Opinie publică și comunicare

Curs 3
 Modelul tridimensional de formare a opiniei publice –
dimensiunea psihologică

• Modelul tridimensional al opiniei publice explica formarea opiniei publice

în mod stadial, prin trei etape succesive.

• Irving Crespi propune în 1997 acest model explicativ, pe care l-a preluat și
psihosociologul roman Septimiu Chelcea (Opinia publică. Strategii de
persuasiune și manipulare, 2006, pp. 55-85):
1. cum se formeaza si cum se schimba opiniile individuale – dimensiunea
psihologica
2. cum aceste opinii individuale devin opinie publica – dimensiunea
psihosociologica
3. cum OP influenteaza guvernarea – dimensiunea sociologica
 1. Cum se formeaza opiniile la nivel individual

• Nu exista opinii fara obiect, dar nu orice obiect generează opinii

• Opiniile apar ca raspuns la un stimul social (fenomen social, persoana,

grup)

• Intelegerea caracterului rational al opiniilor:

1. opiniile au de a face cu o problema controversata si
2. opiniile pot fi justificate rational.

Oamenii sunt ființe raționalizatoare, și nu raționale. De ex.:

Rolul intrebarii ”De ce?” din anchete: Se obtine doar justificarea publică
a comportamentelor si alegerilor, dar nu si motivul real al al acestora
 Psihologia cognitiei sociale

• Formarea opiniei la nivel individual se poate explica prin două tipuri de

teorii: teoriile cogniției sociale (”omul de stiinta ingenuu” și ”leneșul
cognitiv”) și teoriile atribuirii (”cauzalitatea fenomenologică”, ”inferența
corespondenței” și ”covarianța”).

• Teza de baza a teoriilor cognitiei sociale: oamenii judeca evenimentele si ii

percep pe ceilalti, ca si pe ei insisi, pe baza unor teorii implicite. Aceste
teorii le permit sa isi justifice actiunile dar si sa identifice cauzele
comportamentelor celorlalti.
1. Omul de stiinta ingenuu (Chapman 1967)
- este numita si teoria micului savant sau a savantului naiv
- implică asumptia că, oamenii, in viata cotidiana, caută cauza fenomenelor, asemenea
savantilor
- ... însă oamenii nu gândesc logic, ci apeleaza la sofisme, ceea ce determina si erori
- oamenii cauta informatii care sa le confirme opiniile si ignora informatiile contrare
- odata ce opinia este formata, omul are tendinta de a o pastra nemodificata, in ciuda
unor dovezi intemeiate – este teoria care sta la baza calomnierilor

2. Teoria lenesului cognitiv

- asumptia de baza: oamenii au capacitati cognitive limitate, pe care le utilizeaza cu
economie, si recurg la scurtaturi (euristici) in judecatile si inferentele pe care le fac
- rolul euristicilor = de a face rapid inferente, care nu sunt neaparat corecte
- necesitatea euristicilor = omul este expus unei multitudini de informatii din mediul
inconjurator, pe care nu le poate prelucra in timp util
- se selecteaza informatiile cele mai relevante pentru a lua decizii / a forma opinii.
Selectia este influentata de tipul stimulilor la care omul este expus
- selectia se face pe baza unor filtre, numite scheme = structuri de cunostinte care
simplifica si organizeaza informatiile despre persoane, grupuri umane sau
caracteristicile acestora
- ne formam opiniile pe baza schemelor pe care le avem
Schema (autoare Susan Fiske, Patricia Linville 1980)
- tipuri de scheme: scheme persoana, despre noi insine, scheme rol, scheme
cauzale, scheme evenimente.
- Exemplu schema-persoana: presedinte de țară (setul de asteptari
comportamentale legitime din partea persoanelor cu un anumit status)
- Exemplu de schema-rol: profesor sau student
- Exemplu schema-eveniment: biroul. Exemplul acestei scheme este în materialul de
seminar.

• Erori in folosirea schemelor

- eroarea supraincrederii = oamenii exagereaza increderea pe care o au in
corectitudinea judecatilor lor. Cu cat problema asupra carora oamenii se pronunta
este mai complexa, cu atat supraincrederea lor este mai mare
- eroarea supraincrederii esantionului – de ex. Deși județele au populatie diferită
numeric, avem tendința de a considera că un procent de 70% (atunci când îl
raportăm numeric) este identic indiferent de județ.
 Teoriile atribuirii - Fritz Heider 1958

Acestea ne permit sa explicam comportamentele noastre si pe ale altora pe

baza relatiilor de cauzalitate pe care le stabilim intre diferite elemente si
evenimente din campul psihologic
La baza acestei teorii se află ideea conform căreia oamenii au o nevoie
înnăscută de a explica, înţelege şi anticipa evenimentele pe baza propriilor
cogniţii. Conform teoriei atribuirilor, nevoia fiecărei fiinţe umane este
aceea de a-şi explica acţiunile în funcţie de cauzele percepute.
Heider a spus că noi toți ne comportăm ca nişte savanţi amatori în diverse
situaţii sociale. Cel mai adesea, noi susţinem că o persoană acționează în
baza predispozițiilor sale interne sau a forțelor externe... dar nu a ambelor.
O atribuire este o desemnare a responsabilităţii. Este (în esență) o analiză
cauză-efect a comportamentului. După cum a subliniat Heider, de obicei
vom explica comportamentul într-unul din urmatoarele două două
moduri: prin cauze interne sau externe. Noi atribuim comportamentul
persoanei sau situației.
Notiuni de bază folosite in teoria atribuirii:
- Actor – cel care se afla in campul perceptiei noastre
- Observator – cel care percepe
- Inferenta – procedeu mental prin care individul ajunge la concluzia că,
dintre mai multe posibile cauze ale unui comportament, una anume este
raspunzatoare de producerea acestuia. In urma procedeului inferențial
ajungem sa atribuim o cauză comportamentului altei persoane, sau chiar
propriului comportament (vorbim deci, atat despre heteroatribuire, cat si
despre autoatribuire).
- Atribuire interna – când considerăm ca individul a fost determinat din
interior (de dispozitiile, de trasaturile sale) sa realizeze un anumit
comportament.
- Atribuire externa – atunci când considerăm ca un comportament al
actorului este determinat din exterior, de catre situatie.
Teoria cauzalitatea fenomenologica (Fritz Heider, 1958)
1. oamenii au tendinta de a considera fenomenele ca fiind stabile, predictibile si controlabile
2. intre cauzele personale si cele comportamentale exista o distinctie clara
3. cand fac inferente cauzale asupra comportamentelor, oamenii au predilectie pentru luarea in
considerare a dispozitiilor persoanale
Critica teoriei: exista o delimitare prea categorica intre atribuirile interne si cele externe.
Exemplu cu explicarea notelor luate la un examen de propria persoană, dar și de un coleg

Teoria inferenței corespondenței (Jones si Davis, 1965)

• O inferenta este o deductie. De ce corespondență? – pentru că încercăm sa deducem din
actul comportamental daca el corespunde unei dispozitii personal stabile a actorului, sau
comportamentul este accidental.
• Oamenii realizeaza inferente bazandu-se pe trei categorii de factori / conditii:
1. actorul social sa fie constient de efectele actiunii sale
2. actorul sa aibe capacitatea de a realiza respectiva actiune
3. actorul sa aibe libertatea de alegere
Conceptele de bază ale teoriei: efecte noncomune, comportamente indezirabile. Dacă observăm
un efect noncomun (și indezirabil) la o persoană, avem tendința de a ne forma o opinie
despre acea persoană doar pe baza efectului noncomun, ignorând posibilele efecte comune
pe care le cunoaștem despre respectiva persoană.
Exemplu: submarinul Kursk și atribuirea președintelui rus Vladimir Putin a caracteristicii de a fi
rece, nemilos și puțin preocupat de poporul său.
Teoria covariatiei (Harold Kelley, 1967)

Daca modelul anterior descrie felul in care oamenii fac inferente despre dispozitiile personale pornind
de la comportament, acest model mai ia in discutie un factor – situatia. Conform autorului, oamenii
fac atribuiri folosind un principiu al covariatiei: - daca un factor (optimismul) determina
comportamentul (zâmbitul), atunci el este prezent de cate ori comportamentul se produce si absent
cand nu se produce.
Principiul covariatiei se aplica atunci cand informatia provine din observatii repetate, derulate într-un
timp îndelungat. Atunci, observatorul va grupa informatia in trei categorii :
1. Informatie consensuala. Aceasta provine de la comportamentul unor persoane diferite aflate in
aceeasi situatie, sub influenta aceluiasi stimul. Se refera la uniformitatea comportamentelor.
2. Informatia distinctive: specificitatea. Este proprietatea comportamentului observat de a fi
caracteristic numai unei anumite persoane.
3. Informatia consistentă. Se refera la comportamentul unei singure persoane, in prezenta unui singur
stimul, dar de-a lungul timpului, in situatii diferite.

Conjugarea acestor trei tipuri de informatii, crede Kelley, il conduce pe observator la inferarea in
termeni de dispozitie sau de cauzalitate externa.
Exemplu: atribuirea către fostul președinte Ion Iliescu a calitații de a fi optimist, pe baza observațiilor
repetate asupra comportamentului său (zâmbitul) în situații de interviu.

Erorile de aribuire. Putem vorbi despre o eroare de atribuire atunci cand observatorul distorsioneaza in
mod sistematic un proces corect de atribuire prin subestimarea sau supraestimarea factorilor
cauzali reali.
Numim eroare fundamentala de atribuire (Lee Ross, 1977) tendinta de a supraestima in explicarea
comportamentului unei persoane factorii interni, dispozitionali, in defavoarea celor externi,
situationali.