Viața cotidiană ca spectacol - Erving Goffman

Erving Goffman a dezvoltat o nouă paradigmă, cunoscută sub numele de perspectiva

dramaturgică, în cadrul căreia viața cotidiană este privită ca un spectacol de teatru. Una dintre
cele mai cunoscute opere ale sale este „Viața cotidiană ca spectacol”.

Comceptele utilizate de Goffman au o componentă dramaturgică: audiența reprezintă oamenii

care observă comportamentul celorlalți, rolul este reprezentația furnizată de aceștia pe
parcursul vieții lor,iar scenariul se referă la comunicarea dintre oameni.

Performările

Performarea reprezintă toată activitatea desfășurată de un individ în fața unui grup, având și o
influență asupra lui.

Opera începe cu prezentarea a ceea ce înseamnă a juca un rol în societate, distingându-se două
ipostaze. Prima ipostază este cea a omului sincer, unde personajul pune în scenă o realitate
sinceră. Individul are un scop bine definit, acela de a performa în beneficiul oamenilor. Tot în
această parte se afirmă că doar sociologii sau cei complexați social s-ar putea îndoi de
veridicitatea acțiunilor individului.

Cea de-a doua ipostază este cea a individului cinic care amăgește publicul. El nu crede în
actul său sau în ceea ce audiența crede despre acesta. Totuși, un individ își poate amăgi
publicul și pentru ceea ce consideră el a fi binele acestuia ( de exemplu: efectul placebo indus
de doctori).

O idee sinceră a unui performer se poate transforma ulterior în cinism din cauza influenței
unor factori externi asupra performanței. Cinismul este utilizat și pentru a pune o barieră între
”eul profund” și contactul cu publicul; astfel individul se va afla mereu între două ipostaze:
ceea ce crede că este sincer și cinismul afișat în relațiile cu publicul. Există ,de asemenea, și
un punct de tranziție între sinceritate și cinism ce este „întreținut în virtutea unei anumite
autoamăgiri”.

Fațada

Fațada reprezintă „echipamentul expresiv standardizat” realizat cu intenție sau fără de către
individ. Se pot distinge două părți standard ale fațadei. Prima este scenografia ce reprezintă
partea de decor, recuzita necesară pentru desfășurarea activității umane. Cea de-a doua este
fațada personală ce reprezintă echipamentul expresiv al scenografiei (statutul social,
îmbrăcămintea, caracteristici legate de sex, vârstă, rasă, expresii faciale). Acesta se împarte în:
înfățișare ( stimuli ce informează cu privire la statutul social) și atitudine ( stimuli de
avertizare asupra rolului pe care performerul urmează să-l joace).

Autorul afirmă faptul că fațadele sunt selectate de performer și faptul că unele rutine pot
folosi aceeași fațadă.

1
Realizarea dramatică

Reprezintă ceea ce individul vrea să transmită publicului. Autorul afirmă faptul că această
dramatizare poate constitui o problemă în anumite cazuri ( spre exemplu:comportamentul
asistentelor dintr-o secție de chirurgie; percepția pacienților față de acestea).

Idealizarea

Autorul introduce distincția dintre activitățile ce au loc pe scenă și cele care se petrec în
culise.Pe scenă oamenii se arată într-o lumină favorabilă, își adaptează comportamentul în
funcție de așteptările celorlalți. Pentru a se integra mai ușor în societate indiviziul tinde să
ofere informații selective despre propria persoană. Atunci când se prezintă în fața celorlalți,
actul său exemplifică și încorporează valori, comportamente acceptate de societate. Există și o
idealizare negativă, un exemplu fiind dat de studentele din America care își minimalizau
inteligența, aptitudinile în prezența unor băieți eligibili. Prin urmare, individul oferă o fațadă
idealizată, bazată pe stereotipuri pentru a avea succes în fața publicului.

Un performer tinde să ascundă activitățile, motivele care nu se potrivesc cu imaginea sa

idealizată.

Menținerea controlului expresiv

Publicul poate observa anumite aluzii minore ca semn a ceva important legat de performanța
sa. În acest caz, publicul se poate îndoi de veridicitatea actului. Publicul poate înțelege greșit
aluziile sau poate interpreta necorespunzător faptele sau gesturile performerului.

Denaturarea

Tendința publicului de a interpreta semnele și aluziile în mod incorect îl determină pe individ

să acorde o mai mare atenție modului în care acționează în fața acestuia. Pentru public este
firesc să considere că impresia lăsată de performer este adevărată sau falsă, valabilă sau
mincinoasă, naturală sau contrafăcută, astfel, acordăm mai multă atenție acelor trăsături mai
greu de manipulat. Acesta se gândește la discrepanța dintre aparențele cultivate și realitate .

Atunci când ne întrebăm dacă impresia lăsată este adevărată sau falsă ne întrebăm ,de fapt,
dacă performerul este autorizat sau nu să ne transmită acea performare. Când aflăm că o
persoană este un escroc sau un impostor, descoperim că el „nu avea dreptul să joace partitura
pe care o juca.”

Mistificarea

O performare ascunde anumite lucruri și le accentuează pe altele. Menținerea distanței sociale

reprezintă o modalitate prin care se poate menține și insufla publicului o teamă respectuasă,
acesta fiind ținut într-o stare de mister cu privire la performer.

Realitate și contrafacere

2
Există două concepții asupra comportamentului unui individ: performarea reală și cea falsă
( cea a fabricanților de impresii). Autorul afirmă din nou că, pentru unii indivizi realitatea
performată reprezintă o realitate generală.

Sistemul social are toate ingredientele unui spectacol de teatru: un actor joacă pe scenă sau în
spatele acesteia, se folosește de o recuzită, acțiunile pe care le desfășoară sunt urmărite de un
public, dar în același timp și el reprezintă o audiență pentru spectatori, rolurile fiind
interșanjabile, fiecare individ poate fi atât actor, cât și spectator într-un moment al vieții lui.