Personalitatea elevilor.

Temperamentul şi caracterul

Ion Dalinoiu

1.Conceptul de personalitate

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse

situaţii: În schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazând-ul pe P.Fraisse: am putea spune că istoria

psihologiei se confundă(între anumite limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea „Ce este personalitate?” Răspunsurile au fost, uneori, atât de diferite

încât ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă toţi autorii respectivi vorbeau despre acelaşi lucru. Se impune mai întâi să deosebim persoana de

personalitate.

Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul

înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de finisare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim

persoană umană.

Această primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiiţifică a termenului personalitate-categorie, construcţie teoretică- de sensul comun al

acestuia, ca însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu.

O privire generală asupra mai multor definiţii date personalităţii evidenţiază câteva caracteristici ale acesteia(Perro.R.. 1985):

-Globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblu de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte.

Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor şi aspectelor

psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplu unic;

-coerenţa: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anume organizări şi interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii.

Când în comportamentul cuiva apar acte neobişnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu: încercând să explicăm, să înţelegem acţiunile

curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem omu psihologic, este momentul autenticului parteneriat cognitiv, în care respectul

centru care se formează se traduce prin găsirea oportunităţilor care să-l stimuleze şi să-i menţină trează forţa minţii. Unii elevi au această şansă, alţii-nu, şi

nau nici un fel de vină. Esenţial pentru tine ca profesor sau viitor profesor este să ştii dacă poţi şi, mai ales, dacă vrei să intri in acest joc de maximă

răspundere.
 Elementele de psihologie a dezvoltării şi a vârstelor sunt evidenţele necesare celor care, în specialitate aleasă, întrevăd şi posibilitatea profesionalizării

didactice. Nevoia profesorului de raportare şi la oferta ştiinţifică asupra acestor probleme este susţinută, printre altele, de faptul că, în postură fiinţe active

cognitv, deja avem fiecare o teorie naivă asupra acestui subiect (ca şi în altele de altfel).Este obligatoriu să ne confruntăm propria construcţie descriptiv-

explicativă-cursul şi factorii dezvoltării, elevul standard, creativitatea la vârstele şcolii, posibilităţile şi limitele de vârstă şi individuale etc.-cu ceea ce oferă

ştiinţa. Dacă ea ne va confirma propriile observaţii, avem satisfacţia unui ochi pătrunzător şi o bună încurajare în ceea ce facem.

Situaţia opusă este şi ca benefică, fiind un semnal şi o incitare la documentarea complementară. În tot acest joc există, cu certitudine, şi un beneficiar-

elevul nostru.

Întrebări:

1.Definiţi conceptele: fişa de dezvoltare, studiu genetic, criză de dezvoltare,egocentrism.

2.Argumentaţi de ce mediul nu poate di considerat factorul conducător al dezvoltării antogenetice.

3.Comparaţi stadiile dezvolării afective descrise de Fr.Dolto(vezi bibliografia) cu cele propuse de E.Erikson.Asemănări, deosebiri.

4.Prezentaţi şi comparaţi caracteristicile socio-morale ale tuturor vârstelor şcolare descrise.

5.Explicaţi, în baza schemei figurale prezente, diferenţele dintre realismul, optimismul şi scepticismul pedagogic.

Inocenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii. Postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi

al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemete interdependente. De aici rezultă o a

treia caracteristică:

-permanenţa (stabilitatea) temporală: Dacă personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale, acesta generează legi de organizare a căror

acţiune este permanentă. Deşi o persoana se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică.Fiiţa umană are conştiinţă existenţei sale,

sentimentul continuităţii şi identităţii personale, în ciuda transformărilor pe acre le suferă de-a lungul întregii sale vieţi. Aceste trei caracteristici,

globalitate, coereţa şi permanenţă evidenţiază faptul că personalitatea este o structură. Una din definiţiile ce evidenţiază cel mai bine aceste caracteristici

este cea data de Allport:”Perrsonalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice de conduita ale unei persoane prezinta

o anume variabilitate situationale, pe termen lung, observatia ne furnizeaza un cadru relativ stabil, unitar, de asteptare si interpretare, releva anumite

invariante.

Trasatura Psihica este conceptul ce evidentiaza aceste insusiri sau particularitati relativ stabile ale ueni persoane sau ale unui proces psihic.În plan

comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De exemplu, timiditatea este un mod

energetică exagerată etc.Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptivi, dar ele dobândesc în practică şi o valoare explicativă (uneori se ajunge la o

explicaţie autologică: cineva este hiperemotiv pentru că este timid, şi este timid pentru că este hiperemotiv).

La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile ca structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe trăsături (introvertit, extravertit,

ciclotimic etc.).
Trebuie să subliniem, totuşi, că analize foarte fine ale unor comportamente varlate care aparent evideţiaza aceeaşi trăsătură, nu au condus la rezultate

convingătoare.Concluzia generală a fost că, deşi unele din aceste comportamente sunt relativ constante, corelaţiile intercomportamente sunt foarte

neregulate, evoluând în general de la valori medii până la valori mici, nesemnificative.

W Mischel explică aceste neregularităţi considerând că trăsăturile sunt prototipuri, adică un descriu decât proprietăţi tipice sau frecvente în anumite

situaţii. Astfel, oamenii atribuie o trăsătură dacă această trăsătură apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă acestea un sunt generale. Cineva poate fi

calificat ca fiind coleric dacă a fost văzut cuprins de mânie într-o situaţie remarcabilă, chiar dacă acesta un este o constantă a comportamentului său.

Apoi, putem observa că aceeaşi trăsătură are în vedere comportamente care se manifestă în stuaţii foarte diferite de exemplu, a-ţi fi frică de eşec, de boală

sau de cutremur un reflectă în mod necesar aceeaşi componentă a personalităţii.

Cercetări experimentale au demonstrat că atribuirea unor trăsături se face şi în funcţie de motivaţia care, considerăm că justifică manifestările

comportamentală pe care situaţiile o permit. În situaţii simple, obişnuite, toţi putem fi calmi: când însă determinaţii situaţionali sunt foaret puternici,

aceştia declanşează emoţii atât la persoanele puţin anxioase, cât şi la cele colerice: tuturor ne este frică dr război şi de boală.Totuşi, aceste situaţii extreme

vor declanşa emoţii şi mai puternice, uneori incontrolabile, la persoanele nevrotice.

Nevoia de explicaţie şi predicţie i-a făcut pe diverşi cercetători să caute constanţi şi uşor observabili asociaţi unor manifestări de ordin psihologic. Astfel,

au apărut o serie de tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale. Una dintre cele mai cunoscute tipologii este cea propusă de

E.Kretschmer; care descrie următoarele tipuri:

a.tipul picnic- statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate- căruia îi sunt asociate următoarele

trăsături psihice, grupate într-un profil numit ciclotimic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în

relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit mai practic etc.

b.tipul astetic- cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri- căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotinic: înclinaţie spre

abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un

complex de inferioritate etc.

c. tipul atletic- tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată.

Aceste asocieri statistice (care un implică în mod necesar o relaţie cauzală) între caracteristicile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru

cazurile patologice, mai degrabă decât pentru personalitatea normală.

Abordând personalitatea umană dintr-o perspectivă structuralist-stistematică.

G.Allpor apreciază că la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celelalte trăsături.Urmează apoi un grup de

trăsături principale ( 10 -15) caracteristice, relativ uşor de identificat şi, în sfârşit, sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt mai slab exprimate

şi, de aceea, mai grei de identificat ori chiar contestate de cei cărora le sunt atribuite.

Prin urmare, personalitatea te o simplă sumă de trăsături, ci o structură organizată ierarhic. De aceea, pentru a face o predicţie valabilă, important este să

surprindem configuraţia, structura şi trăsătura (trăsăturile) pivot, cele care controlează şi orientează întregul sistem de personalitate.
Noţiunea de factor a fost introdusă în psihologie o dată cu utilizarea, în prelucrarea performanţelor comportamentale, a analizei factoriale. Aplicând

această metodă unor performaţe exprimate numeric (rezultate la teste, note etc.) se poate ajunge la obţinerea unor factori specifici, de grup sau comuni.

De exemplu, dacă notele obţinute de elevi la matematică corelează semnificativ cu cele de la fizică, spunem că aceste performanţe sunt explicate prin

existenţa unui factor comun, în cazul nostru, un mod de raţionament tipic. În baza acestei constatări, putem anticipa că un elev bun la matematică va avea

note bune şi al fizică. În vârful piramidei factorilor se află factorul general (g), identificat de mulţi autori cu inteligenţă.

Cele două modele de descriere a personalităţii, a trăsăturilor şi factorilor, deşi diferite din punct de vedere al informaţiilor de plecare, se aseamănă prin

faptul că ambele încearcă să reducă diversitatea iniţială a datelor ( date de observaţie sau evaluări psihometrice) la un număr redus de dimensiuni- trăsături

sau factori.

În baza acestei asemănări, de foarte multe ori termenii de trăsătură şi factor de personalitate sunt utilizaţi sinonimi.

Există un slab consens cu privire la numărul de factori de personalitate identificaţi, la cele mai bune organizări ale lor sau la cele mai bune denumiri.

Sistemele de trăsături (factori) propuse de diverşi autori variază în conţinut şi complexitate. Cele mai multe sisteme conţin o variabilă având relaţie cu

anxietatea sau stabilitatea emoţională- tendinţa nevrotică: multe conţin variabile referitoare la nivelul energetic sau al activităţilor. Dominanţa şi

sociabilitatea sunt de asemenea prezente. Unele din aceste trăsături vor fi prezente în secţinea referitoare la acracter.

2. Descrierea şi explicarea personalităţii de pe poziţii teoretice diferite

Atât modelul trăsăturilor, cât şi al factorilor au în mod evident valenţe descriptive (prezintă un rezumat al diversităţii datelor comportamentale fie în baza

semnificaţiei comune, fie a corelaţiilor statistice dintre ele) şi mai puţin explicative.

De cele mai multe ori explicaţiile sunt construite în termeni biologici sau psihosociali. Din această perspectivă- a principiilor metodologico-explicative-

majoritatea teoriilor personalităţii pot fi circumscrise următoarelor orientîri (Golu, M.. 1993): biologistă, experimentalistă, psihometrică şi socio-culturală

şi antropologică.

Fără a intra în analiza detaliată a teoriilor personalităţii, evidenţiem doar câteva din principiile de bază ce fac ca una sau alta din aceste teorii să fie

circumscrise orientărilor menţionate. Astfel, orientarea bilogistă circumscrie şi subordonează întreaga organizare psihocomportamentală a omuluii

structurii lui morfofuncţionale, accentuiază rolul motivelor biologice şi supralicitează experienţa timpurie-pre-şi postnatală- în devenirea ulterioară a

personalităţii, construind explicaţiile în termenii unor trăsături considerate primare: dependenţa, agresivitatea, sexualitatea etc.

Necesitatea abordării experimentaliste a personalităţii a fost explicit formulată de Stanford (1963) : “Studiul personalităţii, studiul modului în care

oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat: fiecare persoană este deci unică. Dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi

generale. Din această perspectivă, diverse teorii au abordat, îndeosebi procesele de învăţare, procesele percepţiei (recepţia selectivă şi interpretarea

evenimentelor externe) şi procesele cognitive superioare (implicate în decizie şi orientare spre scop).

Orientarea psihometrică se centrează pe studiul trăsăturilor experimentabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei

situaţii. Deşi multe teorii privesc trăsăturile ca variabile dispoziţionale. În general, nu se minimalizează rolul determinanţilor situaţionali ai

comportamentului. Teoriile aparţinând acestei orientări au fundamentat alcătuirea unui număr mare de tehnici şi instrumente de măsură- scale, chestionare,
inventare şi probe proiective-care facilitează rezolvarea mai rapidă a sarcinilor de psihodiagnostic în clinică şi în activitatea de orientare şcolară şi selecţie

profesională.