Focul Cel Ceresc

2 Părintele IOSIF TRIFA
Focul cel Ceresc 3
Preot IOSIF TRIFA
FOCUL CEL CERESC

(Cartea a III-a)
Focul cel Ceresc 5
Cuvânt înainte
Iată şi a treia carte ce iese de sub tipar dintr-un rând de

patru cărticele despre Duhul Sfânt.
În cartea întâi am dat câteva învăţături generale despre
Dumnezeu-Duhul Sfânt.
În cartea a doua, am dat învăţăturile despre Vântul cel
ceresc, despre asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu vântul.
Iar în cartea aceasta, a treia, dăm învăţăturile cu Focul cel ce-
resc; asemănarea lucrării Duhului Sfânt cu focul. După care
va urma cartea a patra, cu Apa cea Vie; asemănarea lucrării
1
Duhului Sfânt cu apa .
În Ziua Cincizecimii – după ce Mântuitorul Îşi isprăvise
lucrarea Lui – S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, în chi-
pul limbilor de foc. În ziua Cincizecimii S-a pogorât şi a rămas
în lume Focul cel ceresc, pentru ca fiecare om să fie sărat cu
acest Foc ceresc (Mc 9, 49).
Despre acest Foc vorbim pe larg în cărticica aceasta.
Duhule Sfinte, aprinde şi încălzeşte cu Focul Tău cel Sfânt
pe toţi cei care vor citi aceste învăţături şi le vor răspândi.
Sibiu, la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, 1936
Preot Iosif TRIFA,

redactorul foii «Isus Biruitorul»
1
Părintele Iosif Trifa nu a mai reuşit să definitiveze şi să tipărească lucrarea
Apa cea vie.
Focul cel Ceresc 7
Ce dar mare ne este nouă focul!

Ce dar mare ne este nouă Focul cel ceresc!
Ce dar mare este pentru noi focul cel văzut! Ia închipuiţi-
vă că, la un moment dat, s-ar stinge complet toate focurile de
pe pământ precum şi putinţa de a le mai putea aprinde. Ce s-ar
alege de viaţa noastră? Ce s‑ar alege de hrănirea noastră, de
încălzirea noastră etc.?
Şi ia mai închipuiţi-vă că cerul de sus, într-o bună zi, ne-
ar retrage şi focul soarelui ceresc. Pe cer ar rămâne un soare
ce dă numai lumină, dar nu şi căldură. Desigur, lumea asta ar
ajunge îndată o lume moartă şi pustie, aşa cum e luna şi alte
planete stinse.
Căldura contribuie şi ea la susţinerea vieţii. O viaţă ger
minează numai acolo unde este căldură. Unde nu-i foc şi căl-
dură, viaţa se stinge. Aşa e şi în lumea cea sufletească. Focul
cel ceresc al Duhului Sfânt face parte din viaţa noastră cea
sufletească; este un susţinător al vieţii noastre celei sufleteşti.
Pentru viaţa noastră cea duhovnicească Focul cel ceresc al
Duhului Sfânt are exact aceeaşi însemnătate ce o are focul cel
văzut în viaţa noastră cea pământească. Fără focul şi căldura
cea cerească a Duhului Sfânt viaţa noastră e o lume moartă,
rece şi stinsă.
Viaţa noastră are lipsă de focul şi căldura Duhului Sfânt.
Învăţaţii spun că toate focurile şi căldurile de pe pământ îşi au
naşterea şi puterea – direct sau indirect – în izvorul cel mare
de căldură, care este soarele. De exemplu: lemnul când arde

nu face altceva decât dă înapoi căldura ce-a absorbit-o din ra-
zele şi căldura soarelui. Cărbunele de piatră din adâncul pă-
mântului, aşijderea, pentru că e constatat faptul că straturile
de cărbuni nu sunt altceva decât nişte foste păduri seculare pe
care le-a îngropat timpul în adâncul pământului, unde s-au pie-
trificat, dar, aprinzându-se, îşi redau căldura ce au absorbit-o
de la soare. Orice foc şi orice căldură din lume îşi au sorgintea
în marea magazie de foc şi viaţă care este soarele. Dacă n-ar fi
focul cel ceresc al soarelui, n-ar fi nici focul cel de pe pământ.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea sufletească. Focul cel ceresc
al Duhului Sfânt este izvorul cel mare din care se adapă cu foc
şi căldură duhovnicească viaţa noastră şi sufletul nostru.
Fără acest izvor ceresc nu există nici foc, nici căldură du-
hovnicească. Fără acest foc nu e posibilă viaţa duhovnicească.
Unde n-ajunge căldura soarelui, nu este viaţă. Unde n-ajunge
căldura Duhului Sfânt, nu este viaţă duhovnicească.
Sfânta Treime Se aseamănă soarelui. De la Dumnezeu-
Tatăl (Soarele) ne vine Lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura
(Dumnezeu-Duhul Sfânt). Prin „lumină” şi „căldură” lucrează
Cerul de Sus la mântuirea noastră.
Focul cel Ceresc 9
Popoarele vechi adorau focul

Învăţaţii care cercetează scoarţa pământului (geologii)
spun că ar fi fost cândva o lume de oameni în care nu se ivise
încă focul. Nu ne putem închipui ce viaţă grozavă va fi avut
acea lume. Şi ne putem închipui bucuria primilor oameni care
au cunoscut darul şi binecuvântarea focului. Lumea cea veche
îşi dădea seama mai mult despre darul focului; poate tocmai
din pricina că erau mai aproape de amintirea acelor vremuri,
când încă nu se ivise focul pe pământ. Poate tocmai pentru
asta toate popoarele păgâne se închinau focului şi îl adorau ca
pe ceva sfânt. Aproape toate popoarele păgâne aveau un fel de
altare în care ardea fără încetare „focul cel sfânt”. La vechii
perşi, cultul focului era atât de important încât era socotit un
mare păcat a stinge focul cu gura sau a‑l „murdări” cu apa.
Stingerea focului era îngăduită numai înăduşindu-l cu ţoale
curate.
În vechea Grecie, era un altar al „focului sfânt” în care fo-
cul sfânt se aprindea numai prin concentrarea razelor soarelui,
în semnul că focul e un dar al cerului de sus. Acest „foc sfânt”
ardea neîncetat în patru temple din ţară.
La vechii romani, era o tagmă întreagă de femei – aşa-nu-
mitele vestale (un fel de călugăriţe) – care aveau însărcinarea
specială să păzească, cu zi cu noapte, „focul cel sfânt” să nu
se stingă. Mai mult decât atât, fiecare familie, fiecare casă îşi
avea cultul focului familial; îşi avea un fel de „altar” – o vatră
în care „focul cel sfânt” nu se stingea niciodată.
Legenda lui Prometeu

care a adus focul pe pământ cu preţul vieţii sale
Vechii greci şi romani credeau că focul a fost furat şi adus
din cer de un erou al cerului care mult a pătimit pentru această
binefacere. E vorba despre legenda lui Prometeu. Se spune că
acest Prometeu – un mare iubitor de oameni – a furat focul din
cer şi l-a coborât în slujba oamenilor. Pentru aceasta, zeii din
cer i-au dat o pedeapsă groaznică: a fost legat de o stâncă şi un
vultur uriaş îi mânca necontenit ficatul, care iarăşi creştea la loc,
anume să sporească
chinurile celui osân-
dit. Legenda spune
că, în sfârşit, o zeiţă
s-a îndurat de el, i-a
fost milă de suferinţe-
le lui, i-a închis rana
şi l-a dezlegat.
Prometeu a fost
un erou al focului. Un
erou care a pătimit
cumplit pentru dra-
gostea lui faţă de oa-
meni. Prin jertfa lui,
se spune că a venit în
lume darul focului.
Focul cel Ceresc 11
Am pus pe acest Prometeu aici, în tâlcuirile noastre, pen-

tru că istoria lui se potriveşte foarte mult cu învăţătura despre
Focul cel ceresc. Ce dar mare pentru viaţa noastră cea sufle
tească este Focul cel ceresc al Duhului Sfânt! Iar Focul acesta
ne-a venit şi el printr-o Jertfă mare şi Sfântă...
Şi Focul cel ceresc

ne-a fost adus printr-o Jertfă Cerească
Focul cel ceresc era încă
închis pe timpul Vechiului
Testament. El încă nu se ivise în
lume. Iar focul acesta ne-a ve-
nit şi el printr-o Jertfă Mare şi
Sfântă: Darul şi Harul Duhului
Sfânt au venit în lume prin Jertfa
cea mare a Scumpului nostru
Mântuitor. Mântuitorul este şi
El un Erou al Focului ceresc,
Care, dintr-o dragoste nemărgi-
nită, a coborât la noi, pe pământ
şi în sufletul nostru, Focul cel
ceresc al Duhului Sfânt.
Cu câtă jertfă şi cu câtă su-
ferinţă a fost adus în lume acest
Foc! Focul cel ceresc a venit în
lume prin groaznicele suferinţe
de pe Crucea Golgotei. A venit
printr-o Jertfă care întrece toate
jertfele şi suferinţele din lume.
Despre Prometeu, eroul focului
lumesc, spune legenda că o zeiţă
Focul cel Ceresc 13
s-a îndurat de el şi a pus capăt suferinţelor sale. I-a închis rana

şi l-a dezlegat.
Dar despre Iisus, Eroul Focului cel ceresc, spun
Scripturile că, în decursul groaznicelor Sale suferinţe, nu
s-a îndurat nimeni de El. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, de ce M-ai părăsit!?”, a strigat Iisus de pe Crucea Gol
gotei (Mt 27, 46).
Tatăl Ceresc Îl părăsise, pentru că Iisus luase asupra-Şi
păcatele tuturor oamenilor din toate vremile, iar Dumnezeu
nu poate iubi păcatul. Pământul Îl batjocorea, iar Cerul Îl
părăsise pentru păcatele noastre. Şi toate acestea, din dra-
goste pentru noi, ca să ne lase nouă mântuirea... Să ne lase
Focul cel ceresc.
„De folos este vouă să Mă duc (şi să mor) – le-a zis
Iisus apostolilor la Cina cea de Taină – căci dacă nu Mă duc,
Mângâietorul, Duhul Sfânt, nu va veni la voi, dar dacă Mă
duc Îl voi trimite vouă” (In 16, 7). Dar apostolii nu înţelegeau
această făgăduinţă tristă, dar dulce. Ei se rugau pentru Iisus
să-L ferească Dumnezeu să nu I se întâmple aşa ceva (Mt 16,
22). Adică să nu moară. Ei cereau să se coboare foc din cer
peste vrăjmaşii Domnului (Lc 9, 54). Dar Domnul venise să
coboare un alt fel de foc din cer. El venise să coboare pe pă-
mânt Focul cel ceresc al Duhului Sfânt.
Prin sângele şi suferinţele de pe Crucea Golgotei ne-a ve-
nit nouă darul cel mare şi sfânt al DuhuluiSfânt.
O, preadulcele nostru Mântuitor! Oriunde este vorba des-
pre un dar de mântuire sufletească, noi aflăm Jertfa Ta cea
Scumpă. Toate darurile mântuirii noastre au ţâşnit în clipa
când Jertfa Ta şi suferinţele Tale s-au încheiat cu cuvintele:
„Săvârşitu-s-a”! Slăvit să fii, Doamne! Amin. Şi de-a pururi să
fii slăvit! Noi ar trebui să petrecem viaţa plângând neîncetat la
picioarele Crucii Tale...
Focul cel Ceresc, Focul Duhului Sfânt, a fost adus prin

Jertfa Crucii; de aceea el se poate căpăta numai la picioarele
Crucii. Numai un creştin care trăieşte o viaţă aplecată şi în
genuncheată sub braţele Crucii este un creştin ce „arde”.
Focul cel Ceresc 15
„Foc am venit să arunc pe pământ”

Mântuitorul ne-a lăsat multe solii pe care noi, creştinii de
azi, le-am cam uitat. Într-acestea e şi solia de la Lc: „Foc am,
venit să arunc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar
acum” (Lc 12, 49). Mântuitorul a adus foc pe pământ; a adus
Focul cel ceresc al Duhului Sfânt. A adus Focul cel mare şi
sfânt al dragostei de Dumnezeu, de oameni, de cele sufleteşti.
Cu acest Foc ceresc a aprins Mântuitorul lumea şi sufletele. Cu
acest Foc sfânt s-au aprins Apostolii şi toţi cei care L-au primit
şi L-au urmat pe Domnul Iisus.
Evanghelia este, înainte de toate, foc ceresc, însufleţire,
căldură, aprindere. Evanghelia se adresează, în primul rând,
inimii. Iar inima se poate cuceri numai cu foc de dragoste, de

iubire, de nesfârşită milă şi bunătate.
Evanghelia nu e numai o socoteală de cap, de raţiune.
Evanghelia nu e numai o pravilă plină de reguli, de oprelişti
şi canoane. Ci Evanghelia este – în primul rând – un foc, un
clocot, o aprindere de dragoste pentru Domnul, pentru sufletul
nostru, pentru aproapele nostru.
Mântuitorul a adus în lume un foc care să ardă neîncetat
şi să aprindă tot pământul şi toate sufletele. Un creştin trebuie
să fie un suflet aprins de focul Domnului. Să fie un suflet care
arde în acest foc şi aprinde şi pe alţii. A fi un creştin adevărat
nu înseamnă numai să aprinzi din când în când câte o lumâna-
re la biserică, ci înseamnă să te aprinzi şi pe tine însuţi, să-ţi
aprinzi inima ta de dragoste pentru Domnul şi Evanghelia Lui.
Un creştin adevărat e acela care „arde” şi „aprinde”. Un
creştin „rece” nu e creştin, oricâte lumini ar aprinde în biseri-
că. Şi nici cel „căldicel” (Apoc 3, 16), ci numai cel ce arde. Un
creştin adevărat trebuie să fie un purtător de Foc ceresc.
Aşa să fim şi noi, ostaşii Domnului, nişte suflete aprinse
care aprindem şi pe alţii; nişte purtători de Foc ceresc care
umblăm să aprindem cât mai mult cu acest foc.
„Şi ce vreau – Se întreba Mântuitorul – decât să fie aprins
chiar acum.” Dorinţa Domnului este să ne aprindem cu focul
Lui chiar acum, chiar azi. Dorinţa Lui cea fierbinte este ca ori-
ce suflet să se aprindă cu „focul” Lui chiar acum, chiar azi.
Aprinde-te acum, aprinde-te azi, iubitul meu, cu acest
Foc, căci, ca mâine, poţi fi rece de tot; răcit de suflarea morţii.
Chiar acum! Fraţii mei, ce chemare dulce şi scumpă este
aceasta! Chiar acum să ne aprindem cu focul Domnului şi chiar
acum să plecăm la drum şi la muncă, pentru a-i aprinde şi pe alţii.
Fraţii mei, la drum! Mereu la drum, mereu la drum, cu fo-
cul pe care ni l-a adus Domnul pe pământ. Să aprindem mereu
cu el sate, oraşe şi suflete...
Focul cel Ceresc 17
Focul cel ceresc în Vechiul Testament

În Biblia Vechiului Testament, aflăm focul în multe lo-
curi ca o icoană a lucrării duhovniceşti. Lui Moise i S-a
arătat Dumnezeu în chipul unui rug arzând (Ieş 3, 2). Sus, pe
muntele Sinai, S-a coborât în mijlocul focului (Ieş 19, 18). În
chipul unui stâlp de foc i-a călăuzit pe israeliteni.
Focul cel ceresc Se pogora să aprindă jertfele prorocilor şi
aleşilor Domnului. Astfel, Îl vedem aprinzând jertfa lui Aaron
(Lev 9, 24), jertfa lui David (I Cr 21, 26), jertfa lui Solomon (II
Cr 7, 1), jertfa lui Ilie (I Regi 18, 38). Focul cel sfânt trebuia să
ardă neîncetat pe altarul de jertfă (III Moise 6, 12).
Foc din cer Se pogora, de altă parte, pentru pedepsirea
şi nimicirea celor păcătoşi. Un astfel de foc s-a pogorât peste
Egipt (Ieş 9, 23), peste Sodoma şi Gomora, peste fiii lui Core,
peste israelitenii ce murmurau etc.
Focul cel ceresc – Harul şi Darul Duhului Sfânt – încă
nu erau în lume pe timpul Vechiului Testament. El Se pogora
numai din când în când peste aleşii Domnului. Trebuia să vină
mai întâi Mântuitorul, să facă Jertfa cea mare de ispăşire şi să
Se înalţe la cer, pentru a ne trimite Focul cel ceresc al Duhului
Sfânt.
Focul cel ceresc în Noul Testament

Limbile de foc din Ziua Cincizecimii
În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât peste apos-
toli în chipul limbilor de foc. S-a pogorât ca un foc aprinzător
de suflete. Aprinşi de focul acesta, ardeau şi apostolii şi ardea
şi mulţimea.
Când citeşti la Faptele Apostolilor, cap. 2, parcă vezi şi
parcă simţi aprinderea cea sfântă şi Focul cel Sfânt din Ziua
Cincizecimii. Acest Foc îi făcuse pe oameni să depună totul la
picioarele apostolilor şi la picioarele Domnului. Să se predea
cu totul Domnului. Acest Foc făcuse „una sufletul şi inima”
mulţimii. Acest Foc a aprins apoi lumea întreagă; a aprins o
lume întreagă pentru Domnul.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost
clocot, a fost viaţă vie şi nebunie pentru Hristos. Dar, în curge-
rea vremii, acest foc s-a stins mereu. Creştinii s-au răcit mereu.
Din creştinismul de azi lipseşte tocmai focul.
Creştinismul de azi – zicea un predicator – e ca şi un cup-
tor care şi-a păstrat în bună regulă toate hoarnele, toate uşile,
toate rânduielile, numai că şi-a pierdut focul. Am pierdut focul
cel sfânt al Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli în chipul limbilor
de foc. Le-a dat apostolilor limbi de foc, pentru ca – cu limbă
de foc – să-L predice pe Iisus cel Răstignit şi să-l roage pe ori-
ce suflet să vină la El.
Focul cel Ceresc 19
Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una

din însuşirile Duhului Sfânt: El ne dă o „limbă de foc”, pentru
ca să vorbim cu foc, să ne rugăm cu foc, să cântăm cu foc,
să plângem cu foc.
Un creştin ade-
vărat e acela care
a primit această
„limbă de foc”. Un
ostaş adevărat e
acela care a primit
această „limbă de
foc”. Şi aşa e şi cu
Adunările Oastei.
O adunare adevă-
rată e aceea peste
care se pogoară
„limbile de foc”; în
care fraţii vorbesc
cu foc, se roagă cu
foc, cântă cu foc şi
plâng cu foc.
Limbile de foc!
– acesta este semnul
cel mai bun dacă
un creştin sau o
adunare are sau nu
pogorârea Duhului
Sfânt. Duhul Sfânt
– zice un sfânt Părinte – n-are în Biblie nici un cuvânt rece, nici
o propoziţie rece. Tot ce a scris şi a spus El este foc, este căldură,
este viaţă. Şi tuturor creştinilor adevăraţi El le dă o limbă de foc,
un dar de foc cu care să se aprindă mereu pe ei şi pe alţii.
Praznicul Rusaliilor este Praznicul Sfintei Treimi. Noi tră-

im în numele Sfintei Treimi. Dar să nu uităm: a trăi în numele
Sfintei Treimi înseamnă a trăi în dragostea Tatălui, în Jertfa
Fiului şi în căldura Duhului Sfânt.
Le ai tu pe aceste trei daruri mântuitoare în viaţa ta?
Nu se poate tăgădui faptul că a slăbit viaţa creştină, a slă-
bit creştinismul. O dovadă e răcirea vieţii creştine; e creştinis-
mul cel rece şi cel „căldicel” de azi.
Creştinismul cel dintâi a fost foc, a fost aprindere, a fost
„clocot”. În Ziua Cincizecimii, limbile de foc au aprins un foc
de dragoste, un clocot de dragoste, care îi făceau pe oameni să
depună totul la picioarele Domnului şi la picioarele apostoli-
lor. Îi făcuse pe oameni „una cu sufletul şi inima lor”. Dar, în
curgerea vremii, acest foc, acest clocot, s-a răcit mereu, până
am ajuns la recele de azi, despre care a zis Mântuitorul: „Iar în
vremile din urmă, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragos-
tea celor mai mulţi se va răci” (Mt 24, 12).
Noi uităm un lucru: că am fost botezaţi nu numai cu apă,
ci şi cu foc. „Acela (Iisus) vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu
foc” (Mt 3, 11). Am fost şi suntem botezaţi cu Focul cel ceresc,
cu focul darului, cu focul dragostei pentru Domnul şi pentru
cele sufleteşti. Un creştin adevărat e acela care rămâne şi tră-
ieşte în acest „botez de foc”. E acela care arde mereu şi aprinde
mereu şi pe alţii.
„Fiecare om va fi sărat cu foc”, zicea Mântuitorul (Mc 9,
49). Sarea împiedică stricăciunea. Sarea Focului ceresc împie-
dică stricăciunea vieţii noastre. Arde şi mistuie tot ce este rău
şi stricat în noi. Cel ce n-are „sarea” aceasta, acela se „strică”.
Fiecare om să fie sărat cu foc. Fiecare om să fie aprins cu
Foc ceresc şi să-i aprindă şi pe alţii, să-i săreze şi pe alţii cu
acest foc sfânt.
Focul cel Ceresc 21
Măsura vieţii celei duhovniceşti este aceasta: cât de cald

eşti? Cât de aprins eşti? Câte grade de căldură duhovniceas-
că ai? Să nu uităm că termometrul vieţii noastre celei du
hovniceşti are numai cele două capete de la Apocalipsa 3, 15:
„fierbinte şi rece”. În clocot pentru Domnul, ori îngheţat pentru
păcat. Îndată ce nu eşti cald – ai devenit rece. Iar între „cald”
şi „rece” nu este decât „căldicelul”, despre care Domnul a zis
că îl va „vărsa din Gura” Lui (Apoc 3, 16). „Căldicelul” acesta
este viaţa creştinismului şi creştinilor de azi. Şi el va fi şi piei-
rea lor, căci numai creştinul cel în „clocot”, cel veşnic aprins
va dobândi mântuirea.
Deci, fratele meu, să ne facem socoata cum stăm cu „bo-
tezul cel de foc”, cum stăm cu temperatura noastră cea duhov-
nicească.
Darul şi puterea Focului ceresc

arătate prin pilde şi asemănări luate din Biblie şi din viaţă
Darul Duhului Sfânt este o putere nevăzută. Duhul Sfânt
lucrează în chip nevăzut. Lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare
tainică, nevăzută. Dar ea se vede şi se poate vedea în roadele
şi urmările ei. Pentru tainica lucrare a Duhului Sfânt, a Focului
ceresc, s-au folosit multe pilde şi asemănări, din care dăm şi
noi, în cele ce urmează, câteva.
ÎN CASA OLARULUI
Să intrăm în casa olarului. În casa lui, aflăm o minunată

învăţătură despre Focul cel ceresc.
Olarul face
vase de lut. Le
face din lut căl-
cat, din lut vâr-
tos. Dar oricât de
vârtos ar fi acest
lut, el e prea slab.
El nu poate rezis-
ta. Pentru a întări
vasele făcute din
lut, olarul le bagă
Focul cel Ceresc 23
în cuptor şi le arde. Cuptorul este pecetea vasului din lut. În

cuptor îşi capătă vasele de lut tăria şi rezistenţa ce le lipsesc.
Numai după arsul din cuptor, le poate pune olarul în vânzare.
Aşa e şi cu noi. Nişte vase de lut suntem şi noi. „Şi a făcut
Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ” (Fac 2, 7). Şi a
întărit Dumnezeu acest lut „suflând în faţa lui viaţă, suflet viu”.
Din mâna Făcătorului, omul a ieşit un vas ales, un vas
tare, un vas desăvârşit. Dar în grădina Edenului acest vas a
slăbit. Cu ispita şi păcatul, Satan a întărit lutul din om şi a
slăbit duhul. Biblia ne arată cât de slab a fost omul după că-
derea din Eden. Ce vas slab era omul din Vechiul Testament.
Domnul Iisus a venit să întărească vasele noastre cele slăbi-
te. Iar această întărire a venit numai după ce El S-a jertfit pe
Crucea Golgotei şi, suindu‑Se la Cer, ne-a trimis Focul cel ce-
resc al Duhului Sfânt.
Ce pildă grăitoare în această privinţă ne pot fi chiar apos-
tolii Domnului. Trei ani i-a învăţat şi i-a întărit Domnul – şi
totuşi cât erau de slabi! În clipele răstignirii – afară de Ioan
– toţi fugiseră. Dar limbile cele de foc din Ziua Cincizecimii
au întărit vasele lor. Focul cel ceresc pe care ni l-a trimis Jertfa
Scumpului nostru Mântuitor a întărit şi desăvârşit vasele
Apostolilor şi ale tuturor creştinilor din toate vremile.
Focul cel ceresc întăreşte vasele noastre cele de lut.
„Precum focul cel pământesc – zice Sfântul Ioan Gură de
Aur – preface lutul cel moale într-un vas vârtos, aşa şi Focul
Sfântului Duh, când cuprinde un suflet, îl face mai tare decât
fierul, aşa că păcatul nu-l mai poate vătăma.”
Un creştin care n-a trecut prin focul acesta este un vas
slab, un vas „nears”.
Aţi fost cândva în târgul de oale? În acest târg, vasele de
lut se încearcă după sunetul lor. Ia omul vasul în mână şi îl
bate cu degetul. De ce? Ca să afle, după sunetul ce-l dă, cât e
de ars. Parcă l-ar întreba: Ai fost tu, vasule, în cuptor? Şi va-

sul parcă ar răspunde – prin sunetul lui: Da, am fost. Şi omul
îl mai ciocăneşte o dată, întrebându-l parcă: Ai stat destul în
cuptor? Vasul care răsună mai prelung e mai bun, pentru că e
ars mai bine.
Aşa e şi cu noi. Puterea noastră sufletească se măsoară
după cât suntem de „arşi” în cuptorul Duhului Sfânt.
Rugăciune
Doamne, tu singur ştii ce vas slab sunt şi eu. Abia mă ţin

pe picioarele mele cele trupeşti şi sufleteşti. Dă-mă şi pe mine,
Iisuse Doamne, pe mâna Duhului Sfânt. Prin Sângele Tău, tri-
mite-mi şi mie Focul cel ceresc.
Duhule Sfinte! Pogoară-Te şi peste vasul meu cel slab cu
Focul Tău cel ceresc. Aruncă-mă şi pe mine în cuptorul Tău
cel sfânt şi mă ţine mereu în acest cuptor, până în clipa când
lutul acesta mult-pătimitor va cădea de pe mine şi mă voi muta
„Acasă” la Domnul, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.
Focul cel Ceresc 25
În atelierul fierarului
Focul aprinde cărbunele şi face moale fierul
Să intrăm în atelierul fierarului. Ce pildă minunată despre
lucrarea Focului ceresc aflăm şi aici! Mai întâi, să ne uităm la
cărbunele din vatra fierarului. Acest cărbune este stins şi negru.
De l-ai spăla cu toate
apele din lume, nu l-ai
putea face alb; şi cu nici
o putere nu l-ai putea
aprinde.
Dar îndată ce e
aruncat în foc, cărbunele
se aprinde şi, din negru,
se face alb şi luminos.
Se schimbă cu totul.
Întocmai aşa suntem
şi noi, păcătoşii: nişte
cărbuni şi tăciuni stinşi
şi negri de păcate. Iar în
starea aceasta, nici o pu-
tere din lume nu este în
stare să ne aprindă şi să ne schimbe „culoarea”. De ne-am spăla
cu toate apele şi săpunurile din lume, tot nişte cărbuni negri ră
mânem. Dar îndată ce ajungem în focul darului ceresc, în focul
cel sfânt al Duhului Sfânt, trecem printr-o mare schimbare.
Îndată ce dragostea lui Dumnezeu ne aruncă în Focul cel

ceresc, „cărbunii” noştri se aprind; viaţa noastră îşi schimbă
faţa şi înfăţişarea. Din nişte oameni negri şi întunecaţi, deve-
nim albi şi luminaţi.
O, dragoste a lui Dumnezeu, aruncă mereu „cărbunele”
nostru în focul cel sfânt al Duhului Sfânt!
Şi apoi, tot aşa se întâmplă şi cu fierul din atelierul fiera-
rului. Cu ciocanul poţi tot izbi o bucată de fier, să faci din ea o
unealtă folositoare – nu poţi face nimic. Fierul nu cedează. Stă
rece şi nepăsător sub loviturile ciocanului.
Dar lucrurile se schimbă îndată ce bagi fierul în foc. Fierul
cedează şi poţi face din el ce vrei. Aşa e şi cu sufletul tău şi al
meu, şi al altuia. El stă rece sub ciocanul diferitelor sfaturi şi
chemări. El stă rece şi sub ciocanul diferitelor încercări şi ne-
cazuri ce dau peste el. El stă rece şi sub loviturile Cuvântului
lui Dumnezeu. „Au nu sunt cuvintele Mele ca ciocanul?”zice
Domnul (Ier 23, 29). Dar omul, de multe ori, stă rece şi sub
loviturile acestui ciocan.
Lucrurile însă se schimbă îndată ce soseşte Focul Duhului
Sfânt. „Fierul” din inima noastră cedează şi „ciocanul” poate
săpa în el.
Prin Focul cel ceresc ajunge „fierul” nostru o unealtă bună
şi folositoare lui Dumnezeu şi oamenilor.
O, dragoste a lui Dumnezeu, aruncă mereu „fierul” nostrul
cel rece în focul cel Sfânt al Duhului Sfânt!
Focul cel Ceresc 27
Focul lămureşte metalele

În foc se lămureşte aurul.
În Focul cel Ceresc se lămureşte aurul sufletului nostru
Ce putere mare are focul şi în lumea metalelor! Ce dar
mare este focul şi în lumea metalelor! Dacă n-ar fi puterea fo-
cului, apoi nici fierul, nici aurul, nici arama, nici un alt metal
n-ar fi ajuns în slujba noastră. Ele ar sta moarte şi nefolosite
în adâncul pământului. Focul le curăţă, le topeşte, le reface, le
preface şi le pune în slujba omului.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Focul cel ceresc al
Duhului Sfânt curăţă, căleşte, întăreşte „metalul”, „aurul” su-
fletului nostru. Până nu soseşte Focul cel ceresc cu darurile
Lui, aurul sufletului nostru este o comoară plină de rugină, de
pământ şi alte materii netrebnice ale păcatului. Focul cel ce-
resc curăţă viaţa noastră cea sufletească şi o pune în slujba
Domnului.
Aţi văzut aurul înainte de a intra în focul cel curăţitor? E
o pulbere ruginită, pe care, dacă n-ai cunoaşte-o, ai arunca-o
cât acolo.
Dar, din cuptorul cel fierbinte, iese aurul cel strălucitor.
Focul l-a curăţit de toate materiile netrebnice. În foc se lămu
resc aurul şi argintul. În Focul cel ceresc al Duhului Sfânt se
lămureşte şi aurul sufletului nostru.
Toţi avem „aur” în noi. Numai că acest „aur”, de cele
mai multe ori, e plin de rugina păcatului… e plin de „pă-
mânt” şi alte materii netrebnice de păcate. El n-a trecut prin

focul cel curăţitor al Duhului Sfânt. El trebuie să treacă prin
acest Foc prin acest cuptor. În Focul Duhului Sfânt se lămu-
resc puterile şi darurile noastre sufleteşti. Creştinii cei vii şi
adevăraţi ies din Focul Duhului Sfânt, din cuptorul Duhului
Sfânt. Unde nu este pecetea acestui Foc, nu poate fi nici
viaţă, nici mântuire.
Focul cel Ceresc 29
Focul cel ceresc

lucrează şi prin focul suferinţelor, prin cuptorul suferinţelor
Focul Duhului Sfânt lucrează, de multe ori, şi prin focul
suferinţelor. Focul cel Ceresc, de multe ori, e amestecat şi cu
focul suferinţelor. Şcoala suferinţelor şi încercărilor e de multe
ori şcoala cea mare a Duhului Sfânt. Focul cel ceresc, de multe
ori, se preface în „cuptor” de suferinţe şi încercări. Pe toţi co-
piii Lui, pe toţi pe care Domnul îi iubeşte şi vrea să facă din ei
nişte unelte pentru lucrul Lui – Domnul, de regulă, îi trimite şi
îi trece prin acest cuptor.
Acesta e cuptorul cel binecuvântat care „lămureşte aurul”.
La început, noi nu ne dăm seama de el. Ne trezim numai, de-
odată, aruncaţi în mijlocul cuptorului, ca Daniel din Biblie. Şi
cuptorul arde, frige, doare. Şi numai pe urmă vedem şi cunoaş-
tem binecuvântarea lui. Zgura ce se pusese pe aurul sufletului
nu se putea curăţa decât în foc, în cuptor.
Acesta e cuptorul cel binecuvântat care lămureşte aurul,
care arde lumescul din noi. Iar, în acest cuptor, Domnul ne
trimite de câte ori află El de bine. Şi ne ţine cât crede El că e
necesar. Din ce ne va trimite mai de multe ori, din ce cuptorul
va fi mai tare aprins – şi din ce ne va ţine mai mult în el, vom
ieşi din el în o stare de mai mult dar şi binecuvântare. Vom ieşi
din el şi mai „lămuriţi” şi mai „nebuni” pentru Domnul.
Eu mă gândesc şi la „cuptorul” meu. De ani de zile, Domnul
mă trece mereu prin cuptorul cel binecuvântat al Focului ceresc.
Eu credeam la început că mă prăpădesc în acest cuptor. Că mă
topesc cu totul în focul lui. De vreo trei ori, Domnul aprinsese

acest cuptor atât de tare, încât orice scăpare părea pierdută. Dar
cuptorul nu era spre moarte, ci spre curăţire, spre binecuvântare.
Numai acum văd binecuvântarea ce a rămas în viaţa mea, pe
urma lui. După fiecare cuptor, am rămas mai „nebun”, mai cald,
mai duhovnicesc. După fiecare cuptor, tâlcurile mele şi predicile
mele s-au făcut mai calde, mai tari, mai pline de dar. Mă gân-
desc, în special, la cuptorul din urmă, din vara anului 1934. Vai,
în ce foc grozav eram atunci! Mă înfricoşez şi numai la gândul
lui. Mă chinuia zi şi noapte un foc mistuitor. De multe ori, mă
zvârcoleam şi pe jos în chinurile acestui foc. Nu mai aveam de-
cât o singură dorinţă: să scap la odihna din cimitir.
Şi… pe urmă, ce s-a întâmplat? Din acest cuptor a ieşit o
înviorare. A ieşit «Isus Biruitorul». Niciodată n-aş fi crezut să
mai pot scrie ceva, şi, iată, au ieşit alte cărţi noi în semnul că,
şi de data asta, „cuptorul” de la Dumnezeu era.
„Cuptorul” din urmă m-a făcut mai „nebun”, mai „încăpă
ţânat” pentru lucrul Domnului. M-a învăţat să mă încred or
beşte şi nebuneşte în El. Prin urmare, să nu ne speriem când
soseşte la noi cuptorul suferinţelor. Ci să-l primim şi să intrăm
în el cu resemnare – cu bucurie chiar –, căci el soseşte spre
binele scump-sufletului nostru.
Rugăciune
Duhule Sfinte, Foc Sfânt şi curăţitor al vieţii mele, eu Te

rog fă tot ce ştii cu mine, ca să mă ţii aprins pentru lucrul
Domnului şi mântuirea mea. Iar când altcum nu se va putea,
eu Te rog, o, Duhule Sfinte, aruncă-mă în cuptorul suferinţelor
şi al încercărilor. De câte ori Tu vezi că mă răcesc şi rugina
păcatului mă cuprinde – aruncă-mă în cuptor. Şi mai bine mă
ţine, o, Duhule Sfinte, până la sfârşitul vieţii mele în cuptorul
suferinţelor, decât să mă răcesc şi să pierd mântuirea.
Focul cel Ceresc 31
Cărbunele cel aprins de la Isaia 6, 7

Focul cel curăţitor de păcate din Sfânta Împărtăşanie
Focul cel ceresc este un foc curăţitor de păcate. În Biblie,
se află o minunată icoană a acestei lucrări a Duhului Sfânt.
E la Isaia, cap. 6. „Văzuta-am pe Domnul – zicea Isaia – şe-
zând pe scaun înalt, şi Serafimiii stăteau deasupra, strigând:
«Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul!»… Atunci am zis: «Vai de
mine! Sunt pierdut, căci sunt om cu buze necurate…» Dar
unul din Serafimi a zburat către mine şi în mână avea un căr-
bune aprins, pe care-l luase cu cleştele din altar. Şi mi-a atins
gura cu el şi a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de
buzele tale, fărădelegile tale se vor şterge şi păcatele tale se
vor curăţi»” (Is 6, 3-7).
Locul acesta închipuie Jertfa Crucii, închipuie Taina cea
mare şi sfântă a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului.
Într-un chip minunat este pusă aici şi cerinţa de căpetenie a pri-
mirii acestei Taine. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt om cu
buze necurate!”. După acest suspin de cunoaştere a stării sale
de om păcătos, a sosit Serafimul cu „cărbunele cel aprins”; cu
iertarea păcatelor. Numai după cunoaşterea stării noastre celei
păcătoase şi pierdute, urmează „cărbunele cel aprins”, iertarea
păcatelor noastre prin Jertfa Crucii.
Şi Taina Sf. Împărtăşanii este un Foc ceresc. Şi, prin Taina
aceasta, lucrează Focul cel Ceresc, precum aşa de frumos spu-
ne o rugăciune a Sf. Împărtăşanii: „Ca focul şi ca lumina să‑mi
fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu,

arzând materia păcatului şi mistuind spinii păcatelor”.
Câţi însă se apropie azi de „cărbunele cel aprins”? În
„iarna” păcatelor se strâng atâtea şi atâtea gunoaie în sufletul
omului. De aceea s-a rânduit, cu bună înţelepciune, primăvara
harului şi a postului, când tot creştinul cel adevărat trebuie
să-şi cureţe ogorul vieţii cu „focul” cel ceresc. Câţi însă folo-
sesc acest foc? Şi câţi însă îl folosesc cu folos de îndreptare şi
mântuire sufletească?
Te împărtăşeşti? Apoi puterea acestei Taine trebuie să se şi
vadă în viaţa ta. Trebuie să se vadă cum ard spinii, şi mărăci-
nii, şi buruienile păcatelor şi năravurilor rele din viaţa ta. Nu
Focul cel Ceresc 33
uitaţi! „Cărbunele cel aprins” e un foc care nu arde numai pă-

catele, ci arde şi pe cei care îl iau cu nevrednicie şi fără nici o
îndreptare. Precum zice rugăciunea: „Îndumnezeitorul Sânge
văzând, omule, te înfricoşează, că este cărbune ce arde pe cei
nevrednici”.
Rugăciune
Duhule Sfinte, curăţitor al vieţii noastre! Viaţa mea s-a

umplut de toată necurăţenia. Ogorul meu cel sufletesc e înecat
cu totul de spini şi mărăcini. Nimic nu mă mai poate curăţi,
decât Focul Tău cel ceresc. Coboară-Te, o, Foc ceresc, peste
viaţa mea şi aprinde şi arde tot ce este de aprins şi de ars în
mine. Arde şi florile trufiei, arde şi spinii păcatelor. Prin căr-
bunele Tău cel aprins, curăţă-mă de toată spurcăciunea.
Foc şi lumină să-mi fie mie primirea Tainelor Tale celor
preacurate şi făcătoare de viaţă, Mântuitorule, arzând neghi-
na păcatelor şi luminându-mă peste tot!
(din rugăciunile Sf. Împărtăşanii)
Focul cel Ceresc şi rugăciunea

Prin rugăciune, să coborâm Foc ceresc în viaţa noastră
„Auzi-mă, Doamne, auzi-mă cu foc!” (I
Regi 18, 37)
Despre Ilie prorocul ne spune Biblia că a coborât foc din

cer cu ajutorul rugăciunii. Ca să vădească pe preoţii lui Baal,
sus, pe muntele Carmel, a făcut un loc de jertfă, a grămădit
lemnele, a turnat de trei ori apă peste ele şi apoi s‑a rugat fier-
Focul cel Ceresc 35
binte pentru foc din cer, strigând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă

cu foc!”. Şi focul s-a coborât şi a aprins jertfa.
Rugăciunea – iată darul cel mare, care coboară şi azi Foc
ceresc în viaţa oamenilor.
Rugăciunea – iată darul cel mare prin care putem şi noi
să coborâm Foc ceresc în viaţa noastră, prin care putem şi noi
primi focul cel sfânt al Duhului Sfânt.
Rugăciunea – iată darul cel mare şi sfânt prin care focul
Duhului Sfânt se coboară şi azi în viaţa celor ce se roagă cu
lacrimi fierbinţi.
Rugăciunea este darul cel mare care ne aprinde şi ne ţine
aprinşi. Cine se roagă se aprinde. Cine nu se roagă se răceşte
şi se stinge. Doar cu nimic nu putem ţine aşa de mult aprins
Focul cel ceresc din noi, decât cu ajutorul şi darul rugăciunii.
Un creştin care nu se roagă a pierdut Focul cel ceresc, a pierdut
darul şi harul Duhului Sfânt.
Prorocul Ilie a turnat mai întâi apă peste lemne şi apoi s-a
rugat pentru Focul cel ceresc.
Fă şi tu aşa, dragă cititorule. Strânge şi tu ca „jertfă de ar-
dere” lemnele patimilor şi păcatelor tale, stropeşte-le apoi din
greu cu apa ochilor tăi, cu lacrimile ochilor tăi, şi apoi te roagă
fierbinte pentru Focul cel ceresc, strigând cu lacrimi fierbinţi:
Auzi-mă, Doamne, auzi-mă şi pe mine cu foc din cer!…
Rugăciune
Ca odinioară Ilie prorocul, îmi grămădesc şi eu, Doamne,

păcatele mele şi, stropindu-le cu apa ochilor mei, mă rog fier-
binte să se coboare Focul Tău cel arzător şi curăţitor pes-
te ele. Auzi‑mă, Doamne, auzi-mă şi pe mine cu foc din cer!
Duhule Sfinte, Foc sfânt şi curăţitor al vieţii noastre, viaţa mea
s-a umplut de toată necurăţia. Nimic nu mă mai poate curăţi,
decât Focul Tău cel ceresc. Coboară-Te, o, Foc ceresc, şi pes-

te viaţa mea şi aprinde şi arde tot ce este de aprins şi de ars în
mine. Arde şi florile trufiei şi spinii patimilor rele. Arde tot şi
mă curăţă de toată spurcăciunea.
Auzi-mă, Duhule Sfinte, auzi-mă şi pe mine cu Focul Tău
cel sfânt din cer!
Focul cel Ceresc 37
Focul să ardă necurmat pe altar

şi să nu se stingă deloc (Lev 6, 12)
Între rânduielile pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise cu
privire la jertfe şi slujbe, era şi aceasta ca focul să ardă neînce-
tat pe altar şi să nu se stingă niciodată.
Acest foc ce ardea neîncetat pe altar îl găsim şi la popoa

rele păgâne. Toate popoarele păgâne aveau un fel de altar unde
ardea fără încetare „focul cel sfânt”. La vechii romani, era o
tagmă întreagă de femei, aşa-numite vestale – un fel de călu-
găriţe – care aveau însărcinare specială să păzească, cu zi cu

noapte, „focul cel sfânt” să nu se stingă.
Mai mult decât atât: fiecare familie, fiecare casă îşi avea
cultul focului familial; îşi avea un fel de „altar”, o vatră în care
„focul cel sfânt” nu se stingea niciodată.
Dar legea aceasta – a focului sfânt ce nu trebuia să se stingă
– pe care şi păgânii o aveau, n-o mai avem noi, creştinii de azi.
Inima noastră este şi ea un fel de „altar” pe care trebuie să
ardă neîncetat focul cel sfânt al Duhului Sfânt, Focul cel ce-
resc, focul dragostei de Domnul şi lucrurile mântuirii. Iar focul
acesta trebuie să ardă neîncetat. Să nu se stingă niciodată din
inima noastră, din casa noastră, din viaţa noastră. Dar în câte
inimi şi în câte case arde neîncetat acest foc sfânt?
Puterea creştinismului şi puterea unui creştin este toc-
mai acest foc sfânt, este tocmai „altarul” care arde neîncetat.
Focul cel Ceresc 39
Fiecare trebuie să avem acest „altar” şi să aprindem neîncetat

„focul” de pe el. Iar acest foc se poate aprinde cu multe cele.
Să turnăm în el mereu rugăciunile noastre. Căci rugăciunea
este doar cel mai bun material pentru aprinderea Focului ce-
resc de pe altarul inimii noastre.
Să turnăm apoi peste el Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie,
căci şi acesta este un material foarte aţâţător de foc sfânt.
Iar când am vedea că nu putem aprinde focul destul de
bine cu aceste „materiale”, să-L rugăm pe Duhul Sfânt să toar-
ne El „oleu” peste foc, şi atunci vom avea o văpaie de foc ce
nu se stinge niciodată.
Fratele meu! Cum arde Focul cel sfânt în inima ta, în casa
ta, în familia ta, în viaţa ta?
Fraţii mei! Cum arde Focul cel ceresc în familia Oastei
voastre, în adunările voastre, în inimile voastre?
Din scrierile Sfinţilor Părinţi

despre Focul cel Ceresc
În scrierile Sfinţilor Părinţi sunt multe învăţături despre
focul Duhului Sfânt. Din cele multe, dăm mai jos câteva: „Şi
precum adeseori nu se poate curăţi pământul unui ogor din pri-
cina mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, până ce nu
i se dă foc, aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte, şi privi nici
nobleţea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat
ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu focul Duhului şi l-a făcut
propriu de a primi sămânţa cea cerească.”
(Sf. Ioan Gură de Aur)
„Urmează, o, fiule, către nimic alta uitându-te decât către

Acela Ce a zis: «Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş
vrea să fie aprins chiar acum!» (Lc 12, 49).
Că acesta este Focul Duhului ce aprinde inima: căci focul
cel nematerialnic şi dumnezeiesc pe suflete le luminează ca pe
aurul cel curat din topitorie; pe răutate însă o topeşte ca pe nişte
trestii şi spini, căci Dumnezeul nostru foc mistuitor este, dând
izbândire în focul văpăii celor ce nu ascultă de Evanghelia Lui.
Focul acesta a lucrat printre apostoli, când grăiau cu limbi
de foc; Focul acesta a strălucit împrejur prin slavă pe Pavel,
mintea lui a luminat-o, iar pe simţirea vederii a înnegrit-o.
Focul acesta s-a arătat lui Moise în rug; Focul acesta în chip
de car a răpit pe Ilie; pe lucrarea Focului acestuia arătându-o
Focul cel Ceresc 41
fericitul David zicea: «Cearcă-mă pe mine, Doamne, şi ispiteş-

te-mă, aprinde rărunchii mei şi inima mea».
Deci acest Foc, diavolilor le este îngrozitor, răutăţii arză-
tor, al învierii putere.
Ştiu foc curăţitor: Hristos a venit să-l pună pe pământ, foc
topitor este acesta al materiei şi al relei deprinderi: carele şi
voieşte cât mai în grabă a se aprinde, că doreşte graba facerii
de bine, fiindcă şi cărbunii aprinşi de foc dă nouă spre ajutor.
«Că ai cărbuni aprinşi de foc, şezi pe ei: aceştia vor fi ţie aju-
tor» (Is 47, 14).”
(Sf. Vasile cel Mare)
Focul cel ceresc şi Oastea Domnului

Dintr-o scânteie cerească s-a aprins şi focul Oastei
Acum paisprezece ani, focul Duhului Sfânt a slobozit o
mică scânteie aici, la Sibiu. Se credea că scânteia se va stinge
fără să lase foc. Ani de zile am pâlpâit cu numai câţiva ostaşi
lângă mine. Dar focul s-a făcut, pentru că scânteia era de la
Dumnezeu. Şi pe urmă focul a cuprins toată ţara, pentru că el
era de la Dumnezeu.
Focul Oastei s-a aprins de le Dumnezeu. El trăieşte până
va arde cu putere de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. El tră-
ieşte până ce Duhul Sfânt va sufla în el şi va turna mereu uleiul
sfânt peste el şi până când vom sufla şi noi în el cu rugăciunile
noastre, cu dragostea noastră, cu râvna noastră, cu lacrimile
noastre.
Oastea Domnului e un foc ceresc, care arde pentru Dum
nezeu şi pentru aprinderea noastră şi a altora.
În paginile ce urmează vom da unele învăţături despre
Focul cel ceresc în strânsă legătură cu Oastea Domnului şi fo-
cul Oastei.
Vom stărui îndeosebi a arăta cum se aprinde un foc al
Oastei şi cum trebuie ţinut aprins.
Focul cel Ceresc 43
Foc!… Foc!…
Oriunde arde, se strânge lumea. Oriunde arde Focul cel ceresc,
Se strânge lumea. Aşa e şi la Oastea Domnului
Un lucru simplu. Un lucru cunoscut. Oriunde se strigă
cuvântul „Foc!” „Foc!” – aleargă lumea. Oriunde arde – se
strânge lumea.
Aşa este şi în cele

sufleteşti. Cu o deose-
bire însă. Focul cel pus-
tiitor este o nenorocire.
Dumnezeu să ne ferească
de acest foc.
Dar celălalt e bine-
cuvântare. Acesta este
focul cel binecuvântat pe
care-l vestea Mântuitorul:
„Foc am venit să arunc
pe pământ” (Lc 12, 49).
Acesta e Focul cel ceresc
al Duhului Sfânt. Acesta
e Focul cel mântuitor al
Evangheliei. O, ce bine-
cuvântat e acest foc! Oriunde arde acest foc, ard păcatele şi se
curăţă sufletele.
Şi oriunde arde acest foc binecuvântat, lumea se strânge şi
azi. Oriunde „arde”, lumea aleargă şi azi.
O mărturie despre aceasta este şi Oastea Domnului. Oastea
strânge şi ea lumea. Oriunde se anunţă o adunare a Oastei –
lumea se strânge ca la foc. De ce? Pentru că Oastea are şi ea
ceva din Focul cel ceresc; din focul ce l-a adus Mântuitorul
pe pământ. O plângere generală este că vremurile sunt rele; că
s-a stricat lumea şi s-au stricat oamenii. Ne plângem mereu că
vremurile nu sunt potrivite pentru vestirea Evangheliei. Eu cu-
tez însă a zice: nu-i adevărat! Răul trebuie căutat în altă parte.
„Se stinge focul!” – aici e izvorul răului. Niciodată n-au
fost vremuri atât de potrivite pentru vestirea Evangheliei ca azi
– numai că răul e că lipsesc vestitorii; nu-i cine să aprindă focul.
Lumea se strânge şi azi oriunde „arde”, oriunde este „foc”.
Ne plângem mereu că se golesc bisericile, că nu mai merge
Focul cel Ceresc 45
lumea la biserică. Eu însă cutez a zice că nu vine lumea la bi-

serică, din pricină că nu „arde”. Oriunde „arde„ bisericile sunt
pline. Oriunde slujitorul Domnului – preotul – arde şi aprinde,
bisericile sunt pline.
Dar, pe de altă parte, oriunde preotul – funcţionar – „îşi face
serviciul”, duminică dimineaţa, şi apoi îşi încuie Biserica şi mi-
siunea pe o săptămână, bisericile sunt goale şi cârciumile pline.
Daţi-mi cea mai rea parohie din ţară care stă cu biserica
goală şi satul plin de răutăţi! Daţi-mi-o, cu o condiţie: să merg
acolo cu cinci-şase fraţi ostaşi; şi dacă în câteva luni nu voi pu-
tea umple biserica, eu las să-mi radeţi barba. Zic: să-mi radeţi
barba, căci despre dar spun canoanele că nu se poate lua. Şi
e foarte bine zis aşa, căci dacă n-am ceva nimeni nu-mi poate
lua. Dacă am un dar ce nu aprinde pe nimeni – nici eu n-am ce
pierde, nici altul nu are ce-mi lua.
Noi, preoţii, să ne gândim clipă de clipă la cuvintele
dumnezeiescului Apostol Pavel: „De aceea îţi aduc aminte,
Timoteie, să aprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin
punerea mâinilor mele” (II Tim 1, 6).
Numai un dar aprins poate face „foc” şi poate aprinde suflete!
Ce dar mare este un preot „aprins”! Cel mai mare dar pentru
un sat eu zic că nu sunt pădurile lui, nici hotarele lui, nici isla-
zurile lui, nici celelalte bogăţii ale lui, ci este un preot „aprins”.
Dar nu numai preotul, ci fiecare creştin trebuie să fie un
purtător şi aprinzător de Foc ceresc. Fiecare Ostaş al Dom
nului trebuie să fie şi el un foc ce arde şi aprinde.
Şi fiecare adunare a Oastei Domnului trebuie să fie un
foc la care se strânge lumea şi care aprinde lumea. Adunările
Oastei să fie tot atâtea focuri, la care se strânge lumea.
Slăvit să fie Domnul că ne-a învrednicit s-ajungem zilele
când vedem arzând focurile cele cereşti şi vedem lumea strân-
gându-se la ele.
Cei ce varsă apă peste focul Oastei

Oriunde arde Focul cel ceresc al Duhului Sfânt, se
strânge lumea şi se aprind sufletele. Dar, pe de altă parte, ori-
unde arde acest foc binecuvântat, acolo aleargă şi cei ce umblă
să stingă focul.
Oriunde s-aprinde un suflet, acolo aleargă în galop dia-
volul cu argaţii lui şi umblă în fel şi chip să stingă focul. Ba
că eşti „rătăcit”, ba că eşti „sectar”, ba că „strici datinile”, ba
că n-ai omorât pe nimeni să te pocăieşti; ba că „toate-s de la
Dumnezeu” etc. etc. Vin apoi şi batjocurile şi prigoanele.
Oriunde arde Focul cel ceresc, acolo îndată aleargă „lu-
mea” să-l stingă. În frământările mântuirii sufleteşti, aceasta
este o lege atât de adevărată, încât se poate zice şi invers: ori-
unde n-aleargă „lumea” să stingă „focul”, acolo nu „s-a aprins”
nimic. Acolo încă nu s-a întors nimeni la Dumnezeu.
Fratele meu! Lumea aruncă cu apă şi peste „focul” tău.
O, nu te întrista şi nu te descuraja pentru aceasta, ci te bucură.
Chiar ăsta e semnul cel bun că „arzi”. Căci unde nu-i foc, n-
aleargă nimeni cu apă să-l stingă.
De paisprezece ani arde focul Oastei; de paisprezece ani
ne urmăresc mereu cei ce toarnă „apă” peste el. Şi e dureros, e
nespus de dureros, că tocmai cei care ar trebui să sufle în foc
varsă apă peste el.
Aş putea aminti aici multe, multe dureroase pilde.
Amintesc mai jos una pe care mi-a spus-o un ostaş (cărturar)
din Bucovina.
Focul cel Ceresc 47
Se pregătea o adunare a Oastei. Era să fie o mare bucurie.

Un „tremurător” (penticostalist) îşi anunţase reîntoarcerea la
Biserică şi intrarea în Oaste. Fraţii ostaşi voiau să-i facă o pri-
mire sărbătorească plină de focul dragostei şi bucuriei. Se pre-
gătea un fel de „ospăţ” pentru fiul cel ce pierdut fusese. Spre
bucuria ostaşilor, îşi anunţă participarea şi părintele, doctor în

teologie N.N. Toată adunarea e o vie animaţie. E un foc aprins.
Dar, când colo, ce se întâmplă? Părintele, luând cuvântul,
află de bine tocmai acum să sară în apărarea… dansurilor na-
ţionale. Cică „ostaşii exagerează”… „dansul e lăsat de Făcă
torul… N-aţi văzut că şi frunzele joacă în adierea vântului şi
mieii zburdalnici joacă?… Avem datoria să apărăm dansurile
noastre naţionale…”
Ostaşii rămân uimiţi. Peste focul lor se turna din greu apă.
Adunarea se tulbură. Sufletele se tulbură. „Ospăţul” se prefa-
ce în jale. Întoarcerea celui rătăcit era pierdută. O soră ostaşă
cade plângând, în genunchi, şi strigă disperată: „Dumnezeule,
ai milă de noi, păcătoşii, şi nu ne lăsa!…”.
De paisprezece ani se toarnă mereu apă peste focul nostru.
Dar focul rezistă, pentru că este de la Dumnezeu, apa parcă se
preface în ulei şi benzină, Focul mai tare se aprinde. Din ce se
toarnă apă mai multă, Focul arde mai tare.
Focul cel Ceresc 49
Dar decât apa din afară,

e mai rea cea dinăuntru, când noi înşine lăsăm focul să se stingă
„Apa” ce se varsă din afară peste „focul” nostru şi pes-
te focul Oastei (hulele, prigoanele, batjocurile etc.), ne poate
face mult necaz, dar ea nu poate stinge focul. „Apa” hulitori-
lor, dimpotrivă, se preface în ulei şi benzină. Ea măreşte focul,
în loc să-l stingă.
Primejdia cea mai mare pentru focul nostru şi focul Oastei
vine dinăuntru, vine din noi şi de la noi înşine. Cea mai pri-
mejdioasă „apă” pentru focul Oastei este răceala şi rătăcirea
noastră cea duhovnicească.
Şi cât de repede vine această răcire! Cât de repede se ră-
ceşte un suflet! Şi ce repede vine îngheţul păcatului!
Aţi văzut ce repede vine primăvara îngheţul. Într-o singu-
ră noapte se ofileşte şi îngheaţă totul.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea duhovnicească. Când slăbesc
„focul” şi căldura din noi, vin, pe neaşteptate, frigul şi îngheţul
păcatului. Vine păcatul care ofileşte şi nimiceşte totul.
Cea mai mare primejdie pentru o viaţă duhovnicească este
„îngheţul”. O, e grozav să vezi pustiirile ce le face acest în-
gheţ! E îngrozitor să vezi pe câte un tânăr cum se ofileşte într-o
singură noapte de „dans”, de îngheţ, de păcat.
Ce lucru dureros este să vezi cum se stinge un suflet
aprins! Ce lucru dureros este să vezi cum s-a stins un suflet ce
ardea pentru Domnul! Eu mă gândesc, cu durere, câte astfel
de focuri stinse avem şi în Oastea Domnului. Sufletele care

ardeau pentru Domnul – azi nu mai dau nici un semn de viaţă.
Iar pentru această stingere vinovat este însuşi omul. Prin lipsa
lui de priveghere şi râvnă, a lăsat focul să se stingă.
Deci, fraţii mei! Să grijim neîncetat focul din noi şi focul
Oastei!
Focul cel Ceresc 51
Focul cel Ceresc şi adunările Oastei

Adunarea Oastei trebuie să fie şi ea un foc binecuvântat,
în care ostaşii se aprind mereu şi îi aprind şi pe alţii. Un foc
ceresc trebuie să fie şi adunarea Oastei, care să ne apere de
răceală şi de stingere.
O zicală rusească spune: „Un singur cărbune şi în vatră
se stinge, dar doi cărbuni aprinşi ard şi în câmp”. Acesta
este rostul adunărilor Oastei. Cu cărbunii cei aprinşi ne
strângem la un loc, ne strângem într-o vatră de adunare,
pentru ca să nu ne stingem şi pentru ca să putem arde şi
aprinde mai cu putere.
Adunarea Oastei trebuie să fie o vatră de cărbuni aprinşi,
o vatră de foc ce arde şi aprinde. Focul nu trebuie să se stingă
niciodată din adunările noastre. Dar, ca să nu se stingă, noi
trebuie să-l grijim mereu. Când pe foc nu mai pui lemne, focul
se stinge.
Suflaţi mereu în focul adunărilor noastre cu rugăciuni, cu
predici, cu cântări etc.
Oare nu-i prea mult să ne strângem la adunare de trei ori
pe săptămână? – a întrebat odată un ostaş pe fraţii lui. O, nu
– răspunseră fraţii mai bătrâni. Să lăsăm toate trei adunările,
căci altcum ne răcim. Să facem mereu adunări şi pe la casele
noastre, căci altcum ne răcim. Şi să mergem pe la toate adună-
rile oştilor vecine, căci altfel ne răcim.
Iată, aceasta este chemarea adunărilor Oastei Domnului:
să ne ţină mereu aprinşi.
Fraţii mei! Mare binecuvântare este o Oaste aprinsă, o

adunare aprinsă. Dar să nu uităm că este mai greu a ţine focul
aprins decât a-l aprinde. E mai uşor a aprinde foc de Oaste într-
un sat decât a-l ţine aprins. Lumea se aprinde uşor şi pentru
Domnul, dar se stinge şi mai uşor dacă focul nu este îngrijit.
Fraţii mei! Aveţi o adunare în care Focul cel ceresc arde
cu putere? Grijiţi mereu ca acest foc să nu slăbească! Suflaţi
mereu în el cu rugăciunile voastre, cu predicile voastre, cu tot
ceea ce aţâţă focul şi îi dă putere! Şi încă ceva. Aţi auzit că s-a
stins undeva vreo adunare? Mergeţi îndată acolo şi suflaţi în
cărbunii cei stinşi, ca să se aprindă iar!
Suflaţi mereu şi în focul altor fraţi şi chemaţi-i şi pe ei să
sufle în focul vostru!
ÎNFLĂCĂRAREA
Sunt mulţi oameni – zice un vestit predicator – pe care

entuziasmul (înflăcărarea) îi sperie. Dacă văd un credincios în-
flăcărat, spun: „Zel fără pricepere!”. Cât mă priveşte pe mine,
mai bine vreau un entuziasm, chiar fără cunoştinţă, decât o
cunoştinţă adâncă, dar lipsită de căldură. Cunosc oameni plin
de cunoştinţă, dar care n-au în sufletul lor nici cea mai mică
scânteie.
„A rămâne în Dumnezeu” înseamnă a fi înflăcărat şi nu
pot să înţeleg pe un credincios care îşi dă seama de poziţia sa,
fără ca inima să-i ardă de la un capăt al anului până la celălalt.
Dacă vă aruncaţi în afaceri şi nu puneţi acolo inima voastră,
aşteptaţi-vă la o pierdere. Tot astfel şi în lucrul lui Dumnezeu
trebuie bărbaţi predaţi trup şi suflet lui Dumnezeu.
Focul cel Ceresc 53
O vorbă greşită:
„Ne răcim, dacă nu mai vine nimeni la noi”
De atâtea şi atâtea ori aud pe unii fraţi ostaşi zicând vorba
de mai sus: „Ne răcim, dacă nu mai vine nimeni la noi… Ne
răcim, dacă nu mai trimiteţi pe cineva la noi”.
Eu, de câte ori aud aceste vorbe, sufletul meu se umple
de întristare. De ce? Pentru că aceste vorbe, puse în lumina
Evangheliei, sunt o întristare pe care i-o aducem Duhului Sfânt
şi Focului ceresc.
Mă răcesc dacă nu mai vine om la mine? Ne răcim dacă
nu mai vine cineva la noi? Asta merge ca şi cum aş zice: Tu,
Duhule Sfinte, eşti prea slab pentru a mă aprinde şi a mă ţine

aprins… Mie îmi trebuie om, altcum mă răcesc şi mă sting...
O, fraţii mei! Să înceteze această jignire ce I-o aducem
Duhului Sfânt! Căci El singur are puterea să ne aprindă şi să ne
ţină aprinşi. E adevărat că Duhul Sfânt lucrează şi prin oameni.
El foloseşte şi vasele de lut prin care încălzeşte şi alte vase de
lut. Dar niciodată aceste vase nu pot înlocui darul şi puterea cu
care lucrează Duhul Sfânt în orice suflet care Îl cheamă şi Îl
primeşte. Iar Duhul Sfânt e gata să meargă oriunde este chemat
cu lacrimi şi cu rugăciuni fierbinţi.
Fratele meu! Simţi că te răceşti? Simţi că te-ai răcit?
Apleacă-te în genunchi, ridică-ţi mâinile spre cer şi cere cu
lacrimi fierbinţi Focul Duhului Sfânt!
Fraţii mei! Simţiţi că se răceşte adunarea voastră? Jos cu
genunchii şi sus cu mâinile!... Rugaţi-vă cu lacrimi fierbinţi
pentru Focul cel ceresc, pentru darul şi harul Duhul Sfânt!
Un suflet de om, o adunare de fraţi nu se răcesc pentru
că nu mai vine nimeni la ei, ci se răcesc atunci când nu-L mai
cheamă nimeni pe Duhul Sfânt şi când nu vine la ei Duhul
Sfânt.
Răceala din viaţa noastră, răceala din adunarea noastră are
un singur leac: rugăciunile şi lacrimile noastre fierbinţi pentru
Focul cel ceresc.
Focul cel Ceresc 55
Fierbinte sau rece

Cum înţeleg eu locul de la Apocalipsa 3, 16
La Apocalipsa, cap. 3, vers. 16, Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot (fierbin-
te), am să te vărs din gura Mea”. Dumnezeu îi judecă pe oa-
meni şi după cum sunt de „calzi” sau de „reci” în cele sufle-
teşti. În Ziua Judecăţii, oamenii vor fi judecaţi şi după cum au
fost de „calzi” sau de „reci” în viaţa lor cea sufletească. Cei
„reci” vor fi păcătoşii şi necredincioşii care n-au avut în lume
nici o râvnă, nici o dragoste pentru cele sufleteşti. Cei „calzi”
vor fi cei care au trăit o viaţă aprinsă de focul dragostei şi râv-
nei pentru Domnul şi mântuirea sufletului.
Eu înţeleg acest loc din Sf. Scriptură printr-o asemăna-
re. Pentru măsurarea temperaturii se foloseşte aşa-numitul
termometru, care arată cât de caldă sau de rece este vremea.
Termometrul e un aparat simplu. Este însă şi un fel de ter-
mometru mai complicat, cum e cel din chipul de mai jos. Am
văzut aici, la Sibiu, într-o prăvălie, un astfel de termometru şi
l‑am cercetat cum e făcut. Acest termometru e în aşa fel făcut,
încât lasă şi urmă pe o fâşie de hârtie despre mersul vremii. El
are un fel de sul rotund, care se învârte mereu, iar pe acest sul,
un ac înseamnă mersul temperaturii prin o linie sucită în sus
sau în jos, aşa după cum a fost vremea de schimbăcioasă.
Pe sulul ce se învârte este însemnată luna, ziua, ceasurile
şi minutele. Liniile acului arată precis ce temperatură a fost în
ziua cutare, ceasul cutare, minutul cutare. Când se gată o lună,

fâşia de hârtie se ia de pe sul şi se pune o altă lună. Fâşiile lu-
nilor şi anilor se păstrează, aşa că poţi afla oricând ce tempera-
tură a fost în anul cutare, ziua cutare, ceasul cutare. Minunată
iscodire! Să poţi afla ce vreme a fost acum zece, douăzeci,
treizeci de ani.
Dacă omul – acest vierme neputincios – a ajuns la o astfel

de iscodire, apoi trebuie să ne gândim că şi în lumea cea nevă-
zută a Atotputernicului Dumnezeu va fi un astfel de termome-
tru, sufletesc ce prinde, zi de zi, ceas de ceas şi minut de minut,
temperatura noastră cea sufletească. Sulul vieţii noastre se în-
vârte mereu şi acul vremii înseamnă pe el, clipă de clipă, cât
de calzi şi cât de reci am fost în cele sufleteşti. Când murim,
însemnarea se gată; fâşia se pune la o parte. În Ziua Judecăţii,
această fâşie se va desface şi va arăta precis ce fel de tempera-
tură sufletească am avut în viaţă.
Ferice de cei care se vor afla „calzi”!… Ferice de cei ce
trăiesc o viaţă aprinsă de Focul Duhului Sfânt şi de râvnă pen-
tru cele sufleteşti! Vai de cei ce se vor afla „reci”!… Vai de cei
ce trăiesc o viaţă rece şi îngheţată pentru cele sufleteşti!… Vai
de cei care trăiesc tot în îngheţ şi iarnă sufletească (păcate)!
Dar tot atât de vai va fi şi celor ce nu sunt nici calzi, nici
reci, ci căldicei, adică serbezi. Aceştia sunt cei mulţi, mulţi,
Focul cel Ceresc 57
care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului. Aceştia

sunt cei care se roagă şi suduie… merg şi la biserică şi la câr-
ciumă… se tem şi de Dumnezeu, dar ascultă şi de diavolul.
Între aceştia, sunt şi cei ce se schimbă ca şi vremea de april:
acum îi vezi aprinzându-se pentru lucrul Domnului, acum îi
vezi răcindu-se până la îngheţ (păcat).
Dintr-o căldură sufletească de treizeci de grade, îi vezi
dintr-o dată coborându-se la zero grade, la îngheţ, la păcat.
Ferice de cei care îşi menţin temperatura sufletească şi o ridică
mereu cu ajutorul Duhului Sfânt, cu ajutorul rugăciunii etc.
La termometru, punctul de îngheţ este zero. Când ajunge
temperatura la zero, atunci e primejdie de îngheţ. La termo
metrul nostru cel sufletesc, punctul acesta de îngheţ este păca-
tul. Este un punct primejdios. De atâtea şi atâtea ori a ajuns şi
viaţa noastră cea sufletească la acest punct de îngheţ (păcătui-
re). Să ne apărăm neîncetat contra lui, să ne apărăm neîncetat
temperatura cea sufletească de cădere şi îngheţ.
Duhule Sfinte! Suflă neîncetat, cu adierea Ta cea caldă şi
înviorătoare peste hotarele sufleteşti ale vieţii noastre! Suflă
neîncetat cu căldura Ta cea sfântă peste hotarele cele reci şi
îngheţate ale inimii noastre! Ajută-ne, Duhule Sfinte, să ne
apărăm termometrul vieţii noastre celei sufleteşti de punctul
cel primejdios al îngheţului!
Focul cel bun şi focul cel rău

Focul cerului şi focul iadului
Domnul Iisus a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ
şi cât de mult doresc să fie aprins (Lc 12, 49). Acesta este
Focul cel ceresc al Duhului Sfânt, acesta este Focul cel sfinţi-
tor, acesta este Focul cel sfânt care trebuie să aprindă lumea.
Însă diavolul a alergat şi aici, zicându-şi: De se va aprinde lu-
mea cu acest Foc, împărăţia mea este pierdută. Faţă de Focul
Domnului, diavolul şi-a aprins şi el în lume focul lui, focul cel
rău, focul iadului.
Diavolul îşi are şi el focul lui cu care îi aprinde pe oameni.
Iadul îşi are focul lui nu numai în iad, ci şi aici, pe pământ.
Arde din greu în
lume acest foc rău.
Cred că e de pri-
sos să‑l arăt mai
de-aproape. El se
poate vedea în toa-
te părţile. Lumea
de azi e o adevărată
Sodomă şi Gomoră
ce arde aprinsă de
focul cel rău.
Când omul se
aprinde de ură şi
mânie, acesta este
Focul cel Ceresc 59
un foc rău, un foc drăcesc. Când omul se aprinde de desfătările

şi plăcerile lumii – şi acesta este un foc rău şi de suflet pierză-
tor. Orice patimă rea care „îl aprinde” şi îl „arde” pe om este un
foc drăcesc. Ce cumplit este, spre pildă, şi focul beţiei! Beţivul
„arde” dacă nu bea, iar dacă bea, arde şi mai tare.
Şi e de însemnat aici ce repede se aprinde în om focul
cel rău! Cât trebuie să stărui pe lângă un suflet până îl aprinzi
pentru Domnul! De douăzeci de ori – îmi scriau nişte fraţi os-
taşi – am mers într-un sat până am putut aprinde două suflete
pentru Domnul.
Dar focul iadului ce repede se aprinde şi ce bine arde!
Văzut-aţi, spre pildă, focul cel blestemat al politicii de partid...
Într-o clipă aprinde satul şi oraşul. E destul să vină un politici-
an bun de gură, pentru ca, în câteva ceasuri să aprindă satul cu
focul cel rău al urii, al vrajbei şi al încăierărilor. „Ard” satele şi
oraşele pe timpul alegerilor, de parcă focul iadului s-a coborât
aievea între oameni şi în oameni.
Dar să nu credem că focul cel rău arde numai prin puterea
lui. Arde, pentru că diavolul, stăpânul focului din iad, suflă
mereu în el. Dintr-o scânteie se aprinde, de regulă, şi focul
cel rău. Iar diavolul îndată aleargă şi suflă în această scânteie,
până se aprinde focul. Şi, după ce s-a aprins, tot cară „lemne”
şi nu-l lasă să se stingă. Oare nu este aşa, spre pildă, cearta şi
mânia dintre oameni? Oare nu este aşa focul politicii şi focul
tuturor patimilor rele?
Apoi trebuie să ştiţi că diavolul îşi aţâţă focul lui, folosin-
du-se de uneltele lui, de oamenii lui, de argaţii lui din lume.
Duhul Sfânt, Vântul cel ceresc, foloseşte oameni spre a su-
fla prin ei în focul Lui cel mântuitor. Tot aşa face şi diavolul. El
foloseşte oameni spre a sufla prin ei în focul lui cel pierzător.
Imaginea de alături spune foarte mult în privinţa aceasta.
Diavolul se vede suflând în focul cel rău al certei – ca şi al
tuturor patimilor rele – folosind un „foale”, iar acest foale este

omul. Cel ce poartă clevetiri şi minciuni între oameni, cel care
cară mereu lemne şi vreascuri pentru focul certurilor dintre oa-
meni, acela este un foale, prin care diavolul suflă în focul lui.
Acela e un „tăciunar” al diavolului.
Diavolul îşi are şi el făclierii lui, tăciunarii lui. E plină
lumea de tăciunarii diavolului.
Lumea de azi este o uriaşă Sodomă şi Gomoră ce arde în
focul răutăţilor. În Numele Domnului să alergăm şi noi, ostaşii
Domnului, pentru a salva pe cei care se mai pot salva. Spuneţi
pe tot locul, iubiţi fraţi ostaşi, că orice suflet care aşteaptă mân-
tuirea trebuie să fie un foc aprins pentru Domnul. Spuneţi că
numai acest foc scapă de focul cel pedepsitor care va veni în
Ziua Judecăţii (II Pt 3, 7). Spuneţi că Domnul va veni ca o
flacără de foc pedepsitor (II Tes 1, 8) pentru toţi cei care n-au
cunoscut Focul Lui.
Spuneţi că pentru toţi cei care ard în focul cel rău al pati-
milor şi păcatelor va urma focul iadului.
Focul cel Ceresc 61
Ce să faci ca să te aprinzi?
Şi ce să faci ca să nu te stingi?
De când eram copil, îmi aduc aminte că aveam în casa
părinţilor un cuptor scund, care nu ardea prea bine. De câte ori
făceai focul, trebuia să te apleci, să sufli mult şi să lăcrimezi
mult, de fumul cel mult. Iar operaţia asta trebuia făcută de câ-
teva ori pe zi, altcum focul se stingea.
Aşa e şi cu Focul cel ceresc. El se aprinde numai dacă te
apleci mai întâi în genunchi şi „sufli”, adică te rogi şi lăcri-
mezi. Noi suntem un „cuptor” ce nu prea arde bine. Trebuie să
suflăm mereu în el, ca să ardă şi să nu se stingă.
Fratele meu! Eşti un cărbune aprins? Eşti numai un sin-
gur cărbune aprins în satul tău? Apoi nu descuraja! Tu poţi să
arzi şi să rămâi aprins chiar şi numai singur fiind. Căci focul
tău e de la Dumnezeu şi el rămâne câtă vreme sufli şi tu în el
cu rugăciunile tale, cu cântările, cu lacrimile şi cu râvna ta.
Dar, ca să te întăreşti mai mult şi să te aperi şi mai bine contra
primejdiei de a te stinge, cată să mai găseşti un cărbune pe
lângă cărbunele tău, şi încă unul, şi încă unul. Iar când sunteţi
doi-trei cărbuni aprinşi, nu vă lăsaţi până n-aprindeţi şi satul
vostru. Nu vă lăsaţi până nu faceţi o adunare a Oastei, adică
un foc mai mare, la care să vă aprindeţi pe voi şi să aprindeţi
şi pe alţii.
Fratele meu! Eşti singurul ostaş în satul tău? Apoi cerce
tează Adunarea Oastei pe care o vei afla mai aproape şi în care
vei afla mai mult foc.
Oriunde veţi auzi că se face un foc mai mare, o adunare

mai mare, faceţi tot ce vă este în putinţă să duceţi şi cărbunele
vostru la acest foc, pentru ca el cât mai mare să fie şi cât mai
mult să aprindă.
Prin rapoartele Oastei se pot citi despre călătoriile de câte
douăzeci-cincizeci de kilometri şi mai mult, făcute de ostaşi în
căutarea fraţilor şi a adunărilor Oastei.
Cineva îmi spunea că aceasta este o „exagerare”. Va fi!…
Este exagerarea cărbunelui care caută alţi cărbuni stinşi, pe
care umblă să-i aprindă. Oastea Domnului trăieşte prin astfel
de „exagerări”.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Mare binecuvântare este să fii un
suflet aprins! Mare binecuvântare este o Oaste (o adunare)
aprinsă! Dar să nu uităm că este poate mai greu a ţine focul
aprins decât a-l aprinde. Eşti un suflet aprins cu foc ceresc?
Grijeşte mereu acest foc sfânt, ca să nu slăbească şi să nu se
stingă!
Focul cel Ceresc 63
„Vântul” şi „Focul” din Ziua Cincizecimii

În Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a auzit ca un „vuiet”
şi S-a văzut ca un foc. El lucrează şi azi tot aşa: „Vântul” Lui
ne trezeşte şi „Focul” Lui ne aprinde.
Când „Vântul” cel ceresc ne trezeşte şi „Focul” ne aprin-
de – atunci a sosit clipa cea binecuvântată a mântuirii noastre.
Ce binecuvântare pentru un om când „Vântul” cel ceresc îl
trezeşte şi „Focul” îl aprinde!
Ce binecuvântare pentru o casă, pentru un sat, pentru o
ţară unde suflă „Vântul” şi arde „Focul”!
Ce binecuvântare pentru un ostaş şi pentru o Oaste unde
suflă „Vântul” şi arde „focul”!
O, coboară la noi, Tu, Vânt şi Foc ceresc, căci lumea are
mare lipsă de Tine! Suflă, Duhule Sfinte, din cele patru vân-
turi, până ce va izbucni pe pământ un mare „foc”, care să
cuprindă şi să aprindă toate sufletele! Trimite-ne nouă Vântul
cel trezitor şi Focul cel aprinzător, până ce popor după popor
se va pleca sub Crucea lui Iisus.
Făclierii Oastei Domnului

Fiecare ostaş să fie un purtător de Foc Ceresc
Oastea Domnului s-a aprins dintr-o mică scânteie ce ve-
nea de la Dumnezeu. Focul Oastei se aprinde şi azi tot aşa:
din mici începuturi, din scântei, din cărbuni aprinşi, din suflete
care se aprind şi care aprind apoi şi pe alţii. Sunt bune şi adu-
nările mai mari ale Oastei; focuri mai mari care aprind multe
suflete. Dar – întocmai ca la pescuirea cea sufletească – aşa şi
aici: aprinderea cea statornică o fac, de cele mai multe ori, mi-
cii făclieri, o fac sufletele singuratice care ard pentru Domnul,
care aprind cărbunii stinşi şi suflă mereu în ei, până ce se şi
face un foc al Oastei.
De multe ori, după o adunare mare, nu rămâne foc în sat,
sau, şi dacă rămâne, se stinge repede, dacă nu-i cine să sufle
mai departe în el. Dar făclierul Domnului lucrează altcum: el
strânge cărbune lângă cărbune şi aprinde mereu cărbune după
cărbune şi suflă mereu în foc, până ce focul s-a aprins stator-
nic. Cele mai multe oşti s-au format în chipul acesta.
În fiecare sat, în fiecare ţinut, Domnul a aprins câte un
suflet şi, pe urmă, acest suflet, acest făclier, a suflat în cărbuni
şi a aprins foc. A făcut Oaste, a făcut adunare.
Atâţia şi atâţia dintre fraţi ostaşi ne scriu: „Am fost în sa-
tul cutare şi cutare… N-am aflat nici un ostaş… Am tras la o
casă… Le-am vorbit oamenilor despre Oaste… Le-am citit,
le-am dat cărţi, am cântat, ne-am rugat… Şi acum s-a înfi-
Focul cel Ceresc 65
inţat o Oaste ce sporeşte văzând

cu ochii şi se strânge mulţime de
popor”.
Ce făcuse un astfel de ostaş?
Un lucru simplu: a luat un tăciu-
ne aprins, l-a dus în satul cutare
şi a „aprins” cu el un sat întreg
pentru Oastea Domnului.
Ţara este plină de astfel de
„aprinzători” de foc. Ţara este
plină cu făclieri care colindă
satele şi oraşele, aprinzând pe
tot locul casele, sufletele, oşti-
le. Domnul îi cunoaşte pe toţi
şi El le va da răsplata cerească.
Fiecare ostaş al Domnului trebu-
ie să fie un făclier, un purtător de
foc ceresc. Fiecare ostaş trebuie
să fie un cărbune aprins. Şi fieca-
re trebuie să plece cu acest căr-
bune, ca să aprindă şi alţi cărbuni stinşi. Fiecare ostaş trebuie
să fie un aprinzător de suflete. Toţi cei care simţim că arde în
noi ceva din Focul cel ceresc trebuie să fim, să ne facem nişte
aprinzători de sate, de oraşe, de case, de suflete.
Şi fiecare ostaş trebuie să fie şi un suflător în foc. După ce
s-a aprins focul, să sufle mereu în el, ca să nu se stingă.
Să suflăm mereu în focul nostru şi în focul altora!
Să ne aprindem mereu pe noi şi să aprindem mereu şi pe
alţii! Parola noastră să fie: „Foc!”.
Cetatea asediată şi cucerită cu foc

Din timpurile vechi, când războaiele se dădeau în jurul
cetăţilor – pentru apărarea şi cucerirea cetăţilor – a rămas o
interesantă formă de asediu. Când cetatea asediată nu voia
nicicum să se predea, pentru cucerirea ei, se folosea pe urmă
aşa-numitul asediu de foc. Se aruncau asupra ei săgeţi aprinse
de foc. Cetatea lua foc, se aprindea şi era silită să se predea.
Focul cel Ceresc 67
Cetatea era astfel cucerită cu foc, cu puterea focului.

Aşa e şi cu cucerirea sufletelor pentru Domnul. Cetatea
omului care trăieşte în lume şi în duhul lumii nu se predă aşa
uşor. Ea se apără cu îndârjire. Satan i-a făcut multe turnuri
de apărare. Şi, an de an, i-a îngroşat zidurile. Toate atacurile
tale par zadarnice. Cetatea rezistă. Şi va rezista mereu până nu
soseşte asediul cel de foc al Duhului Sfânt. „Cetatea” noastră
a căzut numai după acest „bombardament” binecuvântat. Şi
„cetatea” altor suflete pierdute tot numai cu acest „asediu de
foc” se poate cuceri.
În vestirea mântuirii şi în cucerirea sufletelor pierdute tre-
buie foc, foc şi iar foc.
Nu se predă Domnului cetatea vecinului tău? Apoi, dragul
meu, atacă-l cu asediul cel de foc. Bombardează-l cu săgeţile
cele de foc ale dragostei. Atacă-l cu necruţare şi azi, şi mâine
cu aceste săgeţi de foc şi răneşte-l cu ele. Şi apoi fii sigur că, la
asaltul acesta, vecinul tău nu va putea rezista până la sfârşit. Se
va aprinde şi „cetatea” lui şi se va preda Domnului.
Numai cu Focul cel ceresc al darului şi harului Duhului
Sfânt poţi cuceri un suflet pierdut.
Cu un astfel de foc să umblăm şi noi, iubiţii mei fraţi os
taşi, după cucerirea celor care trăiesc în lume. Cu un astfel
de foc să-i aprindem şi pe alţii pentru Domnul. Mai întâi, noi
înşine să ne aprindem şi atunci se vor aprinde şi alţii.
Fratele meu! Arzi tu? Arde focul în tine? Apoi, dacă tu
arzi, să ştii că se va aprinde şi „casa” de‑aproapelui tău. Va
sări foc din focul tău şi în sufletul de‑a-proapelui tău şi se va
aprinde şi el pentru Domnul.
Un car de foc l-a răpit pe Ilie

„Carul” cel de foc al Duhului Sfânt trebuie să ne răpească şi pe noi
Pe Ilie prorocul l-a răpit la cer un car de foc. „Pe când
mergea el vorbind cu Elisei, iată, un car de foc şi nişte cai de
foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la cer într-un
vârtej de vânt” (II Regi 2, 11).
Focul cel Ceresc 69
Carul cel de foc care l-a răpit pe Ilie la cer – în înţeles du-
hovnicesc – există şi azi. El aleargă şi azi. El „răpeşte” şi azi.
Acesta este Carul cel de foc al Duhului Sfânt. E Carul cel de
foc care răpeşte şi înalţă sufletul.
Sunt în viaţa noastră, în viaţa celor care căutăm mântuirea,
clipe sfinte şi binecuvântate, când ne simţim şi noi răpiţi de
„carul” de foc. Simţim în noi ceva care ne aprinde, ne face „ne-
buni” pentru Hristos, nebuni pentru dragostea lui Dumnezeu şi
dragostea de-aproapelui. Simţim ceva ce parcă ne desparte de
lume, ne scoate din lume, ne înalţă la cer. Acesta e Carul cel de
foc al Duhului Sfânt. Acesta e „Carul” cel sfânt şi binecuvântat
Care ne poartă pe sus, ne ridică la înălţimi cereşti nebănuite,
unde simţim bucurii duhovniceşti nebănuite.
Toţi cei nebuni pentru Hristos cunoaştem acest „Car”. De
atâtea ori ne-am simţit „răpiţi” de El. Lumea însă ne zice: ne-
buni, zăpăciţi. Pentru omul cel lumesc este o nebunie nebunia
pentru Hristos. Pentru că el, sărmanul, n-a fost niciodată în
Carul cel de foc; pe el nu l-a „răpit” niciodată Carul cel de foc
al Duhului Sfânt.
Primejdia cea mare pentru copiii lui Dumnezeu, pentru
oamenii cei duhovniceşti, este răceala, lâncezeala, stingerea.
Sunt în viaţa omului duhovnicesc clipe de răceală, clipe de pri-
mejdie, când lumea parcă stinge „focul”. Şi atunci… n-avem
decât o singură scăpare: „Carul cel de foc”. Să ne rugăm pen-
tru el. Să ne rugăm să ne „răpească” iarăşi el din amorţeală şi
lâncezeală.
Ai slăbit, fratele meu? Simţi că te-ai răcit? Apoi jos cu
genunchii şi sus cu mâinile! Roagă-te cu căldură, cântă cu foc
şi plângi cu lacrimi! Roagă-te pentru „Carul cel de foc”. Şi nu
te lăsa până nu simţi acest „Car” şi te-ai suit în acest „Car”.
Şi de cumva singur nu te poţi sui, du-te de caută şi tu un
„Elisei”, un frate. Şi te roagă împreună cu el. Şi plânge îm-
preună cu el. Şi du-te cu regularitate la biserică şi la adunarea

Oastei. Căci acolo capeţi putere să te sui în „Car”.
Când copiii lui Dumnezeu, când copiii Oastei se roagă
cu foc, cântă cu foc şi plâng cu lacrimi de foc – atunci în-
dată soseşte „Carul”. Şi Îl simţim cum ne „ridică” şi cum ne
„poartă” pe înălţimi nebănuite de dragoste şi bucurie duhov-
nicească.
Fratele meu! Eu te întreb: cunoşti tu „Carul cel de foc” al
Duhului Sfânt? De câte ori te-a „răpit” acest Car de foc? De
câte ori te-ai simţit „răpit” de dragostea lui Dumnezeu, de dra-
gostea pentru sufletul tău şi pentru de-aproapele tău? De câte
ori te-ai lăsat „răpit” de acest „Car” binecuvântat?… Şi de câte
ori ai călătorit cu el?
Lumea şi ştiinţa au inventat multe care; multe feluri de
maşini care aleargă, una mai repede decât alta. Azi zboară
omul şi prin văzduh. Dar… pentru suflet, lumea şi ştiinţa n-au
făcut nici o invenţie. Nici un automobil, nici un avion. Şi nici
nu poate face. Căci noi avem „Carul cel de foc”, care întrece
toate invenţiile şi toate maşinile din lume.
Şi dacă învăţaţii nu se prea „suie” în acest „Car”, să dăm
slavă lui Dumnezeu că se „suie” cei săraci şi neînvăţaţi. Apucă
Împărăţia lui Dumnezeu cei săraci şi neînvăţaţi.
Slăvit să fie Domnul! Şi la Oastea Domnului aleargă
„Carul cel de foc”! Duhul Sfânt „ne poartă în carul Lui de
biruinţă” (II Cor 2, 14). «Părinte, Părinte» – striga Elisei, ui
tându-se cum se înalţa Ilie la cer – carul lui Israil (carul lui
Dumnezeu) şi călărimea lui!” (II Regi 2, 12). Cu acest „Car” şi
cu această „călărime”, purtăm şi noi, ostaşii, războiul cel sfânt.
Şi acest „Car” ne va trece, pe urmă, de pe pământ la cer şi de
la moarte la viaţă.
Pe Ilie l-a ridicat la cer un „Car de foc” şi un vârtej de
vânt. Binecuvântată este clipa când în viaţa noastră împreună
Focul cel Ceresc 71
lucrează Focul şi Vântul cel ceresc. Oriunde sosesc Vântul şi

Focul cel ceresc, acolo se înalţă sufletele la cer, la Dumnezeu,
la mântuire.
Rugăciune
O, vino, Duhule Sfinte, şi mă „răpeşte” şi pe mine cu

„Carul Tău cel de foc”! „Răpeşte-mă” din lume şi mă ridi-
că spre cer, spre Dumnezeu, spre Patria mea de mâine. Şi mă
poartă mereu, Duhule Sfinte, în „carul Tău cel de foc”. Ca să
nu mă mai răpească lumea şi ispitele.
O, vino, Duhule Sfinte, şi mă aprinde mereu cu focul Tău
şi mă trezeşte mereu cu Cuvântul Tău. Cu Focul şi cu Cuvântul
Tău, mă ridică mereu spre cer, spre Dumnezeu.
Duhule Sfinte, poartă-ne mereu în „carul Tău cel de bi-
ruinţă” pe toţi cei care ne-ai înviat din văile morţii şi ne-ai
strâns într-o „Oaste mare” (Iezec 37, 10). „Carul Tău şi călă-
rimea Ta” să ne ducă mereu la biruinţă! Vântul Tău şi Focul
Tău să treacă mereu peste tabăra noastră! Şi peste ţara noas-
tră, Vântul Tău să sufle şi Focul Tău să aprindă, pentru ca să
se trezească şi ţara aceasta! Pentru ca orice suflet să se aplece
sub Crucea lui Iisus şi să afle mântuirea.
Şi acum, o, Duhule Sfinte, mă aplec smerit sub aripile
Tale! Şi Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu aceste învăţături.
Îţi mulţumesc că m-ai suit în „Carul” Tău, ca să le pot scrie.
Cu focul cu care m-ai aprins, fă, Duhule Sfinte, să se aprindă
şi alţii. Pentru ca, pe urmă, „Carul Tău cel sfânt” să ne trea-
că pe toţi în Patria noastră de mâine, în bucuriile Vieţii celei
veşnice. Amin.
Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Ce dar mare ne este nouă focul!...............................................7
Popoarele vechi adorau focul...................................................9
Legenda lui Prometeu............................................................10
Şi Focul cel ceresc.................................................................12
„Foc am venit să arunc pe pământ”.......................................15
Focul cel ceresc în Vechiul Testament...................................17
Focul cel ceresc în Noul Testament.......................................18
Darul şi puterea Focului ceresc..............................................22
În casa olarului................................................................22
În atelierul fierarului..............................................................25
Focul lămureşte metalele.......................................................27
Focul cel ceresc......................................................................29
Cărbunele cel aprins de la Isaia 6, 7......................................31
Focul cel Ceresc şi rugăciunea...............................................34
Focul să ardă necurmat pe altar.............................................37
Din scrierile Sfinţilor Părinţi..................................................40
Focul cel ceresc şi Oastea Domnului.....................................42
Foc!… Foc!…........................................................................43
Cei ce varsă apă peste focul Oastei........................................46
Dar decât apa din afară,.........................................................49
Focul cel Ceresc şi adunările Oastei .....................................51
Înflăcărarea......................................................................52
O vorbă greşită: . ...................................................................53
Focul cel Ceresc 73
Fierbinte sau rece...................................................................55

Focul cel bun şi focul cel rău.................................................58
Ce să faci ca să te aprinzi?.....................................................61
Şi ce să faci ca să nu te stingi?...............................................61
„Vântul” şi „Focul” din Ziua Cincizecimii............................63
Făclierii Oastei Domnului . ...................................................64
Cetatea asediată şi cucerită cu foc ........................................66
Un car de foc l-a răpit pe Ilie.................................................68

Focul Cel Ceresc

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Focul Cel Ceresc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Părintele IOSIF TRIFA

Focul cel Ceresc 3

Preot IOSIF TRIFA

FOCUL CEL CERESC

Iată şi a treia carte ce iese de sub tipar dintr-un rând de

Sibiu, la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt, 1936

Preot Iosif TRIFA,

Ce dar mare ne este nouă focul!

de căldură, care este soarele. De exemplu: lemnul când arde

Popoarele vechi adorau focul

Legenda lui Prometeu

Am pus pe acest Pro­meteu aici, în tâlcuirile noas­tre, pen-

Şi Focul cel ceresc

s-a îndurat de el şi a pus capăt suferinţelor sale. I-a închis rana

Focul cel Ceresc, Focul Duhului Sfânt, a fost adus prin

„Foc am venit să arunc pe pământ”

inimii. Iar inima se poate cuceri numai cu foc de dragoste, de

Focul cel ceresc în Vechiul Testament

Focul cel ceresc în Noul Testament

Duhul Sfânt ne dă şi nouă o limbă de foc. Aceasta este una

Praznicul Rusaliilor este Praznicul Sfintei Treimi. Noi tră-

Măsura vieţii celei duhovniceşti este aceasta: cât de cald

Darul şi puterea Focului ceresc

Să intrăm în casa olarului. În casa lui, aflăm o minunată

în cup­tor şi le arde. Cupto­rul este pecetea vasului din lut. În

de ars. Parcă l-ar întreba: Ai fost tu, vasule, în cuptor? Şi va-

Doamne, tu singur ştii ce vas slab sunt şi eu. Abia mă ţin

Îndată ce dragostea lui Dumnezeu ne aruncă în Focul cel

Focul lămureşte metalele

mânt” şi alte materii netrebnice de păcate. El n-a trecut prin

Focul cel ceresc

topesc cu totul în focul lui. De vreo trei ori, Domnul aprinsese

Duhule Sfinte, Foc Sfânt şi curăţitor al vieţii mele, eu Te

Cărbunele cel aprins de la Isaia 6, 7

fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu,

uitaţi! „Cărbunele cel aprins” e un foc care nu arde numai pă-

Duhule Sfinte, curăţitor al vieţii noastre! Viaţa mea s-a

Focul cel Ceresc şi rugăciunea

Despre Ilie prorocul ne spune Biblia că a coborât foc din

binte pentru foc din cer, strigând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă

Ca odinioară Ilie prorocul, îmi grămădesc şi eu, Doamne,

decât Focul Tău cel ceresc. Coboară-Te, o, Foc ceresc, şi pes-

Focul să ardă necurmat pe altar

Acest foc ce ardea neîncetat pe altar îl găsim şi la popoa­

găriţe – care aveau însărcinare specială să păzească, cu zi cu

Fiecare trebuie să avem acest „altar” şi să aprindem neîncetat

Din scrierile Sfinţilor Părinţi

„Urmează, o, fiule, către nimic alta uitându-te decât către

fericitul David zicea: «Cearcă-mă pe mine, Doamne, şi ispiteş-

Focul cel ceresc şi Oastea Domnului

Aşa este şi în cele

lumea la biserică. Eu însă cutez a zice că nu vine lumea la bi-

Cei ce varsă apă peste focul Oastei

Se pregătea o adunare a Oastei. Era să fie o mare bucurie.

bucuria ostaşilor, îşi anunţă participarea şi părintele, doctor în

Dar decât apa din afară,

de focuri stinse avem şi în Oastea Domnului. Sufletele care

Focul cel Ceresc şi adunările Oastei

Fraţii mei! Mare binecuvântare este o Oaste aprinsă, o

Sunt mulţi oameni – zice un vestit predicator – pe care

Duhule Sfinte, eşti prea slab pentru a mă aprinde şi a mă ţine

Fierbinte sau rece

ziua cutare, ceasul cutare, minutul cutare. Când se gată o lună,

Dacă omul – acest vierme neputincios – a ajuns la o astfel

Am pus pe acest Prometeu aici, în tâlcuirile noastre, pen-

în cuptor şi le arde. Cuptorul este pecetea vasului din lut. În

Acest foc ce ardea neîncetat pe altar îl găsim şi la popoa

un foc rău, un foc drăcesc. Când omul se aprinde de desfătările

tuturor patimilor rele – folosind un „foale”, iar acest foale este

lucrează Focul şi Vântul cel ceresc. Oriunde sosesc Vântul şi