Sf. Ciprian
„Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voia liberă,
prin gând, cuvânt sau faptă a Voii lui Dumnezeu. Voia lui
Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai
numeşte şi fărădelege.”
„Fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din li-
beră alegere face cele rele, în loc de cele bune, împotriva lui
Dumnezeu.”
„Rădăcina păcatului stă în poftă... Şi aceasta vine din fi-
rea pământească, iar păcatul aduce moartea...”
Sf. Iacov
„Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal...
Păcatele răpesc sufletului Harul dumnezeiesc care este Viaţa
– şi-i aduc moartea, adică chinurile iadului. Cel ce-şi urăşte
păcatele sale, acela nu le mai face. Şi cel ce le mărturiseşte şi
încetează a le mai face, dobândeşte iertarea.”
Sf. Isaac Sirul
181
„Sunt păcate trupeşti şi sunt păcate sufleteşti. Toate sunt

grele.”
Tertulian
„Păcatul este un demon al voinţei noastre şi de aceea nu
poate avea de partea sa nici milă, nici iertare.”
„Păcatul rupe părtăşia omului cu Dumnezeu.”
Sf. Grigore de Nyssa
„Dulceaţa păcatului e scurtă, dar moartea care urmează
este veşnică”
Sf. Tihon
„Păcatul este nemilos şi necruţător faţă de orice suflet
care este robitul lui.”
„În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară
dacă înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să
crească din nou.
Trebuie să scoatem rădăcinile păcatului din inimile
noastre prin voinţa noastră şi harul lui Hristos.”
Sf. Grigore cel Mare

Apuci pe căile Harului dumnezeiesc atunci când îţi des-
chizi inima ta chemării Domnului şi Mântuitorului Iisus
Hristos Care zice: Iată, stau la uşă şi bat... Dacă aude cineva
glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi
el cu Mine (Apoc. 3, 20).
182
Prin Harul lui Dumnezeu se face naşterea din nou în via-

ţa celui ce-L primeşte pe Domnul Iisus în inima lui. Prin ha-
rul ceresc primim orice dar al Duhului Sfânt: darul vorbirii,
darul scrierii, darul cântării, darul rugăciunii, darul bineface-
rii, darul răbdării – toate darurile vin prin Harul lui Dumne-
zeu dat nouă în Iisus Hristos. Ferice de acela care ştie să-I
mulţumească Celui ce ne-a dat aceste daruri şi le foloseşte
spre slava Domnului Care ni le-a dat.
Cel care n-a primit Harul lui Dumnezeu înseamnă că
n-a fost născut din nou, căci oricine este născut din nou prin
Taina Pocăinţei şi s-a împărtăşit din Domnul Iisus primeşte
chiar în acel timp darul Harului ceresc prin care poate adu-
ce roadele Duhului Sfânt, care sunt dovada credinţei lui
mântuitoare.
Harul lui Dumnezeu este urmarea Legământului Său cu
noi în Jertfa Domnului Iisus de pe Golgota. Primirea acestui
har este urmarea legământului nostru cu El. Cei care au pus
acest legământ şi şi-l ţin se împărtăşesc de acest har, iar cei
care n-au pus acest legământ ori care şi l-au călcat – pierd ha-
rul sau îl fac nelucrător în viaţa lor.
Păcatul este acela care îmbolnăveşte viaţa, aducând
moartea cea sufletească. Când apuci pe căile păcatului, cazi
tot mai jos şi mai jos, până ajungi sluga diavolului, în rând cu
dobitoceştile patimi.
Să fugim de păcate, de patimi şi de ispite, căci în ele lo-
cuiesc Satana şi moartea.
Şerpii păcatului sug vlaga şi viaţa oamenilor, însă ei, bi-
eţii, nu se îngrozesc şi nu umblă să scape de aceştia.
Când apuci pe calea cea rea a păcatului, aluneci ca pe
gheaţă până în prăpastie. De acolo, apoi, adesea nu mai este
scăpare niciodată.
183
Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să intre în

viaţa, în inima şi în casa noastră, alungând din noi harul
dumnezeiesc.
Păcatul, ori mare, ori mic, este tot păcat şi trebuie tăiat
cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu, fără cruţare.
Numai Sângele Sfânt al Crucii lui Iisus ne poate izbăvi
de robia şi de pedeapsa păcatului.

Dacă doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul, să se
facă părtaş Harului lui Dumnezeu prin naşterea din nou, care
se capătă prin credinţă în clipa predării şi a depunerii legă-
mântului pentru a-I sluji şi urma Domnului Iisus.
Fără predarea noastră sinceră în slujba Domnului, noi nu
putem face lucrător Harul Domnului în viaţa noastră. Pentru
că cei care nu se predau Domnului fac zadarnic Harul lui Dum-
nezeu pregătit pentru ei, după cum este scris: „...faceţi aşa ca
să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu” (II Cor. 6, 1).
Să gândească cu frică şi cutremur sfânt lucrurile Ha-
rului lui Dumnezeu, fiindcă acestea sunt veşnice, atât prin
binecuvântările lor, cât şi prin osânda pe care o aduc sufle-
tului care nu vrea să le asculte, nu vrea să le primească, nici
să le păstreze.
Harul lui Dumnezeu dă mântuirea şi iertarea Sa oricui le
cere cu lacrimi şi le păstrează cu smerenie. Dar acest Har va
şi osândi pe orice suflet care, bizuindu-se uşuratic pe Har, îşi
va îngădui să se îngâmfe şi să nesocotească ascultarea şi
smerenia în care trebuie să umble până la moarte faţă de
Dumnezeu, faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii.
184
Cu păcatul trebuie să o rupă dintr-o dată şi pe totdeauna

în clipa când intră în Oastea Domnului. Apoi să se ferească,
clipă de clipă, să nu mai cadă în nici un fel şi în nici un păcat.
Să urască păcatul cu toată puterea şi să lupte cu toate
mijloacele împotriva lui sub orice formă şi sub orice nume
l-ar vedea şi l-ar descoperi la el şi la alţii.
Să nu îngăduie nici la el, nici la alţii, în nici o măsură,
păcatul, ci să se ferească de orice cale şi de orice loc al pă-
catului.
Să vegheze asupra sa şi asupra altora, spre a nu cădea în
nici un păcat.
Să sprijine din toate puterile orice luptă contra răului,
până când păcatul va fi scos din inimile noastre, din casele
noastre, din ţara noastră şi din lumea întreagă.
Să lupte contra păcatelor ascunse ale celor credincioşi,
ca şi contra celor văzute ale celorlalţi, prin Cuvântul lui
Dumnezeu, prin rugăciune, prin puterea lui Hristos şi prin
harul Duhului Sfânt.
Acela care nu urăşte păcatul şi nu luptă contra lui prin
tot ce poate şi din tot sufletul său nu poate fi un bun ostaş al
Domnului.
O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, îndură-Te de fie-

care dintre noi care am primit darul Harului Tău. Nu ne mai
lăsa să pierdem acest har, căzând în vreun păcat. Ci ajută-
ne să rămânem mereu smeriţi, curaţi şi sinceri înaintea Ta,
ca să ne sfinţeşti deplin, spre a fi vrednici de slava Ta. Amin.
185
Păcat e tot ce duci prea greu
Păcat e tot ce duci prea greu,

şi prea-n zadar, şi prea gemând,
când zborul larg spre Dumnezeu
te-ar vrea aşa de-aprins luptând.
Păcat e tot ce arzi din vis,

din piept, din timp şi din priviri
pe-un drum străin de Paradis
şi de seninele trăiri.
Păcat e tot ce-ascunzi sub gând,

sau sub cuvânt, sau sub condei;
ce nu-i păcat, înalţi cântând,
curat când dai, curat când iei.
Păcat e tot ce nu-i frumos,

ce nu-i senin şi nu-i curat,
ce nu-i făcut pentru Hristos,
păcat e tot, păcat, păcat.
Păcat e tot ce nu-i supus

lui Dumnezeu, cu gând voios,
păcat e tot ce nu-i adus
din rădăcină lui Hristos.
Păcat e tot ce-i greu şi-amar,

dar dintre toate cel mai greu
e râsul aruncat spre har
şi pumnu-ntors spre Dumnezeu.
186
capitolul 26
DESPRE DESFRÂNARE ªI ALCOOL

„Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu, nici fiii tăi, când intraţi
în cortul adunării sau vă apropiaţi de jertfelnic, ca să nu muriţi.
Acesta este aşezământ veşnic în neamul vostru” (Lev. 10, 9).
„Un ocărâtor este vinul, un zurbagiu băutura îmbătătoare
şi oricine se lasă ademenit nu este înţelept” (Pilde 20, 1).
„Nu fi printre cei ce se îmbată de vin, şi printre cei ce îşi
desfrânează trupul lor” (Pilde 23, 20).
„Pentru cine sunt suspinele, pentru cine văicărelile, pen-
tru cine gâlcevile, pentru cine plânsetele, pentru cine rănile
fără pricină, pentru cine ochii întristaţi? Pentru cei ce zăbo-
vesc pe lângă vin, pentru cei ce vin să guste băuturi cu miro-
denii. Nu te uita la vin cum este de roşu, cum scânteiază în
cupă şi cum alunecă pe gât, căci la urmă el ca un şarpe muşcă
şi ca o viperă împroaşcă venin” (Pilde 23, 29-32).
„Vai de cei ce dis-de-dimineaţă aleargă după băuturi
îmbătătoare; vai de cei ce până târziu seara se înfierbântă cu
vin” (Isaia 5, 11).
„Vai de cei viteji la băut vin şi meşteri la făcut băuturi
îmbătătoare” (Isaia 5, 22).
„Dar ei au zis: «Noi nu bem vin, pentru că Ionadab, fiul
lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat poruncă, zicând: Să nu beţi
vin nici voi, nici fiii voştri în veac!»” (Ier. 35, 6).
187
„Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: «Destul vouă, casa

lui Israel, cu toate urâciunile voastre!»” (Iezec. 44, 6).
„Desfrânarea, vinul şi mustul dau curaj inimii” (Osea 4, 11).
„Eu însă vă spun vouă: «Că oricine se uită la femeie, pof-
tind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui»” (Matei 5, 28).
„Eu însă vă spun vouă: «Că oricine va lăsa pe femeia sa,
în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter,
şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter»” (Matei 5, 32).
„Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să
mănânce şi să bea cu beţivii, venind stăpânul slugii aceleia… o
va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo
va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 24, 49-51).
„Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile
voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii şi ziua
aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).
„Să umblăm cuviincioşi, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii,
nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă”
(Rom. 13, 13).
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii
la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici fu-
rii, nici lacomii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moş-
teni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9-10).
„Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un
singur trup cu ea?” (I Cor. 6, 16).
„Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi
omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării pă-
cătuieşte în însăşi trupul său” (I Cor. 6, 18).
„Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demoni-
lor” (I Cor. 10, 21).
„Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare” (Efes.
5, 18).
188
„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pămân-

teşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, ca-
re este închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumne-
zeu peste fiii neascultării” (Col. 3, 5-6).
„Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră;
să vă feriţi de desfrânare” (I Tes. 4, 3).
„Destul că, în vremurile trecute, aţi făcut cu desăvârşire
voia neamurilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în
ospeţe fără măsură, în petreceri cu vin mult şi în neiertate slu-
jiri idoleşti. De aceea ei se miră că voi nu mai alergaţi cu ei în
aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc” (I Petru 4, 3-4).
„Afară câinii, şi vrăjitorii, şi desfrânaţii, şi ucigaşii, şi
închinătorii de idoli, şi toţi cei care lucrează şi iubesc minci-
una” (Apoc. 22, 15).

„După cum un porc plin de murdărie şi de noroi oriunde
ar intra umple de murdărie şi de putoare totul, tot aşa este şi
desfrânatul. Oriunde intră păcatul desfrânării, murdăreşte
totul şi pierde totul. Răul acesta cu greu şi numai cu foc se
poate curăţa.”
„Desfrânarea este flacăra iadului arzătoare şi mistuitoare
de suflete, iar desfrânatul este purtătorul ei.”
„Mintea omului orbeşte prin aceste trei patimi: desfrâna-
rea, lăcomia de bani şi slava deşartă.”
Sf. Marcu Ascetul
189
„Nu poate ajunge la adevărata cunoştinţă a mântuirii

acela în care înfloreşte patima desfrânării şi care ţine acest
păcat în ascunzişurile sufletului său.”
Sf. Casian Romanul
„Fugiţi de desfrânare, acesta este păcatul care aduce du-
pă el totdeauna focul.”
„Beţivul este ca şi cel îndrăcit... Cine trăieşte în beţii a
căzut sub tirania diavolului.”
„Beţivul este nevrednic să trăiască în societatea fiinţelor
raţionale... El s-ar cuveni să fie pus între animale şi să fie iz-
gonit din societatea oamenilor.”
Sf. Vasile cel Mare
„Băutura cea îmbătătoare nici să nu o miroase cel tânăr,
ca nu cumva, prin focul ei, să ardă.”
Sf. Marcu Ascetul
„Feriţi-vă de băutură ca de otravă, căci amândouă duc la
moarte.”
„Beţivul este un mort viu, un duh rău de voia sa, o de-
făimare pentru tot neamul omenesc.
Beţia este icoana morţii.
Beţivului îi este închis cerul şi celui ce îi dă să bea, de
asemenea. Pe cei ce nu se îndreaptă îi aşteaptă moartea pe
vecii vecilor.”
190

Păcatul vremii şi al lumii de azi este desfrânarea. Cu is-
pita cărnii a biruit diavolul şi lumea de astăzi, ca pe vremea
potopului şi a Sodomei.
Desfrânarea îl orbeşte pe om...
Numai cei ce biruie ispita desfrânării trăiesc în Duhul lui
Dumnezeu.
Munca duce la binefacere şi sfinţenie, lenea duce la des-
frânare şi la ruină.
Pentru a ne feri de desfrânare, trebuie să ne rugăm şi
să muncim mereu. Aceasta să fie parola oricărui ostaş al
Domnului.
Sfinţenia şi rugăciunea, împreunate cu postul, iată ar-
mele de luptă contra desfrâului! Îmbrăcaţi-vă cu ele şi nimic
nu vă va putea doborî.
Băutura şi desfrânarea, aceste două duhuri diavoleşti,
merg strâns unite laolaltă. Ele omoară astăzi cele mai multe
suflete.
Fugiţi cu groază de duhul desfrânării – şi uniţi-vă cu
Hristos.
Nu puteţi bea şi paharul Domnului, şi paharul dracilor –
zice Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă puteţi uni şi cu Hristos,
şi cu păcatul desfrânării.
Alcoolul este duhul diavolului... Cele mai mari biruinţe
pentru împărăţia iadului le face acest duh, toată puterea întu-
nericului şi toată răutatea iadului sunt strânse parcă în acest
duh rău. Pe oriunde trece acest duh blestemat rămâne numai
cumplită ruină şi moarte – şi trupească şi sufletească.
Nu poate fi decât al diavolului acest duh care omoară
în om dragostea de copii, de soţie, de părinţi, de orice… şi-l
191
face să le bea hainele, pâinea, sudoarea, lacrimile, sângele şi

viaţa lor.
Alcoolul este acel diavol care face din om o fiară, dintr-
o făptură curată un dobitoc murdar.
Alcoolul este cea mai înfricoşătoare putere pe care o are
diavolul în lumea aceasta. Sfinte sunt Tainele Bisericii noas-
tre, frumoase sunt slujbele şi datinile noastre creştineşti şi bi-
sericeşti, dar diavolul strică adeseori multe din aceste frumu-
seţi cu alcoolul, cu duhul lui cel rău. Ostaşii Domnului alun-
gă de tot alcoolul şi obiceiurile rele din toate ale lor. Ei fac
botezurile, nunţile, ospeţele, privegherile şi înmormântările
lor fără nici un fel de alcool.
Ostaşii Domnului nu fac alcool, nu-l vând şi nu-l con-
sumă în nici o situaţie şi în nici o măsură.

Să-şi zdrobească hotărât din suflet, cu post şi rugăciune,
prin puterea lui Hristos, orice îndemn spre desfrânare.
Să o rupă total cu toţi prietenii de păcate, cu tot ce-i adu-
ce aminte de căile şi păcatele pe care le va fi făcut înainte,
după mersul lumii acesteia şi după felul desfrânat al veacului
acestuia, şi cu fiinţa cu care va fi păcătuit sau ar fi în primej-
die să păcătuiască.
Să se îmbrace cuviincios, cu ruşine şi cu evlavie, pentru a
nu da nimănui prilej să păcătuiască. Orice îmbrăcăminte necu-
viincioasă este o desfrânare şi un îndemn spre desfrânare.
Diavolul desfrânării este foarte puternic... Nu poate fi bi-
ruit decât cu rugăciune şi cu post... de aceea noi, ostaşii
Domnului, ne vom strădui să ne ocupăm mereu cu postul şi
192
cu rugăciunea, ca să putem duce o viaţă de înfrânare după

voia Domnului.
Să-şi stăpânească închipuirea, să-şi omoare dorinţele,
să-şi înfrâneze ochii, vorbele, gesturile şi tot ce poate aţâţa la
desfrânare.
Să-şi aibă, la vremea căsniciei, soţul sau soţia una pentru
totdeauna, iar cei necăsătoriţi să se ţină curaţi şi dezlegaţi de
oricine.
Pentru ostaşii Domnului, orice divorţ este oprit. Orice
recăsătorire a unui divorţat este păcat. Orice apropiere nebi-
necuvântată este o nelegiuire.
*
Să o rupă imediat, total şi definitiv cu orice fel de băutu-
ră alcoolică, chiar şi în cea mai mică măsură. În nici o ocazie
el nu are voie să mai bea nici un pahar, nici un strop de alco-
ol. Fără alcool nu moare nimeni, dar din cauza lui mor zilnic
mii şi mii.
Să nu mai producă nici din prunele lui, nici din strugurii
lui, nici din alte produse ale lui, niciodată, ţuică, ori vin, ori
altă băutură alcoolică. Dacă este păcat să bei tu, este şi mai
mare păcat să dai altuia să bea. Deci nici o legătură cu duhul
diavolului.
Ai pruni sau vie?
Dacă nu poţi face din ele hrană – să nu faci nici băutură.
Scoate-i şi pune grâu în locul lor. Mai bine să nimiceşti tu al-
coolul, decât să te nimicească el pe tine. Nu poţi fi şi cu alco-
olul în pivniţă, dar şi cu sufletul în împărăţia lui Dumnezeu.
Nu vei muri de foame dacă nu vei mânca o pâine bles-
temată de urmările alcoolului pe care şi tu le înmulţeşti. Dar
vei muri osândit, sigur, dacă mai faci şi vinzi alcool.
193
Nu poţi bea şi paharul Domnului – Sfânta Împărtăşanie

– dar şi paharul dracilor – alcoolul! Nu poţi sluji şi lui Dum-
nezeu şi lui Mamona. Cine crede că poate face aşa – va ră-
mâne singur fără Domnul, cu Mamona. Nu vă înşelaţi zicând
că un pahar nu-i păcat, că un pahar se poate. Căci acest pahar
vă va neferici şi pe voi cum i-a nefericit pe mulţi. Din dra-
goste pentru Hristos, nici un strop. Nimic, nimic!
Cine bea alcool, în orice măsură, nu poate fi un bun os-
taş al lui Hristos.
O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, luminează sufle-

tele noastre, ca să nu ne înşelăm pe noi şi pe alţii nici în pri-
vinţa asta. Orice păcat este nelegiuire, şi cel născut din
Dumnezeu nu mai trăieşte în nici un păcat. Ajută-ne să avem
puterea de a o rupe total şi cu aceste ispite şi patimi satani-
ce, ca să poţi să ne umpli Tu, Duhule Sfinte, de puterea Ta şi
de roadele Tale. Amin.
194
Sărmani alergători spre moarte
Sărmani alergători spre moarte,

priviţi cum vă-nşelaţi mereu:
luptând pentru cununa lumii,
vi-o pierdeţi pe-a lui Dumnezeu.
Orbiţi de patimi vinovate,

robiţi de-al trupului folos,
râvniţi a lumii fericire
şi-o lepădaţi pe-a lui Hristos.
Lăsa-veţi Mâine ce-aveţi astăzi

cum faceţi azi cu ce-aveaţi ieri
şi-aşa vă vindeţi mântuirea
pe-nşelătoarele păreri...
Uitând de Adevărul unic,

azi nu-l mai ştiţi de e sau nu-i,
căutând prea multe adevăruri,
nu-i mai găsiţi cărarea lui.
Şi veşnic nu veţi mai cunoaşte

ce este drept din ce-i nedrept
şi-aceasta vă va fi osânda
umblării-n drumul ne-nţelept.
De-atâtea ori s-a spus aceasta

şi se va mai striga-n pustiu,
dar poate cineva ascultă
cât încă tot nu-i prea târziu.
195
capitolul 27
DESPRE MÂNDRIE ªI CLEVETIRE
„Doamne, cine va locui în locaşul Tău?... Cel ce n-a vi-

clenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi
ocară n-a rostit împotriva aproapelui său” (Ps. 14, 1-3).
„Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela
n-am mâncat” (Ps. 100, 7).
„Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului”
(Pilde 16, 5).
„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea că-
derii” (Pilde 16, 18).
„Când nu mai sunt lemne, se stinge focul, şi când nu mai
este nici un defăimător, se potoleşte cearta” (Pilde 26, 20).
„Vorbele celui defăimător sunt ca bucatele gustoase; ele se
duc în adâncul măruntaielor… Când îşi schimbă glasul, să nu-l
crezi, căci şapte urâciuni sunt în inima lui” (Pilde 26, 22-25).
„Mândria umileşte pe om, iar de cinste are parte cel
smerit” (Pilde 29, 23).
„Cât de mult va fi copleşit vrăjmaşul, omul cel trufaş, şi
nu va rămâne cu viaţă el, care ţine gura lui căscată ca locu-
inţa morţilor şi nu se satură ca moartea (Avacum 2, 5).
„Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri
pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12).
196
„Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe

cei smeriţi” (Luca 1, 52).
„Dragostea... nu se trufeşte” (I Cor. 13, 4).
„Şi aceasta să ştiţi, că în zilele din urmă vor fi vremuri
grele, căci vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi,
lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţu-
mitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, cle-
vetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine” (II Tim. 3, 1-3).
„Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor sme-
riţi le dă har” (Iacov 4, 6).
„Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce gră-
ieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău
legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor
al legii, ci judecător” (Iacov 4, 11).
„Deci, lepădând toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţăr-
niciile şi pizmele şi toate clevetirile...” (I Petru 2, 1).

„Nici un rău nu este mai mare ca mândria.”
„Mândria este primul pui al diavolului.”
Sf. Evagrie Monahul
„Necurat este înaintea lui Dumnezeu oricine se mân-
dreşte. Primul păcat este mândria.”
Sf. Isichie Sinaitul
„Mândria este mama tuturor viciilor. Diavolul din cauza
ei s-a făcut diavol, nefiind aşa înainte.”
Sf. Isaac Sirul
197
„Toate păcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar

cel mai urât este mândria.”
„Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea de
Dumnezeu, iar smerenia este iubirea de Dumnezeu până la
dispreţuirea de sine.”
Fericitul Augustin
„După cum ciuma nu nimiceşte numai un mădular din
trup, ci pe toate, tot aşa, mândria nu pierde numai o virtute
din om, ci pe toate.”
Sf. Casian Romanul
„Clevetirea este prăpastia şi lanţul diavolului.”
„Clevetirea face rău la trei inşi deodată: celui bârfit, ce-
lui care ascultă şi, mai cu seamă, celui care bârfeşte.”
Sf. Vasile cel Mare
„Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta
urechii clevetitorului, ca să nu cazi din dragostea dumneze-
iască.”
„Gura nu ni s-a dat să ne muşcăm cum se muşcă între ei
câinii.
Cel ce bârfeşte poartă în sine bănuiala acelei greşeli.
Bârfitorul mănâncă pe fratele său şi muşcă pe aproa-
pele său.
Chiar dacă cineva ar face toate faptele bune, şi dacă este
clevetitor, acela nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.”
198
„E mare păcat să clevetească cineva, chiar în glumă, pe

seama cuiva, fie acela frate, fie străin.”

Precum începutul căderii este mândria, tot aşa şi înce-
putul înălţării este smerenia.
Toate scripturile ne spun că răsadul tuturor relelor este
mândria.
Orice faptă, cât de bună, se răstoarnă dacă o pui în că-
ruţa mândriei.
Cel mai bun semn că trăieşti în duhul Evangheliei Mân-
tuitorului este că ai o umblare smerită, o îmbrăcăminte cuvi-
incioasă şi o vorbire înfrânată.
Orice virtute, oricât de frumoasă, se urâţeşte dacă este
îmbrăcată în haina mândriei.
Nimic nu-l îndreaptă mai mult pe om decât cunoaşte-
rea şi lepădarea păcatului său când vede înjosirea păcate-
lor altora.
Din ce te vei smeri mai mult, în felul de a te purta, de a
te îmbrăca, de a vorbi, vei creşte mai tare în Hristos.
Cunoaşterea adevărată a lui Hristos trebuie să facă din
tine cel mai smerit om, în tot felul tău de viaţă.
Cel ce face zâzanie şi clevetire între oameni face acelaşi
păcat ca acel ce aprinde casa fratelui sau a vecinului său. Fe-
riciţi sunt făcătorii de pace, dar blestemaţi sunt făcătorii de
neînţelegeri.
Ce mare păcat sunt clevetirile şi vorbele rele! Cu adevă-
rat, limba rea este un foc şi o lume de nelegiuiri.
199
Dacă pe un tată pământesc îl doare când îi aude pe copiii

săi vorbindu-se de rău unul pe celălalt, atunci cu cât mai mult
Îl doare pe Tatăl Ceresc când ne aude pe noi, fiii Săi,
grăindu-ne de rău... Vai, ce mare păcat contra Tatălui Ceresc
şi faţă de sufletul lor fac acei oameni care trăiesc în ură şi se
clevetesc unii pe alţii!
Fratele meu, ai încercat tu vreodată să vorbeşti de bine
pe cel ce vorbeşte de rău despre tine? Dacă nu, încearcă te
rog! Vorbeşte de bine cât poţi pe oricine te va cleveti cu vor-
be rele şi vei vedea ce mare câştig vei avea.
Celui ce-ţi vorbeşte de rău pe cineva, încearcă şi vor-
beşte-i de bine pe cel bârfit. Vei face bine la trei inşi deodată:
celui bârfit, celui bârfitor – şi, mai ales, ţie însuţi.

Să urască din tot sufletul păcatul mândriei şi să se fe-
rească de orice formă a lui, fie în umblare, fie în îmbrăcă-
minte, fie în vorbire.
Să nu se potrivească modei lumeşti în nici un fel, ci să
dorească şi să caute cel mai modest, mai cuviincios şi mai
smerit fel de a se purta în toate lucrurile, dar, mai ales, în îm-
brăcăminte.
Luxul este o risipă şi un păcat. Dacă ai posibilităţi de
câştig cinstit mai mare decât nevoile tale, dă prisosul tău ne-
voilor Evangheliei ori ajutorării celor nevoiaşi. A cheltui
pentru ce este mai scump decât este nevoie şi mai mult decât
lipseşte – este un păcat şi o mândrie deşartă. Dacă tu eşti al
Domnului, atunci şi banii tăi trebuie să fie ai Lui – şi nu ai
păcatului.
200
Mândria se arată nu numai în îmbrăcăminte, ci şi în îm-

podobirea casei. Ce este mai mult decât curăţenia şi decât
trebuinţa în casă este mândrie, este lăudăroşenie, este păcat...
Podoabele casei unui creştin nu trebuie să fie păgâneşti...
Sufletul mândru, luxos, îngâmfat şi lăudăros înjoseşte
smerenia Domnului şi simplitatea fraţilor. Cel ce este aşa nu
poate să placă Domnului şi nici nu poate fi un ostaş al Lui.
Să se hotărască a nu mai vorbi de rău niciodată pe ni-
meni. Să-şi stăpânească limba şi inima, spre a nu cleveti, nici
bănui cu pizmă pe nimeni şi cu atât mai mult pe un frate.
Să încerce să vorbească de bine pe oricine este vorbit
de rău. În felul acesta să-i lecuim de această boală pe cle-
vetitori.
Să nu spună nici o vorbă rea despre un altul altuia. Dacă
vede ceva rău sau are ceva împotriva cuiva, să meargă la
acela şi să vorbească întâi numai cu el, între ei singuri, ceea
ce au, şi numai dacă nu se pot înţelege să mai ia cu el unul
sau doi fraţi. Iar dacă nici în felul acesta nu pot ajunge la un
rezultat, să se adreseze Adunării.
Îndeosebi surorile sunt ispitite de patima vorbirii de rău.
Să se stăpânească cu asprime. Să nu vorbească de rău pe ni-
meni, dar mai ales pe fraţii lucrători; dacă unii dintre aceştia
au slăbiciuni, să se roage pentru ei.
Oricine aude o vorbă de rău să nu o ducă mai departe, ci
să meargă cu cel care o spune la cel despre care se spune,
spre a limpezi totul şi a pune capăt răului cu rugăciune şi cu
pacea lui Hristos.
Oricine vorbeşte de rău fără să poată dovedi este un cle-
vetitor.
E grozav cât s-a înmulţit vorbirea de rău în lume! Aproa-
pe că nu mai auzi pe nimeni vorbindu-se de bine, ci numai de
201
rău. Acesta este un mare păcat, de care trebuie să ne pocăim

mereu cu toţii şi să ne rugăm Domnului să ne scape de el.
Oricine îl cleveteşte pe semenul său nu poate fi un bun
ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, izbăveşte-ne de mândrie şi sca-

pă-ne de clevetire. Smereşte-i pe cei trufaşi şi îndreaptă-i pe
cei clevetitori. Amin.
202
Teme-te de ochiul veşnic

Teme-te de Ochiul Veşnic
care-ţi vede orice-ascuns
şi de clipa când, de toate,
ai să mergi să dai răspuns.
Teme-te şi vino astăzi

la Hristos încrezător,
numai El îţi poate-aduce
un sfârşit mântuitor.
Teme-te de focul veşnic

care arde fără scrum
şi de care nu-i scăpare
numai pe-al Golgotei drum.
Teme-te de plânsul veşnic

care-l vor vărsa-n pustiu
cei ce nu privesc spre Domnul
decât când e prea târziu.
Teme-te de chinul veşnic
ce va arde nemilos
conştiinţa celor care
lepădat-au pe Hristos.
Teme-te de-amarul veşnic

care-i partea celor răi
care n-au căutat în lume
sfintele vieţii căi.
Teme-te de Judecată,
că e vai pe veci de-acel
care la Hristos va merge
fără-a fi venit la El.
203
Mai trecător e chipul lumii
Mai trecător e chipul lumii

decât un nor uşor în soare,
o clipă-l vezi scăldat în raze,
iar dup-o altă clipă moare.
Mai trecătoare-i tinereţea

ca floarea cea de primăvară,
o clipă-o ai, un vânt s-abate
nepăsător o ia şi-o zboară.
Mai trecătoare-i slava lumii

ca fulgul cel căzut în mână,
un soare mai călduţ o arde,
un vânt mai tărişor o mână.
Mai trecător e-avutul lumii

ca paiul dus de vijelie,
a fost, s-a dus, iar peste-o clipă,
a cui ajunge, cine ştie?
Să nu-ţi legi inima de ele,

crezându-le că-n veci vor ţine,
căci vântul care ţi le-aduce
le ia mai grabnic de la tine.
Ci, cât le ai, le dă pe-altarul

iubirii lui Hristos curate,
că-n veşnicie-ţi vor fi-ntoarse
nebănuit mai minunate.
204
capitolul 28
DESPRE LÃCOMIE ªI FURT

„Iar mai departe alege-ţi din tot poporul oameni drepţi şi
cu frica lui Dumnezeu; oameni drepţi, care urăsc lăcomia, şi-i
pune căpetenii” (Exod 18, 21).
„Să nu furi! (Exod 20, 15).
„Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le
aduce pierderea vieţii” (Pilde 1, 19).
„Cel ce umblă după câştig nedrept îşi surpă casa lui, iar
cel ce urăşte mita va trăi” (Pilde 15, 27).
„Vai vouă care clădiţi casă lângă casă şi grămădiţi ţarini
lângă ţarini până nu mai rămâne nici un loc, ca să fiţi numai
voi stăpânitori în ţară!” (Isaia 5, 8-9).
„Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare, este ro-
bit de lăcomie şi de la prooroc până la preot, toţi se poartă
mincinos” (Ier. 6, 13).
„Căci dinlăuntru, din inima omului, ies cugetele cele re-
le, desfrânările, hoţiile, uciderile... şi spurcă pe om” (Marcu
7, 21-23).
„Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu
stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12, 15).
„Furul nu vine decât ca să fure şi ca să junghie şi să
piardă” (Ioan 10, 10).
205
„Deci tu, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi?

Tu, cel ce propovăduieşti să nu furi, – şi tu furi?” (Rom. 2, 21).
„Nici furii, nici lacomii... nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu” (I Cor. 6, 10).
„Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se osteneas-
că lucrând cu mâinile sale lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi
celui care are nevoie” (Efes. 4, 28).
„Iar desfrâul şi orice fel de necurăţie şi lăcomie de avere
nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor”
(Efes. 5, 3).
„Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau ne-
curat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu
are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu”
(Efes. 5, 5).
„Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pămân-
teşti: patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la
idoli” (Col. 3, 5).
„Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei
ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au stră-
puns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
„Căci se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un
iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie,
nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de câştig urât” (Tit 1, 7).
„Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi
de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e
deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului” (II Petru 2, 14).

„Lăcomia este un tâlhar primejdios care fură mai întâi
tot ce are omul mai bun din propria inimă.”
206
„Fugi de lăcomie, căci ea este mama tuturor păcatelor şi

sluga diavolului.”
Sf. Vasile cel Mare
„De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce faci,
gândeşte-te că tu, om fiind şi din pământ, poţi vedea deodată
în mai multe locuri, înţelege dar că, cu atât mai mult, poate
aceasta Dumnezeu, Care toate le vede, până la grăuntele de
muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte
precum voieşte. Teme-te de El şi nu săvârşi nici un fel de lă-
comie şi răutate.”
„Cine a furat să nu mai fure... Ci mai degrabă să lucreze
cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea şi celui care
este lipsit – spune Sf. Apostol Pavel. Căci furătorul şi laco-
mul este totdeauna un nelegiuit. Oricine face aceste păcate se
osândeşte la pierzare şi la ruşine.”
Filocalia
„Precum pământul cel care este gras şi umed naşte viermi,
tot aşa şi îmbuibarea cu mâncare şi băutură este cuibul cald
pentru toate patimile şi poftele. Din aceasta se nasc toţi vier-
mii ispitelor.
Oricine lăcomeşte la bunul altuia şi nu se mulţumeşte cu
ale sale, acela cade în ispita păcatului şi va pieri în osânda
diavolului.”
„Să nu-ţi întinezi sufletul cu fapte ruşinoase, cu lăcomie
şi cu nestăpânire. Şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri vicle-
ne – şi atunci pacea lui Dumnezeu va veni peste tine şi iubi-
207
rea Lui va umple viaţa ta de roadele frumoase ale bucuriei şi

sfinţeniei.”
„Osândită este lăcomia de orice fel, fiindcă sufletul cel
stăpânit de lăcomie este rău, hrăpăreţ şi gata să facă orice ne-
legiuire faţă de aproapele lui, fără nici o milă şi fără nici o iu-
bire faţă de nimeni, căutându-şi numai folosul trupului său.”
Filocalia

Lăcomia de avere înăbuşe în om orice grijă de cele su-
fleteşti, stăpânindu-l cu mamona zgârceniei şi orbindu-i ochii
duhului, ca să-şi uite şi de Dumnezeu şi de moarte.
Nimica nu se alege din tot ce este strâns prin viclenie şi
prin furturi de cel lacom şi hrăpăreţ. După fiecare zgârcit ca-
re adună prin nelegiuire o avuţie, vine totdeauna un risipitor
care cheltuieşte, prin alte nelegiuiri, avuţia aceasta, fiindcă
peste ea apasă blestemul păcatelor prin care a fost adunată.
O, ce binecuvântare ar fi într-un stat când toţi fiii săi ar
lucra ca pentru Domnul! Ca prin minune ar dispărea furturile,
lăcomiile, nedreptăţile, corupţia şi mituirea. Oastea Domnu-
lui aceasta o propovăduieşte şi la aceasta lucrează. Orice
frate ostaş trebuie să caute peste tot să fie aşa şi să îndemne
pe toţi la aceasta.
Averea Statului şi averea oricărui om trebuie socotite ca
averea Domnului. Nimeni nu trebuie să umble să fure nimic
de la Stat sau să-l înşele. Şi nici de la vreun semen al nostru.
Orice bun care nu este al nostru, să-l socotim sfânt şi să ne
ferim ca de foc a ne atinge de el.
208
Dragostea omului pentru casa şi avutul lui este de la

Dumnezeu. Dar lăcomia de a nu se sătura de strâns averi cu
orice preţ şi de a trăi numai pentru ele, precum şi pofta de a
pune mâna pe lucrurile şi bunurile altuia, sunt de la diavolul.
Şi oricine este ispitit să facă furturi este un rob şi un stăpânit
de demonul lăcomiei pierzătoare.
Noi nu suntem stăpânii ci, numai administratorii şi chiri-
aşii averilor noastre. Suntem atât de trecători şi de slabi, încât
în orice clipă putem fi luaţi de la avuţiile pe care le avem. Să
nu ne lăsăm orbiţi de lăcomie, nici stăpâniţi de zgârcenie,
căci aceasta este cea mai mare amăgire şi înşelăciune.
Orice avuţie din lume este ca o rouă sau ca un fulg. Ori-
ce dogoare de necaz ne-o poate pierde şi orice vânt de pri-
mejdie ne-o poate zbura. Să nu ne alipim cu lăcomie inima
de nimic ce ni se poate arde sau fura. Ci să ne lipim numai de
Domnul, pentru a ne strânge avuţiile cele veşnice pe care nu
le rod molia şi rugina, nici nu le fură hoţii.

Să urască lăcomia din tot sufletul şi să se ferească în-
tocmai ca de foc de a pune mâna sau ochii pe tot ceea ce este
un bun al de-aproapelui nostru. Lăcomia face parte dintre
cele şapte păcate de moarte, care sunt osândite şi pedepsite
de Dumnezeu. Şi oricine cade în ispita lor este pierdut.
Orice ascunzi este un furt şi vine din păcatul lăcomiei.
Ceea ce este cinstit şi drept nu ai nevoie să ascunzi nici sub
haină, nici sub paie, nici sub hârtii. Ceea ce nu poţi duce pe
faţă, nu trebuie să poţi duce nici pe ascuns. Şi ceea ce este
nevoie să ascunzi, nu ai voie să porţi la tine sau să păstrezi în
209
casa ta. Dumnezeu vede tot ce este ascuns – şi oricând Îşi

poate lua mâna ocrotitoare de peste tine. Şi ce vei face
atunci?
Unii, înşelaţi de diavolul lăcomiei, spun că nu-i păcat să
furi de la Stat. Aceştia fură de pe câmp, fură din fabrică, fură
de unde lucrează, luând ceea ce nu li se cuvine. Aceasta, ori-
cine ar face-o, oricând şi oricât, este furt şi păcat pedepsit de
Dumnezeu şi de legile omeneşti... Cel ce fură să ştie aceasta
că, chiar şi când nu-l vede nimeni, îl vede Dumnezeu şi con-
ştiinţa sa. Va fi pedepsit de amândoi.
Să nu-şi însuşească nimic din ceea ce nu-i câştigat de el
însuşi prin muncă cinstită şi dreaptă. Nici chiar ceea ce gă-
seşte pe drum nu trebuie să-şi însuşească. Este un bun pe care
nu l-am câştigat prin muncă şi prin cinste. Trebuie să-l îna-
poiem îndată celui ce l-a pierdut.
Mita şi bacşişul sunt tot un furt. Un ostaş al Domnului
mai bine moare de foame decât să fure ceva de undeva.
Dacă înainte de a intra în Oastea Domnului noi am câş-
tigat pe nedrept unele bunuri, cugetul nostru să nu se liniş-
tească până ce le vom înapoia celor de la care ni le-am însu-
şit. Altfel păcatul săvârşit rămâne asupra noastră şi pedeapsa
ne poate ajunge oricând.
Dacă furtul trupesc este un păcat mare, cu atât mai mare
este furtul cel sufletesc. A fura pacea cuiva cu vorbe amăgi-
toare, a fura creaţia cuiva prin sustrageri şi imitaţii, a fura su-
fletele dintr-o adunare, a fura credinţa cuiva printr-o răstăl-
măcire – toate acestea sunt furturi ruşinoase şi murdare îna-
intea lui Dumnezeu – şi oricine se face vinovat de ele va su-
feri pedeapsa Gheenei.
Dărnicia are crengile în rai, lăcomia are rădăcinile în iad.
Cine are în inima sa lăcomie şi umblă cu furturi, acela
nu poate fi un ostaş al Domnului.
210
Doamne Duhule Sfinte, Duhul bunătăţii şi al dărniciei,

Te rugăm, alungă din inimile noastre orice duh de lăcomie şi
ispită de furt, pentru ca nu cumva să cădem în vreunul din
aceste păcate care ne-ar osândi la pierzare veşnică. Ci dă-ne
dragostea şi bunătatea prin care suntem totdeauna bogaţi şi
mulţumiţi cu ceea ce ne-ai dat Tu şi ne-am câştigat noi cin-
stit şi curat. Amin.
211
În clipa morţii vede omul

În clipa morţii vede omul
cum trebuia să fi trăit,
ce cale trebuia s-aleagă
s-ajungă bine la sfârşit.
O, n-aştepta, o, n-aştepta,
c-atât de-aproape-i clipa ta,
primeşte-L pe Hristos acum,
să mergi la slavă, nu la scrum.
În clipa morţii vede toată

deşertăciunea ce şi-a strâns,
pe care-aşa curând o lasă,
schimbând-o cu un veşnic plâns.
În clipa morţii vede calea

păcatului pe care-a mers,
că nici un pas, şi nici o vorbă,
şi nici o faptă nu s-au şters.
În clipa morţii vede groaza
în care se aruncă-mpins,
ce-i viermele ce nu mai moare,
ce-i focul cel pe veci nestins.
În clipa morţii vede slava

ce-l aştepta, dar n-a crezut
şi fericirea şi lumina
din cerul lui pe veci pierdut.
În clipa morţii, – dar atuncea
e prea târziu, e prea târziu,
un râs de-o clipă se plăteşte
cu plâns prea veşnic şi pustiu.
212
capitolul 29
DESPRE MUNCÃ ªI LENE

„Mâna leneşilor pricinuieşte sărăcie, iar mâna celor în-
ţelepţi adună avuţii” (Pilde 10, 4).
„Mâna celor silitori va stăpâni, iar cea lăsătoare va fi
birnică” (Pilde 12, 24).
„Sufletul celui leneş pofteşte însă în zadar. Numai su-
fletul celor silitori este îndestulat” (Pilde 13, 4).
„Orice osteneală duce la îndestulare, iar cuvintele fără
rost, la lipsă” (Pilde 14, 23).
„Omul lăsător pentru lucrul lui e frate cu cel ce dărâmă”
(Pilde 18, 9).
„Lenea te face să cazi în toropeală” (Pilde 19, 15).
„Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru tre-
buinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (Fapte 20, 34).
„Şi ne ostenim lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind,
binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm” (I Cor. 4, 12).
„Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la tim-
pul său, dacă nu ne vom lenevi” (Gal. 6, 9).
„Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Dom-
nul şi nu ca pentru oameni” (Col. 3, 23).
„Vă aduceţi aminte, fraţilor, de osteneala şi de truda
noastră; lucrând zi şi noapte, ca să nu fim povară nici unuia
din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu” (I
Tes. 2, 9).
213
„Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu mun-

că şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm
pe nimeni dintre voi” (II Tes. 3, 8).
„Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta:
dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.
Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelu-
crând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim
şi-i rugăm, în numele Domnului Iisus Hristos, ca să munceas-
că în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tes. 3, 10-12).
„Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă
şi îndelungă răbdare, moştenesc făgăduinţele” (Evrei 6, 12).
„Căci dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele
nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea
Domnului nostru Iisus Hristos” (II Petru 1, 8).

„Dumnezeu a creat pe om pentru muncă. Pentru aceasta
i-a dat mădularele necesare. Deci omul cel leneş şi trândav se
abate de la rânduielile lui Dumnezeu. Şi de la scopul pentru
care a fost creat de El.”
„Cine este leneş în cele mici nu va putea înainta nici în
cele mari!”
Sf. Vasile cel Mare
„Lenea este mama tuturor relelor.”
„Lenea este pierzarea sufletului... şi poate face spre pier-
zare mai mult decât demonii.”
Sf. Ioan Scărarul
214
„Nu este cu putinţă a se mântui acela care mai leneveşte

şi după ce a primit credinţa.”
„Dacă nu munceşte cineva, acela nu-L are în el pe Hris-
tos, pentru că Hristos a spus: Tatăl Meu lucrează, şi Eu de
asemenea lucrez. Cine este un leneş în cele duhovniceşti este
un fiu al pierzării.”
Avva Ilie
„Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor – şi
este dezgustul pentru muncă, atât cu braţele, cât şi cu min-
tea. Lenea aduce slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti. Le-
nea aduce lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt,
pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu. Sfânta Scriptură
are cuvinte grele faţă de păcatul lenei şi al trândăviei, ară-
tând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic.
Sf. Apostol Pavel spune: Cine nu vrea să lucreze, acela nici
să nu mănânce.
Lenea se tămăduieşte prin muncă.”

Un adevărat creştin, oriunde este angajat să facă un lu-
cru, îl face totdeauna frumos, cinstit, deplin – şi nu de mân-
tuială. Nici de teama supravegherii, ci îl face cu hărnicie,
socotindu-se un angajat al Domnului Iisus şi că lucrează
pentru Domnul.
Un ostaş al Domnului va munci oriunde şi orice din
toată inima, cum ar lucra pentru Domnul.
215
Creştinul biblic este un om harnic... un om care îşi câşti-

gă pâinea şi traiul vieţii prin muncă cinstită.
Numai un om lumesc umblă să trăiască fără muncă.
Fuga de muncă, lenea, zămisleşte multe păcate.
Din lene se naşte hoţia, adică furarea muncii altuia. Ho-
ţia trăieşte numai între oamenii leneşi. Acolo unde lipseşte
Biblia, este prezent păcatul şi domneşte lenevia. Un cititor şi
trăitor al Bibliei nu poate fi nici leneş şi nici nepăsător faţă de
datoria muncii.
Dacă lenea trupească este o ruşine şi un păcat, apoi lenea
duhovnicească este o ruşine şi un păcat şi mai mare.
Lenea de a merge la biserică şi la adunare, lenea de a
cerceta Sfintele Scripturi şi pe fraţi este aducătoare de în-
gheţare sufletească şi de prăbuşire în întuneric.
Lenea de a lucra pentru Domnul şi pentru Evanghelie,
lenea de a alerga să câştigi suflete pentru Domnul şi pentru
mântuire, lenea care îi face pe unii a umbla să fure sufletele
câştigate de-a gata de alţii pentru Domnul este păcatul cel
mai urât şi mai vinovat înaintea lui Dumnezeu. Oricine face
acest păcat va fi aruncat afară, între cei despre care spune
Sfânta Scriptură la Apocalipsa 22, 15. Pentru că lenea este
una dintre rădăcinile din care zămislesc toate aceste păcate
de moarte.

Să înceapă de îndată a fi un om harnic şi cumpătat.
Să se hotărască să o rupă de îndată cu toate cele şapte
păcate mari, printre care este şi lenea. Când Duhul Sfânt intră
în inima omului, El trebuie neapărat să scoată afară din ea
216
toate cele şapte duhuri satanice care sunt: mândria, lăcomia,

desfrânarea, pizma, zgârcenia, mânia şi lenea.
La oricine se mai văd în viaţă aceste patimi şi păcate
pierzătoare de suflet, este dovada amară că cel rău încă n-a
ieşit din inima lui şi că Duhul Sfânt încă n-a intrat în ea.
Când un om se predă Domnului Iisus, el devine îndată
un om harnic şi cumpătat. Duhul lui Iisus nu lasă pe nimeni
să fie leneş şi dezordonat.
Un ostaş adevărat al Domnului va fi un conştiincios
muncitor, lucrând cinstit tot ce va face, pentru că aşa îi po-
runcesc Duhul şi Cuvântul Sfânt. Şi numai aşa conştiinţa lui
cea nouă şi curată îl va mulţumi şi linişti, atât faţă de oameni,
cât şi faţă de Dumnezeu.
Să nu umble dintr-un loc în altul, ci să fie statornic la
munca sa. Cine se tot mută dintr-o muncă în alta, dintr-un loc
în altul este un om neserios.
Să nu primească niciodată nimic degeaba. Să nu aştepte
să-i facă altul ceea ce poate să-şi facă singur. Să înapoieze
totdeauna, într-un fel sau altul, aceluia sau altuia, ceea ce
primeşte.
Să nu fie niciodată povară nimănui. Să osândească tot-
deauna cerşetoria şi lenea aceluia care poate munci, dar nu
munceşte şi să se ferească de păcatele acestea urâte şi ruşi-
noase.
Să fie harnic şi să nu piardă nici un ceas din zilele sale
de muncă trupească. Dar tot aşa să fie harnic şi în lucrul
Domnului totdeauna, în osteneli duhovniceşti, în lupta mân-
tuirii şi să nu piardă nici un ceas din Ziua Domnului.
Dacă nu eşti la muncă în vremea muncii, dacă nu eşti la
biserică în vremea bisericii, ori la adunare în vremea adună-
rii, ori la rugăciune în vremea rugăciunii, ori la binefaceri în
217
vremea binefacerii – atunci nu vei fi nici la cules în vremea

culesului şi nici la răsplătire în vremea răsplătirii.
Cel ce se leneveşte în lucrul său ori în lucrul Domnului,
acela nu poate fi un bun ostaş al Domnului Iisus.
Doamne Duhule Sfinte, Te rog, ajută-mă să-ţi fiu un

ostaş adevărat, harnic şi ostenitor, acum, în vremea aceasta,
ca să pot primi o răsplată bogată în vremea răsplătirii.
Amin.
218
Dimineaţă, dimineaţă
Dimineaţă, dimineaţă,
bună mi-ai fost mie-n viaţă!
Mi-ai dat soare, mi-ai dat plouă
şi mi-ai pus pe iarbă rouă,
de-mi tăia coasa ca nouă,
şi-mi ducea brazda cât două;
mi-ai umplut fruntea cu stropi
şi hotarele cu snopi.
Mi-ai scăldat faţa-n sudoare
şi cărările cu soare,
inima cu-ndestulare
şi viaţa-n sărbătoare.
Tinereţe, tinereţe,
dulce-a fost a ta bineţe,
că mi-ai dat-o-n Primăvară
şi s-a prefăcut comoară,
de s-a-mbogăţit o ţară
şi vin lumi şi lumi s-o ceară
şi mi-ai dat-o într-un ceas
vecilor hotar rămas;
de la el mi-e zarea soare,
cu cărări strălucitoare,
cu cuprinsul sărbătoare,
cu cântări nemuritoare.
219
capitolul 30
DESPRE CÃDERILE DIN CREDINÞÃ

„Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea
de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierză-
rii” (II Tes. 2, 3).
„Având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-le,
au căzut din credinţă” (I Tim. 1, 19).
„Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi împreună cu
El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi” (II Tim.
2, 12).
„Căci este cu neputinţă pentru cei care s-au luminat
odată şi au gustat darul cel ceresc, şi părtaşi s-au făcut Du-
hului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi
puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au
căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstig-
nesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de
batjocură” (Evrei 6, 4-6).
„Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat
cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne pentru păcate nici o
jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului
care va mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 26-27).
„Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin
cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
220
iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele

de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pen-
tru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cu-
noscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (II
Petru 2, 20-22).
„Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de
moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa acelui frate,
anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de
moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16).
„Ştiu unde sălăşluieşti; unde este scaunul satanei; şi ţii
numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui
Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi,
unde locuieşte satana” (Apoc. 2, 13).

„E mai uşor să te păzeşti a nu cădea decât după ce ai că-
zut să te mai poţi ridica.”
„Căderile din credinţă vin din neglijarea rugăciunii, a
postului şi din neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.”
Sf. Talasie Libianul
„Nu te mândri că stai în picioare, ci teme-te mai degrabă
întruna, ca să nu cazi.”
„Cine cade pe podele poate se mai ridică, dar cine cade
din credinţă poate să moară pe veci.”
Sf. Nil Sinaitul
221
„Mai uşor este a curăţi un suflet necurat decât a aduce la

viaţă un suflet odată curat, dar care apoi a căzut din nou în
vechile lui păcate şi fărădelegile dinainte.”
Sf. Teodor

Taina puterii şi biruinţei noastre nu stă în puterea noas-
tră, ci în puterea care vine de Sus peste puterile noastre
atunci când inima noastră se roagă, când ochii noştri lăcri-
mează, când sufletul nostru luptă.
Vestirea Oastei şi vestirea Cuvântului lui Hristos tre-
buie ferite până la sfârşit de orice sminteală. Nici unul din
cei care se îndeletnicesc cu vestirea Cuvântului Ceresc nu
trebuie să dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea
şi trăirea lui.
Căderea din credinţă este un lucru greu şi un păcat mare.
Fraţii mei, privegheaţi şi vă rugaţi neîncetat cu toţii ca să nu
cădeţi în ispite şi în păcate, ca să nu ajungeţi în nici un fel
pricină de sminteală pentru Domnul şi pentru Lucrarea
Evangheliei Lui.
Pentru cei căzuţi, dar care n-au ajuns încă îndrăciţi şi
pierduţi cu totul, ne vom ruga şi ne vom lupta să-i mântuim
din nou, aducându-i iarăşi în ascultarea Domnului, la picioa-
rele Crucii Lui, cum spune şi Sfântul Apostol Iacov (Iacov 5,
12-20). Dar de ceilalţi ne vom păzi. Cu toţii să fim cu mare
grijă, ca să nu cădem şi noi. Ca să nu ne tragă iarăşi cu ei şi
pe noi, după cum spune tot Cuvântul lui Dumnezeu.
222

Să umble totdeauna cu teamă, cu grijă şi cu evlavie în
ascultarea Cuvântului Bibliei şi a învăţăturii frăţeşti, spre a
nu cădea.
Să se ferească de prietenii lumeşti, de vechile păcate şi
de cei cu care le-a făcut, de orice cale şi ocupaţie ce l-ar
putea ispiti.
Să se ferească de învăţăturile străine şi de adunările care
l-ar putea duce la căderea lui din credinţă şi la călcarea legă-
mântului.
După întâia şi a doua mustrare cu lacrimi şi cu rugăciu-
ne, să se despartă de cel căzut, ca să nu-l târască şi pe el în
cădere.
Să se îndrepte când i se arată că face rău. Nepăsarea sau
respingerea mustrării şi sfătuirii frăţeşti duc la cădere.
Să primească cu răbdare şi ascultare orice mustrare fră-
ţească atunci când săvârşeşte ceva nepotrivit. Îndărătnicia
duce la cădere.
Acela care s-a întors iarăşi la păcatele sale şi care nu mai
primeşte mustrarea frăţească s-a şters singur din Cartea Vieţii.
Cine nu primeşte mustrarea şi nu se îndreaptă când este
sfătuit de către fraţi, acela nu poate fi un ostaş al Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, mulţumim că ne-ai învrednicit

să cunoaştem şi să ajungem la adevărata credinţă prin care
ne-ai adus mântuirea şi pacea sufletului nostru. Ajută-ne ca
prin călăuzirea Ta sfântă şi prin harul Tău să putem rămâne
statornici, spre a nu ne abate şi a nu cădea niciodată din
drumul pe care ne-ai chemat. Amin.
223
Când era credinţa bună
Când era credinţa bună,

mergea noaptea fără lună,
pe ninsoare şi furtună
numai să fie-mpreună,
pe-ntuneric şi pe tină,
nu era nimic s-o ţină.
Erau fraţii peste munte

şi-i părea că-s ici la punte,
erau fraţii peste ţară
şi-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
şi-i părea că nu-i s-ajungă,
erau lacrimi nu ştiu câte,
erau uşi nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
luau toţi şi s-ajungea.
Era casa plină-plină
şi mai tot dorea să vină.
Era lumea cât un sat,
nu vedea nici un păcat.
Căci din câţi treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag...
...Dar de când credinţa moare,

nu mai merge nici pe soare.
224
Vremea-i dulce, calea-i bună,

ea nu merge nici pe lună;
nu-i nici noapte, nu-i nici tină,
dar ea tot găseşte vină.
Fraţii-s numai peste vale,
dar ea nu-şi mai face cale.
Fraţii-s numai în grădină,
dar ea n-are timp să vină.
Altul sufere şi moare,
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă,
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare,
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele,
noaptea-i tot mai fără stele,
vorbele-s tot mai deşarte,
inima-i tot mai departe
şi din cât belşug s-ar strânge,
pentru Domnul nu s-ajunge.
Ţara-ntreagă de-ar străbate,
n-ar vedea decât păcate.
– Căci, din câţi se duc şi vin,
Dumnezeu e mai străin...
225
capitolul 31
DESPRE NEASCULTARE ªI NESUPUNERE

„Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de plă-
cute Domnului, ca şi ascultarea glasului Domnului? Asculta-
rea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât
grăsimea berbecilor” (I Regi 15, 22).
„Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu
va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”
(Matei 18, 17).
„Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie
mare să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26).
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce
se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă
de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca
10, 16).
„Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sun-
teţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie ai păcatului spre
moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Rom. 6, 16).
„În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste unii
altora daţi-vă întâietate” (Rom. 12, 10).
„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei care fac dez-
binări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.
Depărtaţi-vă de ei! “ (Rom. 16, 17).
226
„Şi toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui

Dumnezeu şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos”
(II Cor. 10, 5).
„Supuneţi-vă unii altora întru frica lui Hristos” (Efes.
5, 21).
„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului”
(Efes. 5, 22).
„Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşar-
tă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste de-
cât el însuşi” (Filip. 2, 3).
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moar-
te, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2, 8).
„De aceea, cel ce dispreţuieşte (acestea) nu dispreţuieşte
un om, ci pe Dumnezeu, Care v-a dat pe Duhul Său cel
Sfânt” (I Tes. 4, 8).
„Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus
Hristos să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi
nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 6).
„Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin
epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu aveţi cu el nici un
amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14).
„De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depăr-
tează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat,
fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11).
„Ascultaţi de mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă
ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele
seamă, ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, căci
aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13, 17).
„Curăţiţi-vă suflete prin ascultarea de adevăr, spre
nefăţarnică iubire de fraţi, iubiţi-vă unul pe altul, din toată
inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).
227
„Tot aşa voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi

toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că
Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le
dă har” (I Petru 5, 5).

„Să nu te împotriveşti nimănui, să fii liniştit, supus şi
smerit. Să respecţi pe bătrâni şi să păzeşti frăţietatea, să su-
feri mustrarea, să nu asupreşti pe nimeni... Toţi cei ce fac aşa
vor trăi în Dumnezeu.”
Herma – Păstorul
„Nu vă înşelaţi, fraţii mei, dacă cineva se face dezbină-
tor sau dacă se duce după cel ce dezbină nu va moşteni Împă-
răţia lui Dumnezeu. Dacă cineva este nesupus dreptei învă-
ţături, acela este dezbinat de Hristos.”
Sf. Ignatie
„Se cuvine dar, fraţilor, să fim cu foarte mare luare-
aminte asupra mântuirii noastre, ca nu cumva vicleanul, stre-
curând în noi nesupunerea, să ne arunce în pierzarea veşnică.”
Sf. Barnaba – Epistola
„Mai bine este să taci şi să te supui, făcând binele, urmă-
rind pacea şi iubind smerenia, ca să păstrezi unitatea şi să
ajuţi zidirea Bisericii Domnului.”
Sf. Ignatie
„Credinţa este mama noastră a tuturora când îi urmează
nădejdea şi îi premerge dragostea de Dumnezeu, de Hristos şi
228
de aproapele. Dacă este cineva înăuntrul acestor virtuţi este

supus şi împlinitor al dreptăţii, fiind departe de orice păcat.”
Sf. Policarp
„Să ne supunem voinţei Domnului nostru. Să ne gândim
la toată mulţimea îngerilor Lui cum slujesc voinţei Sale stând
înaintea Sa. Cei mari nu pot fără cei mici şi nici cei mici nu
pot fără cei mari. Este o legătură între toţi şi sunt de folos
unii altora... Cine este nesupus este spre răul tuturor.”
Sf. Clement Romanul
„Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii ca nesupunerea,
neascultarea şi mândria.”
„Prin neascultare se risipeşte tot binele, iar prin asculta-
rea smerită se risipeşte tot răul.”
Triod – cântarea 4
„Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi,
îngâmfându-te cu nesupunere şi neascultare, şi să te socoteşti
că eşti bun, nefiind nimic.”
Sf. Grigore Teologul
„Fugi de neascultare şi de nesupunere, căci atunci te vei
învrednici de slavă în vecii vecilor.”
Ava Isaia
„Nu este un alt mijloc pentru primirea harului ascultării
decât ascultarea.
Neascultarea şi nesupunerea faţă de Cuvântul şi voia lui
Dumnezeu a fost cel dintâi păcat pe care l-a făcut diavolul şi
omul.
229
Din acesta au ieşit toate păcatele şi atunci, şi din el ies şi

acum.”

Oastea Domnului înseamnă supunere şi ascultare smerită
de glasul şi voia Marelui nostru Conducător şi Domn Iisus
Hristos. Oricine are un duh de nesupunere şi neascultare,
acela nu poate fi un fiu al Domnului şi un ostaş al Lui.
Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei Păsto-
rului nostru Iisus, ci este un nesupus şi un neascultător, acela
nu este o oaie a Domnului, ci un câine al vrăjmaşului. Acela
nu face parte din turma cuvântătoare a lui Hristos, ci din ha-
ita Satanei...
Firea cea veche din noi se poate trezi în orice moment şi
poate răsturna totul. Dacă nu ţinem firea noastră pământească
răstignită şi pironită pe crucea Mântuitorului, ea uşor se
poate ridica iarăşi împotriva mântuirii noastre şi să ne-o piar-
dă. Căci ea este nesupusă şi neascultătoare. Ce mult trebuie
să ia seama la această primejdie mai ales acei lucrători cărora
li se pare că au unele merite înaintea fraţilor! Nu cumva să
cadă în păcatul lui Diotref şi al lui Alexandru Căldărarul.
Dacă şi fratele şi sora lui Moise – Aaron şi Maria – au putut
să cadă în această ispită, cu atât mai uşor putem cădea oricare
dintre noi, dacă nu luăm bine seama la ispita Satanei.
Cei ce sunt în fruntea nesupuşilor şi a cârtitorilor sunt
cei doritori după „carnea” din Egipt, după ambiţia şi pofta fi-
rii pământeşti. Aceştia apleacă şi inimile altora spre cârtire,
pentru că cei răi mereu umblă să-i strice şi pe cei buni.
230
Amestecătura cu cei nedospiţi duhovniceşte duce tot-

deauna la rău. Dintre aceştia ies totdeauna cârtitorii şi nesu-
puşii, – dezertorii Oastei Domnului. Repet ceea ce am spus
de atâtea ori: mai bine puţini şi bine dospiţi pentru Domnul,
decât mulţi şi nedospiţi, dintre care la prima încercare să iasă
nesupuşii potrivnici, strigând şi umblând neascultători. De
aceştia trebuie să ne ferim cât mai mult.
Rugaţi-vă Domnului să izbăvească Lucrarea Sa de cei
nesupuşi şi nestatornici, căci aceştia fac cel mai mare rău şi
pagubă Bisericii Domnului şi frăţietăţii duhovniceşti. Vai de
ei, căci s-au şi întors să-l urmeze pe Satana. Ar fi fost de o
mie de ori mai bine să nu-L fi cunoscut niciodată pe Domnul,
decât după ce au venit la El să facă numai stricăciuni viei
Sale şi pierzare printre copiii Săi.

Să se gândească bine înainte de a face primul pas în
această Lucrare sfântă. Dacă nu crede pe deplin că aceasta
este calea mântuirii, mai bine să nu o ia. Dacă nu este pe de-
plin încredinţat că aceasta este lucrarea mântuirii lui, mai bi-
ne să nu vină în ea. Dacă nu este hotărât pe deplin să se su-
pună şi să asculte de învăţătura şi de frăţietatea Oastei, mai
bine să se ducă în altă parte, să nu vină în Oaste. Decât să vi-
nă spre a face rău, mai bine să nu vină deloc. Căci vai de cel
prin care vine sminteala.
Să ştie că este răspunzător faţă de Dumnezeu, Care a fă-
cut această Lucrare sfântă, să fie supus cu smerenie şi since-
ritate ascultării Domnului şi fraţilor. Să înveţe şi să cunoască
bine rânduielile sfinte şi să se poarte după ele. Să nu pri-
231
mească şi să nu aducă între fraţi învăţături străine şi învăţă-

tori străini. Iar dacă săvârşeşte vreo abatere de la bunele rân-
duieli, să primească mustrările frăţeşti cu supunere şi cu în-
dreptare. Dacă se întâmplă să cadă în ispita unor alte învă-
ţături, de care nu vrea să se despartă, atunci de la început să
spună fraţilor că el a căpătat alte încredinţări – şi să plece şi
cu picioarele acolo unde i s-a dus şi inima. Să plece şi cu
trupul acolo unde s-a dus cu sufletul. Să nu mai stea în adu-
narea fraţilor numai spre a face rău cu nesupunerea şi cu
împotrivirea lui.
Dacă-l vede pe un frate că a greşit, să-l mustre între pa-
tru ochi. Dacă nu ascultă, să mai ia cu el doi fraţi... Şi numai
dacă nu ascultă nici aşa, atunci să-l spună şi celorlalţi. Să nu
spună întâi altora. Aceasta este clevetire, iar clevetirea este
un mare păcat.
Nimeni dintre nesupuşii şi dezbinătorii Oastei nu mai
are voie să vorbească în adunările frăţeşti, nici să mai
meargă în misiune printre fraţi. Cine îl va primi şi urma pe
un astfel de dezbinător se face vinovat de acelaşi păcat ca şi
el (II Ioan 11).
Oricine nu se supune cu dragă inimă Cuvântului lui
Dumnezeu şi rânduielilor Oastei nu poate fi un ostaş al
Domnului.
Doamne Duhule Sfinte, învaţă-ne cum să ascultăm şi să

trăim în Oastea Ta. Amin.
232
O, soare care-ţi dai lumina

O, soare care-ţi dai lumina
spre toţi atât de minunat,
cum ai să-nvinuieşti odată
pe-acel ce nu te-a meritat!
Tu, suflet fără rugăciune,
nepăsător şi surd mereu,
când toate-au să te-nvinuiască,
ce-ai să-I răspunzi, ce-ai să-I răspunzi,
ce-ai să-I răspunzi lui Dumnezeu?
O, dulci izvoare-mbelşugate
ce stâmpăraţi pe-orice-nsetat,
cum o să-nvinuiţi odată
pe cel ce, bând, nu s-a-nchinat!
O, pâine ce te dărui hrană
cu-ndestulare tuturor,
pe cel nerecunoscător!
O, Sânge Sfânt ce-ai curs pe Cruce
să-i speli pe toţi desăvârşit,
pe-acel ce te-a batjocorit!
O, legământ ceresc şi unic,
făcut să fii în veci păstrat,
pe-acela care te-a călcat!
O, sfânt prilej al mântuirii,
acum de-atâtea ori avut,
pe-acela ce te-a tot pierdut!
233
capitolul 32
DESPRE CONDUCÃTORI ªI ÎNDRUMÃTORI

„Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele
– zice Domnul” (Ier. 23, 1).
„Vai de păstorii lui Israel care s-au păstorit pe ei în-
şişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma?”
(Iezec. 34, 2).
„Şi văzând mulţimile, I sa făcut milă de ele că erau ne-
căjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9, 36).
„Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cine-
va?” (Fapte 8, 31).
„Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai
lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14).
„…Dacă stă în frunte să fie cu tragere de inimă” (Rom.
12, 8).
„Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică; întâi apostoli,
al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul
de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, câr-
muirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28).
„Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare
toţi învăţători? Oare toţi au puterea să săvârşească minuni?”
(I Cor. 12, 29).
„Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii
evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea
234
sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”

(Efes. 4, 11-12).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc
între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţu-
iesc” (I Tes. 5, 12).
„Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria sa casa,
cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3, 5).
„Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu
dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu
cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu
curăţia” (I Tim. 4, 11-12).
„Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească
de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi
cu învăţătura” (I Tim. 5, 17).
„Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de
la doi sau trei martori” (I Tim 5, 19).
„Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-
preot şi martor al patimilor lui Hristos şi păraş al slavei ce va
să se descopere: păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza
voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după
Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi
cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.
Iar când se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa
cea neveştejită a măririi. Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti,
supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă
întru smerenie” (I Petru 5, 1-5).

„Umblaţi în poruncile lui Dumnezeu, supunându-vă
conducătorilor voştri şi dând cinstea cuvenită celor ce vă
păstoresc în Domnul. Să vă smeriţi cu toţii, fără să vă mân-
235
driţi. Să doriţi mai mult să vă supuneţi decât să porunciţi.

Căutaţi mai mult să daţi decât să primiţi... Aceasta este fru-
museţea voastră.”
Sf. Clement Romanul
„Din invidie şi din pizmă au fost prigoniţi cei mai mari
şi mai drepţi stâlpi şi conducători ai Bisericii, dar ei au luptat
până la moarte... Învăţând dreptatea până la marginile Apu-
sului, au suferit mucenicia şi s-au dus în locul cel sfânt, fiind
cea mai mare pildă de răbdare...”
Sf. Clement Romanul
„Să ne alipim, aşadar, de acei care ne conduc cu evlavie,
în pace, nu de cei care umblă cu făţărnicie... Hristos este al
celor smeriţi şi înţelepţi, nu al acelora care se ridică mai pre-
sus de turma Lui cu mândrie şi cu neascultare... Să respectăm
pe conducătorii noştri!
Să ne gândim la cei ce luptă sub conducătorii noştri, cu
câtă bună rânduială, cu câtă ascultare şi cu câtă supunere îm-
plinesc poruncile. Nu sunt toţi comandanţi, nici căpetenii, dar
fiecare împlineşte cele poruncite de împăratul.”
Sf. Clement Romanul
„Cine nu gândeşte şi nu lucrează ca Domnul nu este al
Lui.”
Sf. Vasile cel Mare
„În cinstea Celui care ne-a ales pe noi, se cuvine să ne
supunem episcopului fără nici o făţărie, căci cine nu se supu-
ne conducătorului acestuia văzut Îl înşală pe Cel nevăzut... Şi
într-o împrejurare ca aceasta nu avem de dat răspuns oame-
nilor, ci lui Dumnezeu.”
236
„Păstorii şi îndrumătorii să fie miloşi şi milostivi cu toţi,

întorcând pe cei rătăciţi, cercetând pe toţi bolnavii, să nu
treacă cu vederea pe cel sărac, pe orfan şi pe văduvă şi să
gândească pururea numai la ceea ce este bine, atât înaintea
lui Dumnezeu cât şi a oamenilor. Să se ferească de mânie, de
părtinire, de judecată nedreaptă. Să se depărteze de orice lă-
comie de bani. Să nu dea repede crezare celui ce vorbeşte
împotriva cuiva, să nu fie aspri la judecată, ştiind că toţi
suntem slabi.”
Sf. Policarp
„Pune la probă pe profetul adevărat şi pe profetul minci-
nos. Se cunoaşte după viaţa sa acela care are Duhul cel dum-
nezeiesc. Cel ce are Duhul cel de Sus este smerit, bun şi li-
niştit. Se fereşte de orice rău şi caută să fie mai prejos decât
toţi. Când vine în adunarea celor drepţi face rugăciune, şi în-
gerul Duhului profetic care se află în el îl face să vorbească
mulţimii precum vrea Domnul.”
Herma – Păstorul
„Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel care îţi vesteşte Cu-
vântul şi să-l cinsteşte ca pe Domnul.”
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli
„Oricât de multe şi de frumoase cuvinte am folosi, dacă

nu ducem o viaţă mai sfântă decât aceia pe care vrem să-i fa-
cem mai buni, nu vom câştiga nimic.”
„Nu poate sluji cineva lui Hristos şi fraţilor dacă nu-şi
desăvârşeşte sufletul prin virtuţi.”
237
„Cel care ia povara altuia asupra lui, cel care este gata să
folosească darul său spre a face bine celor mai săraci, cel ca-
re din sfinţenia primită de la Dumnezeu ajută pe cei mai lip-
siţi, acela este un binefăcător pentru primitori. Este un sluji-
tor după pilda lui Hristos.”
„Tu îngrijeşte mai întâi de ale lui Dumnezeu, iar Dum-
nezeu va îngriji de ale tale.”

„Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a
Domnului, şi Conducătorul ei – Cel Nevăzut – este Dom-
nul, Cel care a pornit-o la drum!
Şi acum, să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai
Oastei Domnului! Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi
ai Oastei Domnului?
Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări.
O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce
sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări.
Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi.
Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi
răspunderea ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să în-
curc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un
„vin” curat, şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva
să bag „apă” în el şi să-l slăbesc.
Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele:
îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai
238
un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în re-

gulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.
Din toate părţile, ni se spune că preoţii trebuie să fie în-
drumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine!
Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această Miş-
care. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o
îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o
condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei Miş-
cări! El însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit
ostaş al lui Hristos! Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea
Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea celor
dintâi creştini. Şi, slavă Domnului!, avem în ţară destui astfel
de preavrednici preoţi...
Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi! –
care n-au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se
poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?
Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntari-
at de luptă creştină! Deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot
voluntari...
Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită
în această Mişcare, pot fi conducători şi îndrumători de Oaste.
Distinşii noştri luptători laici sunt tot atâţia preavrednici con-
ducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât de mulţi.
Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l
îndrepta: foarte mulţi, cei mai mulţi dintre cei care trebuie să
fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce?
Unii – să fim sinceri! – pentru „sfânta” comoditate şi tihnă. E
mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în
casă decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după
Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufle-
tele, ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta
nu e prea plăcută.
239
Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti, sau anumite

scăderi, cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primeni-
re religioasă.”
Oastea Domnului trebuie să rămână până la sfârşit cu
vestirea şi cu vestitorii cei de bunăvoie, care îşi câştigă traiul
vieţii lor prin muncă şi trudă cinstită – şi au o viaţă de familie
curată. Aceştia fac apostolia pentru Domnul din dragoste şi
fără nici o plată.
Pe cei plecaţi la drumul misiunii din râvna şi dragostea
fierbinte pentru Hristos, fraţii să-i ajute şi să-i asculte, ca pe
nişte vrednici lucrători care asudă în ogorul Evangheliei lui
Hristos.
Pe cei care merg numai să-şi facă rost de un trai fără
muncă şi care nu aduc nici un folos, ci numai pagubă şi
ocară Lucrării lui Hristos, fraţii să nu-i primească, ci să se
ferească de ei.
Oastea Domnului nu încurajează lenea şi înşelătoria reli-
gioasă. Cei care umblă înşelând evlavia şi dragostea frăţească
nu au ce căuta între noi. Pe aceştia îi veţi cunoaşte uşor după
roadele, după purtările, după faptele şi după duhul lor.
Pentru orice vestitor al Evangheliei nu este o ruşine să
lucreze cu mâinile sale, ci este o cinste şi o datorie, ca să nu
fie povară pentru nimeni. Conducătorii şi îndrumătorii mari
ai Bisericii, în frunte cu Domnul nostru şi cu Apostolii Săi,
n-au primit plată de la nimeni. Darul de bunăvoie, postul şi
renunţarea le-au dat totdeauna îndeajuns... O, ce bogaţi au
fost săracii lui Hristos – şi cât de înălţaţi au fost cei care au
ştiut să se facă robii tuturor pentru Iisus.
Mai presus de toate, conducătorul adunării şi vestitorul
Evangheliei trebuie să vegheze ca să nu se poată ivi niciodată
240
bănuiala că el lucrează şi merge de dragul plăţii şi al pome-

nilor, iar nu de dragul Evangheliei şi al Domnului Iisus. Îna-
inte de a-i feri pe alţii de ispita asta, mai întâi să se ferească
pe sine însuşi şi cugetul său.
Un păstor şi un îndrumător care îşi pune viaţa pentru
oile sale, acela va fi totdeauna preţuit şi ajutat de către cei pe
care îi îngrijeşte în Domnul.
Nu uitaţi niciodată porunca Domnului: Păstoriţi turma
lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de
bunăvoie... nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine
(I Petru 5, 2).

Să preţuiască şi să asculte, iubind din toată inima, pe lu-
crătorii şi vestitorii cei vrednici puşi de Domnul în fruntea
frăţietăţii noastre, care cu smerenie şi dragoste se pun şi se
expun pentru lucrul Domnului. Care împart drept Cuvântul
Sfânt şi care au o viaţă vrednică de urmat. Astfel de lucrători
sunt foarte rari şi foarte puţini, iar ei niciodată nu rămân prea
multă vreme printre noi.
Să nu vorbească nimic rău şi nici să nu asculte vorbe
rele împotriva lucrătorilor Domnului, decât dacă totul este
dovedit de martori vrednici de crezare. Căci, dacă într-adevăr
lucrătorul este vinovat, nu va scăpa el nepedepsit de mâinile
Stăpânului. Iar dacă este nevinovat, atunci nu vor scăpa cei
ce-l vorbesc de rău...
Să nu-i primească, nici să nu-i trimită la alţi fraţi pe nişte
necunoscuţi care vin la el spunând că sunt lucrători ai Dom-
241
nului. Pentru că foarte mulţi dintre aceşti necunoscuţi se

prefac că sunt fraţi, dar ei sunt nişte lucrători ai fărădelegii şi
răufăcători ai fraţilor. Pe cine nu cunoaşte, să nu primească în
casă şi în adunare, dar nici pe cei dovediţi lucrători răi, dacă
vrea să nu pătimească rău.
Fiecare lucrător să-şi aibă ogorul său duhovnicesc bine
lucrat şi îngrijit. Şi numai după aceea să se ducă în ogorul
altora – şi aceasta numai când vor fi chemaţi de fraţii de
acolo. Cine nu îngrijeşte de propriul său ogor, cum va putea
el îngriji de ogorul altuia?
Nimeni nu trebuie să se facă stăpân peste adunarea fră-
ţească. Ea este a Domnului, căci numai El Şi-a dat Sângele
pentru ea. Oricât ar fi suferit cineva pentru o adunare, el n-
are dreptul a se face stăpânul ei. Adunarea frăţească o conduc
cel puţin trei fraţi lucrători, dar şi aceştia trebuie să ţină me-
reu seama şi de părerea celorlalţi.
Nimeni să nu-şi permită să facă din adunare loc de dis-
cuţii potrivnice cu alţi fraţi. Nici din predicarea Cuvântului,
prilej de răfuieli şi lupte cu alţi fraţi. Aceasta este stricarea
Cuvântului şi întristarea Duhului Sfânt. Şi unul ca acesta va
fi pedepsit de Dumnezeu, Care este în mijlocul adunării şi îl
vede şi-l aude pe cel ce face aceasta.
Cei divorţaţi sau recăsătoriţi cu femei lăsate de bărbaţi
să nu meargă în misiune şi nici să nu fie primiţi, până nu-şi
vor pune în rânduială casa şi viaţa după Cuvântul Domnului
şi după sfatul fraţilor.
Cine nu se poartă în slujba lui de conducător ori de mi-
sionar în chip vrednic, acela să nu fie primit, ci sfătuit să se
sfinţească mai întâi pe sine însuşi, apoi să spună altora.
Cine este uşuratic şi neevlavios, ori are alte învăţături şi
purtări deosebite de duhul şi învăţătura frăţească nu poate fi
nici misionar şi nici ostaş al Domnului.
242
Doamne Duhule Sfinte, Conducătorul Oastei şi Călău-

zitorul ei, Te rugăm, alege-i Tu şi aşază-i Tu în fruntea frăţi-
etăţii Oastei Domnului Iisus pe acei care îi cunoşti Tu că
sunt vrednici să-i îndrume pe alţii. Iar când au căzut din
această vrednicie, scoate-i Tu Însuţi şi aşază-i în locul lor pe
alţii, care aduc roade şi fac cinste Domnului Iisus şi Evan-
gheliei Sale. Amin.
243
Păstor
A fi păstor adevărat înseamnă a avea iubire,

iar nu dorinţă de câştig,
nu-asprime, ci simţire,
nu a mâna din urma lor pe oi,
ci-a le atrage,
a cerceta durerea lor nainte să te roage...
A păstori, nu-a apăsa,

a-i păstori cu hrană,
cu bunătate cântărind şi-ndemnuri şi dojană,
a-i păstori frumos pe toţi,
de orice vârstă-a vieţii,
crescându-i cu trăirea ta, a faptei şi-a poveţii.
A-i creşte-nseamnă-a te jertfi în munca necurmată,

în rugăciuni, în plâns, în post
şi-n pildă-adevărată.
Hristos te roagă
ca atunci pe Petru,
mai în urmă:
De Mă iubeşti cu-adevărat,
să-Mi paşti întreaga turmă.
Deci numai dacă-L poţi iubi pe El

şi turma-I toată,
aşa te fă păstor,
altfel, mai bine, niciodată.
Şi nu uita că păstoreşti nu turma ta-n viaţă,

ci turma Lui, de care dai răspuns în sfânta-I faţă.
Deci dacă nu te porţi aşa, lua-Şi-va turma ţie,
ca altuia mai bun s-o dea...
Fii treaz la datorie!
244
Celor ce răzbesc nainte
Celor ce răzbesc nainte,

laude şi-ncurajări;
pentru jertfa lor fierbinte,
noi izbânzi şi noi cântări!
Dragoste şi ascultare
noi vă vom păstra mereu,
voi ne sunteţi pe cărare
stâlpi de foc spre Dumnezeu.
Celor ce-şi păstrează una

calea şi credinţa lor,
bucuria şi cununa
până-n vecii vecilor!
Celor ce şi-nfrânţi se luptă,

chiar zdrobiţi, cred ne-nfricat,
o cinstire ne-ntreruptă
şi un nume neuitat.
Binecuvântare vouă,
minunaţi biruitori,
în Eterna Viaţă nouă
să luciţi ca mii de sori.
Slavă Celui ce prin moarte

v-a făcut de neînvins,
fruntea voastră-n veci să poarte
Sfântu-I Nume Necuprins!
245
capitolul 33
DESPRE PROPOVÃDUIREA CUVÂNTULUI
Ce spun Sfânta Scriptură

„Pentru că ai lepădat Cuvântul Domnului, şi El te-a le-
pădat, ca să nu mai fii rege peste Israel” (I Regi 15, 23).
„În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda
cuvântul” (Ps. 55, 10).
„Arătarea cuvintelor Tale luminează şi înţelepţeşte pe
prunci” (Ps. 118, 130).
„Iarba se usucă şi floarea se vestejeşte, dar cuvântul
Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40, 8).
„Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel
ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat”
(Ier. 23, 28).
„De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le în-
deplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit ca-
sa lui pe stâncă” (Matei 7, 24).
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece” (Matei 24, 35).
„Iar Maria păstra toate aceste cuvinte punându-le în ini-
ma sa” (Luca 2, 19).
„Ferice sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
păzesc” (Luca 11, 28).
„La Început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu
şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1).
246
„Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este

adevărul” (Ioan 17, 17).
„Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru
iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).
„Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în
cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în ade-
verirea duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).
„Căci nu suntem ca cei mulţi care strică cuvântul lui
Dumnezeu, ci grăim din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu,
înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (II Cor. 2, 17).
„Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos
Iisus Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre pentru
Iisus” (II Cor. 4, 5).
„Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte în-
văţătorului său din toate bunurile” (Gal. 6, 6).
„Cuvântul lui Dumnezeu să locuiască întru voi cu bogă-
ţie” (Col. 3, 16).
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici
din gânduri necurate, nici din înşelăciune, ci după cum am
fost socotiţi vrednici de Dumnezeu ca să ni se încredinţeze
Evanghelia, aşa vorbim, nu căutând să placem oamenilor, ci
lui Dumnezeu Care ne încearcă inimile” (I Tes. 2, 3-4).
„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără
timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi
învăţătura” (II Tim. 4, 2).
„Ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca
să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să
mustre pe cei potrivnici” (Tit 1, 9).
„Iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este
cuvântul care vi s-a binevestit” (I Petru 1, 25).
„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi
v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu
este întru El” (I Ioan 1, 5).
247
„Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele

Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 9, 13).

„Cunoştinţa întocmai a cuvintelor Duhului se descoperă
numai celor vrednici cu duhul, adică numai acelora care,
printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea
de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumneze-
ieşti care se întipăreşte şi se aşază în ei de la prima atingere,
asemenea unei feţe într-o oglindă curată şi străvezie.”
„Este cu putinţă deci de a fi oricine dascăl. Împărţiţi cu
mine, vă rog, slujba aceasta! Eu vă vorbesc în public, dar şi
voi, fiecare în particular şi fiecare să ia în mâinile sale mân-
tuirea aproapelui. După cum sunt dascăli şi printre copii, ce
învaţă literele alfabetului (după cum în şcoală dascălii pun pe
copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului),
tot aşa şi în Biserică, pentru că Apostolul (adică Pavel) nu
voieşte ca dascălul să fie supărat de toţi. Şi de ce? Pentru că
mari bunuri vor ieşi de aici. Atunci, osteneala dascălului nu
va rămâne zadarnică, ci fiecare dintre şcolarii lui, imitându-l,
va deveni iute şi el un dascăl şi va avea aceeaşi îngrijire faţă
de alţii, precum a avut-o dascălul către el. Astfel să îndrep-
tăm şi noi pe alţii.”
„În Biserică se află păstori şi păstoriţi; se află deci două
părţi: cei care învaţă şi cei care sunt învăţaţi. Autoritatea în-
văţământului Bisericii nu poate să fie împuţinată fără urmări
(adică învăţământul în Biserică revine în primul loc preoţilor).
248
Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învăţământ

aparţine exclusiv ierarhiei (preoţilor) şi că laicii sunt cu totul
lipsiţi de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv
învăţătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte so-
cietatea bisericească în două părţi: partea activă şi partea
pasivă.
Acest lucru nu corespunde adevăratei esenţe a creştinis-
mului şi trebuie să opunem, împreună cu protestanţii, la
această idee, concepţia preoţiei universale şi a sfinţeniei po-
porului lui Dumnezeu... (I Petru 2, 9).
Dacă săvârşirea Tainelor, dacă, în special, punerea mâi-
nilor era prerogativa Apostolilor (şi, mai târziu, a ierarhiei in-
stituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeaşi măsu-
ră, considerată ca opera tuturor credincioşilor; căci fiecare
credincios este chemat de Mântuitorul Însuşi a mărturisi (şi
prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Şi cu ade-
vărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la în-
ceput, nu numai de către Apostoli, ci şi de credincioşi în ge-
neral (Fapte 6, 5; 8: 5, 12, 14, 28-36); şi nu numai de bărbaţi,
ci şi de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel
cu Apostolii, tocmai pentru motivul predicării Evangheliei
(de ex. Sfânta Nina – apostol al Georgiei, pe urmă Sfânta
Tecla – martiră şi altele).
Misiunea creştină nu este mărginită de prerogativele ie-
rarhice, ci ea este datoria fiecărui creştin, care spune despre
el însuşi: «cred şi mărturisesc» şi care, chiar prin aceasta,
predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credinţa
lor, erau cele mai bune dintre predici.
În sfârşit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai
printre cei ce nu cred, ci şi printre creştini, se vor găsi de
asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ
al laicilor. Să notăm, de altfel, că Scriptura nu cunoaşte acest
249
cuvânt de «laici»; ea numeşte pe creştini foarte simplu, cu

numele de «credincioşi», de «ucenici», de «fraţi» etc. Laicii
participă deci la învăţământ, aşa încât există un dar special de
învăţământ (Iacov 5, 19-20; I Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6,
1-10; I Cor. 14, 26; Col. 3, 16; I Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; I Petru
4, 10-11).
Dar, dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbe-
lor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul
cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiţi de dreptul de
a predica în biserică, în afară de slujbe, şi cu atât mai mult ei
pot să predice în afară de biserică.
În Biserică nu are loc muţenia şi ascultarea oarbă, căci
Apostolul spune: «Hristos ne-a scos la libertate; rămâneţi
deci tari şi nu vă prindeţi din nou în jugul robiei» (Gal. 5, 1).
Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administraţiei, cu
singura obligaţie de a asculta de ierarhie; ei nu sunt, în oare-
care fel, vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar
umple. Se poate considera starea mireană ca o demnitate
sfântă; titlul de creştin a făcut din ei «poporul lui Dumnezeu,
preoţie împărătească» (I Petru 2, 9).”
(citate preluate din Sergiu Bulgakoff, «Ortodoxia»)
„Participarea activă a mirenilor la viaţa bisericească de-
vine astăzi una din preocupările principale ale pastoraţiei...
ea este plină de sens eclesiologic. Biserica este una pentru că
«voi toţi una sunteţi în Hristos»...
Din cauza Botezului şi Mirungerii, toţi cei botezaţi şi
unşi, indiferent de sex şi condiţie, devin membri ai trupului
lui Hristos, care este Biserica, fiecare având dreptul său pro-
priu, slujirea sa unică, misiunea sa personală... Toţi sunt
chemaţi să participe împreună la „zidirea” trupului... Biserica
250
există numai ca o comunitate care integrează mădularele ei şi

slujirile acestora.
Pastoraţia de azi impune să fie explorate noi posibilităţi
de a întări colaborarea mirenilor... şi mai ales să fie create
condiţii pentru un nou fel de convieţuire între credincioşi...
Accesul la citirea şi cunoaşterea aprofundată a Sfintei Scrip-
turi este una din aceste condiţii...
Citirea, cunoaşterea, interpretarea şi propovăduirea Cu-
vântului lui Dumnezeu sunt obligaţii ale întregului trup al Bi-
sericii, clerici şi mireni.
Contribuţia mirenilor la viaţa bisericească constă, mai cu
seamă, în mărturia lor creştină, atât prin propovăduire directă a
Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi prin viaţa lor în numele
Evangheliei. Mărturia prin calitatea vieţii a fost totdeauna cel
mai eficace mijloc de propovăduire şi convertire (Fapte 5, 12-
16).
Unii teologi şi preoţi confundă preoţia cu misiunea şi
exclud mirenii de la datoria şi dreptul de a vorbi despre Dum-
nezeu, de a mărturisi credinţa creştină în orice loc şi timp...
Propovăduirea Evangheliei de către mireni este de o impor-
tanţă capitală... Preotul trebuie să evite acea atitudine ca-
racterizată prin îngroşarea unor reguli canonice restrictive...
Să se facă loc din ce în ce mai mult mirenilor la misiu-
nea Bisericii în transmiterea Cuvântului Scripturii... Mirenii,
comunitatea liturgică, poartă cu ei sensul Sfintei Scripturi...”
Liviu Stan, «Mirenii în Biserică», Sibiu – 1939

Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel
Răstignit. Aceasta înseamnă că ea este o lucrare misionară,
251
de trăire şi propovăduire a Evangheliei vii şi lucrătoare mai

întâi în viaţa personală a fiecărui membru al ei, apoi în fami-
lia acestuia, în Biserica şi în societatea lui.
A fi un ostaş al Domnului înseamnă a fi un trăitor şi
vestitor al vieţii noi şi duhovniceşti pe care a adus-o venirea
lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, şi Pogorârea Sfântului
Duh în lume.
Creştinismul înseamnă trăire în Hristos, după pilda Sa şi
după Cuvântul Său. Domnul Iisus a spus: Învăţaţi de la Mine,
căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă su-
fletelor voastre. Şi de asemenea a zis: Eu v-am dat o pildă,
cum am făcut Eu aşa să faceţi şi voi.
Noi aşa am înţeles şi înţelegem viaţa creştină, ca o viaţă
de ascultare şi propovăduire a Evangheliei. O viaţă de since-
ră şi adevărată predare în slujba Mântuitorului, după cum ne
cere El şi după cum ne poruncesc toţi Părinţii noştri biseri-
ceşti.
„Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm” –
aşa cântăm la Sf. Liturghie... şi „toată ziua să ne învăţăm
dreptatea Ta”. Noi, ostaşii Domnului, aceasta vrem să o facem.
Nu este oare normal acest lucru? Şi nu este aceasta după po-
runca Bisericii? Atunci de ce suntem învinuiţi dacă vrem să
facem întocmai cum spunem? Toţi Sfinţii Părinţi bisericeşti
adeveresc poruncile Sfintei Scripturi că noi, fiecare creştin,
trebuie să fim mărturisitori şi propovăduitori ai Cuvântului lui
Hristos. Creştinismul din primele veacuri aşa a făcut. În felul
acesta s-a răspândit credinţa peste tot pământul...
Adevărul acesta nu s-a schimbat. N-a venit o altă porun-
că de Sus, ca să oprească această propovăduire. Lumea are şi
va avea nevoie tot mai mare de propovăduirea Cuvântului,
după cum este scris: Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte
asupra lui la timp şi nelatimp...
252
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că oile Domnului nu

sunt oi necuvântătoare... Cuvântul ni s-a dat ca să-l punem nu
în slujba diavolului, ci în slujba lui Dumnezeu. Dar ce grozav
lucru se petrece în creştinismul de azi! Cine opreşte pe toţi
cei ce propovăduiesc pe diavolul şi păcatul? Cine împiedică
pe cei ce scriu pentru pierzarea oamenilor? Cine închide pe
cei ce răspândesc nelegiuirea? Dar câtă luptă se dă ca să fie
opriţi şi puţinii care mai propovăduiesc Cuvântul lui Dumne-
zeu printre oameni! Ce durere şi ce păcat că tocmai unii din-
tre cei care ar trebui să încurajeze acest lucru îl împiedică!

Să devină un vestitor şi un propovăduitor al Evangheliei,
mai ales prin faptele sale, dar şi prin cuvintele şi purtările
sale... Fiecare suflet de frate şi soră va folosi orice prilej ca să
spună altora ce i-a făcut lui Domnul şi cum a avut milă de el,
izbăvindu-l din întuneric şi aducându-l la lumină.
Dacă am deschis uşa inimii noastre şi L-am primit pe
Domnul Iisus în viaţa noastră, noi suntem datori să-L ducem
pe El oriunde mergem şi să vorbim despre El şi despre viaţa
fericită cu El oricui şi oricând.
Fiecare suflet din Oastea Domnului trebuie să aibă
Sfânta Scriptură, să citească în ea şi să vorbească din cuvin-
tele ei cu toată înţelepciunea, oricând se cuvine şi oricui este
potrivit. Aceasta pentru că sunt mulţi care nu cunosc Sfânta
Scriptură şi nici bucuria mântuirii care vine din iertarea pă-
catelor şi din împăcarea cu Dumnezeu.
Dacă frăţietatea noastră, a Oastei Domnului, este o lu-
crare de misiune sfântă şi de propovăduire a Cuvântului ce-
253
resc, atunci fiecare dintre noi trebuie să devenim un misionar

în slujba Evangheliei în casa şi familia noastră, în satul sau
oraşul nostru, la munca noastră, în călătoriile noastre. În jurul
nostru trăiesc mii de suflete pierdute care nu-L cunosc pe
Domnul Iisus, Cuvântul Său şi mântuirea Sa. Faţă de toţi
aceştia noi avem o mare datorie misionară. Să ne-o îndepli-
nim cu toată dragostea şi credincioşia.
În lucrarea de misiune, datoria noastră este de două fe-
luri: să propovăduim Cuvântul Domnului potrivit cu învăţă-
tura noastră şi apoi să-i înfruntăm pe potrivnicii acestei în-
văţături, care vin să ne tulbure sufletele, aducând alte învă-
ţături deosebite.
Lucrarea de misiune cea mai potrivită este de la om la
om. Dacă începi să-i vorbeşti cuiva, arată-i şi învaţă-l până ce
ajunge să cunoască şi să ia bine calea mântuirii. Aceasta este
cea mai bună şi mai folositoare propovăduire a Cuvântului.
Nu-i de-ajuns numai să semeni Cuvântul, ci să şi ve-
ghezi, ca să nu vină vrăjmaşul să-l smulgă ori să-l strice din
inima unde l-ai semănat. De aceea trebuie luptat, ca stricăto-
rii învăţăturii şi furii de suflete să nu poată strica şi nimici via
Domnului în care ne-a chemat şi pe noi să lucrăm.
Doamne Duhule Sfinte, Tu, Care Te-ai pogorât de la

Tatăl în numele Domnului Iisus pentru a ne face pe toţi pes-
cari de oameni şi vestitori ai Cuvântului Tău, ajută-ne, Te
rugăm, să putem face fiecare dintre noi această slujbă în cel
mai curat şi frumos fel, ca să poţi lucra totdeauna fericit îm-
preună cu noi, binecuvântând munca noastră cu rod sfânt.
Amin.
254
Voi purtători
Voi purtători ai steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!
Tu care-ai prins în mâna ta condeiul
şi vrei să dai lumină la mulţimi,
o, nu uita că pilda ta-i temeiul
izbânzii-n ridicarea spre nălţimi!
Tu care porţi în gura ta Cuvântul
şi-ndemnul spre mai bine şi frumos,
o, nu uita că pilda ta-i avântul
spre Ţelul cel înalt şi glorios.
Tu care ceri poporului putere
de jertfă pentru minunatul Ţel,
tu ce-ai jertfit,
ce drept
şi ce plăcere,
să poţi fi-un far şi-o pildă pentru el?
O, nu uita că vorba ta-i scânteia,
dar fapta ta e focul uriaş!
Doar pilda ta-i va ridica pe-aceia
ce vrei să-i vezi mai fericiţi urmaşi!
Doar pilda ta de muncă şi-nfrânare
şi de credinţă-n scopul cel slăvit
dă gândului vorbit şi scris valoare
şi rod măreţ în cei ce l-au primit!
Voi purtătorii steagurilor sfinte
spre-acel măreţ şi veşnic Viitor,
voi făclieri de slove şi cuvinte,
fiţi voi întâi la înălţimea lor!
255
capitolul 34
DESPRE CONªTIINÞA RÃSPUNDERII

„Când Eu voi zice păcătosului: «Păcătosule, vei muri»,
şi tu nu vei grăi nimic, ca să vesteşti pe păcătos să se abată de
la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele
sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai ves-
tit pe păcătos să se abată de la calea lui şi să se întoarcă de la
ea, şi el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru
păcatele lui, iar tu ţi-ai scăpat viaţa” (Iezec. 33, 8-9).
„Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul său, o
va afla făcând aşa” (Matei 24, 46).
„Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că timp
de trei ani n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn cu la-
crimi pe fiecare dintre voi” (Fapte 20, 31).
„Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui
Dumnezeu până în ziua aceasta” (Fapte 23, 1).
„Având nădejdea în Dumnezeu… că va să fie învierea
morţilor; şi a drepţilor şi a nedrepţilor. Şi întru aceasta mă
străduiesc şi eu, ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi
a oamenilor un cuget neîntinat” (Fapte 24, 15-16).
„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi
conştiinţa mea în Duhul Sfânt” (Rom. 9, 1).
„De aceea este nevoie să vă supuneţi nu numai pentru
mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Rom. 13, 5).
256
„Ci ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, neumblând

în vicleşug, nici stricând Cuvântul lui Dumnezeu, ci făcân-
du-ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice con-
ştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu” (II Cor. 4, 2).
„Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru
că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui
Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2).
„Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în
toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab şi
eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (II
Cor. 11, 28-29).
„Iar ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din
cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (I Tim. 1, 5).
„Având credinţa şi un cugetul bun, pe care unii,
lepădându-le, au căzut din credinţă” (I Tim. 1, 19).
„Păstrând taina credinţei în cuget curat” (I Tim. 3, 9).
„Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremile cele de apoi,
unii se vor depărta de la credinţă... prin făţărnicia unor min-
cinoşi înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2).
„Cu cât mai mult sângele lui Hristos... vă va curăţi cu-
getul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului
celui viu” (Evrei 9, 14).
„Să ne apropiem cu inimă curată, în plinătatea credin-
ţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău”
(Evrei 10, 22).
„Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că
avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim”
(Evrei 13, 18).
„Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva
întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2, 19).
„Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voas-
tre şi să fiţi gata să răspundeţi totdeauna oricui vă cere soco-
257
teală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu frică,

având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteţi clevetiţi, să
iasă de ruşine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună
întru Hristos” (I Petru 3, 16).

„Învăţătorii, de a căror persoană depinde mântuirea alto-
ra, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul
Sfânt. Trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i
poată duce pe alţii la mântuire.”
„Dacă doreşti totdeauna să ai o îndrumare mântuitoare,
ia aminte la conştiinţa ta şi împlineşte fără nici o amânare
ceea ce îţi spune ea din partea lui Dumnezeu. Întocmai şi
îndată.”
Sf. Marcu Ascetul
„Nimic nu înalţă pe cineva mai sus spre slavă ca o con-
ştiinţă totdeauna curată şi veghetoare.”
„Fii totdeauna conştiincios şi treaz şi nu te lenevi în cele
duhovniceşti, fiindcă lenea schimbă duhul în carne, iar car-
nea în putrejune. Fii totdeauna ostenitor şi treaz.”
Filocalia
„Cel care îşi păstrează conştiinţa curată, chiar şi în zdrenţe
dacă ar fi îmbrăcat şi dacă de foame ar fi chinuit, acela tot-
deauna va fi liniştit şi fericit.”
258
„Simţirea prin care omul îşi dă seama de ceea ce este

frumos şi bine sau urât şi rău – conştiinţa – are mare înrâurire
asupra dezvoltării vieţii credinciosului. Dar şi ea poate fi su-
pusă rătăcirii, printr-o umblare vinovată a omului faţă de
Dumnezeu şi faţă de semeni. Ajutat de harul dumnezeiesc,
omul trebuie să-şi stăpânească cu mintea şi cu voinţa sa orice
simţăminte în aşa fel, încât ceea ce îi va spune conştiinţa sa
că este bine şi frumos – să şi fie într-adevăr aşa.
Simţăminte curate cresc în mintea omului prin citirile
din Sf. Scriptură... prin rugăciune, prin cântare duhovniceas-
că, prin meditarea la tot ce este curat, adevărat, frumos şi
bun. Prin făptuirea binelui, prin mângâierea şi ajutorarea ce-
lor suferinzi, prin însuşirea învăţăturilor sfinte, prin judecarea
de sine, prin cugetarea la pildele de sfinţenie ale înaintaşilor
credincioşi şi ale părinţilor vrednici.

Satana nu are vacanţă niciodată, nici vara, nici iarna,
nici ziua, nici noaptea. De aceea şi tu, frate credincios şi lu-
crător al Domnului, fii treaz în orice vreme şi nu-ţi înceta ni-
ciodată nici lucrul tău, nici rugăciunea ta.
E mai uşor să te aperi de ispită când vine ca un leu răc-
nind împotriva ta decât atunci când vine moale ca o pisică ori
foşnind ca un şarpe. Deci veghează întotdeauna şi roagă-te
neîncetat.
Cea mai mare primejdie pentru un ostaş şi un lucrător al
Domnului este moleşeala şi lenea, somnul cel duhovnicesc.
De aceea ţineţi-vă trează totdeauna inima şi tot ce faceţi să
fie făcut cu tot cugetul curat, ca pentru Hristos.
259
Te lauzi cu Biserica ta, cu credinţa ta cea ortodoxă?

Foarte bine, şi eu mă laud cu ele, căci acestea sunt averea
noastră cea mai scumpă... Dar ne vom pierde sigur mântuirea
noastră şi a altora dacă nu lucrăm cu o conştiinţă veghetoare
şi curată cu această avere... Dacă nu umblăm în toate lucru-
rile şi faptele noastre cu un cuget curat şi treaz faţă de Dum-
nezeu şi faţă de datoriile noastre în Lucrarea Lui.
Eşti tatăl unei familii? Eşti primarul unui sat? Eşti în-
văţătorul unei şcoli? Eşti preotul şi păstorul unor suflete?
Orice loc de răspundere ai avea, simte-ţi marea datorie şi
marea răspundere a conştiinţei tale faţă de aceste îndatoriri
totdeauna.
Lucrează în aşa fel, ca să poţi da o bună socoteală în ori-
ce clipă lui Dumnezeu şi oricărui semen al tău care ţi-ar cere
aceasta.
Ai o conştiinţă şi ai o mare răspundere faţă de curăţia
acestei conştiinţe, ca şi faţă de tot ce te îndeamnă sau te
mustră ea. Eu te întreb, dragul meu, de câte ori te-ai cutremu-
rat tu în faţa acestei mari răspunderi?

Să-şi formeze şi să-şi cultive o curată conştiinţă a datori-
ei şi a răspunderii pe care să şi-o asculte şi să şi-o urmeze
totdeauna în toate lucrurile sale faţă de Dumnezeu şi faţă de
semenii săi, după pilda marilor oameni sfinţi pe care trebuie
mereu să-i urmeze.
Începând cu legământul pe care îl pune la intrarea lui în
Oastea Domnului, tot ce face, vorbeşte sau gândeşte, trebuie
să-i fie permanent vegheat şi îndrumat de o conştiinţă plină
260
de simţământul şi teama marii răspunderi pe care o are în

toate ale sale. Întoarcerea la Dumnezeu, de fapt, aceasta în-
seamnă: căpătarea unei conştiinţe treze şi curate în toate
faptele şi cuvintele pe care le are.
Mai ales lucrătorii Domnului din fruntea adunărilor fră-
ţeşti trebuie să stea totdeauna cu frică şi cutremur în faţa ma-
rii răspunderi de conştiinţă în tot felul lor de a se purta cu
adunarea lui Dumnezeu. Când ştii că orice suflet este mai
scump şi de un preţ mai mare decât lumea întreagă, fiindcă a
fost răscumpărat cu Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
atunci ce preţ mare trebuie să aibă o întreagă adunare de cre-
dincioşi! Dacă pentru cineva care sminteşte un singur suflet,
spune Biblia că ar fi mai uşoară pedeapsa sinuciderii, atunci
cât de grea trebuie să fie pedeapsa celui care sminteşte sau
pierde o întreagă adunare de suflete credincioase?
Nu lucraţi uşuratic, nu umblaţi oricum şi nu vorbiţi ori-
ce, dacă spuneţi că vă temeţi de Dumnezeu şi dacă vă numiţi
lucrători ai Lui. Nu călcaţi în picioare sufletele. Nu dispreţu-
iţi tineretul. Nu batjocoriţi femeile. Nu jigniţi fraţii. Nu vă
îngâmfaţi faţă de nimeni. Nu vă socotiţi cei mai vrednici. Nu
vă lăudaţi cu meritele voastre, chiar dacă le aveţi. Nu vă so-
cotiţi stăpânii adunării. Dacă aţi suferit şi aţi muncit pentru o
adunare, oare voi aţi câştigat-o – sau Hristos? Oare voi aţi
murit pentru ea – ori El? Oare a voastră este – ori a Lui? Oa-
re dacă n-aţi fi voi ar pieri ea, ori dacă n-ar fi Hristos?
Lucrarea lui Dumnezeu nu este distracţie religioasă, ci
este cruce, muncă şi jertfă cutremurătoare şi plină de răspun-
dere. Cel care nu poate umbla curat şi serios – acela să stea
acasă. Treziţi-i pe cei uşuratici şi nu vă mulţumiţi numai să
cântaţi, ca să nu ajungeţi numai să plângeţi!
Cine nu-i în stare să sufere pentru Hristos, să nu vor-
bească de El. Şi cine nu poate să se supună cu ascultare rân-
261
duielilor Lucrării Domnului, să nu intre în ea. Oricând nu

mai poate fi cum trebuie, mai bine să plece pe faţă şi de tot.
Nu numai în lucrul Domnului, dar chiar în tot ce face şi
la locul său de muncă, să aibă totdeauna trează conştiinţa
răspunderii pentru tot ceea ce face şi să lucreze atent, ca
pentru Domnul. Cine este neserios, nepăsător, necinstit,
nepunctual, acela este mai rău decât un necredincios şi nu
poate fi vrednic de nimic.
Fără conştiinţa răspunderii nu poţi fi ostaş al lui Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Duhul Luminii şi al Dreptăţii,

curăţeşte-ne cugetul şi ţine-ne trează conştiinţa răspunderii,
pentru ca tot ce facem să fie pătruns de curăţie şi evlavie
pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Amin.
262
Conştiinţa misiunii
Conştiinţa misiunii
pentru care te-ai născut,
misiunea ta şi-a Cauzei
care-ţi este steag şi scut,
misiunea pentru care
legământ de jertfă-ai pus,
sfântă trebuie să-ţi fie,
cum e soarele de sus.
Ţelul unic pentru care

ai rostit solemn cuvânt
clar şi-aprins şi drept să-ţi fie,
luminos şi-nalt şi sfânt;
viaţa şi puterea-n lume
pentru-aceasta ţi s-au dat,
misiunea Cauzei sfinte
ţină-ţi sufletul legat.
Pentru tine tot ce-i viaţă

şi religie şi crez
în trăirea misiunii
Cauzei sfinte să le vezi,
strâns legat de-ai tăi spre Ţintă
fii cu legături de fier,
misiunea ta să-ţi fie
sfântă, căci o ai din cer.
263
capitolul 35
DESPRE ADUNÃRILE FRÃÞEªTI

„Ci mergeţi de mâncaţi carne grasă şi beţi vin dulce –
adăugară ei – şi trimiteţi parte şi celor ce n-au nimic gătit,
căci ziua aceasta este sfinţită Domnului nostru. Nu fiţi trişti,
căci bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neemia 8, 10).
„Că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo
sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici
pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva
să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată.
Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe
şchiopi, pe orbi şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească, căci
ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” (Luca 14, 12-14).
„Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai îna-
inte de patima Mea” (Luca 22, 15).
I. ADUNĂRILE OASTEI DOMNULUI
Pe lângă participarea noastră la sfânta biserică oricând

avem rânduit timp de slujbă şi de rugăciune, noi, ostaşii
264
Domnului, avem şi adunările noastre, poruncite de Sfântul

Cuvânt al lui Dumnezeu, în care ne înălţăm împreună sufle-
tele prin rugăciuni, ne hrănim cu Pâinea cea Vie care este
Cuvântul lui Dumnezeu şi aducem slavă Domnului nostru cu
cântările noastre duhovniceşti. Aceste adunări nu se vor ţine
niciodată în timpul sfintelor slujbe ale Bisericii, ci înainte sau
după acestea. Ele sunt, de fapt, o „liturghie după Liturghie”,
ajutându-ne să punem în practică toate adevărurile pe care
le-am auzit la aceste slujbe: „Toată ziua să ne învăţăm drep-
tatea Ta”; „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră
lui Hristos Dumnezeu să o dăm” etc.
Astfel, adunările Oastei Domnului s-au statornicit de la
început, de pe timpul iniţiatorului Oastei, în trei feluri deose-
bite şi anume:
1. Adunarea de evanghelizare
Aceasta este adunarea cea de bază, în care se propovă-
duieşte cu putere Cuvântul Sfânt, se înalţă rugăciuni, se cântă
cântări şi se face totul pentru cunoaşterea şi trăirea mai de-
plină a voii lui Dumnezeu. Aici se face chemarea sufletelor la
mântuire, aici se fac predările în slujba Domnului a celor ce
primesc Cuvântul în inima lor. Aici se face creşterea şi în-
drumarea pe calea Domnului a celor care au pornit pe urmele
Domnului şi vor să ajungă cu bine la mântuire. În mijlocul
unei astfel de adunări, sufletele se înalţă spre Dumnezeu, se
adâncesc în dragostea Lui şi primesc putere să trăiască o vi-
aţă fericită şi unită cu Hristos şi folositoare pentru semenii
lor şi pentru poporul lor. Iată modul obişnuit în care s-a sta-
tornicit de la început adunarea de evanghelizare, care se ţine
duminica şi în sărbători, după masa, de dorit – totdeauna în
biserică, înainte sau după vecernie:
265
O cântare de rugăciune (un Psalm).

Rugăciunile începătoare (Împărate Ceresc…, Sfinte Dum-
nezeule…, Prea Sfântă Treime…, Tatăl nostru…), continuate
cu o puternică rugăciune liberă (cu cuvinte proprii), totul
încheindu-se, după cum a şi început rugăciunea, cu semnul
Sfintei Cruci.
O cântare de mulţumire şi laudă.
Apoi începe şirul vorbirilor. E bine ca mai dinainte, cei
pregătiţi pentru a lua cuvânt să fie înştiinţaţi, ca totul să se
facă în ordine, şi nu la întâmplare, spre a se evita unele ne-
potriviri. Fiecare vorbire trebuie să fie pătrunsă de fior, de
înţeles şi de putere, iar Crucea şi Jertfa Mântuitorului, biru-
inţa Sa asupra morţii să fie firul roşu şi călăuzitor al mărturi-
sirilor ce se fac. Toate vor începe cu semnul Sfintei Cruci.
Printre vorbiri se vor declama poezii şi se vor intona cântări.
Ultimul vorbitor va încheia cuvântul cu o caldă chemare
de predare în slujba Domnului a celor care nu sunt predaţi
Lui, fără a se stărui prea mult pentru aceasta, ca să nu fie ni-
mic forţat şi supărător.
Încheierea adunării se va face prin rugăciunea Tatăl
nostru, urmată de rugăciunea liberă, pecetluită cu semnul
Sfintei Cruci, după care se cântă un imn în cinstea Maicii
Domnului şi „Fie Numele Domnului binecuvântat...”
Voi, cei chemaţi să duceţi
Voi, cei chemaţi să duceţi solia lui Iisus,

păstraţi cu vrednicie cuvântul ce l-aţi spus;
trăind în curăţie, sfinţiţi un loc frumos,
virtutea voastră fi-va podoaba lui Hristos,
266
cinstirea lui Hristos, frumseţea lui Hristos,

virtutea voastră fi-va frumseţea lui Hristos.
Rămâneţi în aceeaşi credinţă care-a pus

în voi întâiaşi dată iubirea lui Iisus
şi mergeţi pân’ la moarte pe drumu-I luminos,
statornicia voastră e cinstea lui Hristos,
e voia lui Hristos, e slava lui Hristos,
statornicia voastră e slava lui Hristos.
În faţa suferinţei, plecând un duh supus,

fiţi gata şi de jertfă alături de Iisus;
senini urcând calvarul, sfârşitu-i glorios –
răbdarea voastră fi-va triumful lui Hristos,
mărirea lui Hristos, izbânda lui Hristos,
răbdarea voastră fi-va izbânda lui Hristos.
Atunci mărturisirea ce-n lume aţi adus

purta-va-ncredinţarea peceţii lui Iisus;
vestindu-I Adevărul puternic şi duios,
vorbirea voastră fi-va Cuvântul lui Hristos,
solia lui Hristos, porunca lui Hristos,
vorbirea voastră fi-va porunca lui Hristos.
La capătul credinţei, când veţi ajunge sus

şi Ceru-ntreg veţi umple cu Slava lui Iisus,
veţi străluci alături de El, în veci frumos –
Biserică slăvită, Mireasa lui Hristos,
cununa lui Hristos, comoara lui Hristos,
Biserică slăvită, comoara lui Hristos.
267
2. Adunarea de şcoală biblică

Pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi şi pentru adâncirea
învăţăturilor de credinţă ale Bisericii noastre, trebuie ca fie-
care adunare a Oastei Domnului să aibă şi să ţină săptămânal
un program de şcoală biblică (catehizare).
De la începuturile Oastei, aceste adunări, în Sibiu, erau
conduse şi îndrumate de însuşi Părintele Iosif, care în timpul
acesta îşi lăsa orice altă muncă şi venea în mijlocul fraţilor
ori de câte ori era acasă şi boala sa îi îngăduia.
Scopul acestei adunări este cunoaşterea şi adâncirea în
mintea şi în inima ostaşilor a Sfintelor Scripturi, a învăţătu-
rilor mântuitoare ale Bisericii şi credinţei noastre, oglindite în
izvoarele patristice – învăţături pe care le-am expus pe scurt
şi în acest Dreptar al Învăţăturii Sănătoase.
Pentru o mai bună zidire pe temelia credinţei adevărate
şi pentru o mai atentă ferire de învăţăturile şi credinţele
străine care nu aduc această învăţătură şi n-au acest adevăr,
precum şi în vederea încadrării noastre în regulile Oastei
Domnului, actualizate în prezentul Dreptar al Învăţăturii
Sănătoase, se va adânci, pe lângă materialele prezentate mai
sus, întreaga operă a Părintelui Iosif Trifa.
Cunoaşterea acestei învăţături este de cea mai mare în-
semnătate, atât pentru încredinţarea noastră că acesta este
stâlpul şi temelia adevărului, că numai crezând aşa noi putem
avea mântuirea, cât şi pentru a combate orice alte învăţături
străine ce ni s-ar propovădui de către alţii. Căci, dacă nu cu-
noaştem mai întâi învăţătura cea dreaptă, nu le vom putea
deosebi pe cele nedrepte.
Credinţa o primim prin învăţătură. Şi o pierdem când pă-
răsim învăţătura prin care am primit-o. Şi, când ne pierdem
268
învăţătura şi credinţa dintâi, atunci ne pierdem şi mântuirea

pe care am primit-o prin ele. Şi ne călcăm şi legământul din-
tâi. Iar fără acestea suntem pierduţi. Iată deci ce mare însem-
nătate are şcoala biblică.
Începutul adunării de şcoală biblică se face întocmai ca
acela al adunării de evanghelizare.
Urmează cuvântul de început, rostit de un frate care va
conduce – sau de un alt frate – potrivit cu textul din Biblie
despre care se va vorbi şi învăţa.
Fratele vorbitor se va pregăti totdeauna mai dinainte cu
meditaţie şi rugăciune.
Pe rând, apoi, toţi fraţii vor lua cuvântul asupra unei
întrebări ori asupra unui răspuns la adevărurile propuse a fi
învăţate şi adâncite de toţi. Pentru o înţelegere cât mai co-
rectă şi cuprinzătoare a acestora, se va ţine mereu seamă de
scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale înaintaşilor Oastei. Se va
vorbi cât mai clar, mai pe scurt şi mai serios de către fieca-
re, la rând. Atât întrebările, cât şi răspunsurile să fie cât mai
la subiect... Când nu există cineva în măsură să dea o lumi-
nă clară asupra unui adevăr, răspunsul se va amâna, cu sme-
renie, până la o mai adâncă cercetare, spre a ne feri de gre-
şeli şi rătăciri. Mai bine să spunem: Încă nu ştim, – decât să
ne îngâmfăm şi să greşim.
După încheierea discuţiilor şi după recapitularea învă-
ţăturilor trase din cele discutate şi care au limpezit deplin un
adevăr, se cântă o cântare de laudă şi mulţumire.
Rugăciunea de încheiere se va face ca şi la adunarea de
evanghelizare.
269
Binecuvântează, Doamne
Binecuvântează, Doamne,
adunările frăţeşti
unde-ai Tăi cu drag se-adună,
unde-ai spus că şi Tu eşti.
Binecuvântaţi să fie
toţi câţi cu iubire vin
să-Ţi vestească şi s-asculte
Sfântul Tău Cuvânt. Amin.
tot Cuvântul Tău vestit,
Duhul Tău cel Sfânt să-l facă
viu, şi rodnic, şi-mplinit.
toţi câţi îl vestesc şi-l ţin,
împlineşte-n ei trăită
sfântă voia Ta. Amin.
rugăciunea tuturor;
tot ce ştii că ni-e spre bine,
dă-ne, Scump Mântuitor.
toţi câţi să se roage vin,
tot ce-ţi cer spre mântuire,
dă-ne, Scump Iisus. Amin.
laudele ce-Ţi nălţăm,
270
să primeşti cu bucurie
tot ce-Ţi plângem
şi-Ţi cântăm.
toţi cei ce să-Ţi cânte vin,
sfintele cântări cu lacrimi,
să le-asculţi cu drag. Amin.
3. Adunarea de rugăciune
Se ţine, de obicei, vinerea seara.
Scopul acestei adunări este să unească sufletele celor ca-
re iau parte la ea, tot mai mult în dragostea şi părtăşia cu
Dumnezeu, prin lucrarea puterii Duhului Sfânt.
Pe lângă Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este
al doilea har ceresc prin care sufletele noastre se sfinţesc şi se
zidesc în Hristos spre mântuire. Căci avem nevoie de rugăciu-
ne cum avem nevoie de aerul pe care îl respirăm – şi trebuie să
ne încredinţăm tot mai mult, cu toţii, de acest adevăr.
Rugăciunea împreună este pentru noi o mare putere, du-
pă cum meditarea împreună asupra Sfintelor Scripturi este o
mare lumină, iar părtăşia cu fraţii, o mare bucurie.
De aceea vom căuta să nu lipsim niciodată de la adună-
rile de rugăciune. Şi la adunarea de rugăciune trebuie să le-
pădăm orice grijă lumească şi să ne înălţăm inimile într-un
duh de sfinţenie.
E bine ştiut marele rost pe care îl are rugăciunea în viaţa
noastră de muncă, de luptă şi de suferinţă pentru mântuirea
sufletelor noastre pe pământ. Fără puterea rugăciunii, noi
n-am putea nici face nimic, nici birui şi nici suferi nimic. În-
suşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, după El, toţi sfinţii
271
Lui au dus o viaţă de rugăciune şi de părtăşie cu Dumnezeu,

Singurul de la Care putem primi astfel putere, ajutor şi biru-
inţă în toate luptele vieţii noastre.
Adunarea începe ca şi celelalte adunări şi, după o cânta-
re de rugăciune, urmează o scurtă cuvântare biblică despre
însemnătatea rugăciunii, despre felul rugăciunii şi despre fo-
losul rugăciunii (rolul ei în viaţa Mântuitorului, a Bisericii, a
familiei, a adunării, a poporului, a lumii, a fiecărui credincios
în orice loc, în orice vreme şi în orice stare). Apoi:
• Toată adunarea îngenunchează. Se roagă fraţii, fiecare
frumos, la rând, mişcat şi adânc.
• Se cântă o cântare de rugăciune, în picioare.
• Urmează un alt cuvânt mişcător, despre puterea rugăci-
unii, despre minunile, roadele şi binefacerile ei – sau pagubele
lipsei ei.
• Se cântă iarăşi o cântare de rugăciune.
• Se îngenunchează din nou şi se roagă surorile.
• Atât fraţii, cât şi surorile se vor ruga potrivit, înţelept,
fierbinte, la rând. Nici prea lung, nici prea scurt, ca totul să
fie după timp şi trebuinţă.
• Cântare pentru Maica Domnului.
• Toată adunarea se ridică în picioare, cântă o cântare de
mulţumire şi laudă.
Doamne, Tu ne-ai spus
Doamne, Tu ne-ai spus că unde

vor fi doi sau trei
adunaţi în al Tău Nume,
Tu vei fi cu ei.
272
Scump Iisuse, Scump Iisuse,

Te chemăm
între noi, că-n al Tău Nume
ne-adunăm.
Binecuvântează locul
unde ne-ai adus,
Duhul Tău cel Sfânt revarsă-L
peste noi de Sus.
Binecuvântează fraţii
ce Cuvântu-Ţi spun,
binecuvântează rodul
ascultării bun.
Rugăciunile ne-ascultă
cum Ţi le-nălţăm
şi sfinţeşte viaţa noastră,
Ţ i e s-o predăm.
Fă-ne să-mplinim Cuvântul

cu adevărat,
fiecare să ne-ntoarcem
binecuvântat...
II. PETRECERILE DUHOVNICEŞTI
1. Evenimente familiale
În adunările Oastei Domnului s-au statornicit patru
feluri de petreceri frăţeşti familiale. Dar, cunoscând de la
273
început duhul Oastei şi felul ei de a fi, desigur, este de la

sine înţeles că nici una din aceste petreceri nu are în ea
nimic din felul vesel al petrecerilor lumeşti. Istoria Oastei
Domnului, ca şi istoria Bisericii vii şi adevărate, se asea-
mănă profund cu istoria vieţii pământeşti a Însuşi Dom-
nului Oastei – Mântuitorul nostru Iisus cel Răstignit. Nici
istoria vieţii Domnului Iisus, nici a Bisericii Sale n-au fost
vesele şi uşoare, ci aspre şi grele. Bucuriile Domnului au
fost în lacrimi şi în rugăciune, nu în veselie şi în zgomote.
Tot aşa sunt şi petrecerile şi bucuriile noastre din lumea
aceasta. Noi am făcut din toate prilejurile noastre de pe-
trecere temeiuri binecuvântate de laudă şi mulţumire aduse
Tatălui nostru Ceresc, de vestire a Jertfei Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi de rugăciuni pline de puterea Du-
hului Sfânt.
a) Botezurile sau cumetriile

Cu ocazia naşterii unui copil într-o familie frăţească s-a
obişnuit ţinerea unei adunări de bucurie şi rugăciune împreu-
nă cu fraţii din localitate şi din împrejurimi. După botezul
noului născut, care are loc în biserică, cei care-l însoţesc
pleacă împreună cu toţii la casa părinţilor copilului, unde are
loc adunarea frăţească închinată acestui prilej.
Începutul are loc potrivit felului obişnuit al celorlalte
adunări. Însă atât rugăciunile, cât şi cuvântul şi cântările se
aleg potrivit evenimentului. Cuvintele de învăţătură vor
avea ca fir călăuzitor înţelesul corect al Tainei Naşterii de
Sus prin Botez.
Tot aici se insistă asupra datoriei Bisericii, a părinţilor şi
a naşilor de a-i supraveghea şi călăuzi noului creştin creşte-
rea sa duhovnicească după voia lui Dumnezeu, potrivit sco-
274
pului pentru care El l-a creat; şi pentru ca acest scop să se

poată împlini în noul creştin în chip fericit şi mântuitor.
Şirul cuvintelor de învăţătură şi al cântărilor se va în-
cheia cu rugăciune, ca şi la celelalte adunări.
În anii mai de la început se obişnuia o masă restrânsă
pentru rudele şi fraţii mai apropiaţi. Dar fără nici un fel de
băuturi alcoolice, după rânduielile Oastei... O mare parte din
bucate erau trimise însă celor săraci şi lipsiţi.
Suflet nou-născut pe lume
Suflet nou-născut pe lume, azi ai fost sfinţit

şi-n Biserică, de Domnul, prin Botez, primit.
Ai primit pecetluirea Duhului Preasfânt,
harul sfinţitor al vieţii tale pe pământ.
Îţi dorim să trăieşti credincios,

fericit să-L slujeşti pe Hristos.
De Satan şi de păcate azi te-ai lepădat,

cu Hristos şi cu credinţa te-ai împreunat,
însemnarea Crucii Sfinte peste trupul tău
Domnului te-nchină astăzi pentru lucrul Său.
Mintea ta s-o-nţelepţească gândul luminos,

mijlocul să-ţi întărească Duhul lui Hristos,
ochii tăi să vadă calea către Dumnezeu,
iar urechile s-asculte Glasul Lui mereu.
275
Mâinile să le-ai curate, binele făcând,

iar picioarele-ndreptate pe-al Său drum mergând.
Astfel să-ţi păzeşti în cinste numele primit,
ca să poţi avea cununa vieţii la sfârşit.
b) Aniversările şi zilele onomastice

Sărbătorirea zilei de naştere sau a zilei numelui este un
obicei străvechi, iar fraţii şi surorile din Oastea Domnului
l-au preluat, punându-l de fiecare dată în slujba Domnului. O
astfel de adunare, anunţată din timp de către fratele sau sora
care vrea să-şi sărbătorească astfel numele ori data naşterii,
are loc la casa fratelui sau a surorii respective.
Şi din acest praznic se va căuta să se facă un prilej de
vestire a Evangheliei, de chemare la mântuire pentru cei ne-
hotărâţi şi de creştere şi zidire sufletească a celor care sunt
predaţi Domnului. Orice sărbătoare a noastră, noi căutăm să
o transformăm într-o sărbătoare a Domnului şi a fraţilor, drept
mulţumire pentru tot ajutorul şi binefacerile Lui faţă de noi.
Adunarea va avea un început, un cuprins şi o încheiere,
cam tot în felul unei adunări de evanghelizare, doar cu nişte
frumoase şi plăcute referiri la însemnătatea numelui şi a zilei
de naştere, atât trupească, cât şi sufletească, a fiecăruia dintre
noi, dar mai ales a celui sărbătorit.
Încheierea va avea loc tot aşa cum, în mod obişnuit, sunt
încheiate toate adunările noastre duhovniceşti.
La sfârşit, fraţii şi surorile sunt serviţi, de obicei, cu o
mică gustare sau cu fructe.
Şi cu acest prilej se obişnuieşte să se trimită o parte din
daruri celor săraci şi lipsiţi.
276
Un suflet bun să ai
Un suflet bun să ai
şi-un gând frumos
în faptă şi în grai
pentru Hristos,
cu dragoste şi-avânt
spre tot ce-i drept şi sfânt,
aşa-ţi dorim, aşa,
de ziua ta.
Să fii în tot ce spui

cinstit şi blând,
să nu fi nimănui
dator nicicând,
să mergi mereu curat
pe drumu-adevărat,
de ziua ta.
Să fii un vas ales

lui Dumnezeu,
să ai rod bun cules
din orice greu,
în jurul tău să poţi
să-i fericeşti pe toţi,
de ziua ta.
Mereu mai plin de-avânt,

mai credincios,
277
mai bun, mai drept, mai sfânt

mai ca Hristos,
să-I poţi cu drag vedea
în ceruri faţa Sa,
de ziua ta...
c) Logodna şi nunta
Despre însemnătatea Tainei Nunţii s-a vorbit şi s-a scris
mereu, şi fiecare dintre noi suntem deplin încredinţaţi de ma-
rea şi sfânta ei importanţă. S-a spus la locul potrivit cum tre-
buie pregătită unirea celor doi tineri credincioşi, spre a fi cu
adevărat o unire după voia lui Dumnezeu. Acum vom vorbi
numai despre felul cum trebuie să decurgă în mod frăţesc şi
evanghelic logodna şi nunta celor doi miri.
Dacă logodna are loc separat de cununie, ea se va oficia
fie la biserică, fie la casa unuia dintre miri, iar adunarea va
decurge, cu câţi vor fi prezenţi, în felul unei adunări obişnu-
ite de evanghelizare.
Dacă logodna are loc odată cu cununia, atunci adunarea
de nuntă începe de sâmbătă seara în felul adunărilor de evan-
ghelizare, în spaţiul pregătit din timp pentru a încăpea întreg
numărul fraţilor invitaţi.
Programul adunării de nuntă va cuprinde cuvântări, rugă-
ciuni, poezii şi cântări – cântate cu vocea şi cu instrumentele – şi
se va încheia de fiecare dată cu rugăciune. Este bine ca adunarea
de sâmbătă seara să fie încheiată în aşa fel, încât să se poată servi
masa înainte de miezul nopţii. În caz că adunarea se va prelungi
după miezul nopţii, nu se va mai servi masa, ci toţi nuntaşii vor
ajuna, în vederea slujbei Sfintei Liturghii de a doua zi.
278
În cazul în care din anumite motive adunarea de sâmbă-

ta, premergătoare nunţii, nu va putea avea loc, tot programul
nunţii se va desfăşura numai duminica. Dar, în nici o situaţie,
slujba cununiei nu se va oficia sâmbăta.
Duminica, programul începe dimineaţa cu rugăciune.
Cuvântul de învăţătură ce va urma va avea în obiectiv Taina
Sfintei Cununii, rostul dumnezeiesc al acesteia şi asemănarea
legăturii dintre mire şi mireasă cu aceea dintre Hristos şi Bi-
serica Sa. Din această asemănare decurg atât frumuseţea, cât
şi responsabilităţile vieţii de familie în împlinirea voii lui
Dumnezeu.
Înainte de plecare la Sfânta Liturghie, se roagă naşul,
apoi mirele şi mireasa, în faţa marelui pas de taină spre care
se duc, mulţumind Domnului pentru părinţi şi fraţi şi cerând
ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu pentru începutul
vieţii noi spre care merg.
După aceea, încolonaţi frumos, mirii şi naşii, împreună
cu toţi fraţii şi surorile, merg în ordine, cântând, până la bise-
rică, unde participă la Sfânta Liturghie şi la săvârşirea Tainei
Cununiei.
Mireasa poate fi sau nu îmbrăcată în chip deosebit. Dar
pentru cea credincioasă nu podoabele din afară sunt adevă-
ratele podoabe. Mai împodobită va fi aceea care va fi gătită
cu smerenia (I Tim. 2, 9; I Petru 3, 3).
După Taina Cununiei, la fel, încolonaţi, se întorc la locul
nunţii, unde se continuă programul.
În toate situaţiile va fi invitat cu dragoste preotul, încă
de la biserică, spre a da binecuvântarea mesei şi nunţii, după
care se vor ruga şi fraţii.
Pentru ca partea «Mariei» să fie întotdeauna pe primul
plan, socotim că atât pregătirea bucatelor, cât şi servirea lor
trebuie să decurgă sub semnul cumpătării şi al simplităţii.
279
Spre sfârşitul servirii mesei, doi sau trei fraţi de încrede-

re ai mirilor vor trece prin faţa nuntaşilor câte un coşuleţ
acoperit, în care fiecare dintre cei prezenţi vor pune, ca dar
pentru miri, o sumă de bani, după dragostea şi după puterea
sa, ştiind că aceasta este nu numai o binefacere, dar şi o dato-
rie a fiecăruia dintre cei care iau parte la nuntă. Aceasta, ca o
încurajare pentru noua familie, dar şi ca o mică participare la
acoperirea cheltuielilor care totdeauna se fac pentru o nuntă.
Acesta este un bun obicei rămas de la strămoşii noştri.
După servirea mesei, se va începe adunarea de nuntă
propriu-zisă după modelul adunărilor de evanghelizare.
Toate vorbirile, declamările, cântările şi rugăciunile trebuie
să fie potrivite cu momentul nunţii şi cu învăţăturile din Cuvân-
tul lui Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia dintre cei prezenţi:
pentru tineri, să ştie cum să se pregătească pentru căsătorie;
pentru miri, să ştie cum să se poarte unul faţă de celălalt
şi amândoi faţă de Hristos şi faţă de oameni;
pentru ceilalţi, lucruri trebuitoare pentru viaţa lor de fa-
milie, de părinţi, de fraţi, de oameni în societate şi în viaţa
spirituală.
Nici un fel de băuturi alcoolice nu sunt îngăduite la
nunţile frăţeşti. Şi nici un fel de muzică şi cântare lumească.
Totul trebuie să decurgă, de la început şi până la sfârşit,
numai în aşa fel, încât Domnul Iisus, şi Maica lui Sfântă, şi
ucenicii Săi să poată sta cu bucurie, tot timpul, ca la nunta
din Cana, împreună cu cei ce petrec.
Încheierea se va face ca la adunările de evanghelizare,
atunci când va fi potrivit, mai înainte ca mulţimea să se gră-
bească la plecare. Trebuie ca încheierea şi rugăciunea să nu
se facă niciodată în zgomotul grabei, ci mai din timp, cât încă
totul este liniştit, pentru ca să fie timp şi pentru despărţirea la
care fiecare mai are de vorbit cu alţii.
280
Doamne, binecuvântează nunta...
Doamne, binecuvântează nunta mirilor iubiţi,

toată viaţa lor cu Tine fă-i să fie fericiţi,
binecuvântată fie de-azi unirea lor deplin,
dragoste şi bucurie s-o-ncunune-n veci. Amin.
Doamne, binecuvântează-i pe tot drumul vieţii lor,

în tot lucrul lor să aibă pace, dragoste şi spor,
binecuvântată fie casa unde merg şi vin,
în odihnă şi-n iubire să trăiască-n veci. Amin.
Doamne, binecuvântează-i şi-n Trecut şi-n Viitor,

cu toţi câţi le-au fost nainte şi vor fi în urma lor,
binecuvântaţi părinţii şi copiii lor deplin,
mântuirea Ta s-o vadă toţi ai lor în veci. Amin.
Doamne, binecuvântează rugăciunea lor oricând,

când Te vor chema, cu grabă şi iubire răspunzând,
binecuvântaţi să fie dragii noştri miri deplin,
viaţa lor să fie-o nuntă dulce până-n veci. Amin.
d) Înmormântări şi parastase
Ca nişte adevăraţi creştini care cunoaştem nădejdea E-
vangheliei în învierea şi fericirea veşnică a celor adormiţi în
Domnul, noi, ostaşii Domnului, întâmpinăm moartea tru-
pească şi petrecerea spre veşnicie a celor iubiţi ai noştri cu
dulcea mângâiere că despărţirea noastră de morţii noştri este
foarte trecătoare şi că revederea noastră va fi fericită în cu-
rând, când trâmbiţa Învierii ne va trezi pe toţi. Şi venirea
281
Domnului nostru Iisus ne va reuni iarăşi, pe totdeauna în vi-

aţa cea fără de moarte şi fericirea cea fără de sfârşit, după
cum ne face cunoscut Apostolul Neamurilor la I Tesaloniceni
4, 13: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în
neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde”.
De aceea, noi vom face totul ca, chiar de la plecarea în
veşnicie a sufletului iubit, continuând cu serile de priveghere
lângă sicriu şi până la mormânt, toate zilele de jale să fie
evlavioase şi solemne. Nu numai că nu vom îngădui obiceiuri
urâte, lumeşti şi păgâneşti, ci vom căuta ca tot timpul să fie
ocupat cu rugăciune, cu citirea Psaltirii, cu Cuvântul lui
Dumnezeu, cu cântări duhovniceşti şi cu tot ce poate fi plăcut
Domnului şi folositor sufletelor celor ce sunt de faţă, potrivit
cu acest moment.
Să se simtă totul străbătut de cutremurul sufletesc al tai-
nei care se petrece cu moartea şi cu sufletul, îndemnându-i pe
cei prezenţi la a se pregăti fiecare pentru întâlnirea cu propria
sa moarte – întâlnire pe care nimeni nu şi-o ştie când şi unde
şi cum poate surveni. Trebuie făcut totul pentru ca sufletul
care pleacă la Domnul să fie însoţit şi petrecut într-un chip
vrednic şi plăcut înaintea Domnului.
Dacă este obiceiul locului să se dea mâncare, să se dea –
dar fără nici un fel de băutură alcoolică. Cine va putea înţele-
ge acest lucru va găsi că este mai bine aşa. Iar cine nu vrea să
înţeleagă, nici să nu înţeleagă. Noi nu trebuie niciodată să fa-
cem plăcerea păcatului, spre bucuria lui Satana, cu preţul
vătămării lui Dumnezeu, oricât ne-ar costa aceasta şi oricine
ar fi să se supere pe noi pentru aceasta.
Nu putem face nimic mai cu folos pentru sufletul celui
plecat şi mai pe placul Domnului ca a dărui cât mai mult ce-
lor lipsiţi. Nu trebuie să-i săturăm pe cei sătui, nici să-i um-
282
plem pe cei plini, ci să-i săturăm pe cei flămânzi şi să-i îm-

brăcăm pe cei goi, după cuvintele Domnului puse anume la
începutul acestor descrieri pentru a ne fi nouă o poruncă şi o
îndrumare despre felul cum trebuie să fie mesele şi petrece-
rile noastre... şi într-o astfel de împrejurare. Încărcate nu cu
mâncare pieritoare (care putrezeşte împreună cu stomacul în
care merge), ci cu mâncare nepieritoare, care hrăneşte sufle-
tul şi-l întăreşte pentru luptă şi biruinţă spre cununa vieţii
veşnice, dacă suntem cu adevărat oameni duhovniceşti.
Săraci şi goi vom avea oricând şi oricare îi vom căuta.
Mergeţi la azilele de bătrâni, la orfelinate, la spitalele de bol-
navi mintali – şi veţi vedea câţi „fraţi mai micuţi” ai Dom-
nului vă aşteaptă acolo. Şi veţi vedea cum trebuie împlinită
Evanghelia şi care este adevărata pomană.
Cine va vrea să înţeleagă şi să facă aşa cum spunem noi
aici, va afla adevărata bucurie şi răsplătire, ascultând voia lui
Dumnezeu. Iar cine nu vrea să înţeleagă – să nu înţeleagă! (I
Cor. 14, 37-38). Slăvit să fie Domnul!
Ce suntem noi, Doamne?
Ce suntem noi, Doamne? – umbră şi părere,

un suspin de-o clipă, iar apoi tăcere.
Ce curând ne creşte şi ne ia pământul!
Izvorâm cu apa şi plecăm cu vântul...
Ce lăsăm noi, Doamne, la plecarea noastră

din taina cea neagră spre taina albastră?
Vrednică-i de mila şi zările Tale
doar urma luminii pe-a dragostei cale.
283
Ce luăm noi, Doamne, din visul opririi?

– doar sfânta cenuşă jertfită iubirii,
cereasca mireasmă ce-am ars rugăciunii
şi roua de aur din ochii minunii.
Ce ţinem noi, Doamne, al nostru-n vecie?

– doar ce dăm acuma la alţii şi Ţie,
doar dulcea tăcere sfinţită-n suspine,
doar ceasul de taină trăit lângă Tine.
2. Comemorări anuale4
Aceste comemorări anuale se fac cu deosebire în localită-
ţile unde se află mormintele unor personalităţi din istoria Oastei,
dar şi în orice alte localităţi, pentru fraţii care nu pot participa la
Adunarea Comemorativă pe Ţară. Au intrat în tradiţia Oastei
Domnului trei mari adunări comemorative ale datelor:
a) 29 Ianuarie (1947)
Trecerea în veşnicie a fratelui învăţător Ioan Marini, om
al rugăciunii şi trăitor deplin al Evangheliei lui Hristos, el a
fost una din calfele credincioase ale Părintelui Iosif Trifa. A
fost înmormântat la data de 2 februarie 1947, în cimitirul din
comuna Săsciori, judeţul Alba.
b) 12 Februarie (1938)
Trecerea la Domnul a Părintelui Iosif Trifa, întemeietorul
4
Această ultimă parte a cărţii a fost adăugată versiunii iniţiale a Drepta-
rului din raţiuni editoriale şi nu aparţine autorului, Traian Dorz. Ea s-a ivit ca
necesitate, pentru o viziune mai completă a problematicii Oastei Domnului.
284
pământesc al Oastei Domnului, a cărui înmormântare a avut

loc în ziua de 16 februarie 1938 în Cimitirul Central din Sibiu.
c) 20 Iunie (1989)
Trecerea la Domnul a fratelui Traian Dorz, psalmist al Oas-
tei Domnului şi luptător neînfricat pentru Hristos, o altă calfă cre-
dincioasă a Părintelui Iosif Trifa. Înmormântarea sa a avut loc în
data de 22 iunie 1989 în cimitirul din Mizieş, judeţul Bihor.
Programul acestor adunări trebuie să cuprindă referiri la
viaţa şi activitatea personalităţilor comemorate, precum şi în-
demnuri pentru urmarea pildei vieţii lor.
Astfel de adunări pot avea loc şi în alte localităţi din ţară
şi de peste hotare, pe plan local, pentru comemorarea unor
fraţi care, în mod deosebit, s-au remarcat prin zelul şi exem-
plul activităţii lor în Biserică şi în Lucrarea Oastei.
3. Serbări anuale
a) Rusaliile – Praznicul Oastei Domnului
Încă din timpul vieţii sale, pe când se afla pe patul de su-
ferinţă, Părintele Iosif Trifa ne-a lăsat, ca pe un testament
sfânt, îndemnul de a ne întâlni în fiecare an, la Praznicul Po-
gorârii Sfântului Duh, în jurul mormântului său: „...vă rog pe
toţi care credeţi că v-am făcut vreun bine sufletesc să nu mă
uitaţi. Să veniţi la mormântul meu. În fiecare an la Rusalii,
să veniţi când şi câţi veţi putea la mormântul meu cu flori, cu
cântări, cu rugăciuni, cu vorbiri, cu Cuvântul lui Dumnezeu
(Biblia), pentru ca şi dincolo de mormânt să mă încredinţez
şi să mă bucur că Oastea Domnului cea vie trăieşte, lucrează
şi biruieşte” («Ecoul», nr. 5 / 1 aug. 1937, p. 4).
285
Această adunare începe de sâmbăta seara, după ce toţi

fraţii şi surorile iau parte la slujba Vecerniei de la Catedrala
Mitropolitană din Sibiu. A doua zi, duminica, în însăşi ziua
Praznicului, la mormântul Părintelui Iosif Trifa, programul
adunării Oastei, respectiv rugăciunile, cântările, poeziile şi
cuvântul fraţilor, este precedat de Sfânta Liturghie oficiată în
acelaşi loc şi se încheie cu slujba unui parastas pentru toţi
înaintaşii Oastei Domnului.
Deplasarea spre catedrală şi reîntoarcerea la Casa Oastei,
ca şi deplasarea de a doua zi spre cimitir se face în coloană or-
ganizată, în frunte aflându-se preoţii şi purtătorii steagurilor
Oastei veniţi din diferite zone ale ţării. Marşul e însoţit de cân-
tări mobilizatoare din repertoriul muzical al Oastei Domnului.
Potrivit tradiţiei moştenite încă de pe vremea Părintelui
Iosif Trifa, fraţii se spovedesc şi se împărtăşesc în cadrul
acestei Sfinte Liturghii, arătând şi prin acest act recunoştinţa
faţă de întemeietorul Oastei, care a fost „soţ cu altarul”. Pregă-
tiţi astfel, cei care n-au făcut încă legământul de intrare în
Oastea Domnului, îl vor depune în timpul rugăciunii de în-
cheiere sau la chemarea ce se va face pentru aceasta. Tot acum
se pot lua şi hotărârile de predare în slujba Domnului, în vede-
rea legământului ce se va face ulterior, aşa cum s-a specificat
la capitolul referitor la hotărâre şi legământ din acest Dreptar.
Cei care nu pot lua parte la Marea Adunare de la Sibiu
vor organiza adunări locale cu aceeaşi rânduială şi evlavie.
Astfel, întreaga ţară se va afla într-o unitate de cuget şi de
simţire, larg-cuprinzătoare.
b) Adunarea de Tineret pe Ţară

Dacă în vremurile dintâi ale Oastei, aceste adunări erau
sporadice – şi foarte rare în timpul dictaturii atee – în vre-
286
mea din urmă ele au căpătat un caracter tradiţional. În fieca-

re an, în Sâmbăta Tomii, în diferite localităţi importante, se
organizează, pe rând, Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei
Domnului. Se alege o temă centrală care este dezbătută apoi
de către participanţi, îndeosebi de către cei tineri, după un
plan orientativ întocmit de fraţii de răspundere. După nomi-
nalizarea localităţii în care va avea loc adunarea şi după
stabilirea temei, acestea se fac publice prin foaia centrală,
«Iisus Biruitorul».
Adunarea este precedată de un marş pe un traseu dina-
inte stabilit, de la locul de întâlnire până la biserica unde se
va oficia un Te-Deum. În cazul în care se află un monument
al eroilor pe traseul străbătut, se face acolo o slujbă de pome-
nire. Dacă adunarea nu va putea avea loc în biserică, se orga-
nizează în continuare un alt marş pe un traseu stabilit până la
locul pregătit pentru desfăşurarea lucrărilor Adunării.
Pe parcursul dezbaterilor vor fi antrenaţi cât mai mulţi ti-
neri la discuţii, într-o atmosferă de efervescenţă duhovnicească.
Temele dezbătute şi concluziile vor apărea în publicaţiile
Oastei Domnului: «Iisus Biruitorul» şi revista «Timotheos».
Conform aceleiaşi structuri organizatorice, pot avea loc şi
alte tipuri de întâlniri ca: simpozioane sau conferinţe naţionale.
La toate aceste manifestări se vor dezbate probleme ce privesc
viaţa tinerilor şi pregătirea acestora pentru a da un răspuns între-
bărilor pe care le ridică realităţile vieţii contemporane.
Se pot organiza şi alte adunări cu tineri şi adulţi, în care să

se manifeste recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru roadele
anului, (Serbarea Roadelor), pentru Anul Nou (Revelionul
creştin) sau pentru omagierea femeii creştine (Ziua femeii
creştine) etc. Această ultimă serbare va avea loc în Duminica
Mironosiţelor, deoarece sfintele femei din toate timpurile, şi
287
îndeosebi Maica Domnului nostru Iisus Hristos, sunt adevăra-

tele modele pentru femeile creştine dintotdeauna.
4. Întâlniri ocazionale
a) Sfatul frăţesc
Fiecare adunare locală este condusă de un Sfat Frăţesc
Local compus din 3-9 membri, preoţi sau mireni, devotaţi
principiilor Oastei Domnului. Reprezentanţii desemnaţi de
Sfaturile Frăţeşti Locale se vor constitui în Sfaturi Frăţeşti
Zonale, compuse din 9-17 membri.
La nivel de ţară, reprezentanţii Sfaturilor Frăţeşti Zonale
vor constitui Sfatul Frăţesc pe Ţară, care este forul suprem al
Oastei Domnului.
În adunările de sfat frăţesc se discută problemele ridicate
de adunările locale, zonale ori de cele de nivel naţional. La
toate nivelele, aceste adunări încep şi se încheie cu rugăciune.
În cuprinsul lor trebuie să fie un cuvânt de învăţătură urmat de
programul pentru care s-a convocat respectivul Sfat Frăţesc.
b) Adunări cu preoţii ostaşi

ori simpatizanţi ai Oastei
Părintele Iosif Trifa, întrebat fiind când se va încheia mi-
siunea Oastei Domnului, a răspuns: Atunci când toţi preoţii
vor deveni ostaşi ai Domnului.
În ultima vreme, tot mai mulţi preoţi s-au ataşat ideilor
Oastei Domnului, unii dintre ei devenind ostaşi ai Domnului,
cu legământ. Tocmai pentru a se realiza o mai vie legătură şi
cunoaştere reciprocă, s-au organizat astfel de întâlniri perio-
dice la Casa Centrală a Oastei, în Sibiu.
288
Prin aceste întâlniri şi prin contactul nemijlocit cu adu-

nările Oastei Domnului, slujitorii Sfintelor Altare îşi dau
seama tot mai mult de misiunea pe care o au şi de aportul
oferit de către Oastea Domnului în pastoraţie şi în misiunea
de apărare şi consolidare a credinţei.
Adunările de acest fel au întotdeauna o tematică specifi-
că întocmită de preoţii ostaşi în colaborare cu fraţii din con-
ducerea Oastei Domnului, care răspund de activitatea misio-
nară. Tematica se anunţă din timp în publicaţia centrală a
Oastei Domnului, după un plan de dezbatere, pentru ca parti-
cipanţii să poată reflecta asupra problemelor ce se vor aduce
în discuţie. Conţinutul şi concluziile problemelor dezbătute
vor fi publicate în «Iisus Biruitorul». Periodic, se pot tipări
broşuri cu prezentări detaliate ale acestor adunări.
c) Adunări cu copiii
„Educaţia copiilor începe cu douăzeci de ani înainte de
naşterea lor” – zicea Badea Cârţan, ţăranul înţelept şi drept-
măritorul creştin. Viitorii credincioşi sunt copiii de azi, dacă
ştim să-i creştem în cunoaşterea şi în ascultarea de Hristos şi
de Biserica Lui. În unele adunări mari, unde copiii sunt nu-
meroşi, formarea conştiinţei lor religioase şi a viitorului lor
profil de oameni credincioşi sunt lăsate la voia întâmplării.
Dacă, neglijându-i, pot deveni acum o problemă pentru dis-
ciplina din adunare, pe viitor, dacă nu-i creştem în frica de
Domnul şi în ascultarea de El, ei pot deveni probleme pentru
ei înşişi, pentru familia lor şi pentru adunarea şi Biserica din
care fac parte. Aşa se întâmplă că din părinţi credincioşi ies,
în final, tineri şi oameni necredincioşi. Iată de ce adunarea
copiilor trebuie privită cu toată seriozitatea, de educaţia lor
religioasă şi civică depinzând viitorul Bisericii şi al Naţiunii.
289
E bine ca aceste adunări să fie făcute pe nivele de vârste: cu

preşcolarii, cu şcolarii mici etc. Sfaturile Frăţeşti Locale sau
Zonale vor desemna fraţii sau chiar surorile care să răspundă
de aceste adunări.
Conţinutul acestor adunări va fi organizat în funcţie de
pragul de vârstă al copiilor. Se va pune un accent deosebit pe
formarea receptivităţii religioase a acestora, folosindu-se po-
vestiri adecvate vârstei, cântări potrivite, poezii, concursuri
cu premii stimulative etc.
La copiii de vârstă şcolară se va urmări cunoaşterea unor
cărţi din Vechiul Testament şi a întâmplărilor şi pildelor din
Noul Testament, precum şi a noţiunilor de credinţă din cate-
hismul ortodox.
Prin programul acestor adunări, copiii trebuie obişnuiţi
cu rugăciunea şi cântarea în comun, cu formarea unor de-
prinderi şi convingeri de conduită creştină.
d) Adunări zonale cu tineretul

Aceste adunări au o frecvenţă periodică, urmărind o te-
matică solicitată de înseşi problemele adolescenţilor şi ale ti-
nerilor. În aceste adunări, tinerii învaţă a se adânci în textele
biblice, folosindu-se de învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bise-
ricii, respectiv de Catehismul Creştin Ortodox, precum şi de
cele ale înaintaşilor Oastei Domnului. În felul acesta ei vor
avea o înţelegere corectă a Cuvântului lui Dumnezeu, fiind
feriţi de interpretări subiectiviste care îi scot pe unii din sfera
credinţei celei adevărate. Toate aceste cunoştinţe vor fi legate
de viaţa lor de zi cu zi. A gândi creştineşte înseamnă a trăi
creştineşte.
Tematica dezbaterilor va cuprinde şi probleme generale,
dar şi probleme concrete ale luptei tinerilor pentru a deveni
290
adevăraţi ostaşi ai lui Hristos. Este cel mai bine ca tematica

acestor adunări zonale de tineret să fie generalizată pe toată
ţara, fără a se pierde din vedere aspectele specifice zonei.
Programul poate fi publicat de fiecare dată în foaia «Iisus Bi-
ruitorul».
Aceste adunări vin în completarea orelor de religie de la
şcoală, fiind un auxiliar preţios pentru profesorul de religie şi
pentru educaţia moral-cetăţenească a tineretului şcolar.
E bine să fie organizate şi adunări de tineret cu studen-
ţii. Ele sunt de o mare importanţă pentru că la acest nivel de
vârstă şi de pregătire tinerii îşi consolidează deprinderile şi
convingerile religioase. Ei trebuie să fie în stare să-şi apere
convingerile, acestea devenindu-le un adevărat mod de
existenţă.
În orice societate, categoria socială a studenţilor este cea
mai importantă din punct de vedere al vieţii unei naţiuni pe
toate planurile. Este categoria cea mai activă care promovea-
ză noul şi direcţionează viitorul. Tineretul actual, fiind sub
influenţa activă a New-Age-lui, a religiilor orientale, trebuie
să aibă formate convingeri ferme despre lume şi viaţă, o filo-
zofie creştină a existenţei şi să fie ancorat solid în cunoaşte-
rea Sfintelor Scripturi şi a Patrimoniului spiritual al Bisericii.
Numai când tineretul va lua atitudini de viaţă ferme şi va fi
capabil să le şi apere cu preţul vieţii, viitorul Bisericii şi al
Neamului va fi asigurat.
e) Adunări cu surorile căsătorite

În prezent, familia este ţinta numărul unu a forţelor întu-
nericului. În concepţia unor sociologi şi a unor filozofi de
azi, nu familia este celula de bază a societăţii, ci individul. În
acest sens, familia nu mai este locul unde Dumnezeu îşi face
291
lucrarea Sa. Unitatea ei poate fi distrusă, iar individul, aflat

singur în faţa destinului, poate fi influenţat să apuce orice cale.
Aceste adunări vor fi organizate şi conduse de fraţi; în
ele pot activa şi surori cu experienţă duhovnicească şi famili-
ală, considerate drept modele de viaţă creştină în zonă. Te-
matica va aborda probleme specifice surorilor, uneori chiar şi
aspecte cu caracter mai intim, ce nu pot fi expuse în alt fel de
adunări. Nu se poate stabili un tratament corect fără un diag-
nostic corect. De aceea se cere ca surorile să aibă o deplină
încredere în fraţii care conduc aceste adunări.
Un rol deosebit îl au surorile bătrâne. Potrivit îndemnului
Sfântului Apostol Pavel dat ucenicului Tit – ca bătrânele „să în-
ţelepţească pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească
copiii şi să fie cumpătate, curate, gospodine bune, plecate băr-
baţilor lor, ca să nu fie defăimat Cuvântul lui Dumnezeu” (Tit
2, 4-5) – şi surorile noastre în vârstă trebuie să-şi asume aceas-
tă responsabilitate de a veni în sprijinul surorilor mai tinere.
f) Adunări cu fraţii căsătoriţi

Fiind vorba de familie, rolul fraţilor în calitate de soţi şi
taţi este tot atât de important pentru buna creştere a copiilor,
ca şi al surorilor. Însă, aşa cum Hristos este capul Bisericii, şi
bărbatul este capul familiei. Pentru a onora cu adevărat
această datorie, fraţii noştri trebuie să se ridice la înălţimea
responsabilităţii pe care Însuşi Hristos Domnul le-o atribuie.
Autoritatea tatălui într-o familie rezultă din felul în care el
ştie, la rândul lui, să se supună autorităţii Domnului Iisus.
Autoritatea lui decurge nu dintr-un exces de asprime faţă de
cei pe care Dumnezeu i-a rânduit să le fie cap, ci din dragos-
tea şi felul în care ştie să rezolve cu pricepere şi demnitate
interesele spirituale şi materiale ale familiei. Blândeţea şi
răbdarea, asprimea şi bunătatea, îngăduinţa şi exigenţa, con-
292
secvenţa în trăirea Cuvântului lui Dumnezeu, felul în care

păstrează contactul cu Dumnezeu prin rugăciune, toate aces-
tea îl impun în faţa familiei, făcându-i recunoscută autoritatea
în toate împrejurările. Familia nu este un fel de proprietate de
care bărbatul dispune în mod absolut, ci este locul unde Dum-
nezeu l-a rânduit pe acesta ca împreună cu cei dragi să poată
face voia Domnului. Excesele de autoritarism sau lipsa totală
de autoritate sunt la fel de dăunătoare. În numele autorităţii
paterne, el nu poate să dea curs unor slăbiciuni care duc la
pierderea încrederii celor din familie. Modelul oricărui bărbat
este acela al omului desăvârşit care este Omul Iisus Hristos.
De obicei copiii vorbesc mai mult de mamă şi sunt mai
ataşaţi de duioşia şi de dragostea ei răbdătoare. Dar sunt des-
tule cazuri în care copiii îşi aduc mai târziu aminte cu adâncă
recunoştinţă de tatăl lor. Şi asprimile din copilărie ale acestuia
le apar acum pe deplin motivate. Astfel, ei înşişi se învaţă să
mânuiască la momentul potrivit asprimea sau blândeţea, ajun-
gând să devină nişte bărbaţi adevăraţi în Hristos. Unitatea din-
tre tată şi mamă va influenţa pozitiv unitatea întregii familii.
Tatăl şi mama sunt părţi ale unui întreg şi numai viaţa lor as-
cunsă cu Hristos în Dumnezeu poate face ca familia să devină
un model de rai în miniatură, un fel de pregustare a împărăţiei
lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ.
Şi această adunare trebuie să aibă o tematică bine alcă-
tuită, tratând problemele acute ale fraţilor, unele din ele
neputând fi abordabile în alt fel de adunări.
Se mai pot organiza întâlniri frăţeşti şi cu alte diferite ocazii

sau pe categorii de profesii, înclinaţii ori vocaţii etc. În toate
aceste întâlniri însă nu trebuie pierdut nici o clipă din vedere
obiectivul major al acestora: întâlnirea cu Hristos şi străduinţa
de a ne modela după chipul voii Sale prin păstrarea specificului
Oastei Domnului, pe care l-am moştenit de la înaintaşii noştri.
293
Încheiere
Domnul Dumnezeul nostru, în înţelepciunea Lui cea

nespus de mare şi felurită, a făcut ca fiecare lucru nevăzut să
aibă o formă a lui văzută. Sufletul cel nevăzut are trupul vă-
zut. Miezul cel nevăzut are coaja văzută. Înţelesul cel nevă-
zut are forma văzută...
Şi Dumnezeu, făcându-le acestea, ne-a dat nouă pricepe-
rea prin care le putem şi cunoaşte, dar şi preţui după însem-
nătatea lor, cele nevăzute având totdeauna însemnătatea cea
mai dintâi şi preţul cel mai mare. Aceasta trebuie să fie tot-
deauna regula după care se călăuzeşte un om duhovnicesc.
Lucrarea Oastei Domnului, fiind o lucrare curat duhov-
nicească, vie şi evanghelică în Biserica noastră străbună, se
înţelege că trebuie să pună preţul cel mai mare întâi pe duh,
şi apoi pe literă; pe miez, şi apoi pe coajă; pe fond, şi apoi pe
formă – deci în primul rând pe suflet, şi apoi pe trup. Pe cele
cereşti, şi apoi pe cele pământeşti. Pe cele veşnice, şi apoi pe
cele trecătoare.
În cele înşiruite până acum aici, sunt strânse cu migală şi
aşezate mai la îndemână câteva reguli de viaţă trupească şi
sufletească, precum şi câteva principii esenţiale de învăţătură
şi credinţă, în vederea împlinirii lor practice, întemeiate în
totul pe poruncile lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, pe în-
văţăturile Sfintei Biserici – date prin Părinţii şi înaintaşii noştri
sfinţi – şi pe îndrumările insuflate de Duhul Sfânt profetului
Său din vremea noastră, Părintele Iosif Trifa, cel prin care am
fost noi născuţi în Hristos la o viaţă nouă în Oastea Domnului.
294
Toate acestea sunt îndatoriri de urmat pentru fiecare

dintre noi, cei care dorim să facem parte din Frăţietatea
Oastei Domnului, în Biserica noastră strămoşească, pentru
mântuirea sufletului nostru şi al semenilor noştri, prin cre-
dinţă, pentru biruinţa Evangheliei în viaţa Bisericii noastre şi
a poporului nostru.
Ne vom grăbi însă îndată să spunem, împreună cu Pă-
rintele Iosif, că, oricât de bune, de frumoase şi de adevărate
ar fi aceste învăţături şi rânduieli, fără harul şi revărsarea
Duhului Sfânt în viaţa noastră a fiecăruia şi fără trăirea lor
întocmai, ele nu vor putea rodi şi folosi la nimic. Fără dra-
gostea lui Hristos în inimă, totul este greu, uscat şi sterp.
Pentru cine nu vine în Oaste sau nu rămâne în ea cu un
duh smerit şi sincer, ele vor fi neplăcute, neiubite şi
neascultate.
Cei fără naşterea din nou le vor dispreţui.
Cei fără frica lui Dumnezeu le vor călca în picioare.
Cei fără conştiinţa răspunderii le vor lua în râs.
Cei uşuratici şi rău intenţionaţi le vor răstălmăci şi le vor
strâmba.
Nu pentru aceştia am strâns aceste învăţături, căci cine
nu ascultă de Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, desigur, nu va
asculta nici de acestea. Ci ne-am ostenit şi am adunat aceste
mărgăritare de mare preţ, ca să le punem la îndemâna acelora
care, cu un cuget curat şi cu temere de Dumnezeu, se gân-
desc şi se roagă pentru mântuirea cea scumpă a sufletului lor.
Pentru aceste scumpe şi smerite suflete care au venit în Oas-
tea Domnului şi care vor mai veni încă în această sfântă lu-
crare de mântuire, nu ca să se laude, nici să facă dezbinări, ci
să-şi dobândească iertarea păcatelor şi să-şi afle viaţa veşni-
că, am scris acest Dreptar.
Aceste suflete sunt acum sute de mii şi vor fi mii de mii,
295
pentru că tot ce a hotărât Domnul se va împlini cu credin-

cioşie, fără să poată fi nimicit de nici o putere dinlăuntru ori
din afară. Numele lor sunt scrise nu numai în Cartea Oastei
văzute, ci mai ales în Cartea Vieţii Veşnice.
Sufletele acestea curate se vor bucura, aflând adunate
aici într-un mănunchi fericit aceste învăţături de temelie şi le
vor primi, hrănindu-se cu ele şi îndreptându-se după lumina
lor pe urmele lui Hristos şi ale înaintaşilor noştri.
Şi noi, ostaşii Domnului, suntem trecători. Oricare dintre
noi avem numai o vreme scurtă de trăit şi de luptat în lumea
aceasta. Dar Oastea este veşnică. Ea va rămâne în Biserica
Luptătoare până la Venirea Domnului şi Îl va întâmpina în
Slavă, contopindu-se cu Biserica Biruitoare, pentru a merge
împreună cu El în veşnicie.
S-a dus Părintele Iosif, cel prin care Domnul a trezit
această nenumărată şi sfântă Oştire... S-au dus, rând pe rând,
şi toţi ceilalţi înaintaşi ai noştri care, ca nişte viteji ai Dom-
nului, l-au însoţit pe trimisul lui Dumnezeu, luptând alături
de el sub steagul cel minunat al acestei Oştiri cereşti... Ne
vom duce, la rândul nostru, şi noi, cei care mai suntem ră-
maşi din primele rânduri... Dar Oastea Domnului va rămâne
mereu, pentru că în fruntea ei merge Marele Biruitor Iisus,
primenindu-Şi mereu rândurile cu alţi şi alţi noi ostaşi tineri
şi viteji, care vor duce mereu înainte Steagul Său şi lupta Sa
până la Victoria Finală.
Câtă vreme erau în mijlocul nostru primii stegari, noi
nu aveam nevoie să ne frământăm prea mult. La umbra lor,
eram la adăpost de răspundere, iar pe urmele lor mergeam
fără grijă.
Dar, pe măsură ce rămânem fără ei, avem tot mai mare
nevoie de îndrumarea «Dreptarului Învăţăturii Sănătoase»,
după care să ne călăuzim sigur, fără să fim în primejdia de a
296
cădea în prăpăstiile care, şi la dreapta şi la stânga drumului,

se cască lacome şi gata să ne înghită.
Şi, pentru că Oastea va rămâne ca un fluviu de apă vie,
această apă vie trebuie să aibă săpată albia cea dreaptă şi
adâncă prin care să curgă frumos şi rodnic spre viitor, până
la sfârşitul soliei ei, a cărui vreme numai Duhul lui Dumnezeu,
Care i-a hotărât şi începutul, ştie când va fi. O astfel de albie
credem că este şi acest «Dreptar al Învăţăturii Sănătoase».
Dorim să lăsăm acest Dreptar celor care vin – cu noi şi
după noi – ca pe un Stâlp de foc noaptea şi ca pe un Nor lu-
minos ziua, – deoarece cuvintele lui sunt Cuvântul. Iar Cu-
vântul e Hristos. În slujba acestui Cuvânt au căzut eroic pe
câmpul de onoare al Evangheliei părinţii şi înaintaşii noştri,
ţinând sus Solia Lui, pentru ca urmaşii s-o preia, ducând-o
mai departe, până la Ţintă.
Şi, cum aceste adevăruri ne-au luminat şi ne-au călăuzit
şi pe noi, dorim să-i lumineze şi să-i încălzească şi pe urma-
şii noştri până în veac, ele fiind învăţătura pe care ne-a lă-
sat-o nouă întâiul ostaş al Domnului dintre noi, care este şi
părintele nostru sufletesc (I Cor. 4, 15). Cu această solie a
căzut el pe câmpul de onoare al lui Hristos, ţinând-o sus,
pentru ca urmaşii trimişi s-o preia şi s-o ducă mai departe
până la ţinta fericită.
Tot ce ne-a lăsat el de la înaintaşii săi rămâne o sfântă
datorie pentru noi de ascultat şi de ţinut întocmai. Nimeni,
din prezent sau viitor, nu are dreptul să adauge sau să scadă
nimic din ceea ce ne-a fost lăsat de el, primit din partea
Domnului prin marii înaintaşi pe urmele cărora el a mers atât
de cutremurător şi credincios. Dacă pare că ceva este mai
puţin spus sau mai neclar, din ceea ce ne-a lăsat el ca învă-
ţătură de drum, şi cineva se va crede în măsură să schimbe
vreun înţeles din cele ce el ni le-a lăsat, aşa cum le ştim şi le
297
avem scrise în cărţile lui şi în foile sale, acel cineva trebuie

mai întâi să fi făcut ceva mai mult şi mai bine pentru Hristos
de cum a făcut Părintele Iosif Trifa. Până când nu vom vedea
această dovadă, nu vom putea primi niciodată să ne spună
nimeni ceva îndoielnic despre el, oricine ar fi acela.
Timpul, Roadele şi Adevărul mărturisesc despre Părin-
tele Iosif ca despre un mare sfânt, prin care Duhul Sfânt a
creat Oastea Domnului, că a fost un adevărat profet al lui
Dumnezeu şi un strălucit slujitor al Bisericii noastre şi al po-
porului nostru credincios. Că omul acesta a făcut pentru
Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Neamul nostru o lucrare
atât de mare, încât încă nu-i nimeni în măsură să-i cântăreas-
că valoarea şi roadele.
Poate va mai trebui să treacă multă vreme până când cu
toţii vom vedea cu adevărat uriaşele dimensiuni ale acestor
valori. Şi atunci Istoria şi Dumnezeu îi vor face dreptate şi pe
pământ, căci adevărul şi dreptatea au fost, amândouă şi de-
plin, de partea lui. Şi Hristos îl va despăgubi de tot ce a sufe-
rit pe nedrept pentru lumina pe care a aprins-o şi în care şi-a
ars, alături de Jertfa lui Hristos, propria sa jertfă5.
Multora dintre cei de azi, care s-au obişnuit fie cu nesu-
punerea, fie cu exagerările, desigur, le va fi greu să se supună
acestor bune şi cumpătate rânduieli. Firii lumeşti, de care unii
nu s-au lepădat venind în Oaste, nu-i place să se supună Voii
lui Dumnezeu şi ascultării smerite, cum nu-i place viţei săl-
batice de foarfecele care o curăţă şi de legătura care-o în-
dreaptă. Dar mlădiţa roditoare ştie că tocmai acestea o vor
face să aducă tot mai multă şi mai dulce roadă bună. Iar
5
Această dreptate s-a făcut în anul 1990, când Sfântul Sinod al B.O.R.,
în şedinţa sa din septembrie, a ridicat nedreapta caterisire din 1935 a Părin-
telui Iosif Trifa şi i-a reabilitat memoria. (N. Ed.)
298
Dumnezeu îngăduie acum ca în Lucrarea Lui să fie şi de

aceştia. El încă nu trimite îngerii Săi să smulgă neghina din
ţarina Lui. Dar încet-încet această lucrare o face Timpul, căci
Timpul lucrează pentru Dumnezeu, alegând ce rămâne şi ce
se aruncă. Timpul îi va cerne şi îi va alege sigur pe cei care
sunt ai lui Dumnezeu şi pe cei care nu sunt ai Lui. La urmă
vor rămâne sigur numai cei curaţi şi smeriţi.
Un om nou, aşa cum cer şi cum doresc să creeze aceste
învăţături ale Cuvântului Sfânt, desigur că nu-i uşor, ome-
neşte vorbind, să fie cineva. Dar noi credem că, prin puterea
lui Hristos, se poate. Pe această putere punem tot apăsul şi
spre dobândirea ei îndemnăm cu fiecare cuvânt.
„Pot totul în Hristos, Care mă întăreşte” – este strigătul
de biruinţă al unui om care a spus: „Nimic bun nu locuieşte
în mine”, adică în firea mea omenească.
Pe puterea lui Hristos ne bizuim în totul.
Pe ea o cerem şi prin ea vom învinge.
El a biruit – şi noi vom birui, căci El a spus: „Iată, Eu
sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!”.
În grija cea sfântă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
Care este viu şi adevărat în veci şi Care ne-a poruncit şi ne-a
îndemnat prin Duhul Său să strângem pentru credincioşii Săi
şi pentru Lucrarea Sa aceste învăţături,
în grija şi în mâna Lui încredinţăm împlinirea lor. El să
vegheze asupra lor, căci toate sunt Cuvântul Său cel curat şi
viu. Atât în duhul, cât şi în litera lor.
Încredinţăm acest Dreptar în Mâna cea Înţeleaptă, Bună
şi Puternică a Marelui Meşter şi Ziditor, Care Îşi construieşte
acum Biserica din pietrele cele vii şi scumpe. El să foloseas-
că Dreptarul acesta pentru cioplirea şi aşezarea frumoasă a
fiecărei pietre scumpe, în aşa fel, ca tot zidul şi toată lucrarea
din care facem parte, fiecare dintre noi care ne lăsăm ciopliţi
299
şi îndreptaţi, să fie cât mai frumoasă şi plăcută pentru Stăpâ-

nul şi Domnul nostru Iisus Hristos.
Doamne Duhule Sfinte, Care lucrezi în noi şi prin noi

spre slava Tatălui Ceresc şi spre bucuria Mântuitorului şi
Mirelui nostru Iisus, Te rugăm, revarsă-Ţi deplin puterea Ta
peste toate aceste sfinte îndemnuri, ca ele să capete viaţă şi
rod sfânt în toate sufletele chemate şi alese să facă parte din
Oastea Ta de pe pământ până în ceruri şi din viaţa aceasta
până în viaţa veşnică.
Iisuse Doamne, binecuvântează-le pentru Lucrarea Ta

şi Lucrarea Ta să le binecuvânteze pentru Tine.
Şi pentru toate, slavă veşnică numai Ţie,
Marele nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
acum şi în vecii vecilor. Amin.
300
Cuprins
Închinare ............................................................................... 9
Dreptarul învăţăturii sănătoase................................. 10
1. Dreptarul învăţăturii sănătoase......................................... 11
Hristos steagul Său Şi-l ridică ................................. 16
2. Învăţătura Oastei Domnului ............................................ 17
O, Adevăr, o, Dragoste .............................................. 22
3. Despre Oastea Domnului ................................................ 23
Un steag ceresc ......................................................... 29
4. Despre rânduieli şi neorânduieli ..................................... 30
Conştiinţa ascultării ................................................. 37
5. Despre naşterea din nou ................................................. 38
Dacă nu vreţi să vă naşteţi ....................................... 45
6. Despre hotărâre şi legământ ........................................... 46
Am cu Hristos un legământ ...................................... 55
Ce sfânt e-un legământ ............................................. 56
7. Despre Biserică ............................................................... 57
Eu, Doamne, nu ştiu ................................................. 63
8. Despre Dumnezeu – Sfânta Treime ............................... 64
Cred .......................................................................... 71
9. Despre Sfintele Taine ..................................................... 72
Din locul unde sufăr ................................................. 79
10. Despre Sfânta Scriptură ................................................ 80
Hristos este Taina ..................................................... 86
Cuvântul Tău, Etern Stăpân ..................................... 88
11. Despre Sfânta Cruce ..................................................... 89
Crucea-i Ascultarea .................................................. 96
301
12. Despre Maica Domnului .............................................. 97

Binecuvântare ţie .................................................... 104
Plecăciune ţie ......................................................... 105
13. Despre Sfinţi ............................................................... 106
Voi nu-mi sunteţi în urmă ....................................... 112
14. Despre duminică şi sărbători ...................................... 114
Azi e sărbătoare, mamă .......................................... 119
15. Despre supunerea faţă de stăpânire ............................ 120
Conştiinţa datoriei .................................................. 126
16. Despre rosturile sociale şi naţionale
ale Oastei Domnului .................... 127
Aici vom rămânea mereu ........................................ 131
17. Despre voluntariatul Oastei ........................................ 132
Fraţi ostaşi, porniţi la luptă ................................... 136
18. Despre rugăciune ........................................................ 137
În ceasul sfânt al serii ............................................. 142
Viaţa este slavă ....................................................... 143
19. Despre post şi înfrânare .............................................. 144
20. Despre adunarea frăţească .......................................... 148
Nu-i loc mai sfânt ................................................... 154
21. Despre căsătorie şi familie ......................................... 155
De dragoste şi milă ................................................. 160
22. Despre creşterea copiilor ............................................ 161
Vreţi voi, părinţi ..................................................... 165
23. Despre duhul sectar .................................................... 166
Vin proorocii mincinoşi .......................................... 171
24. Despre unitate şi dezbinare ........................................ 172
Conştiinţa unităţii ................................................... 177
25. Despre har şi păcat ..................................................... 178
Păcat e tot ce duci prea greu ................................. 186
26. Despre desfrânare şi alcool ........................................ 187
Sărmani alergători spre moarte ............................. 195
302
27. Despre mândrie şi clevetire ........................................ 196

Teme-te de ochiul veşnic ........................................ 203
Mai trecător e chipul lumii ..................................... 204
28. Despre lăcomie şi furt ................................................. 205
În clipa morţii vede omul ........................................ 212
29. Despre muncă şi lene .................................................. 213
Dimineaţă, dimineaţă ............................................. 219
30. Despre căderile din credinţă ....................................... 220
Când era credinţa bună .......................................... 224
31. Despre neascultare şi nesupunere .............................. 226
O, soare care-ţi dai lumina .................................... 233
32. Despre conducători şi îndrumători ............................. 234
Păstor ...................................................................... 244
Celor ce răzbesc ’nainte ......................................... 245
33. Despre propovăduirea Cuvântului ............................. 246
Voi purtători ........................................................... 255
34. Despre conştiinţa răspunderii ..................................... 256
Conştiinţa misiunii .................................................. 263
35. Despre adunările frăţeşti ............................................. 264
I. Adunările Oastei Domnului ................................ 264
1. Adunarea de evanghelizare ......................... 265
2. Adunarea de şcoală biblică ......................... 268
3. Adunarea de rugăciune ............................... 271
II. Petrecerile duhovniceşti ..................................... 273
1. Evenimente familiale ................................... 273
2. Comemorări anuale ..................................... 284
3. Serbări anuale .............................................. 285
4. Întâlniri ocazionale ...................................... 288
Încheiere ........................................................................... 294
Cuprins .............................................................................. 301
303
Tehnoredactare computerizată şi îngrijirea ediţiei:

Editura «Oastea Domnului», Sibiu
Tiparul executat la
Tipografia «Oastea Domnului», Sibiu
304

Traiandorz Dreptarul Ivataturii Sanatoase PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traiandorz Dreptarul Ivataturii Sanatoase PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Despre muncă şi lene

Apare cu binecuvântarea ÎPS Sale

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

289(498) Oastea Domnului

© Toate drepturile rezervate

Scurte culegeri de temelie despre adevărurile dreptei

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2008

Dreptarul învăţăturii sănătoase ne arată:

„Dreptarul învăţăturilor să-

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Pentru că Tu eşti Adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, Desă-

şi pentru că Tu ai venit în lume să ne descoperi Voia Tatălui

şi pentru că prin viaţa Ta şi prin moartea Ta Tu ne-ai ară-

Te rugăm, ajută-ne ca şi noi toţi să devenim robi şi

Slavă veşnică Ţie,

Puterea lui veghindu-ne cărarea,

Credinţa lui, crescându-ne curată

Hristos e-a noastră Veşnică Avere,

DREPTARUL ÎNVÃÞÃTURII SÃNÃTOASE

Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a adus

Apostoli şi prin urmaşii acestora – părinţii şi înaintaşii noştri

Pentru a fi cunoscute şi pentru a-i îndrepta pe cei care,

dragoste, acela este liber să facă ce vrea. Nici Dumnezeu, nici

Cum aceste învăţături sunt alese şi aşezate aici, în chip

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisuse Hristoase,

ne ajute în împlinirea lor şi să ne dea putere de biruinţă îm-

Scurtele, dar însemnatele învăţături cuprinse în această

Hristos steagul Său Şi-l ridică

Hristos Steagul Său Şi-l ridică,

Hristos porunceşte: Porniţi

Un steag se ridică spre soare,

O goarnă cerească răsună,

O sabie sfântă străluce

Credinţa străbună ne-aşteaptă

ÎNVÃÞÃTURA OASTEI DOMNULUI

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovni-

Sfintelor Scripturi şi pe îndrumările Sfinţilor Părinţi biseri-

povăduite de el, în Oastea Domnului, în care de bunăvoia

trei mari părinţi şi învăţători ai noştri în Iisus Hristos Domnul

Preabunul şi Iubitul nostru Mântuitor, Iisuse Doamne,

DESPRE OASTEA DOMNULUI

Ce spune Sfânta Scriptură

„Să grăim în faţa voastră, cu multă luptă, Evanghelia lui

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Noi trebuie să fim pururea înarmaţi pentru luptă, căci

Ce spune Părintele Iosif

slujească cu o credinţă vie şi cu o dragoste fierbinte pe Dum-

De aceea, oricine intră

îndemnurile din cărţile şi din pildele sale, fiind deplin încre-

Doamne Iisuse, Te rugăm, ajută-ne pe fiecare să fim

Un steag ceresc se-nalţă peste zare

Aşa este Lucrarea Sa

Ard peste ea Cuvântul şi lumina

În numele vieţii viitoare

Simbol al biruinţei şi al luptei

DESPRE RÂNDUIELI ªI NEORÂNDUIELI

Ce spune Sfânta Scriptură

aşa alerg, dar nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Aşadar, copii ai luminii şi ai adevărului, fugiţi de dez-

Atunci ne vom putea face mii de învăţăcei, căci noi vom

Ce spune Părintele Iosif

De aceea, oricine intră