Simbolica este înteleasa ca o hermeneutica, o filozofie a interpretarii, o forma de interpretare

permanenta a existentei pe baza semnelor pe care indivizi, grupuri, societati, civilizatii le lasa în urma.
Simbolica îsi propune sa descifreze un cod de semne naturale pe baza carora sa întemeieze noi
semnificatii. Astfel, conceperea, judecarea, rationamentul pun în evidenta noi moduri de semnificare,
noi acceptiuni, noi expresii, generând astfel o simbioza între etic si estetic, între rational si emotional.

Dupa cum arata si numele, simbolica tine în primul rând de simboluri. De aceea, pentru o mai buna
acomodare în cadrul perspectivei simbolice, în general, si a simbolicii politice, în particular, este necesar
a se pune în evidenta mai întâi câteva caracteristici generale ale componentelor lor primare, în primul
rând a simbolurilor si semnelor - precum si a conditiilor care explica aparitia si sensurile lor – toate
acestea încorporate cadrului mai larg al hermeneuticii

Etimologic si la origine, simbolul este un semn de recunoastere alcatuit din doua jumatati
complementare ale aceluiasi obiect. În sens mai larg, denumeste o entitate, un concept, un obiect, o
persoana sau o povestire care întruchipeaza o alta entitate, în virtutea unei analogii esentiale sau a unei
conventii arbitrare

În teoria simbolurilor pe care a dezvoltat-o, Tzvetan Todorov defineste simbolul ca o relatie între
gândire, suportul si lucrul evocat. Aceasta structura se reflecta la nivelul fenomenalizarii verbale în
distinctia dintre „a spune” si „a lasa sa se înteleaga”, ceea ce implica doua moduri de receptare: unul de
întelegere (logosul) si unul de interpretare (mitosul). Limbajul logotetic (tehnic) este important doar ca
suport pentru limbajul mitotic. Acesta din urma este fundamental, pentru ca el concentreaza întreaga
expresie culturala a civilizatiei. Aceasta diferentiere reprezinta însusi obiectul hermeneuticii, obiect care
se înfatiseaza „sub forma unei opozitii între doua regimuri de limbaj, direct si indirect, clar si obscur,
logos si mythos, si, în consecinta, între doua moduri de receptare, întelegerea pe de o parte,
interpretarea pe de alta parte.”

Orice experienta umana care ajunge la nivelul exprimarii ei prin limbaj, ca urmare a apelului la semne,
capata în felul acesta un sens (baza tuturor actelor de întemeiere) si, deci, devine reala. Mijlocirea prin
semne reprezinta formula prin care experienta umana se transforma în experienta fundamentala prin
expresia semnificativa a sinelui. Mijlocirea prin simboluri se refera la expresiile cu dublu sens pe care
culturile traditionale le-au imprimat elementelor primordiale ale cosmosului, dimensiunilor si aspectelor
acestui cosmos. Un exemplu: axis mundi, care este un element inteligibil pentru toate culturile. Aceleasi
simboluri pot sa aiba mai multe sensuri, dar ele nu se modifica vreodata în sens fundamental, ci doar
expresiile acestora, adica formele lor de manifestare. În functie de aceste diferente în manifestare,
exista simboluri proprii unei singure culturi si exista simboluri acceptate în întreg spatiul uman.

Mijlocirea prin text este mai limitata decât celelalte doua forme de mijlocire, dar mai puternica în
intensitate, pentru ca textul are posibilitatea de a codifica si decodifica în acelasi timp. Textul da
permanent perspectiva coerentei si în acelasi timp se lasa interpretat, generând interpretari multiple.
Analiza textelor si nu a simbolurilor este ceea ce-si propune hermeneutica contemporana, considerând
ca orice text este o expresie de manifestare a fiintei.

Simbolul nu poate fi gândit în afara semnului, el se bazeaza pe semn, dar între ele exista diferenta.
Semnul, considera Luc Benoist, este un „termen generic având la baza medierea. Defineste orice
manifestare, indiferent de natura ei, înteleasa sau nu, naturala sau conventionala, ce poate fi
interpretata ca relevând existenta uni alt fenomen, adesea nemanifestat si care uneori nici nu poate fi
manifestat dar aceasta lipsa provizorie de interpretare nu implica existenta semnelor fara semnificatie,
fapt ce-ar fi contradictoriu

Pentru definirea si o descrierea semnului, Tzvetan Todorov aduce în discutie teoria semnului enuntata
de catre Sfântul Augustin în lucrarea Despre dialectica, lucrare scrisa în 387. Todorov ia în considerare
doua fraze cu caracter de definitie pentru semn. Prima este: „ Un signe est ce qui se montre soi-meme
au sens, et qui, en dehors de soi, montre encore quelque chose a l’esprit. Parler, c’est donner un signe a
l’aide d’un son articule”. (Un semn este ceea ce se arata a fi el însusi, si care, dincolo de sine, are si o
contributie spirituala.. A vorbi înseamna a atribui un semn cu ajutorul unui sunet articulat”). Aceasta
definitie comporta mai multe particularitati. În primul rând, evidentiaza aparitia unei proprietati a
semnului care va juca ulterior un rol important: este vorba despre o anumita „non-identitate a semnului
însusi, bazata pe faptul ca semnul este la origine dublu, este sensibil si inteligibil”. Pe de alta parte,
afirma faptul potrivit caruia „cuvintele nu sunt decât o specie a semnului”.

Toate semnele sunt percepute ca indicând lucrul, „realul”, în masura în care exista un consens la nivelul
reprezentarilor asupra acestor semne. Consensul este cel care instituie adevarul, realitatea. Si tot
consensul este acela care conditioneaza crearea permanenta de semne, în ordine a asigura existenta
semnificativa a oamenilor, si, pe cale de consecinta, a asigura de fapt renasterea permanenta a
simbolurilor, prin reîncarcarea semnului cu simbol.

La nivelul relatiei semn-simbol, potrivit unei vechi teorii, diferenta este data de „caracterul inepuizabil al
simbolului”, pe de o parte, si de „caracterul clar si univoc al semnului”, pe de alta parte; sau, caracterul
direct al semnului în raport cu caracterul indirect al simbolului. Semnul este o expresie a simbolului si
niciodata invers. Relatia dintre simbol si semn consta în aceea ca simbolul reprezinta „o imagine
conceptuala, în timp ce semnul este doar un suport pentru aceasta imagine, având rolul de
conventie”.(Todorov). Si pentru ca tin de conventie, semnele sunt create în permanenta, contribuind în
felul acesta la transformarea simbolurilor, adica la dinamica expresiilor simbolice. Relatia prin care se
defineste simbolul presupune o operatie de semnificare, a semnifica înseamna „a asocia o substanta de
orice natura cu o imagine mentala, cu un concept”

Simbolul presupune un exces de semnificat, ceea ce creeaza spatiul favorabil aparitiei interpretarii, dar
nu neaparat si al explicarii, sau ceea ce se constituie în diferenta dintre sens si semnificatie. În cazul unui
text, de exemplu, sensul se refera la ceea ce autorul a vrut sa spuna prin utilizarea unei înlantuiri
particulare de semne, în timp ce semnificatia desemneaza „o relatie între acest sens si o persoana, sau o
conceptie, sau o situatie, sau orice alt lucru imaginabil”. Semnificatia este conditionata de aparitia unui
context.

Pornind de la acest din urma aspect, se explica si una dintre functiile expresiei simbolice, sau functia sa
„externa”: „sensul simbolicului rezida în raportul dintre simbol si utilizatorii sai, producatori sau
consumatori; putând alege între a se servi sau nu de el, acestia l -au preferat, datorita avantajelor
suplimentare pe care le ofera simbolul: existenta simbolului rezida asadar în efectele sale”. ”(Todorov)
Functia simbolica nu este restrânsa la cazuri particulare, ci este un principiu cu aplicabilitate universala
care înglobeaza întregul domeniu al gândirii umane. „Aplicabilitatea universala, datorita faptului ca orice
lucru are un nume, este una dintre cele mai mari prerogative ale simbolismului omenesc. Dar nu este
singura. Mai exista alta caracteristica a simbolurilor care o acompaniaza si o completeaza, si formeaza
corelatul ei necesar. Un simbol nu este numai universal, ci si extrem de variabil

Mai mult decât atât, simbolismul se caracterizeaza printr-o ambivalenta esentiala, „caci orice simbol e
susceptibil de cel putin doua interpretari opuse care trebuie sa se uneasca pentru a obtine sensul lui
complet” (Luc Benoist), iar între aceste doua interpretari opuse exista o infinitate de interpretari
nuantate.