SOCIOLOGIE GENERALĂ (Invitație la Sociologie)

CURS 1: SOCIOLOGIA CA O FORMĂ DE TRANSFORMARE A CONȘTIINȚEI. IMAGINAȚIA

SOCIOLOGICĂ.
Sociologie- din latina socius (camarad, asociat, prieten, aliat, coleg) şi grecescul logos (cuvânt, gând, studiu,
cunoaştere, ştiinţă).
Sociologia este ştiinţa celor ce asociindu-se formează societatea. se adună împreună pentru a trăi (și, deci, pentru a
face lucruri împreună).
Definiție - sociologia este studiul sistematic al societăţii umane (sau al societăţilor umane). Acest studiu include,
printre multiple alte teme: structura și organizarea societății, tipurile de relaţii sociale, dinamica socială (forţele de
schimbare şi conservare socială), instituțiile, acțiunea socială, tipuri de comportament social, grupurile umane,
structura culturii etc.
Sociologul/austriac Berger “există o sociologie pentru orice ţine de existenţa omului”, „sociologul este un bun
profesionist dacă are un interes profund şi nelimitat față de ceea ce ţine de faptul uman. Această curiozitate, spune el, îl
face să se simtă la fel de comod când îşi poartă investigaţiile printre prostituate, ca şi printre preoţi, printre clasele înalte
ale societăţii, ca şi în mahala, printre elite, dar şi printre tolomaci. Prostia îl interesează la fel de mult ca şi inteligenţa,
puterea la fel ca degradarea şi sărăcia, marile descoperiri umane, ca şi micul grup de angajaţi ai unei cofetării, lumea
crimei organizate, ca şi lumea unei secte religioase, unui grup de medici specialişti, lideri militari sau directori de
publicitate.
Cu acest tablou sumar al câmpului de studiu al sociologului intrăm într-un spațiu fierbinte de discuție care se referă la
(non-)neutralitatea axiologică a cercetării sociologice și a rezultatelor acesteia. Privind lucrurile sub modelul neutralității
axiologice, putem spune că sociologul nu încearcă să judece societatea, ci să o înţeleagă, în mecanismele ei dinamice şi
funcţionale. Rezultatele sale sunt de folos oricui e preocupat de acţiune şi relaţii umane în societate, iar această
acţiune nu trebuie neapărat să fie umanitară, consideră Berger.
De ex.mai mulţi criminologi care cercetează procesele crimelor în societate au fost angajaţi de poliţie decât de
gangsteri ţine de moralitatea sociologilor înşişi, de serviciul de relaţii publice al poliţiei şi probabil de lipsa de
interes ştiinţific a gangsterilor, şi NU DE VALOAREA SAU APLICABILITATEA CUNOŞTINŢELOR LOR.
Aceste cunoştiinţe, nu sunt morale în sine, CI DUPĂ MODUL CUM SUNT FOLOSITE, dar folosirea lor nu mai ţine de
sociologie: astfel, înţelegerea sociologică poate veni în folosul oricui lucrează cu oamenii, în orice scop şi cu orice
moralitate.
Ideea că obiectivitatea ştiinţifică se obţine numai prin neutralitate axiologică era deja prezentă la o mare voce a
sociologiei (mai exact, un părinte al ei), germanul Weber , care spunea că sociologia e value-free. Bineînţeles că
sociologul trebuie să aibă valorile sale, dar studiul în sine nu are o valoare morală, el are una ştiinţifică. Tot așa,
de pildă, cunoştinţele biologice pot folosi pentru a salva vieţi sau pentru a ucide, iar biologul e responsabil pentru uzul pe
care îl dă descoperirilor sale, dar această problemă (uzul) nu e de natură biologică. O ecuaţie e adevărată sau nu fie că
ajunge să ucidă oameni sau nu. Înţelegerea sociologică poate fi folosită și în scopuri totalitare și în scopuri democratice.
Pentru a fi obiectiv în ştiinţă valorile şi interesele cercetătorului, opiniile, atitudinile sau credinţele sale nu trebuie să
influenţeze tipul de cunoaştere produs. Natura value-free a ştiinţei vizează să elibereze explicaţia ştiințifică de orice
influenţe individuale sau colective care ar putea interfera cu ea.Observăm în poziția value-free, a neutralității
axiologice în studiul sociologic, o delimitare a sociologiei de etică și interesul de a considera acest domeniu similar
științelor naturale sau exacte (biologia, fizica, matematica). Din punctul meu de vedere, ambele sunt imposibile. Etica
este intrinsecă cercetării și trebuie să fie așa, iar sociologia nu poate fi precum o diciplină de laborator (biologia, chimia)
sau una pur abstractă (matematica) – este o știință a socialului, o știință unde subiectivitatea cercetătorului întâlnește
subiectivitatea celor pe care îi studiază. Valorile sunt imposibil de extirpat din această întâlnire, profund umană.
Weber sec. al 19-lea/murit în 1920, când ştiinţele umaniste, încă în faşă, se străduiau să imite ştiinţele naturale pe
cât posibil (fizica, chimia, biologia). În 1927, fizicianul Heisenberg a demonstrat că prin procesul de măsurare omul de
știință influențează proprietățile obiectelor observate. Astfel, observatorii nu sunt obiectivi nici măcar în științele
naturale, ei sunt implicați în lumea pe care o observă. În plus, la vremea când modelul value-free al lui Weber se
enunțase, al doilea război mondial încă nu se petrecuse.
Din anii ’80 ai sec. 20, noul val de sociologi şi critici ai ştiinţei au început să repună în discuţie natura value-free a
cunoaşterii ştiinţifice. Cunoașterea ştiințifică este orientată spre dominarea şi controlul naturii (asta urmărește ea) şi, ca
atare, acest interes în a domina şi controla este chiar intrinsec cunoașterii științifice – prin urmare, cunoașterea ştiințifică
1
nu este pură, lipsită de interese, nu este value-free. Ulterior holocaustului, s-a ajuns la ideea că în lumea noastră e
necesară implicarea morală cât mai mare a omului de știință.
Alt nume mare-sociolog, polonez, Bauman- sociologia are o sarcină iluminatorie și vitală, de a readuce în vedere
legătura pierdută dintre calamitatea obiectivă şi experienţa subiectivă. Sociologul trebuie să fie expert în asta în a
scoate la lumină această conexiune (ignorată, neaparentă); el vizează educarea/iluminarea făcută în scopul
înţelegerii umane. Obiectivul imediat al sociologiei este să promoveze înţelegerea, dar cunoaşterea sociologică nu este
oferită ca o formulă seacă matematică, amorală (value-free) şi fixă, ci este orientată spre schimbare, şi anume spre
schimbarea socială, care, spune Bauman se face prin întărirea libertăţii umane şi a iniţiativei. Prima preocupare a
sociologiei este să promoveze autonomia şi libertatea, trebuie să pună în centrul intereselor sale conştienţa individuală,
înţelegerea şi responsabilitatea. Este nevoie să înţelegem caracteristicile precare, suferinde, disfuncţionale ale ordinii
sociale. Astfel, a face sociologie sau „a scrie sociologie” ţinteşte spre dezvăluirea posibilităţii de a trăi împreună
diferit, în mai puţină mizerie, o posibilitate ignorată zilnic. Bauman pune in centrul preocuparilor sociologice
mizeria/rănile ordinii sociale actuale. Și atunci, nu există o alegere între a face sociologie angajată sau neutră. O
sociologie neimplicată sau fără obligaţii e o imposibilitate. A căuta o poziţie moral neutră între multele ramuri ale
sociologiei de azi este un efort zadarnic, ne spune el. Uitând sau negând efectele la scară mondială ale
cercetărilor lor, ignorând impactul lor asupra acţiunii umane singulare sau colective, sociologii abandonează
responsabilitatea unei alegeri cu care orice fiinţă umană se confruntă zilnic. Astfel, de ce ar face asta și cu ce justificare?
Din punctul de vedere al lui Bauman, sociologul este, ca şi poetul, un om pentru care scrisul (respectiv, cercetarea
sa) înseamnă să dărâme zidul în spatele căruia ceva ce mereu a fost acolo se ascunde. Zidul evidenţei, al
lucrurilor luate de la sine (Bauman). Și iată în această imagine sarcinile majore ale sociologiei: eliberare (cade zidul
tot de noi ridicat), iluminare (ceva acoperit, sub o aparență de normalitate, de firesc, iese la suprafață în aspecte deloc
familiare, deloc „firești”) – iar din aceastea ambele, conștiință transformată.
Despre aceeași misiune de dărâmare a zidului aparenței, unde un banal familiar ascunde înțelesuri nefamiliare ce ne
scapă, vorbește și Berger: „Fascinaţia sociologiei stă în faptul că perspectiva ei ne face să vedem într-o lumină nouă
exact lumea în care ne-am trăit toată viaţa. Aceasta reprezintă deopotrivă o transformare a conştiinţei. Mai mult, această
transformare este mai relevantă existenţial decât cea a multor alte discipline, pentru că e mult mai dificil să o separi într-
un compartiment special al minţii.” Astronomul, fizicianul, geologul etc. ies toți din laborator și trăiesc în
societate, în timp ce „laboratorul” sociologului este societatea și el trăieşte în ea, nu iese niciodată din obiectul său de
studiu. Sociologul traieşte în societate, atât la serviciu, cât şi în afara lui. Pentru că trăieşte în obiectul său de studiu, viața
lui proprie este inevitabil parte a obiectului său de studiu (și iată încă un argument contra neutralității axiologice).
Astfel, sigur că apare ca naturală dorinţa ca studiul său să aducă un folos societăţii din care face parte sau celei pe
care o studiază. Pentru că prin asta îşi aduce un folos sieşi, ca fiinţă umană. Se înţelege de ce sociologi ca Berger sau
Bauman vorbesc de sociologie ca o formă de transformare a conștiinței.
Lucrurile nu sunt ceea ce par(realitatea socială are multe straturi de înţeles-Berger. Experienţa descoperirii
sociologice este ca iluminarea subită a unei noi şi neaşteptate faţete a existenţei umane în societate, familiarul este
transformat în înţelesul său imediat. Se ajunge uneori la această iluminare prin ceea ce un alt mare nume al
sociologiei, americanul Mills, numește (în cartea omonimă) „imaginație sociologică”. Imaginaţia sociologică este
capacitatea de a înţelege relaţia dintre istoria personală (biografia) şi istoria socială (a lumii din care faci parte) şi
interacţiunea lor în interiorul unei societăţi date. „Nici viața individului nici istoria societății nu pot fi înțelese fără să le
înțelegem pe ambele”, Mills. Cine poate vedea legătura dintre experiența personală, acțiunile individuale, problemele
personale și forțele mai ample ale societății, problemele sociale mai vaste, care acționează asupra ta și te construiesc,
cine distinge această inter-influență are „imaginație sociologică”. Imaginaţia sociologică este un instrument de înţelegere
a mecanismului social şi un mod de a vedea, „de sus”, întregul. Biografia mea e înțeleasă în cadrul dinamicii sociale, iar
aceasta în cadrul mai larg al istoriei din care face parte. Astfel, potrivit lui Mills, capacitatea de a migra de la o
perspectivă cât mai impersonală și depărtată spre trăsăturile intime ale sinelui uman și de a vedea relațiile dintre ele se
numește „imaginație sociologică”. Sper să o putem activa de-a lungul semestrului.

CURS 2: SOCIOLOGIA SPONTANĂ ŞI SOCIOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ. LIMBAJUL ŞTIINŢIFIC AL

SOCIOLOGIEI.
Cursul trecut am prezentat sociologia ca o formă de transformare a conștiinței sau ca un exercițiu de imaginație
specific, prin care se percep și se pricep relațiile dintre evenimentele vieții personale și încrengătura forțelor sociale
care ne conturează existența.
2
 Am vorbit şi despre cât este de larg câmpul sociologiei. În societate pare că intră tot ce este uman şi atunci,
sociologia, ca studiu al societăţii, pare să nu aibă nimic în afara domeniului său de cercetare. Este aşa pentru că totul în
existenţa umană se petrece în societate. Omul este zoon politikon( Aristotel – „animal politic/social”). Totul se întâmplă
în societate şi toţi facem parte din ea, toţi suntem într-un fel sociologi amatori, pentru că toţi observăm şi interpretăm
realitatea socială, ne punem întrebări asupra ei.
Platon şi Aristotel gândeau şi ei asupra societăţii, dar ei făceau filosofie socială sau, chiar mai corect, filosofie
politică. La vremea aceea le lipseau principiile cercetării ştiinţifice, era o epocă pre-ştiinţifică, în sensul modern al
cuvântului. (Revoluţia ştiinţifică începe cu heliocentrismul lui Copernic şi Galilei şi culminează cu cea mai influentă
carte din istoria științei, Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale, 1687, care enunţa legea gravitaţiei, şi cele
3 legi ale mişcării.)
Sociologia nu era un domeniu care să aibă metode şi legi, pentru că nu era delimitată ca ştiinţă. Obiectul ei de studiu,
societatea, nu era privit drept cuantificabil, măsurabil, exprimabil în relaţii matematice. Abia când societatea şi cultura sa
a fost privită ca o realitate supusă anumitor legi şi cauzalităţi empirice, s-a născut ştiinţa sociologiei(Petre Andrei), foarte
târziu, pana in sec. 19, mai toate cercet. Sociologice se includeau în filosofia istoriei şi etică, până la punctul în care se
considera că nici nu poate exista un câmp separat al „sociologiei”, pentru că ar fi un cuvânt nou pentru domenii deja
existente (cele ale ştiinţelor sociale deja conturate: istoria, politica, etica, economia, psihologia). Se punea problema dacă
sociologia este o disciplină separată sau una generală integrându-le pe altele. Dacă Revoluţia ştiinţifică a însemnat
naşterea ştiinţei moderne, aveau să mai treacă încă un secol până la Revoluţia industrială (spre sfârşitul sec. XVIII, care
va produce schimbări radicale în societate şi va favoriza apariţia sociologiei ca ştiinţă) şi un secol jumate până la prima
carte care anunţă programul şi „inventarea” sociologiei (Comte).
Deci, gândirea sociologică a existat de timpuriu și toţi suntem sociologi amatori, dar nu totul înseamnă studiu ştiinţific.
Există aşa-numita sociologie spontană, bazată pe simţul comun, fiindcă toţi suntem în stare să emitem păreri despre
viaţa în societate, în grupuri, în familie, despre relaţiile religioase, economice sau politice. Aceste păreri nu au o bază
ştiinţifică, ci sunt desprinse din experienţa de viaţă a fiecăruia. Sunt subiective, contradictorii, naiv credule, uneori chiar
iluzorii, tind spre suprageneralizare, sunt rezistente la infirmare (refuză alte păreri opuse), sunt pragmatice şi selective
(orientate după nevoi, interese particulare). Observaţia ştiinţifică este precisă (nu este un dat cu părerea), sistematică,
riguroasă, obiectivă, verificabilă, realizată în condiţii controlabile, de către un personal calificat; are loc în condiţii
măsurate – sociolog nu este cel care spune „am vorbit cu o grămadă de oameni şi am aflat că mulţi nu sunt mulţumiţi
de slujba lor, deci majoriatea oamenilor din societate nu sunt mulţumiţi de slujba lor”. Sociologul lucrează cu un număr
precis de oameni, delimitează structura lotului studiat, are criterii de alegere a lotului, mijloace de investigare
specifice şi rezultate exacte – câţi oameni nu sunt mulţumiţi de slujba lor. Sociolog este cel interesat de înţelegerea
societăţii într-un mod disciplinat. El studiază fenomenele sociale într-un cadru de referinţă strict definit, utilizând o
metodologie specifică şi făcând observaţii care urmează reguli ştiinţifice. El îşi pune întrebări de tipul:
1. Ce fac oamenii împreună aici? Care sunt relaţiile lor unii cu alţii?
2. Cum sunt aceste relaţii organizate în instituţii?
3. Care sunt ideile colective care mişcă oamenii şi instituţiile?
Încercând să le răspundă, el se va întâlni cu economistul, politologul, psihologul, etnologul/antropologul,
istoricul.
Obiectul de studiu al sociologului face parte din realitatea imediată a oricărei persoane, că el investighează
comunităţi, instituţii şi activităţi despre care oricine poate citi în ziar, că în analizele sale el lucrează şi rafinează
categorii în care orice om îşi trăieşte viaţa (putere, clasă, statut, rasă, etnie), se ajunge uneori la o imagine simplistă a
sociologului. Berger avertizează, însă, că este vorba de o înşelătoare simplitate, provenită din imediatul cercetărilor
sociologice. Cineva le citeşte, le încuviinţează părându-i toate de bun simţ şi familiare, se întreabă dacă oamenii
n-au altceva mai bun de făcut decât să piardă vremea cu truisme, până când deodată este adus în faţa unei noi perspective
care schimbă felul în care vedea lucrurile până atunci şi în care interpreta fapte familiare. Ex. lui Berger: un profesor ţine o lecţie
despre sistemul rasial din Sudul Americii, la o facultate sudistă, unde toţi sunt albi. Aceştia au crescut în acel sistem şi, într-un fel, îl cunosc mult mai bine decât
profesorul, sunt plictisiţi. Aud cuvinte noi care descriu ceea ce ei deja ştiu. Dar apoi profesorul se referă la rasismul sudist ca fiind un sistem de castă şi, pentru a explica termenul,
vorbeşte de societatea hindusă, analizând credinţele magice inerente tabuurilor de castă, dinamica socială a comensualismului şi a căsătoriei, interesele economice ascunse în sistem,
relaţia credințelor religioase cu aceste tabuuri, efectele sistemului de castă asupra dezvoltării industriale a societății, toate acestea situate în India. Dar aceleași relații pot fi discutate şi
cu referire la Sudul american. Rasa este o afacere în care sunt implicate numeroase funcţii ale societăţii, iar despre acestea nu afli în ziar. Nu le poți pătrunde numai printr-un
exercițiu de sociologie a simțului comun.
Imaginea simplistă şi înşelătoarea simplitate a muncii sociologului afectează şi limbajul ştiinţific pe care acesta e
nevoit să-l întrebuinţeze. Orice disciplină ştiințifică îşi dezvoltă un limbaj propriu. Terminologia este chiar mai
importantă pentru disciplinele socio-umane, fiindcă subiectul lor este familiar şi imediat oricui, şi ca atare, la fel sunt
3
cuvintele folosite spre a-l cerceta. Numai că în limbajul comun acestea au un sens foarte lax şi variabil, pe când în
limbajul sociologic ele trebuie definite precis şi non-ambiguu, pentru a respecta rigorile ştiinţifice. Când vorbeşte de
familie, rasă, clasă socială, comunităţi sau roluri sociale, omul de ştiință le restrânge în categoria unor concepte foarte
bine definite. De pildă, cuvântul „societate”, care stă drept obiect al disciplinei, provine, ca majoriatea termenilor
sociologici, din limbajul comun, unde are un sens imprecis: poate însemna un anumit grup de oameni cu activități și
interese comune (Societatea europeană de servicii clinice centrate pe persoană) sau o întreprindere care desfăşoară o
activitate socială (SRL). Accepţiunea de „înalta societate”, se referă la un grup de oameni privilegiaţi prin poziţie
socială sau prestigiu, care împărtășesc un stil de viață, variate practici și comportamente sociale etc. Când spunem „m-am
bucurat de societatea lui” sau „mi-a plăcut să mă aflu în acea societate”, ne referim la compania unei persoane sau la un
cerc restrâns din care acela face parte sau la care ai acces temporar.
Pentru sociolog, însă, societatea este un vast complex al relaţiilor umane, un sistem al interacţiunilor umane (Berger),
ce poate fi analizat ca o unitate în sine, înţeles ca o entitate autonomă şi comparat cu altele similare. Dar ea, societatea,
nu este determinată neapărat cantitativ. Societatea ca obiect al sociologului poate fi de milioane de oameni
(societatea franceză) sau de câteva zeci (Societatea studenţilor din anul III la Psihologie), poate fi chiar și de câțiva
oameni, dacă se întrunesc anumite condiții.
Astfel, am lansat întrebarea cheie: Care din aceste două grupuri de oameni formează o societate - doi oameni care s-au
întâlnit la colțul străzii sau trei oameni care au eșuat pe o insulă? Sper ca până la finele semestrului să putem da un
răspuns satisfăcător. Ne ajută în formularea lui citirea cărții lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, o carte din patrimoniul
cultural universal, pe care o recomand ca o importantă carte de sociologie. Vă rog să o citiți ca pe mai mult decât un
Roman: Daniel Defoe, Robinson Crusoe, trad. de Petru Comarnescu, București, 1961.
[Romanul este relevant pentru răspunsul la întrebarea cu oamenii de pe insulă și cei de la colțul străzii – în care din
cele două cazuri se formează o societate și de ce? În plus, el ne ajută să ridicăm o sumedenie de întrebări de interes
sociologic extrem de complexe și să tatonăm un răspuns la ele. Este, pur și simplu, un exercițiu de reflecție, la care sper
să nu renunțați. Nu se ajunge NICIODATĂ la transformarea conștiinței fără un exercițiu asiduu de gândire personală
pusă în dialog. Eu singură nu pot substitui, ca profesoară, acest dialog (și nici nu trebuie să o fac); n-am cum să plantez
lumina în mințile voastre, ea trebuie să se nască acolo, din dezbaterile la care vă invit. Orice altceva, dat de-a gata, e
materie moartă, bună de „evacuat” după chinurile examenului – imaginea e scatologică, dar e potrivită cu materiile
moarte.]
C3. CE ESTE O SOCIETATE? CURS DE DEZGHEȚ AL MINȚII.
Întrebarea a fost: oare nu cumva căutând răspunsul la ce este o societate (pentru a putea înțelege care din cele două
grupuri formează una) avem în minte (iar eu în primul rând) o imagine rigidă asupra a ce poate fi o societate?Cei 2
oameni de la colțul străzii nu pot fi o societate? Fals !pt ca ei deja fac parte dintr-o societate. Am respins atunci acest mod
de a privi problema, fiindcă evită de fapt răspunsul real: anume, despre ce este o societate. Nu ne spune nimic despre
nimic. În plus, am menționat că nu poate fi valid, pentru că există, de pildă, noțiunea de sub-cultură. Dar, ulterior, mi-
am dat seama că răspunsul dnei Petria poate ridica o întrebare nouă, deci, de „dezgheț al minții”?: poate într-adevăr exista
o sub-societate?Acest curs de dezmorțire a minții îl datorăm dnei Petria, precum și tuturor celor care au dialogat cu mine
referior la statutul oamenilor de la colț vs. al celor de pe insulă. O idee deja formată despre ce înseamnă o societate și pe
care o plantam și în capul vostru. În acest curs am încercat să trecem dincolo de acea idee fixă. Vă rog totuși să realizați și
să nu uitați că nu am răspuns nici la capătul acestor noi eforturi la întrebarea „ce este o societate?”
În sociologie termenul de „sub-cultură” definește un grup care împărtăşeşte cultura societăţii care-l cuprinde, dar are
propriile norme, valori şi un stil de viaţă specific (sau un limbaj propriu, ca argoul). Subculturile se constituie pe criterii
naţionale, religioase, de vârstă, sex, profesionale, de clasă socială (bogaţii, săracii, anumite rase sau etnii, campusul
universitar, drogaţii, motocicliștii, rockerii etc.). Ele au rol de coeziune socială (și uneori de rezistență la oprimare – de
ex. subcultura negrilor): indivizii sunt integrați social în aceste grupuri omogene şi dobândesc prin asta o identitate
specifică în cadrul societății mai largi de care aparţin.
Prin comparație (sau transfer al conceptului) poate exista oare o sub-societate? (NU echivalez acest termen cu cel de
sub-cultură – ceea ce uneori se întâmplă – fiindcă atunci nu mai are rost întrebarea; și nici nu mă gândesc pur și simplu la
o anumită minoritate în cadrul societății mai mari, atunci când propun termenul de sub-societate.Citirea lui Robinson ne
va ajuta să facem diferențe între „societate”, „cultură” și „civilizație”.) Deci, dacă putem vorbi de sub-societate, atunci
care ar fi criteriile ei de identificare? De EX: să prezinte într-o variantă proprie, autogenerată și autoguvernată,
componentele majore care constituie o societate, dar să existe totuși ca parte dintr-o societate mai mare.

4
 Să ne gândim la „înalta societate” – oare nu este ea o sub-societate? Este o parte a societății care poate mobiliza
resursele societății mari pe un plan accesibil numai ei (educație, servicii medicale, juridice, instituționale, spații
arhitecturale și geografice în care trăiesc) și poate chiar genera noi resurse (legi, instituții, organisme sociale, chiar natură
– prin crearea de spații naturale), care se pot distribui în masa societății mari. Astfel, dacă structura, organizarea, funcțiile
etc. societății sunt activate și chiar generate de ei la alt nivel, într-un alt plan, cu alte posiblități – nu e ca și cum există,
real, o societate în interiorul alteia, deși aparent scheletul ei mare e același? Și de aici o nouă întrebare: este puterea un
element major în fondarea unei societăți? Dacă da, care alte elemente ar mai fi?
Vă amintiți poate că am coborât apoi „în mic”, și ne-am gândit la „familie” ca la o posibilă, deși simbolică, sub-
societate, o societate în mic. Așadar, mutându-i pe cei doi oameni de la colțul străzii în casă, într-o familie, și întrunindu-
se condițiile ca aceștia să își genereze intern propriile structuri, care să le acorde o anumită independență față de
societatea mare, și care, în mic, să îi facă o unitate de sine stătătoare – vom avea atunci o sub-societate? Dar dacă facem
un pas mai departe și izolăm acea familie în interiorul societății date? Vom avea atunci o sub-societate? Astfel, o
apropiem de situația de pe insulă, doar că familia continuă să trăiască în aceeași societate dată. Aici am introdus cazul
fictiv din Captain Fantastic (2016), cu recomandarea filmului și apoi cazul real din România, cu familia auto-izolată în
Munții Apuseni, satul Cheia. Împreună am discutat dacă familia din Cheia e o sub-societate. Știți singuri la ce concluzii
am ajuns. Alte întrebări ridicate legate de sub-societate au fost: Ce diferențiază familia din Cheia de o familie de la oraș?
Ce îi diferențiază pe ei de cei 3 oameni naufragiați pe insulă? Ce îi diferențiază de familia din Captain Fantastic? Ce îi
diferențiază de Robinson? Răspunsurile la acestea toate încă ne așteaptă.Recomandările Cursului 3Pentru elucidarea
variatelor întrebări ridicate și adâncirea răspunsurilor deja date,precum și pentru antrenament reflexiv și întru dezghețarea
minții: A se vedea filmul Captain Fantastic.A se citi Robinson Crusoe.!!!!!
Sinopsis Captain Fantastic_Captain Fantastic
Leslie și Ben hotărăsc să își crească cei șase copii departe de consumerismul modern, care pune accentul pe
cantitate în loc de calitate sau necesitate, și să le ofere cea mai riguroasă educație fizică și intelectuală cu putință.
Numai că după ce Leslie se îmbolnăvește și moare, bunicii copiilor nu numai că refuză să lase întreaga familie
să participe la înmormântare, dar sunt convinși că tatăl lor nu le oferă chiar cea mai potrivită educație în pădurile
din Nord-Vestul Pacificului și hotărăsc să ceară custodia acestora.
Forțat de împrejurări să își părăsească Paradisul pe care l-a creat împreună cu soția sa, Ben se întoarce în lumea
reală pentru a-și susține convingerile despre ce înseamnă cu adevărat să fii un părinte bun, hotărât să lupte pentru a
nu fi decăzut din drepturile părintești.
Anul scrierii: 1719 Gen: roman_Personaje principale: Robinson Crusoe și VINERI
Această lucrare este una dintre cele mai populare dintr-o serie de romane englezești. In ea în cauză despre viața
unui marinar din York, care a petrecut 28 de ani pe o insulă pustie, unde a ajuns în urma unui naufragiu.
Tema lucrării s-a bazat pe dezvoltarea spirituală și intelectuală a unui tânăr care a ajuns în condiții de viață
neobișnuite pentru el. Personajul principal trebuie să învețe din nou cum să trăiască, să facă obiectele necesare, să
obțină mâncare și să aibă grijă de el însuși.
1. Încă din copilărie, Robinson Crusoe a visat să-și conecteze viața cu călătoriile pe mare, dar părinții săi erau
împotriva unei astfel de pasiuni pentru fiul său. Dar, în ciuda acestui fapt, când Robinson avea 18 ani, și-a luat
prietenul și nava tatălui său și au plecat la Londra.
2. Deja din prima zi de navigație se întâmplă un dezastru cu nava, aceasta intră în furtună. Protagonistul,
speriat, promite că nu va mai merge niciodată pe mare și că va fi mereu pe uscat, dar de îndată ce furtuna s-a
calmat, Robinson a uitat toate promisiunile și se îmbătă. Drept urmare, tânăra echipă este din nou depășită de o
furtună și nava se scufundă. Lui Robinson îi este rușine să se întoarcă acasă și se hotărăște la noi aventuri.
3. Ajuns la Londra, Crusoe l-a întâlnit pe căpitan, care vrea să-l ia pe tip cu el în Guineea. Curând, bătrânul
căpitan a murit, dar eroii își continuă călătoria. Deci navigând lângă Africa, nava este capturată de turci.
Robinson Crusoe este luat prizonier timp de trei ani, după care a reușit să scape prin înșelăciune, luându-l cu el
pe băiatul Xuri. Împreună înoată până la țărm, unde se aude vuietul animalelor, după-amiaza pleacă la țărm pentru
a găsi apă dulce și, de asemenea, pentru a vâna. Crusoe explorează insula, sperând să găsească semne de viață.
5
 4. Eroii găsesc sălbatici cu care reușesc să se împrietenească, așa că au umplut proviziile de necesar. Au dat
leopardul sălbaticilor ca semn de recunoștință. După ce a petrecut ceva timp pe insula eroilor ia nava portugheză.
5. Robinson Crusoe trăiește în Brazilia și crește trestia de zahăr. Acolo își face noi prieteni cărora le povestește
despre călătoriile sale. După ceva timp, lui Robinson i se oferă o altă călătorie pentru a obține nisip auriu. Și astfel
echipa pleacă de pe coasta Braziliei. În navigație, nava a durat 12 zile, după care intră într-o bură și se scufundă.
Echipa caută salvare pe barcă, dar chiar și așa a mers la fund. Doar Robinson Crusoe a reușit să iasă în viață. Este
bucuros că a fost salvat, dar încă trist pentru camarazii săi morți. Crusoe își petrece prima noapte într-un copac.
6. Trezindu-se, Robinson a vazut ca nava se spalase mult mai aproape de tarm. Eroul pornește să exploreze
nava pentru a găsi provizii de hrană, apă și rom. Pentru a transporta lucrurile găsite, Robinson construiește o plută.
Curând eroul își dă seama că a aterizat pe o insulă, în depărtare vede mai multe insule și recife. Este nevoie de
câteva zile pentru a transporta lucruri, pentru a construi un cort. Crusoe a reușit să traducă aproape tot ce era pe
navă, după care s-a iscat o furtună, care a dus rămășițele navei până la fund. a aterizat pe o insulă
7. Robinson Crusoe își dedică următoarele două săptămâni sortării stocurilor de alimente, praf de pușcă și apoi
ascunderii lor în crăpăturile munților.
8. Robinson a venit cu propriul său calendar, un câine și două pisici de pe navă i-au devenit prieteni. El ține un
jurnal și notează ce se întâmplă cu el și ce îl înconjoară. În tot acest timp, eroul așteaptă să vină ajutor pentru el și,
prin urmare, cade adesea în disperare. Așa că trece un an și jumătate pe insulă, Crusoe practic nu așteaptă să vină
nava, așa că decide să-și echipeze cât mai bine locul de reședință.
9. Datorită jurnalului, cititorul află că eroul a reușit să facă o lopată și să sape o pivniță. Crusoe vânează capre
și, de asemenea, îmblânzește un ied rănit și prinde și porumbei sălbatici pentru hrană. Într-o zi găsește spice de orz
și orez, pe care le ia pentru semănat. Și abia după patru ani de viață, începe să folosească cerealele ca hrană.
10. Insula este cuprinsă de un cutremur. Crusoe începe să se îmbolnăvească, este chinuit de o febră, pe care o
tratează cu tinctură de tutun. Crusoe explorează în curând insula mai amănunțit și găsește noi fructe și fructe de
pădure. În adâncurile insulei există apă curată, așa că eroul își înființează o cabană. În august, Robinson usucă
strugurii, iar în perioada august-octombrie începe sezonul ploilor abundente pe insulă.
11. În timpul ploilor abundente, Robinson este angajat în țesut coșuri. El face tranziția către partea opusă a
insulei și s-a dovedit că condițiile de viață acolo sunt mult mai bune.
12. Robinson continuă să cultive orz și orez, iar pentru a speria păsările, Robinson folosește cadavrele
camarazilor lor.
13. Robinson îmblânzește un papagal și îl învață să vorbească, precum și să învețe să facă feluri de mâncare din
lut. De ceva vreme învață să coacă pâine.
14. Eroul își dedică al patrulea an al șederii pe insulă construirii unei bărci. De asemenea, vânează animale
pentru piei pentru a-și putea face haine noi. Pentru a se proteja de razele soarelui, Crusoe face o umbrelă.
15. Construcția bărcii a durat aproximativ doi ani, cu ajutorul ei s-a putut face o excursie în jurul insulei. În tot
acest timp, eroul s-a obișnuit cu insula și i se pare deja complet nativ. Curând a reușit să creeze o pipă de fumat.
16. Era al unsprezecelea an al șederii lui Robinson pe insulă, moment în care proviziile lui de praf de pușcă se
terminau. Crusoe îmblânzește caprele pentru a nu rămâne fără provizii de carne. În curând, turma lui crește din ce
în ce mai mare, datorită acestui lucru personaj principal nu mai duce lipsă de mâncare din carne.
17. Odată ce Robinson Crusoe a găsit amprenta cuiva pe țărm, era în mod clar un bărbat. Această descoperire îl
sperie pe erou, după care Robinson nu poate dormi liniștit și nu-și poate părăsi adăpostul. După ce a petrecut
câteva zile în colibă, Crusoe a ieșit totuși să mulgă caprele și și-a dat seama că urmele găsite sunt ale lui. Dar
examinând cu atenție dimensiunea amprentei, mi-am dat seama că era încă o urmă a unui străin.
18. Au trecut doi ani de când Robinson Crusoe a găsit urme de pași pe insulă. Într-o zi, a explorat vestul insulei
și găsește acolo un țărm cu oase umane. După o astfel de descoperire, Crusoe nu mai vrea să exploreze insula și, la
rândul său, face îmbunătățiri pentru locuințe.
19. Trec de douăzeci și patru de ani de șederea protagonistului pe insulă. Iar eroul observă că o navă
necunoscută s-a prăbușit nu departe de insulă.
20. Robinson Crusoe nu a reușit să înțeleagă dacă cineva a supraviețuit din nava distrusă sau nu. Pe țărm, a
găsit cadavrul cabanului, iar pe navă, un câine și niște chestii.
21. Robinson Crusoe își găsește un nou prieten, îl cheamă vineri, deoarece în această zi a fost salvat. Acum
personajul principal coase haine și predă vineri, datorită căruia Crusoe nu se simte atât de singur și nefericit.

6
 22. Robinson învață vineri să mănânce carne de animale, îl învață să mănânce mâncare fiartă. Sălbaticul, la
rândul său, se obișnuiește cu Robinson, încearcă în toate modurile posibile să-l ajute și vorbește despre insulă, care
nu este departe.
23. Robinson și Friday fac o nouă barcă pentru a părăsi insula, adăugându-i o cârmă și vele.
24. Personajele principale sunt atacate de sălbatici, dar sunt respinse. Printre sălbaticii aflați în captivitate se
afla un spaniol, precum și tatăl lui vineri.
25. Un spaniol îl ajută pe Robinson să construiască o navă.
26. Evadarea de pe insulă este întârziată din cauza valului scăzut.
27. Oameni înarmați își fac drum spre insulă pentru camarazii lor dispăruți. Dar vineri cu ajutoare face față cu
unii dintre atacatori.
28. Robinson Crusoe ajunge acasă, unde îl așteaptă cu nerăbdare surorile lui, căruia personajul principal LE va
spune în curând toată povestea.

C4. PROBLEMA SOCIALĂ

Un alt termen sociologic, care aparține limbajului comun și care este relevant pentru vremurile pe care le parcurgem
în prezent - este cel de problemă socială. În utilizarea acestui termen și în câmpul de analiză specializată pe care îl
deschide, putem observa la lucru acel mod de a privi de care v-am vorbit la clasă și care îi permite sociologului să vadă
realitatea de dincolo de accepţiunea ei comun acceptată. Iată despre ce e vorba.Ceea ce restul oamenilor numesc
„problemă” nu e acelaşi lucru cu ceea ce sociologul numeşte „problemă”. Când ceva în societate nu merge aşa cum ar
trebui, potrivit ordinii oficiale stabilite, oamenii numesc acel lucru „problemă socială”. De exemplu: crima, divorțul,
randamentul muncii, comportamentul funcţionarilor sau al soldaţilor, delincvența juvenilă, imigrația, corupția etc. Ei se
aşteaptă ca sociologul să investigheze aceste probleme şi să dea răspunsuri care, eventual, să rezolve situaţia. Dar
sociologul utilizează alte criterii pentru a defini o problemă. Crima este o problemă pentru oamenii legii, divorțul pentru
cei cu o perspectivă conservatoare asupra căsătoriei, motivația trupelor de a lupta e o problemă pentru general; sociologul
poate oferi ceva util tuturor acestor categorii de oameni, dar pentru el PROBLEMA va sta întotdeauna în înţelegerea a
ceea ce se întâmplă în termeni de legături între fenomene. El va căuta să identifice factorii colectivi care generează,
mențin sau pot soluționa o situație socială. Asta înseamnă că problema socială priveşte – sociologic vorbind – întreg
mecanismul acelei situații, întreaga reţea de relaţii, din toate punctele de vedere posibile: de pildă, nu doar din perspectiva
poliţiştilor, dar şi a criminalilor. Problema stă în interacţiune (văzută în plan amplu, colectiv) și de aceea sociologul se
uită la relaţie şi nu doar la o parte a ei (amintiți-vă de „imaginația sociologică”), iar acea relație anume o privește în
încrengătura pe care aceasta o stabilește cu multe alte relații, care o fac să fie ceea ce este. Aşadar, el se întreabă cum
funcţionează sistemul, care sunt bazele lui de funcţionare şi ce îl face funcţional. Pentru a înţelege revoluţia sociologul nu
studiază revoluția ca atare, ci tipul de guvernământ al societăţii respective; pentru a înţelege crima, se uită nu la crimă, ci
la sistemul de legi etc. Marca unei conştiinţe sociologice, spune Berger, este abilitatea de a privi asupra unei situaţii din
punctele de vedere ale sistemelor de interpretare concurente. (De pildă, dinspre partea legii, dar şi a crimei.) Când ceva
merge prost, trebuie să privim spre ambele tabere spre a înţelege întregul. Ex.:Să presupunem că în Brazilia, o
comunitate respectabilă dintr-o suburbie încercă să îndepărteze tinerii de activităţile delincvente ale bandei juvenile
create local. Ei şi poliţia definesc această problemă din perspectiva lumii respectabile de care aparţin şi a valorilor
acceptate. E o problemă dacă tinerii se ocupă cu furtul şi vandalismele şi e o soluţie dacă în loc de asta fac muncă
comunitară, se joacă jocuri sau fac sport. Din punctul de vedere al liderului bandei, problema e alta. Solidaritatea bandei
se dizolvă dacă membrii sunt atraşi spre alte scopuri şi banda pierde prestigiu în faţa lumii căreia vrea să se impună.
Pentru ei, soluţia ar fi ca cei respectabili să-şi vadă de ale lor şi să-i lase în pace. Aici, ce este problemă pentru un sistem
social este ordine comună în celălalt sistem. Ambele folosesc noţiuni de loialitate şi neloialitate, solidaritate şi devianţă
(abatere de la regulile admise). Sociologul poate dori să ajute grupul social respectabil, dar problemele lor (ale
sociologului și ale acelui grup) nu se suprapun. Căutând ce nu merge, trebuie să se uite în ambele părţi. Problema
sociologului priveşte înţelegerea întregii situaţii sociale, valorile şi modurile de acţiune în ambele sisteme şi modul în
care cele două sisteme coexistă (şi chiar se întreţin reciproc).
La clasă am analizat și cum ar putea privi sociologul „furtul” ca problemă socială, utilizînd reflecțiile lui
Thomas Morus – pe tema furtului și a „soluției” la furt întrebuințate în Anglia secolului al XVI-lea (anume, pedeapsa cu
moartea) – din cartea sa Utopia, pe care v-o recomand ca antrenament în gândirea sociologică, precum și tuturor celor
general interesați de istorie și filosofie socială.

7
 Tot la clasă am introdus și o distincţie făcută de C. W. Mills, între „problema publică/socială” şi „problema personală”.
Dacă un om fură, este o problemă care se restrânge la cercul imediat al relaţiilor sale şi, deci, personală. Dacă dintr-o
populație de 20 de milioane, 8 milioane se ocupă cu furtul şi trăiesc numai din asta este vorba de o problemă publică.
Dacă o colegă a mea e concediată anul ăsta la Litere, e o problemă personală; dacă zeci de mii de profesori din toată ţara,
de la istorie, filologie, matematică, filosofie îşi pierd serviciul, ceva e în neregulă (sau în schimbare) în sistemul de
educaţie; e o problemă socială. Cadrul public mai vast îl afectează pe cel personal şi de multe ori există o problemă
personală pentru că există una socială, dar ele nu sunt unul şi acelaşi lucru.
Revenind la problema socială, spre a o defini mai bine, menționez două perspective în cercetarea sociologică adresată
ei – acestea sunt două moduri de a defini/înțelege ce este o problemă socială.

1) Paradigma tradiţională, obiectivistă – potrivit acesteia, problemele există ca realităţi obiective, sub forma
aranjamentelor structurale, condiţiilor materiale, proceselor instituţionale, patternurilor de interacţiune şi se pot înlătura
la fel cum o boală este vindecată prin tratament medical. Problemele sociale pot fi obiectiv identificate, diagnosticate,
analizate şi corectate. (În minte, în urma cursului nostru din semestrul trecut, deja puteți ridica întrebarea: cât de
adecvată este o asemenea perspectivă chiar asupra bolii înseși și a tratamentului cuvenit?)
De pildă, în societatea americană, în anii ’60 guvernul purta războiul împotriva sărăciei, în anii ’90 războiul
împotriva drogurilor (care acum a revenit – în prezent, cele mai multe decese ale americanilor provin din abuzul de
substanțe), apoi s-a purtat războiul împotriva violenţei şi bilioane de dolari au fost alocate în scopul cercetării prevenirii
şi corectării acestor probleme sociale. În zilele noastre, la scară mondială probleme sociale sunt considerate terorismul,
poluarea, încălzirea globală, exploatarea copiilor prin muncă (child labour), violența împotriva femeilor (nu doar
sexuală, dar și strict emoțională – pe această temă, v-am recomandat la clasă un excelent mini-serial american Maid,
disponibil pe Netflix). Sunt obiective pentru că sunt imediat observabile, pe viu, la știri, în ziar, în spitale (femeile
agresate internate).

2) Paradigma emergentă, subiectivistă - potrivit acesteia, problema socială ţine de ochiul privitorului. Condiţiile
sociale pot fi problematice (devianţa, inegalitatea, golirea stratului de ozon, calamităţile naturale), dar nu există un
standard de evaluare prin care pot fi declarate probleme în sine. Analogia cu diagnosticul medical este respinsă pe
motivul că nu există în sociologie standarde general acceptate ştiinţific pentru ceea ce poate fi considerat drept patologic
(Din nou, mergeți cu gândul la cursul din semestrul trecut și realizați că, și atunci când avem un diagnostic medical, el
este insuficient pentru a ne da profilul întreg al bolii, așa cum o trăiește un pacient anume. Dacă nici boala somatică nu
este strict somatică și nu poate fi definită doar în termenii unei deviații biologice de la normă, cu atât mai puțin o
problemă socială). De pe poziția lor, subiectiviștii spun că în medicină se ştie exact care ar trebui să fie presiunea
sângelui, temperatura corpului etc., în schimb, afirmaţia că o anumită condiţie socială e problematică este în întregime
relativă în funcție de variabila culturală, generaţională (ce ţine de o generaţie anume) sau de alte variabile sociale.
Astfel, potrivit acestei perspective, problemele sociale nu au o existență în sine – ele există pentru că cineva numește o
anume „condiție socială” ca „problemă socială”. Așadar, când un segment al populației definește anumite condiții
sociale drept „probleme”, în baza faptului că sunt dăunătoare și necesită soluții, atunci „apar” problemele sociale.
Problema nu există în sine, ci apare când cineva o numește problemă. Crima, drogurile, rasismul, avortul, eutanasierea,
homosexualitatea sunt probleme sociale (acolo unde sunt!) doar pentru că au fost definite astfel, respectiv ca probleme –
dacă nu erau definte ca probleme, ele nu erau probleme, erau doar condiții sociale și, de fapt, ele nici nu sunt privite ca
probleme de către toți (aceasta fiind o dovadă în plus că nu există o realitate obiectivă a problemei sociale).
Problemele sociale sunt proiecţii ale sentimentelor şi reprezentărilor colective mai degrabă decât reflectarea unor condiţii
obiective.
ÎN SPRIJINUL PERSPECTIVEI SUBIECTIVISTE VIN DOUĂ ASPECTE ISTORICE:
a) Anumite condiţii sociale, odinioară privite ca serioase probleme, nu mai sunt privite aşa acum, deşi ele persistă în
continuare. De ex. relaţiile între rase diferite (în legătură cu mişcarea de eugenie, de la începutul sec. 20), prostituţia
(acum este legală în unele locuri, în altele nu), homosexualitatea (care a fost privită chiar ca o boală psihiatrică, iar acum
e privită – în multe locuri, la est sau la vest de noi – ca un mod legitim de viaţă, protejat de drepturi civile şi legislaţie).
În niciunul din aceste cazuri nu s-a redus amploarea condiţiei sociale, aşa încât diluarea statusului lor de probleme
sociale reale poate fi atribuită numai schimbărilor în percepţia publică. Gândiți-vă ce mare problemă socială era
vrăjitoria în Evul Mediu european, iar acum e considerată a nu fi existat vreodată.

8
 b) Nu există o relaţie consecventă între augmentarea şi diminuarea unor condiţii sociale date şi desemnarea
acestor condiţii ca probleme. Crimele din ură (hate crimes, respectiv delicvenţa penală motivată de ura
delicventului împotriva cuiva datorită rasei, etniei, naţionalităţii, religiei, genului, vârstei, orientării sexuale,
incapacităţii fizice a acestuia) au devenit o problemă socială majoră în Occident începând din anii ’80, cu toate că acest
tip de violenţă între grupuri exista dintotdeauna. Războiul împotriva sărăciei a fost abandonat de pe agenda
problemelor sociale, fără să se diminueze în vreun fel sărăcia. Este o lipsă de corespondenţă între condiţiile sociale
obiective şi fluxul şi refluxul problemelor sociale – aceasta demonstrând că acestea din urmă există doar pentru că
cineva le numește „probleme” (și anume, diferite grupări de interese, guvern, agenţii sau public) și nu fiindcă ele sunt în
sine probleme.
Din punctul de vedere al subiectiviștilor, sociologul trebuie să studieze procesul prin care condiţii sociale general
recunoscute ajung să fie definite ca probleme sociale, prin discurs politic, interacţiuni sociale, practici instituţionale. El
caută originea problemei sociale nu în condițiile sociale, ca atare, ci în activităţile diferitelor grupări ce vor să obţină
acceptare sau susținere politică (sau publică) prin faptul că percep anumite condiţii sociale drept probleme sociale.
Astfel, studiul problemelor sociale este de fapt studiul construcţiei sociale a realităţii, fapt pentru care subiectiviştii sunt
numiţi şi construcţionişti.
Obiectiviştii se axează pe anumite condiţii sociale (inegalitate, comportament deviant), acceptând definirea lor ca
probleme. Subiectiviştii se axează pe jucătorii politici şi pe procesele prin care aceste condiţii ajung să fie definite ca
probleme. Temă de gândire: este COVID-19 o problemă socială?
Roman:Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei, trad., prefață și note de Antoaneta Ralian, Polirom, 2004. [Recomand
acest roman pentru extrema lui actualitate – înlocuiți „ciuma” cu „coronavirus” și totul va rămâne neschimbat – și pentru
relevanța sa în ce privește tema cursului 4, „problema socială”. Chiar și în afara timpurilor coronavirus, romanul rămâne
suprinzător de actual, nu doar pe tema „problemei sociale”, cât mai ales pe cea a „naturii umane”, care nu se schimbă cu
trecerea secolelor.]

C5-6. PERSPECTIVE ȘTIINȚIFICE ÎN SOCIOLOGIE: EVOLUȚIONISM ȘI CONFLICTUALISM.

Am spus deja că sociologia a devenit științifică în secolul XIX, odată cu Auguste Comte, care a numit-o atunci „fizică
socială”, iar mai apoi „filosofie pozitivă” (1838). De la Comte a rezultat extrem de influentul curent numit
pozitivism în științele socio-umane. Doctrina pozitivistă însemna observația științifică a faptelor și stabilirea
regularităților care marchează raporturile lor sub formă de legi. Comte a încercat o aplicare a ce este propriu științelor
naturale (fizica – de aici, „fizica socială”) la domeniul socio-uman.
f elul în care e analizat un fenomen social trebuie să corespundă felului în care e analizat un fenomen natural; se
discută în termeni de necesitate și cauzalitate, sunt căutate legi, cuantificări, măsurători. Știința socială e privită ca o
știință naturală (ca fizica, chimia, biologia). Societatea e asimilată cu un organism: așa cum structura anatomică se
poate descompune în elemente, ţesuturi şi organe, tot astfel organismul social e compus din familii (elemente, celule),
clase sau caste (ţesuturi), oraşe sau comunităţi (organe). Atras de analogia cu anatomia-fiziologia, Comte distinge două
domenii de studiu ale sociologiei: statica şi dinamica socială. Statica include elemente de stabilitate şi consens
social, de organizare şi structură a societății (religia, proprietatea, activitatea economică, familia, limbajul); dinamica
studiază schimbarea şi evoluţia socială, progresul spiritului uman şi al societăţilor.
Astfel, cu el se deschide prima perspectivă științifică în studiul societăților:
- anume cea evoluționistă. Aceasta nu a fost introdusă de Comte, era deja dominantă în epocă (provenea din
antropologie și fusese încurajată de descoperirile geografice), ea era comun acceptată în sec. al XIX-lea. Evoluționismul
presupune că societatea umană evoluează de la începuturile sale prin stadii relativ fixe, din ce în ce mai avansate, de la
inferior la superior. Evoluționismul a oferit variate teorii asupra acestor stadii evolutive ale societății. Pentru Comte erau:
teologic→metafizic→pozitivist.
În stadiul teologic, fenomenele sunt explicate prin forțe supranaturale (sistem feudal și militar), în stadiul metafizic -
prin idei abstracte sau pură teorie ruptă de empiric, de direct observabil (sistem miliar și industrial), iar în stadiul
pozitivist, prin rațiunea științifică. Acest stadiu, în care cunoaşterea derivă din observaţii obiective, în care ideile sunt
verificate prin raportarea la realitate și sunt căutate relaţii invariabile (legi) între fapte, corespunde maturității omenirii și
societăţii industriale. Aici, industriaşii vor înlocui războinicii, oamenii nu vor mai declanşa războaie pentru putere şi
bogăţie, ci vor coopera spre a domina natura şi a produce belşugul tuturor - consensul social se va impune. Cum vedeți,
prin natura sa intrinsecă (anume, progresul treptat spre un stadiu ultim, ideal), evoluționismul creează „utopii”, teorii ale
unui stadiu final/perfect/suprem al societății ideale, unde există o ordine și o dinamică socială perfecte.
9
 Antropologul englez Spencer, al doilea părinte al sociologiei-teorie evoluționistă unde vorbea de societăți simple→
dublu compuse → triplu compuse. Societăţile evoluează de la omogen (societăți cu grad înalt de coerciţie, conduse de
caste militare) la eterogen (societăți bazate pe diviziunea muncii, respectarea libertății individuale şi absenţa intervenţiei
statului), respectiv se evoluează de la simplu la complex. Cum vedeți, se păstrează distincţia comtiană: în procesul de
evoluţie se trece de la societatea de tip militar la cea de tip industrial. De la Comte, Spencer păstrează și analogia între
societate şi organismul biologic, dar, după ce îl citește pe Darwin, își modelează perspectiva în ceea ce a fost numit
darwinism social. Iată câteva idei capitale expuse în cartea sa Individul împotriva statului.
Ceea ce este anti-natural este și anti-social: „nu poate exista niciun fenomen social care, analizat în fond, să nu ne
ducă la înseși legile vieții.” (Spencer) =Astfel, toate drepturile politice sunt drepturi naturale, iar Statul le îngrădește, pe
când „viața unei societăți depinde de menținerea drepturilor individuale”. La baza unei organizări sociale eficiente stă
individul, nu societatea. De aceea, ar trebui ca legiuitorul să se ocupe mai degrabă cu suprimarea legilor „pentru a acorda
spontaneităţii individuale un spaţiu mai larg de iniţiativă”. Altfel, legislația nu face decât să împiedice rezolvarea
problemelor sociale, care vine din selecţia naturală a persoanelor şi a formelor sociale. Guvernul trebuie să lase să
acţioneze selecția naturală, iar competiţia trebuie încurajată pentru că este o formă de progres social. Societatea
evoluează prin supravieţuirea celor mai adaptaţi, evoluția naturală însăși duce la optimizarea formelor sociale aşa încât
dezvoltarea naturală a societăţii nu trebuie deranjată prin nicio intervenţie umană sau statală. Așadar, socialul este deplin
mulat pe natural. Individul este luat sub aspect biologic – Rebeccile din această lume, nu au un loc în societatea lui
Spencer.

Evoluționist și creator de utopie a fost și Karl Marx . Pentru el și amicul său se trecea de la tribalism→ comunism
primitiv→ feudalism→capitalism→comunism. Se trece de la un stadiu la altul, adică se evoluează, numai prin conflict și...
REVOLUȚIE (pe aceasta o face întotdeauna clasa oprimată: sclavii în tribalism, burghezia în feudalism, proletariatul în
comunism). Vedem că Marx inaugurează prima teorie strict sociologică asupra societăţii, care nu îşi împrumută modelul
din fizică sau biologie, anume – conflictualismul. Societatea nu funcţionează ca un sistem echilibrat, ci pe baza unor
conflicte permanente, dar prin ele și evoluează. Conflictul este astfel inevitabil (există o competiţie permanentă pentru
bunuri și putere), dar și dezirabil, fiindcă duce la progres. Istoria este lupta dintre clasele sociale și în fiecare stadiu al
evoluției societăților clasa oprimată reinstaurează prin revoluţie noi relaţii de putere şi un nou mod de producţie. Odată
atins un nou stadiu (repet, prin revoluţie), apare echilibrul social, dar nu ţine mult, fiindcă societatea e dinamică şi apar
noi conflicte care necesită noi revoluţii. Numai modul de producţie comunist înlătură ciclul conflictelor, fiindcă creează o
societate fără clase, de tip colectivist, unde fiecare munceşte după posibilităţi și primeşte după nevoi – astfel conflictele
sociale vor înceta, căci se înlătură exploatarea, sursa principală de conflict. Iată utopia marxistă, deci. Și cu asta putem
spune și „noapte bună!”, căci vedeți ce puțin vizionari au fost toți acești gânditori creatori de utopii – noaptea minții în
chiar cea mai intensă strălucire a ei. Ce să mai speri!
Bibliografia cursurilor 5-6Ce să vă recomand? Ce a mai rămas din moștenirea intelectuală a acestor geniali lunatici?
Cursul de filosofie pozitivă al lui Comte- carte greoaie (ideea de pozitivism îmi este nesuferită, dar mulți cu spiritul
lucrului pe care să pui mâna – pozitiv, concret, material – și să poți spune quod erat demonstrandum îl prețuiesc). Marx
(Capitalul) este aproximativ în aceeași situație, datorită posterității pe care a avut-o în regimurile comuniste, dar teoriile
lui rezistă vremii și au fost modificate, preluate, dezvoltate – marxismul este cât se poate de viu în variate discipline
azi. Am vizionat la clasă filmul Le jeune K.Marx, R. Peck, 2017, care ne arată întreg universul în care a creat Marx –
intelectual (post-hegelianism, romantism târziu, teoriile economice ale englezilor), istoric (revoluțiile europene de la
1848) și social (condițiile de lucru ale muncitorilor). Herbert Spencer (cu darwinismul său social, cu performanța și
progresul bazate pe biologic) a fost preluat de naziști – deci posteritatea lui a fost tot întinată. Totuși, cred că Individul
împotriva Statului merită încă citită și, dintre toți, este autorul cel mai prețuit de literați – Tolstoi, Cehov, Bernard
Shaw, Kipling, D.H. Lawrence, Borges și mulți alții l-au integrat pe Spencer în operele lor literare. Literatura, ca
întotdeauna, salvează (în cazul acesta, pe Spencer). Scriind asta, îmi vine în minte un film chiar pe această temă – o
chinezoaică din sistemul comunist începe să citească literatură franceză și...renaște, suferă ce s-ar putea numi o
„alternare”, o totală schimbare de lume, o eliberare pentru și întru o altă realitate. Filmul se numește – Balzac și mica
croitoreasă chineză, în original Xiao cai feng, făcut de Sijie Dai, în 2002.

C7. PERSPECTIVE ȘTIINȚIFICE ÎN SOCIOLOGIE: FUNCȚIONALISMUL ȘI SOCIOLOGIA

FEMINISTĂ.
1. Toți SOCIOLOGII discutați anterior erau evoluționiști și creatori de utopii,
10
 2. însă Comte și Spencer erau funcționaliști,
3. iar Marx conflictualist.
Perspectiva funcționalistă privește societatea ca pe un organism biologic și astfel părțile ei pot fi analizate după modul
în care funcționează – după funcția lor. Societatea e văzută ca un sistem complex ale cărei părți
conlucrează/interacționează pentru a realiza stabilitatea, echilibrul. Dacă fiecare parte își îndeplinește funcția, sistemul e
în echilibru. Astfel, spre deosebire de conflictualiști care privesc societatea ca supusă conflictelor, instabilității,
constrângerii, funcționaliștii se axează pe consens, ordine, echilibru, stabilitate. Dacă anumite funcţii nu sunt îndeplinite,
sistemul se distruge. Desigur, anumite elemente ale socialului pot fi simultan funcţionale şi disfuncţionale. De ex.,
sărăcia( Funcţiile ei – asigură îndeplinirea muncii de jos; creează slujbe pentru cei care apără populaţia (polițiști,
muncitori); disfuncțiile – probleme intensificate în sănătate, educaţie, crimă, abuzul de droguri, pierderea încrederii în
sistemul social.
O figură fundamentală în istoria sociologiei, un fondator al domeniului, reprezentând funcționalismul, a fost fr.
Durkheim.El este primul care a introdus o metodă de studiu tipică sociologiei (Regulile metodei sociologice) și primul
care aplică sistematic conceptul de funcţie studiului ştiințific al societăţii. Prin el sociologia dobândeşte rigoare ştiinţifică.
Ca sociologia să fie o știință aparte, ea trebuie să aibă un obiect propriu și o metodă de studiu proprie. Durkheim le-a
stabilit pe ambele. Perpetuând aceeași idee binecunoscută deja, că fenomenele studiate de sociologie sunt la fel de
obiective pe cât sunt fenomenele studiate de ştiințele naturale, Durkheim stabilește ca obiect de studiu al sociologiei
„faptul social”. Sociologia este ştiinţa faptelor sociale. Atenție! Apare aici, din nou, acel limbaj banal, care, în sociologie,
devine limbaj tehnic.
Durkheim, faptul social este „un mod de a acționa, gândi, simți exterior individului și care are o putere de coerciție
asupra lui, prin asta impunându-i-se” (Regulile). Rețineți că două trăsături sunt fundamentale faptelor sociale: 1)
exterioritatea față de individ - faptul social pre-există individului, nu este creat de acesta, e deja acolo la nașterea lui și e
primit prin educație. Astfel: sarcinile de frate, soț, cetățean, spune Durkheim, sunt predefinite pentru individ, la fel ca
sistemul de legi, de credințe religioase, limbajul, moneda statului de care aparține etc. Toate sunt fapte sociale. Și 2) forța
constrângătoare asupra individului – poate vreau să încalc regulile dreptului, poate vreau să exercit altfel datoria de fiu,
poate vreau să le vorbesc concetățenilor mei în altă limbă decât a țării mele sau să folosesc altă monedă, dar... sunt
constrâns să nu o fac, iar dacă o fac, se simte imediat rezistența opusă de acestea (de faptele sociale), caracterul imperativ
și coercitiv prin care faptele sociale mi se impun, fie că eu le accept sau le resping.
Teoria lui Durkheim - 2 aspecte care o definesc: anti- individualismul (contra lui Spencer), fiindcă pentru sociologul
francez individul, ca atare, nu are importanţă pentru sociologie, acţiunile acestuia sunt condiţionate de fapte sociale
exterioare, adică de modele inflexibile, ireductibile la individ și independente de voința, conștiința sau acțiunea sa. Asta
înseamnă și că faptele sociale determină individul și aceasta e a doua caracteristică a gândirii lui Durkheim –
determinismul. Faptul social are o origine colectivă, este o rezultantă a vieții comune și exprimă o stare a sufletului
colectiv – nu este determinat de împrejurări individuale. Societatea este un sistem de fapte sociale, deci, de constrângeri.
Acestea fac materia sociologiei. Observați, vă rog, că a apărut aici o definiție a societății, temă care ne-a preocupat la
Cursul 3.
La clasă am ridicat întrebarea dacă mersul la Universitate, rețelele sociale și căsătoria sunt fapte sociale.Este cursul
care nu s-a ținut în dublu format (fizic + online), deci vă invit pe toți care n-ați fost la clasă să dați răspunsurile voastre la
aceste întrebări.
Discuția despre căsătorie ca fapt social a deschis poarta larg spre sociologia feministă a lui Simone de Beauvoir (1908-
1986), unde se întâlnesc atât recunoașterea determinismului, cât și perspectiva conflictualistă. Sociologia feministă în
ansamblul ei este o teorie conflictualistă, avându-și, deci, bazele în Marx și Engels. Engels a fost primul care a scris
despre femei și rolul lor în societate, lăsând celebra frază „Căsătoria este o formă de oprimare bazată pe gen.” Ea este o
structură socială care o ține și o pune pe femeie la locul ei. Teoriile conflictualiste vorbesc de inegalitate socială (de
categorii/clase oprimate) și caută bazele acestei inegalități. Cum știți din cursul Marx, există competiție pentru resurse
limitate, iar puterea și statusul produc inegalitate; conflictul e rezolvat prin revoluție, care aduce schimbarea socială ce
reduce inegalitatea. În linie conflictualistă, sociologia feministă tratează genul (feminin și masculin) și relația sa cu
puterea. Astfel, dacă înlocuim în teoria lui Marx inegalitatea și conflictul de clasă cu inegalitatea și conflictul de gen,
ajungem să vorbim în termenii feminismului: clasa exploatatoare (burghezia), care deține puterea, corespunde în
feminism „bărbaților”, iar clasa oprimată, care face revoluția, anume, proletariatul, corespunde femeilor.
Se vorbește mult acum de inegalitatea veniturilor. World Economic Forum estimează că femeile vor avea acces la
locuri de muncă la fel ca barbații abia peste 200 de ani. Aceasta însă e doar forma cea mai evidentă a „oprimării” de
11
gen, iar „acapararea” lumii de către genul dominant nu se reduce la parcela economică a vieții. Formele ei mai subtile
scapă nepercepute și continuă să construiască pentru noi toți o lume de bărbați, o lume a privirii masculine, o lume creată,
privită, înțeleasă și explicată de bărbați. O lume în care bărbatul dă o definiție a umanității pentru sine și o livrează ca pe
o definiție în sine, ca definiția însăși a umanității – ne atrage atenția De Beauvoir. Astfel, teoriile însele, în variate
domenii, nu doar în sociologie, sunt trunchiate, oferă doar o versiune a înțelegerii realului, cea care corespunde privirii
masculine și unui mod de a asuma lumea care e masculin. Practic toate teoriile pe care le cunoaștem, din toate domeniile,
dacă nu sunt scrise din perspectivă feministă (adică, cea care arată și cealaltă posibilitate, cealaltă față a realității,
indiferent că autorul e femeie sau bărbat – fiindcă feminismul nu este o orientare teoretică doar a femeilor!), toate
comunică o poziție și un punct de vedere specific masculine și nu o stare obiectivă a realității sau a lucrului studiat – de
la teoria literaturii, la economie, la teologie, la psihologie etc. John Nash/în filmul biografic A beautiful mind, unde îl
vedem descoperind teoria matematică ce îl conduce la premiul Nobel observând comportamentul de curtare al bărbaților
față de o femeie frumoasă. Gândiți-vă la Freud și psihologia lui masculină și la toți cei care l-au urmat și au căutat să
includă femeile în teoriile lor, dar privindu-le și tratându-le tot din perspectiva masculină. În creștinism, de Dumnezeu
însuși se vorbește la masculin, deși se presupune că el nu are corp. Ce vreți? De la Dumnezeu în jos, lumea e
masculinizată. „Zoe, fii bărbată!” Nu?
Simone de Beauvoir, filosoafă, este autoarea de referință pentru feminismul de val doi, cel precupat de obținerea
drepturilor sociale și economice pentru femei, după ce, în primul val, al sufragetelor, se obținuseră drepturi politice. Nu
am de gând să vă fac rezumatul cărții ei fundamentale pentru feminism Al doilea sex ! Veți avea de câștigat enorm și ca
barbați și ca femei. Cartea/scrisă/1949/la doar la 4 ani dupa ce femeile franceze obținuseră, în sfârșit, dreptul la vot/ de
Beauvoir/ descrie ca pe o carte de sociologie, dar ea este mult mai mult decât atât: se face acolo istorie, antropologie,
economie, literatură, sexologie, psihologie, filosofie etc. Pe skype/ capitolul dedicat Căsătoriei din această carte. Pe
internet sunt infinite linkuri youtube cu De Beauvoir vorbind despre căsătorie, sociologie, marxism, feminism, legăturile
dintre interese politice și depolitizarea voită a femeii, precum și consecințele acesteia din urmă pentru clasa conducătoare.
Evident, depolitizați (excluși de la participarea la viața civilă în plan economic, social și politic) oamenii (femei și
bărbați) devin ușor de dominat. Evident, cine nu se exprimă (cine nu își manifestă viața) pe toate aceste paliere, nu există,
nu poate participa la construcția realității și, deci, nici nu e luat în seamă atunci când realitatea e construită. Sau altfel
spus, realitatea nu va fi construită pentru el sau va fi construită într-un mod care îl va exclude, ceea ce este o formă de
oprimare – exiști, dar nu ți se permite să exiști. O ilustrare perfectă a acestui lucru vă oferă filmul Suffragette, 2015 – pe
care deja știți că e obligatoriu să-l vizionați. De altfel, de Beauvoir chiar spune într-un interviu că, istoric, emanciparea
femeii a fost mereu legata de emanciparea sociala, una a stimulat-o pe cealaltă, explicația filosoafei fiind că restrângerea
accesului femeilor la viața economică îi „amorțește” social și pe bărbați (lipsa competiției, femeile îi țin acasă și pe ei,
pasivi) și prin asta îi face pe toți, femei + bărbați, ușor de dominat și de manipulat de clasa politică la conducere.
Film obligatoriu
Suffragette, de Sarah Gavron, 2015

C8. PERSPECTIVE ȘTIINȚIFICE ÎN SOCIOLOGIE: INTERACȚIONISMUL SIMBOLIC ȘI SINELE-

SOCIETATE. ISTORIA FABRICĂRII „SUBIECTULUI” PSIHOLOGIEI.
De la o definiție masculinizată a umanității e ușor să facem pasul spre observarea unei definiții a Sinelui uman și a
Subiectului psihologiei, ca masculine. Să purcedem.
Fondatorul „interacționismului simbolic” e filosoful și sociologul american Mead, deși termenul propriu-zis a fost
introdus de studentul său, Herbert Blumer, care l-a expus astfel: acţiunea şi interacţiunea indivizilor e condusă de
procese simbolice, fiindcă ei acţionează orientaţi spre lucruri în virtutea semnificaţiei acestora pentru ei. Interacțiunile se
construiesc prin semnificații atribuite, care nu aparțin lucrurilor însele. Lumea socială/societatea nu există în sine, e
o realitate construită permanent de oameni prin interacţiunea lor și prin sensul pe care îl dau lucrurilor şi acţiunilor.
Accentul, vedeți, nu este pe extern, fizic, dat, obiectual, ci pe sens, semnificație, interpretare și construcție a realității.
Dacă vrea să înțeleagă interacţiunea socială sociologul trebuie să recurgă la introspecţie, intuiţie, imaginaţie, pentru
pătrunderea semnificaţiilor, în loc să se reducă doar la ce poate fi extern observat. Această perspectivă privește
societatea ca un sistem al interacțiunilor dintre indivizi (notați, vă rog, că avem aici o altă definiție a societății) şi nu ca o
sumă de indivizi. Ceea ce contează e interacţiunea şi nu individul ca atare (Observați diferența față de individualismul
lui Spencer). Sociologia e ştiința acţiunii şi interacţiunii sociale. (Observați diferența față de Durkheim – sociologia e
știința faptelor sociale, care sunt date.)

12
 La prima vedere, perspectiva pare să ne fi dezbărat de determinism - omul e o fiinţă care construieşte realitatea și nu
una care doar răspunde unor constrângeri dictate de societate. Doar că... realitatea derivă din interacţiunea dintre oameni,
iar eu atunci mă întreb: interacțiunea de unde derivă, cine o prescrie, sensurile asociate ei sau simbolurile de unde ne
vin? Dacă privim spre teoria lui Mead a formării sociale a sinelui, găsim unele răspunsuri.
„The self is a social process” spune Mead (sinele este un proces social). Nu există limbaj, minte, conștiință şi sine
decât în societate, iar procesul social este anterior structurilor şi proceselor experienţei individuale (procesul social
creează experienţa individuală). Sinele individual, afirmă Mead, este produsul interacţiunii sociale şi nu precondiţia
(logică sau biologică a) acestei interacţiuni. Adică: nu interacționez cu alții pentru că am un sine, ci
interacționez cu alții ca să am un sine și îl am doar pentru că am interacționat. Mead se opune teoriilor individualiste ale
sinelui (care presupun prioritatea sinelui faţă de procesele sociale), el, cum se vede, propune o teorie socială a sinelui:
„Sinele nu este de la început dat, la naştere, ci răsare în procesul experienţei şi activităţii sociale, adică se dezvoltă în
individ ca un rezultat al relaţiilor sale cu acest proces ca întreg şi cu alţi indivizi în cadrul acestui proces.”
Este o descoperire la fel de străveche precum filosofia că formarea ideii de „eu” (sau de sine ca sine) necesită
conștiința de sine, care rupe individul în doi: eu (subiectul cunoașterii) sunt conștient de mine (obiectul cunoașterii). E
necesară, prin urmare, o obiectivare de sine și, deci, o experienţă de sine ca altul. Mead vede că acest lucru e posibil și
se realizează în copilăria individului prin asumarea rolului altuia, ceea ce îi permite copilului să se vadă pe sine din
punctul de vedere al altuia. El asumă rolului altuia prin adoptarea atitudinii acestuia față de el. Cum anume? Prin
interacțiune simbolică, respectiv, prin interacţiuni sociale care au loc prin simboluri împărtăşite: cuvinte, roluri, gesturi,
ritualuri. Mai precis, prin limbaj, „joacă” (play; jocul simplu) şi „joc” (game; jocul complex). Este limpede că prin
limbaj (care este un sistem simbolic ce presupune interacțiunea cu alții – conversația) individul e capabil să-şi
asume atitudinile altora faţă de sine (preia comportamentul lingvistic și conversațional al altora).
În „joacă” (play) copilul ia rolul altuia şi acţionează ca şi când ar fi altul (mama, doctorul, polițistul etc.); se joacă
câte un singur rol pe rând. „Jocul” (game) este mai complex, el presupune ca individul să internalizeze rolurile
tuturor celorlalţi (mulți alții) implicaţi în joc, împreună cu regulile care definesc diferitele roluri. Astfel, alţii-participanţi
formează o unitate simbolică, numită de Mead „altul generalizat”, anume o atitudine organizată şi generalizată după care
individul îşi conduce comportamentul. Abia acum, prin internalizarea altului generalizat se atinge formarea sinelui și se
realizează socializarea individului, adică nașterea lui ca persoană integrată în societate. Acei mulți alții (cu rolurile și
structura lor de relații/interacțiuni tipice sau prescrise) sunt, în mic, societatea, ceea ce înseamnă că individul a
interiorizat regulile societății și în acest proces (al socializării) a dobândit conștiința de sine, de ce înseamnă altul și de
suma de relații care formează societatea.
În fine, Mead vorbește de doi poli ai sinelui: 1) Me este sinele social, care reflectă atitudinea altului generalizat, este
setul organizat de atitudini ale altora pe care individul şi-l asumă (îl interiorizează); 2) I este răspunsul personal al
individului la atitudinea altora sau la structurile simbolice ale Me-ului. Acest răspuns e integrat în Me, care astfel se
restructurează.
Rețineți, însă, că individul dobândește un sine numai când își formează Me-ul. El devine un sine numai când
internalizează sinele-societate, pe altul generalizat. Astfel, o mare parte a sinelui meu nu sunt eu, e societatea. Căutând
să aflu cine sunt nu ajung la mine, ci la altul generalizat, un sine-societal, care mă acreditează și pe mine ca individ, ca
membru al societății. Sinele-societate (me-ul) îmi pre-există, iar eu obțin, prin internalizarea lui, ceea ce societatea
consideră mai valoros la un individ (conștiința, raționalitatea, capacitatea de a acționa) – toate însă predefinite social
și nu definite de mine, pentru mine, ca ale mele. Așadar, obțin ceva al meu, care, de fapt, aparține societății. Este mai
corect a spune că societatea mă obține pe mine, care, de fapt, nici nu (prea) sunt (sunt un mare Me) și, de aceea, nici nu
ajung să știu cine sunt.
Mead(functionalist) își construiește teoria pe premisa unei ordini sociale armonioase, a unui domeniu social
unitar (construiește, deci, pe iluzii). Acest domeniu al socialului e reglat prin sisteme simbolice care sunt toate
descrise în termenii unei raționalități științifice (nu e loc de Rebecca nici aici) și de aceea individul pe care îl vor
produce ele este actantul rațional, autonom, cel care gândește și face în acord cu sisteme logice. Conținutul lui Me nu este
deloc problematizat de Mead – se oferă o idee a ce e normal să fie un individ, care nu e deloc investigată, e luată de
bună, ca și cum n-ar trebui demonstrat că e cea corectă sau adecvată. Cred că lipsește problematizarea „normalului”
fiindcă autorul e „tras” de valul istoric în care se crease acel „normal”, singurul care este „subiect” în psihologie și
în științele socio-umane (sociologia, economia, politica, filosofia). Să ne uităm mai îndeaproape la acest proces care a
dat psihologiei subiectul său de studiu.

13
 Raționalismul iluminist (sec. 17) dominant până la izbucnirea Romantismului (la finele secolului al XVIII-lea),
definea și descria omul doar în termenii rațiunii logice, științifice, excluzând ideea unei raționalități umane mai largi –
care să includă dorințe, sentimente, valori, experiențe trăite, imaginație, creativitate, chiar necunoscutul (inconștientul)
din noi, deci visul, sau situarea contextuală, relațională a persoanei – toate aspecte recunoscute în Evul Mediu și
Renaștere și pe care Romantismul le-a restabilit definiției a ce este omul. Dar Romantismul „s-a luptat” cu revoluția
industrială și cu ideea despre umanitate pe care aceasta, îmbinată cu raționalismul logicist al Epocii luminilor, o
propunea: anume, omul-mașină, mașină de raționat, de calculat, de cuantificat, de produs și de maximizat profitul
economic al societății, acum industrializate. Știm bine cine a câștigat lupta. Nu misterul uman sau cosmic și nu poezia,
ci forțele de producție, de unde „societatea performanței” de azi, unde indivizii se „autoexploatează” -
am vorbit de asta semestrul trecut, prin opera filosofului Byung-Chul Han. La vremea când se stabilea, deci, ce este și
ce trebuie să fie subiectul uman, „nerezonabilul” sau o rațiune care să includă neobișnuitul personal, acea iregularitate
proprie (de care vă vorbeam tot semestrul trecut), nu putea exista. Această rațiune care nu poate co-exista cu ce nu
poate fi cuprins de logică a creat un „subiect” uman care este chiar subiectul psihologiei (persoana pe care o studiază
ea) definit sub anumite condiții istorice (prezente atunci) astfel încât să aducă profit societății. El trebuie să fie rațional-
logic, ceea ce înseamnă „să poată raționa logicist”, ori cine se considera atunci că poate face asta? Celebrul și
omniprezentul bărbat, alb, din clasa mijlocie – fiindcă cei din clasele joase erau sub-oameni, incapabili de judecată, iar
nobilii nu munceau ca să asigure profitul economic. Non-europenii erau inferiori, nu raționau, cum nu raționau nici
femeile, copiii, bolnavii de toate felurile (mental, somatic), devianții, infractorii, săracii sau cei lipsiți de proprietăți.
Aceștia nu erau „subiectul” uman, al psihologiei. Cădeau pe dinafara umanității. Dar nicio clipă nu a fost investigată
normalitatea normei – de ce este normal ca norma, criteriul de umanitate, să o dea exclusiv bărbatul alb din clasa
aducătoare de profit? Dați-vă seama că metodele științifice consideră „tipul normal”, „subiectul-normă” ca deja dat, ca de
la sine înțeles și măsoară doar variația, dispersia, anormalitatea – astea sunt întrebările științifice. Doar astea.
Explicațiile psihologice se ocupă toate de deviații și nu de explicarea normalului – de ce este acesta normalul și nu
altul? Testele de IQ, de pildă, care o scot pe Rebecca în afara umanității, spun că măsoară inteligența, dar nu spun
ce este inteligența și în baza a ce e considerată inteligență doar ceea ce măsoară ele. Și iată cum psihologia devine un
aparat de normalizare, disciplinare și pedepsire a populației, toate în funcție de un „individ normal” fabricat artificial ca
normal, ca normativ pentru ceilalți, care devin astfel non-indivizi, mai puțin decât indivizi. Artificial cum este, individul
alb și masculin și rațional nu îi reprezintă prea bine nici pe cei care se încadrează în tiparul său, pur și simplu pentru că
tiparul e considerat unitar, necontradictoriu, non-multiplu, nedivers, neproblematic. Care individ este așa?
Scoaterea cămașii de forță a acestor tipare siluitoare ale disciplinei cu care lucrați se poate realiza prin cultura, aceasta
vă eliberează, vă scoate chingile minții. Și fiindcă Romantismul a oferit un alt tip de „subiect” uman, unul mult mai
complet, ca educație a minții și a practicii de psiholog VA scriitorii romantici. germani, englezi, francezi, italieni,
ruși, americani, evident, și români. Cu Novalis, Hölderlin, Bettina von Arnim, Byron, Keats, Shelley ȘI Mary Shelley,
Doamna de Staël, George Sand, Victor Hugo, Leopardi, Ugo Foscolo, Eminescu ȘI Veronica Micle, E.A. Poe, Melville,
Pușkin sau Lermontov și o mulțime de alții din aceste țări, dar și altele (o listă completă ar cere un semestru întreg) aflați
mai multe despre ce poate fi omul decât din 10 manuale de psihologie sau 10 de sociologie. În plus romanticii au fost
primii care au investigat intens inconștientul, visul, nebunia (și nu în maniera patologizantă a psihologilor de azi!) și
primii care au descoperit, tocmai prin aceste explorări, adâncimea, diversitatea și libertatea spiritului uman. Cum vedeți,
în lista de mai sus am inclus doar 5 autoare, dar asta deja vă spune că romanticii oferă un „subiect” mai complet, unul
care are și voce feminină, chiar când adoptă nume de bărbat (ca George Sand și multe altele după ea).
C9. SOCIALIZARE ȘI CONTROL SOCIAL – INSTITUȚIILE TOTALE ȘI INDIVIDUL DISCIPLINAR
Socializarea este procesul prin care un organism biologic devine o fiinţă socială adaptată societăţii umane. Individul
născut în specia umană devine o fiinţă socială, își însuşeşte cunoștințe, valori, atitudini, comportamente necesare
pentru participarea la viaţa socială.
Socializarea primară are loc în copilărie – Mead, ea se încheie cu internalizarea altului generalizat. Copilul
învaţă să devină un membru participant al societăţii internalizând lumea socială, dar acest proces se produce, deși cu o
intensitate mai redusă, de fiecare dată când adultul este iniţiat într-un nou context social sau un nou grup social – aceasta
se numește socializarea secundară și constă în interiorizarea unor sublumi instituţionale sau definite instituțional. Fiecare
din noi se naște într-o societate cu o structură dată, în care anumiți indivizi vor răspunde de socializarea lui, anume alţii
semnificativi. Aceștia sunt impuşi (nimeni nu îşi alege părinţii, bunica, sora mai mare etc.) și odată cu ei și lumea
socială pe care o primește copilul este impusă. Adică, ea este oferită copilului ca o realitate socială obiectivă, ca
singura care este, când de fapt este subiectivă, este o lume filtrată, în care aspecte ale realității sunt selectate în
14
concordanță cu poziția alților semnificativi în structura socială. Un copil sărac va trăi într-o lume diferită de a unuia
bogat, dar şi de a unuia sărac, dar cu altă familie. De citit Berger pe acest subiect.!!
„Lumea copilăriei este cu totul și neîndoilenic reală”, Berger. Datorită inevitabilului relației copilului cu alții
semnificativi, datorită faptului că nu există alternativă, lumea interiorizată în socializarea primară e fermă, deplin reală
și de aceea cel mai greu de clintit. În raport cu realitatea inițială a lui acasă, toate celelalte lumi ulterioare sunt
artificiale, individul se identifică mai slab cu ele, îi sunt mai slab înrădăcinate în conștiință. Gândiți-vă că nimic nu ni se
pare vreodată „ca acasă”: „mâncarea de la mama” (tipic pentru bărbați!), dar la fel cu orele de la școală (copilul nu
trăiește în matematică, odată ce iese din clasă) și la fel cu lumile profesionale interiorizate mai târziu, în socializări
secundare. Acestea, lumile ulterioare, se pot mai ușor distruge, fiindcă tot ce ne dau ele învățăm cu control
emoțional, rațional și chiar identitar – individul este deja un sine atunci când intră într-o socializare secundară. În
schimb, gradul de identificare cu realitatea primar internalizată este maxim fiindcă ea este imediată, dată, inevitabilă și
pre-există sinelui nostru – avem un sine doar pentru că ni-l dă ea. Despre „programele comportamentale” primite
de copil pentru viața cotidiană, despre problemele de consecvență dintre socializarea primară și cele secundare, despre
confirmarea și conservarea cotidiană a realității, despre relația socializării primare și secundare cu situațiile limită –
aspecte discutate la clasă și sprijinite de lectura lui Berger.
Deși pentru dezintegrarea „lumii unu”, cum o s-o numesc aici (lumea/realitatea interiorizată în copilăria timpurie), e
nevoie de şocuri biografice grave, cum ne spune Berger, tot el vorbește de situații și condiții în care se poate realiza o
asemenea transformare, resocializare sau „alternare” a lumilor. Alternarea reia procesul socializării primare, punând totul
pe alte baze, schimbând temelia lumii unu. Pentru ca acest lucru să fie posibil, resocializarea trebuie să poată reproduce
puternica identificare afectivă cu personalul socializator specifică etapei copilăriei, să poată oferi individului o structură
de verosimilitate, cognitivă şi afectivă pentru noua sa lume, să asigure, deci, o bază socială, care să ofere condiţiile,
posibilitatea și „locul” transformării. Prototipul alternării este convertirea religioasă: dacă nu ar exista comunităţi
creştine, musulmane etc. convertirea nu ar avea bazele necesare să schimbe lumea unu a individului. Berger notează că
mecanisme specifice aparatului religios care produc alternarea au fost imitate de instituții laice. Și că „Cele mai bune
exemple pot fi găsite în domeniile îndoctrinării politice și psihoterapiei.” . Iar pentru paralelismul dintre tehnicile
comuniste de spălare a creierului și psihoterapia de grup practicată instituțional în America, Berger trimite la Goffman,
un specialist al controlului social.
Controlul social este unul din conceptele foarte întrebuinţate ale sociologiei și se referă la variatele mijloace folosite
de o societate pentru a genera conformism în rândul membrilor săi. Mecanismele de control social funcţionează în scopul
eliminării persoanelor indezirabile şi al susţinerii celorlalte. Știind aceasta, vă rog să realizați că prezentarea a ce
înseamnă „control social” a început deja, într-o manieră indirectă cu discutarea „faptului social” al lui Durkheim, cu
elementele de sociologie feministă (Simone de Beauvoir), care ne arată că societatea ține într-o cămașă foarte rigidă și
strâmtă rolurile prestabilite de femeie și bărbat (identitățile, funcțiile, acțiunile lor, maniera în care li se pemite să
construiască realitatea socială, economică, politică, familială, profesională etc.), cu sinele social al lui Mead sau sinele-
societate, cu prezentarea istorică a construirii noțiunii de subiect în psihologie și științele socio-umane și, în fine, cu
noțiunile despre socializare oferite de Berger. Să vedem acum de ce ne-a trimis Berger la cartea sociologului canadian
Erving Goffman, Aziluri, pentru paralela spălare pe creier-psihoterapie.
Locurile cele mai potrivite pentru alternarea lumilor sunt numite de Goffman „instituții totale”, spații unde oamenii
sunt izolaţi de restul societăţii pe perioade îndelungate şi se află sub un control şi reguli stricte de comportament: astfel,
comunităţile religioase, unităţile militare, vasele maritime, închisorile, azilele psihiatrice. Se realizează alternarea printr-o
viață de bolnav cronic sau individ cu handicap, prin viața în devianță (criminalii, alcoolicii, drogaţii), prin viaţa în
puşcărie, îndoctrinarea politică, spălarea pe creier, alegerea unei cariere militare, dar și prin psihoterapie oferită
instituțional și în grup. Goffman face o diferențiere între instituțiile totale
care sunt „de serviciu” și unde recrutarea e voluntară și cele unde recrutul sau „internatul” se află acolo fără voia lui. În
primele, internului i se cere doar să respecte standarde de acțiune (a face), iar spiritul sau sentimentele cu care le
împlinește nu sunt o preocupare pentru instituție. Însă, în taberele de spălare a creierului, stabilimentele religioase și
instituțiile pentru psihoterapie intensivă sentimentele private ale internatului sunt avute în vedere – se vor reglate,
modificate, controlate. Supunerea la reguli externe de comportament nu e suficientă. E, dacă vreți, o spălare a sufletului,
nu doar a creierului. Odată admis, individul intră în procese de dezbrăcare de sine și de nivelare, care elimină diferențele
sociale avute de toți în lumea exterioară, înainte de internare. În felul acesta, instituția poate genera identitate proprie,
sinele-instituțional și ralierea la universul propus de ei. Se construiește un sine pentru lumea alternată. Despre câteva din
metodele psihoterapeuților de a crea sinele-alternat am vorbit la clasă și le puteți citi în Goffman (aveți cartea pe skype,
15
pusă de un coleg al vostru). Ele constau, în general, în a întoarce mereu atenția și responsabilitatea dinspre instituție spre
pacient, transmițând un mesaj-tip, care poate fi descris astfel: modelul de om pe care îl cerem noi e fix, e treaba ta să te
potrivești cu el; dacă remarci probleme cu acest model de om, ele sunt problemele tale, nu ale instituției, și tu ești cel care
trebuie să se schimbe, nu noi/instituția. Reașază-ți lumea interioară fără să cauți să influențezi acțiunea actanților
instituționali – care e inflexibilă, inviolabilă și indiscutabilă. Dacă stăm să ne gândim bine, cam așa se petrece și
socializarea primară, nu? Copilul nu este cel care va modifica sau dezvolta regulile societății, el doar trebuie să le
interiorizeze, asume, adopte exact așa cum sunt. La fel se întâmplă în alternare, care schimbă lumea unu cu o altă lume
unu, la fel de dictatorială.
Dar, dacă așa se petrec lucrurile, înseamnă că individul, creat prin sisteme de „disciplină”, de internalizare a unor
reguli care îl fac „social”, este, de fapt, în mod fundamental, un „individ disciplinar”. Aceasta e, într-adevăr, părerea,
precum și termenul, lui Foucault, un alt mare specialist al controlului social. Ideile sale expuse în Puterea psihiatrică ne
duc înapoi la cursul 8. Individul, spune Foucault, a fost construit printr-o tehnologie a puterii creată de burghezie în
procesul de dezvoltare a economiei capitaliste și prin Revoluția franceză. (Iată cum rulăm în aceeași perioadă crucială:
industrializarea, Marx, capitalismul, revoluțiile pentru înlăturarea monarhiilor – întâi cea franceză, apoi cele de la 1848 –
tot atunci și Romantismul).
Foucault- tehnologia proprie puterii este disciplina – prin ea a apărut individul ca realitate istorică (nu abstractă,
filosofică), prin ea burghezia (clasa de mijloc, deci) a constituit individul pentru câmpul forțelor productive și politice.
Acest individ, creat prin tehnologia disciplinei, este „un corp supus”, prins într-un sistem de supraveghere și supus la
proceduri de normalizare – ne zice Foucault.
Sistemele disciplinare clasează, ierahizează, supraveghează și supun – le avem în religie, armată, poliție, școală,
profesii. Făcând asta, puterea disciplinară creează excludere: va exista mereu un reziduu, un inclasabil, inasimilabil, o
persoană care scapă supravegherii și clasificării. Armata disciplinată și cariera militară, unde există supraveghere de la un
cap la altul al parcursului militar, a creat dezertorul. Disciplina școlară a creat debilul mintal, cel care nu se poate supune
ei – cel care nu învață să scrie și să citească (Rebecca) nu e o problemă decât din momentul în care școala urmează o
schemă disciplinară. Bolnavul mental este cel inasimilabil tuturor disciplinelor din societate - el este reziduul reziduurilor.
Sistemele disciplinare sunt forme ale puterii politice, mai scrie Foucault (puteți face în gând legătura cu ce spunea de
Beauvoir despre dominarea prin depolitizare și ce s-ar opune ei: emanciparea socială, care a generat mereu
emancipare feministă). Ele nu creează indivizi, creează funcții – cei din interiorul lor, normalii, indivizii disciplinari
sunt funcții; într-un sistem disciplinar avem funcția-subiect, nu subiecți. Și iată cum ne întoarcem iar și iar la
aceleași realități – discutate prin sinele-societate al lui Mead, prin „subiectul” creat de psihologi și de sistemele
economic-administrativ-politice din secolele 18-19 – individul,Foucault, nu pre- există normalizării, funcției-subiect,
designului dat al unui suflet.
Individul a apărut in interiorul acestora, în interiorul unui sistem politic, pe măsură ce corpul său, „singularitatea
somatică”, a fost supus mecanismelor disciplinare și a devenit purtător al funcției-subiect. „Individul este rezultatul a
ceva ce îi este anterior”, anume a acestui mecanism și a acestor proceduri care transplantează puterea politică în corpul
său. Individul apare când e psihologizat sau normalizat, când funcția-subiect s-a fixat pe corpul lui, astfel supus.
Foucault- nu se poate recupera individul dând la o parte ierarhiile, constrângerile, interdicțiile spre a-l pune pe el în
valoare, fiindcă atunci nu mai găsim acolo niciun individ. El nu pre-există raporturilor de putere care l-au creat. Astfel,
denormalizarea, depsihologizarea, desubiectivarea vor distruge individul ca atare, care apare ca individ doar prin aceste
mecanisme.
NU II PLACE Foucault (poziția sa oarecum extremă)!!!. Nu devenim un sine decât prin puterea disciplinară a
societății, dar nu suntem doar o structură de scheme impuse. Nu ne putem desubiectiva sau depsihologiza până
într-acolo încât să fim doar un subiect pur, și nu și funcția- subiect fiindcă tipare impuse ne creează subiectivitatea, nu
putem exista fără structuri străine care sunt internalizate și pe care le numim apoi „eu”, dar într-o oarecare măsură ne
putem re- așeza, remodela și armoniza structurile primite într-o manieră personală (este ce face Rebecca) sau putem
măcar privi spre ele și fi conștienți că sunt acolo, iar asta e în sine o ieșire din sau o alunecare în afara lor – ceva
transcendent în noi privește spre cușca ce ne-a fost dată ca sine personal și poate înțelege marele vicleșug al societății: ca
să poți să fii, trebuie să fii supus; ca să fii un eu trebuie să fii un non-eu, un „același” generalizat, normalul, realul,
nimeni.

POSIBILE TEME DE EXAMEN!!!

16
1. Temă de gândire: amintiți-vă cum a fost descrisă o problemă socială. Aplicați noțiunile de acolo, sărăciei.
Este ea o problemă socială?)

2. Temă de gândire: este COVID-19 o problemă socială?

17