Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

Conceptul de politic la
Platon şi Aristotel

Teză de licenţă

Coordonator:
Prof. Dr.

Student:
Moţoiu Ionuţ

Cluj -Napoca
2008

1
 Cuprins

Plan lucrare Conceptul de politic la Platon şi Aristotel (plan provizoriu)

Introducere.

Capitolul I
1. Mediul de formare filosofică a lui Platon.
2. Sistemul filosofic platonician.

Capitolul II. Conceptul de politic la Platon.

1. Conceptul politic in ,,Omul Politic’’

2. Conceptul Politic in ,,Republica’’

Capitolul III
1. Aristotel – sau filosofia în slujba polis-ului.
2. Filosofia politică a lui Aristotel.
Capitolul IV
Conceptul de politic in filosofia aristotelică.
1) Definirea si sensul politicului in ,,Politica’’
2) Doctrina politica in ,,Etica Nicomahica’’
Capitolul V
1. ,,Disputa’’ dintre ucenic şi maestru: Platon versus Aristotel.
2. Receptarea celor două sisteme filosofice de către modernitate.

Concluzii
Bibliografie
Curriculum vitae
Declaratie

2
 Introducere

Întotdeauna am considerat că o lucrare de ampolarea unei licenţe trebuie

tratată cu maximă responsabilitate, mai ales că ea reprezintă expresia pregătirii mele
în sfera disciplinei alese. Evident că tema pe care mi-am propus să o tratez este una
care, pe mine, personal, m-a frământat de-a lungul anilor de facultate când, studiind
cu Domnul Profesor Vasile Boari, am hotărât că la sfârşitul anilor de facultate voi trata
ca subiect de licenţă tema: Conceptul de politic la Platon şi Aristotel. Fiind acceptat
de către Domnia sa, am făcut demersurile pentru a concretiza această temă într-un
subiect de mărimea şi exigenţele unei lucrări de licenţă.
Mărturisesc că la alegerea temei m-am lăsat călăuzit de pasiunea pe care o am
pentru studierea a tot ceea ce ţine de sfera politicului, mai ales că, acest concept în
sine îşi are originea în vechea civilizaţie grecească, unde s-a dezvoltat şi s-a
concretizat în diferite sisteme politice, mai mult sau mai puţin favorabile pentru
mulţimea dominată. Conceptul de politic este unul destul de amplu şi pentru a-l
înţelege este nevoie de cunoştinţe suplimentare din sfera politicului. Avantajul aceste
lucrări este reprezentat de faptul că, pe parcursul ei, eu mi-am propus să tratez numai
modul de gândire al celor doi mari filosofi ai antichităţii: Platon şi Aristotel, acest
demers ajutându-mă să mă limitez strict la cele două moduri de gândire filosofică.
Pentru acest lucru voi folosi operele definitorii ale celor doi: Politica lui
Aristotel şi Republica lui Platon; evident şi alte opere care tratează pe cei doi mari
filosofi, aici referindu-mă la explicaţiile şi analizele făcute pe marginea acestui
concept.

3
 Capitolul III.

1. Aristotel sau filosofia în slujba polis-ului

Pentru că în continuarea lucrării voi aminti despre Aristotel şi propriul său

sistem filosofic, este necesar ca să amintesc câteva lucruri legate de cel care a fost
unul dintre marii filosofi ai Antichităţii greceşti, sistematizator al unui sistem filosofic
propriu, spirit enciclopedic şi fondator al şcolii peripatetice.
Se naşte la Stagira1 un oraş în peninsula Calcidică din nordul Mării Egee, în
anul 384 î. Hr. tatăl său, Nicomah, a fost medicul personal al regelui Macedoniei,
Midas al II-lea, bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis,
provenea dintr-o familie aristocrată. Rămas orfan de mic, Aristotel îşi petrece primii
săi ani în localităţile Stagira şi Pella, pentru ca, la vârsta de 17 ani să intre în
Academia lui Platon unde rămâne pentru a-şi desăvârşi studiile şi, ulterior, pentru a
preda ca profesor, activitate ce o va desfăşura vreme de aproape 20 de ani. „Platon şi
Aristotel sunt cei mai importanţi gânditori pe care i-a dat Antichitatea greacă. Prin ei,
filosofia greacă a urcat pe cea mai înaltă treaptă pe care dezvoltarea sa a putut-o
atinge în lumea antică. Cei doi sunt legaţi printr-o relaţie de la magistru la discipol şi
aproximativ 20 de ani, din 367 î. Hr. până în 348 î. Hr., când Platon moare, Aristotel a
stat în Academie ca discipol în preajma celui care a scris profundele pagini de gândire
social-politică din Republica sau Legile”2. În 343 î. Hr., este chemat la curtea lui Filip
al II-lea3, în localitatea Pella, pentru a desăvârşi educaţia tânărului Alexandru, cel ce
va fi cunoscut ca Alexandru cel Mare. În 340 î. Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru
mult timp. Pacea impusă cetăţilor greceşti de către Macedonia lui Alexandru, i-a dat
posibilitatea lui Aristotel să revină la Atena unde a înfiinţat propria lui scoală, vestita
şcoală peripatetică ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de
treisprezece ani şi îşi va continua cercetările. În 323 î. Hr., odată cu moartea lui

1
Acad. Gheorghe Vlăduţescu, Istoria Filosofiei în texte alese, Ed. Paideia, 2004, p. 89.
2
Vasile Muscă, Aristotel sau filosofia în slujba polis-ului, în lucrarea Filosofia politică a lui Aristotel,
Polirom, 2002, p. 75.
3
Acad. Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 89.

4
Alexandru cel Mare, la Atena a izbucnit vechea duşmănie faţă de macedoneni, situaţie
conflictuală care l-a forţat pe Aristotel să se refugieze la Chalkis, în insula Eubeea,
unde moare un an mai târziu, în 322 î. Hr.
Succesorul său, la şcoala aristotelică va fi Theofrast, cel mai bun discipol al
său.
Această scurtă biografie4 pe care am prezentat-o despre Aristotel, nu înseamnă
că şi viaţa sa a fost lipsită de importanţă. Filosoful grec rămâne pentu istoria de mâine
un reper în ceea ce înseamnă cultura universală, făcându-se referiri la el şi la opera sa
de-a lungul timpului.
Evident că multe dintre ideile sale filosofice au luat naştere ca urmare a
realităţilor şi conjuncturilor epocii respective în care a trăit. Studiind şi practicând
filosofia, Aristotel nu face decât să prezinte lumii întregi realitatea în care trăiau
oamenii şi spiritul epocii antichităţii greceşti.
Titlul acestui capitol5 scoate în evidenţă faptul că şi Aristotel, alături de alţi
filosofi din vremea sa, creează un sistem filosofic propriu care să fie în folosul
mulţimii, a poporului, în definitiv, în folosul cetăţii. „Existenţa cetăţii însoţeşte
aproape întreaga istorie a filosofiei greceşti. Mai cu seamă pentru perioadele de
început şi de deplină maturitate ale acesteia, adică cea presocratică şi cea clasică,
polis-ul, cetatea greacă, a oferit cadrul social-politic în care s-au petrecut toate
evoluţiile principale ale gândirii greceşti. Apariţia cetăţii şi naşterea filosofiei
constituie rezultatul final al unor procese care, deşi s-au produs în planuri diferite, cel
social-politic, respectiv cel intelectual, au urmat aceeaşi direcţie progresistă de
dezvoltare. Consecinţa acestor procese de dezvoltare a constituit-o şi într-un caz, şi în
celălalt, un fenomen de ruptură care s-a soldat cu eliberarea unei noi forme de viaţă
din încorsetările trecutului”6.
Cetatea şi filosofia vor convieţui multă vreme, pentru că mult timp filosofia se
va scrie în cetate, deşi cele două realităţi vor avea destine diferite. „Filosofia şi cetatea
se vor mişca fiecare pe propria linie evolutivă, însă într-un fel în care între ele va
exista cea mai strânsă legătură: cetatea, cu toate procesele social politice ce au avut
loc în cadrul ei, a oferit un bogat material de fapte şi întâmplări ca temă de meditaţie
pe seama gândirii filosofice, a cele social-politice în primul rând, după cum ideile

4
Pentru o prezentare succintă, concisă vezi Ibidem, p. 77-78.
5
Preluat din studiul lui Vasile Muscă, Aristotel sau filosofia în slujba polis-ului, în lucrarea Filosofia
politică a lui Aristotel, Polirom, 2002, p. 73.
6
Ibidem, p. 73.

5
acesteia din urmă, prin puterea lor de influenţă, vor marca devenirea evenimentelor
din domeniul cetăţii....În timp ce pe linia de evoluţie proprie, filosofia greacă îşi va
atinge apogeul abia prin sistematica totalizatoare a lui Aristotel, pe propria sa linie,
evoluţia cetăţii se opreşte încă de pe vremea lui Platon, iar în timpul lui Aristotel, ea
cade pradă unei crize ce se va dovedi, în cele din urmă, fără nici o soluţie de ieşire”7.
Dacă polis-ul grecesc al antichităţii suferă reale transformări, într-un sens de
regres total, filosofia cunoaşte o cu totul altă evoluţie. „Aşa se face că, într-un moment
istoric în care cetatea greacă pare să fi ajuns în punctul terminus, al liniei sale
evolutive, gândirea politică a lui Aristotel se lansează într-o apologie fermă a formei
de existenţă statală a polis-ului necontenând cu orice prilej să sublinieze caracterul
natural al cetăţii. Aceasta în condiţiile în care, prin Alexandru Macedon, fostul său
elev, istoria greacă se angajase deja spre un alt orizont de evoluţie, în care se impunea
forma de organizare social-politică ce va provoca, de altfel, şi declinul definitiv al
cetăţii - imperiul”8.
Cu toate că realitatea aceasta era: pe scena organizării politico-statale apăruse
o nouă formă de conducere şi guvernare – imperiul, Aristotel considera că numai
cetatea este forma superioară de organizare: „Deşi Aristotel se afla la sfârşitul epocii
de aur a vieţii cetăţii greceşti, fiind în relaţii foarte apropiate cu Filip şi Alexandru, el
a considerat că oraşul – şi nu imperiul – este forma superioară de care este capabilă în
genere cetatea grecească, şi nu doar forma superioară a vieţii politice de până atunci.
Orice ansamblu mai mare era pentru el un simplu trib sau o congregaţie prost
închegată de oameni”9. Importanţa cetăţii greceşti pentru aceea vreme rezidă şi din
faptul că în privinţa marii gândiri social-politice greceşti din secolul al IV-lea,
reprezentată de oameni precum Xenofon, Tucidide, Platon şi Aristotel, toţi aceştia
erau atenieni prin origine, sau, cel puţin, şi-au ales, cum este şi cazul lui Aristotel,
Atena ca loc de manifestare a acţiunii lor. Fundalul gândirii social-politice a tuturor
acestor genii este dominat de imaginea maiestoasă a gloriei Atenei sau măcar de
amintirea acesteia. Aristotel este filosoful cetăţii, cel mai legat de destinul istoric al
polis-ului din epoca deplinei sale maturităţi. În toate demersurile sale, gândirea social
politică a lui Aristotel s-a sprijinit pe experienţa concretă de viaţă pe care i-a oferit-o
polis-ul grec. Această bază social-politică a concepţiei sale i-a asigurat autorului
Politicii nu doar vastitatea orizontului său de gândire dar şi densitatea remarcabilă a
7
Ibidem, p. 74.
8
Ibidem, p.75.
9
W. D. Ross, Aristotel, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.229.

6
ideilor. Excepţionalitatea condiţiei polis-ului în viaţa social-politică a lumii antice
greceşti este asigurată chiar de ţelurile în vederea căruia acesta există. Polis-ul,
„cetatea este cea mai cuprinzătoare şi mai înaltă formă de socetate, deoarece ţelul său
este binele suprem şi atotcuprinzător spre care ţinteşte orice tip de socetate” 10.
Referitor la această idee, Aristotel afirmă: „orice stat este un fel de asociaţie şi se
întocmeşte în scopul unui bine oarecare (căci în vederea a ceea ce li se pare a fi un
bine, toţi fac toate), este clar că toate (asociaţiile) năzuiesc spre un bine oarecare, iar
scopul acesta îl împlineşte în chipul cel mai desăvârşit şi tinde către binele cel mai
ales acea asociaţie care este cea mai desăvârşită dintre toate şi le cuprinde pe toate
celelalte. Aceasta este aşa numitul stat şi asociaţia politică”11.
Este bine de amintit şi faptul că, în ciuda unui genial simţ politic, a cărui
dovadă au făcut-o momentele de răscruce ale istoriei lor etnice, vechii greci au eşuat
în planul înfăptuirilor statale concrete. Cu excepţia unor situaţii limită, când un pericol
venit din afară le ameninţa însăşi fiinţa, aceştia nu au reuşit să-şi asigure o existenţă
statală proprie, sub forma unui stat etnic unitar, care să-i adune laolaltă, între aceleaşi
graniţe, pe toţi grecii. „În plan politic, sub acest aspect, realizarea cea mai de seamă a
geniului grec rămâne statul-cetate, polis-ul, ca formă de organizare statală tipic
grecească. Destinul istoric al cetăţii a fost ilustrat în lumea antică în mod exemplar
prin cazul Atenei”12.
Prăbuşirea iremediabilă a vechii cetăţi greceşti, în plan intern, va fi declanşată
de o acută criză ale cărei rădăcini se află în mişcarea filosofică a sofiştilor.
Individualismul relativist promovat de aceştia a zdruncinat din temelii structura atât
de raţională a polis-ului grec, punând în discuţie întregul material de credinţe şi idei
moştenite din generaţie în generaţie, şi care, în mod tradiţional, explicau solidaritatea
şi de aici, solidaritatea etnică ateniană.
Pe plan extern, criza prin care trece polis-ul grec este generată de războiul
dintre Sparta şi Atena, rămas în istorie sub numele de războiul peloponesiac, în care
înfrângerea, cu tot şirul ei de consecinţe negative, vine să se suprapună peste criza
declanşată deja din interior. Unul din efectele acestei situaţii este criza cetăţeanului
din cetate, a individului ca atare. Din punctul de vedere a lui Aristotel, „Caracteristica
adevăratului cetăţean este că ia parte la funcţiile de judecător şi de magistrat. Cetăţean
este individul care poate avea în adunarea publică şi la tribunal vot deliberativ, oricare
10
L. Strauss, Cetatea şi Omul, Polirom, Iaşi, 2000, p. 39.
11
Aristotel, Politica, Editura Antet, 1996, p. 3.
12
Vasile Muscă, art. cit., p. 79.

7
ar fi statul al cărui membru este...”13. Calitatea de cetăţean a apărut odată cu
constituirea cetăţii, cetăţean fiind doar acel individ care participă efectiv la cea mai
importantă activitate ce se desfăşoară în comunitate, cea din sectorul vieţii ei social
politice. După epoca de glorie a cetăţii, acum individul este şi el prins într-un proces
de progresivă corupere a substanţei reale a calităţii sale de cetăţean. Acum intervine
contribuţia lui Platon şi a lui Aristotel care vor încerca, atât cât le este în putere să
realizeze reconstrucţia existenţei statale greceşti compromise. „Potrivit cu trăsăturile
temperamentului lor intelectual, Platon şi Aristotel se vor înscrie în acest efort de pe
poziţii diferite, chiar opuse într-un anumit sens. Platon se va abandona procedurii
idealist speculative, utopice14, Aristotel va acţiona în spirit realist obiectiv propriu
unui cercetător de ştiinţă exactă a naturii”15.
Cetatea face ca gândirea social-politică a lui Aristotel să fie elenă, statul
reprezentând cea mai importantă şi cea mai complexă dintre formele de asociere a
indivizilor, pentru că „...statul este o instituţie naturală (iar) omul este prin natura sa o
fiinţă socială, el singur are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a
tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează
familia şi statul”16. În privinţa cauzei asocierii indivizilor într-o comunitate socială sub
formă de stat, aceasta este dată de insuficienţa existenţei individuale, de unul singur, a
omului. „Nici un om considerat singur nu-şi este sieşi suficient. Pentru ca un individ
să-şi ajungă sieşi trebuie ca el însuşi să constituie societatea”17.
Atât Platon cât şi Aristotel vor fi partizanii principiului social al diviziunii
sociale a muncii. Fiecare ştie ceea ce are de făcut pentru socetate, îşi cunoaşte precis
locul şi rolul care i se cuvin în ordinea socială, dar, pe de altă parte, face numai ceea
ce ştie activează într-o profesie admisă de socetate, pe baza nevoilor sale naturale, în
care atinge maximul de performanţă. „Fiecare individ este constrâns să apeleze la
colaborarea cu ceilalţi indivizi, iar unica soluţie, în acest sens, o constituie asocierea
lor într-o comunitate socială”18. Iată, aşadar, importanţa cetăţii pentru om. Ea strânge
la un loc pe toţi indivizii respectivi pentru realizarea binelui 19 şi a fericirii; mai mult
13
Aristotel, Politica, p. 73-74.
14
Despre sistemul său filosofic propriu voi aminti pe parcursul lucrării.
15
Vasile Muscă, art. cit., p. 81.
16
Aristotel, Politica, p. 5-6.
17
Ibidem, p. 6.
18
Vasile Muscă, art. cit., p. 84.
19
„În ce ne priveşte, binele suprem al statului este unirea membrilor săi, pentru că ea preîntâmpină
orice tulburare civilă; iar Socrate într-adevăr nu scapă din vedere a lăuda unitatea statului care, pe cât
mi se pare, şi mărturiseşte şi el, nu este decât unirea cetăţenilor între ei”, cf. Aristotel, Politica, cartea a
II –a, p. 35.

8
decât atât, se realizează o strânsă relaţie personală care duce la intr-ajutorarea şi
bunăstrarea tuturor. Oamenii în cetate, sub protecţia polis-ului, sunt văzuţi ca
mădularele într-un organism, depindând unele de altele.
Apariţia statului în existenţa umană trebuie privită ca un progres pe linia
naturalului din om, şi, în nici un caz, ca o abatere de la aceasta. Polis-ul, prin climatul
său social-politic, oferă cea mai sigură garanţie a păstrării liberăţii omeneşti ca marcă
specifică de existenţă a omului grec. Caracterul natural nu implică independenţa sa
faţă de acţiunile voinţei omeneşti, statul fiind produsul unui act de voinţă şi
menţinându-se tocmai datorită acestui act. „Cetatea există doar pentru a oferi terenul
cel mai propice în vederea realizării fericirii omeneşti. Realizarea binelui la om se
poate urmări în două planuri bine delimitat: cel al existenţei umane individuale şi cel
al existenţei umane colective”20.
În lucrarea Politica întâlnim ideea că cetatea antică, polis-ul a cărei apologie
Aristotel o face, de altfel, a ajuns în stadiul cel mai înalt al unei perfecţiuni absolute
supreme care, în continuare, nu mai poate fi depăşită.
Ca gânditor social-politic, prin apologia sa la adresa formei de stat a cetăţii,
Aristotel va contribui şi el, în felul lui, la stoparea unui proces istoric, care, prin
abandonarea formei de organizare social-politică a polis-ului, af fi putut oferii lumii
greceşti, în epoca elenistică, o şansă probabil unică de a supravieţui. Dar, pentru
Aristotel, singură cetatea dimensionată după regulile „justei măsuri”, este
concordantă, compatibilă cu înclinaţiile naturale ale omului grec. Cetatea este mediul
social-politic ce face naturală libertatea grecului, în timp ce temperamentului politic al
orientalilor li se potriveşte, în acelaşi mod natural, imperiul.
Destinul cetăţii greceşti va constitui o provocare la adresa filosofiei abia când
cetatea se apropie de sfârşitul ei. Deşi o realitate evidentă, decadenţa cetăţii greceşti
nu mai poate fi oprită cu toate eforturile depuse de către adepţii conceptului de polis,
ca principală formă de existenţă umană.

20
Vasile Muscă,op. cit. p. 85.

9
 2. Filosofia politică a lui Aristotel

Pentru a înţelege cât mai bine conceptul de politic, din perspectiva filosofiei
aristotelice este necesar ca la începutul acestui subcapitol să precizăm înţelesul
termenului în sine. Termenul „politic” vine din limba greacă de la verbul πολιτεύω
care înseamnă a fi cetăţean, a participa la afacerile publice, a guverna 21.De aici
derivă şi termenul de πολις, despre care am amintit în primul subcapitol. Din
perspectivă aristotelică, politica este ştiinţa practică, privitoare la om – ca „animal
politic/social” – πολιτικον ό άντρωπος ζωον. Ea este mai întâi o filosofie (ontologie-
metafizică) a omului dar şi o ştiinţă a guvernământului, aplicându-se principiilor de
convieţuire, condiţiei cetăţeanului, relaţiilor de proprietate, formelor de organizare,
educaţiei sociale. Acest lucru înţelege Aristotel prin termenul de politic.
Filosofia politică este, în parte, cum constată Leo Strauss 22, încercarea de a
trasa elementele celui mai bun regim politic în concordanţă cu natura lucrurilor din
orice loc şi din orice timp. De aici ar trebuie să rezulte diferenţa dintre gândirea
omului politic, care este un om al momentului şi al locului, deci cel al lui „aici şi
acum”, şi gândirea aţintită spre universal a filosofului politicului. „Aristotel a fost
preocupat de-a lungul activităţii sale filosofice de găsirea unor soluţii ideale
realizabile pentru timpul de atunci care să constituie socetatea călăuzită de binele
suprem pentru bunăstarea tuturor. Pentru cetăţeanul grec (omul politic prin excelenţă),
viaţa citadină (viaţa politică) dusă înlăuntrul polis-ului, care este forma locuirii
politice şi care determină, de fapt, sensul general al orientării practice politice în lume,
constituie un sistem în care omul se naşte şi devine cetăţean, iar viaţa politică
(citadină, cetăţenească), conturează limitele unui sens al existenţei cu finalitate
imanentă. Sensul maxim al împlinirii umane se realizează prin existenţa politică în
interiorul cetăţii, ce reprezintă, în acest caz, o totalitate desăvârşită”23.
Prin ceea ce a realizat şi a sistematizat, Aristotel a rămas în istoria culturii şi
mai ales în domeniul filosofiei ca creator de sistem propriu de filosofie, care va fi
model de urmat pentru generaţia de filosofi de după el. La Aristotel găsim elemente ce
21
Gheorghe Vlăduţescu, O enciclopedie a filosofiei greceşti, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 447.
22
Leo Strauss, Cetatea şi omul, Polirom, Iaşi, 2000, traducere de R. P. Gheo, p. 25.
23
Andrei Bereschi, Sensul etic al politicii şi esenţa conceptului de autárkeia, în Vasile Muscă şi
Alexander Baumgarten, Filosofia politică a lui Aristotel, Polirom, 2002, p. 196.

10
anticipează concepţia filosofiei politice moderne a statului ca instituţie etică, pe care o
vor îmbrăţişa mai cu seamă marii reprezentanţi ai idealismului german, un Kant,
Fichte, Hegel. Astfel, în raportul dintre etic şi politic, politicul constituie valoarea
supremă, întrucât îndemnul etic spre săvârşirea binelui de către fiecare individ îşi
găseşte satisfacerea în sfera politicului, datorită colectivităţii. „În viziunea filosofică a
lui Aristotel, întocmai ca la Platon de altfel, politica poate fi definită, în ultimă
instanţă, şi ca ştiinţa edicaţiei prin stat. Acesta şi-a elaborat concepţia sa despre lume
într-un moment istoric în care procesul constituirii ştiinţelor zise şi particulare şi al
desprinderii lor de filosofie era deja destul de avansat”24.
Filosofia, prin Platon şi Aristotel, nu va înceta să propună formule politice şi
să-şi asume comanda treseelor de sens pentru orice desfăşurare proiectivă a
politicului. Datorită complexităţii sale, filosofia, prin geniile enciclopedice Platon şi
Aristotel, s-a implicat şi a formulat idei despre sfera politică, cu atât mai mult cu cât
latura politică a unei filosofii reprezintă locul în care ideea este coborâtă din inocenţa
ei eterică în faţa tribunalului raţiunii practice, nu pentru că ea urmează a fi pusă
efectiv în operă, ci în măsura în care se judecă posibilitatea ei practică25.
Pentru a înţelege cât mai bine filosofia politică a lui Aristotel este necesar să
distingem care este deosebirea şi raportul dintre cele două domenii: filosofie şi
politică. Consider că ştiinţa filosofiei este mult mai generală în raport cu politica, ea
ocupându-se de teoretizarea tuturor ideilor existente şi a realităţilor concrete care ne
înconjoară, dacă ţinem cont de modul specific de abordare aristotelică; filosoful grec
fiind considerat un gânditor care caută rezolvări pentru situaţiile practice ale vieţii
umnane în vechea cetate grecească. Filosofia politică, din perspectivă aristotelică, se
ocupă cu cele privitoare la guvernare în general, împlinind astfel filosofia ce se ocupă
de chestiuni specific umane26. Filosofia politică nu mai este nu mai este propriu-zis o
politică, ci cuprinde politicul din punct de vedere al unei antropologii generale,
ocupându-se în concret cu conceptul specificităţii umane.
„Pentru Aristotel,…, filosofia reprezintă o ştiinţă, săvârşind, realmente o
transformare radicală în sensul că pentru el orice ştiinţă este filozofie sau, altfel spus,
toate ştiinţele sunt filosofii…Pe de altă parte, în opera sa există o teorie a ştiinţei
fundamentată pe genurile cunoaşterii şi, în consecinţă, o concepţie evidentă, clară

24
Vasile Muscă, op. cit. p. 85-86.
25
Andrei Bereschi, art. cit.,p. 185.
26
Ibidem, p. 194.

11
despre obiectul (obiectele) ştiinţelor, deci şi despre categoriile ştiinţelor” 27. Ştiinţa este
una relativă pentru că este totdeauna în funcţie de obiectul ei se „subdivide în
teoretică, poetică şi practică, fiecare având ca diferenţă o relaţie. Ştiinţa teoretică este
ştiinţa a ceva, ştiinţa poetică este producţie a ceva şi ştiinţa practică – înfăptuirea a
ceva”28. Aşadar, „Aristotel a împărţit ştiinţele în ştiinţe practice (politica, etica), în arte
sau ştiinţe poetice (poetica, retorica) şi în ştiinţe teoretice sau speculative
(matematica, fizica şi filosofia primă)”29.
Aceste indicaţii ne ajută să înţelegem modul de gândire aristotelic care califică
totalitatea politică, ca fiind, politeia, iar individul nu devine uman decât în această
totalitate care este universalitatea cetăţenilor. Rezultă de aici că există o dificultate în
a înţelege noţiunea de „cetăţean în imperiu”, din moment ce imperiul nu este o cetate,
iar dacă dificultatea există, atunci ea provine dintr-alta, cea a sensului în care
imperialitatea, prin aceasta înţelegând o nouă formă politică de guvernare, poate avea,
pentru greci, un caracter politic. Aristotel nu discută despre forme politice, şi polis-ul
nu este propriu-zis o formă politică, în sensul în care înţelegem prin aceasta o formă
specifică de conducere, ci este însăşi forma politicului într-o asemenea măsură încât
nu există pentru Aristotel vreun alt sens al fiinţei politice decât cel oferit de polis, de
vreme ce doar pornind de la polis ceea ce desemnăm prin conceptul de politic are
sens.
Cum Aristotel conclude că politica este ştiinţa în cauză, face să intervină, încă
de la început, raportul — de o importanţă capitală în înţelegerea eticii sale — dintre
etic şi politic (privite ca inseparabile), transpunând pe alt plan raportul dintre stat şi
individ, dintre om şi cetăţean, dintre binele individual şi cel al colectivităţii. Celebra
definiţie a omului ca „fiinţă socială prin natura sa”, expresie sintetica a orientării
generale a gândirii epocii clasice greceşti (care nu concepea individul decât integrat în
colectivitatea reprezentată de polis, cetatea-stat), presupune societatea nu ca simplă
asociere de indivizi, ci constituind singurul mediu propice, condiţie sine qua non, de
realizare a umanului.
„Eticul şi politicul30 sunt pe de o parte de aceeaşi esenţă (ţin de activitatea
practică), pe de altă parte, se deosebesc prin natura obiectului lor. Şi etica şi politica
sunt, deci, înţelepciune practică, dar pe când etica se referă la individual, politica este

27
Gh. Al. Cazan, Introducere în filozofie, Editura Universitară Bucureşti, 2006, p. 251.
28
Aristotel, Topica, VI, 6, 145a,
29
Gh. Al. Cazan, op. cit., p. 251.
30
Despre raportul dintre etică şi politică, voi aminti pe parcursul lucrării.

12
superioară eticii pentru că tocmai ea dă legislaţia care transformă binele în bine social,
deci ea este domeniul care ridică eticul la rangul legislativului legitimându-l ca
necesitate a cetăţii. Se înţelege, însă, că politicul fără etic trece ca fenomen fără
fundament sau fără substanţă”31.
Pentru Aristotel construcţia statului constituie o problemă care trebuie
rezolvată pornind de la realitatea cetăţenilor, a tradiţiilor, a statului existent şi, în
acelaşi timp, de la realitatea constituţiilor32 pe baza cărora se guvernează statul grec.

Capitolul al IV –lea.

Conceptul de politic in filosofia aristotelică.

1. Definirea şi sensul politicului in ,,Politica’’

Una dintre referirile concrete ale lui Aristotel la termenul politic se regăseşte în
lucrarea sa consacrată Politica, care apare ca o lucrare de referinţă pentru studiile şi
tratatele ulterioare care au în dezbatere fenomenul politic.
Din punct de vedere al structurii acestei lucrări, W. D. Ross33 afirmă
următoarele: „Structura Politicii ridică o dificultate şi o problemă foarte discutate.
Mai mulţi savanţi moderni susţin că înaintea cărţilor a IV-a – a VI-a ar trebui să fie
aşezate Cărţile a VII-a şi a VIII-a, iar unii susţin că înaintea Cărţii a V-a ar trebui
aşezată cartea a VI-a…”. Studiind începuturile diferitelor Cărţi „se descoperă că
lucrarea este o îmbinare de cinci tratate separate: 1 – despre familie – un preambul
potrivit pentru studiul statului, deoarece statul provine din familie; 2 – despre
presupusele comunităţi ideale şi despre cele mai preţioase constituţii existente (Cartea
a II-a); 3 – despre stat, cetăţean şi despre clasificarea constituţiilor (Cartea a III-a); 4 –
despre constituţiile inferioare (Cărţile a IV-a – a VI-a); 5 – despre statul ideal (Cărţile
a VII-a şi a VIII-a)”34.
Din cele relatate, se poate concluziona ca cele opt cărţi ale Politicii, despre care
nu se ştie dacă n-au fost redactate în momente diferite ale vieţii lui Aristotel, tratează,
31
Gh. Al. Cazan, op. cit., p. 279.
32
Trebuie amintit faptul că Aristotel a realizat sau a coordonat prezentarea a 158 de constituţii greceşti.
Mai mult decât oriunde, în Cărţile a IV-a – a VI-a se simte cât de bine stăpâneşte el întreaga ştiinţă a
oraşului-stat şi cât de adânc este înrădăcinat în istorie.
33
W. D. Ross, Aristotel,p. 227.
34
Ibidem, p. 227-228.

13
în general, comunitatea politică şi instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică
în calitate de naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le
cunoaşte identificând trăsăturile care le sunt comune.
O trăsătură a gândirii lui Aristotel este aceea că, cultivând anumite prejudecăţi
proprii mentalităţii antice, face o confuzie aproape permanentă între planul politic şi
planul etic al dezbaterilor în care se angajează în Politica. Asemănările dintre Platon
şi Aristotel se impun luate în seamă şi cu această ocazie. Pentru amândoi politica este
o ştiinţă practică al cărei scop principal este de a arăta cum pot fi oamenii făcuţi
virtuoşi şi, pornind de aici, şi fericiţi. În viziunea lor filosofică, politica este, în ultimă
instanţă, ştiinţa educaţiei prin stat. În consecinţă, de aici, pentru amândoi, se
cristalizează concepţia că individul se subordonează statului şi îi aparţine integral
acestuia. Cei doi se vor deosebi, în primul rând, prin rigoarea diferită pe care o pun în
susţinerea acestor idei. Aşezând binele suprem în actul contemplaţiei teoretice, atât
Platon cât şi Aristotel găsesc că virtutea este incompatibilă cu activităţile mecanice
sau prestaţiile productive şi ca atare din sfera consideraţiilor lor sunt excluşi de la
început, ca neavând drept la calitatea de cetăţean, o întreagă categorie de oameni:
agricultori, meseriaşi, negustori35. Sunt idei specifice pentru nişte gânditori a căror
concepţie îşi găseşte baza socială într-o societate în care libertatea unora merge alături
cu sclavia altora. Aşa se face că Aristotel va apărea în calitate de apologet al
sclavajului, susţinând nu doar caracterul natural al sclaviei ci şi necesitatea acesteia.
Deşi o lucrare independentă, ocupând un loc precis determinat în sistemul de
gândire elaborat de Aristotel, Politica se află într-o strânsă legătură, prin numeroase
canale de comunicare, cu principiile generale ale sistemului însuşi. Mai precis, ea
constituie o extindere şi, totodată, o aplicare a principiilor generale ale gândirii lui
Aristotel la domeniul politicii, aceasta din urmă fiind îndatorată viziunii filosofice
generale a Stagiritului.
Spre a fi înţeles, un lucru trebuie explicat nu prin cauzele care îl produc, ci prin
scopul în vederea căruia este produs. Integrând fiecare lucru în marele proces de
devenire ce străbate realitatea, cunoaşterea trebuie să se aplece nu numai asupra
originilor acestuia ci, în egală măsură, pentru a descifra natura acelui lucru şi asupra
destinului acestuia, dat de scopul în vederea căruia există.
Dar statul, nefiind, ca orice alt sistem complet şi format din părţi numeroase,
decât un agregat de elemente, trebuie în mod vădit să ne întrebăm mai întâi ce este
35
Ibidem, p. 239.

14
cetăţeanul, fiindcă cetăţenii, într-un anumit număr, sunt chiar elementele statului.
Astfel, să cercetăm mai întâi cui i se cuvine numele de cetăţean şi ce vrea să însemne
el, chestiune adesea controversată şi despre care părerile nu sunt unanime, cutare fiind
cetăţean pentru democraţie, pe când adesea încetează să fie cetăţean pentru un stat
oligarhic36.
Cu privire la puterile politice, când sunt bazate pe egalitatea cetăţenilor, toţi
fiind asemenea, fiecare are dreptul să exercite autoritatea la rândul său. Mai întâi,
lucru natural, toţi privesc această alternativă ca perfect legitimă şi dau altuia dreptul
de a hotărî de interesele lor, după cum şi ei au hotărât mai înainte de ale acelora, însă
mai târziu, foloasele ce le aduce puterea şi administrarea intereselor generale insuflă
tuturor oamenilor dorinţa de a se perpetua în funcţie; şi ca şi cum toţi ar fi bolnavi şi
numai posedarea puterii le-ar putea da sănătate, într-atât de morţiş tind să păstreze
autoritatea, o dată ce o stăpânesc37.
Aristotel „întemeiază o filosofie moral-politică care porneşte de la practica
socială obiectivă şi a binelui uman care se realizează în cadrul acesteia. Prin
participarea la viaţa politică a cetăţii greceşti, omul ca cetăţean îşi împlineşte
libertatea, îşi descoperă scopurile proprii şi, prin aceasta, fericirea. El nu este complet
ca om în fiinţa sa naturală, ci numai prin faptul că în fiinţa sa subiectivă el este remis,
în ce priveşte conţinutul acesteia, instituţiilor etnice, aşa cum se manifestă acestea în
dreptul, în tradiţiile şi în obiceiurile polisului”38.
Teoria politică aristotelică este chiar şi astăzi eficientă, în măsura în care
defineşte polisul ca o comunitate de oameni liberi diferită de orice formă a
despotismului39.
Dacă metafizica lui Aristotel a marcat profund gândirea filosofică universală,
psihologia, etica, doctrina sa politică, poetica, estetica şi logica au constituit, la rândul
lor, tot atâtea instituiri care au trecut dincolo de timpul edificării lor şi au intrat în
circuitul valorilor umanităţii cu un statut adeseori definit atât ca premiză, cât şi ca
model exemplar al dezvoltării lor ulterioare40.
„Eticul şi politicul sunt pe de o parte de aceeaşi esenţă (ţin de activitatea
practică), pe de altă parte, se deosebesc prin natura obiectului lor. Politica şi
36
Aristotel, Politica, Ed. Antet, Oradea, 1996, p. 72.
37
Ibidem, p. 85.
38
Anton Hügli şi Poul Lübcke, Filosofia în secolul XX, vol. I, traducere de Gheorghe Pascu, Andrei
Apostol, Cristian Lupu, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2008, p. 212.
39
Ibidem, p. 212.
40
Gh. Al. Cazan, Introducere în filosofie, Editura Universitară Bucureşti, 2006, p. 270.

15
înţelepciunea practică, nota Aristotel, sunt «unul şi acelaşi habitus, deşi esenţa lor nu
este aceeaşi». Şi etica şi politica sunt deci, înţelepciune practică, dar pe când etica se
referă la individual, politica este superioară eticii pentru că tocmai ea dă legislaţia care
transformă binele în bine social, deci ea este domeniul care ridică eticul la rangul
legislativului, legitimându-l ca necesitate a cetăţii. Se înţelege, însă, că politicul fără
etic trece ca fenomen fără fundament sau fără substanţă. Astfel stând lucrurile, politica
revelează noi dimensiuni ale omului şi, fireşte, un nou tip de activitate specific vieţii
umane”41.

Marile teme ale Politicii sunt:

Cuprins [ascunde]
1 Abordarea generală a politicii
2 Descrierea cetăţilor
3 Cetatea ideală
4 Note

[modifică] Abordarea generală a politicii

Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se
mulţumească cu obţinerea a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui
absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă instanţă, în activitate. Politica, prima dintre
ştiinţe în concepţia lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon (animal social [1] [2]
- politikon provine de la cuv. polis, "cetate" în limba greacă). Omul este destinat prin
natura sa nu numai pentru a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru
fericire. Fericirea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale
pe care individul este incapabil să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată
decât în comunitatea politică.

[modifică] Descrierea cetăţilor

41
Ibidem, p. 278-279.

16
Statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj
articulat(limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la
raţiune şi noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria organicistă, aşa cum corpul
este anterior organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi
argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în
timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea
comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală
acetăţeanului, de aceea Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de
educaţie..

[modifică] Cetatea ideală

Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală,
ci adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în
mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp
este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în
general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin
populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate
ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în
acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.

Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de

conducere, dovedind o subtilă surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist
al cărui contemporan era.

[modifică] Note
^ Jonathan Barnes, Aristotel, ed. Humanitas, 2006 spune „cuvîntul pe care îl traduc
aici prin «social» este redat în mod uzual prin «politic»”
^ Mihaela Miroiu, Filosofie - teme de studiu pentru licee, ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997 spune „În greceşte, zoon politikon, animal social (şi nu animal
politic! - care deci ar fac 2. Doctrina politica in ,,Etica Nicomahica’’

În raportul dintre etică şi politică se ajunge la concluzia că etica este cea care

17
decide scopul, pe care politica, dându-i statut de lege, îl pune în practică; cu alte
cuvinte, politica este în funcţie de etică, şi nu invers: obiectul eticii fiind binele
individului, care coincide cu cel al comunităţii indivizilor, deci al statului, precum şi
faptul în sine că ea decide acest lucru, o fac să reprezinte politica în sens superior.
Această interpretare îşi găseşte confirmarea în ultimul capitol al Eticii Nicomahice,
unde relaţia etic-politic devine cadru pentru o problemă nu mai puţin importantă, cea
a educaţiei; constatând ineficacitatea generală a învăţământului teoretic, ce se rezumă
la raţionamente, Aristotel afirmă necesitatea legiferării normelor morale, deci a
intervenţiei statului, pentru obţinerea unui comportament conform virtuţii din partea
tuturor cetăţenilor42.
Întreaga Etică Nicomahică se prezintă ca o progresie ascendentă a unui model
de împlinire a umanului în cadrul condiţiei sale terestre (adică a efortului cerut omului
de a realiza un ideal de perfecţiune într-o lume imperfectă), înscrisă în acolada
fericirii43.
Dacă aşa stau lucrurile, să încercăm a defini, fie şi sumar, natura acestui bine
şi să vedem ce ştiinţă sau disciplină se ocupă de el. S-ar părea că binele face obiectul
ştiinţei cu cea mai mare autoritate şi cu cea mai înaltă organizare, iar aceasta se arată a
fi politica. Ea stabileşte care sunt ştiinţele necesare cetăţilor şi pe care anume şi în ce
măsură trebuie să le studieze fiecare clasă de cetăţeni. Şi vedem că până şi disciplinele
care se bucură de cel mai înalt prestigiu, precum strategia, economia sau retorica, îi
sunt subordonate.
Întrucât politica se serveşte de celelalte ştiinţe, considerate practice, şi, mai
mult, ea stabileşte prin legi ce trebuie făcut şi ce trebuie interzis, se poate spune că
scopul ei le îmbrăţişează atât de cuprinzător pe cele ale celorlalte ştiinţe, încât acesta
poate fi considerat binele uman prin excelenţă. Pentru că, deşi acest bine este acelaşi
şi pentru fiecare individ în parte, şi pentru cetate în ansamblul ei, este evident mai
important şi mai desăvârşit să iei asupra ta răspunderea şi salvarea binelui cetăţii; fără
îndoială, este de dorit să faci binele şi unui singur om, dar mai frumos şi mai înălţător
e să-1 înfăptuieşti pentru un popor întreg sau pentru o cetate. Acest lucru îl vizează şi
cercetarea de faţă, ca fiind una de natură oarecum politică44.
e politică)”

42
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Stiinţifică şi enciclopedică, Bucuresti, 1988., p. V-VI.
43
Ibidem, p. XI.
44
Ibidem, p. 8.

18
Pentru că scopul politicii nu este cunoaşterea teoretică, ci acţiunea45
Acest lucru îl dovedeşte şi ceea ce se petrece în cetăţi, căci legislatorii îi fac pe
cetăţeni să devină buni, obişnuindu-i cu binele. Aceasta este într-adevăr intenţia
oricărui legislator, iar cei ce nu o pun cum trebuie în aplicare nu-şi pot atinge scopul;
prin aceasta se şi deosebeşte o legislaţie de alta, una bună de una rea46.

Politica şi înţelepciunea practică sunt în strânsă legătură, deşi esenţa lor nu

este aceeaşi înţelepciunea practică aplicată la cetate prezintă o forma superioară, şi
anume cea legislativă; cealaltă, legată de cazurile particulare, poartă numele comun
ambelor, adică cel de politică. Aceasta din urmă dirijează acţiunea şi deliberarea, căci
decretul ce rezultă este obiect al acţiunii şi punct final al deliberării. Din acest motiv,
numai despre cei ce se ocupă de acest aspect al politicii se spune că fac efectiv
politică, ei fiind de fapt singurii care o pun în aplicare, în maniera unor adevăraţi
artizani. Dar, după opinia comună, înţelepciunea practică are, prin excelenţă, ca
obiect individul; şi această formă particulară a ei este cea care poartă nume generic
de înţelepciune practică, în timp ce alte forme de înţelepciune practică au fost numite
economie, legislaţie, politici (împărţită, la rândul ei, deliberativă şi judiciară). Fără
îndoială, a-ţi cunoaşte propriile interese constituie o formă de cunoaştere, dar ea este
mult diferită de celelalte47.
Dar toate comunităţile au aspectul unor părţi al comunităţii politice. Căci
oamenii se asociază, de pildă când navighează împreună, în vederea unui interes
comun şi pentru a-şi procura cele necesare vieţii; iar comunitatea politică este privită
şi ea ca fiind constituită la origini şi continuând să dureze în vederea interesului
comun. Comunitatea politică nu urmăreşte interesul de moment, ci pe cel care se
extinde asupra vieţii întregi. Cei care aduc sacrificii, întrunindu-se în acest scop, aduc
astfel zeilor onoruri şi, în acelaşi timp, îşi oferă lor înşişi recreări plăcute. Este

45
Ibidem, p. 9.
46
Ibidem, p32.
47
Ibidem, p. 142-143.

19
evident, prin urmare, că toate comunităţile sînt părţi ale comunităţii politice48.
Există trei forme de guvernământ şi tot atâtea forme de denaturare, adică de
corupere a acestora: acestea sunt regalitatea, aristocraţia şi, în al treilea rând,
întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de timocraţie, dar
pe care majoritatea oamenilor obişnuiesc s-o numească regim constituţional. Cea
mai bună dintre ele este regalitatea, iar cea mai rea timocraţia49.
Regalitatea degenerează deci în tiranie; căci tirania este o corupere a
monarhiei şi, în consecinţă, regele rău devine un tiran. Aristocraţia, la rândul ei,
degenerează în oligarhie, când cei ce guvernează sunt oameni vicioşi; ei distribuie
bunurile cetăţii fără să ia în consideraţie meritul, rezervându-le pentru sine pe toate,
sau pe cele mai multe, încredinţând totdeauna aceloraşi persoane magistraturile,
principala lor preocupare fiind îmbogăţirea, în astfel de situaţii, guvernarea se află în
mâna câtorva oameni corupţi, în loc să aparţină celor mai valoroşi. Timocraţia deviază
în democraţie. Aceste două forme de guvernămînt sunt apropiate, timocraţia dorindu-
se şi ea un regim al celor mulţi şi toţi cei ce posedă un cens fiind egali. Dintre formele
de guvernămînt corupte, democraţia este cel mai puţin rea, pentru că reprezintă doar
o uşoară deviere de la regimul constituţional50.
Activitatea omului politic este şi ea străină de răgaz; în afară de participarea
propriu-zisă la treburile publice, ea urmăreşte şi obţinerea puterii şi a onorurilor sau
cel puţin fericirea personală şi pe cea a concetăţenilor, fericire care este altceva decât
activitatea politică si pe care o căutăm, evident, ca pe ceva distinct de aceasta
activitate51. Dacă deci, dintre acţiunile conforme cu virtutea, cele politice şi militare
deţin primul rang prin frumuseţe şi grandoare, fiind însă contrariul timpului liber şi
vizând un scop diferit de ele înseşi, şi deci nefiind demne de dorit în sine; dacă,
dimpotrivă, activitatea intelectului, care este o activitate contemplativă, se distinge
prin seriozitate, nu vizează nici un alt scop în afara de ea însăşi, implicînd o plăcere
desăvârşită care-i este proprie (şi o astfel de plăcere sporeşte activitatea) ; dacă
independenţa, răgazul, continuitatea (atît cît permite natura umană) şi toate celelalte
trăsături ce i se atribuie omului cu desăvârşire fericit caracterizează această activitate,
rezultă că ea constituie fericirea perfectă a omului, cu condiţia să dureze atât încât
viaţa întreagă să poată fi considerată desăvârşită (pentru că nimic din ceea ce aparţine

48
Ibidem, p. 200.
49
Ibidem, p. 200-201.
50
Ibidem, p. 200-201.
51
Ibidem, p. 255.

20
fericirii nu poate fi imperfect)52.

Traduceri:

Aristotel, Categorii, traducere şi interpretare de Constantin Noica, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1994.

Aristotel, Despre interpretare, traducere de Constantin Noica, Editura

Academiei, Bucureşti, 1971.

Aristotel, Despre interpretare, traducere de Constantin Noica, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1998.

Aristotel, Categorii. Despre interpretare, traducere de Constantin Noica,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

Aristotel, Organon, vol. I: Categoriile, Despre interpretare. Traducere, studii

introductive, introduceri şi note de Mircea Florian, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1957; vol. II: Analitica primă, traducere şi studiu introductiv de Mircea Florian,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 1958; (reeditate la IRI, 1997), vol. III: Analitica
secundă, traducere, studiu introductiv şi note de Mircea Florian, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1961; vol. IV: Topica, Respingerile sofistice, traducere, studiu introductiv
şi note la “Topica”, traducere şi note la “Respingerile sofistice” de Mircea Florian,
notiţă introductivă la “Respingerile sofistice” de Dan Bădărău, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1963 (reeditate, IRI, 1998).

Aristotel, Fizica, traducere şi note de N. I. Barbu, studiu introductiv, note,

indice tematic şi terminologic de Pavel Apostol; studiu analitic şi note de Al. Posescu,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 (reeditare Moldova, Iaşi, 1995).

Aristotel, Despre cer, traducere şi studii introductive de Şerban Nicolau, în

Revista de filosofie, Editura Academiei, Bucureşti, numerele 3/1989, 2/1990, 2/1992
(ediţie incompletă).

Aristotel, Despre cer, traducere de Şerban Nicolau, Editura Paideia, Bucureşti,

2006.

Aristotel, Despre suflet, traducere, note şi indice terminologic de N. I.

Ştefănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Aristotel, Parva Naturalia. Scurte tratate de ştiinţe naturale, traducere de

Şerban Mironescu şi Constantin Noica, notă introductivă de Alexandrru Boboc,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

52
Ibidem, p. 255.

21
 Aristotel, De anima. Parva naturalia. Traducere şi note de N. I. Ştefănescu,
Şerban Mironescu şi Constantin Noica, Postfaţă şi îngrijire de eediţie de Gh.
Vlăduţescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.

Aristotel, Despre suflet, traducere şi note de Alexander Baumgarten, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2005.

Aristotel, Metafizica, traducere de Şt. Bezdechi, studiu introductiv şi note de

Dan Bădărău, Editura Academiei, Bucureşti, 1965. Reeditare, IRI, 1996, 1999.

Aristotel, Metafizica A-E, traducere din limba greacă şi note de Gh.

Vlăduţescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

Aristotel, Metafizica, traducere de Andrei Cornea, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2001.

Aristotel, Etica nicomahică, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.

Aristotel, Etica nicomahică, traducere, studiu introductiv, comentarii şi index

de Stella Petecel, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988 (ediţia a II-a,
IRI, 1998).

Aristotel, Politica, ediţie bilingvă, traducere, comentarii şi index de Alexander

Baumgarten, cu un studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura IRI, Bucureşti, 2001.

Aristotel, Politica, traducere de El. Bezdechi, Editura Cultura Naţională, 1924.

Reeditare Antet, 1996.

Aristotel, Retorica, ediţie bilingvă, traducere, studiu introductiv şi index de

Maria-Cristina Andrieş, note şi comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei, Editura IRI,
Bucureşti, 2004.

Aristotel, Poetica, traducere C.I. Balmuş, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

Aristotel, Poetica, traducere, studiu introductiv, comentarii de D. M. Pippidi.

Editura Academiei, Bucureşti, 1965 (reeditare, IRI, 1998).

Aristotel, Statul atenian, traducere de Ştefan Bezdechi, Editura Casa Şcoalelor,

Bucureşti, 1944 (reeditare Agora, Iaşi, 1992).

Aristotel, Protrepticul, ediţie bilingvă, text grec stabilit de Ingemar During,

traducere din greaca veche, studiu introductiv, sinopsă, note, glosar, bibliografie şi
anexă de Bogdan Minică şi Cătălin Partenie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

Aristotel, Plotin, Augustin, Ioan Filopon, Toma din Aquino, Alkindi, Avicenna,
Avencebrol, Algazel, Averroes, Albert cel Mare, Henri din Gand, Siger din Brabant,

22
Boethius din Dacia, Despre eternitatea lumii. Fragmente sau tratate, traducere din
limba latină, tabel cronologic, note şi postfaţă de Alexander Baumgarten, Editura Iri,
Bucureşti, 1999.

Aristotel, Alexandru din Afrodisia, Plotin, Themistius, Averroes, Albert cel

Mare, Sf. Toma din Aquino, Siger din Brabant, Despre unitatea intelectului.
Fragmente sau tratate, traducere, tabel cronologic, note şi postfaţă de Alexander
Baumgarten, Editura Iri, Bucureşti, 2002.

Comentatori şi doxografi:

Ammonius Hermiae şi Stephanus din Alexandria, Comentarii la tratatul

Despre interpretare al lui Aristotel însoţite de textul comentat; traducere, cuvânt
înainte, note şi comentariu de Constantin Noica. Editura academiei, Bucureşti, 1971.

Boethius, “Comentarii la Isagoga lui Porfir” (fragment), în: Pierre Abelard,

Comentarii la Porfir, ediţie bilingvă, traducere din limba latină de Simona Vucu, notă
introductivă, tabel cronologic şi note de Claudiu Mesaroş şi Simona Vucu, postfaţă de
Claudiu Mesaroş, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

David. Introducere în filosofie. Traducere, studiu introductiv, note şi

comentarii de Gabriel Liiceanu. Editura Academiei, Bucureşti, 1977.

Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, traducere de C. I.

Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram Frenkian. Editura Academiei,
Bucureşti, 1963 (reeditare Polirom, Iaşi, 1997.

Porfir Fenicianul, Isagoga, traducere din greacă, note şi comentarii de Gabriel

Chindea, împreună cu versiunea latină a lui Anicius Manlis Severinus T. Boethius,
Editura Univers Ebciclopedic, Bucureşti, 2002.

Porfir, Dexip, Ammonius: Comentarii la Categoriile lui Aristotel, însoţite de

textul comentat. Traducere, cuvânt înainte şi note de Constantin Noica. Editura
Academiei, Bucureşti, 1968. Reeditare Moldova, Iaşi, 1995.

William Ockham, “Comentariu la Isagoga lui Porfir” (fragment), în: Despre

universalii, ediţie bilingvă, traducere din limba latină de Alexander Baumgarten,
comentarii, note şi studiu de Simona Vucu, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

Exegeză:

În volume:

23
 *** , Aristotel (2300 ani de la moartea gânditorului). Lucrările “Simpozionului
Naţional Aristotel”, Craiova, 1978. Societatea de studii clasice, filiala Craiova, 1981.

Aubenque, Pierre, Problema fiinţei la Aristotel, Traducere de Daniela

Gheorghe, prefaţă de Ioan Lucian Muntean, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

Banu, Ion, Sistemul filosofic al lui Aristotel, I, Editura Univers, Bucureşti,

1977.

Banu, Ion, Aristotel, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996.

Barnes, Jonathan, Aristotel, traducere de Ioan-Lucian Muntean, Editura

Humanitas, 1996.

Baumgarten, Alexander, “Stăpânirea adevărului şi modelul politic al

Republicii”, “Conceptul răgazului (schole) şi unitatea tematică a Politicii lui
Aristotel”, “Posibilitate şi pasivitate în teoria aristotelică a inteledctului”, “Plotin
versus Aristotel în constituirea conceptului medieval de intenţionalitate”, în volumul:
Şcoala răgazului, Editura Galaxia Gutenberg, 2006.

Bereschi, Andrei, “Sensul etic al Politicii lui Aristotel şi esenţa conceptului de

autarkeia”, în: Trei studii de Istoria filosofiei, Editura Galaxia Gutenberg, 2002.

Branga, Nicolae, Aristotel : Istoria şi teoria formelor de guvernare, Sibiu,

Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2002.

Brentano, Franz, Despre multipla semnificaţie a fiinţei la Aristotel, traducere

de Ion Tănăsescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

Ciomoş, Virgil, Timp şi eternitate. Aristotel, Fizica IV, 10-14. Interpretare

fenomenologică, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.

Dancă, Wilhelm, Logica Filosofică. Aristotel şi Toma de Aquino, prefaţă de

Alexander Baumgarten, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

Isac, Dumitru, Aristotel, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.

McLeish, Kenneth, Aristotel : "Poetica, traducere de Aurora Niţă-Martin,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000.

Mesaroş, Claudiu, „Despre conceptul de natură în Politica lui Aristotel”, în:

Vasile Muscă, Alexander Baumgarten (coord.), Filosofia politică a lui Aristotel,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 223-240.

Mesaroş, Claudiu, „Raporturi între modalităţi şi sistemul celor patru cauze la

Aristotel”, în: C. Grecu (coord), Aspecxte ale istoriei şi filosofiei ştiinţei, Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, pp. 11-30.

24
 Mesaroş, Claudiu, „Temporalitatea percepţiei şi percepţia temporalităţii.
Aristotel”, în volumul Labirintul subiectivităţii (coord. C. Haranguş şi Ciprian
Vălcan), Editura Augusta, Timişoara, 2001.

Mureşan, Valentin, Comentariu la Etica nicomahică, Editura Humanitas,

Bucuresti, 2007.

Muscă, Vasile şi Baumgarten, Alexander, Filosofia Politică a lui Aristotel,

Editura Politom, Iaşi, 2002.

Nasta, Mihail, “Natura şi artefactele. Din problematica determinărilor naturale

în aristotelism”, în vol.: Studii aristotelice, Lucrările sesiunii “Aristotel -
contemporanul nostru”, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1981, pp. 91-139.

Noica, Constantin, “Pentru o interpretare a categoriilor la Aristotel”, în

Probleme de logică, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.

Oprişan, Mircea, Gîndirea economică din Grecia antică : Xenofon - Platon –

Aristotel, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1964.

Pippidi, D. M., „Aristotel şi Tucidide. În marginea cap. IX al Poeticei”, în:

Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere şi comentarii de D. M. Pippidi, Ed.
Academiei, 1965 (Ed. a III-a, IRI, Bucureşti, 1998, pp. 237-245).

Ross, David, Aristotel, traducere din limba engleză de Ioan-Lucian Muntean şi

Richard Rus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

Surdu, Alexandru, “Problema universalului la Aristotel din perspectiva lucrării

Categoriae”, în Probleme de logică, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, 1974.

Teodorescu, Raul, Aristotel ca teoretician estetic,.Bucureşti, Tiparul

Universitar, 1938

Vianu, Ştefan, Metafizica Spiritului de la Aristotel la Hegel, Editura

Humanitas, 2005.

Vlăduţescu, Gheorghe, Experienţă şi inducţie la Aristotel, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

Vlăduţescu, Gheorghe, Aristotelismul ca filosofie, Editura Paideia, Bucureşti,

2002.

Vlăduţescu, Gheorghe, Modernitatea ontologiei aristotelice, Editura Dacia,

Cluj, 1983.

În periodice:

25
 Anghel, Elena, “Despre semnificaţia filosofică a categoriilor la Aristotel”, în
Revista de filosofie, 3/1993, pp. 311-315.

Baumgarten, Alexander, “Teoria aristotelică a intelectului ca principiu

incomplet individuat”, ăn: Studia Universitatis Babeş-Bolyai; Philosophia, XLIII, 1-2,
1998, pp. 41-52.

Baumgarten, Alexander, “Lancea lui Ahile şi neoplatonismul lui Aristotel”, în:

Idei în dialog, anul II, numărul 12 (15).

Bădărău, Dan, “Categoriile la Aristotel”, în Revista de filosofie, 1/1965, pp.

13-27.

Joja, Athanase, “Teoria modalităţii în Despre interpretare”, Revista de

filosofie, 5/1970, pp. 467-489.

Moroianu, Emil, “Consideraţii despre ordinea naturală şi ordinea morală în

filosofia greacă veche”, Revista de filosofie, 1/1990, pp. 96-103.

Noica, Constantin, “Semnificaţia culturală a categoriilor lui Aristotel.

Categoriile caracteristice organicului”, în Revista de filosofie, Editura Academiei,
1/1968.

Ştef, Ana Felicia, “Câteva aspecte ale teoriei lingvistice a adevãrului la

Aristotel şi Stoici”, Revista de studii clasice, XIX, Editura Academiei, Bucureşti,
1980, pp. 29-39.

Vlăduţescu, Gh., “Despre sistemul aristotelic al categoriilor”, Revista de

filosofie, 6/1983, pp. 543-550.

26