Părintele Iosif Trifa, Biblia - Cartea Vietii

2 Preot IOSIF TRIFA
Biblia – Cartea vieţii 3
Preot IOSIF TRIFA
BIBLIA – CARTEA VIEŢII

4 Preot IOSIF TRIFA
Cuvânt înainte
Spre sfârşitul anului 1929, în foaia redactată de Părintele

Iosif Trifa, apărea un articol mare, cu titlul: «În şcoala cea
mare a Sfintei Scripturi, a Bibliei».
Mare a fost bucuria cititorilor de atunci care au putut afla
din conţinutul articolului că Părintele Iosif va scrie un rând de
învăţături despre Cartea lui Dumnezeu, despre Biblie.
Iată ce scria, între altele, în acel articol: „De mult pur-
tam în gândul nostru şi acest plan: să dăm pe larg un rând
de învăţături despre ce este Sfânta Scriptură, despre cum este
alcătuită Sfânta Scriptură, despre cum trebuie citită Sfân-
ta Scriptură... despre tot ce trebuie să ştie un creştin despre
această Carte a lui Dumnezeu.
Noi, de altfel, am făcut şi până acum această şcoală a
Bibliei, prin foi şi cărţi. ...De ani de zile ne trudim să strân-
gem mereu şcolari în şcoala cea mare a Bibliei.
De ani de zile strigăm mereu din foaia aceasta şi din căr-
ţile noastre porunca Mântuitorului: «Cercetaţi Scripturile,
căci acelea mărturisesc despre Mine şi întru dânsele socotiţi a
avea viaţă veşnică» (In 5, 39).
De ani de zile ne trudim să-l împroprietărim şi pe po-
porul nostru în Cuvântul lui Dumnezeu din Sf. Scriptură,
aşa precum demult au făcut acest lucru popoarele înaintate
din Apus.
6 Preot IOSIF TRIFA
Deschidem aceste învăţături, ca să atragem un nou val

de suflete în şcoala Bibliei, iar pe cei intraţi să-i învăţăm cum
trebuie să citească Sf. Scriptură cu folos de mântuire sufle-
tească.
Iisuse, Scumpul nostru Mântuitor, ajută-ne să ducem la
bun capăt şi lucrul acesta!
Duhule Sfinte, Marele nostru Dascăl, învaţă-ne şi aici ce
trebuie să învăţăm! Tu eşti Autorul Sfintei Scripturi; învaţă-ne
ce trebuie să spunem despre Cartea Ta”.
...De atunci, «lecţiile» din şcoala cea mare a Bibliei au
urmat an de an, până la plecarea sa din lume. Programul a
fost chiar depăşit. Ori de câte ori venea de la vreun spital sau
sanatoriu ne aducea câte un plan nou despre „lecţiile” pe care
le pregătise la „şcoala” în care „învăţase”.
Multe din lecţiile despre Biblie, ca şi alte „lecţii” şi pre-
dici pe care le-a scris, au fost lucrate pe patul spitalelor. Ele
sunt un „rod al suferinţei”, de aceea au plăcut atât de mult,
rodind şi ele, la rândul lor, în sufletele celor ce le-au citit.
În cartea aceasta sunt strânse toate lecţiile din şcoala Bi-
bliei, pe care, cu puţine zile înainte de sfârşitul său, Părintele
Iosif le-a strâns şi le-a aranjat pentru a le da la lumină.
Ţinea mult la cartea despre Biblie; sălta de bucurie când
se gândea la acest „sol” care va porni prin ţară, pentru a face
slujbă de vestitor al Evangheliei şi al mântuirii.
Împlinind dorinţa testamentară a iubitului şi neuitatului
nostru părinte, rugăm pe Domnul să binecuvânteze cu darul
Său ceresc pe toţi cei care vor citi şi răspândi această carte.
Iubiţi fraţi, citiţi şi răspândiţi pe tot locul această carte
despre Biblie, pentru a sprijini şi pe calea aceasta lupta pentru
cunoştinţa Sfintelor Scripturi şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în
ţara noastră.
Faceţi-o cunoscută în cercul prietenilor, al rudelor, cu-

noscuţilor şi fraţilor voştri, stăruiţi ca ea să intre în cât mai
multe case şi convingeţi pe tot omul să urmeze îndemnurile
ei, pentru a putea să ajungem şi noi odată un popor biblic, un
popor al lui Dumnezeu.
Sibiu,
la Pogorârea Duhului Sfânt, anul 1938
Tit Trifa, Ioan Marini, Traian Dorz

8 Preot IOSIF TRIFA
Părintele Iosif şi Biblia

Cea mai mare bogăţie pentru un suflet este să ajungă co-
pleşit de toată plinătatea lui Dumnezeu (Ef 3,19).
Cea mai mare cinste şi binecuvântare pentru un popor este
să poată fi numit popor al lui Dumnezeu (II Cor 6, 16).
Cum se poate ajunge la starea aceasta? Simplu. Prin
Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia, Evanghelia, poate schimba pe orice om şi prin
ea poate fi îndreptat şi îndrumat pe calea Domnului orice
popor.
Câteva dovezi. Creştinii cei dintâi erau un popor întreg de
sfinţi, fiindcă Evanghelia era cartea vieţii lor. Cunoşteau atât
de bine Sf. Scriptură încât, atunci când erau ameninţaţi că li se
vor lua cărţile şi se vor arde, au putut spune: Le vom scrie din
nou (din memorie, căci le ştiau pe dinafară).
În timpurile noastre, popoarele nordice (Suedia, Norvegia
etc.) apoi Anglia stau ca o dovadă vie despre tot ceea ce poate
face Biblia.
Englezii ajunseseră la o stare de stricăciune vecină cu dis-
trugerea şi moartea. Biblia i-a salvat. Astăzi formează naţiunea
cea mai puternică din lume şi poporul care ţine locul întâi la
vestirea Evangheliei printre păgâni.
Ţările nordice erau pustiite de alcoolism. Astăzi, deasupra
temniţelor flutură steaguri albe. Nu mai sunt în aceste ţări ban-
diţi, criminali şi stricaţi. Biblia a clădit un suflet nou, şi ţări noi,
popoare curate, cinstite şi bune.
10 Preot IOSIF TRIFA
În ţările unde nu se citeşte Biblia este o jale. Crimele, be-

ţiile, hoţiile şi toate răutăţile stăpânesc cu puterea unui duh
rău, care ţine în robie pe cei ce trăiesc în întuneric şi în umbra
morţii, lipsiţi de cunoştinţa Cuvântului lui Dumnezeu.
Lipsa Bibliei din viaţa oamenilor şi a popoarelor este un
rău mare, o pagubă ce n-o pot stăvili niciodată străduinţele, re-
formele şi puterile omeneşti. Singur Dumnezeu poate schimba
şi înnoi sufletele. Singur Cuvântul Lui dă viaţă.
De aceea, binecuvântat este cel ce vine în numele Dom
nului cu cuvântul Bibliei, cu Cuvântul lui Dumnezeu, să înveţe
pe oameni.
Binecuvântat este cel ce prin scrisul şi graiul său îndeam-
nă pe oameni să citească Sf. Scriptură şi se luptă să ducă pre-
tutindeni cunoştinţa Cuvântului dumnezeiesc.
Şi, cu atât mai mult, merită numele de binefăcător al mul-
ţimii acela care îngenunchează un popor întreg lângă Sfânta
Carte a lui Dumnezeu.
Părintele Iosif Trifa a fost unul din aceştia. Timp de 27 de
ani de preoţie, a lucrat fără preget şi a luptat zi şi noapte pen-
tru a ridica şi a ţine „sus Cuvântul Vieţii” şi pentru a apropia
poporul nostru de Cuvântul lui Dumnezeu. Întreagă viaţa sa
de preot şi propovăduitor de la altar şi amvon a fost o şcoală
a Bibliei.
O şcoală a Bibliei a fost scrisul său la multele gazete şi foi
religioase pe care le-a redactat sau la care a colaborat.
O şcoală a Bibliei sunt cele peste 40 de neîntrecute cărţi pe
care le-a scris şi care au trezit o ţară întreagă la citirea Sf. Scripturi.
Din această şcoală a Bibliei a ieşit şi marea mişcare de
trezire religioasă «Oastea Domnului» pe care a iniţiat-o şi con-
dus-o cât timp a fost în viaţă şi care se alimentează şi acum din
scrisul său (din cărţi şi foi) şi din spiritul pe care Duhul Sfânt
l-a dat acestei mişcări.
Cea mai mare dorinţă a vieţii sale a fost aceea de-a adânci
în sufletul poporului cunoştinţa cuvântului biblic.
Şi i-a reuşit. Prin străduinţele sale binecuvântate de
Domnul, scumpa Carte a lui Dumnezeu a ajuns să fie astăzi în
bună parte şi Cartea poporului nostru.
Zeci de mii de Biblii, Testamente şi Psaltiri, pe care libră-
ria întemeiată de dânsul le-a trimis prin ţară, sunt astăzi o avere
cu care a fost împroprietărit pe veci poporul nostru românesc.
Slăvit să fie Domnul! Poporul s-a trezit! Poporul citeşte
Biblia. Cârciumile şi jocurile au fost părăsite, cărţile de joc
aruncate pe foc. Sute de mii de români, care nu văzuseră mai
înainte şi nu ştiau ce este Biblia, se hrănesc astăzi din cuvântul
biblic, din Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată o biruinţă care a înviorat viaţa religioasă a Bisericii,
biruinţă pe care Biserica o poate folosi cu succes şi mai departe
pentru înviorarea cadrelor ei sufleteşti amorţite de-a binelea pe
multe părţi.
Şi dacă a fost atât de nedrept judecat şi răsplătit de oameni,
dacă lumea nu l-a înţeles şi dacă invidia şi răutatea omenească
nu l-au putut vedea, poporul l-a iubit pe acest păstor care cu
preţul sănătăţii şi al vieţii sale a mers înaintea oilor, ducându-
le la păşunea cea aleasă şi la izvoarele vieţii Cuvântului lui
Dumnezeu.
Oiţele Domnului au fost singura mare mângâiere a sa
aici pe pământ. Ochii i se umpleau de lacrimi când auzea pe
oamenii simpli din popor că citesc din Biblie şi vorbesc din
Cuvântul lui Dumnezeu ca nişte şcolari înaintaţi. „De acum
slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne” – spunea adeseori, când ve-
dea minunea biblică în mijlocul poporului nostru. „Când laicii
şi oamenii din popor au ajuns să grăiască astfel din Biblie –
spunea el – pot pleca mulţumit. Eu mi-am încheiat misiunea
pe acest pământ”.
Părintele Iosif a plecat, dar în urma sa rămân sute de şco-

lari ai Bibliei, care se hrănesc în fiecare zi din paginile Cărţii
Sfinte şi cresc în cunoştinţa lui Dumnezeu şi în orice pricepere,
tinzând să ajungă la desăvârşirea credinţei în Hristos (Ef 4,
14-15).
Cartea aceasta iese ca un „curs” preţios pentru toţi şcolarii
biblici. În acelaşi timp, ea pleacă la drum ca un îndemn pentru
toţi cei ce nu s-au apropiat până acum de Biblie, spunându-le:
Dragii mei, nu mai staţi departe de Cuvântul lui Dumnezeu!
Apropiaţi-vă, gustaţi şi vedeţi cât de bun este cuvântul Sfintei
Scripturi! Veniţi toţi cei însetaţi şi beţi! Cei flămânzi, mâncaţi!
Cei întristaţi, vă mângâiaţi! Cei săraci, vă îmbogăţiţi! Veniţi
toţi şi citiţi Cartea Vieţii: Biblia!
Ioan I. Marini
Partea întâi
Ce este Biblia?
Gustaţi şi vedeţi că Biblia e Cartea lui Dumnezeu, Cartea Vieţii!
Vom începe cu întrebarea: Ce este Biblia sau Sfânta
Scriptură?
Răspunsul e scurt şi precis: Biblia este Cartea lui Dumne
zeu. Biblia este o Carte a Dumnezeirii, o Carte prin care Dum
nezeu ne-a descoperit planurile Sale cu privire la mântuirea
neamului omenesc şi cu privire la mântuirea sufletelor noastre.
Un „nor întreg de mărturii” (Evr 12, 1) întăreşte acest ade-
văr. S-ar putea scrie o carte întreagă cu înşirarea acestor do-
vezi. Acum vom spune pe scurt numai câteva.
Divinitatea Bibliei o adeveresc chiar şi vechimea şi istoria
ei. Biblia este o Carte foarte veche, şi totuşi cea mai nouă; de-a
pururi nouă. Toate cărţile din lume s-au învechit, se învechesc
şi sunt date la o parte, dar Biblia a rămas şi va rămâne până
la sfârşitul veacurilor, pentru că ea este Cartea lui Dumnezeu.
Nici o altă carte din lume n-a fost atât de prigonită şi per-
secutată ca Biblia, dar ea a biruit toate prigoanele, fiind Cartea
lui Dumnezeu.
Nici o carte din lume n-a avut şi nu are uriaşa răspândire
ce o are Biblia, pentru că ea este Cartea lui Dumnezeu. Singură
Societatea Biblică Britanică din Londra a desfăcut peste un
miliard de Biblii, în o mie de limbi. Biblia s-a răspândit şi se
răspândeşte în toată lumea şi la toate popoarele, focul cel ce-
resc din ea fiind dus de vântul Duhului Sfânt.
Dar în afară de aceste mărturii externe, văzute, dovada cea

mai grăitoare despre dumnezeirea Bibliei este cea lăuntrică,
cea internă. Nici o carte din lume nu are puterea sufletească
pe care o are Biblia. Dovada cea mai puternică despre ce este
Biblia şi despre dumnezeirea Bibliei o au cei care au gustat şi
gustă din izvoarele cele vii ale apelor ei. Milioane şi milioane
de suflete au gustat din aceste izvoare şi spun că şi-au aflat în
Biblie mana cea cerească şi apa cea vie după care flămânzeşte
şi însetoşează sufletul nostru.
O carte despre soare

Despre un învăţat se spune că s-a apucat odată să scrie o
carte despre soare. Spre acest scop, a strâns o grămadă de cărţi
mari şi groase şi le studia nopţile la lumina unei lămpi.
– Ce faci, dragă, îi zise un prieten aflându-l în acest studiu,
te-ai apucat să studiezi soarele noaptea, la lumina unei lămpi?
Lucrul acesta se poate face, dragul meu, numai ziua, privind
soarele şi binefacerile lui.
Cam aşa stăm şi cu întrebarea despre ce este Biblia. Cărţi
întregi de-am scrie noi despre Biblie şi cărţi întregi de ar citi
cineva despre ce este Biblia, nu va putea afla acest lucru, până
nu va gusta din binefacerile ei.
Vreţi să aflaţi ce este Biblia? Gustaţi din izvoarele daruri-
lor ei! Gustaţi şi vedeţi că ea este Cartea lui Dumnezeu.
O mare minune: cine a scris Biblia?

Cine a scris Biblia? Răspunsul la această întrebare este şi
el o minune, o mare minune, ce ea singură ar trebui să-i aplece
pe toţi necredincioşii în faţa acestei Cărţi.
Biblia n-a fost scrisă de un singur om şi nici într-un singur
loc şi într-un singur timp. Ea a fost scrisă de diferiţi oameni, care
au trăit în diferite locuri şi timpuri, într-un răstimp de veacuri
întregi (cam 1600 de ani, începând de la Moise, şi 1500 de ani
înainte de Hristos, şi până la Sf. Evanghelist Ioan, prima sută
de ani după Hristos). Şi cei care au scris Biblia n-au fost nici de
acelaşi rang: unii au fost păstori; alţii, împăraţi; unii, pescari;
alţii, cărturari; unii, mai învăţaţi; alţii, mai puţin învăţaţi.
Ei bine, minunea tocmai aici se arată. Toţi scriitorii Bibliei
parcă au stat la aceeaşi masă de scris, parcă au avut acelaşi gând
şi au scris în acelaşi gând. Scrisul lor se întregeşte. Scrisul lor
dă un întreg. Cele 80 de cărţi ale Bibliei dau un întreg. De la
începutul şi până la sfârşitul Bibliei, găseşti un lanţ de fier, ce
leagă, rând cu rând, pagină cu pagină, carte cu carte. Nu poţi
nici lua ceva din ea şi nici să pui. Nici o altă carte din lume n-
are această legătură de fier.
Luaţi, spre pildă, cărţile de medicină ce s-au scris de-a
lungul celor 1600 de ani şi le legaţi laolaltă. Ele sunt scrise de
medici, dar, vai, ce amestecătură grozavă şi nepotrivită pre-
zintă! Daţi unui bolnav doctoriile din această amestecătură şi
desigur se va prăpădi.
Dar Biblia este o Carte de doctorie sufletească ce şi-a păs-

trat şi îşi va păstra leacurile sufleteşti din ea, până la sfârşitul
veacurilor, pentru că ea este Cartea lui Dumnezeu.
Biblia este o Carte desăvârşită. Ea e Cartea Vieţii. La al-
cătuirea ei a lucrat Mâna lui Dumnezeu. Biblia a ieşit din pana
Duhului Sfânt.
TOATĂ SCRIPTURA DE DUMNEZEU ESTE INSUFLATĂ

(II TIM 3, 16)
Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu Însuşi. Dumneze

irea a scris această Carte prin insuflare, prin inspiraţie; Duhul
Sfânt a inspirat pe scriitorii Bibliei, adică i-a însufleţit şi le-a dat
în gând să scrie adevărul cel veşnic şi descoperirea lui Dumnezeu.
Toate cele Trei Persoane din Sfânta Treime au lucrat la scri-
erea Sfintei Scripturi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl şi Duhul
Sfânt au lucrat prin inspiraţie, iar Fiul „a lămurit Scripturile”,
coborându-Se în chip văzut pe pământ. Scripturile sunt pline
de dovezi despre inspiraţia lor divină. În atâtea şi atâtea locuri
se spune prin Vechiul Testament că Dumnezeu a dat ordin să
se scrie cuvintele şi poruncile Lui.
„Şi a zis Domnul către Moise: Scrie lucrul acesta în Carte,
ca să se păstreze aducerea-aminte; scrie cuvintele acestea, căci
pe temeiul lor închei legământ cu tine şi Israel” (Ieşire 17, 14
şi 34, 27). „Du-te acum – a zis Domnul către Isaia proorocul
– şi scrie aceste lucruri şi sapă-le într-o carte, ca să rămână
până în ziua de apoi ca o mărturie în veci de veci” (Is 30, 8).
„Ia-ţi hârtie de carte – a zis Dumnezeu către proorocul –
şi scrie pe ea toate cuvintele pe care ţi le-am spus ţie cu privire
la Israel şi cu privire la toate neamurile din ziua în care ţi-am
vorbit, până astăzi (Ier 36, 2).
În Apocalipsa, Dumnezeu a strigat de 14 ori pe Ioan evan-

ghelistul, zicându-i: „Scrie cele ce vezi!”; „scrie în carte cele
ce vezi!” (Apoc 1, 11).
Tot atât de mult se poate adeveri cu citate din Biblie şi lu-
crarea Duhului Sfânt: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine –
zicea David proorocul – şi Cuvântul Lui este pe buza mea” (II
Sam 23, 2). „Căci nici o proorocie – zice Ap. Pavel – n-a fost
făcută prin voia oamenilor, ci purtaţi fiind de Duhul Sfânt au
grăit oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu” (II Ptr 1, 21). „Toată
Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţă-
tură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea spre
dreptate, ca să fie deplin omul lui Dumnezeu, spre tot lucrul
bun şi desăvârşit” (II Tim 3, 16-17).
Iată tot atâtea dovezi care spun răspicat că Biblia este o Carte
a lui Dumnezeu; o Carte pe care a scris-o Însuşi Dumnezeu. Ce
lucru măreţ este acesta! Ce veste minunată este aceasta, să ai o
Carte în care Dumnezeirea a scris tainele cerului şi tainele su-
fletului! Să ai o Carte pe care Dumnezeu ţi-a scris-o ţie, dragă
cititorule, ca să afli răspuns la toate întrebările şi suspinările su-
fletului tău; să afli în ea tocmai ceea ce caută sufletul tău.
Voi spune şi aici: vai, ce lucru dureros este un creştin şti-
utor de carte care n-are această Carte a lui Dumnezeu şi nu
citeşte în ea!
Biblia este o Carte insuflată de Dumnezeu; o Carte a
Dumnezeirii. Biblia – spune un învăţat creştin – este un deget
al Dumnezeirii, care s-a plecat din cer şi a scris pe pământ; a
scris o Carte minunată care va rămâne până la sfârşitul veacu-
rilor. De aici, puterea ei, trăinicia ei, veşnicia ei.
Nimic nu se poate asemăna cu Scriptura. Luaţi, spre pil-
dă, o scrisoare omenească de aceeaşi dată cu Biblia. Ce mai
găseşti într-o carte scrisă acum trei mii de ani? O rămăşiţă ciu-
dată din vechime, un document mucegăit, bun de păstrat în
muzeu, neavând nici o legătură cu

noi, cu lumea de azi şi cu starea de
lucruri de azi.
Biblia, dimpotrivă, este Car
tea zilei de azi. Este Cartea lui
Dumnezeu, descoperirea Lui desă-
vârşită. Este glasul Lui vorbind fie-
căruia dintre noi. Este Cartea pentru
fiecare veac, pentru fiecare vârstă,
pentru fiecare climă, pentru fiecare
om, pentru fiecare stare socială: de
sus, de jos, bogat, sărac, învăţat, ne-
învăţat, bătrân, tânăr; cu un cuvânt,
pentru oricine. Vorbeşte într-o lim-
bă aşa de simplă, că şi un copil o
poate pricepe; şi totuşi aşa de adânc,
încât şi mintea cea mai uriaşă n-o
poate pătrunde.
Mai mult, ea vorbeşte de-a
dreptul inimii; atinge cele mai
sensibile corzi ale ei şi ale fiinţei
noastre sufleteşti. Se coboară până
la cele mai ascunse rădăcini de cu-
getare şi simţire ale sufletului; ne
judecă în totul-totului. Ea se po-
triveşte tot aşa de bine cu viaţa şi
deprinderile veacului nostru, ca şi
atunci când s-a scris. Viaţa marilor
oraşe de astăzi se oglindeşte tot aşa
de bine în paginile ei sfinte, ca odinioară Tirul şi Babilonul.
Cerul şi pământul vor trece, dar Biblia nu, pentru că în ea
este Cuvântul lui Dumnezeu.
Cele zece simboluri (asemănări)

ale cuvântului biblic
Pâinea cuvântului biblic

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci
cu orice cuvânt care iese din gura lui Dum
nezeu” (Mt 4, 4).
Această asemănare ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul,

când diavolul I-a oferit pâinea în pustie, cu gând de ispită.
Mântuitorul a respins această ispită prin cuvintele: „Nu numai
cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui
Dumnezeu” (Mt 4, 4).
Iar acest cuvânt care iese – şi a ieşit – din gura lui Dumnezeu
se află în Biblie. Mântuitorul recomandă, aşadar, Biblia ca pe
o pâine, ca pe o hrană cerească. Biblia nu e numai o carte de
învăţături bune şi folositoare, nu e numai o carte de sfaturi mo-
rale. Dacă ea ar fi numai atât, apoi ar fi trecut de mult şi ea la
vechituri; la cărţile pe care vremea le-a dat la o parte, oricât de
frumoase învăţături şi sfaturi morale cuprindeau. O, nu! Biblia
e ceva mai mult. În ea este o hrană ce vine de Sus, din cer. Ea
este o „pâine” ce vine de Sus, din cer. Ea este o „mană” căzută
de Sus, din cer. Şi, ca atare, Biblia nu trebuie numai citită, ca
orice altă carte, ci ea trebuie mâncată. Cum spune proorocul
Ieremia: „Când am aflat cuvintele Tale, le-am mâncat” (Ier
15, 16). „Şi m-am dus spre înger, zicându-i să-mi dea Cartea.
Şi el mi-a zis: Ia-o şi o mănâncă!” (Apoc 10, 9).
O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia!
Toţi câţi au aflat această hrană, toţi câţi mănâncă din această
„pâine” mărturisesc într-un glas că ei n-ar mai putea trăi fără

această mâncare cerească.
Iar la o astfel de minunată hrană poate ajunge oricine.
Când sărăcimea trece pe străzile oraşelor mari, îi lasă gura apă
după atâtea bunătăţi scumpe de mâncăruri şi băuturi ce se văd
prin ferestrele marilor prăvălii. Şi suspină că nu poate ajunge
la ele.
Dar cu mâncărurile cele duhovniceşti Dumnezeu a rânduit
altcum. Ele stau la îndemâna tuturor. Biblia – spunea un Sfânt
Părinte – este o cămară cerească plină de cele mai scumpe
mâncăruri duhovniceşti. Iar această cămară este deschisă tutu-
ror, în toată vremea. Din ea pot gusta toţi, pot mânca toţi. Din
ea poate mânca oricine, până se satură, căci aici nu se vinde cu
kilogramul.
Biblia este o hrană minunată. Pe toţi cei ce se hrănesc cu
această mâncare îi vezi cu ochii cum „cresc” şi se întăresc. Ce
bucurie e să vezi cum cresc duhovniceşte cei ce se hrănesc cu
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!
Biblia este un hambar cu grâu ceresc; un grâu care, îndată

ce ajunge la pământul inimii, încolţeşte şi face „mai întâi iarbă
verde, apoi spic şi pe urmă grâu deplin în spic”, adică roduri
de fapte bune (Mc 4, 28).
O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu! Dar
această hrană, această pâine cerească, trebuie dorită, trebuie
poftită. Noi trebuie să avem o foame de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu (Amos 8, 11). Alături de pâinea şi hrana cea trecă-
toare de care are lipsă corpul nostru, noi trebuie să simţim lipsă
de hrana de care are nevoie şi sufletul nostru, viaţa noastră cea
duhovnicească. Noi trebuie să simţim o neîncetată foame după
Am mai spus odată pilda unui cioban care se ducea la
oi cu traista împărţită în două. Într-o parte avea merinde, iar
în cealaltă o Biblie; adică mâncare şi pentru corp şi pentru
suflet. Ferice de cei care au împărţită „traista vieţii” în aceste
două părţi.
Un creştin adevărat umblă flămând după Cuvântul lui Dum
nezeu. Dar, vai, cât de puţini sunt aceştia! Lumea e plină de cei
care umblă flămânzi după
hrana lui satan, după mânca-
rea lui satan, după desfătări-
le, patimile şi păcatele acestei
lumi. Lumea e plină de mân-
cărurile lui satan şi de cei ce
aleargă ca nebuni după ele.
Doar nici într-un alt punct nu
se arată în toată grozăvenia
ei creştinătatea de nume, ca
în punctul acesta: de-a căuta
oamenii hrana lui satan şi a
se hrăni cu ea.
Să ne gândim, spre pildă, numai la cei doi idoli spurcaţi:

alcoolul şi tutunul. Milioane şi milioane de oameni se hrănesc
cu această mană diavolească. Mii şi mii de milioane de lei se
cheltuiesc pe această spurcată mâncare.
Pentru o Biblie, pentru o carte, pentru o foaie religioasă
omul nu are bani, dar pentru lucrul diavolului are.
Faţă în faţă cu cele treizeci şi două de mii de biserici ce
le avem în ţară, stau cinci sute de mii de cârciumi, care împart
hrana diavolului. Faţă în faţă cu cele câteva mii de biblii care
sunt în ţară, stau milioanele şi milioanele de scrieri murdare,
cărţi de joc etc. S-a făcut socoata că cinematografele din ţară
strâng pe an cincizeci milioane de participanţi, care îşi infec-
tează sufletul.
O, ce muncă teribilă face iadul pentru a umple lumea pe
tot locul cu mâncarea lui, cu otrava lui! Iar când se iveşte o
ofensivă contra acestui rău, oh, ce lucru şi mai dureros se poate
vedea! Cei care ar trebui să sară în ajutor aleargă să opreas-
că această ofensivă, să oprească o hrană duhovnicească, să
oprească o foaie care-L vesteşte pe Iisus Biruitorul.
O, cum aleargă
lumea după hrana pe
care o dă ea! De alt-
cum aceasta e şi fi-
resc. Omul cel lumesc
caută cele lumeşti.
Omul cel lumesc nici
nu şi-ar putea închi-
pui că ar putea trăi
fără distracţiile şi des-
fătările pe care le dă
lumea. El are senzaţia
că se satură cu această
hrană. Dar, vai, cât de mincinoasă este această săturare! Numai

după ce ai ajuns un om duhovnicesc, bagi de seamă ce otravă
grozavă era „pâinea” cea „dulce” din care mâncai.
În Australia este un fel de plantă ca şi grâul. Se cheamă
nard. E un fel de grâu sălbatic din care se poate face pâine. E
o pâine gustoasă, plăcută, care stâmpără îndată foamea. Dar!...
Dar, peste trei zile, cel care a mâncat şi s-a săturat din ea e cu-
prins de dureri şi moare în chinuri grozave.
Tot aşa este şi un fel de lut, prin India şi China, pe care
oamenii îl mănâncă pe vremuri de foamete. El satură, dar pe
urmă toţi se prăpădesc de otrava lui.
Întocmai aşa e şi cu „pâinea” pe care o dă lumea. E un fel
de „nard”, care place şi satură în aparenţă, dar pe urmă otră-
veşte şi omoară sufletul. Vai de cei care se hrănesc şi se satură
cu desfătările lumii! Ferice de cei care au ieşit din lume şi au
lăsat mâncărurile ei! Ferice de cei care se hrănesc cu Sfântul
Cuvânt al lui Dumnezeu!
Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a trezit şi ea în
ţara aceasta o foame mare de-a auzi Cuvântul lui Dumnezeu.
A trimis zeci de mii de biblii şi alte cărţi religioase în popor.
Noi, ostaşii Domnului, am spart cu Oastea ospăţul diavolului.
L-am lăsat pe satan să-şi mănânce el mâncărurile lui. Noi am
trecut la ospăţul Domnului, la masa Domnului cea încărcată
cu preadulce hrană duhovnicească. Să alergăm, iubiţi fraţi, în
toate părţile şi să aducem suflete pierdute şi flămânde la acest
ospăţ, la această masă, la această dulce mâncare!
CEL CE SE HRĂNEŞTE CU PÂINEA CUVÂNTULUI BIBLIC

VA AVEA ŞI CEALALTĂ PÂINE
Spuneam în predica dinainte că nu numai cu pâine trebuie

să se hrănească omul, ci şi cu hrană duhovnicească.
Dar va zice cineva: Foarte bine, e uşor a grăi că nu nu-

mai cu pâine va trăi omul, dar viaţa e tocmai contra; e toc-
mai o luptă aspră pentru pâine. Ba încă în punctul acesta,
Evangheliei i se aduc chiar şi învinuiri. Socialismul, comu-
nismul mustră Evanghelia că nu se ocupă destul cu pâinea, cu
starea materială a omului. Ei spun: Pâine mai întâi, bunăstare
materială mai întâi, pentru că unor oameni flămânzi în zadar
le vorbeşti, degeaba le vorbeşti despre pâinea şi mâncarea

cea duhovnicească.
Dar Evanghelia ţine şi aici calea cea dreaptă, cea adevărată.
Învinuirile ce i se aduc sunt fără temei. Evanghelia nu spune că
poţi trăi fără pâine. Evanghelia nu spune că nu trebuie să umbli
după pâinea cea de toate zilele. Dimpotrivă, prin Adam ni s-a
lăsat şi nouă, tuturor, testamentul să ne scoatem cu trudă pâinea
din pământ. Să ne câştigăm cu trudă traiul vieţii. Dar Evanghelia
apasă aici adevărul că nu numai cu această pâine va trăi omul.
Că nu numai acesta este rostul vieţii omului, ca el să aibă pâine,
îndestulare şi bunăstare. Ci omul trebuie să trăiască aşa după
cum este făcut. Avem corpul acesta trecător? Să-i dăm şi lui ce i
se cuvine: pâine, haine etc. Avem şi un suflet în noi? Să-i dăm şi
lui ce i se cuvine: pâine şi grijă duhovnicească.
Iar aici Mântuitorul a ridicat cumpăna: Căutaţi mai întâi
Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă
(Mt 6, 33). Adică între cele două griji ce le aveţi – grija de corp
şi grija de suflet – căutaţi mai întâi grija de cele sufleteşti, şi
asta va aduce apoi o binecuvântare, ca să aveţi şi toate celelalte
ce ar lipsi traiului vieţii. Sau, invers: în zadar veţi căuta cele
trecătoare; toate vă vor merge prost, până nu veţi căuta mai
întâi cele netrecătoare.
În punctul acesta, Domnul ne-a lăsat o Evanghelie mărea-
ţă. Este Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni (Mt
14, 14-22).
Cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă flămânzi după
Cuvântul lui Dumnezeu. Plecaseră după Domnul într-un loc
„pustiu, departe de sate”. Nu se mai săturau de învăţăturile Lui.
Dar a venit seara. „Iar, când s-a înserat, învăţăceii s-au
apropiat de El şi I-au zis: Locul acesta este pustiu şi vremea,
iată, a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi
cumpere mâncare.”
Desigur, în seara aceea, se va fi ridicat, în toată puterea ei,

şi problema pâinii. „Frumos grăieşte Învăţătorul nostru – îşi
vor fi zis Apostolii – numai că gloata aceasta are lipsă de pâine.
Pâinea! Aceasta-i o problemă ce nu poate fi dezlegată numai
cu învăţături frumoase.” Şi, pe de altă parte, gloata însăşi ar fi
putut zice: „Frumos învaţă Omul acesta… să-L tot asculţi…
numai că, iată, acum nu avem ce mânca. Pâinea, pâinea – tot
aceasta rămâne capul lucrului”.
Dar Mântuitorul a stat în mijloc şi a dezlegat şi problema
aceasta pentru toate timpurile. „Gloata nu trebuie să meargă
prin sate după pâine – le-a răspuns Iisus Apostolilor. După
Mine a plecat, Eu trebuie să am grijă. Flămânzi au umblat oa-
menii după Cuvântul Meu, a Mea este grija să le dau acum şi
să mănânce”. Şi a luat Mântuitorul cinci pâini şi doi peşti, le-a
binecuvântat şi „au mâncat toţi şi s-au săturat”.
Ce lucru minunat se vede aici! Gloata umbla flămândă
după Cuvântul lui Dumnezeu. Gloata se săturase mai întâi de
«pâinea» Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum Mântuitorul o

satură şi cu pâinea cealaltă. Gloata celor cinci mii simţise mai
întâi foamea cea sufletească, şi pe urmă Mântuitorul a avut
grijă şi de foamea lor cea trupească.
Aşa e şi cu pâinea cuvântului biblic. Toţi cei care umblaţi
flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu, toţi cei care vă hră-
niţi cu pâinea cuvântului biblic, veniţi în pustie să vedem cum
satură Domnul în chip minunat pe cei care umblaseră după
Cuvântul Lui! Domnul are grijă de toate lipsurile noastre,
când petrecem lângă Cuvântul Lui şi ne hrănim din Cuvântul
Lui. Minunea cu săturarea celor cinci mii se petrece şi în viaţa
noastră.
Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu, când
umbli ca un nebun după Domnul, să asculţi cuvintele Lui, când
una-două eşti tot cu capul şi cu inima în Biblie, atunci simţi
cum Domnul, în chip minunat, are grijă şi de toate lipsurile tra-
iului tău. Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu,
lumea zice că umbli „pustiu”. Da, aşa este! Numai că acesta
este „pustiul” cel binecuvântat în care Domnul îţi împarte şi ţie
„peşte” şi „pâine”. El binecuvântează şi pumnul tău de făină şi
îţi umple urciorul cu untdelemn, încât însuţi te minunezi.
Eu am cunoscut la ţară o văduvă săracă, având şase copii,
fără avere şi fără nici un sprijin decât o biată pensie de război.
Mergând în casa ei să-i duc un mic ajutor, am întrebat-o:
– Cu ce trăieşti? Cu ce-ţi hrăneşti şi îmbraci copiii?
– Cu Psaltirea aceasta – mi-a răspuns femeia. Mă rog de
trei ori în zi şi în fiecare seară până noaptea târziu, şi Domnul
îmi trimite ajutor de unde nici nu gândesc. Chiar săptămâna
aceasta, mi se gătase pâinea. Ce era să fac? Mi-am lungit cea-
sul de rugăciune până după miezul nopţii. Şi tocmai când să
mă culc, aud că bate cineva la fereastră. „Cine-i? Ce vrei?”
„Eu sunt N. N., cel care ţi-am adus odată nişte grâu. Acum
vin cu căruţa de la ţară şi m-am gândit să-ţi mai dau ceva aju-
tor. Că mi-a mers foarte bine în calea aceasta de ţară şi, dacă
Dumnezeu mi-a ajutat, m-am gândit să te ajut şi eu, că eşti o
femeie săracă şi necăjită… De data asta, uite, îţi las un sac
întreg de grâu.”
O, cum poartă grijă Domnul şi azi tuturor celor care caută
mai întâi Împărăţia Lui!
În ziua cea mare a Cincizecimii, când Împărăţia lui
Dumnezeu se coborâse între cei trei mii, ne spune Scriptura
că „nu era nici unul care să ducă lipsă de ceva” (Fapte 4, 34).
Dar oamenii de azi nu caută mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu, n-o caută deloc, şi de aceea nu mai scapă de mize-
rii şi greutăţi.
Ziarele aduc mereu ştiri despre cei care se sinucid din ca-
uza mizeriei şi despre unii care mor de foame. Dar nici unul
din cei care au murit cândva de foame sau şi-au făcut moarte
din cauza mizeriei nu s-a aflat să fi murit cu Noul Testament în
buzunar. Încă despre nimeni nu s-a aflat să fi murit de foame
cu capul aplecat pe Biblie.
„Credincios este Cuvântul lui Dumnezeu”. „Nu am văzut
pe cel drept părăsit şi nici pe el, nici pe urmaşii lui cerşind
pâine” (Psul 36, 25).
Nu am văzut şi nu va vedea nimeni pe vreun credincios
murind de foame. „Căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în
somn” (Psul 126, 2).
Deci, fratele meu, hrăneşte-te în linişte din Cuvântul lui
Dumnezeu! Domnul are grijă şi de lipsurile traiului tău. Umblă
flămând după Cuvântul lui Dumnezeu şi le vei avea pe toate. Şi
cheamă-i şi pe alţii în gloata celor cinci mii, ca să simtă şi ei mi-
nunea cum Domnul sporeşte „pâinea” şi „peştele” din casa lor.
Slăvit să fie Domnul!
Apa cuvântului biblic

„Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape. Veniţi
şi cumpăraţi fără bani şi fără plată” (Is 55, 1).
În şcoala Bibliei am vorbit mai înainte despre pâinea cu-

vântului biblic. Dăm acum o altă minunată asemănare cu care
se recomandă Cuvântul lui Dumnezeu: asemănarea cu apa.
Cuvântul lui Dumnezeu se recomandă şi ca o apă; ca o apă
ce satură setea sufletului.
„Nu numai cu pâine va trăi omul” – a zis Mântuitorul.
Dar tot aşa s-ar putea zice: Nu numai cu apă se va sătura omul.
Şi sufletul îşi are setea lui, însetoşarea lui. Aceasta e setea
de care vorbea proorocul Amos: setea de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu (Amos 8, 11); setea de a bea şi de a te adăpa din
În dragostea şi iubirea Sa pentru noi, bunul Dumnezeu
S-a îngrijit şi de setea asta. S-a îngrijit să ne dea apă şi pentru
setea asta. Biblia este o fântână a lui Dumnezeu în lume. Este
fântâna cea plină cu apa cea scumpă ce satură setea sufletu-
lui. Izvorul care umple această fântână ţâşneşte de-a dreptul
din cer.
Biblia este fântâna lui Dumnezeu care strigă spre noi:
„Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape!”. Ea ne cheamă pe toţi.
Căci toţi avem nevoie de „apa” ei. Toţi avem – şi trebuie să
avem – o sete mare de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu şi a ne
adăpa cu el.
Şi, precum „pâinea” Cuvântului, aşa şi „apa” Cuvântului

ni se dă gratis. Ni se îmbie fără bani şi fără plată. De la noi se
cere numai atât: să ne luăm de-a gata. Să mâncăm „pâinea” şi
să bem „apa”.
Dar, pe lângă asta, totuşi se mai cere ceva de la noi. Să

simţim foamea şi setea după Cuvântul lui Dumnezeu. Să sim-
ţim că nu putem trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu. Să aflăm şi
să simţim că lumea nu are nici „o coajă de pâine” şi nici „un
picur de apă” pentru sufletul nostru. Să simţim că şi sufletul
îşi are setea lui şi apa lui. Şi lumea nu poate stâmpăra această
sete. Lumea îşi are şi ea „apa” ei şi „băuturile” ei, multe-multe.
Lumea e ca o uriaşă cârciumă, plină cu cele mai dulci şi
îmbătătoare băuturi. Dar nici una nu satură setea sufletului.
Dimpotrivă, îmbolnăveşte sufletul şi-l otrăveşte.
În Biblie este unul care a băut din toate apele şi băuturile
lumii.
Băut-a înţeleptul Solomon din toată înţelepciunea lumii;
băut-a din toate dulceţile lumii; băut-a până s-a îmbătat din
toate plăcerile lumii; băut-a din toată gloria lumii; băut-a din
tot ce i-a putut da lumea. „Tot ce i-au poftit ochii, le-a dat”
(Ecl 2, 10). Şi… pe urmă, totuşi, a strigat: „Deşertăciune,
amărăciune şi nebunie sunt toate” (Ecl 2).
Aşa păţesc şi vor păţi toţi cei care însetoşează după băutu-
rile lumii. Amărăciune şi pieire le va fi pe urmă această băutură
înşelătoare şi de suflet pierzătoare.
Ferice de cei care se adapă din Cuvântul lui Dumnezeu şi
beau zilnic din fântâna cea mare a Bibliei. Şi nu le mai place
altă apă decât apa aceasta. Şi nu mai umblă după băuturi pe la
cârciumi, ci se „îmbată” de Cuvântul lui Dumnezeu.
„Toţi cei însetaţi, veniţi la ape!” Ce chemare dulce! Căci
poţi fi însetoşat în multe feluri. „Fericiţi sunt cei ce înseto-
şează după dreptate” zicea Mântuitorul. Fericiţi cei ce înse-
toşează după adevăr, după mântuire. Ferice de sufletul care se
trezeşte în seceta şi pustiul păcatului şi începe a însetoşa după
Dumnezeu, după mântuire. Se trezeşte în el, cu putere, setea
după „apă”, după viaţă. Ce dulce se aude atunci chemarea:
„Cei însetaţi, veniţi la ape!”… Ferice de sufletul care simte

setea şi aude această sfântă chemare!
Dacă însetează cineva…

„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului,
Iisus a stătut în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva,
să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine din inima lui vor
curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (In 7, 37-38).
*
„...Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» şi cine aude să zică:
«Vino!» Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii
fără plată” (Apoc 22, 17).
„TOŢI CEI ÎNSETAŢI VENIŢI LA APE!” (IS 55, 1)
Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu ca mântuirea să nu fie

un lucru încurcat. Să nu fie ceva încurcat şi încuiat cu zece
lacăte.
Mântuirea e darul ce ţi se dă de îndată ce îl ceri cu dor şi
dorinţă fierbinte. Începutul mântuirii e foamea şi setea care ca-
ută „pâine” şi „apă” pentru suflet. Iar mântuirea e pâinea şi apa
vieţii care ţi se dau îndată din belşug. „Dacă însetează cineva,
să vină la Mine şi să bea” (In 7, 37). Toate darurile mântuirii
sunt daruri descuiate, sunt o cămară descuiată din care foamea
şi setea noastră pot lua oricând şi oricât le trebuie.
Aşa e şi darul şi ajutorul cel mare al mântuirii noastre:
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia e o fântână cerească
plină cu apa vieţii şi deschisă tuturor. Ca să poţi lua din ea, îţi
trebuie un singur lucru: sete. Îţi trebuie „o foame şi o sete de-a
auzi Cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11).
Biblia nu e fântână încuiată. În faţa celor însetaţi după

Cuvântul lui Dumnezeu – Dumnezeu n-a pus o fântână încu-
iată. În faţa celor în care s-au trezit „foamea şi setea de a auzi
Cuvântul lui Dumnezeu” – Dumnezeu n-a pus o fântână încu-
iată, ci a pus fântâna descuiată a Bibliei.
Şi totuşi mai sunt încă atâţia şi atâţia care umblă să încuie
fântâna Bibliei. În ţara mea, fântâna descuiată a Bibliei e privi-
tă ca o primejdie pentru popor.
La noi, strigă toţi pe toate drumurile: „Nu daţi Biblia, fără
pregătire, în mâna poporului!… Se rătăceşte poporul, citind
Biblia de capul lui”. Foarte bine! Dar se ridică întrebarea: Păi,
cum se poate rătăci poporul, citind Biblia, când în fiecare sat
şi sătuleţ există câte un preot, un învăţător şi un tâlcuitor al
Scripturilor? Căci doar acesta trebuie să fie preotul. Doar asta-i
meseria lui. Biblia e plugul lui.
Adevărul însă – trist şi dureros – e că prea puţini preoţi
plugăresc cu Biblia. Prea puţini se ocupă cu Biblia. Prea puţini
ajută poporul în citirea şi înţelegerea Scripturilor. Toţi însă stri-
gă cu glas mare că Biblia e primejdioasă pentru popor. Şi toţi
umblă să înlăture această primejdie, cu… lacătul, cu oprirea
intrării Bibliei în popor.
„Călătorind odată prin Bărăgan – îmi spunea un prieten
– am văzut într-un loc un lucru ciudat. O turmă de vite stătea
însetată în faţa unei fântâni încuiate. Un copil care stătea lângă
vite spunea că fântâna e încuiată de... păstorul vitelor, pentru
că are apă prea puţină şi vin prea mulţi la adăpat. Păstorul însă,
având cheia fântânii la el, apucase a întârzia pe la o cârciumă
din apropiere… Şi, astfel, vitele răbdau de sete lângă fântâna
încuiată.”
O, Doamne Iisuse, păzeşte-ne pe noi, preoţii, păstorii oilor
Tale, de o astfel de situaţie de „a lua cheia cunoştinţei” – cheia
Bibliei –, neintrând nici noi în ea şi nelăsându-i să intre nici pe
cei ce vor să intre; necercetând Scripturile nici noi şi nelăsân-

du-i nici pe alţii să le cerceteze.
Ciudat lucru se petrece, de altcum, cu Biblia asta! Învăţaţii
nu citesc Biblia, fiindcă sunt prea învăţaţi. Poporul nu trebuie
să o citească, pentru că nu e destul de învăţat şi s-ar putea rătă-

ci. Iar, de altă parte, nici preoţii nu o prea citesc. Dar atunci, o,
Doamne Sfinte, pentru cine a fost lăsată această Carte Sfântă?
Pentru cine a lăsat Dumnezeu această Carte a Lui? Cui să mai
dăm această Carte să o citească?…
O, cât de meşter e diavolul pentru a scoate Biblia din cir-
culaţie!
Toţi cei însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu, veniţi, dar,
fără teamă la fântâna Bibliei şi beţi din Cuvântul lui Dumnezeu
cât vă trebuie! Luaţi şi beţi cât vă trebuie, „fără bani şi fără pla-
tă” (Is 55, 1). Beţi – cum zice Sfântul Ambrozie – din ambele
potire: şi din al Vechiului Testament şi din al Noului Testament,
pentru că din ambele Îl beţi pe Hristos.
Iubitul meu! Lasă apele şi băuturile cele trecătoare ale
acestei lumi şi vino la fântâna Bibliei! Vino la apa vieţii! Vino
însetat la fântâna Bibliei şi bea şi vezi cât de minunată este
apa aceasta! Vei bea şi vei simţi cum ţi se satură şi ţi se desfată
sufletul cu această apă a Lui, ce vine din Patria Lui, din cer.
Iubitul meu! Dacă n-ai încă Biblia în casa ta, cumpără-ţi
îndată această Carte Sfântă. Cu un preţ mic poţi avea o Biblie
întreagă, o carte nepreţuită, o comoară nepreţuită.
Nu te mai lăsa, iubitul meu, nici o clipă fără Biblie, căci
cea mai binecuvântată clipă din viaţa unui om este când intră
Cuvântul lui Dumnezeu în casa lui, în inima lui, în viaţa lui.
Ploaia cuvântului biblic (Is 55, 10-11)

Ce putere tainică este în Cuvântul lui Dumnezeu! Nici
un alt cuvânt din această lume nu are puterea pe care o are
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie. Iar această putere ne-o
arată şi ne-o recomandă Însuşi Dumnezeu. Însuşi El ne spune
despre Cuvântul Lui că este ca o ploaie aducătoare de roadă:
„Precum ploaia şi zăpada se coboară din cer şi nu se mai în-
torc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să odrăslească… tot aşa
şi Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la
Mine fără rod, şi va face voia Mea” (Is 55, 10-11).
Ce minunată asemănare! Cu adevărat aşa este Cuvântul
lui Dumnezeu: o ploaie binecuvântată.
Ce binecuvântare este ploaia pentru pământ, pentru ogoa-
re, pentru pomi, pentru tot ce trăieşte şi vieţuieşte pe pământ!
Totul are lipsă de ploaie şi totul ar pieri fără acest dar ceresc.
Aşa este ploaia cuvântului biblic. Un dar de viaţă fără de
care nimic nu poate trăi şi nu poate rodi. Un dar de Sus care
aduce putere de viaţă şi rodire.
În lume se găsesc ape şi de râuri, şi de lacuri, şi de fântâni.
Dar, pentru rodire, apa aceasta niciodată nu poate face ceea ce
face apa ce cade din cer: ploaia. O grădină sau un ogor, udat
numai cu apă de fântână, niciodată nu va da roada pe care o dă
un ogor udat cu ploaia de sus. De ce? Pentru că s-a constatat că
ploaia ce cade din cer are ceva deosebit, ceva ce nu are nici o
apă de pe pământ. Are tocmai acel ceva ce face rodul şi ajută
odrăslirea şi rodirea.
Aşa e şi Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt şi pe pământ des-

tule „ape” bune de cărţi, de învăţături, de sfaturi, de îndrumări
utile, dar „apa” aceasta niciodată n-are puterea pe care o are
„apa” ce cade de Sus din cer: ploaia cuvântului biblic.
Vezi câte un om învârtoşat cu totul în păcate şi fărădelegi.

Vânturile ispitelor şi păcatelor au uscat cu totul ţarina inimii
lui. Te apropii de el prin cuvântul tău, cu sfatul tău; nu prinde
nimic. Nu poţi face nimic. Dar când cade peste el, peste pă-
mântul inimii lui, ploaia cea binecuvântată a Cuvântului lui
Dumnezeu, deodată vezi cum se moaie „pământul” şi prinde
putere şi dă rod şi rodire.
Când cade ploaia învăţăturilor şi a sfaturilor noastre,
„ogoarele”, de regulă, stau uscate, pe loc. Dar când se revarsă
ploaia cuvântului biblic, totul înverzeşte şi rodeşte.
Este acesta un adevăr ce se poate vedea şi constata ori-
când. Atrageţi pe un om lumesc în şcoala cea mare a Bibliei,
sub ploaia cuvântului biblic, şi veţi vedea îndată marea minune
a schimbării vieţii lui. Biblia îl schimbă pe om, pentru că în ea
există ploaia cea binecuvântată care adapă „pământul” şi îi dă
dar şi putere de rodire.
Este acesta un adevăr ce se poate vedea în- tr-un chip mare
şi minunat şi la Oastea Domnului. Plouat-au în ţara asta des-
tule ploi de conferinţe, de sfaturi, de biblioteci, de „Astre”,
de „Ligi”, de „Case culturale”, de vorbiri, de predici chiar –
şi totuşi roadele nu s-au prea arătat. Dar când a venit Oastea
Domnului şi a slobozit peste ţara asta, cu mai multă putere,
ploaia cuvântului biblic – deodată ogoarele şi câmpurile sufle-
teşti din ţara asta au început să înverzească, să înflorească şi să
dea roade bogate de viaţă nouă.
Slăvit să fie Domnul! În 15 ani de Oaste am împărţit în
popor aproape 100 de mii de biblii. Iar ploaia acestor biblii nu
se va întoarce fără rod. A plouat şi peste pământul ţării mele,
şi roadele se arată în toate părţile. „Ţărănimea cea nouă” este
rodul acestei ploi. Pe meleagurile ţării mele înfloresc florile,
înfrunzesc pădurile, înverzesc câmpiile, leagă holdele şi roduri
bogate se arată în toate părţile.
Slăvit să fie Domnul! „S-a vărsat apă şi în pustia şi ţara

cea fără de apă” (Is 35, 1).
Ploaia aceasta este cea mai mare izbândă a Oastei Dom
nului şi cea mai mare bucurie şi mângâiere a mea. De acum,
slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace… ploaia Cuvântului
Tău nu se va întoarce fără rod.
Dragă cititorule! Simţi că se observă secetă şi uscăciune în
ogorul vieţii tale? Lasă ploaia cuvântului biblic să cadă peste
el! Cumpără-ţi o Biblie, citeşte cu stăruinţă şi rugăciune în ea,
stai sub ploaia Cuvântului – şi te vei mira tu însuţi de marea
şi minunata schimbare ce se va face în via-ţa ta. Te vei mira tu
însuţi de roadele ce le vei vedea răsărind pe urma acestei ploi
binecuvântate.
„APA VIEŢII” ŞI „APA MORŢII”
Ce carte binecuvântată este Biblia! Şi ce multe şi nesfâr-

şite sunt binecuvântările ei! Biblia este un izvor de apă vie ce
va curge mereu până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor
ce se adapă din ea: pace, mângâiere, tărie, putere, har, viaţă,
mântuire.
Biblia este un izvor ce curge din cer. Prin Biblie se scurge
o apă ce vine din cer. De aceea este atâta putere în Cuvântul lui
Dumnezeu din Biblie.
Biblia e fântâna lui Dumnezeu lăsată aici pe pământ să se
adape din ea toţi oamenii. Ea îi strigă pe toţi: „Veniţi la ape!
Voi cei însetaţi, veniţi la ape! (Is 55, 1)… Gustaţi din apele
mele şi veţi afla pe Dumnezeu!”
Nici un suflet nu se poate lipsi de apa cea vie din Biblie.
Biblia trebuie să fie o necesitate a vieţii noastre, întocmai ca
apa ce o bem.
Puţini sunt însă acei ce însetează după această apă. Puţini

sunt cei ce doresc aşa cum doreşte „cerbul” această apă (Ps
41, 1). Ilustraţiile din paginile următoare spun totul. E vor-
ba de „Apa vieţii” (Biblia) şi „apa morţii” (alcoolul); de Apa
Domnului şi de apa diavolului; de Duhul lui Dumnezeu şi de
duhul cel rău. E vorba de a alege între aceste „ape”; şi iată ce
aleg cei mai mulţi creştini!
O, ce lucru grozav se petrece în creştinătatea de azi! Pentru
Biblie, pentru Cartea lui Dumnezeu, pentru Apa cea vie omul
n-are plăcere. Şi n-are nici bani. Când e vorba de Cuvântul
lui Dumnezeu, e criză grozavă. Dar pentru lucrul diavolului
omul tot are bani. Când e vorba de alcool şi băuturi, pungile se
deschid. Cu toată criza, s-a făcut socoteala că se beau şi acum
10 miliarde lei pe an. Auziţi! Zece mii de milioane de lei pe an
pentru „apa” diavolului!
Şi, cu toată criza, se fumează alte 7-8 miliarde pe
an. Dar când e vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, când
e vorba de pâinea şi apa sufletului, e criză grozavă.
Există sate cu câte 7-8 cârciumi şi cu câte 10-20 cazane de
fiert rachiu, dar fără nici o Biblie. În fiecare sat, fie cât de
mic şi sărac, se cheltuiesc anual câteva zeci de mii pe bău-
turi şi tutun, dar pentru Cartea lui Dumnezeu şi Cuvântul lui
Dumnezeu, e criză grozavă!
Ca o „sabie” este Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie (Evr
4, 12). Mântuitorul spunea că „acela ce n-are sabie să-şi cum-
pere” (Lc 22, 36). Însă creştinul de azi îşi cumpără tutun şi
rachiu. Îşi cumpără „sabia” alcoolului cu care îşi junghie su-
fletul.
Făclie este Cuvântul lui Dumnezeu, zicea psalmistul (Ps
118). Însă făclia creştinului de azi e pipa şi ţigara.
Dulce ca mierea este Cuvântul lui Dumnezeu (Ps 118,
103), însă creştinul de azi caută „mierea” cea de la cârciumă.
Apa vieţii (Biblia)
„Toţi cei însetaţi veniţi şi beţi” – ne strigă mereu Bunul Dumnezeu (Is 55, 1).
Biblia este o fântână minunată, o apă minunată, apa vieţii. Cât de puţini sunt
însă cei ce însetează şi se adapă din apa aceasta!
Apa morţii (alcoolul)
...Cât de mulţi sunt însă cei care se adapă din fântâna cealaltă, din fântâna bă-
uturilor şi a cârciumilor. La fântâna diavolului dă năvală toată lumea, ca să bea
apa morţii. Iar cei ce aleargă la apa asta şi o beau sunt cu toţii „creştini botezaţi
cu apă şi Duh Sfânt”.
Cercetaţi Scripturile! – zicea Mântuitorul (In 5, 39), dar

creştinul de azi cercetează cârciumile, cărţile de joc, băuturile
şi petrecerile… O! Ăsta nu mai e creştinism, ci curat păgâ-
nism!
Un popor – zicea un învăţat – trebuie judecat după atitu-
dinea ce o are faţă de Biblie. Apoi, în lumina acestei judecăţi,
noi, românii, trebuie să ne aplecăm capul cu ruşine.
Într-o ţară cu 500 mii cârciumi şi cu miliarde cheltuite pe
alcool şi tutun, nu afli Biblia nici în zece la sută din casele oa-
menilor. Ce lucru îngrijorător!
Şi totuşi un început de bine s-a făcut şi aici. Este împropri-
etărirea poporului cu Biblia pe care a făcut-o Oastea Domnului.
Focul cuvântului biblic

„Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc?...” (Ier 23, 29).
Cuvântul meu nu este el, oare, ca un foc? zice Domnul.”
Iată, Însuşi Dumnezeu Îşi aseamănă cuvintele Sale cu fo-
cul. Foc este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi toţi care citim şi ne
hrănim cu acest Cuvânt cunoaştem acest foc. Ne-am încălzit şi
ne încălzim cu el. L-am simţit şi-l simţim mereu.
Biblia este o Carte caldă; o Carte fierbinte. Cuvântul lui
Dumnezeu din Biblie este cald şi are puterea de a încălzi, de a
aprinde. Biblia are foc în ea. Are un foc deosebit despre care
David simţea şi spunea că „i-a aprins rărunchii”. Biblia are
un foc care aprinde inima şi viaţa. Şi e firesc să fie aşa. E ex-
plicabil să fie aşa, pentru că Autorul Bibliei este Duhul Sfânt,
iar Duhul Sfânt este foc, căldură, clocot. Orice copil al lui
Dumnezeu care citeşte Biblia se întâlneşte în ea cu Focul cel
Ceresc. Orice copil al lui Dumnezeu care citeşte Biblia, aple-
cat în rugăciune, stă mereu sub botezul limbilor de foc. Aşa se
explică de ce un creştin cititor în Biblie, un creştin biblic, este
un om aprins pentru cele sufleteşti, este un „nebunatic”, este
mereu în clocot. Biblia este o magazie de foc ceresc, şi cine
intră în ea se aprinde.
Nici o altă carte din lume n-are puterea ce o are Biblia de
a-l aprinde pe om, de a-l încălzi, de a-l însufleţi şi de a-l face
nebun pentru Domnul şi sufletul său. Nici o altă carte nu poate
face acest lucru, pentru că nici o altă carte din lume n-are focul
ce-l are Biblia: Focul cel Ceresc, Focul Duhului Sfânt.
Un creştin este – trebuie să fie – mai presus de toate un

om cald, un aprins, un om în clocot. Dar acest creştin aprins
poate fi numai cel care se aprinde mereu şi cu focul cuvântului
biblic.
„Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc?... – zice
Domnul”. Iată focul care ne trebuie pentru întreţinerea „căldu-
rii” noastre, ca să fim nişte creştini calzi şi aprinşi! Un creştin
biblic este un om aprins, veşnic înflăcărat pentru cele sufle-

teşti, veşnic în clocot. Dar îndată ce slăbeşte cu citirea Bibliei,
cu râvna, îl vezi cum se răceşte, îl vezi cum ajunge şi el un
„căldicel”, ba chiar rece de tot. Răceala creştinilor de azi vine
tocmai pentru că nu se apropie de Biblie, pentru că nu se apro-
pie de focul cuvântului biblic.
Pentru satan şi împărăţia lui nu este nimic mai primejdios
decât un creştin aprins, un creştin în clocot. De aceea, satan
umblă şi el cu „foc” după oameni; umblă cu „focul” lui. Focul

lui satan este: alcoolul, cârciumile, petrecerile, desfătările şi
toate patimile cele rele. Şi, o, cum aleargă lumea la acest foc!
Şi, o, cum se încălzeşte şi se aprinde lumea cu acest foc! Nu-l
poţi apropia pe om de focul din Biblie, dar se duce nebuneşte
la focul lui satan. Satan a umplut lumea cu focul lui. Şi e plină
lumea de cei care ard şi se prăpădesc în acest foc pierzător de
suflete. Domnul strigă din cer de sus: „Foc este Cuvântul Meu!
Aprindeţi-vă cu el!” Dar, drept răspuns, jos, în lume, creştinul
se aprinde cu focul lui Satan. Satan e viclean mare. El nu se
mulţumeşte să-l răcească pe om faţă de cele sufleteşti. Ci, după
ce l-a răcit, îl aprinde cu focul lui. Şi-l ţine în clocotul lui. Suflă
mereu în focul cel rău cu care l-a aprins pe om.
De cele mai multe ori, satan schimbă focul, şi, dintr-un om
care ardea pentru Dumnezeu, face un om care arde pentru piei-
re. În locul Focului Ceresc pune focul lui drăcesc. O, e grozav
să vezi pe un copil al lui Dumnezeu cum îşi schimbă focul!
Eu am cunoscut un ostaş care ardea pentru Domnul, iar
după doi ani ardea pentru diavolul.
Îndeosebi, voi, tinerilor, privegheaţi mereu, căci mai ales
după voi umblă satan să se apropie cu focul lui. Pentru voi e o
îndoită biruinţă când vă cuprinde Focul cel Ceresc. Când focul
tinereţii voastre e botezat cu Focul cel Ceresc, atunci voi puteţi
face lucruri mari şi minuni mari.
Tineri, bătrâni, fraţi şi surori, apropiaţi-vă cu toţii de focul
cuvântului biblic, ca să luaţi foc, căldură şi mântuire!
Pâinea, apa şi focul cuvântului biblic

Ce carte binecuvântată este Biblia! Este Cartea pe care
a scris-o Însuşi Dumnezeu. Şi pe care o recomandă Însuşi
Dumnezeu. În Biblie sunt 10 asemănări prin care Dumnezeu
Îşi recomandă Cuvântul Său. În fruntea acestor asemănări stau
însă cu deosebire aceste trei: Dumnezeu Îşi aseamănă Cuvântul
Său cu pâinea, cu focul şi cu apa.
…Ce minunat! Însuşi Dumnezeu ne spune: Cuvântul Lui
e ca pâinea, ca focul şi ca apa.
Pâinea, focul (în care e şi lumina) şi apa sunt cele trei ele-
mente, fără de care nu este viaţă şi nu poate trăi nici un fel de
vietate. Luaţi aceste trei elemente de pe pământ, şi pământul
va rămâne o planetă moartă, o lume moartă. Scoateţi dintr-o
casă pâinea, focul şi apa – şi casa aceea şi toţi dintr-însa au
murit. Luaţi unui om pâinea, focul şi apa; l-aţi omorât, i-aţi
luat viaţa. Pâinea, focul şi apa sunt cele trei daruri scumpe care
ne dau viaţa şi ne-o întreţin.
Şi acum ce ne spune Dumnezeu? Ne spune lămurit că şi
viaţa cea sufletească îşi are cele trei elemente ale ei: pâinea,
focul şi apa.
Iar aceste trei elemente sunt Cuvântul lui Dumnezeu, fără
de care omul nu poate trăi sufleteşte.
Dumnezeu ne spune lămurit că nu numai cu pâine va trăi
omul, ci trebuie să se hrănească şi cu pâinea cuvântului biblic.
Şi ne spune Dumnezeu că este Cuvântul Lui ca un foc care ne
aprinde, ne încălzeşte şi ne luminează viaţa cea sufletească. Şi
ca o apă e Cuvântul Lui, o apă care adapă setea sufletului. Şi se

coboară din cer peste ţarina inimii noastre ca o ploaie făcătoare
de roduri.
Ei, şi dacă ne uităm în lume, ce vedem? Din viaţa sufleteas-
că a oamenilor lipsesc tocmai aceste trei elemente: pâinea, focul
şi apa Cuvântului biblic. Vedem o lume moartă, o viaţă moartă,
tocmai fiindcă lipsesc cele trei elemente: pâinea, focul şi apa.
„Precum ploaia şi zăpada se pogoară din cer, şi nu se mai întorc înapoi, ci udă
pământul şi-l fac să odrăslească… tot aşa şi Cuvântul Meu, care iese din gura
Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea” (Is 55, 10-11).
Cuvântul lui Dumnezeu nu a ajuns încă o „pâine”, un „foc”, o

„apă” pentru orice suflet de creştin, pentru aceea sunt atât de
puţini creştinii care trăiesc şi biruie.
Ah, ce lucru grozav se vede azi în lume! Strânge omul bu-
cate, strânge lemne, strânge hrană pentru corp. Dar de pâinea
şi hrana cuvântului biblic nici habar n-are.
Vai de casa în care nu există pâine, apă şi foc! Vai de casa
din care lipsesc pâinea, apa şi focul cuvântului biblic! Vai, ce
lucru grozav se poate vedea în lume! De sus, din cer, Domnul
Dumnezeu strigă: Pâine este Cuvântul Meu, hrăniţi-vă cu el!
Dar, drept răspuns, omul strânge totul numai pentru gură şi
stomac.
Şi strigă Domnul de sus: Apă este Cuvântul Meu, adăpaţi-
vă cu ea, beţi din ea! Dar, drept răspuns, omul se adapă şi se
îmbată cu rachiu.
Şi foc este Cuvântul Meu, strigă Domnul de sus! Încălziţi-
vă cu el, aprindeţi-vă cu el! Dar, drept răspuns, omul se încăl-
zeşte şi se aprinde cu petrecerile, cu dragostea lumească, cu
politica etc...
Omule dragă, tu te îngrijeşti să ai pâine, foc şi apă în
casa ta. Şi bine faci. E o datorie acest lucru. Dar eu te în-
treb: De ce nu te îngrijeşti să ai pâine, foc şi apă şi pentru
sufletul tău? De ce n-ai şi Biblia în casa ta? Omule dragă,
eu te rog fă-ţi tu socoata cât dai într-o singură iarnă pentru a
avea pâine, lemne şi foc în casa ta. Desigur, socoata va arăta
câteva mii de lei. Iar pentru ca să ai şi pâinea, focul şi apa
cuvântului biblic, nu te înduri să-ţi cumperi o Biblie. Cu pu-
ţini lei îţi poţi cumpăra pentru o viaţă întreagă pâine, apă şi
foc duhovnicesc. Şi nici măcar atât nu vrei să faci? Bagă de
seamă, omule! Cuvânt nu vei avea în Ziua Judecăţii că n-ai
putut avea o Biblie, când pentru cele trecătoare ai cheltuit
zeci de mii de lei.
Şi ia seama, omule, chiar dacă nu ştii să citeşti, tu tot nu

vei avea un răspuns deplin în Ziua Judecăţii. Căci la Oastea
Domnului au învăţat carte atâţia şi atâţia de dragul Bibliei, de
dragul de a se hrăni din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, cum ei au
putut face acest lucru, îl poţi face şi tu.
FRAŢII MEI!
Din nici o casă a noastră să nu lipsească pâinea, focul şi

apa cuvântului biblic!
Şi să strigăm peste tot, tuturor, să nu mai stea nimeni fără
pâine, foc şi apă în casă. Oriunde mai vedeţi o casă fără pâine,
foc şi apă – daţi asalt, daţi năvală, iubiţii mei fraţi, asupra ei
şi nu slăbiţi atacul până nu va avea şi casa aceea pâine, foc şi
apă.
Sămânţa cuvântului biblic

În cunoscuta pildă cu semănătorul, Domnul Iisus a asemă-
nat Cuvântul lui Dumnezeu cu sămânţa: „Ieşit-a semănătorul să
semene sămânţa…”. Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, zi-
cea Mântuitorul (Lc 8, 5-16). Una din cele mai minunate ase-
mănări ale cuvântului biblic este aceasta. Noi o avem tălmăcită
pe larg în evanghelia cu pilda semănătorului. Acum vom spune
ceva despre sămânţa cuvântului biblic.
Minunată şi potrivită este asemănarea Cuvântului lui
Dumnezeu cu sămânţa, cu grăuntele de sămânţă. Căci uitaţi-vă
la un bob de grâu cât de micuţ este! Şi totuşi în el are o putere
uriaşă: puterea de rodire.
Toate maşinăriile şi iscodirile din lume n-ar putea fabri-
ca un singur grăunte de grâu cu putere de încolţire şi rodire.
Aceeaşi minunată putere o are şi sămânţa cuvântului biblic. Ea
are puterea să încolţească şi să rodească roade minunate într-o
inimă de om.
Seminţele de cuvinte, de sfaturi bune, de învăţături folo-
sitoare, de cărţi morale sunt şi ele bune în lume. Dar nici o
sămânţă de acestea nu are puterea ce o are sămânţa cuvântului
biblic. Nici una nu are puterea de încolţire, de creştere şi rodire
de fapte bune, pe care o are sămânţa cuvântului biblic.
Toţi filozofii şi învăţaţii din lume n-ar putea scrie o car-
te asemenea Bibliei şi Evangheliei. Ei pot scrie cărţi foar-
te frumoase, foarte bune chiar, dar, de s-ar trudi sute de ani,
ei n-ar putea să scrie o carte de o putere aşa cum e Biblia.
De ce? Pentru că în Biblie este sămânţa pusă acolo de Însuşi

Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie se află o pu-
tere care lucrează în noi.
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător” (Evr 4, 12).
În sămânţa cuvântului biblic există o cerească putere de
încolţire şi rodire.
Dar, ca să poată rodi, această sămânţă cerească trebuie se-
mănată. Iisus Mântuitorul a fost Marele Semănător, Care timp
de trei ani a semănat în lume sămânţa cuvântului ceresc.
Şi, după El, au rămas vestitorii Evangheliei, semănătorii

cuvântului biblic.
Toţi semănătorii, toţi vestitorii Evangheliei îşi iau şi tre-
buie să-şi ia sămânţa din hambarul Bibliei. Căci Biblia este
un mare hambar ceresc, plin cu grâul cel curat al Cuvântului
lui Dumnezeu. Numai un vestitor al Evangheliei care seamă-
nă acest grâu curat poate avea ceva roadă. Poţi tot semăna la
„conferinţe”, la sfaturi bune, la ocoşeli omeneşti, căci nu iese
nici o roadă de mântuire, până nu dai cu grâul Evangheliei.
Dar hambarul Bibliei nu este un hambar închis. Domnul
Dumnezeu n-a încuiat acest hambar şi n-a dat cheile de la el în
mâna nimănui. Hambarul Bibliei este deschis pentru toţi şi fie-
care om cititor îşi poate lua din el sămânţa pentru ogorul inimii
sale. Cu puţini lei poţi avea hambarul, poţi avea Biblia întrea-
gă, din care să iei sămânţa pentru „ogorul” inimii tale, pentru
ogorul familiei tale şi pentru ogorul de-aproapelui tău. Nu va
avea nimeni cuvânt în Ziua Judecăţii că i-a lipsit sămânţa şi de
aceea n-a putut face roadă de viaţă creştină şi de fapte bune.
Dar, ca sămânţa cuvântului biblic să poată rodi, are lip-
să de pământ, iar acest pământ este inima oamenilor. Despre
acest „pământ” Domnul Iisus a zis că e mai mult rău decât bun.
O parte din sămânţă cade în cale bătută, adică acei oameni care
„aud cuvântul, dar vine diavolul, vin «păsările» lui, ispitele, şi
îl fură din inima lor”. O altă sămânţă cade în pietre, adică acei
oameni „care cu bucurie primesc cuvântul, dar n-au rădăcină
şi, la vreme de ispită, se leapădă”. O altă sămânţă cade între
spini, adică acei oameni care cu drag ascultă cuvântul, dar se
îneacă în grijile, în bogăţiile şi în dulceţile acestei vieţi. Şi nu-
mai a patra sămânţă cade în pământ bun şi aduce roadă bogată.
Dragă cititorule! Eu te întreb: În care din aceste patru
stări te afli tu? În care din aceste patru clase de pământ se gă-
seşte pământul inimii tale? Eu te întreb: Cum stai tu faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu? Cum stai tu cu pământul inimii tale

faţă de sămânţa cuvântului biblic? Ia seama, iubitul meu, căci
nu sămânţa e de vină, ci pământul. Căci sămânţa cuvântului
biblic are aceeaşi putere pe care a avut-o totdeauna. Dar aceas-
tă sămânţă nu poate rodi, pentru că pământul inimii tale este
rău. L-ai lăsat să se usuce în vântul fărădelegilor; l-ai lăsat să
se umple de bolovanii patimilor şi ai năravurilor cele rele; l-ai
lăsat să-l înece spinii grijilor şi ai dulceţilor acestei lumi.
Nu-i de vină sămânţa, ci ogoarele inimii noas-tre. Trebuie
desţelenite ogoarele inimii noastre. „Al lui Dumnezeu pământ
de arat suntem noi” – zice Apostolul Pavel (I Cor 3, 9). „Araţi
pământul cel înţelenit al inimii voastre şi nu semănaţi între
spini! Desţeleniţi-vă un ogor nou” (Ier 4, 3; Osea 10, 12). Să
udăm pământul cel pustiu şi fără de apă al inimilor noastre cu
lacrimi de căinţă şi cu rugăciuni, pentru ca, astfel înmuindu-se,
să poată primi cu folos sămânţa cuvântului şi roduri de viaţă
veşnică să facem.
Scutul cuvântului biblic

„Cuvântul Lui este scut (pavăză) pentru cei ce se încred în El” (Pld 30, 5)
Ce dar mare este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu!
Însuşi Dumnezeu ne spune despre Cuvântul Lui că ne este:
pâine, apă, foc, sămânţă şi pavăză (scut).
Dumnezeu ne spune despre Cuvântul Lui că ne este şi
scut, şi pavăză, şi apărare. Ce dulce făgăduinţă este şi aceasta!
Căci lumea aceasta este o vale a plângerii, plină cu fel de fel de
lovituri şi dureri sufleteşti şi trupeşti. Clipă de clipă te loveşte
viaţa, şi de cele mai multe ori nu ai unde să scapi. Îţi cauţi un
refugiu, o scăpare, şi nu o afli.
Şi, iată, Bunul Dumnezeu soseşte şi îţi îmbie un scut, o
apărare, o scăpare: scutul Cuvântului Său din Biblie. Şi, o, ce
scut şi pavăză dulce este aceasta!
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, este un scut uriaş, o pa-
văză uriaşă, unde poţi scăpa din faţa tuturor loviturilor acestei
vieţi. Un creştin adevărat, un copil al lui Dumnezeu e acela
care cunoaşte şi foloseşte acest scut binecuvântat.
Ai o mare întristare? Simţi că umbrele deznădejdii se lasă
peste faţa ta? Aleargă îndată la scutul biblic de la Mt 11, 28:
„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi, şi Eu vă voi da odihnă sufle-
telor voastre!”.
Te batjocoreşte şi te prigoneşte cineva? Deschide Noul
Testament şi citeşte acolo unde se spune că Fiul lui Dumnezeu
a fost batjocorit şi hulit. Şi ascultă făgăduinţa Lui: „Ferice de
voi când, din pricina Mea, oamenii vor spune tot felul de lu-
cruri rele şi neadevărate contra voastră” (Mt 5, 11).
Ţi se face o nedreptate? Învaţă-te să apelezi la Tribunalul
cel ceresc. În toate loviturile acestei vieţi, învaţă‑te să te re-
fugiezi sub scutul cuvântului biblic. Învaţă-te să te aperi cu
scutul cuvântului biblic. Învaţă-te să te mângâi cu scutul cu-
vântului biblic. Învaţă-te să alergi şi să stai mereu sub acest
scut binecuvântat.
Dumnezeu S-a îngrijit să ne lase pilda unui om pe care

l-a izbit cu lovituri din toate părţile, anume ca să alerge şi
să scape sub acest scut binecuvântat. Acest om e David-
proorocul: „Doamne, mulţi sunt vrăjmaşii mei! Ce mulţime
se scoală asupra mea! Dar Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu”
(Ps 3, 1-3).
Adică Dumnezeu îi arată lui David primejdia, dar îi întin-

de şi scutul de scăpare: „Scutul meu este în Dumnezeu Care
mântuieşte pe cei cu inima curată”. (Ps 7, 10). „Dumnezeule,
Tu eşti stânca mea, scutul meu şi mântuirea mea” (Ps 18, 2).
„Domnul este tăria mea şi scutul meu. În El mi se încrede ini-
ma şi sunt ajutat. De aceea îmi este inima plină de veselie şi Îl
laud prin cântările mele” (Ps 28, 7).
În orice încercare ar ajunge un copil al lui Dumnezeu, el
stă liniştit sub scutul cuvântului biblic şi Îi cântă lui Dumnezeu
plin de veselie.
BINECUVÂNTATĂ BIBLIE
Binecuvântată Biblie, preţios cuvânt,

Dăruită nouă de Domnul cel Sfânt,
În tine avem mângâiere,
Tu eşti a noastră plăcere (Rom 15, 17).
Tu eşti cea mai frumoasă Carte,
Tu ne înveţi numai dreptate,
Tu eşti insuflată de Domnul Sfânt
Nouă de lumină pe acest pământ.
În tine noi aflăm viaţă (In 6, 47),
Tu eşti a noastră dulceaţă,
Tu ne înveţi numai iubire,
Numai în tine găsim fericire.
Pe tine de te vom cerceta (In 5, 39),
În tine pe Domnul vom afla
Şi El îndată ne învaţă
Calea ce duce spre viaţă (In 6, 47),
Căci lumea cu a ei păcate
Ne duce numai la moarte (Gal 6, 8),
Căci satan, înşelătorul cel mare,

Numai puţin timp mai are
Şi umblă cu a lui gloată
Să înşele lumea toată,
Şi umblă cu stăruinţă
Să înşele pe cei cu credinţă.
Dară mult el nu mai poate,
Că zilele lui fi-vor scurtate,
Căci Domnul nostru cel tare
Pogorâ-Se-va cu lanţ mare
Şi pe satan va lega
Şi nu va mai înşela (Apoc 30, 1-2).
Stoica Ioan
Sabia cuvântului biblic

„Cel ce n-are sabie să-şi cumpere” (Lc 22, 36)
Cuvântul lui Dumnezeu are multe asemănări în Biblie.
Între acestea este şi asemănarea cu sabia. Dumnezeiescul
Apostol Pavel, voind să arate puterea cuvântului biblic,
l-a asemănat cu o sabie ascuţită. „Viu este Cuvântul lui
Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două
tăişuri”.
Minunată asemănare! Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu

este o sabie ascuţită foarte. Iar sabia aceasta are două tăişuri.
Întâi, ea taie fără cruţare în păcate. Sabia cuvântului biblic nu
cruţă pe nimeni. Ea n-a cruţat nici pe aleşii Domnului. Ea a
tăiat fără cruţare şi în păcatele lor. Cu ce sabie ascuţită a tăiat,
spre pildă, proorocul Natan în păcatul lui David!
Dar sabia cuvântului biblic are puterea nu numai de a tăia
şi a răni. Ea are şi celălalt tăiş: ea are şi puterea de a tămădui.
A tăia în păcate este uşor. Şi omul are această putere. Orice
om poate lua o „sabie” de mustrare cu care să taie fără cruţare
în păcatele de-aproapelui. Taie şi „sabia” aceasta, dar nu vin-
decă. Dimpotrivă, măreşte rana. Taie rana şi o lasă deschisă.
Am văzut un patron moralizând pe ucenic. Tăia fără cruţare
în greşeala lui, dar în ochii ucenicului se vedea scăpărând ura
ce cocea în sufletul lui. „Sabia” patronului tăia fără folos. Tăia
agravând rana. De regulă, „morala” ce se face celor vinovaţi
este o astfel de „sabie” ce măreşte rana.
Dar sabia cuvântului biblic nu face niciodată aşa. Ea nu
taie niciodată numai cu un tăiş. Ea taie totdeauna cu ambele
tăişuri. Cu unul răneşte, cu celălalt vindecă. Eu rănesc şi Eu
vindec, zice Domnul (Osea 6, 1).
Sabia cuvântului biblic este cuţitul doctorului priceput
care taie în rană numai atât cât trebuie. Nici un milimetru mai
mult. Iar după ce taie, îndată leagă rana, turnând peste ea unt-
delemnul mângâierii şi al tămăduirii. Rana pe care o face sabia
cuvântului biblic este o rană binecuvântată. Din ea ţâşneşte
„sângele” lacrimilor, sângele căinţei. După sabia cu care a tăiat
Natan în păcatul lui David, a ţâşnit Psalmul 50 – cea mai dulce
şi binecuvântată rugăciune de căinţă din câte au răsunat şi vor
răsuna cândva pe acest pământ. După sabia cu care Cuvântul
lui Dumnezeu taie în inima şi în păcatul nostru, ţâşneşte „sân-
gele” cel cald al lacrimilor de căinţă.
Aici vom spune că şi Oastea Domnului a lucrat cu sabia

aceasta. N-am tăiat numai în păcate şi fărădelegi, ci am picurat
şi untdelemnul cel dulce şi tămăduitor. Predicile noastre cele
vechi erau, de regulă, „moralizatoare”. Ele tăiau în păcate nu-
mai, dar nu ungeau destul rana.
O, ce sabie binecuvântată este Cuvântul lui Dumnezeu!
Să o folosim şi noi, ostaşii Domnului. Mai întâi pentru noi.
Să o lăsăm să taie fără cruţare în păcatele noastre, în gânduri-
le noastre cele rele, în inima noastră cea bolnavă. Să o lăsăm
să ne rănească neîncetat pentru dragostea Domnului, pentru
lucrul Lui, pentru de-aproapele nostru. Să o lăsăm să taie fără
cruţare fie şi în cea mai mică bubă de păcat.
În casa unui frate ostaş, am văzut pereţii plini de „săbii”
ascuţite. Pe nişte coli de hârtie atârnau ca nişte „săbii” cuvin-
te biblice ca acestea: „Ce va folosi omul de ar dobândi toată
lumea, şi îşi va pierde sufletul său?” (Lc 9, 25). „Cine vrea
să fie prieten cu lumea, vrăjmaş se face lui Dumnezeu” (Iac
4, 4). „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate afla” (Is 55,
6). „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de
oameni” (Fapte 5, 29). „Nu puteţi sluji la doi domni…” (Mt 6,
24). „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: cât despre mine, eu şi
casa mea vom sluji Domnului” (Ios 24, 15) etc., etc.
„Aceste «săgeţi» – zicea ostaşul – sunt mai întâi pentru
mine, să mă «taie» de câte ori voi uita legământul meu de
ostaş al Domnului. Şi, al doilea, ele sunt pentru cei ce vor
veni în casa mea. Poate îi va săgeta şi pe ei vreuna din aceste
«săgeţi»”.
Să folosim apoi această „sabie” şi pentru „rănirea” altora.
Să rănim neîncetat cu ea „inimile pentru Domnul”. Oriunde
este o inimă bolnavă de păcate să o străpungem cu sabia
Cuvântului lui Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul! În Oastea Domnului se mânuieşte

azi cu destulă izbândă sabia cuvântului biblic. Avem luptători
vrednici care poartă cu mare putere „sabia” aceasta. În mâna
lor, sabia cuvântului totdeauna răneşte inimile şi stropeşte
„sânge” de lacrimi. În mâna unui credincios, sabia cuvântului
totdeauna taie şi lasă urme. În schimb, poate fi cineva înarmat
cu toate ştiinţele – chiar şi cu cele teologice – sabia lui nu ră-
neşte pe nimeni câtă vreme nu e îmbrăcat şi în armătura de la
Efeseni capitolul 6.
Oameni simpli, dar credincioşi, taie în inimi cu sabia cu-
vântului de rămâi uimit. La o adunare culturală a „Astrei” ţi-
nută într-un sat din judeţul Hunedoara, a vorbit poporului un
„conferenţiar cultural”. Era în Postul Paştilor şi conferenţia-
rul a vorbit despre Patimile Domnului. A citit ceva chiar şi
din Sfânta Scriptură. Dar „conferinţa” lui n-a încălzit pe ni-
meni. Poporul stătea rece. S-a ridicat însă după el un ostaş al
Domnului, un om simplu, şi a citit şi el din Noul Testament
despre Răstignirea Domnului. Şi tot poporul a început a plân-
ge. De ce? Pentru că „sabia” se afla de data asta în mâna unui
credincios, în mâna unuia care el însuşi stropise mai întâi cu
lacrimi paginile Sfintei Scripturi.
Slăvit să fie Domnul! Oastea Lui a încins cu sabia cuvân-
tului mii de oameni simpli din popor. Când Oastea îşi va strân-
ge la un loc misionarii laici, lumea va rămâne uimită de felul
cum ştiu mânui aceştia sabia cuvântului. În vreme ce săbiile
ruginesc în teaca celor ce, după pregătirea lor, sunt purtători de
sabie – Oastea a înarmat atâţia oameni simpli.
Un caz penibil s-a petrecut într-o adunare de ostaşi. Unul
care de meseria lui era purtător de sabie nu putea scoate sabia
din teacă. Nu ştia căuta în Biblie. Se trudea să afle cartea lui
Rut şi nu o putea afla. Ruginise sabia, pentru că nu o mai sco-
sese din teacă de mult, de când era la seminar.
Unul din meritele Oastei e şi acela că ea îndeamnă – sau

chiar sileşte – pe cei care sunt de meserie purtători de sabie să
scoată sabia din teacă.
Să nu uităm însă niciodată un lucru: ca să putem răni cu
sabia cuvântului, trebuie să fim îmbrăcaţi în toată armătura de
la Efeseni, capitolul 6. Numai cine e complet echipat cu aceas-
tă armătură poate face biruinţe cu sabia cuvântului. O predică
fără această armătură – oricât de frumos şi de meşteşugit ar fi
spusă – nu răneşte inimile. Dar ce „prăpăd” binecuvântat face
sabia cuvântului – spre pildă – în mâna unui preot îmbrăcat în
toată armătura lui Dumnezeu de la Efeseni capitolul 6. Din ce
sporeşte cineva în credinţă, în dragoste, în rugăciune şi în ce-
lelalte „haine” şi „arme”, sabia cuvântului va fi mai „ascuţită”
în mâinile lui.
Să nu uităm că cele ce spuneau oamenii de-spre Domnul
Iisus că „niciodată om n-a grăit ca omul acesta” (In 7, 46) sunt
în legătură cu cuvintele Lui: „Cine Mă mustră pe Mine pentru
păcat?” (In 8, 46).
Din ce vom trăi o viaţă mai curată şi mai curăţită de păcat
– sabia din mâna noastră va fi mai tăietoare. O, ce dar mare
este sabia cuvântului biblic!
CEL CE N-ARE SABIE SĂ-ŞI CUMPERE
Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creş-

tin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult un ostaş al
Domnului trebuie să fie încins cu această „sabie”.
Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia, pentru că
atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice
deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte) fără sabia cuvân-
tului biblic este ca un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea
avea un astfel de soldat?
Când eram în şcoala suferinţelor de la Geoagiu, m-a cer-

cetat un frate care venea de departe, de prin Moldova. Îmi spu-
nea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească pe
Domnul Iisus şi mântuirea. Ce bucurie pe mine!
Dar ce întristare pe urmă, când am aflat ce fel de „arme”
avea. Avea plină traista de „Epistolii căzute din cer”, „Cele 12
Vămi”, o grămadă de „Visuri” şi alte cărţi „înfricoşătoare”.
De Biblie nici vorbă, iar de cărţile Oastei abia dacă auzise.
„O, dragul meu – i-am zis – crezi că poţi face ceva izbândă cu
astfel de arme? Întoarce-te acasă şi te pune pe cititul Bibliei!”
Iubiţilor, a sosit vremea ca orice credincios adevărat să fie
îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni, capito-
lul 6. Sosit-a vremea să scoatem puştile şi săbiile de lemn din
fronturile noastre. Căci de aceste arme vrăjmaşul diavol nu se
înspăimântă şi nu se teme. Văzut-aţi «craii», la Crăciun, cum
se răstesc şi îşi încrucişează săbiile? Dar lumea zâmbeşte de
lupta lor, pentru că săbiile lor sunt de lemn, hainele de hârtie şi
coifurile de carton. Să ne păzim ca nu cumva şi noi să devenim
nişte astfel de «crai» cu săbii de lemn! Căci şi aceasta este una
din primejdiile de care trebuie ferită Oastea!
Încingeţi sabia cuvântului biblic, iubiţilor fraţi credin-
cioşi! Fiecare luptător din Oastea Domnului, care ştie carte, să
aibă cel puţin Noul Testament cu psalmi. Aceasta este sabia cu
care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea
şi în tot locul. Aceasta este arma fără de care un credincios care
ştie citi nu poate fi un adevărat credincios. Cu Noul Testament
în buzunar şi în inimă, iubiţi fraţi! Fiecare să ştie şi să înveţe a
mânui această armă, după puterile lui.
„Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”
– zicea Mântuitorul (Lc 22, 36). O, ce sabie minunată este
aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului
Sfânt (Ef 6, 17).
Ce numire potrivită! Aici este a se căuta şi explica pute-

rea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el taie şi lucrează
Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin toate darurile cerului de
sus. Prin Duhul Sfânt vine şi puterea ce o are Cuvântul lui
Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie
sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu
se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească.
Ce frumos spune despre acest adevăr o istorie din Biblie!
Iudeii – puţini şi neînarmaţi – erau strâmtoraţi din toate
părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de-al lor,
Iuda Macabeul, a început să încurajeze poporul, zicând: „Nu
vă temeţi!… Am avut un vis de la Dumnezeu. L-am văzut în
vis pe Onia, cel ce fusese Arhiereu, om bun, cuvios, cucernic,
cu mâinile întinse, se ruga pentru noi. După aceea, s-a arătat
Ieremia proorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie
de aur, zicând: «Ia această sfântă sabie care este un dar de la
Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi»”.
Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, „aşteptând de la cel
Atotputernic biruinţă şi ajutor”. Au biruit cu „sabia cea de aur”
ce li se arătase din cer. (Cartea a II-a a Macabeilor, cap. 15; în
Biblia Ediţia Societăţii Britanice această carte nu se află).
Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creş-
tin luptător şi biruitor! Ce mult-spunătoare este şi pentru noi
aceasta, iubiţi fraţi!
În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o „sfântă
sabie” care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu această sabie se
câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele luptei noastre
nu sunt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu” (II Cor 10, 4).
Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima
ciocnire cu marele vrăjmaş, căruia i s-a dat „să facă război cu
cei din seminţia femeii” (Apoc 12, 17). Noi însă avem sabia
Duhului Sfânt şi celelalte arme de la Efeseni, capitolul 6, care

ne asigură biruinţa.
O, ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia cuvântului
biblic, sabia Duhului Sfânt!
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor

decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că des-
parte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile
şi gândurile inimii” (Evr 4, 12). Aceasta este puterea cuvântu-
lui biblic. Sabia lui – sabia Duhului Sfânt – pătrunde până la

despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului cel
nou de omul cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis
cu lumea şi cu păcatul. Cuvântul lui Dumnezeu nu suferă nici
un fel de învoială şi împăcare cu păcatul.
Într-o carte de Teologie morală am citit că păcatul beţiei e
împărţit în trei clase, cam aşa: prima clasă e cea în care omul
e în „curaj”, în „veselie”, şi ăsta ar fi un păcat mai mic; clasa a
doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţine pe picioare
şi are cunoştinţă de el; iar clasa a treia, când omul a căzut sub
masă. Iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.
Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, ori-
cât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Preotul
T.L., din Moldova, dezaprobând mişcarea noastră contra dan-
surilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială «Cronica
Romanului»): „Cel ce joacă, face bine; iar cel ce nu joacă, şi
mai bine”. Adică îi deschizi larg uşa păcatului, şi pe urmă iar
cauţi să o mai închizi.
Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte
uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului.
Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebu-
ie distrus cu desăvârşire şi sabia cuvântului aceasta face. Ea
taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca şi
într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul.
Viaţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea
datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat sabia
Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în ele.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am slujit o
dată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot
poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la comandă, deodată
îi văzui pe toţi scoţând din buzunare câte o sticlă de rachiu de
prune, pe care mi le întinseră spre „închinare” şi gustare. Nu
înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vre-

mea rachiului de prune şi datina era ca tot poporul să meargă la
biserică având rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în
uşa bisericii, preotul trebuia «să închine» şi să guste din toate
sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o micuţă cârciumă, care apoi
continua pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate...
„Ăsta-i un obicei păgân şi urât! – le-am zis oamenilor.
Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune
Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul draci-
lor» (I Cor 10, 21). Mai adineauri slujirăm la paharul Domnului,
iar acum cuvine-se oare «să închinăm» la celelalte pahare?…
În numele Domnului vă rog pe toţi lăsaţi-vă de acest urât obi-
cei! Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!…”
Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că pre-
otul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i
strica „datinile” şi „veniturile”; o parte din rachiul „închinat”
fiind al lui).
Şi, iată, aşa s-au înstăpânit în Biserică datinile cele păgâ-
neşti (botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc. etc.). Nu s-a lăsat
sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele;
să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat – şi
stau şi azi – cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat
că datina aduce şi ceva câştig, dar deficitul moral-spiritual era
şi este de mii de ori mai mare.
Sabia cuvântului este cea de foc a Duhului Sfânt. Ea nu
suferă răul şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face
prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi
întuneric, între minciună şi adevăr.
O, ce dar mare este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu! O,
ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului
biblic! De aceea, vom striga iară şi iară cuvintele Mântuitorului:
Cine n-are sabie, să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi
să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze

cu ea, să „taie” cu ea.
„Şi le-a zis lor Moise: Aşa zice Domnul: fiecare din voi să
se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prie-
tenul său şi pe ruda sa” (Ieşire 32, 27). Aceasta era o sabie pe-
depsitoare. Noi să încingem dar săbiile cele binecuvântate ale
cuvântului biblic, săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem
cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi
înşine, în păcatele noastre. Să „tăiem” apoi cu ea pe vecinul
nostru, pe fratele nostru, pe cei ce sunt în casa noastră; pe cei
ce sunt în casă cu noi şi pe cei ce sunt afară de casa noastră; pe
cei ce sunt în sat cu noi şi pe cei ce sunt afară de satul nostru.
Tăiaţi pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în
toate părţile „sângele” lacrimilor şi al căinţei pentru păcat.
Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o
face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi,
ci ţâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâ-
tea locuri, oamenii vor cerca să ne smulgă sabia (Biblia) din
mână. Dar cel ce este un ostaş al Domnului nu se sperie. El
luptă în conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă.
Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin, de multe ori,
şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine „sabia” cuvântu-
lui. Sunt şi printre noi luptători care fac greşeli. Taie cu sabia
cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un
tăiş al sabiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am vă-
zut cazuri când unii fraţi mai întăriţi au tăbărât deodată cu sa-
bia mustrării peste cei ce nu se putuseră încă dezbăra de unele
patimi. Urmarea a fost că cei „răniţi” s-au îndârjit şi n-au mai
venit la adunare. În loc de câştig, pagubă!
Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare,
tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie
totdeauna călită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sa-
bia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna

noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri:
tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai
cu tăişul mustrării încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă! Cu tăi-
şul acesta lucrează de regulă unii credincioşi, strâmţi la vedere
şi neînţelegători (sectari), care nu ştiu altceva decât să critice
mereu, să taie în scăderile altora, în ale lor însă nu. De aceea,
în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De
aceea, nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta!
Să ne fie de-a pururi pildă şi aici pilda Marelui nostru
Învăţător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care do-
reau mântuirea. Mustra de regulă numai pe cei care făţiş „se
împotriveau Duhului Sfânt”: pe fariseii şi pe cărturarii cei fă-
ţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta
era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce
şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate vedea atât de bine în
mustrările blânde pe care Iisus le făcea Apostolilor.
Ferice de cei care primesc „tăieturile” sabiei cuvântului
biblic. Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar vai celor
care se poartă cu nepăsare şi cu ură faţă de ea! Ei se vor întâlni
odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.
Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu
cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Cunoaşte-
vor în Ziua Judecăţii judecata Mântuitorului: „Pe cel ce nu
primeşte cuvintele Mele are cine să-l osândească: cuvântul
pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în Ziua de Apoi” (In
12, 48).
Candela (făclia) cuvântului biblic

„Cuvântul Tău este o făclie pentru picioarele mele
şi o lumină pe cărarea mea” (Ps 118, 105)
O altă asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e
şi cea din Psalmul 118, 105.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumne
zeu din Biblie este cu adevărat candelă şi lumină pentru viaţa
noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină co-
borâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre.
Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie,
mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din
Biblie este o lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii.
Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această lumină.
„Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea
spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină care
arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaş-
te nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul
dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă
întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încer-
ca să trăiască şi cu lumina şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să
citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta:
„Tu, nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e ade-

vărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne în-
dreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre
păcat. Mai ştia el, desigur, ceva despre păcat şi virtute. Dar
cuvântul biblic i‑a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat
viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină covârşi-
toare ce l-a hotărât la o viaţă nouă.
Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău

şi lumină cărărilor mele (Ps 118, 105).
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne în-

soţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântu-
lui. În orice întuneric de încercări şi necazuri ai ajunge, dacă
este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce
să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de
mare, să-ţi stingă această lumină.
Şi ştiinţa este o lumină; dar o lumină ce se stinge când ai
avea mai mare trebuinţă de ea. Unul din cei mai mari filozofi
ai omenirii, germanul Schopenhauer, fiind odată greu bolnav,
fu aflat de un prieten al lui citind în Biblie.
– Cum se poate ca tu, prietene, cu toate cărţile tale de înal-
tă filozofie, să citeşti în Cartea asta învechită?
– Pentru că – răspunse filosoful – am băgat de seamă că
filozofia mea, la timp de durere, nu e de nici o treabă; nu mă
poate ajuta cu nimic. Ea nu-mi poate da ceea ce îmi dă Cartea
aceasta.
Şi ştiinţa e o lumină, şi cultura e o lumină, dar dacă aceas-
tă lumină nu purcede şi ea din izvorul cel adevărat, din lumina
Evangheliei, ea nu preţuieşte nimic.
Sunt atâţia şi atâţia oameni învăţaţi care trăiesc în cel mai
grozav întuneric sufletesc. O lumină care n-are în ea şi lumina
credinţei e o lumină care arată calea cea largă ce duce spre iad.
Un vestit scriitor englez, Oscar Wilde, apucând pe calea
fiului pierdut, ajunse în temniţă. Aici a citit Biblia, i s-a lu-
minat viaţa şi a ieşit din temniţă un om nou. „Mulţumesc lui
Dumnezeu, zice el, că m-a trimis în întunericul temniţei, ca să
aflu lumina vieţii”.
Dragă cititorule, ai tu în casa ta şi în viaţa ta candela
cuvântului biblic? Este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioa-
relor tale?
Ferice de tine dacă ai această lumină! Ferice de tine dacă
la sfârşitul vieţii tale vei putea zice ca Iov: „Candela Lui stră-
lucea deasupra capului meu. Lumina Lui mă călăuzea în în-

tuneric” (Iov 29, 3). Ferice de tine dacă ai candela cuvântului
biblic! Ea va străluci lângă patul tău şi, atunci când va sosi
noaptea cea mare (moartea), te va încredinţa despre făgăduinţa
Mântuitorului: „Tot cel ce crede în Mine nu va muri, ci va trece
din moarte la viaţă şi din noapte la lumină”.
Ciocanul cuvântului biblic

„Cuvântul Meu nu este el, oare,… ca ciocanul? – zice Domnul”
(Ier 23, 29)
Dumnezeu Îşi aseamănă Cuvântul Său şi cu ciocanul.
„Au nu sunt cuvintele Mele ca ciocanul ce sfărâmă stân-
ca? zice Domnul” (Ier 23, 29). E o asemănare cu multe înţele-
suri. Să le cercetăm:
Ciocanul are multe însuşiri şi face multe slujbe. Mai întâi şi
întâi are însuşirea deosebită de a fi greu şi a izbi din greu. Aşa e
şi Cuvântul lui Dumnezeu. El are şi însuşirea de a fi „greu” şi a
izbi din greu. El izbeşte fără cruţare în conştiinţa omului.
„Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş!” (I In 3,
15). Iată o lovitură de ciocan: cel ce urăşte este un ucigaş.
Gata! Punct! Nu mai încape aici nici o scuză şi nici o apărare
de avocat.
Sau: „Cel ce zice că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe
fratele său mincinos este!” (I In 3, 15). Iată şi aici o lovitură
de ciocan.
Sau: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui
Mamona!” (Mt 6, 24).
Sau: „Nebunule, în noaptea asta voi cere sufletul tău!”

(Lc 12, 20) etc.
„Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu
Dumnezeu!” (Iac 4, 4). Ce necruţător ciocan este şi acesta!
Sau: „Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dra-

cilor!” (I Cor 10, 21). Iată un ciocan ce izbeşte şi în petrecerile
ce se fac cu prilejul hramurilor şi al pomenilor.
Biblia este plină de astfel de „ciocane” care izbesc fără

cruţare în conştiinţa omului. Şi de multe ori suflete împietrite
şi adormite se trezesc prin astfel de lovituri.
Petru Valdo, un nobil vestit, putred de bogat şi zgârcit fără
pereche, din veacul al XVIII-lea, din clipa când a citit în Biblie
cuvintele: „Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona” –
n-a mai avut odihnă până nu şi-a împărţit toate averile săracilor
şi bolnavilor, ultimii bani aruncându-i pe stradă, cu cuvintele:
„Nu puteţi sluji la doi domni!…”
Ciocanul cuvântului biblic îl lovise cu mântuire.
O altă însuşire a ciocanului este de a sfărâma piatra. Cade
ploaia peste piatră, o bate vântul, o arde soarele, dar ea nu
cedează. Însă ciocanul cel mic, cu loviturile lui cele dese şi
stăruitoare, o sfărâmă şi o face una cu pământul.
Aşa e şi Cuvântul lui Dumnezeu. Există om cu inima îm-

pietrită, cu inima de piatră. A căzut peste el ploaia cuvântului
biblic, a bătut vântul cel ceresc, l-a încălzit focul cel ceresc
– dar el a rămas mai departe stâncă şi piatră. Atunci dragostea
lui Dumnezeu se apropie de el cu ciocanul cuvântului biblic.
Loveşte stăruitor, şi azi, şi mâine, în stânca şi piatra lui, până
când începe a ceda şi a se sfărâma. Ceea ce n-au făcut apa,
focul şi vântul face acum ciocanul. Mare este puterea acestui
„ciocan”. Să-l folosim pe tot locul şi noi pentru sfărâmarea
inimilor împietrite!
Este cunoscută povestea acelui om nemulţumit care sfărâ-
ma piatră dintr-o stâncă şi cârtea împotriva lui Dumnezeu că
el are slujba cea mai umilă şi mai slabă. Dumnezeu l-a prefă-
cut în soare, dar în calea soarelui s-a aşezat norul care i-a luat
lumina; şi omul iar a cârtit. L-a prefăcut Dumnezeu în nor,
dar pe nor l-a alungat vântul; şi omul iar a cârtit. L-a prefăcut
Dumnezeu în vânt, dar vântul s-a spart de o stâncă. Dumnezeu
l-a prefăcut în stâncă şi omul îşi zicea voios: Iată acum sunt
mai tare şi decât soarele, şi decât norul, şi decât vântul. Dar
ce s-a întâmplat? La poalele stâncii s-a aşezat un spărgător de
piatră şi, cu ciocanul lui, a început să taie în corpul stâncii. „O,
iartă-mă, Doamne, a strigat atunci omul, căci numai acum îmi
dau seama cât de tare eram! Vreau să fiu iarăşi un spărgător de
piatră.”
Arată această poveste, pe de o parte, nesocotinţa oame-
nilor care cârtesc pentru soarta lor, iar pe de altă parte arată
puterea ce o are ciocanul spărgător de piatră. O astfel de putere
are şi ciocanul cuvântului biblic.
O, dragă suflete împietrit! O, tu stâncă şi piatră de car-
ne! Ploaia, vântul şi focul n-au avut ce-ţi face. Iată se apro-
pie acum de tine ciocanul cuvântului biblic. Primeşte, iubitul
meu, măcar această ultimă încercare a dragostei dumnezeieşti!
Lasă-te izbit şi sfărâmat de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca

să devii şi tu un pământ bun şi roditor de mântuire sufletească!
«Ciocanul încercărilor»
Ciocanul mai are şi alte însuşiri. De sub loviturile lui ies
aurul, argintul, sarea, uneltele de fier şi oţelul.
Dar ciocanul cuvântului biblic mai are şi alt înţeles.
Această asemănare cu ciocanul ne aduce aminte că, de multe
ori, bunul Dumnezeu ne loveşte cu încercări şi suferinţe pentru
binele nostru sufletesc.
Ciocanul loveşte din greu; loviturile lui sunt grele; dar din
aceste lovituri ies atâtea lucruri folositoare. De sub lovituri de
ciocan ies toate uneltele folositoare, începând de la cuiul cel
mic, până la cele mai mari unelte. De sub loviturile ciocanului
ies şi aurul din piatră şi sarea din pământ.
Dragostea lui Dumnezeu ne izbeşte şi cu lovituri şi în-
cercări, pentru ca să facă din noi vase alese şi primitoare de
mântuire. Toţi creştinii cei adevăraţi, toate vasele cele alese au
ieşit şi ies, de regulă, din loviturile de „ciocan”.
Ciocanul ferecă piatra morii – căci altcum moara nu mai
poate măcina. Iar pe vremea coasei, răsună câmpiile de cioca-
nul care bate coasele. În toiul muncii, ciocanul bate coasa, căci
altcum ea nu mai taie.
Copii ai lui Dumnezeu, iubiţii mei fraţi, nu vă speriaţi
când ciocanul încercărilor şi al prigoanelor vă izbeşte tocmai
în toiul luptei şi al lucrului pentru Domnul! El vine ca să ne as-
cută „sabia”, „coasa” şi „secera”; el vine să ne ferece „moara”,
ca să putem „secera” mai mult şi „măcina” mai mult.
Călătorind cu trenul, aţi văzut un lucru cunoscut. Când
trenul se opreşte în gară, se coboară maşinistul şi, umblând de
la vagon la vagon, loveşte cu ciocanul roţile vagoanelor. Le
loveşte şi ascultă. Parcă le întreabă, şi roţile răspund.
După sunetul ce-l dau roţile, maşinistul le verifică, adică poate
cunoaşte dacă au defect sau nu. Dacă sunt în ordine sau nu.
Aşa e şi cu noi, aşa e şi cu trenul vieţii noastre. Căci şi

noi trebuie să călătorim prin multe necazuri, ca să ajungem
în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Şi numai cel ce va
răbda până la sfârşit se va mântui (Mt 10, 22; 24, 13).
Din când în când, bunul Dumnezeu Se apropie de noi cu
„ciocanul», cu încercări şi necazuri, să afle cât de tari suntem
în răbdarea şi dragostea Lui. Lovindu-ne cu ciocanul, Domnul
parcă ne întreabă: „Fiule, cum stai cu răbdarea şi dragostea
Mea?” Iar un copil al lui Dumnezeu răspunde: „Aicea sunt,
Doamne, să rabd şi să sufăr pentru Tine orice!”
Poţi să dai un astfel de răspuns şi tu, dragă cititorule?
«CIOCANUL – UNEALTĂ DE LUCRU»
Şi, de încheiere, încă ceva. Cuvântul lui Dumnezeu e ca şi

un ciocan. Trebuie să ştii însă cum să lucrezi cu acest ciocan.
Să ştii unde şi cum să dai cu el. Căci aşa e ciocanul. Cu o sin-
gură lovitură de ciocan, dată fără pricepere, poţi strica lucruri
de mare preţ.
Aşa e şi ciocanul cuvântului biblic. El trebuie folosit cu
pricepere şi cu înţelepciune. Căci altcum – izbind numai cu el:
pac! pac! şi unde trebuie şi unde nu trebuie – mai mult strici
lucrul Domnului decât îl ajuţi.
Într-o adunare a Oastei, am cunoscut un frate plin de râv-
nă. Dar avea tocmai scăderea asta; izbea mereu cu ciocanul:
pac! în dreapta, pac! în stânga; pac în scăderea surorii cuta-
re – şi, cu pac-urile astea, folosite fără pricepere, pe mulţi i-a
alungat de lângă Cuvântul lui Dumnezeu şi n-am mai putut
pune mâna pe ei.
Ciocanul cuvântului biblic trebuie purtat cu tact şi înţe-
lepciune. Trebuie să ştii unde, cum şi când să loveşti cu el.
Dragostea e şi aici dascălul cel mai bun. Când ai dragoste cal-

dă şi clocotitoare pentru îndreptarea celui pierdut, atunci cio-
canul nu dă greş niciodată.
Şi încă ceva. Când fratele tău cel căzut e plin de sănătate,
plin de bani şi de desfătări, în zadar te apropii de el cu ciocanul
cuvântului biblic: „Ce va folosi omului de va dobândi toată
lumea şi îşi va pierde sufletul său?” (Lc 9, 24).
El e un fier rece, în care ciocanul nu prinde. Se schimbă
însă situaţia când omul ajunge bolnav sau trece prin încercări.
Atunci te poţi apropia de el.
Când bunul Dumnezeu bagă un suflet rece în focul sufe-
rinţelor şi încercărilor, să ne apropiem de el cu ciocanul cuvân-
tului biblic. Când fratele nostru căzut ajunge în foc de boală
sau în altă încercare, să alergăm atunci la el, căci atunci cioca-
nul poate săpa în sufletul lui.
Deci, fraţii mei, să folosim ciocanul biblic cu dragoste şi
înţelepciune! Şi, mai ales, să lucrăm cu el acolo unde lucrează
şi Duhul Sfânt, cu focul suferinţelor şi al încercărilor. Amin.
Aurul şi argintul cuvântului biblic

Biblia este o comoară scumpă – o mină de aur
„Cuvintele Domnului sunt cuvinte cura-
te, un argint lămurit în cuptor de pământ şi
curăţit de şapte ori” (Ps 11, 6).
Urmează acum asemănarea din Psalmul 11, unde psalmis-

tul spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este un argint cu-
rat, lămurit şi curăţit de şapte ori.
Ce mult spune şi această asemănare! Căci, cu adevărat,
aur şi argint curat este Cuvântul lui Dumnezeu. O comoară ne-
preţuită este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel ce-a aflat Cuvântul
lui Dumnezeu şi se hrăneşte cu el, acela a aflat o comoară pe
care n-ar da-o pentru toată lumea. Biblia s-ar putea asemăna cu
comoara despre care spune Evanghelia că, aflând-o un om, de
dragul de-a o avea, îşi vinde toată averea (Mt 13, 44). Adică nu
averea cea trecătoare, căci Biblia ne lasă averea şi truda pentru
traiul vieţii. Dar, de dragul Bibliei, îşi vinde altă avere, îşi vin-
de averea cea rea: patimile cele rele şi păcatele.
Mai anul trecut s-a întâmplat că un învăţat din Germania,
la 90 de ani, s-a apropiat pentru prima oară de Biblie, să studi-
eze ceva din ea. Şi, pe urmă, atât de mult a îndrăgit Cuvântul
lui Dumnezeu, comorile ce le-a aflat în Biblie, încât şi-a vân-
dut filozofia şi ştiinţa… s-a lăsat de toate ştiinţele… a făcut o
nouă traducere a Bibliei şi acum trăieşte numai pentru aceas-
tă Carte.
Cu adevărat, Biblia este o comoară scumpă. Toţi copiii

Bibliei, toţi şcolarii Bibliei, toţi cititorii şi cercetătorii Bibliei
mărturisesc într-un glas că au aflat în ea o comoară scumpă şi
nepreţuită. Ferice de cei care au aflat această comoară!
Dar, ca să afli comoara Bibliei, trebuie s-o cauţi. Comorile
Bibliei le află numai cei ce le caută. Aurul şi argintul cuvân-
tului Bibliei îl află numai acela care îl caută şi sapă după el.
Încă despre nimeni nu s-a auzit că a aflat aur şi argint mergând
pe drum. Aurul, ca şi argintul, se află numai intrând în mină şi
săpând după el. Îl află numai minerul care sapă după el. Biblia
este o comoară scumpă, o mină de aur.
Aşa e şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă psalmistul spune

despre Cuvântul lui Dumnezeu că este aur şi argint, apoi despre
Biblie se spune că e mina în care se află acest aur şi argint. Iar ca
să afli acest aur şi argint curat trebuie să intri în mina Bibliei şi
să sapi după el. Adică să intri în citirea, în cercetarea şi adâncirea
Bibliei. Iar astfel „săpând” vei afla comori nebănuite.
Toţi cititorii şi cercetătorii Scripturilor mărturisesc într-un

glas că, din ce citesc şi se adâncesc mai mult în Biblie, cu atât
află în ea noi şi noi comori duhovniceşti. Biblia este ca şi o
mină. Din ce sapi în ea, dai peste noi şi noi comori duhovni-
ceşti.
Cine a fost vreodată prin ţinuturile aurifere (Brad, Roşia,
Baia Mare etc.) a putut vedea un lucru interesant. Pe marginea
râurilor aurifere se văd oameni care aleg ceva din râu cu un fel
de troc. Sunt aşa-numiţii trocari. Ei strecoară din nou apa nisi-
poasă a râului şi mai prind cu trocul lor mici firicele de aur. E
aceasta o meserie de om sărac, de aşa-zis „pălmaş” al aurului.
Căci un trocar lucrează toată ziua şi abia face rost de 40 – 50
lei la zi. Atât e preţul firicelelor de aur ce le-a putut prinde.
Adică trocăritul acesta abia dă pâine zilnică. Nici un trocar n-a
dat vreodată peste vreun bulgăr de aur. Comori de aur găsesc
numai minerii care sapă după aur în adâncul pământului.
Eu mă gândesc că aşa e şi cu Biblia şi celelalte cărţi din

lume. În lume sunt şi multe cărţi bune. În orice carte care nu-i
rea, afli cât de cât şi ceva bun. Întocmai cum şi în apa oricărui
râu afli cât de cât urme de aur. Numai că această găsire de
„aur” e anevoioasă. E o trudă grea. Trebuie să chinuieşti foarte
mult, să dai cu „trocul” din greu toată ziua, până când afli por-
ţiunea de „aur” de care are nevoie sufletul. Şi oricât ai da de
vârtos cu „trocul”, abia îţi poţi face rost de hrana zilnică.
Dar de această trudă de om sărac şi pălmaş în câştigarea
de „aur” duhovnicesc scapă toţi cei care au aflat şi care află
Biblia. Scapă toţi cei care au intrat şi intră în mina, în baia cea
mare a Bibliei. Întrând în mina aceasta, scapă deodată de păl-
măşia trocăritului. Cât te-ai trudit într-un an cu „trocul”, poţi
găsi într-o zi, într-o clipă, cu o singură lovitură de ciocan în
mina cea mare a Bibliei. Încă nimeni nu s-a îmbogăţit cu „tro-
căritul” cărţilor bune, dar toţi cei care au intrat în mina Bibliei
şi toţi cei care sapă în mina Bibliei au ajuns şi ajung „bogaţi”,
de se miră lumea de bogăţia lor cea duhovnicească.
Slăvit să fie Domnul! După mulţi ani de muncă, privind

peste familia Domnului, mă bucur văzând fronturile ei de „mi-
neri”, care sapă cu sârguinţă în mina Bibliei.
Biruinţa Oastei este tocmai aceasta: am umplut ţara de
mineri ai Bibliei. I-am făcut pe oameni să arunce „trocul” şi
să intre în „mină”. Cărţile Oastei au făcut şi fac tocmai slujba

aceasta: ele au atras şi atrag pe oameni în mina cea de aur a
Bibliei. Cu cărţile Oastei am pus în mâna oamenilor ciocanul
şi făclia de miner şi am trezit în ei dorul de a intra în mina de
aur a Bibliei. Cărţile Oastei au aruncat „trocurile” din mâna
oamenilor şi i-au introdus în mina Bibliei, să afle comori de
aur şi argint curat. Şi toţi câţi au intrat strigă azi într-un glas:
Aflat-am comori nepreţuite, aflat-am grămezi de aur şi argint,
aflat-am comoara cea de preţ de dragul căreia ne-am vândut
patimile şi păcatele.
Fratele meu! Ai intrat în mina de aur a Bibliei? Fii până la
sfârşit un harnic miner în ea! Sapă mereu, sapă în fiecare zi în
această mină şi vei afla noi şi noi comori şi cheamă-i mereu şi
pe alţii să intre în această „mină” de aur!
Citirea şi adâncirea Bibliei...

...merg alături cu creşterea duhovnicească
Spuneam că Biblia e ca o mină de aur. Din ce sapi în ea,
dai peste noi şi noi comori. Acest lucru îl cunosc toţi cei care
citesc Biblia şi se ocupă cu ea. Îl cunosc şi eu din păţania mea.
Eu am citit Biblia şi am studiat-o în trei răstimpuri din
viaţa mea de până acum: ca student teolog, ca tânăr preot la
ţară şi ca vestitor al Oastei Domnului. Pe toate trei rândurile
mi-am făcut sublinieri şi constat că ele se deosebesc mult. Ca
teolog, m-am oprit la anumite locuri din Biblie, ca preot tânăr,
la altele, ca preot la Oaste, iarăşi la altele.
Ca student teolog, văd azi că săpătura mea în Biblie era tare
slăbuţă. Trecusem cu ciocanul pe lângă bulgări întregi de aur.
Ca preot la ţară, săpătura era mai bună, dar totuşi nu destul
de adâncită.
Ca preot la Oastea Domnului, săpătura e desigur mult mai
adâncită, dar totuşi n-aş putea spune că e adâncită de tot, că aş
fi aflat tot ce se poate afla în Biblie. Căci de ar trăi cineva sute
de ani, tot n-ar putea spune că a aflat tot ce se poate afla în mina
cea de comori nesfârşite ale Bibliei.
„Am citit Biblia de o sută de ori – scrie un renumit vestitor
al Evangheliei – şi din ce o citesc mai mult aflu în ea noi şi noi
comori duhovniceşti.”
Citirea şi adâncirea Bibliei, adică mineritul Bibliei, merg
mână în mână cu creşterea noastră cea duhovnicească. Din ce
creşti în cele duhovniceşti, afli în Biblie comori pe care înainte

nu le vedeai şi nu le înţelegeai. Eu văd azi în Biblie bulgări de
aur, acolo unde mai înainte nu vedeam nimic. Şi, de multe ori,
citind azi Biblia, îmi vine să mă mir cum am putut trece mai
înainte pe lângă nişte locuri atât de scumpe, de parcă aş fi fost
orb. Pentru că încă n-aveam creşterea duhovnicească să înţeleg
unele locuri.
Ferice de cel ce a aflat şi a intrat în mina cea plină de aur
a Bibliei! Ferice de cel care a dat peste aurul şi argintul cuvân-
tului biblic!
AI AFLAT AURUL ŞI ARGINTUL? FĂ BANI MĂRUNŢI DIN EL!
Dar o învăţătură se ridică şi aici. Nu e destul să afli aurul şi

argintul cuvântului biblic. Nu e destul să afli numai pentru tine
aurul Bibliei. Ci acest aur trebuie să-l prefaci „în bani mărunţi”
pentru tine şi pentru alţii.
Eu pot avea un bulgăr mare de aur; dacă îl ţin încuiat în
ladă, nu mi-e de nici un folos. Pot chiar şi să mor de foame
lângă el. O comoară încuiată nu aduce nici un folos, nici celui
ce o are, nici altora.
Aşa e şi cu aurul şi comoara Bibliei. Ai aflat aurul Bibliei?
Fă bani mărunţi din el! „Schimbă-l” în „bani mărunţi” de dra-
goste, de bunătate, de milă, de fapte bune, pentru ca toată lu-
mea să vadă că tu ai aflat o comoară şi eşti un om „bogat”, care
poţi ajuta şi pe alţii. Pentru ca toată lumea să vadă că tu nu sapi
în zadar în mina Bibliei, nu citeşti în zadar în Biblie, ci scoţi
din ea „aur” şi „argint” curat de care se foloseşte toată lumea.
Nu este un lucru mai urât ca banul pe care lăcomia îl ţine
încuiat, în vreme ce lumea duce lipsă. Dintre toţi banii, galbe-
nii fac slujba cea mai slabă, pentru că lăcomia totdeauna i-a
tras din umblare şi i-a încuiat prin lăzi.

Să nu fie aşa şi cu aurul cuvântului biblic! Ci toţi câţi îi
avem să-i prefacem în „bani mărunţi” de dragoste, milă, bună-
tate şi ajutor pentru cei „săraci” şi lipsiţi de viaţa evanghelică.
Banul cel mai bun e banul care umblă şi se ajută oamenii
cu el. Aşa să fie şi comoara Bibliei. Să o facem „umblătoare”,
pentru ca toţi să se folosească din ea.
Eu mă gândesc că de multe ori am trecut pe lângă cer-
şetorii de pe străzile Sibiului fără să-i miluiesc şi eu cu ceva.
Doream să-i ajut, dar nu puteam. De ce? Pentru că aveam nu-
mai bani mari de hârtie. N-aveam bani mărunţi. Şi, astfel, tre-
ceam, oarecum ruşinat, pe lângă ei, fără să-i pot ajuta din prici-
na… banilor mari. Mă gândeam ruşinat în mine că cei cu bani
mărunţi pot face bine mai mult decât mine, cu banii cei mari.
Cu un galben în buzunar, poţi trece pe lângă toţi cerşetorii fără
să-l ajuţi pe nici unul.
Aşa e şi cu aurul şi argintul cuvântului biblic. El trebuie
făcut „mărunt”, pentru a ne putea ajuta cu el pe noi înşine mai
întâi şi apoi pe alţi „săraci” şi flămânzi de Evanghelie.
Deci, fraţii mei, faceţi „bani mărunţi” din aurul şi argintul
cuvântului biblic, pentru a ajuta pe toţi cei ce au nevoie de el!
Mierea cuvântului biblic

„Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru ce-
rul gurii mele, mai dulci decât mierea în gura
mea” (Ps 118, 103).
– Dar ce miere găseşti tu în Cartea aceea, de eşti tot cu

ochii în ea? Aşa îl agrăia un om din lume pe un om credincios
care citea în Biblie.
– Ai dreptate, dragul meu, i-a răspuns fratele, căci miere, într-
adevăr, aflu eu în Cartea aceasta… Cartea aceasta este Biblia şi eu
am aflat în ea miere şi o dulceaţă mai dulce decât orice miere şi
chiar decât toate dulceţurile din lumea aceasta… O, de-ai şti şi tu,
dragul meu, ce miere dulce se află în Cartea aceasta!
Cu adevărat, miere dulce este Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa îl simţea şi proorocul David când spunea: „Ce dulci sunt
cuvintele Tale pentru cerul gurii mele, mai dulci decât mierea
în gura mea”. Şi aşa îl simte oricine citeşte Biblia, oricine a
gustat şi gustă din Cuvântul lui Dumnezeu.
Nici o carte din lume nu este atât de dulce ca Biblia. Nici un
cuvânt nu este atât de dulce cum este Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia e plină cu faguri de miere. Biblia e ca un fagure din care
curge şi se scurge mierea cea dulce. Sunt în Biblie locuri unde
simţi cum curge şi se scurge mie-rea cea binecuvântată.
„Veniţi la Mine voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă
voi odihni pe voi” (Mt 11, 28). Ce miere dulce, ce chemare
dulce este şi aceasta!
Sau: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe

singurul Lui Fiu, pentru ca toţi cei ce cred în el să nu piară, ci
să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16).
„Dacă cineva Mă iubeşte şi va păzi Cuvântul Meu, şi

Tatăl Meu îl va iubi şi la dânsul vom veni şi locuinţă ne vom
face la dânsul” (In 14, 23).
Iată ce miere dulce este făgăduinţa cuvântului biblic. Din
toată Biblia curge această miere. Ce miere dulce sunt, bună-
oară, şi fericirile de la Matei cap. 5, care se încheie cu dulcea
făgăduinţă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă
este în ceruri”.
Îndeosebi însă, Psaltirea e plină de mierea cuvântului bi-
blic. Nici o carte din lume nu are atâta dulceaţă şi mângâie-
re ca Psaltirea, pentru că ea este scrisă şi întocmită de Duhul
lui Dumnezeu. Şi mierea din ea e culeasă din florile cerului.
Citiţi spre pildă, Psalmul 118, şi veţi simţi cum picură mie-
rea. „Să vină peste mine mila Ta, Doamne, mântuirea Ta, după
Cuvântul Tău! Adusu-mi-am aminte noaptea de Numele Tău,
Doamne, şi am păzit Legea Ta… Adusu-mi-am aminte de ju-

decăţile Tale şi m-am mângâiat… Mâhnire m-a cuprins des-
pre cei păcătoşi care părăsesc Legea Ta… Rugatu-m-am Feţei
Tale cu toată inima mea, miluieşte-mă după Cuvântul Tău…
La miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie… De mila
Ta, Doamne, este plin pământul, îndreptările Tale mă înva-
ţă… Bunătate ai făcut cu robul Tău… Doamne, după Cuvântul
Tău… Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta înva- ţă-mă
toate îndreptările Tale… Cât am iubit Legea Ta, Doamne, toa-
tă ziua gândirea mea este. Că de n-ar fi fost Legea Ta gândirea
mea, aş fi pierit întru păcatul meu… De pe toată calea rea am
oprit picioarele mele, ca să păzesc Cuvântul tău. De la jude-
căţile Tale nu m-am abătut, căci Tu ai pus Lege mie. Făclie
picioarelor mele este Cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce decât mierea,
pentru că dulceaţa aceasta e culeasă din florile dragostei lui
Dumnezeu. Din fagurii Bibliei curge şi se scurge mierea dra-
gostei cereşti.
Dragă cititorule! Cunoşti tu mierea cuvântului biblic?
Cunoşti tu Biblia şi ai citit tu în ea? De cumva nu o cunoşti
încă, eu te rog, citeşte-o şi vei afla îndată cât de dulci sunt
cuvintele ei!
Iar dacă tu, frate, ai aflat mierea cuvântului biblic, nu te
îndulci numai singur din ea, ci dă-le-o şi altora şi cheamă-i şi
pe alţii la ea! Fă şi tu aşa cum se spune că fac viespile: când
dau de ceva miere, vestesc îndată şi pe celelalte viespi şi se în-
fruptă cu toatele din dulceaţa ei. Cheamă-i şi pe alţii la mierea
Bibliei!
Şi încă ceva. De cei pierduţi să ne apropiem mai ales cu
mierea cuvântului biblic. În vestirea mântuirii, Mântuitorul
Însuşi a folosit mai multă „miere”, dulceaţă. Pe cei păcătoşi
nu i-a mustrat, ci i-a chemat dulce. Cu „ciocanul”, Mântuitorul
a dat numai în orbia fariseilor şi a cărturarilor. În orbia lor a

dat cu grele „lovituri de ciocan”, ca acestea: „Vai vouă, fari-
seilor şi cărturarilor, pentru că voi curăţaţi blidul pe dinafară,
dar pe dinăuntru este plin de necurăţie… Pe dinafară vă arătaţi
oamenilor drepţi, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie
şi fărădelege… Vai vouă, morminte spoite pe din-afară… Vai
vouă, căci voi închideţi oamenilor Împărăţia lui Dumnezeu!
Nici voi nu intraţi în ea, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să
intre” (Mt 23, 13-33). Dar pentru păcătoşii cei umili şi smeriţi,
Mântuitorul a folosit numai mierea dulce. S-a apropiat de ei
numai cu mierea cea dulce a iertării şi mântuirii. Această „mie-
re” dulce să o folosim, fraţilor, şi noi pe tot locul, îmbiind-o
tuturor celor pierduţi.
Biblia – Cartea vieţii

care dă tot ce trebuie vieţii
Biblia este o carte a vieţii, este o Carte cerească, ce dă tot
ce trebuie vieţii.
În Biblie, Însuşi Dumnezeu ne recomandă Biblia ca pe o
pâine cerească, cu care să ne hrănim (Mt 4, 4); ca pe o apă ce-
rească, pe care să o bem (Is 55, 1); ca pe o ploaie cerească, pe
care să o primim (Is 55, 10); ca pe un foc ceresc cu care să ne
încălzim (Ier 23, 29); ca pe o candelă, ca pe o lumină cu care
să ne luminăm (Ps 118, 105); ca pe o sabie cerească, cu care
să ne înarmăm. (Evr 4, 12); ca pe o miere dulce cu care să ne
îndulcim (Ps 118, 103), ca pe un aur şi un argint preţios; ca pe
o comoară cu care să ne îmbogăţim (Ps 11, 6; 18, 11; 118, 72,
127; Prov 8, 10-11).
Biblia este o Carte binecuvântată care ne dă tot ce trebuie
vieţii noastre sufleteşti. Dar, în acelaşi timp, ea ne dă şi tot ce
ne trebuie vieţii noastre trecătoare.
Oricine citeşte cu drag în Biblie soarbe cuvintele ei, se
hrăneşte cu ele şi le trăieşte, acela va avea şi toate cele de tre-
buinţă ale traiului, pentru că nu s-a pomenit încă despre cineva
care să fi murit de foame cu Biblia în buzunar. Mor însă destui
dintre cei sătui de averi, mâncăruri şi băuturi.
În Africa este un pom vestit, pe care băştinaşii de pe acolo
îl au ca pe o adevărată binecuvântare cerească. Acest pom dă
tot ce trebuie omului ca să poată trăi. Fructul lui cel moale este
un fel de pâine. Presat acest fruct, din el iese un fel de lapte

dulce şi hrănitor, iar din coaja lui, apă stâmpărătoare de sete.
Străpunsă tulpina, din ea iese un ulei hrănitor. Pe lângă asta,
pomul dă şi lemn, iar din coaja tulpinii şi din frunze ies nişte
fibre, nişte aţe, din care se fac ţesături şi haine. Cu un cuvânt,
acel pom dă tot ce trebuie vieţii băştinaşilor de acolo.
Un astfel de pom binecuvântat este şi Biblia. Ea este
Cartea Vieţii, care dă tot ce trebuie vieţii. De este cineva flă-
mând cu sufletul, să meargă la Biblie, să se sature cu pâinea
Cuvântului lui Dumnezeu (Mt 4, 4). De este cineva însetat, să
meargă la Biblie şi să bea din apa ei cea vie, cât îi trebuie, „fără
bani şi fără plată” (Is 55, 1). De este cineva întristat, să citească
în Biblie şi va afla mângâiere. De este cineva lipsit de înţelep-
ciune, să citească în Biblie şi o va afla. De este cineva slab, în
Biblie află putere. De este cineva sărac, în Biblie află avere.
De este cineva bolnav, în Biblie află leac. De simte cineva că
îi lipseşte ceva, în Biblie va afla tocmai ceea ce-i mai lipseşte.
O, ce Carte binecuvântată este Biblia! O, cum n-am eu
cuvinte destul de dulci şi de pătrunzătoare să-l fac pe fieca-
re om un alergător nebun după Cuvântul lui Dumnezeu! Să-l
fac pe fiecare om să umble flămând şi setos după Cuvântul lui
Dumnezeu. Dar, durere, creştinii de azi se ţin departe tocmai
de Cartea din care curge viaţă, dar şi mântuire.
De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om care apu-
case fără porc pe iarnă. Şi, bag seamă, nu i-a mers bine, căci
primăvara l-am auzit zicând: „Nu mă mai las fără porc în casă”.
Şi a făcut omul totul şi nu s-a mai lăsat „fără porc în casă”.
Aşa e creştinul; nu se lasă fără porc în casă, dar se lasă fără
hrana cuvântului biblic (cu toate că porcul costă mii de lei, iar
o Biblie costă numai câteva sute de lei).
Nu se lasă omul fără pâine în casă, dar se lasă fără Pâinea
cuvântului biblic. Nu se lasă fără lapte în casă, dar se lasă fără
laptele duhovnicesc (I Ptr 2, 2).
Nu se lasă omul fără un pic de băutură în casă, dar se lasă

fără băutura vieţii din Biblie.
Şi cel mai sărac om ţine să aibă un „Crăciun gras”, un An
Nou cu chef, un Paşti cu vin, dar pentru o Biblie n-are câteva
sute de lei. Şi cel mai sărac fumător face fum şi scrum câteva
sute de lei pe an, dar pentru o Biblie n-are aceşti bani. Ce lucru
grozav!
Dragă cititorule, eu te rog cu lacrimi în ochi nu te mai lăsa
nici o clipă fără Cuvântul lui Dumnezeu în casa ta, pentru că
răspuns nu vei avea în Ziua Judecăţii, pentru că te-ai lipsit de
această hrană cerească.
Eu te rog cu lacrimi în ochi nu te mai lipsi nici o clipă de
Biblie, în casa ta! Nu te mai lipsi nici o clipă de această Carte a
Vieţii pe care Însuşi Mântuitorul ne-o recomandă prin cuvinte-
le: „Cercetaţi Scripturile, căci acelea mărturisesc despre Mine
şi întru dânsele socotiţi a avea viaţă veşnică” (In 5, 39).
Partea a doua
...Încă un cuvânt
Referitor la Cuvântul înainte de la Rusaliile anului 1938,

precizăm că abia acum, după scurgerea unui timp cât o călăto-
rie prin pustie, s-au aflat aproape toate lecţiile biblice pe care
Părintele Iosif le-a scris şi aranjat pentru a le da la lumină.
Băiatul, Tit, şi „calfele”, Marini şi Dorz, i-au împlinit
această dorinţă în chiar anul mutării lui la cele veşnice. Acum
am dori să-i mărim bucuria, întregindu-i lucrarea cu scumpele
mărgăritare ce le-a adunat spre folosul nostru.
Cartea apărută în 1938 cuprindea materialul până la ca-
pitolul Biblia, Cartea Vieţii, inclusiv, care se încheie aici la
pagina 98. Celelalte „mărgăritare” au fost aflate abia acum,
aducându-le ca pe un omagiu Părintelui nostru iubit, împre-
ună cu a 40-a floare stropită cu lacrimi pe care o aşezăm pe
neuitatul mormânt din Sibiu, în care se odihneşte, aşteptând
învierea, împreună cu fiul său, Tit.
Întregită acum, va face în continuare slujba de chemare a
sufletelor din ţara noastră, şi nu numai, sub Crucea lui Iisus
Cel răstignit şi lângă străbunele altare, unde a îngenuncheat
pe sutele de mii de suflete, învăţându-le dragostea faţă de
Biserică şi de Neam şi reluarea vieţii primilor creştini între-
ruptă prin nepăsare şi păcat.
Realitatea netăgăduită va apleca spre meditaţie pe cei
în drept, pentru repunerea acestui mare om al lui Dumnezeu,
cu roade de apostol, la locul ce i se cuvine, împreună cu alţi
înaintaşi sfinţi, care, la rândul lor, au împărtăşit aceeaşi

soartă.
Credem şi ştim că Marele Comandant al Cărui „gornist”
a fost Părintele Iosif l-a aşezat la locul cel făgăduit. Aşteptăm
ca şi Istoria să-i facă dreptate, pe baza inestimabilului folos
adus până acum şi pe care îl va mai aduce jertfa sa neîncetat
Bisericii şi Neamului nostru. Acest folos va constitui garanţia
legitimelor pretenţii ale tuturor copiilor săi sufleteşti – al cărui
număr creşte an de an, spre slava lui Dumnezeu – să i se facă
şi aici dreptatea mult-meritată.
12 februarie 1978
Moise VELESCU
Înainte de început la partea a doua
Când, în anul 1988, sărbătoream 300 de ani de la tipă-

rirea primei traduceri a Bibliei în româneşte (1688), 100 de
ani de la naşterea Părintelui Iosif Trifa (1888), 65 de ani de la
înfiinţarea Oastei Domnului (1923) – această Mişcare profund
biblică, prin care a fost împroprietărit, pentru prima dată la
scară istorică şi naţională, poporul nostru cu «Biblia – Cartea
Vieţii» – şi 50 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui nos-
tru sufletesc Iosif Trifa, iniţiatorul Oastei Domnului (1938),
atunci, în anul 1988, nădăjduiam că vom putea tipări cumva
această carte; însă nu s-a putut, deşi era pregătită pentru tipar
încă din 1978, aşa cum am arătat la începutul acestei părţi.
Iată că Bunul Dumnezeu a adus totuşi vremea să poată
vedea lumina tiparului şi a doua parte a acestei lucrări.
Iar cu privire la însemnarea ce am făcut-o în anul 1978,
referitor la Părintele Iosif Trifa, iată că – aşa cum zicea el că
va veni vremea când Dumnezeu, Adevărul şi Istoria îi vor face
dreptate – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin
actul istoric din 28 sept. 1990, a făcut cu adevărat dreptate şi
Părintelui Iosif Trifa şi Oastei Domnului.
În toate acestea a fost intervenţia iubitoarei mâini a lui
Dumnezeu, prin Revoluţia din Decembrie 1989, după o peri-
oadă de 55 de ani şi 142 de zile de ateism.
Deşi cartea aceasta, în prima ei formă, a fost tipărită de
Rusaliile anului 1938, iar adăugarea celei de-a doua părţi se
face de-abia acum, în 1999, dorim să menţionăm că materialul

adăugat este cel care ar fi putut completa cartea atunci, dar nu
a mai putut fi adăugată după 1938.1
Părintele Iosif lucra la strângerea materialului existent
pentru alcătuirea cărţii, dar n-a mai ajuns să şi-o vadă tipări-
tă, pentru că s-a stins, purtând încă în mâna-i slăbuţă această
carte. De aceea, calfele sale, fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz,
împreună cu fiul Părintelui, Titus, au grăbit apariţia cărţii, în
forma în care se afla atunci gata, pentru întâia Cincizecime pe
care aveau să o sărbătorească fără părintele lor scump, ca pe
un omagiu adus memoriei sale.
Totuşi, cartea, aşa cum apăruse, pentru vremea aceea, s-a
dovedit de o mare valoare, atât pentru cei ce iubeau Sfânta
Scriptură, cât şi pentru cei ce aveau s-o descopere citind
Biblia – Cartea Vieţii.
Facă Bunul Dumnezeu ca, şi în vremea aceasta de mare
secetă sufletească pentru poporul nostru, cartea de faţă să tre-
zească foamea şi setea după Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia,
care să redea sănătatea cea sufletească acestui popor pen-
tru care Dumnezeu a adus în mijlocul său şi în Biserica sa
Lucrarea de renaştere spirituală, Oastea Domnului.
La Rusaliile anului 1999

Moise VELESCU
1
În actuala ediţie, materialele adăugate în ediţia din 1999 au fost confruntate
cu textele originale din foile din care au fost preluate. Aici sunt publicate doar
cele identificate în colecţiile de foi ale Părintelui Iosif Trifa (cu indicarea sursei
respective), fiind aşezate în ordinea cronologică a apariţiei lor. (n. ed.)
Minunata istorie a unei fetiţe

care a ajutat să se tipărească Biblia în 500 de limbi
şi 1 miliard de exemplare
Pe la anul 1867, trăia într-un sat din ţinutul Walles (Anglia)
o fetiţă cu numele Maria Jonnes, care încă din pruncie, de când
auzise la biserică şi în şcoală despre viaţa Mântuitorului, apu-
case cu o dorinţă vie şi
fierbinte de a-şi avea o
Biblie a ei, în care să ci-
tească oricând.
Odată, fiind la doam-
na boierului din acel sat,
spre marea ei bucurie,
văzu o Biblie pe masa
doamnei. Cerându-i voie
să citească puţin în ea,
fetiţa deschise tocmai la
Evanghelia de la Ioan
capitolul 5, versetul 39,
unde citi:
„Cercetaţi Scripturi
le, căci acelea mărturi-
sesc pentru Mine şi într-
însele socotiţi a avea via-
ţă veşnică”.
Cuvintele acestea treziră în ea şi mai mult dorul şi dorin-

ţa arzătoare de a-şi avea o Biblie. Toate dorinţele şi suspinele
vieţii sale erau acum strânse în acest singur gând: de a-şi putea
cumpăra o Biblie. Dar pe acele vremuri, Biblia era un lucru
mare, era o carte scumpă, numai oamenii bogaţi o puteau avea,
iar părinţii ei erau meşteşugari săraci.
Atunci fetiţa făcu un plan. Îşi cumpără o puşculiţă (perş,
cutioară de strâns bani) şi începu a strânge în ea cu osârdie bă-
nuţ lângă bănuţ, ca pe urmă să poată cumpăra din aceşti bani o
Biblie. Era de 8 ani când începu acest lucru. Şase ani de zile
strânse neîncetat ban lângă ban în această cutie. Toate darurile
ce le căpăta, tot ce putea ea chivernisi punea în această cutie.
Domnul avea grijă să-i sporească bănuţii ei, căci fetiţa strângea
în cutie nu numai bani reci de metal, ci ea punea acolo şi o dorin-
ţă fierbinte, o dragoste arzătoare după Cuvântul lui Dumnezeu.
După şase ani, fetiţa strigă plină de bucurie: „Tată şi mamă
dragă, eu am bani să-mi cumpăr o Biblie”. Părinţii şi fetiţa se bucu
rară, dar acum era un alt necaz. Biblia nu se căpăta de vânzare (şi
nu se putea comanda ca azi, cu poşta), decât în locuri deosebite.
Fetiţa ceru sfatul preotului, care îi dete recomandare în
scris către un alt preot, din oraşul Balla, la depărtare de peste
30 de kilometri. Preotul acela avea câteva Biblii de vânzare,
aduse din Londra. Fetiţa se pregăti de drum. Cum n-avea mij-
loace, ea porni pe jos şi desculţă. Peste umeri luă un sac în
care, la întoarcere, să-şi poată pune comoara după care suspi-
na. Peste 30 de kilometri făcu fetiţa pe jos, într-o zi de vară,
pe o căldură înăbuşitoare. Ea nu mai simţea nici căldura, nici
oboseala, nici picioarele rănite de pietrele drumului. Ea simţea
numai dragostea şi dorinţa fierbinte de a-şi avea o Biblie (chi-
pul de alături o arată făcând acest drum).
Ajunsă la Balla, ea trase la un cunoscut al părinţilor ei şi
dimineaţa se prezentă împreună cu el la preotul cu Bibliile.
Dar aici, alt necaz. Bibliile se vânduseră. Mai erau numai 3
exemplare şi şi acestea, cuprinse şi plătite de alţii. „Îmi pare

foarte rău – zise preotul – că această fetiţă a făcut degeaba un
drum aşa de lung... Bibliile s-au gătat”. Când auzi fetiţa aces-
te cuvinte, începu să plângă cu hohot. „S-a sfârşit”, zicea ea.
„Totul a fost în zadar.” Sărmana! Îşi vedea spulberate toate nă-
dejdile şi aşteptările ei de 6 ani... Tot ce clădise, se dărâma şi ea
plângea cu amar. Dar Domnul nu lăsă pe fiica Lui. Preotul se
înduioşă de lacrimile ei şi îi dete o Biblie din cele cuprinse de
alţii. „Nu se poate – zicea preotul – să n-ascult aceste lacrimi.”
Fetiţa se reîntoarse plină de fericire la casa părinţilor ei şi
trăi până la sfârşitul vieţii sale priveghind lângă Cuvântul lui
Dumnezeu.
S-a întâmplat că preotul din oraşul Balla, tocmai după
această întâmplare, s-a dus la Londra, unde se ţinea un sfat
despre tipărirea Bibliei pentru popor. Preotul a istorisit în chip
mişcător întâmplarea cu fetiţa şi această istorie i-a mişcat atât
de adânc pe cei prezenţi, încât strigară toţi într-un glas: „Să ti-
părim Biblia pentru popor... Să tipărim Biblia nu numai pentru
poporul nostru, ci pentru toate popoarele din lume...”. Cei de
faţă întemeiară o societate pentru tipărirea Bibliei şi răspân-
direa ei în popor. Această societate e aşa-numita „Societatea
britanică pentru tipărirea şi răspândirea Bibliei”. Prin daruri şi
ajutoare, această societate a ajuns atât de departe, încât a tipărit
până azi Biblia în peste 500 de limbi şi a răspândit-o în pes-
te 1 miliard de exemplare. Societatea i-a ridicat fetiţei Maria
Jonnes o statuie, în semn de amintire că prin dragostea şi râvna
acestei fetiţe pentru Cuvântul lui Dumnezeu s-a înfiinţat soci-
etatea şi au putut face un lucru atât de minunat.
Milioane de suflete citesc şi se hrănesc azi cu Cuvântul lui
Dumnezeu din sf. Scripturi în urma dragostei nemărginite ce a
avut-o fetiţa Maria Jonnes pentru Cuvântul lui Dumnezeu din
Sf. Scripturi.
«Lumina Satelor» nr. 12 / 14 martie 1926, p. 3
În şcoala cea mare a Sf. Scripturi, a Bibliei

CEVA DESPRE CITIREA BIBLIEI
ŞI DESPRE LOCURILE GRELE DIN EA
Dăm mai departe, în continuare, aici în foaia aceasta, şi

„prelegerile” din şcoala cea mare a Bibliei. În acest număr,
ceva despre cum trebuie să citmi Biblia.
Cum trebuie citită Biblia? O întrebare mare este aceasta.
Vom răspunde la ea pe larg. Acum voi spune pe scurt numai
atât, că Biblia, fiind Cartea lui Dumnezeu, trebuie citită cu
credinţă, cu rugăciune şi cu ajutorul Duhului Sfânt, Care este
Autorul şi Scriitorul ei.
Şi peste aceasta, la citirea Bibliei trebuie negreşit să se
mai ţină seamă de un lucru: Biblia este o Carte scrisă pe în-
ţelesul tuturor. Dumnezeirea s-a îngrijit şi aici ca hrana cea
cerească din Biblie să fie la îndemâna tuturor. Biblia cuprinde
cea mai uşoară mâncare duhovnicească: pâine şi apă. Cele mai
multe din învăţăturile Scripturilor sunt spuse atât de uşor, încât
şi copiii le pot pricepe.
Dar, de altă parte, în Biblie sunt şi mâncări duhovniceşti
mai grele; sunt locuri mai greu de înţeles. Sunt locuri – mai
ales unde e vorba de dogme de credinţă – pe care Sfinţii Părinţi
le-au meditat o viaţă întreagă şi au scris despre ele cărţi în
tregi. Sunt locuri pe care soboare întregi abia le-au putut lămu-
ri. Astfel de locuri nu se ţin de priveperea noastră.
Nu se ţin de competenţa noastră să le explicăm. Cel ce se

prinde în astfel de locuri este exact ca o biată furnică ce s-ar apu-
ca să tragă un buştean.
De câte ori vei da
peste un loc greu din
Biblie, să zici: Asta-i
o mâncare prea grea
pentru mine! Să trec
mai departe, căci, sla-
vă Domnului, este
aici, în Cartea aceasta,
mâncare destulă.
Însă, durere! Foar
te mulţi creştini care
intră în şcoala cea
mare a Bibliei tocmai în greşeala aceasta cad: se opresc tocmai
în locurile cele grele; se închircesc tocmai în locurile cele gre-
le. Bag seamă, şi aceasta-i o ispită a diavolului.
Eu m-am gândit în mine că astfel de creştini sunt acurat
în asemănarea omului din chipul de mai jos, care s-a apucat
să mănânce peşte. Precum vedeţi, omul acesta are înaintea lui
pe masă peşte din belşug, peşte gras, frumos şi hrănitor. Dar
uitaţi-vă, el s-a apucat de un peşte plin cu oase. El flămânzeşte
ciugulind pe oasele unui peşte, în loc să se hrănească cu hrana
cea bogată ce-i stă înainte.
Exact aşa sunt şi unii creştini cititori în Biblie. Biblia stă
în faţa lor cu hrană multă şi uşoară. Ei însă aleg peştele cel cu
oasele cele mai multe. Ei se închircesc în aceste oase şi flă-
mânzesc lângă ele, în loc să se hrănească cu hrana cea bogată
ce le stă înainte.
În special sectarii au o deosebită atragere pentru mâncarea
cea osoasă din Biblie. Îi vezi pe toate drumurile închirciţi în
oase şi încercând să închircească şi pe alţii. Uitaţi-vă, de pildă,

la milenişti, în ce oase mari şi ascuţite s-au înecat! Uitaţi-vă
la toţi sectarii cum se leagă tocmai de locurile pe care le-au
lămurit Sf. Părinţi şi soboarele ecumenice. Pe semne, Sfinţii
Părinţi şi soboarele au greşit şi vin ei acuma să rectifice dogme
de credinţă. Asta-i o greşeală de care tot creştinul trebuie să se
ferească. Nu pentru asta ni s-a lăsat nouă Biblia.
Vom spune aici că mulţi şi dintre creştinii noştri – ba chiar

şi unii din Oastea Domnului – cad în această greşeală. Până
la mine, la Sibiu, a venit, mai anul trecut, un creştin, să mă
întrebe de poate folosi sângele cel de porc ori ba, căci a citit el
în Vechiul Testament (şi i-au spus adventiştii) că nu-i iertat să
folosească sângele de animal. Sărmanul! De ani de zile stătea
închircit în acest os, în loc să citească în Biblie acolo unde se
vorbeşte despre „sângele Mielului”, despre Jertfa cea mare a
Scumpului nostru Mântuitor!
Eu am văzut la unii creştini Biblia întreagă însemnată pe
tot locul unde era mâncare grea şi osoasă. Aveau atragere şi se
ocupau numai cu astfel de locuri grele.
Dar dacă sunt locuri grele în Biblie, asta nu înseamnă că
nu trebuie citită Biblia. Dacă s-a înecat cineva mâncând pâine,
asta încă nu înseamnă că nu trebuie să mai mâncăm pâine.

Ţineţi minte regula: la citirea Bibliei, nu vă băgaţi în lo-
curi greu de înţeles; nu vă legaţi de locurile unde au lucrat
Sfinţii Părinţi şi soboarele ecumenice, stabilind norme şi dog-
me de credinţă. Astfel de locuri numai Biserica e chemată a le
explica.
Noi să citim în Biblie acolo unde aflăm păşune şi apă pen-
tru sufletul nostru. Şi, slavă Domnului, Biblia e plină cu astfel
de locuri!
«Oastea Domnului» nr. 1 / 25 dec. 1929, p. 8-9
CEVA DESPRE PUTEREA SCRIPTURILOR... „VIU ESTE

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI LUCRĂTOR”
Am scris mai înainte că Biblia e o Carte ce cuprinde pla-

nul cel mare al mântuirii noastre sufleteşti; e o Carte ce cuprin-
de descoperirea dumnezeiască: cum să dobândim împărăţia
cerurilor.
Dar să nu creadă cineva că Biblia este numai o carte ce ne
arată poruncile Domnului... o carte plină de învăţături bune şi
sfaturi înţelepte. O, nu, ci, mai presus de acestea, Biblia este o
carte plină de putere, de dar şi har.
Autorul (Scriitorul) Bibliei este Duhul Sfânt; de aceea în ea
se află un ceva deosebit; se află un ceva ce nu se poate spune, ci
numai se simte. În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar,
este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi.
Proorocul Ieremia spunea că simte cuvintele Domnului ca
pe un foc închis în oasele lui: „Că s-a făcut Cuvântul Domnului
ca focul ce arde în oasele mele” (Ier 20, 8-9). În cuvintele
Scripturilor este focul Duhului Sfânt. Citind Biblia, cel credin-

cios simte cuvintele ei ca pe un foc ce-l aprinde mereu pentru
Domnul şi pentru râvna mântuirii sufleteşti.
„Au nu sunt cuvintele Mele ca focul?”, zice Domnul (Ier
23, 29). Ba da, Preabunule Doamne, cuvintele Tale sunt cu
adevărat ca un foc ce „aprinde rărunchii şi inima noastră” (Ps
72). Aprinde-ne, Doamne, neîncetat cu acest foc sfânt şi ajută-
ne să aprindem şi pe alţii!
Cuvântul Scripturilor este ca o ploaie cerească. „Precum
se coboară ploaia din cer şi nu se întoarce până când adapă
pământul şi-l face de rodeşte, aşa va fi Cuvântul Meu – zice
Domnul” (Is 55, 10-11).
Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mântuire

sufletească... când citeşti Scripturile „ca un pământ pustiu şi
fără de apă” (Ps 62, 3), stai sub ploaia darului de Sus, stai sub
o revărsare de dar, stai sub o putere cerească ce lucrează şi
rodeşte în tine.
„Au nu sunt cuvintele Mele ca ciocanul ce taie piatra?”
zice Domnul (Ier 23, 29). Ba da, Doamne, cuvintele Tale în-
moaie şi sfărâmă şi cele mai împietrite inimi!
Unde cuvântul omului nu poate face nimic, Cuvântul Tău
taie şi face şi din pietre fii ai lui Avraam.
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu – zice Apostolul Pavel
– şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; pă-
trunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile
şi măduva, judecă simţirile şi gândirile inimii” (Evr 4, 12).
Nu este pe suprafaţa pământului o altă carte care să lucreze
cu atâta putere ca Biblia. Milioane şi milioane de inimi a rănit
şi răneşte această Carte a lui Dumnezeu. Milioane şi milioane
de suflete au aflat şi află medicină sufletească în această Carte.
Biblia este un pom al vieţii – zice un învăţat creştin. Prin
ramurile ei adie neîncetat vântul cel ceresc al Duhului Sfânt,
aducând celui otrăvit de păcate vindecare, putere, sănătate şi
viaţă veşnică. O Carte minunată este aceasta, plină de cele mai
plăcute mângâieri şi de cea mai dulce pace, linişte şi bucurie
sufletească.
Despre creştinii cei dintâi ne spune Biblia că „în fiecare zi
erau cercetând Scripturile” (Fapte 17, 11), de aceea era atâta pu-
tere în viaţa lor. Biblia trebuie să fie o hrană zilnică a sufletului
nostru. Eu citesc în fiecare zi în Biblie, pentru că ea este o lipsă
a vieţii mele, întocmai ca apa ce o beau, ca aerul ce-l răsuflu şi
pâinea ce o mănânc. Ca pe un „foc aprins” trebuie să simţim
cuvântul lui Dumnezeu din Biblie; ca pe un „argint curat” să-l
căutăm (Ps 11, 6); ca pe o foame şi sete sufletească să-l sim-
ţim (Amos 8, 11); ca pe o „miere dulce gâtlejului nostru” să-l

gustăm (Ps 118, 103); ca pe o „sabie” să-l încingem (Ef 6, 17).
Voi spune, dar, şi aici ce lucru dureros este un creştin care
ştie citi, dar n-are în casa lui Biblia şi nu citeşte în ea.
«Oastea Domnului» nr. 4 / 19 ian. 1930, p. 9
IERI AM VĂZUT O BIBLIE STROPITĂ CU SÂNGE
Biblia are atâtea şi atâtea însuşiri minunate care grăiesc

despre dumnezeirea ei. Între acestea este şi legătura cea strânsă
dintre cărţile ei. Între cele 72 de cărţi ale Bibliei este o legătură
atât de strânsă, încât parcă o mână nevăzută a făcut această le-
gătură. Această legătură o dă, în primul rând, învăţătura despre
Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului; iar în al doilea
rând, învăţătura despre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, şi Jertfa Lui
cea sfântă. Învăţătura despre Jertfa Crucii trece ca un fir roşu
prin toate cărţile Bibliei.
Zilele trecute am văzut într-o librărie nemţească o Biblie
veche şi foarte interesantă. Deschizând-o şi uitându-te în ea,
ţi se părea că-i stropită cu sânge. În această Biblie erau tipă-
rite cu slove roşii toate locurile unde se vorbeşte despre Iisus
Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă, fie în icoane, fie în proo-
rociri, fie în asemănări, fie deschis. Şi erau aceste locuri atât de
multe, încât întreaga Biblie era plină cu pete roşii. Ţi se părea
cu adevărat că-i stropită cu sânge.
Ce gând minunat a avut neamţul care a tipărit acum 100
de ani o astfel de Biblie! (O, cum nu se află şi între cei 30 de
mii de milionari din ţara noastră unul credincios care să tipă-
rească o astfel de Biblie!)
Cu adevărat, Biblia este o Carte stropită cu sânge: cu

Sângele Mielului. Toate Scripturile ne arată Jertfa Crucii.
Aproape fiecare pagină din Biblie e stropită cu Sângele
Mielului. Cercetaţi Scripturile şi veţi afla în ele Jertfa Crucii,

de la început şi până la sfârşit! O veţi afla în Vechiul Testament
acoperită în icoane, asemănări şi proorociri, iar în Noul
Testament o veţi afla ca pe o taină descoperită.
În icoana de alături, cu răstignirea, în cele şase iconiţe de
pe margini se văd şase icoane din Vechiul testament, care ves-
teau pe Mântuitorul şi Jertfa crucii Sale.
În cea de sus, de la stânga, e jertfa lui Avraam, iar la dreap-
ta, jertfa lui Melchisedec. În stânga, la mijloc, este şarpele cel
de aramă, iar la dreapta, cele şapte izvoare ale Mielului din
Apocalipsa. Jos, în stânga se vede sângele mielului care i-a
scăpat pe israeliteni din Egipt, iar la dreapta, mana din pustie –
tot atâtea icoane ale Mântuitorului. Şi câte altele nu mai sunt...
Mi-ar trebui o carte întreagă să le înşir pe toate.
Toate Scripturile ne arată Jertfa Crucii. Toate Scripturile
ne îndeamnă să privim şi să primim acest izvor al mântui-
rii noastre. Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă trebuie
să stea mai mult în mijlocul vieţii noastre sufleteşti. Poporul
nostru cunoaşte prea puţin pe Mântuitorul şi Jertfa Lui, de
aceea e atât de săracă viaţa noastră de roadele unei vieţi creş-
tineşti.
Eu mă întreb de multe ori: oare de ce ţările şi popoarele
care citesc Biblia (Anglia, Suedia, Norvegia, Elveţia etc.) au o
viaţă plină de putere creştinească? Pentru că se adâncesc mai
mult în Biblie, iar cel ce se adânceşte în citirea Bibliei află pe
Mântuitorul şi Jertfa Lui cea scumpă. Iar cel ce a aflat cu ade-
vărat pe Mântuitorul a aflat izvorul puterii noastre de creştini
vii şi biruitori.
Cercetaţi Scripturile şi veţi afla într-însele izvorul puterii
şi îndreptării noastre: pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea
Sfântă.
CEVA DESPRE TRIMITERILE (LOCURILE PARALELE)

DIN BIBLIE
Am vorbit în numerele trecute despre legătura cea strânsă

dintre cărţile Bibliei. Biblia este o Carte a Duhului Sfânt: de
aceea între cărţile ei nu numai că nu sunt contraziceri, ci se
întregesc unele pe altele într-un chip minunat.
Toată Biblia este o minunată ţesătură în care găseşti, de
la început, până la sfârşit, acelaşi fir, aceeaşi urzeală şi ace-
eaşi bătătură roşie (Sângele Crucii). Învăţătura de la începutul
Bibliei o găseşti până la sfârşit şi pe cea de la sfârşit o afli,
mergând înapoi, până la început.
Bazându-se pe această minunată legătură, cercetătorii
Bibliei au făcut aşa-numitele „trimiteri” sau „locuri paralele”.
Aceste trimiteri se află însemnate prin Biblie şi, în decursul ci-
tirii Bibliei, ele îţi zic: „Caută şi la cartea cutare şi cutare, capi-
tolul atâta şi atâta, şi vei afla aceeaşi învăţătură pe care o citeşti
aici”. Pentru cei ce intră prima dată în şcoala Bibliei, aici voi
spune că cele 72 de cărţi ale Bibliei sunt împărţite în capitole,
iar capitolele, în versete. Când, dar, noi, aici la foaie, scriem, de
pildă: Matei 10, 20 – asta, pe limba Bibliei, înseamnă: „Caută la
Evanghelia de la Matei, capitolul 10, versetul 20”.
Trimiterile din Biblie au o însemnătate foarte mare.
Ele îţi arată şi din ele poţi afla minunata legătură din Biblie.
Trimiterile sunt un fel de dascăl preţios care te poartă pe tot
locul prin Biblie şi îţi arată legăturile ei şi tainele ei. O Biblie
cu trimiteri bogate este o şcoală minunată în care poţi învăţa –
şi ai ce învăţa – o viaţă întreagă.
Sub acest raport, este foarte potrivită Biblia cea cu 250 lei,
având trimiteri bogate după fiecare rând. (Pentru cititorii mai
bătrâni, care nu pot urmări literele puţin mărunte din această
biblie, tot atât de bună este şi Biblia cea mare, cu 350 lei, care
aşijderea are trimiteri.)
Cu această Biblie poţi face progrese foarte frumoase şi

poţi deveni un bun cercetător şi cunoscător al Scripturilor. Şi
eu însumi folosesc această Biblie şi mă ajut foarte mult cu tri-
miterile ei.
Să luăm acum o pildă despre ce sunt trimiterile biblice. Să
deschidem Biblia, spre exemplu, la II Corinteni, cap. 4, vers. 3
şi 4. Vom afla acolo scris aşa:
3. „Şi, dacă Evanghelia noastră este acoperită*, este aco-
perită pentru cei ce sunt pe calea pierzării,” (I Cor 1, 18; cap. 2, 15;
II Tes 2, 10)
4. „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul vea-
cului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina† Evangheliei
slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu††”. (In 12, 31;
14, 30; 16, 11; Ef 6, 12**; Is 6, 10; In 12, 40; cap. 3, 14†; cap. 3, 8-9, 11, 18; vers.
6††; In 1, 18; 12, 45; 14, 9; Flp 2, 6; Col 1, 15; Evr 1, 3).”
Iată două versete însoţite de trimiterile biblice (locurile
scrise cu litere mărunte sunt trimiterile); aceste trimiteri, pre-
cum se poate vedea, ne trimit în peste douăzeci de locuri din
Sf. Scriptură; iar locurile acelea ne trimit şi ele, la rândul lor
– fiecare – în alte şi alte locuri. Un ceas întreg poţi stărui lângă
un astfel de loc, căutând prin toată Scriptura învăţăturile din el.
Ce petrecere minunată!... Ce şcoală minunată!...
Încă un exemplu luat din Vechiul Testament – Facere, cap.
3, vers. 15:
15. „Vrăjmăşie* voi pune între tine şi femeie, între sămân-
ţa ta şi sămânţa** ei†. Aceasta** îţi va zdrobi capul şi tu îi vei
zdrobi călcâiul.” (*Mt 3, 7; 13, 38; 23, 33; In 8, 44; Fapte 13, 10; I In 3, 8**;
Ps 132, 11; Is 7, 14; Mica 5, 3; Mt 1, 23-25; Lc 1, 31-34, 35; Gal 4, 4†; Rom 16,
20; Col 2, 15; Evr 1, 14; I In 5, 5; Apoc 12, 7-17††; Ps 48, 6; Is 13, 8; 21, 3; In 16,
21; I Tim 2, 15).
Ce lucru minunat se vede şi aici! Un loc care se află pe

pagina a patra din Biblie, iată, îl vedem trecând prin toată
Biblia! E vorba în acest loc despre profeţirea Mântuitorului.
Trimiterile ne arată minunatele legături ce le are acest loc şi

această profeţie în întreaga Biblie.
Vom spune deci: o Biblie cu trimiteri bogate este un
dascăl minunat pentru cercetarea, cunoaşterea şi înţelegerea
Scripturilor.
Aici vom spune că întreaga noastră mişcare de la Sibiu nu
este altceva decât o mare şcoală a Bibliei. Câteva mii de şco-
lari avem în şcoala aceasta şi ne bucurăm văzând că numărul
lor tot creşte mereu. Ne bucurăm văzând progresul frumos pe
care l-au făcut unii şcolari.
«Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 5
CEVA DESPRE LEGĂTURA DINTRE TESTAMENTUL VECHI

ŞI NOU – ŞI DESPRE LOCURILE URÂTE DIN BIBLIE
Biblia se împarte în două părţi mari: în Biblia Vechiului şi

Noului Testament. Între aceste două părţi este o legătură cu mult
înţeles. Biblia Vechiului Testament cuprinde istoria şi frămân-
tările mântuirii sufleteşti ale omenirii, începând de la căderea
din Grădina Edenului, până la Naşterea Mântuitorului. Biblia
Noului Testament cuprinde istoria mântuirii noastre sufleteşti
prin sângele Crucii, împreună cu viaţa cea nouă şi omul cel nou.
Biblia Vechiului Testament ni-l arată pe omul cel căzut.
Ne arată sforţările lui de a se ridica. Ne arată că toate aceste
sforţări au fost zadarnice până ce n-a sosit Iisus Mântuitorul.
Vechiul Testament ne arată pe omul cel vechi, Noul Testament,
pe omul cel nou. Vechiul Testament ne arată pedeapsa pen-
tru păcat. Noul Testament ne arată mântuirea prin dar. Vechiul
Testament ni-l arată pe om aşa cum este, cu toate scăderile
lui; Noul Testament ni-l arată pe om aşa cum trebuie să fie; ne

arată pe omul cel nou.
Pe lângă asta, despre Vechiul Testament se spune că a fost
„un pedagog spre Hristos”, adică a fost un dascălul ce a pre-
gătit omenirea pentru venirea şi primirea Mântuitorului. Vom
scrie cândva mai pe larg şi despre aceasta.
Acum, în legătură cu raportul dintre Vechiul Testament
şi Noul Testament, vom spune ceva despre locurile urâte din
Biblie.
În Biblia Vechiului Testament sunt şi unele locuri urâte.
Unii strigă contra lor, spunând că ar trebui scoase afară. Dar
aceste locuri îşi au şi ele însemnătatea lor şi înţelesul lor. Noi
am mai scris despre ele în cartea Sodoma şi Gomora (acolo
unde a fost vorba despre beţia şi desfrânarea lui Lot).
Sfânta Scriptură ne arată toată lucrarea pe care a Dumnezeu
făcut-o de-a lungul veacurilor pentru mântuirea noastră, a pă-
cătoşilor. Dar, pe de altă parte, Biblia ne arată şi toate înşe-
lăciunile şi încercările pe care le-a făcut Satana, de-a lungul
veacurilor, pentru stricarea şi pierzarea omului. Biblia ne arată
urmele Domnului, dar, de altă parte, ne arată şi urmele dia-
volului. Urât este diavolul, urâte sunt şi urmele lui. Biblia ne
arată aceste urme tocmai ca să ne ferim de ele. Biblia nu ni-l
poate arăta pe diavolul şi lucrurile lui în chip de înger, ci ni-l
arată aşa cum este.
Însă ce se întâmplă? Diavolul e mişel mare şi aici. Multora
dintre cei ce intră în şcoala Bibliei le arată tocmai aceste lo-
curi – le arată tocmai fotografia lui – şoptindu-le: „Iacă, asta-i
Biblia voastră cea sfântă şi mult-lăudată! Poftim, ce lucruri
urâte se află în ea!”.
Cu asta umblă Ispititorul să-l abată pe om de la Cuvântul
lui Dumnezeu. Ce mişel mare e diavolul! El umblă să-l sperie
pe om de Biblie, arătându-şi tocmai fotografia lui din Biblie.
Mulţi sfătoşi şi ne-

credincioşi atacă Biblia
pe chestia asta. Chiar mie
mi s-a întâmplat mai anul
trecut să apuc la discuţie,
în public, cu un sfătos de
„învăţat” despre locurile
urâte din Biblie.
– O, dragul meu –
i-am răspuns eu –, să dis-
cutăm lucrurile mai pe
dreptate! Înainte de toate,
trebuie să-ţi spun un lucru: Biblia Vechiului Testament ni-l arată
pe om aşa cum este, cu toate păcatele şi slăbiciunile lui. În Biblia
Vechiului Testament ne vedem fotografia noastră cea sufletească
aşa cum este. Dumneata, văd că te indignezi de cele trei sute de
femei ale lui Solomon. Eu însă te rog frumos, uită-te cu băgare
de seamă: nu cumva şi dumneata eşti pe acolo? Iată, aici sunt
o mulţime de oameni care ascultă discuţia noastră. Eu te rog în
faţa lor să-mi spui dumneata, pe cuvântul dumitale de onoare,
câte femei ai cunoscut dumneata, din tinereţile dumitale până
la vârsta aceasta?... Vreau să vedem de sunt mai multe ori mai
puţine decât cele trei sute de ţiitoare ale lui Solomon.
«Învăţatul» meu se roşi ca racul, până după urechi, şi în-
cepu a îngâna alte vorbe. Simţea pe „solomonul” din el, dar îi
era ruşine să-l dea în vileag.
– Ei, vezi, dragul meu? – i-am zis eu. Ne indignăm de
locurile cele urâte din Biblie şi nu ne dăm seama că în acele lo-
curi sunt puse tocmai slăbiciunile şi păcatele noastre. Locurile
urâte din Biblie sunt puse acolo, dragul meu, tocmai ca să ne
vedem în ele ca într-o oglindă urâţenia noastră cea sufletească
şi să căutăm a scăpa de ea.
Se indignează sfătoşii şi necredincioşii de locurile cele

urâte din Biblie şi, vai, tocmai ei şi fotografia lor sunt acolo.
Se indignează de păcatul lui David, şi ei săvârşesc tocmai acest
păcat (cu deosebirea că David a stropit o viaţă întreagă acest
păcat cu lacrimi de căinţă, iar ei îl stropesc cu alte păcate). Se
indignează sfătoşii de desfrânarea ce a făcut-o Lot în beţie, dar
nu se indignează de orgiile şi ticăloşiile ce le fac ei prin chefuri
şi beţie.
«Oastea Domnului» nr. 7 / 9 febr. 1930, p. 7-8
CEVA DESPRE TRADUCERILE ROMÂNEŞTI ALE SF. SCRIPTURI
Cea dintâi Biblie în româneşte a ieşit la anul 1648, când mi-

tropolitul nostru Simeon Ştefan din Bălgrad2 a tradus şi tipărit
pe româneşte, pentru întâia dată, Noul Testament. La patruzeci
de ani după aceea, în anul 1688, a ieşit de sub tipar prima Biblie
românească întreagă, tipărită la Mitropolia din Bucureşti, sub
stăpânirea voievodului Ioan Şerban Cantacuzino.
În anul 1858, marele mitropolitul Şaguna a tipărit din nou
Biblia, într-o admirabilă înfăţişare şi cu uriaşe osteneli şi chel-
tuieli, împodobind-o şi cu minunate chipuri religioase aduse
de prin Germania. În Introducerea acestei Biblii, mitropolitul
Şaguna vorbeşte cu elogii despre cele dintâi două traduceri ale
Bibliei, spunând, între altele, şi următoarele:
„Aceste două traduceri sunt uşile pe care s-a învredni-
cit şi poporul nostru românesc a intra în câmpul cel ceresc al
dumnezeieştilor învăţături. Ele sunt izvoarele care au izvorât
2
Simion Ştefan a fost Mitropolit al Transilvaniei între anii 1643 şi 1656,
reşedinţa sa mitropolitană fiind la Bălgrad (Alba Iulia).
întâia dată apa vieţii veşnice pentru neamul acesta în toate

ţările. Deşteptarea poporului românesc, împrietenirea lui cu
Legea lui Dumnezeu, înfrăţirea neamului românesc şi rămâne-
rea în viaţă a limbii sale naţionale,
– toate aceste binecuvântări avem
să le mulţumim acestor cele dintâi
Scripturi româneşti. Mare şi adâncă
trebuia să fie mulţumita noastră că-
tre aceşti bărbaţi mari care, în vre-
muri atât de grele şi cu mijloace şi
puteri aşa de smerite, au făcut lu-
crări atât de măreţe! Înaltă trebuie
să fi fost cugetarea, adâncă mintea,
fierbinte credinţa, adevărată iubirea
lor către Dumnezeu şi naţiune când
Mitropolitul Andrei Şaguna
au dăruit ei naţiei lor un astfel de
odor. Sănătoasă şi coaptă a fost şi cunoştinţa lor despre sfânta
Carte, îmbrăcând-o în veşmântul limbii aceleia care să fie în-
ţeleasă de toţi românii. Cu tot dreptul se pot numi aceste tra-
duceri cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg, cel dintâi
glas obştesc cu care se roagă acest popor Părintelui ceresc”...
„Limba Bibliei – zice marele Şaguna – numai o dată se
poate face; dacă poporul a primit cea dintâi traducere – credin-
cioasă şi înţeleaptă –, limba acestei Biblii a intrat, aşa-zicând,
în însăşi fiinţa sa şi următorii n-au decât să îndrepteze şi să în-
noiască acest început binecuvântat. Cei doi traducători au alto-
it întâia dată cuvântul Sf. Scripturi în pom românesc... Urmaşii
lor trebuie să îndrepteze şi să înnoiască unde va trebui, căci
limba noastră e ca un pom viu ce-şi primeneşte mlădiţele şi
ramurile”.
Ce vorbe cuminţi şi înţelepte a spus marele Şaguna! Şi
nu numai le-a spus, ci le-a şi urmat. Cu osteneli şi cheltuieli
uriaşe, a revăzut şi retipărit din nou această cea dintâi Biblie

românească. Până mai anii trecuţi, aici în Ardeal am avut şi am
folosit Biblia lui Şaguna (iar la Blaj s-a folosit Biblia lui Bob,
tradusă tot după Bibliile din ţară).
Dar, durere, începutul făcut de vremi atât de grele n-a fost
dus mai departe aşa cum ar fi trebuit. Moştenirea biblică a fost,
fără îndoială, slab chivernisită. Cea mai grăitoare dovadă des-
pre acest adevăr este faptul nespus de dureros că azi, în anul
de la Hristos 1930 şi la 12 ani după înfăptuirea României mari,
nu avem o Biblie a noastră tipărită în ţară la noi. Dacă n-ar fi
Biblia Societăţii Britanice, am fi azi o ţară şi un popor întreg
fără Biblie.
Bibliile noastre cele vechi s-au tipărit în teascuri, cu gre-
utăţi uriaşe; iar azi, cu maşinile cele moderne – şi, desigur, cu
mijloace materiale mai mari – am lăsat în părăginire o moşte-
nire atât de scumpă.
Sf. Sinod are un aşa-numit Institur Biblic pentru tipărirea
de cărţi bisericeşti şi religioase (cu un fond destul de respec-
tabil). Datoria acestui Institut Biblic, noi socotim că este, în
primul rând, să tipărească Biblia.
Despre traducerile mai noi ale Bibliei, vom scrie de altă
dată. Acum vom spune numai atât: tipărirea sau, mai corect
zis, îndreptarea şi retipărirea vechilor noastre Biblii s-ar fi pu-
tut ajuta chiar şi în legătură cu Societatea Britanică. Societatea
Biblică Britanică a căutat o traducere românească a Bibliei şi,
desigur, de îi îmbiam noi această traducere, ar fi tipărit-o pe
care o voiam noi şi cum o voiam noi, ea neavând alt scop decât
răspândirea Bibliei. O mărturie grăitoare despre aceasta e şi
faptul că în Biblia cea cu slove mari a Societăţii Britanice, Noul
Testament este tradus de profesorul nostru de Teologie Dr. N.
Nitzulescu, având aprobarea şi binecuvântarea Mitropolitului
Primat Ghenadie.
Pe calea aceasta, cu ajutorul Societăţii Britanice – şi fără

jertfe materiale –, am fi avut Biblia pe care o doream – fireşte,
dacă s-ar fi interesat cineva în direcţia aceasta.
«Oastea Domnului» nr. 9 / 23 febr. 1930, p. 10-11
TOATE PROFEŢIILE DIN BIBLIE

S-AU ÎMPLINIT – ŞI SE ÎMPLINESC – DIN CUVÂNT ÎN CUVÂNT
Un cititor din Basarabia m-a rugat să-i scriu cum am ajuns

eu la credinţa ce o am. Ar voi să aibă şi el o credinţă tare şi
mă roagă să-i răspund cum am ajuns eu la această credinţă.
Răspunsul meu e simplu: credinţa mea se reazemă întâi pe
aflarea Scumpului meu Mântuitor şi a Jertfei Sale Sfinte ce a
făcut-o pentru mine.
A doua, credinţa mea se reazemă pe minunea cea mare ce o
văd în Sfânta Scriptură, în Cartea lui Dumnezeu: toate profeţiile
din Biblie s-au împlinit şi se împlinesc din cuvânt în cuvânt.
Sfânta Scriptură ni se arată ca o Carte a lui Dumnezeu tocmai în
minunea aceasta: înainte cu sute şi mii de ani a profeţit lucruri
şi întâmplări care s-au împlinit şi se împlinesc întocmai cum au
fost prezise. O, cum a orbit diavolul mintea celor necredincioşi,
să nu vadă nici măcar acest adevăr ce străluceşte ca soarele!
Cu veacuri înainte, Sf. Scriptură a profeţit viaţa
Mântuitorului până în cele mai mici amănunte. Dar să trecem
peste aceste profeţii care-i privesc pe cei necredincioşi. Să le
arătăm necredincioşilor alte câteva profeţii ale Bibliei, pe care
le întăreşte istoria lumească şi se pot vedea cu ochii.
Mântuitorul a profeţit pustiirea Ierusalimului şi dărâmarea
Templului lui Solomon (Mc 13, 1-4). Această profeţie s-a îm-
plinit întocmai la anul 70 după Hristos, când romanii au făcut

Ierusalimul una cu pământul. Şi nu numai atât. Vechiul Sion
stă şi azi ruinat, sub profeţia şi blestemul Scripturii. Un îm-
părat păgân a voit să-l rezidească şi flăcări ieşite din pământ
au înghiţit pe muncitori, în semnul că profeţiile Scripturilor
trebuie să se împlinească.
O altă profeţie împlinită este cea de la proorocul Ezechiel,
despre pustiirea Tirului celui mândru. „De aceea, aşa grăieşte
Domnul: «Iată, am necaz pe tine, Tirule, şi voi aduce asupra ta
neamuri care îţi vor surpa zidurile, îţi vor arunca în apă pietrele
şi lemnele. Te voi face o stâncă goală, vei fi ca un loc unde se
prind peştii şi nu vei mai fi zidit deloc... te vor acoperi apele
cele mari... te voi nimici cu desăvârşire şi nu vei mai fi», zice
Domnul” (Ezec 26).
Profeţia s-a împlinit din cuvânt în cuvânt. Tirul a fost cuce-
rit, prădat şi pustiit de Nebucodonosor, împăratul Babilonului.
S-a împlinit şi profeţia că „va fi acoperit de apele cele mari”.
Tirul era clădit pe o peninsulă ce intra în mare ca un cui. O răs-
colire şi o umflare a valurilor mării au cuprins o jumătate din lo-
cul unde fusese vechiul Tir. Din valurile mării se văd şi azi urme
de ziduri şi de pietre rămase din mărirea Tirului de odinioară.
În chipul de mai jos se vede această profeţie: ce a mai ră-
mas din Tirul de odinioară.
Iată ce a mai rămas din Tirul cel mândru şi îngâmfat

O altă profeţie împlinită este cea de la Iosua, cap. 6, vers.

26: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scu-
la să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului”. Vechiul
Ierihon stă până în ziua de azi ca o ruină mare, îngropată pe
jumătate în pământ.
O altă profeţie împlinită e cea de la Isaia, cu pustii-
rea Babilonului: „Aşa zice Domnul: «Iată, ridic împotriva
Babilonului un vânt nimicitor... nu va mai fi locuit niciodată,
ci veşnic va rămâne nelocuit, ca şi Sodoma şi Gomora; aşa nu
va mai fi locuit nici el şi nimeni nu se va mai aşeza acolo” (Ier
50, 39-40). „El nu va mai fi locuit, arabul nu-şi va mai întinde
cortul acolo, ci fiarele pustiei îi vor umple casele, şacalii vor
urla în casele împărăteşti” (Is 13, 20-22).
Fioroasa profeţie s-a împlinit din cuvânt în cuvânt. Pe lo-
cul unde a fost Babilonul cel vestit e azi o ruină pustie, nelocu-
ită şi plină de fior. Călătorii englezi spun că locul unde a fost
Babilonul e un loc atât de urât şi pustiu, încât nimeni nu trece
pe acolo.
Chiar şi beduinii arabi, călătorii pustiurilor, se feresc de el.
Hiene, şacali, lupi, bufniţe îşi au culcuşul în ruinele pietrelor.
Urletele hienelor şi şacalilor răsună neîncetat.
Profeţia Scripturilor s-a împlinit din cuvânt în cuvânt.
Dar afară de aceste profeţii ce aparţin istoriei, Biblia e
plină şi cu profeţii ce se împlinesc sub ochii noştri. În cartea
Trăim vremuri biblice am arătat pe larg cum se împlinesc pro-
feţiile biblice sub ochii noştri. Oamenii şi vremile de azi sunt
profeţite atât de viu, încât cel ce le-a scris se pare că a trăit în
zilele noastre.
Oare nu este şi acest lucru o mărturie despre dumnezeirea
Bibliei şi despre Atotputernicul Dumnezeu?
«Oastea Domnului» nr. 11 / 9 martie 1930, p. 9-10
TOATE PROFEŢIILE BIBLICE SE ÎMPLINESC

– UNA SINGURĂ ÎNTÂRZIE
Să înaintăm mai departe şi cu „lecţiile” din şcoala cea

mare a Bibliei.
În numărul 10 am vorbit despre profeţiile din Biblie, ară-
tând cum ele s-au împlinit şi se împlinesc din cuvânt în cuvânt.
Sunt în Biblie unele profeţii care se împlinesc sub ochii noştri.
În cartea noastră Trăim vremuri biblice am arătat pe larg,
şi puteţi citi pe larg, cum se împlinesc Scripturile sub ochii
noştri şi în zilele noastre. Vremurile noastre sunt vremuri bi-
blice; sunt vremuri în care se împlinesc Scripturile sub ochii
noştri. Încep a se împlini şi profeţiile cu ivirea lui Antihrist în
lume. Vom arăta de altă dată cum noi, într-o carte scrisă încă
în anul 1918, arătam uzlte lucruri din Biblie care aievea se şi
împlinesc.
O singură profeţie biblică întârzie însă să se arateîn lume:
profeţia despre întoarcerea poporului evreu din cumplita or-
bie sufletească în care petrece. Mântuitorul a profeţit pedeapsa
cu dărâmarea Ierusalimului şi împrăştierea poporului evreu.
Profeţia s-a împlinit întocmai. Sionul e o ruină, iar poporul
evreu, un popor fără ţară.
Dar, pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie
spune lămurit că va veni iar o vreme de împăcare a lui
Dumnezeu cu poporul Său. Acest lucru îl spune şi Apostolul
Pavel la Romani capitolul 11: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi
taina aceasta: o parte din Israel (adică cei care n-au primit
Evanghelia) a căzut într-o împietrire care va ţine până va in-
tra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi
mântuit, după cum este scris: «Iată, vin zilele – zice Domnul –
când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ
nou... toţi Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, căci le
voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul

lor»” (Rom 11, 25-27; Ier 31, 31-34).
Întrebarea e acum: când vor veni întoarcerea şi mântuirea
lui Israel? Apostolul Pavel spune că la „împlinirea număru-
lui deplin al neamurilor”, adică după ce vor primi Evanghelia
toate neamurile păgâne. Acelaşi lucru l-a spus şi Mântuitorul:
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor
împlini vremurile neamurilor” (Lc 21, 24).
Întoarcerea lui Israel – după profeţiile Bibliei – va avea
loc către sfârşitul veacurilor. Când poporul evreu Îl va primi
pe Mântuitorul, va fi un semn că se apropie sfârşitul veacurilor.
Însă împlinirea acestei profeţii nu se arată. Poporul evreu
este azi mai orb ca oricând faţă de adevărul Evangheliei.
„Sionismul” lucrează prin fel de fel de tainice legături contra
creştinismului.
Faptul acesta ar fi doar singura mărturie că sfârşitul vea-
curilor încă nu s-a apropiat. Toate celelalte mersuri din lume
arată semnele sfârşitului veacurilor, numai aceasta singură nu.
Cum a voit Sionismul să forţeze profeţia

Aici vom aminti că evreii au încercat plinirea profeţiei
despre restaurarea Sionului, printr-o speculaţie politică, cu „re-
facerea statului Palestina”, pe care o puseseră la cale mai acum
câţiva ani, prin guvernatorul englez al Palestinei, lordul evreu
Herbert Samuel. Evreii ziceau: „Ajutaţi-ne refacerea statului
nostru naţional din Palestina şi prin asta veţi ajuta împlinirea
profeţiilor biblice şi uşurarea vremilor.
Şi cum a răspuns Dumnezeu

Dar la „speculaţia” asta, Dumnezeu a răspuns cu răscoala
arabillor. Arabii poartă contra evreilor o ură de moarte tocmai
pentru planurile lor cu refacerea Sionului. De o refacere a sta-

tului evreu în Palestina, nici vorbă nu poate fi. Dumnezeu vrea
să arate că împlinirea profeţiilor Biblice nu se paote forţa cu
speculaţii politice.
Însă evreii nu vor să vadă aceste lucruri. Se ţin şi azi în
cumplita lor orbie sufletească. Sionismul luptă azi în taină –
prin comunism – francmasonism, capitalism, presă, sectarism
(adventiştii şi mileniştii stau făţiş în slujba Sionismului) – mai
înverşunat ca oricând contra creştinătăţii. Îşi închipuie că prin
asta poate restaura mărirea Sionului. Dar toate încercările lor
sunt şi vor fi zadarnice. Sionul se va rezidi numai când poporul
evreu – scăpând de orbia sufletească cea de veacuri – va cădea
plângând cu amar la picioarele crucii Celui pe care L-au răs-
tignit şi a treia zi a înviat.
«Oastea Domnului» nr. 17 / 20 apr. 1930, p. 13
AM CITIT A TREIA OARĂ BIBLIA; ÎMPĂRAŢI CARE AU CITIT

BIBLIA DE CÂTE 10-16 ORI; O MINĂ (BAIE) ÎN CARE, SĂPÂND,
DAI PESTE NOI ŞI NOI COMORI
Cu ajutorul bunului Dumnezeu, vom continua mai departe

şi cu această „şcoală” pe care am deschis-o acum doi ani.
Căzând bolnav, a trebuit să întrerupem „lecţiile” ei. Dar
slăvit să fie Domnul! În tot ce face El este o binecuvântare pe
care noi muritorii numai pe urmă o vedem.
Aşa a fost şi aici. Zăcând la Geoagiu, scos pe un timp din
lucrarea de la Sibiu, mi s-a dat prilej să citesc din nou Biblia
şi să mă adâncesc în comorile ei. Am citit a treia oară Biblia şi
am aflat în ea atâtea şi atâtea noi comori, încât ar trebui, de pe
acoperişul casei, să strig neîn-

cetat: Slavă Ţie, Dumnezeule,
că m-ai ajutat să aflu aceste
comori şi să gust din ele!
O, nebunul de mine!
M-am tânguit pentru boala şi
zăcerea mea de la Geoagiu.
Dar ce ar putea însemna
această boală, faţă de darul
de care m-a învrednicit bunul
Dumnezeu să petrec aproape un an de zile în împărăţia cea
sfântă şi dulce a Sfintelor Scripturi? Tocmai această boală a
fost o binecuvântare pentru „şcoala” Bibliei.
Citind a treia oară Biblia, am făcut multe feluri de consta-
tări. Constatarea cea dintâi şi cea mai mare este aceasta: Biblia
o poţi citi şi înţelege cu adevărat numai în măsura în care în-
aintezi în omul cel duhovnicesc. Este o uriaşă deosebire între
felul cum citeşte Biblia un om lumesc şi felul cum o citeşte un
om duhovnicesc. Aceasta o spun chiar din păţania mea.
Mă uit peste Biblia pe care am citit-o mai întâi (ca stu-
dent). Acum văd că această citire era citirea unui om aproape
orb în cele duhovniceşti. Peste cele mai preţioase locuri trecu-
sem în galop, pentru că „nu vedeam”.
Când am citit a doua oară Biblia (ca preot la ţară), eram
încă un orb cam de jumătate. Iar când am citit-o acum, a tre-
ia oară, am simţit că am alţi ochi, altă vedere şi altă înţele-
gere pentru comorile din ea. În măsura în care am crescut în
omul cel duhovnicesc, m-a învrednicit bunul Dumnezeu să pot
gusta tot mai mult şi din mana cea duhovnicească a Sfintelor
Scripturi.
Desigur, sunt încă departe de a fi aflat toate comorile din
Biblie şi a le gusta deplin. Asta atârnă de creşterea noastră
cea duhovnicească şi [de] desăvârşirea în Domnul. Desigur,

când voi citi Biblia a patra oară, voi afla în ea alte şi alte
comori. Căci Sf. Scriptură este asemenea unei mine (băi) în
care, săpând, dai peste noi şi noi comori. De multe ori rămâi
uimit, aflând o comoară – un verset – peste care de-atâtea ori
ai trecut.
În această lumină văzând Biblia, înţelegem de ce în ve-
chime toată creştinătatea ţinea să citească de cât mai multe ori
Biblia. Istoria ne dă, în privinţa aceasta, dovezi grăitoare:
Împăratul Teodosiu cel Mare a scris cu mâna sa întreg
Noul Testament şi citea în fiecare zi o parte din Sf. Scriptură.
Prinţul George al Transilvaniei a citit Biblia de 27 de ori.
Regele Alfons din Aragonia (o provincie a Spaniei) a citit
Biblia de 14 ori.
Un erou al rugăciunii, George Müller, din Bristol (Anglia),
a citit Biblia de 100 de ori. Cu ajutorul rugăciunii, acest ales al
Domnului a clădit 2000 (două mii) de orfelinate, a căror totală
întreţinere o acoperea din daruri stoarse cu ajutorul rugăciunii.
Desigur, nu de dragul numerelor au citit aceşti oameni
Biblia de atâtea ori, ci pentru comorile, puterea şi darurile ce
le aflau în ea. Ce vremuri de aur erau acestea, când împăraţii şi
regii citeau Sf. Scriptură! Şi ce vremuri cumplite sunt cele de
azi, când tot „nădrăgarul” îşi ţine de o mândrie să nu mai crede
în cele sfinte!
Închei această „lecţie” cu cuvintele lui Wilson, fostul pre-
şedinte al Americii:
„Eu plâng pe oamenii care nu citesc Biblia în fiecare zi.
Mă mir că ei se lipsesc de această putere şi plăcere. Biblia este
una din cărţile cele mai uimitoare. Ori de câte ori o deschizi,
cutare stih vechi, pe care l-ai citit mai mult de 20 de ori, se
luminează deodată şi capătă un înţeles nou.”
«Oastea Domnului» nr. 43 / 25 oct. 1931, p. 4
CUM STĂM CU CELE DOUĂ CLĂDIRI: CU CEA DE LA MATEI,

CAP. 7, VERS. 27 ŞI CU CEA DE LA I COR, CAP. 3, VERS. 9-15?
În Biblie sunt două clădiri şubrede. Una e la Matei 7, 27.

Pe aceasta o răstoarnă vânturile şi apele, pentru că n-avea te-
melia pe piatră. Alta e la I Corinteni 3, 15. Aceasta are teme-
lie, dar materialul clădit pe această temelie e slab şi nu rezistă
focului.
Să lămurim această învăţătură. Pe cea de la Matei 7, 27 am

tâlcuit-o în cartea cu Pildele Mântuitorului, pe larg, la pag. 64.
Acum să luăm pe cea de la I Corinteni, cap. 3. O vom explica
în legătură cu o istorioară.
Un tânăr bogat, care trăia în desfătările lumii şi de cele su-
fleteşti nici habar nu avea, avu într-o noapte un vis mântuitor.
Se făcea că ajunsese în rai şi se desfăta în frumuseţile de
acolo, însoţit fiind de Ap. Petru, care îi dădea explicaţiile de
lipsă. Într-un loc văzu clădindu-se un palat strălucitor. Tot ma-
terialul ce se folosea la zidit era de aur şi argint strălucitor.
– Pentru cine se clădeşte acest palat măreţ?

– Pentru Nicolae, servitorul tău, răspunse Ap. Petru.
– Pentru servitorul meu? – întrebă mirat tânărul... Dar
Nicolae, servitorul meu, nici nu va şti să folosească un astfel
de palat... El locuieşte într-o căsuţă mică... El se va rătăci într-
un astfel de palat.
Ap. Petru nu răspunse nimic. Merseră mai departe şi ajun-
seră într-un loc unde se clădea un bordei foarte şubred şi slab.
Maestrul care lucra la el încerca să-i facă pereţii cu trestie, fân
şi paie, pe care le lega la un loc, le presa şi apoi le lipea cu lut.
– Dar asta ce înseamnă? – întrebă tânărul mirat. Aşa ceva
n-am mai văzut în viaţa mea... să clădească cineva cu paie şi
fân?... O mică scânteie va preface în scrum şi cenuşă o astfel de
casă de paie... Şi pentru cine se clădeşte acest bordei şubred?
– Pentru tine! răspunse Ap. Petru.
– Cum? Pentru mine? întrebă tânărul mirat... O, nu... Acest
lucru nu se poate... Eu am locuit până acum într-un palat...
Într-un astfel de bordei n-aş putea trăi nici un singur minut.
– Şi totuşi – răspunse cu apăs Ap. Petru – acest bordei
se clădeşte pentru tine. Să ştii, iubite tinere, că aici în rai,
Maestrul nostru Cel ceresc (Dumnezeu) clădeşte pentru fiecare
om o casă (II Cor 5, 1). Dar materialul la casa asta îl dă omul,
de pe pământ. Şi pe urmă focul va decide de poate rămâne casa
aceea sau ba (I Cor 3, 13). Servitorul tău, Nicolae, trăieşte o
viaţă de rugăciune şi de fapte bune; el dă materialul ce rămâne:
aur şi argint. Dar tu trăieşti o viaţă de desfătări lumeşti; tu dai
materialul ce nu va rezista focului: paie, trestie şi fân.
În decursul acestei vorbiri, bordeiul luase foc şi trosnea
din toate încheieturile.
În zgomotul acestui trosnet, tânărul se deşteptă din somn,
îngrozit peste măsură şi tremurând de frică. Visul acesta i-a
străpuns inima şi viaţa... A ieşit din lume şi a început să strângă
material trainic pentru casa lui cea veşnică.
Dragă cititorule! Temelia mântuirii noastre este Iisus

Hristos (I Cor 3, 11). „Dar fiecare să ia bine seama cum clă-
deşte deasupra acestei temelii” (I Cor 3, 10). „Iar dacă clădeşte
cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe sau dacă
clădeşte paie, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă:
Ziua Domnului (Judecata de Apoi) o va face cunoscută, căci
se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea
fiecăruia” (I Cor 3, 12-13).
Dragă cititorule! Tu ce fel de material dai pentru clădirea
„casei” tale celei din cer? Dacă te-ai apuca să-ţi clădeşti o casă
din paie şi fân, ar zice lumea că eşti clătit la minte. Şi faci acest
lucru pentru casa ta cea veşnică? O, nu mai stărui, iubitul meu,
în această nebunie de suflet pierzătoare! Pune pe inima ta învă-
ţătura de mai sus şi începe îndată să-ţi strângi material trainic
pentru locuinţa ta cea veşnică!
«Oastea Domnului» nr. 44 / 1 nov. 1931, p. 3
CEL DINTÂI ROD AL CITIRII ÎN BIBLIE:

EA ÎL PUNE PE GÂNDURI PE OM
Cel dintâi rod al citirii în Biblie este acesta: ea îl pune pe

gânduri pe om. Biblia cuprinde adevărul cel veşnic, iar acest
adevăr îl spune Cartea lui Dumnezeu cu atâta tărie, că şi cel
mai împietrit om rămâne îngândurat când îl citeşte.
Despre un om se spune că, cumpărându-şi o Biblie, a în-
ceput să citească din ea, serile, în auzul soţiei sale. Într-o sea-
ră, bărbatul, citind din Biblie, se opreşte, zicând: „Tu nevastă,
dacă e adevărat ceea ce spune aici, atunci e rău de noi!”.
Peste câteva seri, se opri din nou în decursul citirii şi, cu-
tremurat, zise: „Tu nevastă, dacă e adevărat ceea ce spune aici,
noi suntem pierduţi!”.
Şi se cufunda omul tot mai îngândurat şi tot mai neliniştit
în citirea Bibliei. Dar, într-o bună zi, citind Biblia, dădu peste
vestea cea bună a iertării noastre prin Sângele Golgotei.
În seara aceea, deschise Biblia cu bucurie, zicând soţiei
sale: „Tu nevastă, dacă e adevărat ce scrie Cartea aceasta – şi
eu cred că e adevărat, căci e Cartea lui Dumnezeu – apoi eu
sunt mântuit!...”. Şi citi soţiei sale vestea cea bună şi scumpă a
mântuirii noastre prin Sângele Mielului.
Citirea Bibliei îl îngândurează pe om, iar îngândurarea îl
duce la nelinişte; neliniştea, la căutare, iar căutarea, la aflarea
mântuirii.
Citirea Bibliei mai duce şi la o altă piatră de hotar pentru
viaţa omului. Citind Biblia, omul ajunge la constatarea şi în-
trebarea: „Viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune şi
cere Cuvântul lui Dumnezeu; ori minte Biblia, ori e o minciu-
nă viaţa mea. Iar [dacă] Biblia nu poate minţi, o minciună este
viaţa mea; şi eu trebuie să ies din minciuna aceasta!”.
UN ALT ROD AL CITIRII SF. SCRIPTURI:

DOMOLIREA OMULUI, DUPĂ CARE SE IVESC LACRIMILE
(...) Am arătat că cel dintâi rod al citirii în Biblie e punerea pe

gânduri a omului. Îl pune pe gânduri pe om, pentru că Biblia
spune adevărul fără cruţare şi fără nici o dibuire în stânga sau
în dreapta. Spre pildă: „Cine vrea să fie prieten cu lumea vrăj-
maş se face lui Dumnezeu” (Iac 4, 4). Categoric! Ori cu lumea,

ori cu Dumnezeu.
Un alt rod al citirii în Biblie este apoi domolirea animalu-
lui din noi. Prin poarta deschisă de Adam (şi lărgită de noi, prin
trăirea în păcat), în fiinţa noastră a intrat multă otravă. În fiinţa
noastră s-a întărit animalul. Inima ni s-a împietrit.
Cuvântul lui Dumnezeu vine aici ca un ciocan. „Au nu

sunt cuvintele Mele... – zice Domnul – ca un ciocan ce sfar-
mă piatra?” (Ier 23, 29). Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie
sfarmă mereu împietrirea omului. Cine citeşte cu credinţă şi
râvnă Noul Testament trece printr-o mare schimbare de do-
molire a vieţii sale spirituale. Pomenesc aici Noul Testament
pentru că, în direcţia acesta, Noul Testament lucrează mai
cu putere decât Vechiul Testament. În afară de Psaltire. Noul

Testament şi Psaltirea (din Vechiul Testament) sunt „Biblia
lacrimilor”.
Vechiul Testament este plin de arme, de răzbunări şi răz-
boaie. Dar în Noul Testament răsare o lume nouă. O dezar-
mare generală. Cad toate armele. Rămâne numai dragostea şi
se aude vestea cea nouă: „Fericiţi sunt cei ce plâng”. În Noul
Testament, omul întâlneşte pe Unul nespus de iubitor, Care El
însuşi plânge cu cei ce plâng şi le dă mângâiere şi mântuire.
Cine citeşte cu credinţă şi râvnă Noul Testament, zi de zi,
[în acela] se înmoaie omul cel împietrit, omul cel lumesc din
el, până ce, în sfârşit, cade plângând la picioarele Crucii.
Sunt acestea nu numai lacrimile căinţei, ci sunt şi lacri-
mile dragostei şi bucuriei pentru o viaţă nouă. Lacrimile sunt
semnul – doar cel mai bun – că se naşte omul cel nou. Precum
topirea zăpezii şi picurul streşinilor vestesc primăvara, aşa şi
aici: lacrimile sunt semn de primăvară sufletească, de renaştere
sufletească.
Lacrimile sunt un rod al lucrării Duhului Sfânt. Este aces-
ta un rod binecuvântat, care însă trebuie aşteptat cu răbdare şi
trebuie stăruit pentru el cu dragoste şi răbdare. La unii, acest
rod se iveşte mai curând, la alţii mai târziu.
Mai sunt încă multe de spus în legătură cu aceasta. (...)
«Oastea Domnului» nr. 49 / 6 dec. 1931, p. 3
UN ALT ROD AL CITIRII BIBLIEI: ISAIA, CAP. 11, VERS. 5-10
(...) Am scris despre roadele binecuvântate pe care le dă

citirea în Sf. Scripturi. Citirea Bibliei domoleşte animalul din
noi. Cuvântul lui Dumnezeu sapă mereu şi lucrează mereu în

inima omului, până ce se ivesc lacrimile. Ce mare bucurie este
să vezi acest rod: un suflet plângând sub puterea Cuvântului lui
Dumnezeu din Biblie!
Ce mare putere de schimbare şi transformare este în Cu
vântul lui Dumnezeu!
Eu am urmărit aici la Sibiu viaţa unui ostaş. Era un om
complet lumesc: nervos, suduitor, râdea de adunările Oastei.
Iar azi lăcrimează în fiecare adunare. Citind în Sf. Scriptură cu
credinţă şi stăruinţă, s-a schimbat complet. Azi e un altul.
Biblia face minunea cea mare a dezarmării omului nostru

cel vechi. Ne dezarmează de ură, de răutate, de zavistie, de
iubirea lumii etc. şi ne înarmează în dragostea şi frăţietatea
evanghelică.
Se vorbeşte mereu despre diferite „sisteme de educaţie” a
omului. Dar toate aceste sisteme, dacă nu sunt sărate cu sarea
din Biblie, nu valorează nimic. „Civilizaţia” de azi creşte lupi
îmbrăcaţi după „moda” cea mai nouă. Ce deosebire poate fi
între tâlharul din codru şi cel învăţat care fură prin cele cance-
larii? Ce deosebire poate fi între animalul cel furios din codru
şi furiosul din sat sau oraş?
Biblia a profeţit Naşterea Mântuitorului ca o înfrăţire a
oamenilor şi popoarelor: „Atunci lupul va paşte împreună cu
mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul, şi viţelul şi
leul, şi taurul împreună vor paşte, şi un prunc mic îi va paşte pe
ei... şi nu-i vor face rău, căci pământul va fi plin de cunoştinţa
Domnului” (Is 11, 5-10).
Aceste animale „îmblânzite” prin Pruncul Iisus ar trebui
să fim noi, creştinii şi popoarele creştine. Dar, vai, cât de de-
parte suntem de împlinirea acestei proorocii!
Lumea e azi mai plină ca oricând de „animale neîmblânzi-
te”: de ură, răutate şi stricăciune.
Proorocia de la Isaia se va împlini numai în măsura în
care oamenii îşi vor apleca inima şi capul peste cartea lui
Dumnezeu şi se vor întâlni în dragostea Celui ce S-a născut
pentru ei în peşterea Vifleemului şi vor plânge suferinţele şi
Jertfa Celui ce a murit pentru noi, pentru dragostea noastră şi
penrtu mântuirea noastră.
CEVA DESPRE LOCURILE GRELE DIN BIBLIE;

ÎN BIBLIE SUNT ŞI „APE MAI ADÂNCI”, ÎN CARE POT INTRA
NUMAI CEI CE ŞTIU „ÎNOTA”
Acum sunt doi ani, scriam în această foaie că Biblia este

o Carte scrisă pe înţelesul tuturor. Dumnezeirea S-a îngrijit ca
hrana şi mana cea cerească din Biblie să fie la îndemâna tu-
turor. Biblia cuprinde cea mai uşoară mâncare: pâine şi apă
duhovnicească.
Dar, pe de altă parte, în Biblie sunt şi mâncăruri duhovni-
ceşti mai grele; sunt şi ape mai adânci. Sunt locuri – mai ales
unde e vorba despre dogme şi norme de credinţă – pe care Sfinţii
Părinţi le-au meditat o viaţă întreagă şi soboare întregi le-au lă-
murit. Aceste locuri nu ţin de priceperea şi amestecul nostru.
De câte ori vei da peste un loc greu din Biblie, să zici:
Asta-i o apă prea adâncă pentru mine... Să trec mai departe,
căci, slavă Domnului, este aici destulă mâncare şi apă potrivită
pentru mine.
Oricine se poate scălda fără să se înece într-o apă ce-i

ajunge până la umeri. Dar pentru o adâncime mai mare trebuie
să ştie înota.
Oriunde ai merge pe unde se scaldă lumea vara – fie la
mare, fie la râuri, fie la lacuri sărate sau alte scălzi – în faţa
scăldătorilor sunt trase linii de hotar pentru cei ce nu ştiu înota.
„Numai pentru înotători” e scris la aceste hotare; adică:
până aici apa este mai puţin adâncă; poate intra în ea toată
lumea. Dar de aici încolo, apa este mai adâncă; pot intra în ea
numai cei ce ştiu înota.
La fel e şi cu Biblia. În Biblie sunt „apele cele vii” în care poate
intra toată lumea. Dar pe alocuri, în aceste ape sunt şi adâncimi.
„O apă văzut-am curgând din lăcaşul Domnului. Un om
mi-a zis: «Treci apa». Şi am intrat în apă; şi apa la început
ajungea până la glezne, apoi până la genunchi şi pe urmă până
la brâu...” (Ezec 47, 4-5).
Aşa e şi cu Biblia. Aici apa este mică, dar dintr-o dată,
parcă o vezi cum creşte şi se adânceşte. Când adâncimea ei
este prea mare pentru mine, mă opresc.
Spre pildă: „Că ce folos de va dobândi omul toată lumea şi îşi
va pierde sufletul său?” (Lc 9, 25). Asta-i o apă mică. Pot intra cu
folos în ea; dar, iată, deodată apa începe a creşte: „Că oricine va
voi să-şi scape sufletul îl va pierde, dar cine va fi pierdut sufletul
său pentru Mine, acela îl va mântui” (Lc 9, 24). Iată, apa s-a adân-
cit. Aici trebuie pregătire (ştiinţă de a înota), iar dacă n-o ai, treci
mai departe, căci este destulă apă potrivită pentru tine.
În greşeala de a stărui unde e mâncare prea grea şi apă
prea adâncă, stăruie îndeosebi sectarii. Pe baptişti îi vezi veş-
nic la gârla „botezului”, iar adventiştii se zbat în adâncimile de
la Apocalipsa şi Daniil.
Dar de multre ori greşesc şi ai noştri în punctul acesta.
Nu de mult a venit la mine unul din ostaşii tineri şi începă-
tori, să-i explic eu locul cela şi cela din Apocalipsa. „Dar bine,
dragul meu – i-am răspuns eu –, cine te-a pus să sari tocmai în

adâncimea aceasta care şi pentru mine e prea mare... care chiar
şi pentru Sf. Părinţi a fost prea mare?”
Repet ceea ce am spus acum doi ani: în Biblie sunt şi lo-
curi grele, care nu se ţin de competenţa şi amestecul nostru.
CA SĂ FII TARE ÎN SCRIPTURI,
citeşte zilnic, citeşte regulat Cuvântul lui Dumnezeu.

Asta-i singura cale pentru a ajunge să fii „tare în Scripturi”.
O uitătură azi, una mâine în Biblie n-aduc mare folos.
Dacă însă îţi umpli cămara inimii cu adevărul comorilor din
Sf. Scriptură, în clipe grele vei avea întotdeauna la îndemână
o mulţime de locuri din Biblie care te vor mângâia şi atâtea fă-
găduinţe care îţi dau iarăşi viaţă şi-ţi luminează orice întuneric.
O, dacă face să fii „tare” în ceva, apoi fii tare în Biblie! E
tăria care ţine totdeauna.
«Isus Biruitorul» nr. 18 / 28 apr. 1935, p. 5
DUHUL SFÂNT E AUTORUL ŞI DASCĂLUL BIBLIEI
Biblia e o carte cerească. Biblia a fost scrisă – prin inspira-

ţie – de Duhul Sfânt. El este Scriitorul şi Autorul ei. De aceea
Biblia se poate citi numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Duhul
Sfânt este Dascălul Cel mare al Bibliei. Nu de la noi spunem

acest lucru, ci îl spune Sf. Ioan Gură de Aur:
„În citirea Scripturilor – zice Sf. Ioan Gură de Aur – chiar
de nu am avea nici un dascăl, Însuşi Stăpânul cel de Sus, in-
trând în inimile noastre, ne va lumina cugetul, va dezveli cele
acoperite şi va deveni Dascăl nouă, celor care nu ştim înţelep-
ciunea, numai să voim a contribui cu cele ce se cer nouă. Că
El Însuşi zice: «Să nu chemaţi pe nimeni dascăl pe pământ, că
Unul este Dascălul vostru, Cel din Ceruri».
Deci, când noi luăm în mână Cartea Duhului, încordân
du-ne gândul şi alungând de la noi orice idee omenească, vom
face citirea cu toată evlavia, cu toată băgarea de seamă, ca să
putem fi conduşi de Sfântul Duh în priceperea celor scrise şi a
trage de aici un mare folos”.
„Când cineva – zice Sundar Singh – nu înţelege un loc
dintr-o carte oarecare, se adresează autorului. Tot aşa, şi cei
ce vor să înţeleagă Biblia trebuie să se pună în legătură cu
Autorul ei: cu Duhul Sfânt, şi atunci vor înţelege.”
Duhul Sfânt este şi Duhul Adevărului. „Acela vă va povă-
ţui pe voi la tot adevărul” (In 16, 13). Duhul Sfânt este infai-
libil (nu poate greşi). Când citeşti Biblia cu ajutorul Duhului
Sfânt, atunci ai „Duhul Adevărului” şi nu poţi rătăci.
„Noi – zice un vestit predicator – studiem un text biblic din
toate laturile, însă ne rămâne nelămurit. Încercăm cu ajutorul
unui comentariu, însă nici aşa nu merge. Însă dacă nu avem nici
un comentariu, nici un preot la îndemână, ne stă în ajutor Duhul
Sfânt. Dacă nu puteţi înţelege un text cu uşurinţă o dată, încer-
caţi şi a doua oară. Dacă nici după rugăciune nu vi se lămureşte,
cuvântul nelămurit se ţine de acelea pe care Dumnezeu nu vă
permite a le şti şi poate e mai bine dacă nu o ştiţi.
Rugăciunea este cheia pentru cabinetul tainelor. Rugăciu
nea şi credinţa sunt chei sfinte, că sunt în stare să deschidă
tainele şi să ne ducă la comori mari. Nu există şcoală aşa mare

ca aceea a Duhului Sfânt. El este un Învăţător veşnic de faţă,
în faţa Căruia trebuie numai să ne închinăm, ca să ne stea în
ajutor ca cel mai înţelept tâlcuitor al Bibliei.”
Duhul Sfânt ne învaţă în trei feluri: prin inspiraţie, prin po-
văţuire şi luminare. La citirea Bibliei, Duhul Sfânt lucrează mai
ales prin luminare. El ne povăţuieşte la adevăr prin luminarea Lui.
„Puteţi citi mereu în Biblie – zicea un vestit cercetător al
Bibliei – nu veţi înţelege ceva mult, dacă ea nu este luminată
de Duhul Sfânt. Numai după ce s-a săvârşit acest lucru, vor
străluci cuvintele ei ca nişte stele. O Biblie luminată de Duhul
Sfânt e parcă făcută din foi de aur şi fiecare literă străluceşte
ca un diamant. Este o plăcere suprapământească să citeşti o
Biblie luminată de lumina cerească a Duhului Sfânt.
Ai citit Biblia, ai cercetat-o şi totuşi ochii tăi au rămas
neluminaţi? Mergi atunci şi te roagă: «Duhule Sfinte, aureşte
Biblia şi pentru mine, luminează-mi-o şi mie, căci nu o pot citi
cu binecuvântare dacă nu mi-o luminezi Tu!»”.
Să citim deci Biblia cu ajutorul Duhului Sfânt!
«Isus Biruitorul» nr. 23 / 31 mai 1936, p. 9
VEŞNICIA CUVÂNTULUI BIBLIC
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvin-

tele Mele nu” (Mt 24, 35).
Valuri de critici, prigoniri şi ură au lovit mereu în Biblie,

dar valurile ca valurile au trecut, iar Biblia a rămas ca o stâncă
puternică şi neclintită în mijlocul mării.
Milioane de cărţi de filozofie, ştiinţă şi critică au intrat şi

intră mereu în apa uitării. Singură Biblia a rămas şi va rămâne
o Carte veşnică, ce nu trece şi nu se schimbă.
Biblia cuprinde în sine Cuvântul lui Dumnezeu, iar despre
acest Cuvânt a spus Mântuitorul că el „nu va trece”. Va trece
cerul şi pământul, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu. Cuvântul
lui Dumnezeu din Biblie „rămâne în veac”, pentru că el este

adevărul cel veşnic pe care ni l-a descoperit Dumnezeu. Şi el
este viaţa. „Cercetaţi Scripturile – zice Mântuitorul – şi întru
ele socotiţi a afla viaţă veşnică.” Iar o dată cu adevărul şi viaţa,
Cuvântul lui Dumnezeu dă şi mântuirea.
Biblia cuprinde în sine Cuvântul lui Dumnezeu cel netre-
cător, de aceea ea este şi va fi până la sfârşit o Carte netrecătoa-
re. O Carte ce rămâne în veac şi peste toate veacurile.
O statistică arată că s-au scris până acum, în toată lumea,
peste 30 milioane de cărţi. Dar toate valurile acestea de cărţi
au intrat şi intră mereu în marea cea mare a învechirii şi uitării.
Toate cărţile se învechesc şi trec. O singură Carte a rămas şi

rămâne veşnic neschimbată: Biblia; pentru că Autorul ei este
Dumnezeu, Cel veşnic şi neschimbat.
În curgerea veacurilor, lumea a încercat să facă şi din Cuvântul
lui Dumnezeu un cuvânt trecător. A încercat să facă şi din Biblie
o carte trecătoare. Valuri de critici au izbit mereu Biblia, arătând
„greşelile” ei. Dar valurile şi criticile au trecut, iar Biblia a rămas.
Valuri de „sisteme” filozofice şi ştiinţifice au izbit mereu Biblia,
arătând-o lumii ca pe o carte învechită, „rămasă înapoi” de mersul
„civilizaţiei”. Dar valurile au trecut şi Biblia a rămas. În faţa tutu-
ror valurilor, ea stă ca o stâncă neclintită.
Din veac în veac s-a schimbat şi se schimbă mereu „filo-
zofia” acestei lumi, dar „filozofia” Bibliei a rămas. Din veac
în veac s-au schimbat şi se schimbă mereu sistemele şi teoriile
filozofice şi ştiinţifice, dar Biblia a rămas şi rămâne în veac.
Valurile de critici, de filozofie şi ştiinţă au intrat şi intră mereu
în marea cea mare a Uitării, dar Biblia a rămas şi rămâne, pen-
tru că în ea se află Cuvântul lui Dumnezeu cel veşnic. Valuri
de milioane de cărţi au intrat şi intră mereu în marea cea mare
a Uitării; singură Biblia a rămas şi rămâne o Carte veşnică, ce
nu trece şi nu se schimbă.
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” Iată
o profeţie a Mântuitorului care s-a împlinit şi se împlineşte şi
ea sub ochii noştri. Toate trec şi toate se schimbă, dar peste
Biblie au trecut mii de ani şi totuşi ea a rămas aceeaşi. Chiar şi
numai plinirea acestei profeţii ar trebui să-l cutremure pe orice
om şi să-l apropie de Cartea Vieţii.
Dragă cititorule, cum stai tu cu Biblia, Cartea Vieţii cea
netrecătoare? Ai tu Cartea Vieţii în casa ta şi cauţi să iei viaţă
din viaţa ei? Ia seama, va trebui să răspunzi şi despre aceasta
în Ziua cea mare a Judecăţii!
«Glasul Dreptăţii» nr. 3 / 16 ian. 1938, p. 3
Împroprietărirea noastră
În decurs de 5-6 ani, am desfăcut 50 de mii de Biblii
În foaia «Lumina Satelor» din anul 1924, scriam următoa-

rele: „În iarna trecută am împrăştiat peste una mie exemplare
din Biblie şi Noul Testament, şi iarna aceasta începem din nou
să împărţim în popor Cuvântul lui Dumnezeu. Este şi acesta un
fel de împroprietărire sufletească.
«Lumina Satelor» a înţeles că poporul e flămând nu nu-
mai după pământ, ci strigă şi după Cuvântul lui Dumnezeu
din Scripturi; şi aşa ne-am apucat să facem şi noi un fel de
împroprietărire sufletească. Minunată este împroprietărirea
noastră. Noi împroprietărim pe oameni într-un pământ plin de
belşug şi plin de comori nepreţuite; împroprietărim pe oameni
în Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi.
În iarna trecută, am împroprietărit o mie de oameni, şi cei
care lucrează cu râvnă în «moşia» pe care le-am dat-o roadă
bogată de viaţă veşnică vor culege. Minunată este această îm-
proprietărire. La noi, oricine poate fi împroprietărit. Nu trebuie
nici «tablou», nici «drept de îndreptăţire», nici «atestate», nici
mită. Nu-ţi trebuie decât 40-50 lei (...) şi doi ochi, şi o inimă cu
care să plugăreşti „moşia” ce ţi s-a dat.”
Un veac nou se va deschide şi în istoria neamului nostru.
când şi românul nostru, în duminici şi sărbători, nu va des-
chide numai tot uşa crâşmelor, ca să bea rachiu şi să înjure, ci
va deschide Cartea Vieţii, Biblia, ca să bea din ea ca dintr-un

izvor al vieţii, învăţăturile mântuirii sufleteşti.
O astfel de „împroprietărire” vesteam acum nouă ani. Şi
Domnul ne-a ajutat să facem şi aici mari izbânzi. An de an au
sporit cei „împroprietăriţi” în Cuvântul lui Dumnezeu. An de
an au sporit Bibliile trimise în popor.
O statistică precisă despre câte Biblii am desfăcut cu totul
în popor n-am putut face. Au trecut zece ani de când punem
mereu Biblia în mâna şi în sufletul poporului.
În ultimii 5-6 ani, am desfăcut peste 50 de mii de Biblii.
Desigur, nu e izbânda pe care ar trebui să o avem, judecând
după cele 18 milioane de români şi după cele 800 de mii de
cârciumi şi [după] miliardele date pe alcool şi tutun – dar înce-
putul izbânzii totuşi îl avem. Am împroprietărit zeci de mii de
suflete în Cuvântul lui Dumnezeu. Am împrietenit poporul cu
Se vorbeşte despre multe lucruri pe care le-a făcut Oastea
Domnului. eu cred că cel dintâi acesta este: am strigat mereu
cuvintele Mântuitorului: „Cercetaţi Scripturile” (In 5, 39). Am
pornit un popor întreg în cercetarea Scripturilor.
Multe vor mai fi de făcut la Oaste. Dar treaba cea dintâi şi
cea mai mare aceasta este: să ducem la bun sfârşit împropri-
etărirea poporului în Cuvântul lui Dumnezeu. Când va fi gata
această împroprietărire – când în fiece casă de român cititor se
va afla şi citi Biblia – atunci se va începe şi în istoria neamului
meu un veac mai bun.
Cu ajutorul Domnului, noi vom continua această împropri-
etărire. Pentru restul vieţii mele, învredniceşte-mă, o, Doamne
Iisuse, să strig mai departe cuvintele Tale: „Cercetaţi Scripturile!”.
Eu cred că n-am de la Domnul o altă poruncă mai mare
decât aceasta.
Cercetaţi Scripturile!
„Cercetaţi Scripturile, căci acelea măr-
turisesc despre Mine...” (In 5, 39).
Noi cei de la Oastea Domnului recomandăm mult şi de

mult Biblia. De ani de zile îndemnăm poporul să citească
Biblia. De ani de zile spnem ce carte scumpă şi sfântă este
Biblia.
Ţinem însă să spunem că această recomandare nu e a noas-
tră. Ea nu porneşte numai de la noi. Recomandarea vine de la
Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Biblia este o carte pe care o reco-
mandă Însuşi Fiul lui Dumnezeu cu cuvintele din Evanghelia
de la Ioan 5, 39.
Cărţile, de regulă, se recomandă cititorilor; şi, în privin-
ţa aceasta, Biblia este o carte unică în felul ei. O recomandă
Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
„Cercetaţi Scripturile! zice Domnul. Şi Mă veţi afla în ele
pe Mine.” Aceasta este taina cea mare şi puterea cea mare a
Bibliei: în ea Îl afli cu adevărat pe Iisus Mântuitorul.
În Biblie, vorbeşte cu tine Însuşi Dumnezeu; vorbeşte cu
tine Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Vorbeşte cu tine într-o limbă pe
care nici o altă limbă omenească nu o poate grăi.
Oricât ţi s-ar vorbi despre Iisus, niciodată nu-L vei putea
cunoaşte aşa bine ca atunci când vorbeşti cu El prin Biblie şi
îţi vorbeşte El din Biblie.
Eu, de câte ori citesc în Biblie, mă întâlnesc cu Dumnezeu;

vorbesc cu El şi El vorbeşte cu mine. Eu, de câte ori citesc în
Noul Testament, mă întâlnesc cu Preadulcele meu Mântuitor,
vorbesc cu El şi El vorbeşte cu mine. Eu L-am aflat cu adevă-
rat pe Mântuitorul în Biblie şi în întâlnirea pe care mi-a făcut-o
El din Biblie, în izbeliştile vieţii.
Cercetaţi Scripturile! – zice Domnul – şi veţi afla în ele
viaţa! În Biblie este ceva ce nu-i din lumea aceasta. În Biblie
este o putere ce vine de sus din cer. Este o mângâiere ce vine
de sus din cer. Este o învăţătură ce vine de sus din cer. Este
viaţa cea veşnică ce vine de sus din cer.
În Biblie este ceva ce nu se poate spune, ci se simte. Ca să
poţi afla comoara din Biblie, trebuie tu însuţi să o cauţi. Ca să
poţi afla dulceaţa din Biblie, trebuie să o guşti.
Un ostaş al Domnului cercetase odată pe un cunoscut al

lui, un om bogat, dar necredincios. Mergând printr-o grădină
încărcată cu poame, bogatul îi zise ostaşului:
– Mă tot mir ce plăcere afli tu în Biblia ta; uite, plăcerea
mea este această frumoasă grădină, pe care n-o dau pe toate
cărţile tale!
Ostaşul nu răspunse la asta nimic. Dar, mergând mai de-
parte, arătă spre un păr încărcat de pere mari şi frumoase:
– Uite ce pere frumoase, grăi ostaşul, păcat însă că, la
mâncare, nu sunt de nici o treabă!
– Ce grăieşti, prietene? Acesta e un păr de soi, adus din
străinătate. Perele lui sunt mai dulci decât zahărul! Ia gustă
numai, să vezi!
– Ei, vezi? răspunse ostaşul. Aşa e şi cu Biblia mea. În ea
este o dulceaţă necunoscută, o dulceaţă ce întrece toate dulce-
ţile din lume. Ia gustă numai, să vezi! Gustă mai întâi – citeşte
mai întâi în Biblie – şi apoi mă întreabă ce plăcere aflu eu în
cartea aceasta!
„Cercetaţi Scripturile!” – zice Domnul. Acesta este şi
cel mai tare răspuns pentru aceia care sunt contra cercetării
Scripturilor.
„Vă rătăciţi, citind Scripturile!” – zic adversarii Bibliei.
„Vă rătăciţi neştiind Scripturile!” (Mt 22, 29) – răspunde
Mântuitorul.
Biblia este Cartea lui Dumnezeu şi totuşi sunt atât de pu-
ţini creştini care se ocupă de această Carte. Eu zic că nu este
sub soare un lucru mai dureros decât un creştin care ştie citi,
dar nu are în casa lui măcar Noul Testament şi nu citeşte regu-
lat în el, ca să ia din el dar şi putere.
Se vorbeşte despre multe lucruri bune pe care le-a făcut
Oastea Domnului. Eu cred că cel dintâi acesta este: am strigat
mereu cuvintele Mântuitorului: „Cercetaţi Scripturile!” (In 5,
39). Am pornit cu poporul întreg în cercetarea Scripturilor.
Multe vor mai fi de făcut la Oaste. Dar treaba cea din-

tâi şi cea mai mare aceasta este: să împroprietărim poporul cu
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie!
Pentru restul vieţii mele, învredniceşte-mă, o, Doamne
Iisuse, să strig mai departe cuvintele Tale: „Cercetaţi Scrip
turile!”.
Eu cred că n-am de la Domnul o altă poruncă mai mare
decât aceasta.
Pe patul meu de suferinţă, de multe ori mă gândesc ce
solie să mai las din partea Domnului pentru iubiţii mei fraţi
din fronturile Oastei. Şi cred că n-am de la Domnul o solie mai
mare decât solia Lui: „Cercetaţi Scripturile!”.
O carte căzută din cer: Biblia

Nu e demult de când târgurile erau pline de „epistolii” şi
„visuri” căzute din cer. Dar aceste „căderi din cer” erau puse
la cale de comercianţii de cărţi; erau aranjate de nişte oameni
care nu aveau nimic cu cerul. Dacă poate fi vorba de vreo carte
căzută din cer, apoi Cartea aceasta e una singură: Biblia.
Biblia este cu adevărat o Carte căzută din cer; este o Carte
prin care Dumnezeu grăieşte cu lumea, cu omul, cu omenirea.
Este o Carte prin care Dumnezeu ne-a descoperit toate tainele
şi toate rosturile acestei lumi şi ale acestei vieţi.
Biblia este o Carte căzută din cer pentru tine, dragă citi-
torule. Este o Carte căzută din cer, ca să te ridice şi pe tine la
cer. Este o Carte ce spune lămurit tot ce a făcut cerul pentru
mântuirea ta şi tot ce trebuie să faci tu pentru a dobândi această
mântuire.
Biblia îţi grăieşte cum nimeni din lumea aceasta nu ţi-
ar putea grăi. Ea îţi grăieşte într-o limbă care nu-i din lumea
aceasta. Ea îţi grăieşte cu o putere care nu-i din lumea aceasta.
Biblia este o Carte plină de dar şi de putere. Este o Carte
prin care cerescul de Sus grăieşte cu cerescul din noi. Biblia
este o Carte căzută din cer, o Carte care vine din Patria sufletu-
lui nostru. Sufletul nostru are o „foame de a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu” din Biblie, pentru că acest cuvânt vine din Ţara lui.
Eu, de câte ori deschid Biblia şi citesc în ea, simt ceva
tainic, ceva ceresc. Simt ceva ce nu este din lumea aceasta, ci
din Patria mea de mâine. Când citesc în Biblie, sufletul meu
parcă se simte în largul lui: respiră aer din Ţara lui, bea apă
din Ţara lui, se hrăneşte cu pâine din Ţara lui. Şi, împreună cu
sufletul meu, mă simt şi eu atras spre Patria mea de mâine, mă
simt desprins din lumea aceasta şi ridicat în marea Familie a
cerului.
Cine a zis că viaţa cea veşnică începe numai după moarte?

O, nu! Ea începe – ea trebuie să înceapă – de pe acum. Când ci-
tesc în Biblie, Dumnezeu vorbeşte cu mine, Fiul Său vorbeşte
cu mine, Apostolii şi Proorocii vorbesc cu mine, cerul vorbeşte
cu mine. Iar când îmi aplec genunchii în rugăciune fierbinte şi
stropesc cu lacrimi paginile Cărţii Sfinte, parcă mă simt şi eu
acolo undeva, în marea Familie a cerului, în marea gloată a
celor răscumpăraţi, care Îl slăvesc neîncetat pe Mielul.
O, binecuvântată Carte a lui Dumnezeu! Ce aş putea spu-
ne eu despre toate darurile pe care ni le cobori tu din cer? Cum
te-aş putea recomanda mai călduros, ca tot sufletul să te iu-
bească, să te citească, să te cerceteze!
Suflete dragă, cititorule dragă! Cuvântul meu, al unui
biet muritor, este prea slab pentru a recomanda Cartea lui
Dumnezeu. Nici un grai de om pământean nu va putea spune
niciodată ce anume este Biblia şi ce este în Biblie. Această car-
te trebuie citită, trebuie gustată. Numai citind-o vei afla tainica
putere ce este în ea.
Închipuiţi-vă că ar mai fi undeva prin lume nişte oameni
care nu cunosc încă zahărul, Şi ar trebui să le spunem ce anu-
me ste acest zahăr. Spre acest scop, le-am arăta o mar5e bu-
cată de zahăr şi le-am zice: „Oameni buni! Vedeţi bucata asta
albă?... Să nu credeţi cumva că-i o piatră... E ceva ce se topeşte
în gură şi în apă... şi este dulce”.
Oare prin Explicaţia asta ar înţelege acei oameni ce anume
ste zahărul? O, nu. Oricât li s-ar vorbi despre ce este zahărul,
ei nu vor înţelege nimic până nu vor fi poftiţi să guste din el, să
afle ei înşişi ce gust are.
Aşa e şi cu Biblia. Dulceaţa cerească, puterea cerească din
ea se pot afla numai citind-o, numnai gustând-o.
Citiţi Biblia şi veţi afla – ca David – că „cuvintele ei mai
dulci decât mierea sunt” (Ps 118, 103).
Suflete dragă! Biblia este o Carte căzută din cer pentru

tine. Este o Solie trimisă din cer pentru tine. Eu te rog din tot
sufletul meu: citeşte şi cercetează această Solie, pentru ca nu
cumva, în Ziua Judecăţii, să auzi această întrebare: „Fiule! Ţi-
am trimis o Carte, o Solie din cer. Ai citit-o?...”. Şi tu să nu poţi
da un răspund bun la această divină întrebare.
Slăvit să fie Domnul! Cartea lui Dumnezeu a început să
cadă şi peste hotarele ţării mele! Comercianţii de cărţi se în-
treabă azi cu mirare de ce nu li se mai trec cărţile „căzute din
cer”. Pentru că a aflat şi neamul meu „Cartea” cea cu adevărat
căzută din cer. A ajuns şi poporul meu la cunoştinţa Bibliei!
Fraţilor ostaşi! Citiţi şi răspândiţi pe tot locul Biblia!
(parţial) Calendarul «Oastea Domnului» 1935, p. 92-94
Biblia care „a prezidat”

la Sinodul de la Niceea
În „şcoala” de la Geoagiu, citind într-o carte de istorie,
am aflat un lucru interesant. Pentru Sinodul de la Niceea, s-a
întocmit un fel de scaun prezidenţial pe care a fost aşezată o
Biblie deschisă. În fruntea marelui sobor, într-un scaun prezi-
denţial, stătea Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Desigur, prin aceasta, părinţii şi ierarhii, strânşi în sobo-
rul de la Niceea, au voit să spună: „Preşedintele” acestui mare
sobor este Cuvântul lui Dumnezeu. Întru toate trebuie să ascul-
tăm de el. Întru toate trebuie să hotărâm aşa cum ne spune el,
prin Duhul lui cel Sfânt.
Adică la Sinodul de la Niceea a „prezidat” Biblia, „Pre
şedintele” cel nevăzut a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce lucru
minunat, ce binecuvântare a ieşit din această „prezidenţie”!
Sinodul de la Niceea este singura adunare din lume în care
s-au adus hotărâri pe care le-a primit toată lumea creştinătăţii.
„Credeul”, care s-a format atunci, este un dar de la Dumnezeu,
pe care îl are toată creştinătatea, indiferent de confesiune.
O, ce lucru minunat! O, ce dar şi binecuvântare se arată şi
azi acolo unde „prezidează” Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu!
O, ce altă înfăţişare ar avea lumea şi omenirea de azi,
dacă în toate sfaturile oamenilor ar prezida Biblia, Cuvântul
lui Dumnezeu; dacă sfaturile şi oamenii ar întreba întru toate
de acest „preşedinte” şi ar asculta întru toate de ce spune acest
„preşedinte”. O, ce lucruri plăcute lui Dumnezeu şi oameni-

lor ar face şi parlamentele dacă ar „prezida” şi acolo Biblia,
Cuvântul lui Dumnezeu! O, atunci, în sfaturile şi adunările
oamenilor n-ar mai fi dihonii, „discuţii aprinse”, împerecheri,
minciuni, certuri... Din toate adunările prezidate de acest „pre-
şedinte” ar ieşi pace şi binecuvântare, ar ieşi lucruri plăcute lui
Dumnezeu şi oamenilor.
În scaunul prezidenţial de la Niceea, Sfinţii Părinţi de

atunci au pus ca „preşedinte” nevăzut Biblia – Cuvântul lui
Dumnezeu. Ce lucru înţelept a fost acesta! Căci în scaunele
prezidenţiale, de regulă, se aşază ispita trufiei. Scaunul acesta,

de regulă, tulbură adunările şi sfaturile.
Eu îmi închipui că diavolul aleargă veşnic cu un scaun în
spate. Aleargă cu acest scaun pe tot locul pe unde se ţin alegeri
zgomotoase de preşedinţi şi comitete.
„Scaunul” acesta e o ispită şi în cele religioase. Cu „scau-
nul” acesta îi ispitise satan şi pe apostoli, când se ridicase între
ei întrebarea: „Cine să fie mai mare între noi?” (Lc 22, 24).
Cine să ocupe scaunul de preşedinte între noi?
Ce lucru înţelept, inspirat de la Dumnezeu au făcut, aşa-
dar, Părinţii de la Niceea, când pe acest „scaun” primejdios
au aşezat Biblia; când în acest „scaun” primejdios au pus ca
„preşedinte” Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.
Pe acest „scaun”, pe acest „preşedinte” trebuie să-l avem
şi noi, ostaşii Domnului, între noi şi în sfaturile şi adunările
noastre.
Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, este „preşedintele” nostru
cel nevăzut. El trebuie să aibă cuvânt deplin în toate sfaturile
noastre. Pe el trebuie să-l întrebăm şi de el trebuie să ascultăm
în toate sfaturile noastre.
Noi am ferit Oastea Domnului de „scaune”, de alegeri,
de comitete etc. Mă ocupasem într-o vreme de statute pentru
Oaste, dar Domnul m-a izbit mereu, până am înţeles că aceasta
ar însemna să-L scoatem pe El de la conducerea Oastei Lui.
„Scaunele” şi alegerile duc totdeauna pe copiii lui Dumnezeu
înapoi, în Egipt. Să nu uităm: în drumul spre Canaan, spre
Ţara Făgăduinţei, s-a pus o singură dată chestia unei alegeri, şi
aceasta era în legătură cu întoarcerea în Egipt! „Şi au zis unul
către altul: «Veniţi să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem
în Egipt!»” (Num 14, 4).
Mi-aduc aminte că, într-o iarnă, intrase ispita alegerilor
şi între copiii Oastei de la Sibiu. Şi toată iarna, ispititorul i-a
tulburat cu ispita aceasta.
Copiii Domnului nu cunosc „scaunul” trufiei. Şi, unde sa-

tan a vârât acest „scaun”, el trebuie dat afară fără cruţare.
La Geoagiu au venit odată nişte fraţi şi mi s-au plâns des-
pre o anumită împerechere între ei. Intraseră şi între ei „scau-
nele”. Eu le-am zis: „Fraţii mei, duceţi-vă acasă şi, pe viitor, în
adunarea Oastei nimeni să nu se mai pună în frunte, la masă,
ci puneţi acolo o Biblie deschisă şi spuneţi că Părintele Iosif
a spus că acesta e «preşedintele» adunării noastre. Pe el să-l
întrebăm întru toate şi de el să ascultăm”.
Acesta e sfatul meu şi către toţi fraţii ostaşi: feriţi-vă de
„scaunul” cel primejdios. Fie că ţineţi prin catacombe aduna-
rea de la Matei 18, 20, fie că aveţi adunări mari – nu uitaţi
că „preşedintele” nostru cel nevăzut este Biblia, Cuvântul lui
Dumnezeu. Unde acest „preşedinte” n-are cuvânt deplin, acolo
nu este adunarea Oastei.
Nişte ostaşi îmi spuneau, la Geoagiu: „De mult aştep-
tam să ne vină în fruntea adunării conducătorul dorit, pe care
Dumnezeu l-a rânduit pentru acest lucru. Şi a venit. A intrat în
adunare. Noi eram cu Bibliile deschise:
– Ce cărţi aveţi acolo?
– Avem Biblia şi căutăm şi noi, după puterile noastre, să
ne conducem după Cuvântul lui Dumnezeu.
– Staţi! Aşa nu mai merge. De azi înainte eu sunt conducă-
tor aici. Închideţi Bibliile şi le puneţi la o parte. În cartea asta
nu puteţi citi de capul vostru. De azi înainte veţi citi numai
când vă spun eu şi vă arăt eu.
Adică, vedeţi, aici „preşedintelui” i se lua cuvântul. I se da
cuvântul numai cu mare greutate. Şi numai din când în când.
Fraţii mei, duhul îmi spune să vă las cuvinte testamentare,
de care vă veţi aduce aminte poate cât de curând. Grijiţi, va
veni o vreme când, aşa pe nesinţite, vi se va lua Biblia din
mână... când „preşedintele” Bibliei va fi scos din adunarea
voastră. Când i se va da cuvântul numai din când în când...

când nu va fi lăsat să spună tot ce are de spus. Şi atunci voi veţi
rămâne cu Biblia închisă în buzunar.
Eu mă tem de ziua când din adunările Oastei va fugi „po-
rumbelul” şi vor rămâne „scaunele”.
Noroc însă că în adunarea de la Matei 18, 20 nu este „sca-
un”. Acolo Însuşi Domnul Se coboară ca „Preşedinte”.
Fraţii mei, decât să vă pierdeţi „preşedintele” Bibliei, mai
bine rămâneţi cu adunarea de la Matei 18, 20.
«Isus Biruitorul» nr. 2 / 13 ian. 1935, p. 5
«Săptămâna cărţii» – fără Cartea cărţilor

Cartea cărţilor, Biblia,
şi cărţile la care rod şoarecii vremii
E timpul noutăţilor. De câţiva ani încoace avem şi nouta-
tea cu aşa-numita «Săptămână a cărţii»... Timp de o săptămână
se face propagandă în toată ţara pentru citirea şi răspândirea
cărţilor.
Se scriu şi se spun cuvinte de însufleţire despre importanţa
cărţii. Iar librăriile îşi îmbie cărţile spre cumpărare...
Am fost, yilele trecute, la Bucureşti. Doamne, ce mai pre-
gătire pentru «Săptămâna cărţii»! În toate părţile, cărţi şi iar
cărţi! Ferestrele (vitrinele) librăriilor gem de mulţimea cărţilor
ce se îmbie spre cumpărare.
E, desigur, lăudabilă această silinţă de a întoarce lumea
spre carte, spre citit. Numai că lipseşte ceva din ea. Lipseşte
tocmai ceea ce n-ar trebui să lipsească. Din «Săptămâna cărţii»
lipseşte Cartea cărţilor, Biblia! Se scrie şi se vorbeşte despre
cărţi, dar nimic despre Cartea cărţilor. Se îmbie tot felul de
cărţi, dar nu se îmbie Cartea cărţilor. Asta-i tocmai ca şi când
ai aranja un târg de bucate fără de bucate sau un târg de poame
fără poame.
Noi cei ce iubim Cartea cărţilor nu suntem contra cărţilor
bune. Şi nimeni nu poate fi contra lor. Sunt cărţi de care omul
nici nu se poate lipsi. Cum sunt, spre pildă, cărţile de speciali-
tate, cele care îţi arată cum să pui mâna pe meseria cutare şi pe
lucrul cutare, ca să-ţi poţi agonisi traiul vieţii... Sunt apoi alte
cărţi, cu minunate cunoştinţe folositoare. Şi iarăşi, altele pli-
ne cu învăţăminte folositoare. Sunt şi cărţi care înalţă sufletul.
Lăcrimezi şi te înviorezi peste paginile lor. Şi apoi sunt cărţile
cele religioase, care se adapă din Cartea cărţilor.
Dar... un lucru trebuie să se ştie: toate cărţile din lume nu
vor putea da omului niciodată ceea ce îi dă Cartea cea „căzută
din cer” – Biblia. Toate cărţile din lume nu vor putea înlocui
niciodată Cartea cărţilor – Biblia.
Poţi să citeşti mereu la cărţi. Poţi să strângi mereu la cărţi.
Poţi să înveţi mereu din cărţi, dar... dacă nu cunoşti Cartea căr-
ţilor şi nu înveţi din ea, nimic se alege din toată truda ta şi de
toate cunoştinţele tale.
În privinţa aceasta, fratele Oprişan îmi spunea odată, la
Bucureşti, o mult-grăitoare întâmplare.
„Am cunoscut – spunea fratele Oprişan – pe ziaristul I.

Sorculescu Cernăţeanu din Bucureşti, un om de mare cultură,
un sociolog vestit, cu o bibliotecă rară. L-am auzit însă stri-
gând de pe patul de suferinţă, când simţea că i se apropie sfâr-
şitul: «La ce mi-ai fost tu, bibliotecă, de folos, dacă în ceasul
acesta greu nu mă poţi ajuta cu nimic?».
I-am dat o Biblie, spunea fratele Oprişan, i-am citit ceva
din Biblie şi... l-am lăsat murind cu strigarea de durere: «De ce
n-am cunoscut eu Cartea aceasta mai înainte?»”.
La patul unui bolnav, toate cărţile de ştiinţă şi filozofie nu
pot face cât poate face un psalm, o pagină din Biblie.
Caragiale, marele nostru scriitor, a fost văzut odată citind
Biblia, în călătoria cu trenul.
– Ce faci, nene Caragiale? l-a întrebat un prieten. Te-ai
apucat şi tu să citeşti în Cartea asta învechită?...
– O, dragul meu, i-a răspuns Caragiale, eu, de câte ori
plec în călătorie, iau trei lucruri cu mine: un ceas, care-mi ara-
tă mersul timpului; o carte cu mersul trenurilor, care-mi arată
mersul călătoriei, şi o Biblie, care-mi arată mersul... vieţii.
În citirea cărţilor, ca regulă să ne fie: peste toate cărţile, să
avem şi să citim mai întâi Cartea cărţilor.
În rândul al doilea, cărţile religioase, iar în rândul al trei-
lea, cărţi bune şi folositoare, de care avem nevoie.
O, ce Carte binecuvântată este Biblia! Despre dumnezei-
rea ei mărturiseşte cu tărie chiar şi dăinuirea ei. În scurgerea
vremii, s-au scris multe cărţi. S-au scris milioane şi milioane
de cărţi. Dar... rând pe rând, vremea pe toate le-a dat la o parte.
Singură Biblia a rămas. Toate cărţile s-au învechit şi se înve-
chesc mereu. Singură Biblia a rămas veşnic nouă şi veşnic ac-
tuală. Cărţi răsunătoare, care au colindat odată lumea întreagă,
azi nu le mai citeşte nimeni. Şi pe care le citeşte lumea de azi,
desigur, nu le va mai citi lumea de mâine. Dar Biblia rămâne
veşnic aceeaşi, ca să se împlinească Scripturile că: „Cerul şi

pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu” (Mt 24, 35).
La toate cărţile din lume rod şoarecii vremii. Numai singu-
ră Cartea „cea căzută din cer” e mai tare decât aceşti „şoareci”.
„Luaţi cărţile de medicină care s-au scris în scurgerea vre-
mii, să vă lecuiţi din ele – zicea un învăţat credincios. Vă veţi
prăpădi, desigur, cu ele, pentru că medicamentele din ele se bat
cap în cap unele cu altele...”
În scurgerea vremii, totul s-a schimbat mereu. Dar Biblia
e o carte de medicină sufletească, care nu s-a schimbat şi n-a
dat greş niciodată. „Leacurile” ei sunt aceleaşi pentru toate
timpurile şi toţi oamenii.
Şi cu cărţile de ştiinţă este tot aşa. Şi cu cărţile de filozofie
e tot aşa... Ele se schimbă după vremi şi după oameni. Singură
Biblia e aceeaşi de la început şi va fi până la sfârşit.
Rând pe rând mor toate cărţile. Vor pieri şi cărţile care
cântă amorul cel pământesc, dar va rămâne pe vecie Cartea
care cântă iubirea Tatălui ceresc şi dragostea lui Iisus cel răs-
tignit.
Şi acum să ne întoarcem de unde am plecat. Din «Săptămâ
na cărţii» lipseşte tocmai această Carte binecuvântată.
Se recomandă cărţile la care „rod şoarecii”, dar de Biblie
nu se spune nimic... Mai mult decât atât şi ceva mai rău decât
asta, pentru «Săptămâna cărţii» şi pentru toate săptămânile,
se recomandă potopul cel grozav al cărţilor imorale, de suflet
otrăvitoare. E plină piaţa cu ele.
Am văzut, la Bucureşti, şi pregătirea pe care o făcuse
Ignatz Hertz pentru «Săptămâna cărţii». I-am văzut şi taraba
lui, cu palatul pe jumătate mâncat de foc. Îşi are cărţile aranjate
ca orice „negoţ”, împărţite după preţ: aici sunt cărţile cele cu
3 lei, apoi cele cu 4, cu 5, cu 6 lei etc., până la 30, 40, 50 lei
şi... şi ce de ele! Ai putea să încarci cu vagonul! Şi toate pline

de stricăciune.
Şi pe Calea Victoriei, aşijderea am văzut aranjată o ast-
fel de tarabă cu cărţi de „negoţ” împărţite după preţ. Şi m-am
gândit în mine: Cât de harnic e dracul! El iese cu cartea lui pe
piaţă, în Calea Victoriei. El nu se ruşinează. Aleargă cu cartea
lui pe stradă şi o îmbie tuturor.
Faţă de această hărnicie a diavolului, să ne punem şi noi
pe lucru! Ceea ce am început cu Oastea Domnului, să ducem
mai departe şi cu mai multă râvnă; să umplem satele şi oraşele
cu Biblii, cu cărţile Domnului! Să îmbiem pe tot locul Biblia,
Noul Testament, cărţi şi foi religioase! În chipul acesta, ajutăm
biruinţa Evangheliei şi-i dăm lovitura diavolului.
Slăvit să fie Domnul! A început şi neamul nostru să se
apropie de Cartea cărţilor. Au început mai întâi cei de jos, cei
neînvăţaţi, poporul. Şi, rând pe rând, se vor apropia şi cărtu-
rarii.
Marele nostru scriitor, Alexandru Vlahuţă, un mare prie-
ten al Bibliei, în ceasul când a murit, a lăsat vorbele testamen-
tare: „Poporul nostru are nevoie de o singură carte, de Biblie;
şi Cartea asta nu o are până acum”.
Slăvit să fie Domnul! A pus acum şi poporul nostru mâna
pe această Carte binecuvântată! Şi, de pe urma ei, vor ieşi o
ţărănime nouă şi o ţară nouă.
«Isus Biruitorul» nr. 20 / 12 mai 1935, p. 5
O Evanghelie din Abisinia

Războiul din Africa ne făcu să aflăm multe lucruri pe care
nu le ştiam. Astfel, aflarăm că acolo departe, în Africa, trăieşte
vechea Etiopie, ţara biblică pe care azi o cheamă Abisinia.
Şi mai aflarăm că această Abisinie are un creştinism din
veacurile cele dintâi. La început avea legătură cu marea fa-
milie a creştinismului. Mai târziu însă a venit Islamul, religia
lui Mahomed, care i-a rupt această legătură şi a izolat-o ca pe
o insulă mică într-o mare de popoare păgâne. Ea şi-a păstrat
însă creştinismul. Cu unele deosebiri – nu prea de tot mari; are
aceeaşi biserică, aceeaşi slujbă, aceleaşi sărbători şi obiceiuri
religioase.
Iată, spre pildă, alături o Evanghelie din Abisinia. Un di-
acon a ridicat-o de pe masa Sfântului Altar şi o înalţă în faţa
poporului. Aceeaşi Evanghelie ca la noi!
Numai că, la fel ca la noi, această Carte Sfântă stă, şi la
Abisinia, prea mult închisă şi prea puţin deschisă. Prea mult
ferecată în aur şi prea puţin împărţit aurul din ea în viaţa oa-
menilor.
De când cu războiul din Africa, am studiat Abisinia, din-
tr-o mulţime de cărţi, ziare şi reviste. Şi un lucru m-a izbit:
păcatele, obiceiurile rele şi urâte, păgânătăţile sunt aceleaşi ca
şi la noi.
Spre pildă: urâtele obiceiuri de pe la nunţi sunt exact ca
şi cele de pe la noi. Am citit într-o carte câteva „strigături” de
la ospeţele de acolo. Ei, bine! În ele sunt aceleaşi vorbe por-
coase ca şi cele de la noi. Ai crede că sau abisinienii le-au luat

de la noi, sau noi de la ei (asta se explică prin aceea că ele au
acelaşi autor – pe diavolul!). Şi celelalte tot aşa. Dansurile tot
aşa. Beţiile tot aşa. Doar cu deosebirea că creştinii de aici se
îmbată cu rodul viţei, cu «Sângele Domnului», iar abisinienii
se îmbată cu mierea albinelor, cu rodul cel curat al florilor de
pe câmp (cu băuturi făcute din miere). Păcatele sunt aceleaşi...
Citiţi, spre pildă, în acest număr cum se serbează anul nou

în Abisinia şi veţi afla aceleaşi beţii şi păgânătăţi. Un ziarist cre-
dincios din Budapesta, fiind de Anul Nou în Addis-Abeba, capi-
tala Abisiniei, scrie că n-a văzut încă un iad aşa de grozav ca în

noaptea aceea de beţii şi de chefuri.
„O, Addis-Abeba, – oftează ziaristul – cât de departe eşti
şi totuşi cât de aproape eşti tu de Budapesta, de Berlin, de
Viena, de Bucureşti!...”
Iată, şi aceasta este o grăitoare dovadă că diavolul a lucrat
şi lucrează la fel pe toată întinderea pământului. Pe tot rotoco-
lul pământului, lucrarea diavolului e la fel; el lasă litera, dar
omoară duhul. El fură mierea şi lasă fagurii goi. Ia miezul şi
lasă cojile...
Diavolul a cucerit şi cucereşte mereu pământul şi pentru
că el are o comandă unitară; o singură comandă pentru toate
fronturile din lume.
Iar în vremea asta creştinii, copiii lui Dumnezeu, în loc
să se strângă cu toţii la luptă sub comanda Golgotei şi a lui
Iisus cel Răstignit – o, ce dureros! – îi vezi sfâşiaţi în tabere,
urându-se şi războindu-se unii cu alţii, în loc să se războiască
cu balaurul cel mare...
O, vino, Doamne Iisuse, strânge-Ţi copiii Tăi, strânge-Ţi
ostaşii Tăi pe dealul Golgotei şi du-ne la luptă şi la biruinţă!
O mare bucurie pentru aflarea unei cărţi

(II Regi 22, 8-13)
„Şi tot poporul a intrat în legământ” pentru păzirea celor scrise
în cartea asta – Legământul Oastei
În Biblie nu ni se spune numai despre un fiu pierdut şi
aflat, ci şi despre o Carte ce se pierduse şi s-a aflat.
Pe timpul Regelui Iosia, se pierduse Cartea Legii –
Cuvântul lui Dumnezeu. Cum s-a pierdut, anume, nu se spune.
Ni se spune numai atât că preotul Hilchia a găsit Cartea Legii
în „Casa Domnului”, pierdută în lada de bani. Se făcuse, bag-
seamă, un fel de bilanţ, o socoată generală cu banii din lada bi-

sericii, şi, la fund, acoperită de bani şi protocoale, a fost aflată
Cartea Legii, Cuvântul lui Dumnezeu.
S-a făcut atunci o mare bucurie pentru această aflare. A
fost înştiinţat împăratul. În faţa lui s-a citit Cartea Legii. „Şi,
când a auzit împăratul cuvintele din Cartea Legii, şi-a sfâşiat
hainele şi se întreba îngrozit despre «mânia Domnului», pentru
că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele Cărţii acesteia şi
n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea” (II Regi 22, 8-13).
„Atunci împăratul Iosia a strâns la el pe toţi bătrânii
lui Iuda şi ai Ierusalimului. Apoi s-au suit la Casa Domnului
preoţii, proorocii şi tot poporul, de la cel mai mic, până la
cel mai mare. A citit înaintea lor toate cuvintele din Cartea
Legământului pe care o găsiseră în Casa Domnului. Împăratul
stătea pe scaunul său împărătesc şi a făcut legământ înaintea
Domnului, îndatorându-se să urmeze pe Domnul şi să păzeas-
că poruncile, învăţăturile şi legile Lui din toată inima şi din
tot sufletul, ca să împlinească astfel cuvintele legământului

acestuia, scrise în Cartea aceasta. Şi tot poporul a intrat în
legământ” (II Regi 23, 1-3).
Mie îmi place atât de mult această întâmplare din Biblie, căci
văd în ea o parte din istoria Oastei şi din istoria poporului meu.
Şi poporul meu pierduse Cartea Legii, pierduse Biblia,
Cuvântul lui Dumnezeu. Respectiv, nu o pierduse, ci n-a fost
ajutat să o afle. Veacuri întregi poporul nostru a fost un popor
fără Cartea Legii, fără Cartea lui Dumnezeu, fără Biblie.
Şi, când, din îndurarea lui Dumnezeu, noi ostaşii Domnului
am aflat această Carte, mare ne-a fost bucuria. Mare bucurie
s-a făcut în toată ţara. Dar şi mare durere. Căci, citind noi cu
luare-aminte această Carte, văzut-am cât de departe a stat viaţa
noastră şi viaţa părinţilor noştri de calea Domnului, de calea
vieţii. Cartea cea aflată a aruncat asupra noastră o lumină mare
şi în lumina aceasta văzut-am deodată cât de departe sunt căile
noastre de calea vieţii. Şi ne-am întristat, şi am plâns, pentru
că nici noi, nici părinţii noştri n-am ascultat de cuvintele Cărţii
acesteia şi n-am împlinit tot ce ne este poruncit în ea.
Sub durerea aceasta ne-am strâns şi noi, preoţi şi popor, într-o
mare frăţie, într-o mare ostăşie şi am început să citim din Cartea
„cea aflată”. Şi, plângând, am citit toată „Cartea Legii” şi ne-
am sculat cu toţii, preoţi şi popor, şi am făcut legământ înaintea
Domnului, îndatorându-ne să urmăm pe Domnul şi să păzim po-
runcile, învăţăturile şi legile Lui, din toată inima şi din tot sufletul
nostru, ca să se împlinească astfel cuvintele legământului acestu-
ia, scrise în Cartea aceasta: „Şi tot poporul a intrat în legământ”.
Adevărat că n-a intrat încă întreg poporul în acest legă-
mânt şi nu va intra niciodată, pentru că Domnul Iisus a avut
totdeauna „turma cea mică”. Dar totuşi „un popor întreg”, pes-
te 100 de mii de suflete, se bucură azi de aflarea acestei Cărţi
şi au pus legământ să ţină tot ce scrie în ea.
Fraţii mei! Să nu uităm. Legământul nostru, legământul

Oastei este şi legământul aflării Bibliei. Este şi legământul
nostru cel sfânt că vom păzi „din tot sufletul şi din toată inima
noastră” toate cele scrise în Cartea lui Dumnezeu.
Căci Bunul Dumnezeu n-a trimis Cartea aceasta să stea
pierdută, ci să fie „aflată” de orice suflet care caută mântuirea. Şi
nu numai să fie aflată, ci să fie şi citită. Şi nu numai să fie citită,
ci să fie şi împlinită, şi trăită. Dumnezeu n-are o carte ce trebuie
numai citită, ci are o Carte ce trebuie şi trăită, şi împlinită.
Domnul Iisus să ne ajute ca, văzând oamenii Cartea lui
Dumnezeu în casa noastră, în mâna noastră, în viaţa noastră
şi-n purtările noastre, să „afle” şi ei această Carte sfântă şi să
facă legământ pentru păzirea şi trăirea ei.
Slăvit să fie Domnul! „A aflat” şi poporul nostru „Cartea
Legii” şi face legământ pentru păzirea ei. Este şi aceasta una
din biruinţele Oastei.
Şi încă ceva: „Cartea Legii” se pierduse tocmai... „în lada
de bani”. Ciudat lucru! Tocmai în lada de bani se pierduse
Cuvântul lui Dumnezeu. El se pierde şi azi tot cam acolo: în
alergările şi grijile bogăţiilor trecătoare. Găseşti şi azi jurna-
le de casă, protocoale, „intrări” şi „ieşiri” acolo unde ar tre-
bui să găseşti „Cartea Legii”, vestirea cea vie şi puternică a
Cuvântului lui Dumnezeu.
Biblia, Cartea lui Dumnezeu, e acoperită şi azi de alergă-
rile şi daraverile, şi grijile noastre cele trecătoare.
Dragă cititorule! Poate şi pentru tine e pierdută „Cartea
Legii”. Caută şi tu pe acolo, pe undeva prin lada de bani, prin
şura ta, prin negustoria ta, prin alergările şi grijile tale cele
trecătoare! Desigur, pe acolo ai pierdut-o!
Dragă cititorule! Eu te întreb: „Cartea Legii”, Biblia, este
pentru tine o Carte „pierdută”, sau „aflată”?
Fă-ţi tu singur socoata!
Unde purtam [cuţitul], port acum Biblia

„Cu lacrimi mă rog neîncetat Domnului pentru Sfinţia Ta,
Părinte, care m-ai adus la Domnul, scăpându-mă din moartea
cea veşnică. Căci până a nu cunoaşte pe Domnul, trăiam ca
un nemernic. Mă îmbătam, cădeam prin noroi ca animalele,
suduiam şi pe Dumnezeu, ca un nebun.
Dar astăzi? Astăzi cum să mulţumesc Domnului că am
scăpat de aceasta? Domnul mi-a scos înainte pe fratele Mihai
Prioteasa, de aici, din Severin, care mi-a făcut cunoscute căr-
ţile şi foaia «Isus Biruitorul», de păr. Trifa. Iar astăzi, în loc să
mă duc la beţie şi la jocuri, mă duc la biserică. În locul unde
purtam [cuţitul], cu care vroiam să înţep, acum port Biblia,
Cuvântul lui Dumnezeu, şi citesc în ea.
Alexandru Potânc, ostaş, Tr.-Severin”
«Isus Biruitorul» nr. 6 / 2 febr. 1936, p. 1
Fântâni săpate pe vreme de secetă

Seacă fântânile, dar cele săpate pe vreme de secetă rezistă
Căldurile şi seceta au început să sece şi fântânile. Pe alo-
curi, se simte mare lipsă de apă. Sate întregi sunt ameninţate să
rămână fără de apă. Umblă oamenii cu carele după apă.
Într-un ziar citesc că au secat toate fântânile dintr-un sat.
O singură fântână mai are apă. Una care fusese săpată pe vre-
me de secetă. Pe vreme de secetă fusese săpată mai adânc de-
cât celelalte şi acum numai ea singură mai are apă. Şi cel care
trimite ştirea adaugă sfatul: „Săpaţi fântânile pe vreme de se-
cetă!”.
Citind această ştire, eu m-am gândit în mine că exact aşa
e şi cu fântânile noastre cele sufleteşti. L-ai aflat pe Domnul
după lungi suferinţe, încercări, izbelişti? Şi asta-i o „fântână”
săpată pe timp de secetă, care ţine apă şi în „seceta” suferinţe-
lor şi încercărilor.
Ai aflat Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie ca pe o apă vie
şi răcoritoare, după ce ai rătăcit murind de sete prin pustiul
suferinţelor şi păcatelor? Şi aceasta este o fântână săpată pe
vreme de secetă.
Un suflet care L-a aflat pe Domnul în vreme de „secetă”,
de suferinţe şi de încercări este totdeauna mai tare decât cel
care L-a aflat pe vreme bună şi grasă. „Seceta” ne ajută să
săpăm mai adânc în Biblie, mai adânc în taina mântuirii sufle-
teşti.
Săpaţi fântânile pe vreme de secetă!

Când dau peste noi încercări, necazuri, suferinţe, folosiţi
acest prilej binecuvântat, să-L aflaţi pe Domnul! Folosiţi acest
prilej binecuvântat, să vă „săpaţi” o „fântână” ce ţine „apă” şi
pe vreme de „secetă”! Şi folosiţi acest prilej şi pentru alţii, să-şi
sape „fântâna” pe vreme de „secetă”!
Eu mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să-mi sap

„fântâna” pe vreme de „secetă”!
L-am aflat pe Domnul „într-un pământ pustiu şi fără apă”
(Ps 62, 3). L-am aflat într-un pustiu de suferinţe şi încercări.
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că şi Oastea Domnului este
o „fântână” săpată pe vreme de „secetă”. Şi cei mai mulţi os-
taşi, aşijderea, şi-au săpat „fântâna” pe vreme de „secetă”. Şi
de aceea „fântâna” Oastei şi „fântânile” de la Oaste au „apă”
destulă şi pe vreme de secetă.
«Isus Biruitorul» nr. 32 / 2 aug. 1936, p. 1
Cea dintâi Biblie tăiată şi aruncată în foc

(Ier 36, 23)
Cea mai prigonită carte din lume a fost, este şi va fi Biblia
Biblia este marea descoperire (revelaţie) a lui Dumnezeu.
Biblia ne arată toate planurile ce le are Dumnezeu cu mântui-
rea noastră. Iar, de altă parte, Biblia ne arată şi toate planurile
ce le are satan cu pierderea noastră. Biblia îl descoperă pe sa-
tan, îl dă de gol cu toate vicleşugurile lui. De aceea satan nu
poate suferi Biblia. O urăşte cu ură mare şi luptă neîncetat con-
tra ei. Satan urăşte Biblia şi pentru că Biblia spune adevărul cel
veşnic. Spune adevărul pe faţă. Iar satan, fiind tatăl minciunii,
urăşte adevărul. Nu-l poate suferi. Şi se luptă contra lui, silin-
du-se să-i ţină pe oameni în minciună.
De aceea satan urăşte cu ură mare Biblia. Şi se ţine ne-
încetat pe urmele ei. De când s-a ivit Biblia în lume, satan se
ţine mereu pe urmele ei cu prigoane, cu critici, cu vorbiri de
rău etc. Şi face el totul ca să n-ajungă Biblia în mâna omului.
Pe orice altă carte din lume, satan o lasă să ajungă mai uşor în
mâna omului, decât Biblia.
Cel dintâi atac contra Bibliei îl vedem în Ieremia, cap. 36:
„În al patrulea an al lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, următo-
rul cuvânt a fost rostit către Ieremia din partea Domnului: «Ia
un sul de carte şi scrie în ea toate cuvintele pe care ţi le-am
spus Eu!». Şi a chemat Ieremia pe Baruh, care a scris în Carte
Cuvintele Domnului şi le-a citit în auzul poporului”.
Vestea citirii acestor cuvinte a ajuns la curtea împăratului.

„Împăratul a trimis pe Iehudi să ia Cartea. Iehudi a luat-o din
odaia logofătului Ielişama şi a citit-o în auzul împăratului şi
în auzul tuturor căpeteniilor care stăteau în jurul împăratului.
Împăratul şedea în casa de iarnă – căci era în luna a noua – şi
înaintea lui era un foc de cărbuni aprinşi. După ce Iehudi a
citit trei sau patru foi, împăratul a tăiat Cartea cu briceagul
şi a aruncat-o în jăraticul de cărbuni, unde a fost arsă de tot”
(Ier 36, 1-23).
Precum se vede, la Ieremia, cap. 36, este şi începutul Bi-

bliei. Este, aşa-zicând, naşterea Bibliei. Iar naşterea aceasta pe
unii i-a înfuriat. Satan simţea că se naşte în lume Biblia, de
aceea se înfuriase şi-l căuta şi pe acest „prunc” să-l taie, aşa
cum L-a căutat pe Pruncul Iisus. Şi, de atunci, de la naşterea
Bibliei, satan urmăreşte mereu această Carte a lui Dumnezeu.
La Ieremia, cap. 36, este cea dintâi Biblie tăiată şi aruncată
în foc. De atunci, alte şi alte mii şi zeci de mii de Biblii au avut
aceeaşi soartă. Mii şi zeci de mii de Biblii au fost smulse, în

cursul veacurilor, din mâinile credincioşilor, fiind sfârtecate şi
aruncate în foc. Cea mai prigonită Carte din lume a fost Biblia.
Şi va fi până la sfârşitul veacurilor. Pentru că satan face totul
ca să o scoată din umblare şi să-i ţină pe oameni departe de ea.
Biblia va fi apoi prigonită până la sfârşit şi pentru că ea
spune adevărul fără cruţare.
Împăratul Ioiachim s-a înfuriat şi a tăiat Biblia pentru că
Cuvântul lui Dumnezeu mustra păcatele poporului şi ale îm-
păratului (Ier 36, 7). Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie nu co-
coloşeşte păcatul, ci îl arată şi strigă după el fără nici o cruţare.
Acel „Aşa zice Domnul!” nu cruţă pe nimeni şi nimic. Proo-
rocii au fost prigoniţi pentru acel: „Aşa zice Domnul!”. Şi tot
pentru asta este urâtă şi prigonită şi Biblia.
O, prin câte prigoane a trecut Biblia! O istorie cu prigoa-
nele Bibliei ar avea paginile cele mai mişcătoare. Dar Biblia a
răzbit, pentru că milioane şi milioane de suflete s-au îndrăgos-
tit de cuvintele ei şi au iubit-o până la moarte, gata să-şi dea şi
viaţa pentru ea.
În Evul Mediu, Catolicismul scosese cu totul Biblia din
umblare. Iar când Reforma a scos Biblia în popor, s-au dat
războaie întregi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
După ce poporul a gustat din Apa cea Vie a Scripturilor,
era gata să-şi dea şi viaţa pentru a avea şi a-şi păstra Biblia.
Când am fost în Elveţia, am văzut şi urmele luptelor şi jertfelor
care s-au dat pentru Biblie. Aşa e, spre pildă, purtarea eroică a
credincioşilor din Salszburg, din anul 1731. Celor care apuca-
seră Biblia, printr-un edict regal li se puse în vedere: ori se lasă
de Biblie, ori trebuie să-şi părăsească avuturile şi ţara. Credin-
cioşii aleseră plecarea. Aleseră mai bine să se despartă de ca-
sele şi averile lor, decât să se despartă de Biblie. În toiul iernii,
îşi puseră pe care cât mai puteau duce din avutul lor şi plecară
în lume cu Biblia. Despărţiţi de casele şi avutul lor, mergeau pe

drum citind din Biblie şi cântând, cum se vede în chipul de mai
jos (acest chip l-am văzut în Elveţia, într-un tablou frumos care
m-a cutremurat în suflet şi n-o să-l pot uita niciodată).
Eroii Bibliei de la Salszburg au fost strânşi de pe drumuri

de împăratul Germaniei de atunci şi colonizaţi în Prusia Orien-
tală, unde urmaşii lor trăiesc şi azi. Dragostea lor pentru Biblie
va rămâne ca o măreaţă pildă, până la sfârşitul veacurilor.
Şi va rămâne şi ca o întrebare: oare dragostea noastră pen-
tru Cuvântul lui Dumnezeu ajuns-a până să ne dăm şi averea
pentru el?
Din această dragoste pentru Biblie au ieşit popoarele bi-
blice din Apus, cu viaţa lor plină de roadele trăirii Cuvântului
lui Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul! Dragostea pentru Biblie, pentru Cu-
vântul lui Dumnezeu, s-a trezit şi în ţara noastră. Facă Domnul
Iisus ca această dragoste să cuprindă şi să aprindă toată ţara
românească, umplând-o de roada bogată a faptelor bune.
Mama şi fiica de la Roşia de Secaş, jud. Sibiu,

care s-au hotărât să citească zilnic câte un capitol din Biblie
Poşta ne aduce mereu scrisori cu fel de fel de minunate
biruinţe de pe frontul cel mare al Oastei Domnului. Iată mai
jos o astfel de mult-grăitoare scrisoare:
„Cucernice Părinte Trifa!

Noi, ostaşii Domnului din comuna gr.-catolică Roşia de
Secaş, am făcut, cu ajutorul Domnului Iisus, «Noaptea Dom-
nului», în ziua de 31 decembrie, fiind şi fraţi din comuna Tău
şi comuna Păuca, jud. Sibiu, şi ne-am petrecut în Cuvântul
Domnului toată noaptea; şi au luat cuvântul fraţii: Nicodim şi
Achim Mare din Tău, Valeriu Gligor din Păuca şi fraţii Augus-
tin Damian şi eu, Ilie Hotaza, din loc, şi am lăudat pe Domnul
Iisus în 42 de cântări; am fost în carul de foc şi a spus poezie
sora Amalia Damian, care a stors lacrimi.
Părinte Trifa, vă rog să publicaţi în foaie cum că sora
Anica Damian, cu fetiţa Amalia, şi-a pus în gând, cu ajutorul
Domnului, în toată ziua să citească un capitol din Biblie, până
se termină întreagă Biblia.
Roşia de Secaş
Ilie Hotaza, ostaş al Domnului”
Frumoasă hotărâre au luat mama şi fiica de la Roşia de

Secaş! Să citeşti în fiecare zi un capitol dIn Biblie, din Cartea
lui Dumnezeu, iată ceva nespus de frumos şi preţios.
Domnul să vă ajute, iubită mamă şi fiică, să duceţi la bun
sfârşit hotărârea voastră! Domnul să vă ajute să cutreieraţi cu
bine ţara cea minunată a Bibliei!
În „călătoria” voastră prin „ţara” aceasta, veţi da, pas cu
pas, peste frumuseţi şi bunătăţi neînchipuite. Veţi da peste râ-
uri cristaline, în care saltă apa cea vie a vieţii; veţi da peste
munţi ce înalţă sufletul până la cer; veţi da peste fel de fel de
dulci mâncăruri şi gustări duhovniceşti.
Ca odinioară Iosua şi Caleb, voi plecaţi acum în cutreiera-

rea Canaanului biblic. Domnul să vă ajute să aflaţi şi voi „mie-
re” şi „lapte”, şi „struguri” dulci în această minunată călătorie.
Ca, pe urmă, să puteţi da şi altora să guste din această dulceaţă.
Sela! Opriţi-vă! Pregătiţi-vă inimile, mamă şi fiică, pentru
că voi intraţi acum în Biserica cea mare şi tainică a Bibliei,
unde Îl veţi auzi predicând pe însuşi Dumnezeu, pe Fiul lui
Dumnezeu şi pe prooroci, şi pe apostoli! Şi veţi auzi cântând
corul cetelor îngereşti.
Începeţi citirea Bibliei cu Noul Testament! După fieca-
re capitol, îngenuncheaţi şi vă rugaţi, ca să intre Cuvântul lui
Dumnezeu în inima voastră, în viaţa voastră şi în faptele voastre!
Ferice de tine, mamă de la Roşia de Secaş, căci, în vreme
ce alte, atâtea şi atâtea mame, îşi duc fetele pe la cârciumi şi
jocuri, tu ţi-ai aşezat pe fiica ta, Amalia, lângă candela cuvân-
tului biblic.
Ferice de tine, mamă, şi fiică, căci în vreme ce altele, atâ-
tea mame şi fiice, îşi pierd vremea în minciuni şi clevete, voi
citiţi şi cercetaţi adevărul cel veşnic!
Ferice de voi, căci aţi aşezat în casa voastră candela cu-
vântului biblic şi lumina vieţii!
Ferice de voi, căci, în călătoria voastră spre Canaan, spre
Patria cerească, iată, aveţi de acum înainte mana cea zilnică,
hrana cea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului se va pogorî peste voi şi casa
voastră!
Fie ca şi pilda voastră să fie urmată şi de alte mame şi
fiice. Să fie urmată şi de alţi părinţi şi copii; să fie urmată de
toţi părinţii şi copiii acestei ţări şi [ai] acestui neam, pentru ca
orice suflet din ţara aceasta să poată zice: „Făclie (candelă)
picioarelor mele este Cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”
(Ps 118, 105).
Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

Un predicator care putea deschide orice pungă
pentru lucrul Domnului
În America, a trăit pe vremuri vestitul predicator Moody.
Faima lui s-a răspândit în toată lumea şi e cunoscută în toată
lumea. A fost unul din cei mai mari pescuitori de suflete pen-
tru Hristos. A întors la Dumnezeu o lume întreagă. Rar care
păcătos putea rezista puterii cu care acest ales al Domnului
propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu. În special, i se dusese
faima lui Moody pentru puterea ce o avea cuvântul său în a
deschide pungile pentru lucrul Domnului. Când făcea vreun
apel, nimeni nu pleca din adunarea lui fără să-şi deschidă
punga.
Un credincios, voind să înfrângă această faimă şi această
putere, se duse la adunarea lui Moody cu gândul hotărât să
nu dea nimic, absolut nimic. Fiind om bogat, luă cu sine şi o
mare sumă de bani, anume ca să se poată lăuda pe urmă: „Am
rezistat!”.
Când începu Moody a predica, bogatul îşi zise voios: „Eh!
Vorbe de astea am mai auzit eu. Cu de acestea nu mă va face
să dau nimic”.
Dar, mai trecând puţin, Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea
cu care-l vestea Moody începură să-i săgeteze inima.
„Grăieşte bine!... Ei, fie! Tot atât!... Voi da şi eu banii cei
mărunţi.”
Pe la mijlocul predicii, bogatul, prins de-a binelea în vraja

Cuvântului lui Dumnezeu, îşi zise: „Aşa ceva n-am auzit! Am
să dau şi eu toţi banii de argint ce-i am!...”.
Când Moody îşi încheie predica cu o chemare cutremură-
toare, bogatul se grăbi la lada de ajutoare şi puse în ea toţi banii
ce-i avea: cei mărunţi, cei de argint şi cei de aur. Ba încă mai
împrumută ceva şi de la un cunoscut al său.
Cuvântul lui Dumnezeu îl biruise.
«Glasul Dreptăţii» nr. 11 / 25 dec. 1937, p. 10
Obiceiul unui frumos dar de nuntă

la poporul săsesc:
fiecare pereche de miri primeşte ca dar de nuntă o Biblie şi un ceas
Ce ne învaţă legătura dintre un ceas şi o Biblie
Saşii au un frumos obicei de nuntă, care merită să fie cu-
noscut şi imitat. La nunta lor, mirii primesc, ca dar de nuntă, o
Biblie şi un ceas. Acest dar li se dă spre a le fi călăuză în noua
lor viaţă. Ceasul să le arate mersul timpului, iar Biblia să le
arate mersul vieţii. Ceasul să le arate cum „trece timpul, trec şi
eu”, iar Biblia să le arate cum trebuie folosit acest timp pentru
a dobândi viaţa. Ceasul să bată trecerea vieţii, iar Biblia să le
arate câştigarea vieţii celei netrecătoare.
Iată deci un dar de nuntă care predică mirilor o viaţă în-

treagă. Şi le dă hrană şi întărire o viaţă întreagă. Ceasul le dă
aducerea aminte de moarte, iar Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu,
le da hrană pe o viaţă întreagă şi leac contra morţii celei sufle-

teşti. Cât de preţios este un astfel de dar de nuntă faţă de lucru
rile de nimic care se dăruiesc azi!...
Dealtfel, legătura dintre Biblie şi ceas e foarte mult gră-
itoare. Căci Biblia însăşi este un ceas uriaş care îşi are şi ea
„ceasurile”, „minutele”, „secundele” ei. Numai cât acestea nu
sunt împărţite pe 24 de ore, ci pe mii de ani, pe veacuri şi veş-
nicie.
Ceasul Bibliei ne arată mia de ani.
„Căci pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de
ani ca o zi” (II Ptr 3, 8). Să nu ne încredem aşadar în lungimea
sau scurtimea vieţii noastre, ci să fim totdeauna gata.
„Ceasul” Bibliei ne arată anul acesta ca un „an al mântui-
rii” (In 4, 23) ce ni s-a dat prin dragostea „Grădinarului” care
s-a rugat pentru pomul vieţii noastre să mai fie lăsat şi anul
acesta (Lc 13, 8). Să facem deci „roade” vrednice de pocăinţă
(Mt 3, 8).
Ceasul Bibliei ne arată luna aceasta, „luna mielului” şi
„luna spicelor” de la Ieşire 12, 2 şi 13, 4, ca o neîncetată adu-
cere aminte că numai prin sângele Mielului ne putem mântui.
Ceasul Bibliei ne arată ziua de azi cu porunca: „Astăzi de
veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evr
3, 7).
Ceasul Bibliei ne arată ziua de mâine. „Nu te făli cu ziua
de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi” (Pilde 27, 1).
Ceasul Bibliei ne arată noaptea aceasta. Bogatului celui
nebun, o noapte i-a adus moartea şi osânda, pentru că nu era
pregătit de moarte, ci se pregătea de petreceri şi desfătări.
Ceasul Bibliei ne arată ceasul acesta şi clipa aceasta. „De
aceea fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă
gândiţi” (Mt 24, 24). „Privegheaţi dar, pentru că nu ştiţi când
va veni stăpânul casei; seara sau la miezul nopţii, sau la cânte-
cul cocoşilor, sau dimineaţa, ca nu cumva, venind fără veste,

să vă găsească dormind” (Mc 13, 35).
Iată dar ce lucruri preţioase ne spune un dar de nuntă cu
înţeles creştinesc: un ceas şi o Biblie. Cine însă se preocupă pe
la nunţile păgâne de azi cu astfel de gânduri sfinte? Rugăm pe
fraţii credincioşi să folosească astfel de gânduri pe la nunţile
credincioşilor.
Ce spun oamenii mari despre Biblie

Un învăţat credincios, naturalistul german Bettex, spune
despre Biblie următoarele frumoase şi adânci cuvinte:
„Biblia este o carte neobişnuită, urâtă şi urmărită ca nici o
alta şi care totuşi nu se poate nimici; dispreţuită şi slăvită, bat-
jocorită şi cinstită, osândită şi totuşi vie. Împăraţi, regi şi mulţi
cărturari n-au cruţat nici o trudă ca s-o nimicească. Filosofi şi
învăţaţi au fost împotriva ei cu sudoarea feţei lor şi astăzi, când
ştiinţa crede că a sfârşit cu ea şi critica vrea s-o sugrume, Biblia
se răspândeşte cu o iuţeală nemaipomenită în sute de limbi, în
milioane de bucăţi peste tot pământul, şi este propovăduită în
lung şi în lat; în puterea ei şi cu credinţă într-însa, mii de negri
îndură arderea de vii. Chinezii şi armenii suferă chinurile cele
mai grozave, până la cea din urmă suflare.
Ei, învăţaţilor, scrieţi şi voi o asemenea carte şi vom crede
în voi!
Biblia este un pom al vieţii. Prin ramurile ei viguroase şi
verzi totdeauna, vânturile cereşti ale Duhului Sfânt adie câteo-
dată blând, uşor, alteori însă ele bat şi zguduie cu putere, adu-
când celui otrăvit de păcate vindecare, putere, sănătate şi viaţă
veşnică. O carte înfricoşată şi totuşi plăcută, plină de o pace
minunată ce întrece orice gând şi plină de tunetele şi fulgerele
puternicului Dumnezeu, care zdrobeşte popoarele cum zdro-
beşte şi frământă un olar oalele sale şi pe lângă care omenirea
este ca un strop de apă pe marginea unui vas; plină de cele mai
plăcute mângâieri şi profeţii ale unui Dumnezeu care hrăneşte
păsărelele, numără firele de păr din capul nostru şi, la rugăciu-

nea unei mame, El dă o noapte liniştită copilului ei bolnav. O
carte care dezleagă în câteva vorbe întrebările cele mai grele
care au frământat necontenit omenirea, răspunde copilului şi
se joacă cu înţelepciunea filosofilor, plină de o poezie aşa de
puternică, de adâncă şi de înălţătoare, cum nu este nici o altă
carte scrisă de oameni”.
(Luată după minunata revistă
«Fântâna Darurilor», din Bucureşti)
«Lumina Satelor» nr. 43 / 20 oct. 1929, p. 5
(parţial) «Glasul Dreptăţii» nr. 3 / 16 ian. 1938, p. 3
DATOREZ TREZIREA MEA BIBLIEI...

Cum s-a întors la Dumnezeu, prin boală şi Biblie, un vestit poet german
În Germania a trăit pe vremuri vestitul poet german
Heinrich Heine. Ca şi alţi învăţaţi, căzuse şi el în mrejile ne-
credinţei. Prin scrierile lui, batjocorea credinţa şi răspândea
otrava necredinţei. Dar Bunul Dumnezeu n-a voit să moară
în pieirea aceasta. Din depărtarea dragostei lui Dumnezeu, o
boală grea s-a apropiat de casa lui şi l-a pus la pat. Şi l-a ţinut
opt ani de zile pe patul suferinţei. În această „şcoală a suferin-
ţelor”, Bunul Dumnezeu a făcut să-i ajungă în mână o Biblie.
Şi prin această Biblie s-a întors la Dumnezeu.
„M-am întors la Dumnezeu – scrie Heine de pe patul de
suferinţă – ca fiul cel pierdut. Iar trezirea şi întoarcerea mea o
datorez unei Cărţi.
Este o Carte veche, modestă, dar care seamănă cu soare-
le care încălzeşte, cu pâinea care hrăneşte; această Carte este
Cartea cărţilor, este Biblia. Cine a pierdut pe Dumnezeu Îl poa-
te găsi în ea. Cine n-a cunoscut pe Cel Veşnic Îl găseşte în

cuvintele acestei Cărţi veşnice.”
«Isus Biruitorul» nr. 53 / 27 dec. 1936, p. 6
Cine răpeşte Biblia răpeşte soarele de pe cer

„Scurt şi lămurit: tot nenorocul vieţii mele se datorează
cauzei că am fost necredincios. Un om care şi-a rupt legătura
cu Dumnezeu nu poate să mai primească nici un fel de bine-
cuvântare. Toate sfătoşelile omeneşti – că omul îşi făureşte el
însuşi norocul – sunt minciuni! „Unde Dumnezeu nu clădeşte
o casă, în zadar se trudesc ziditorii”. Acesta este adevărul!
Am fost ca un marinar care a pornit să descopere o nouă
ţară spirituală; dar, de câte ori credeam că am dat peste o insulă
necunoscută, privind mai departe, am văzut că era Biblia şi
Noul Testament.
Un adevăr e indiscutabil: dintre toate darurile, cel mai
mare şi măreţ este Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia. Cine răpeş-
te acest dar răpeşte soarele de pe cer.”
(Poetul german Strindlein)
Cum să citim Biblia

„Scriptura – spune un vestit predicator – trebuie să fie ci-
tită cu rugăciune, pentru că toată lumina, toată binecuvântarea
ei vin de la Duhul Sfânt, prin har. Cine nu citeşte Scriptura
cu o inimă întoarsă la Dumnezeu şi plină de rugăciune, acela
pleacă flămând de la o masă bogată, oricât de mult ar fi mâncat
el cu... capul!”
„Cercetaţi Scripturile!” Domnul ne îndeamnă să citim
Biblia – Cartea Vieţii.
Nopţi întregi...
Pătimaşii jucători de cărţi de multe ori stăruie nopţi în-
tregi în „citirea” cărţilor de joc.
Stăruinţa lor cea diavolească ne-
ar putea fi de învăţătură şi nouă,
credincioşilor, să avem mai multă
râvnă în citirea Bibliei.
Oare câţi creştini îşi petrec
nopţile în citirea Bibliei?
...Diavolul îi îndeamnă pe
oameni să citească în „biblia” lui,
în cărţile de joc.
Ce spune un japonez despre Biblie

Profesorul japonez Kawaşiri, din Tokio, scrie următoarele
cuvinte despre Sf. Scriptură:
„Biblia e mult mai bătrână ca noi, dar uităm că ea e şi mai
tânără ca noi. Ea nu e îngrădită, nici pe departe; nu are hotare.
E Cartea trecutului, a prezentului şi a viitorului; ea e Cartea
Răsăritului şi a Apusului, Cartea oamenilor de orice culoare:
albi, negri, galbeni. Să nu ne închipuim vreodată că Biblia e la
sfârşitul misiunii ei. Nu mă sfiesc a spune că nici scriitorii ger-
mani, pe care-i cinstim, n-au descoperit toate comorile ascunse
în Biblie. Eu sunt încredinţat că, dacă s-ar întâmpla vreodată
ca popoarele Apusului să nu mai afle adevărul, puterea şi lumi-
na din Biblie, şi ar găsi-o nefolositoare, ar sări popoarele Răsă-
ritului cu făclia luminii celei noi, descoperită de bătrâna Carte.
Biblia este o Carte veşnic nouă; nouă, pentru trezirea şi
mântuirea Răsăritului.
Nici o carte nu se vinde aşa de mult în Japonia, ca Biblia.”
Nu numai cu pâine va trăi omul...

Aşa ne-a spus Domnul Iisus Hristos, că nu numai cu pâine
va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu
(Mt 4, 4).
Acest cuvânt, care iese – şi a ieşit – din gura lui Dumnezeu,
se află în Biblie, în Cartea cea Sfântă, care a fost scrisă de
Dumnezeu prin insuflare (II Tim 3, 16).
Mântuitorul recomandă, aşadar, Biblia ca pe o „pâine”,
ca pe o hrană cerească de care are trebuinţă sufletul nostru.
Precum corpului nostru trebuie să-i dăm pâine, ca să poată trăi,
aşa şi sufletului nostru trebuie să-i dăm „pâinea” lui.
Biblia este o „pâine” ce vine din cer, este o pâine cereas-
că ce trebuie „mâncată”. „Când am aflat cuvintele Tale, le-am
mâncat” – zice proorocul Ieremia, la cap. 15, vers. 16.
Dragă cititorule, eu te întreb: ai tu pâinea cuvântului biblic
în casa ta? Ai tu pâinea Bibliei în casa ta? Şi mănânci din ea
zilnic?
O, nu te mai lăsa nici o clipă, iubitul meu, fără această pâi-
ne cerească! Ai stat atâţia ani fără pâinea Bibliei în casa ta. O,
nu te mai lăsa şi anul acesta fără ea! Pentru că nici o altă hrană
nu poate înlocui hrana aceasta, „pâinea” aceasta mântuitoare
care vine de Sus, de la Dumnezeu.
Biblia la hotel
În ţările biblice din Apus (Elveţia, Anglia, Suedia etc.),
este obiceiul ca la hoteluri să se pună pe masa din camerele
de dormit câte o Biblie. Asta, pentru ca omul călător, dacă are
nevoie, să poată citi, seara şi dimineaţa, ceva din Cuvântul lui
Dumnezeu. Acesta e un obicei al „popoarelor biblice”, să aibă
Biblia la căpătâiul unde dorm.
Pe o astfel de Biblie, un călător a scris următoarele rân-

duri: „Fiecare lucru, la locul lui! Dar locul acestei Cărţi nu este
aici.” (Un călător din Germania)
Un altul a scris, ca replică, următoarele: „Ba da! Locul
acestei Cărţi este şi aici! Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu din
Cartea aceasta cuprinde în sine Adevărul şi Viaţa. Iar de adevăr
şi viaţă avem lipsă şi la hotel”. (Un călător din Olanda)
Un alt călător a scris: „Eu, citind Cartea aceasta în câteva
seri cât am stat aici, am aflat în ea adevărul creştin şi m-am
încreştinat.” (Un călător japonez)
Biblia nu e o colecţie
„Biblia nu este o colecţie de adevăruri în fraze goale, ci
este mersul maiestos al lui Dumnezeu prin istoria lumii, spre
a-l mântui pe om de păcate.”
Ştiinţa şi Biblia
„Adevărata ştiinţă e în armonie cu Biblia; dar de-abia
după mii de ani se dă dreptate Bibliei. Omul care crede adevă-
rul revelat (descoperit) de Cuvântul lui Dumnezeu e totdeauna
cu mulţi paşi înaintea ştiinţei, care merge şchiopătând pe urmă
şi care trebuie să străbată cu greutate prin multe erori.”
(Lars Begard – profesor norvegian)
În colibă şi-n palat

„Născută în Orient şi îmbrăcată în forme şi figuri orienta-
le, Biblia merge prin toată lumea şi la toate popoarele, simţin-
du-se pretutindeni ca la ea acasă.
Ea ştie să vorbească inimii omeneşti în sute de limbi.
Ea vine în palate, să spună regilor că ei sunt servii Celui

Preaînalt şi intră în colibe, să spună săracilor că ei sunt fiii lui
Dumnezeu. Copiii ascultă cu plăcere istorisirile ei, iar înţelep-
ţii găsesc mult de cugetat asupra acestor învăţături ale vieţii.
Biblia are cuvinte de pace pentru timpuri grele, cuvinte
de mângâiere pentru timpuri de nenorocire, cuvinte de lumină
pentru ceasurile tulburi şi întunecoase. Cuvintele ei sunt vesti-
te tare, în mari adunări, şi sfaturile ei sunt şoptite şi la urechea
celor singuratici. Pretinşii înţelepţi şi îngâmfaţii tremură în
faţa avertismentelor ei, dar cei întristaţi şi porniţi spre pocăinţă
aud dintr-însa o voce ca de mamă iubitoare.”
(Dr. Henry von Dyke – învăţat olandez)
Cuprins
Cuvânt înainte..........................................................................5
Părintele Iosif şi Biblia.............................................................9
Partea întâi............................................................................13
Ce este Biblia?.......................................................................15
O carte despre soare...................................................17
O mare minune: cine a scris Biblia?......................................18
Toată Scriptura de Dumnezeu este insuflată....................19
Pâinea cuvântului biblic.........................................................22
Cel ce se hrăneşte cu Pâinea cuvântului biblic... ............26
Apa cuvântului biblic.............................................................32
Dacă însetează cineva…............................................35
„Toţi cei însetaţi veniţi la ape!”.......................................35
Ploaia cuvântului biblic..........................................................39
„Apa vieţii” şi „apa morţii”.............................................42
Focul cuvântului biblic..........................................................47
Pâinea, apa şi focul cuvântului biblic....................................50
Fraţii mei!........................................................................53
Sămânţa cuvântului biblic......................................................54
Scutul cuvântului biblic.........................................................58
Binecuvântată Biblie.......................................................60
Sabia cuvântului biblic...........................................................62
Cel ce n-are sabie să-şi cumpere.....................................66
Candela (făclia) cuvântului biblic..........................................74

Ciocanul cuvântului biblic.....................................................78
«Ciocanul – unealtă de lucru».........................................82
Aurul şi argintul cuvântului biblic.........................................84
Citirea şi adâncirea Bibliei.....................................................89
Ai aflat aurul şi argintul? Fă bani mărunţi din el!...........90
Mierea cuvântului biblic........................................................92
Biblia – Cartea vieţii..............................................................96
Partea a doua.........................................................................99
...Încă un cuvânt...................................................................101
Înainte de început la partea a doua.....................................103
Minunata istorie a unei fetiţe... ...........................................105
În şcoala cea mare a Sf. Scripturi, a Bibliei.........................108
Ceva despre citirea Bibliei şi despre locurile grele din ea....108
Ceva despre puterea Scripturilor... „Viu este Cuvântul...”....111
Ieri am văzut o Biblie stropită cu sânge........................114
Ceva despre trimiterile (locurile paralele) din Biblie....117
Ceva despre legătura dintre Testamentul Vechi şi Nou... . 119
Ceva despre traducerile româneşti ale Sf. Scripturi......122
Toate profeţiile din Biblie s-au împlinit... ....................125
Toate profeţiile biblice se împlinesc... ..........................128
Cum a voit Sionismul să forţeze profeţia................129
Şi cum a răspuns Dumnezeu....................................129
Am citit a treia oară Biblia... ........................................130
Cum stăm cu cele două clădiri...?..................................133
Cel dintâi rod al citirii în Biblie... ................................135
Un alt rod al citirii Sf. Scripturi... .................................136
Un alt rod al citirii Bibliei: Isaia, cap. 11, vers. 5-10....138
Ceva despre locurile grele din Biblie... ........................141
Ca să fii tare în Scripturi,...............................................143
Duhul Sfânt e autorul şi dascălul Bibliei.......................143
Veşnicia cuvântului biblic.............................................145
Împroprietărirea noastră.......................................................148
Cercetaţi Scripturile!............................................................150
O carte căzută din cer: Biblia...............................................154
Biblia care „a prezidat” la Sinodul de la Niceea..................158
«Săptămâna cărţii» – fără Cartea cărţilor.............................163
O Evanghelie din Abisinia...................................................168
O mare bucurie pentru aflarea unei cărţi... ..........................171
Unde purtam [cuţitul], port acum Biblia..............................175
Fântâni săpate pe vreme de secetă.......................................176
Cea dintâi Biblie tăiată şi aruncată în foc... ........................179
Mama şi fiica de la Roşia de Secaş, jud. Sibiu.....................183
Puterea Cuvântului lui Dumnezeu.......................................186
Obiceiul unui frumos dar de nuntă la poporul săsesc..........188
Ce spun oamenii mari despre Biblie....................................191
Datorez trezirea mea Bibliei..........................................192
Cine răpeşte Biblia răpeşte soarele de pe cer..........193
Cum să citim Biblia.................................................193
Nopţi întregi.............................................................194
Ce spune un japonez despre Biblie..........................194
Nu numai cu pâine va trăi omul...............................195
Biblia la hotel...........................................................195
Biblia nu e o colecţie...............................................196
Ştiinţa şi Biblia........................................................196
În colibă şi-n palat...................................................196

Părintele Iosif Trifa, Biblia - Cartea Vietii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Iosif Trifa, Biblia - Cartea Vietii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2 Preot IOSIF TRIFA

Biblia – Cartea vieţii 3

Preot IOSIF TRIFA

BIBLIA – CARTEA VIEŢII

Spre sfârşitul anului 1929, în foaia redactată de Părintele

Deschidem aceste învăţături, ca să atragem un nou val

Faceţi-o cunoscută în cercul prietenilor, al rudelor, cu-

Tit Trifa, Ioan Marini, Traian Dorz

Părintele Iosif şi Biblia

În ţările unde nu se citeşte Biblia este o jale. Crimele, be-

Părintele Iosif a plecat, dar în urma sa rămân sute de şco-

Dar în afară de aceste mărturii externe, văzute, dovada cea

O carte despre soare

O mare minune: cine a scris Biblia?

Dar Biblia este o Carte de doctorie sufletească ce şi-a păs-

TOATĂ SCRIPTURA DE DUMNEZEU ESTE INSUFLATĂ

Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu Însuşi. Dumneze­

În Apocalipsa, Dumnezeu a strigat de 14 ori pe Ioan evan-

muzeu, neavând nici o legătură cu

Cele zece simboluri (asemănări)

Pâinea cuvântului biblic

Această asemănare ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul,

„pâine” mărturisesc într-un glas că ei n-ar mai putea trăi fără

Biblia este un hambar cu grâu ceresc; un grâu care, îndată

Să ne gândim, spre pildă, numai la cei doi idoli spurcaţi:

hrană. Dar, vai, cât de mincinoasă este această săturare! Numai

CEL CE SE HRĂNEŞTE CU PÂINEA CUVÂNTULUI BIBLIC

Spuneam în predica dinainte că nu numai cu pâine trebuie

Dar va zice cineva: Foarte bine, e uşor a grăi că nu nu-

le vorbeşti, degeaba le vorbeşti despre pâinea şi mâncarea

Desigur, în seara aceea, se va fi ridicat, în toată puterea ei,

«pâinea» Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum Mântuitorul o

Apa cuvântului biblic

În şcoala Bibliei am vorbit mai înainte despre pâinea cu-

Şi, precum „pâinea” Cuvântului, aşa şi „apa” Cuvântului

Dar, pe lângă asta, totuşi se mai cere ceva de la noi. Să

„Cei însetaţi, veniţi la ape!”… Ferice de sufletul care simte

Dacă însetează cineva…

„TOŢI CEI ÎNSETAŢI VENIŢI LA APE!” (IS 55, 1)

Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu ca mântuirea să nu fie

Biblia nu e fântână încuiată. În faţa celor însetaţi după

cei ce vor să intre; necercetând Scripturile nici noi şi nelăsân-

să o citească, pentru că nu e destul de învăţat şi s-ar putea rătă-

Ploaia cuvântului biblic (Is 55, 10-11)

Aşa e şi Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt şi pe pământ des-

Vezi câte un om învârtoşat cu totul în păcate şi fărădelegi.

Slăvit să fie Domnul! „S-a vărsat apă şi în pustia şi ţara

„APA VIEŢII” ŞI „APA MORŢII”

Ce carte binecuvântată este Biblia! Şi ce multe şi nesfâr-

Puţini sunt însă acei ce însetează după această apă. Puţini

Apa vieţii (Biblia)

Apa morţii (alcoolul)

Cercetaţi Scripturile! – zicea Mântuitorul (In 5, 39), dar

Focul cuvântului biblic

Un creştin este – trebuie să fie – mai presus de toate un

biblic este un om aprins, veşnic înflăcărat pentru cele sufle-

umblă şi el cu „foc” după oameni; umblă cu „focul” lui. Focul

Pâinea, apa şi focul cuvântului biblic

ca o apă e Cuvântul Lui, o apă care adapă setea sufletului. Şi se

Cuvântul lui Dumnezeu nu a ajuns încă o „pâine”, un „foc”, o

Şi ia seama, omule, chiar dacă nu ştii să citeşti, tu tot nu

Din nici o casă a noastră să nu lipsească pâinea, focul şi

Sămânţa cuvântului biblic

De ce? Pentru că în Biblie este sămânţa pusă acolo de Însuşi

Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu Însuşi. Dumneze