Programa examenului de capacitate pentru personalul clerical

Examen scris

1. Sublimitatea slujirii preoţeşti. Preoţia bisericească şi preoţia universală.

Apostolatul preoţilor şi apostolatul mirenilor.

Slujirea preoțescă reprezintă sublimitatea slujirii umane în raport cu Dumnezeu. Reprezintă

jertfa celui hirotonit și raspunsul ferm, afirmativ, la cererea liturgică: toată viața noastră lui
Hristos să o dăm! Preoția este cel mai mare semn al dragostei lui hristos, pentru că Hristos
vorbind cu petru, vehovnicul apostolilor l-a întrebat: ”Petre, mă iubești?”; răspunsul lui Petru
fiind unul afirmativ. Hristos a adaugat: Dacă Mă iubești, păstorește oile Mele! (Ioan 21, 16).
Învățătorul îl întreabă pe ucenic dacă îl iubește. Nu-l întreabă ca să afle de este iubit petru, ci ca
să ne arate cît de mult îi este la inimă purtarea de grijă de oile Sale cuvântătoare. Odată ce
lucrul acesta este vădit, atunci va fi vădit și celălalt; anume că Hristos dă mare plată celui ce se
ostenește, cu păzirea oilor sale cuvîntătoare, prețuite atît de mult de către Mântuitorul.
Slujirea hirotoniei este mai mare decât celelalte slujiri. Postul, culcatul pe pământul gol,
privegherile de toată noaptea și toate celelalte osteneli pot fi îndeplinite cu ușurință de mulți
credincioși, nu numai de bărbați, ci și de femei. Dar când este vorba de stat în fruntea Bisericii,
când e vorba de încredințat purtarea de grigă a altor suflete, femeile să se dea la o parte din fața
unei slujbe atât de înalte, și chiar cea mai mare parte din bărbați. Să fie puși în această slujbă
înaltă numai bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni în virtutea sufletului.
Păstorul care pierde oile, sau pentru că i le-au răpit lupii, sau pentru că i le-au furat hoții, sau a
dat boala în ele, sau a venit peste ele o altă mare nevoie, poate fii iertat de stăpânul turmei, iar
dacă îi cere socoteală, paguba se mărginește la bani. Dar omul căruia i s-a încredințat turma cea
cuvântătoare a lui Hristos, suferă pagubă în propriul lui suflet. (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre
preoției)
Importanța acestei slujiri rezidă și din cuvintele Sf. Apostol Petru: ”Dar voi sunteți
seminție aleasă, preoție împărătească neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu a să vestiți în
lume bunătățile Celui Ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” aceste cuvinte
apostolești arată cu o evidență incontestabilă vocația misionară a tuturor membrilor Bisericii,
clerici și credincioși. Această vocație va fi expusă în cele ce urmează, ca participare la întreita
slujire a lui Hristos în Biserică.
Întreita slujire a lui Hristos în Biserică
Trimis în lume de către Tatăl, Mântuitorul Hristos a îndeplinit o întreită slujire: de profet –
învățător, arhiereu și împărat. Ca profet învață pe oameni, aducând descoperirea desăvârșită a
lui Dumnezeu, a voii și lucrării lui mântuitoare. Ca arhiereu reface comuniunea omului cu
Dumnezeu, împăcând prin jertfa Sa supremă (Evrei 10,12)1. Ca împărat biruiește puterile răului
și conduce pe om spre ținta sa finală și adevărată, comuniunea vieții veșnice cu Dumnezeu în
împărăția Sa. Persoana Mântuitorului Hristos fiind nedespărțită de lucrarea Lui mântuitoare, El
își continuă întreita Sa slujire în Biserică până la sfârșitul veacurilor (Matei 28,20) 2. Prin
aceasta El conducelumea la învingerea morții universale, ridicând creația din stricăciune și din
moartea pe care o produce despărțirea ei de izvorul vieții care este Dumnezeu, spre participarea
ei la viața lui Dumnezeu, într-o relație de iubire netrecătoare cu El: ”Căci El trebuie să
1
Vezi Pr. Stelian Tofana, Hristos – Arhiereu veșnic, după Epistola catre Evrei. (teză de doctorat)
2
”Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul
veacului. Amin.”

1
împărățească până ce-și va pune pe toți vrășmașii sub picioarele Sale. Cel din urmă vrășmaș
care va fi nimicit este moartea. Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci și Fiul I se va supune
Celui Care I le-a supus Lui toate pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate (1 Cor. 15, 25-
26,28)”.
Dar Hristos cel înviat și înălțat, exercitând în Biserică cele trei slujiri ale Sale, nu se
adresează acesteia ca unui obiect pasiv, ci ca unei comunități de persoane chemate la
comuniunea liberă cu Sine: ”Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide
uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3,20).
Biserica este formată din persoane înzestrate cu libertate și chemate la libertate și iubire
netrecătoare. Ea primește pe de o parte învățătura, jertfa și conducerea lui Hristos, iar pe de altă
parte, ea răspunde la acestea în mod liber și pozitiv ca la o chemare, învățând ea însăși,
dăruindu-se și conducând lumea spre împărăția lui Dumnezeu, participând prin aceasta la
întreita slujire a lui Hristos. Continund întreita Sa slujire în Biserică, Hristos înteține cu aceasta
și cu fiecare membru al ei un dialog progresiv în care nici El și nici Biserica sau membrii ei nu
sunt într-o stare pasivă. Acesta este sensul preoției împărătești a tuturor credincioșilor, chemați
să vestească în lume, alătiri de episcopi și preoți mântuirea în Hristos (1 Ptr. 2,9-10)3.
Preoția generală și preoția sacramentală
Noul Testament amintește de trei feluri de preoție: preoția lui Hristos, preoția
sacramentală și preoția generală. Iisus Hristos este marele și veșnicul arhiereu (Evr. 9, 24), care
a încheiat noul legământ dintre Dumnezeu și om, cu prețul Sângelui Său. El este Cel care
jertfește, Cel care Se jertfește și Cel care se oferă. Preoția lui Hristos este unică, desăvârșită
universală și veșnică: ”El fiind pururea viu mijlocește pentru noi și mântuiește totdeauna pe cei
ce prin El se apropie de Dumnezeu (Evr. 7,25)”. Hristos este deopotrivă Apostolul și Arhiereul
mântuirii noastre, Învățătorul (Ioan 13,13), Împăratul (Matei 25,31) și Păstorul cel bun care-și
pune sufletul pentru oi (Ioan 10,11). Preoția lui Hristos nu este deci un simplu act de ascultare
sau de răscumpărare, ci un act de consacrare, de iubire și dăruire. Teologia și spiritualitatea
liturgică ortodoxă se întemeiază pe slujirea arhierească a celui care rămâne unicul: ”Mijlocitor
între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Iisus, cel ce s-a dat pe Sine preș de răscumpărare
pentru toți.” (1 Tim. 1, 5-6).
Biserica este constituită ca trup al lui Hristos, care are multe mădulare cu slujiri diferite
(1 Cor. 12, 27-30) sau ca popor al lui Dumnezeu (1 Ptr. 2, 9), în care se deosebesc starea harică
a tuturor credincioșilor și preoția slujitoare institiută de Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, în
Biserică se disting: a) starea harică a tuturor creștinilor, primită prin Tainele de inițiere: Botez,
Mirungere și Euharistie. Este vorba de preoția generală care aparține tuturor celor botezați care
au responsabilități și harisme personale, cu caracter eclezial general. b) slujirea preoțească
propriu-zisă, instituită de Hristos și acordată în taina Hirotoniei prin succesiune apostolică.
Această slujire are funcții speciale sacramentale, didactice și pastorale și are un rol
reprezentativ.
Pe de o parte, deoarece sunt deosebite ca natură și autoritate și întrucât participă în mod
diferit la preoția lui Hristos, aceste slujiri nu se pot înlocui una pe cealaltă. Fiecare are locul,
funcția și specificul ei în Biserică. Pe de altă parte, ambele sunt necesare și sunt inseparabile,
deoarece Biserica nu este o institușie clericală și nici o slujire nu este auto-suficientă.
Încorporați în trupul lui Hristos – Biserica prin Tainele de inițiere – toții membrii Bisericii se
găsesc într-o stare harică deosebită, având o preoție generală. Această preoție generală a
credincioșilor poate fi considerată ca prima treaptă a preoției creștine prin care trebui să treacă
toți cei ce urmează să fie consacrați în una din cele tei trepte ale preoției sacramentale.

3
” Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în
lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată. Voi care odinioară nu eraţi popor, iar
acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.”

2
 Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție mărturisesc preoția generală a tuturor credincioșilor
ca fiind o preoție reală nu doar un cuvînt frumos. Toți cei botezați și unși, indiferent de sex și
condiție, devin membrii ai trupului lui Hristos – Biserica, având darul său propriu, slujirea sa
unică, misiunea sa personală. Credincioșii creștini au și ei o misiune preoțească, sunt trimiși și
ei la o slujire în Biserică și pentru Biserică și ca atare poartă o responsabilitate pentru Biserică
în solidaritate și colaborare cu preoția sacramentală. Sf. Petru subliniază această preoție
generală a tuturor credincioșilor creștini când îi numește preoție sfântă chemată să aducă jertfe
duhovnicești plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos și seminție alesă, preoție împărătească,
neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu.1 Ptr 2, 5. În același sens, Sf. Ev. Ioan scrie celor
șapte Biserici din Asia că Mântuitorul ”ne-a făcut pe noi împărăție, preoți Dumnezeului și
Tatălui Său” .(Apoc. 1,6; 5,10). Toți creștinii sunt chemați la o slujire și la o misiune mai înaltă
decît toți preoții și profeții Vechiului Testament. Această misiune și slujire n-o pot îndeplini
decât printr-o preoție mai înaltă, decât aceea pe care au avut-o ei. După Sf. Părinți, omul este în
același timp împărat, în virtutea stăpânirii lui peste patimi; preot din cauza autojertfirii;
prooroc, ca un inițiat în tainele dumnezeiești. În virtutea participării la preoția lui Hristos, toți
creștinii sunt preoți și jertfe în Biserică, toți sunt învățători și călăuzitori spre mântuire ai lor și
ai altor credincioși apropiați sau ai altor oameni. Făcând comparație între preoția Vechiului și
cea a noului Testament, Sf. Ioan Gură de Aur dă mărturie despre preoția generală a creștinilor și
despre cea sacramentală ambele decurgând din preoția lui Hristos: ”Preoția s-a schimbat dintr-o
seminție în altă seminție, din preoție ieratică (sacrificială), în preoție împărătească, pentru ca
astfel, aceeași să fie și împărătească și sacerdotală, după cum s-a petrecut și cu Hristos. Căci El
este împărat de-a pururea, pe când Arhiereu a devenit când a luat trup; și a exercitat preoția Sa
când S-a adus jertfă. Ai văzut schimbarea Preoției??”.....
Deci slujirea preoțească, învățătorească și ămpărătească generală, cu caracter
individual, are nevoie de preoția slujitoare a Bisericii sau a comunității ca bază a ei. și precum
Hristos nu Și-a luat preoția de la Sine, așa nu și-o pot lua de la ele nici persoanele rânduite la
această preoție slujitoasre și nu le-o poate da nici comunitatea.
Iisus Hristos mijlocește către Dumnezeu, avînd ca scop să obțină iertarea ca om și
mântuirea pentru oameni de la Dumnezeu. Ca atare, El nu-și ia singur preoția, ci este rânduit în
slujirea de Mijlocitor de către Dumnezeu Tatăl: ”Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci
numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron. Așa și Hristos, El nu Și-a dat lui - și slava de a
deveni arhiereu, ci Acela Care i-a grăit: Tu esti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec
(Evr. 5, 4-6).”
Preoția slujitoare sau sacramentală reprezintă pentru popor, în plan vazut preoția
nevăzută a lui Iisus Hristos ca organe nevăzute ale lui. Prin aceasta se arată conștiinței
credinciosului și comunității că au nevoie de hristos ca Mijlocitor. Credincioșii și comunitatea
ca întreg sau ca Biserică trebuie să recunoască faptul că Hristos, în calitate de de cap al ei este
altcineva decât ea ca Trup al Lui, că ea însăși are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. De aceea
preoții nu sunt instituiți în slujba preoției de către comunitate, ci de Dumnezeu însuși prin
împărtășirea harului Duhului Sfânt în taina Hirotoniei , instituită de Hristos în acest scop. După
alegerea, pregătirea și consacrarea lor prin rugăciunea arhierească (Ioan 17, 17-18),
Mântuitorul Hristos a împărtășit Apostolilor harul preoției și apostoliei lor, din harul reoției și
apostoliei Lui, prin cuvânt și suflare sensibilă a Sfântului Duh asupra lor, îndată după înviere:
” Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe
voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Cu aceasta li se face
trimiterea definitivă la apostolat în lume pre împlinirea întreitei lor misiuni prin care
premanentizează în biserică și în lume trimiterea și întreita slujire a Sa: ”Şi apropiindu-Se Iisus,
le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

3
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20).
Instituirea preoției a făcut-o Hristos în ziua învierii, dar a devenit lucrătoare prin ei,
numai la Pogorârea Duhului Sfânt ”când s-au îmbrăcat cu putere de sus (Luca 24, 49; Fapte, 1,
4-5)”. Faptele Apost. și Epistoloele probează că există o preoție specială, hirotonită, a cărei
funcție este împlinită printr-o harismă distinctă a Duhului Sf. Primită în actul hirotoniei.
Caracterul specific și funcțiile sacerdotale propriu-zise ale preoției hirotonite constau în:
1. Propovăduirea cuvântului (Fapte 6,4) sau funcția se continuitate apostolică (Ioan 17,
18)4: Mergând învățați toate neamurile (Matei 28, 19). După cum arată părinții
apostolici (Clement Romanul, Irineu) preoția prin hirotonia episcopului este o
normă și garanție pentru continuitatea cu Apostolii. Desigur întregul popor drept
credincios răspunde de apostolicitatea Bisericii, dar preoția hirotonită are harisma
particulară de a supraveghea corectitudinea Tradiției apostolice, de a fi o mărturie
autentică a acestei Tradiții și dea a o exprima în mod oficial.
2. Preoția este slujire sacramentală prin excelență, ea este investită cu puterea de a
săvârși cele șapte Taine: ”botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh” (Matei 28, 19); ”cărora le veți ierta păcatele, li se vor ierta” (Ioan 20,23) și în
mod special a Tainei Euharisti: ”aceasta să faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,
19). În actele sacramentale, preoția lucrează în numele lui Hristos: ” Iar Petru a zis
către ei: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 38 ).
3. Preoția hirotonită are harisma conducerii comunității, a îndrumării pastorale și
organizării eclesiale: ”Luați aminte la voi însivă și la toată turma în care Duhul
Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care El a
câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte 20, 28). Episcopul este garantul și
interpretul unitații Bisericii locale (1 Tim, 4, 13-16)5.

Pe temeiul participării în grade diferite la Apostolatul și preoția lui Hristos în Biserică

se face distincție de poziție, de misiune și autoritate între slujitorii hirotoniți și mireni. Aceste
slujiri nu se excluj însă, ci se completează și se susțin reciproc. Printr-o comparație foarte
sugestivă a organismului Bisericii cu corpul omenesc, sf. Ap. Pavel arată că toții membri
Bisericii au un rol și o misiune specifică în Biserică. și, după cum, pentru realizarea scopului
corpului omenesc, toate membrele acestuia sunt angajate în acțiune, la fel și pentru realizarea
scopului Bisericii, toți membrii ei, fiecare după pozița și darul și slujirea lor trebuie să lucreze
la ”zidirea trupului lui Hristos”. Această creștere este atat intensivă, înțeleasă ca o creștere în
desăvârșire a creștinilor în comuniune cu Hristos (Efeseni 4, 15-16). Cât și extensivă, căci
Dumnezeu ”voiește ca toți oameni să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Tim.
2,4).
Creștinii sunt în Biserică într-o comuniune vie cu Hristos, întocmai precum sunt
mlădițele viței cu vița însăși. ”Eu sunt vița, voi, mlădițele” (Ioan 15,5), zice Domnul.
”Rămâneți întru Mine și Eu întru voi” este un imperativ și o condiție pentru creștin pentru a
putea via și a-și îndeplini misiunea la care este chemat. Ca mlădițe ale viței, creștinii sunt
membre ale trupului lui Hristos – Biserica și ca atare în comuniune vie și permanentă cu
Domnul, împărtășindu-se de viața lui Hristos care vivică trupul tainic al ei. Ei sunt părtași ai
acestei vieți care lucrează și pune în mișcare și-n acțiune pe toți membri trupului. Nici unul nu
4
Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume.
5
Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu
duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de
harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor.Cugetă la
acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în
acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă.

4
poate fi pasiv, căci în acest caz devine o mlădiță uscată care-și pierde comuniunea vitală cu
viața lui Hristos.
Botezul și Hirotonia, ca de altfel toate tainele modifică raporturile între clerici și
mireni, și între mireni, astfel încât nu mia există rang superior sau inferor, în sens de
subordonare, ci numai slujiri distincte, specifice care se află într-un raport de interdependență
în unitatea trupului. În taina botezului omul se naște la viața cea nouă în Hristos: ,, câti în
Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat,, (Gal 3,27). În Taina mirungerii, cel botezat
este întărit prin harul Duhului Sfânt pentru a crește împreună cu Hristos întru asemănarea Sa, în
comuniunea cu El. Odată sădit împreună cu Hristos, în taina Botezului și întărit în cea a
mirungerii, creștinul se angajează într-o luptă spirituală continuă ,, până ce Hristos va lua chip
în voi,, (Gal 4,19). Prin taina Euharistiei se desăvârșește și înnoiește continuu această
comuniune a creștinului cu Hristos și cu semenii: ,, De vreme ce este o singură pâine, noi cei
mulți, un singur trup suntem, fiindcă toți dintr-o singură pâine ne împărtășim,, (1 Cor 10,17). În
felul acesta Biserica este o comunitate autentică de frați și surori care posedă împreună o
identitate nouă în Iisus Hristos: ,, Fiindcă toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Iisus
Hristos. Nu mai este iudeu, nici elin, numai este rob, nici liber, nu mia este parte bărbătească și
parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus,, (Gal 3, 26,28).
A fi în comuniune cu Hristos, a participa la moartea și învierea Lui, așa cum se exprimă
aceasta mai ales în taina Botezului și a Euharisitiei, corespunde în gîndirea paulină cerinței lui
Iisus de a-și asuma jugul împărăției lu Dumnezeu, de a căuta mai întâi această împărăție și
dreptate a Lui. Sfântul Pavel a descris moartea împreună cu Hristos ca moarte față de păcat și
față de poftele acestuia, iar dăruirea vieții proprii pentru dreptate și sfințenie ca acțiunea vieții
învierii lui Hristos în cei renăscuți prin botez (Rom 6,4-6 , 13-14). Însă când îndemnă în
Epistola către filipeni: ,, Aveți în voi gândirea aceasta care era și în Hristos Iisus,, adică de a fi
ascultător față de voia lui Dumnezeu până la moarte, sfințirea este descrisă ca participare la
ascultarea și crucea lui Hristos. Există așadar, o îndoită formă de modelare a creștinilor după
chipul lui Hristos prin participarea la crucea și învierea Lui. Prima constă în moartea față de
păcat și trăirea unei vieți noi din puterea jertfei și învierii Lui, iar a doua, ca rezultat al acesteia,
crește din puterea jertfei și învierii lui Hristos și conduce pe creștini la dăruirea lor în slujba
realizării împărăției lui Dumnezeu
Participarea mirenilor la misiunea integrală a Bisericii. Mărturisirea lui Hristos prin
cuvânt și faptă face parte din lauda și mulțumirea pe care tebuie s-o aducă lui Dumnezeu orice
creștin pentru mântuirea adusă de Hristos și dăruită tuturor: ,, pe cel ce Mă va mărturisi pe
Mine ăn fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri, dar de cel
ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu cere
este în ceruri,, (Matei 10, 32 -33). Mirenii au nunumai dreptul ci și datoria de a participa la
misiunea integrală a Bisericii. Nu trebui confundată preoția cate are în Biserică o misiune
apostolică specială, cu misinuea Bisericii înseși excluzând mirenii de la dreptul și datoria de a
mărturisi credința în orice timp și orice loc. Întreg poporul lui Dumnezeu este chemat și
consacrat să participe la misiunea lui Hristos în calitate de împreună-lucrători cu Apostolii la
zidirea Bisericii: ,, moi suntem împreună-lucrători cu Dunezeu; voi sunteți ogorul lui
Dumnezeu, zidirea Lui. Fiecare să ia seama la felul cum zidește; că o altă temelie nu poate
nimeni să pună în afata celei puse, care este Hristos (1 Cor. 3, 9,10). Încorporați în Hristos prin
Botez, Mirungere și Euharistie și constituiți ca ,, popor al lui Dumnezeu,, mirenii participă în
modul lor propriu la slujirea profetică preoțească și împărătească a lui Hristos, exercitând
partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume. Chemarea
specifică a mirenilor este să caute împărăția lui Dumnezeu. Ei sunt aceia care au în mod
deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile vremelnice în care sunt puternic
implicați, în așa fel încât ele să fie necontenit realizate în duhul Evangheliei lui Hristos.
Inițiativa creștinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea și inventarea mijloacelor de

5
a impregna realitățile sociale, politice și economice cu exigențele învățăturii și vieții creștine.
Pentru aceasta ei trebuie să aibă o conștiință tot mai clară nu numai că aparțin Bisericii, ci că ei
sunt Biserica și că sunt sub călăuzirea lui Hristos. Participarea mirenilor la slujirea profetică a
lui Hristos se face prin propovăduirea Evangheliei, păstrarea și transmiterea misionară a
tradiției apostolice și mărturia creștină în mijlocul lumii. Hristos își împlinește misiunea
profetică nu numai prin Apostoli și urmașii acestora, episcopi și preoți, ci și prin credincioșii
laici pe care –i chiamă la mărturisirea credinței, dăruindu-le și harul cuvântului. A învăța pe
cineva pentru a-l aduce la credință este sarcina nu numai a fiecărui predicator hirotonit, ci a
foecărui credincios: ,, Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, Să
ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va
acoperi mulţime de păcate,, (Iacov 5, 19-20).

,,Despre Preotie,,
Preoţia – semnul iubirii lui Hristos

Preoţia este numită de Sf Ioan „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”: „Pentru ce şi-a
vărsat Hristos sângele Său? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui
Petru şi celor de după el (adică preoţilor)” . Şi Ioan continuă: „Postul, culcatul pe pământul gol,
privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu
numai bărbaţi, ci şi femei. Dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de
încredinţa purtarea de grijă a atâtor suflele, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât
de înalte, şi chiar cea mai mare parte din bărtbaţi. Să fie puşi în această slujbă înaltă numai
bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai
înalt Saul decât iudeii la înălţimea trupului, şi chiar cu mult mai înalţi” . Şi adaugă: „pe cât de
mare este deosebirea dintre necuvântătoare şi oameni, tot aşa de mare să fie şi deosebirea dintre
păstor şi păcătoţi, ca să nu spunem chiar ceva mai mult” .
Sublimitatea preoţiei sacerdotale în Biserică vine din simţirea cu adevărat a prezenţei
lui Hristos în ea până la sfârşitul veacurilor şi a prezenţei lui Hristos în suflet, prin rugăciune.
Înţelegerea preoţiei este cu adevărat o culme a simţirii mistice a Mântuitorului în viaţa marelui
Ioan. El spunea: „preoţia este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe cât este de
mare sufletul faţă de trup” . Superioritatea preoţiei în Biserică faţă de orice altceva de pe
pământ o arată Sfântul Ioan şi într-o analiză comparativă de o profunzime aparte, care a devenit
definiţia universală a preoţiei în Biserică: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala
cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om, sau înger, sau
arhanghel, sau vreo altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a
rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o
aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în
cer, printre puterile cele îngereşti” .
Teologia sacerdotală a Sfântul Hrisostom nu se rezumă doar la înfăţişarea acestei
demnităţi cereşti a preoţiei, ci pătrunde în inima preoţiei, adică acolo unde sfântul mistic
înţelege şi simte cu sufletul durerile pe care trebuie să le simtă un preot pentru credicioşii săi,
puterea pe care o are să-i smulgă din moarte şi din stricăciune prin Sfintele Taine, împreună
lucrarea harului cu libertatea în sacerdoţiu, primejdiile cumplite ale acestei demnităţi şi povara
infinită a responsabilităţii veşniciei celorlalţi, pentru care de fapt a şi fugit de preoţie.

Preotul – născător de viaţă în Biserică

Preoţia este poarta de intrare a credincioşilor în Biserică şi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan este foarte elocvent când afirmă faptul că fără Sfintele Taine nu există mântuire în
Biserică, iar administratorii, iconomii acestor Taine mari şi cereşti sunt preoţii. „Dacă nu poţi

6
intra în Împărăţia cerurilor, de nu te naşti din noi din apă şi din Duh, dacă pierzi viaţa veşnică,
de nu mănânci Trupul Domnul şi nu bei Sângele Lui, iar dacă toate acestea nu se săvârşesc
altfel, decât prin mâinile acelea sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea fără preoţi să scapi de
focul gheenei sau să dobândeşti cununile cele pregătite?” .
Una dintre ideile forţă ale Sfântului Ioan cu privire la preoţie este aceea că preoţia este
paternitate duhovnicească, demnitatea de tată şi de mamă a preotului faţă de credincios. De
aceea, el afirmă fără putinţă de tăgadă că preotul trebuie să simtă pentru credincioşi ceea ce
simte mama pentru fiii ei, iubirea preotului faţă de fiii duhovniceşti fiind însă nu numai o iubire
născătoare, ca a mamei faţă de prunci, şi o iubire întemeietoare de nemurire şi de viaţă veşnică.
Duhovnicul este mama născătoare de viaţă veşnică a credinciosului, iar iubirea neţărmurită a
Sfântul Pavel faţă de fiii săi duhovniceşti este un model al preoţiei în Biserică: „Pe dinafară
lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei. Primul făurit din fier, al doilea din iubire,
primul îl lepăda adeseori, al doilea niciodată. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns
mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi Pavel,
legat pentru totdeauna cu inima de cei pe care îi născuse din nou putea să rostească: O, copiii
mei pentru care sufăr durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi! Naşterile cele
trupeşti durează câtăva vreme; trec după ce copilul a ieşit din pântecele mamei; cât despre
naşterile cele duhovniceşti însă, nu-i aşa; durează luni întregi; uneori aceste dureri au ţinut un
an întreg, şi Pavel tot n-a născut pe cei zămisliţi, în naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri;
în naşterile cele duhovniceşti durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului” .
Maternitatea duhovnicească a păstorului de suflete arată vocaţia născătoare a preotului.
Acesta trebuie să iubească pe Dumnezeu atât de mult încât să devină născător de viaţă în Duhul
Sfânt prin Sfânta Taină a Botezului. Preotul, ca tată al fiilor săi duhovniceşti nu trebuie
niciodată să îi abandoneze sau să-i înţarce pe aceştia, cum fac părinţii după trup, ci pururea
uniţi cu cei botezaţi, să-i hrănească mereu de la Sânul cel preasfânt al Bisericii mamă, cu
Sfintele Taine. „Care pântece a fost mai fericit decât acela care a putut naşte astfel de copii,
încât să aibă în ei pe Hristos? Care pântece a fost mai roditor decât acela
care a născut întreaga lume? Care pântece a fost mai puternic decât acela care a fost în
stare ca, pe cei o dată născuţi şi crescuţi, dar avortaţi, să-i nască iarăşi şi să-i plăsmuiască din
nou? Asta n-o poate face naşterea trupească!” .
Astfel, Ioan spune: „Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră în
Duhul Sfânt, ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în
Hristos, prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, prin preoţi ajungem
mădulare ale Fericitului Cap al lui Hristos... Părinţii noştri ne nasc pentru viaţa de acum, preoţii
pentru viaţa viitoare” .
Sfântul antiohian vorbeşte şi despre pericolele cumplite care stau la drumul preotului şi
atacă viaţa acestuia când simt slăbiciune sau păcat. Marele Ioan vorbeşte despre slava deşartă
ca despre o stâncă înfricoşătoare pe marea vieţii, mai rea decât stânca sirenelor, de care s-au
sfărâmat atâtea corăbii. Şi pe această stâncă a morţii sălăşluieste multe fiare omorâtoare nu de
trup, ci de suflet şi de viaţă veşnică: mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna,
făţărnicia, uneltirea, pornirea împotriva acelora care nu ne-au făcut niciun rău, bucuria şi
mulţumirea pricinuite de cusururile şi greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea provocată de
succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste – dintre
toate aceste pătimi aceasta duce cel mai mult la pieirea sufletului omenesc, predicile rostite
pentru a fi pe placul credincioşilor, linguşelile slugarnice, dezmierdările josnice, dispreţuirea
săracilor, linguşirea bogaţilor, onorurile nemeritate, hatârurile vătămătoare, frica servilă,
vrednică numai de cei mai ticăloşi robi, lipsa de îndrăznire, smerenia mare de ochii lumii, nu
smerenia adevărată, îndepărtarea dojenirii şi a mustrării...” .
Atenţia excepţională pentru detalii şi cunoaşterea intimă a sufletului omenesc, specifice
Sfântului Ioan îl fac un chirurg de geniu al patimilor omeneşti, şi mai ales a patimilor de care

7
suferă preoţii. Viziunea sa plină de Duhul Sfânt, „care pe cele neputincioase le vindecă şi pe
cele cu lipsă le plineşte” e o cauterizare dureroasă a preoţiei fiecăruia, un catharsis integrator, o
ardere de tot a răutăţii personale a celor care îl citesc cu sabia cea dublă a Cuvântului lui
Dumnezeu care pătrunde între încheieturi şi măduvă, adică în zona de creştere a oaselor, acolo
unde mobilitatea se uneşte cu fiinţa, adică purifică şi curăţeşte viitorul absolut al umanităţii.
Actualitatea cuvintelor marelui preot este astăzi mai mult decât evidentă şi e o radiografie
spirituală a preoţiei fiecăruia dintre noi, scrisă de Dumnezeu pe pergamentul vieţii noastre.
Sfântul Ioan examinează cu atenţie preoţia sacerdotală în Biserică şi arată că ea e o
luptă pe viaţă şi pe moarte (pe viaţă veşnică şi pe moarte veşnică) pe un câmp de bătălie
neprielnic, dintre suflete şi ucigaşul cel dintru început al neamului omenesc. Preoţia ca război
înfricoşat împotriva iadului stăpânitor de lume este una dintre ideile forţă ale Hrisostomului în
întreaga sa operă: „preoţii trebuie să fie ca şi ostaşii viteji de pe câmpul de bătaie, care luptă cu
curaj şi cad cu bărbăţie”. Aşadar preoţia e o demnitate cumplită şi sublimă în acelaşi timp, cu
primejdia morţii veşnice a ta şi a celor încredinţaţi ţie permanent asediind cetatea Bisericii.
O altă idee forţă a Sfântul Ioan Hrisostom în ceea ce priveşte preoţia în Biserică este
capacitatea ei de a fi izvor de iertare şi de milostivire a lui Dumnezeu pentru credincioşi.
Biserica, prin Sfânta Taină a Mărturisirii, anulează consecinţele Judecăţii universale, anihilează
păcatele celor căzuţi în oceanul milostivirii lui Dumnezeu, dăruieşte iertarea şi înfiinţează raiul
în inimile celor condamnaţi la iad. Aşa cum Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă la fiinţă din
iubirea Sa infinită, tot aşa din iubire infinită desfiinţează răul din sufletele oamenilor prin
Spovedanie şi sădeşte din nou seminţele vieţii veşnice pe pustiul pârjolit de focul păcatului din
sufletul omenesc. Preoţia cumpăneşte aşadar şi dăruieşte Izvorul cel pururea curgător al harului
lui Dumnezeu, zdrobind puterea morţii prin Crucea lui Hristos şi dăruind viaţa şi învierea prin
Euharistie. Spovedania este antidot împotriva morţii iar „Euharistia este medicamentul
nemuririi”, după spusele Sfântului Ignatie Teoforul.
Această forţă a preoţiei de a sfărâma puterea morţii prin Trupul care se sfărâmă şi se
împarte al Mielului lui Dumnezeu, puterea de a-L frânge pe Hristos pentru ca umanitatea să nu
se frângă în moarte veşnică, este cea mai mare putere de pe pământ, căci rădăcinile ei sunt în
ceruri, la Tronul slavei lui Dumnezeu. Pocăinţa în Biserică şi plângerea păcatelor este aşadar
medicina vieţii celei nemuritoare , chirurgia care extirpează cancerul păcatului şi terapia cea
sfântă cu veşnicie: „Ai păcătuit? Intră în Biserică şi şterge-ţi păcatul. Nu-i aşa că ori de câte ori
cazi când mergi pe drum tot de atâtea ori te ridici? Fă tot aşa ori de câte ori păcătuieşti. Nu
deznădăjdui! Ai păcătuit a doua oară, pocăieşte-te a doua oară ca nu cumva din pricina
trândăviei să cazi desăvârşit din nădejdea bunătăţilor ce-ţi stau în faţă. De eşti la adânci
bătrâneţi şi păcătuieşti, intră în Biserică, pocăieşte-te! Biserica e spital, nu tribunal! Nu-ţi dă
pedeapsă pentru păcate, ci iertare pentru păcate” .
Iar în alt loc, Sfântul Hrisostom spune: „Dacă noi ne vom aminti păcatele, Dumnezeu le
va uita, iar dacă noi le vom uita, Dumnezeu şi le va aminti”.
Un alt aspect al preoţiei este responsabilitatea uriaşă faţă de valorile pe care Dumnezeu
le-a lăsat în oameni şi care trebuie să fie făcute să rodească. Preotul va fi judecat cumplit dacă
nu a stimulat şi cultivat în oameni dorul după Dumnezeu în conformitate cu vocaţia fiecăruia şi
cu darurile primite de la Creator. Această demnitate grea este cu atât mai mare pentru episcop:
el trebuie să discearnă în Duhul Sfânt pe fiecare preot şi să cumpănească darurile fiecăruia spre
mântuirea credincioşilor care sunt atât de diferiţi, dar şi să stăvilească patimile fiecăruia: „ce
trebuie să facă episcopul când are de luptat cu atâtea vânturi? Cum va ţine piept atâtor valuri?
Dacă rânduieşte lucrurile după dreapta judecată, îi face vrăjmaşi şi inamici şi ai lui şi ai celor
numiţi de el, pe toţi cei care au propus pe alţii. Şi aceştia încep să-i facă episcopului fel de fel
de şicane. Stârnesc în fiecare zi tulburări, batjocoresc în fel şi chip pe cei numiţi de el.
Episcopul se aseamănă atunci cu un căpitan de corabie, care are în corabie piraţi, care mereu îl
atacă şi pe el, şi pe corăbieri şi pe călătorii de pe vas” .

8
 Preoţia ca legătura oamenilor cu Dumnezeu

Sfântul Ioan spune că preoţia este un lanţ de aur de la pământ la cer care leagă raiul de
lume şi pe Dumnezeu de oameni. Această conştiinţă a legăturii indestructibile dintre Hristos şi
Biserica Sa, prin preoţie, a fost testamentul teologic al vieţii marelui Hrisostom. Sfântul Ioan a
lucrat toată viaţa sa conştient şi simţitor al acestei legături întemeietoare de viaţă dintre Hristos
şi Biserică şi a simţit primejdia uriaşă din partea celui rău care doreşte să separe Trupul de Cap,
adică Biserica de Hristos, prin exilarea Mântuitorului în ceruri şi prin dorinţa de putere şi de
stăpânire a oamenilor. Pentru acest adevăr, al prezenţei lui Hristos în Biserică până la sfârşitul
veacurilor, Sfântul Ioan şi-a dat viaţa sa pământească. Legătura dintre Hristos şi Biserică este
singura care ne salvează de la moartea veşnică prezenţa şi stăpânirea lui Hristos în Biserică este
Nădejdea slavei (Hristos în noi – nădejdea slavei – Coloseni 1, 27), singura ancoră de scăpare
din robia morţii şi a neantului. Conştiinţa vremelniciei acestei lumi şi a stării noastre de moarte
în Hristos l-a împiedicat pe Ioan să dea vreo însemnătate lumească vredniciei preoţeşti, care
este demnitatea eshatologică prin excelenţă: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Astfel, Ioan afirmă realitatea consanguinităţii noastre cu
Dumnezeu în Trupul lui Hristos care este Capul Bisericii şi care este nedespărţit de Trupul Lui
în veşnicie. „Precum, dacă tai capul de trup, moare şi trupul, moare şi capul împreună cu el, tot
aşa Biserica moare fără Hristos şi Hristos moare fără Biserică”. Aceste cuvinte de o îndrăzneală
deschizătoare de cer arată iubirea hrisostomului pentru Hristos până la moarte şi până în
veşnicie şi simţirea mistică a prezenţei Mielului lui Dumnezeu în viaţa şi slujirea lui preoţească.

Preotul slujitor al Cuvântului

Necesitatea puterii cuvântului pentru fiecare preot este evidenţiată mereu de către
Sfântul Ioan în scrierile sale. Predica este lucrarea cea mai complexă a preotului alături de
săvârşirea Jertfei celei sfinte, şi ea trebuie săvârşită mereu în lucrarea misionară a preotului,
pentru că ea este puterea lui Dumnezeu dăruită lumii, care lucrează minuni nevăzute în
sufletele oamenilor care se întorc la Dumnezeu: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici
n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a rămas în noi nici urmă din puterea facerii
de minuni şi pentru că din toate părţile ne atacă duşmani mulţi şi nenumăraţi, este neapărată
nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi
de săgeţile vrăjmaşului, ci să-i lovim noi pe ei” . Predica însufleţită şi plină de teologie este
aşadar făcătoare de minuni, pentru că înfiinţează în inimile credincioşilor mireasma harului
dumnezeiesc şi aprind dorul sfânt după Hristos în viaţa acestora.

Preotul – luptător împotriva diavolului

Diversitatea vrăjmaşilor Bisericii, atacurile furibunde din exterior şi din interior,

viclenia extensivă a îngerului căzut care atacă Biserica, slăbiciunea firii omeneşti, mulţimea de
opinii şi de educaţii între credincioşi, stigmatul cel greu al păcatului care răneşte umanitatea
dinlăuntru, toate acestea trebuie contracarate de preot în lucrarea sa de nemurire a
credincioşilor în Hristos. De aceea, Sfântul Ioan arată că preotul trebuie să fie tuturor toate,
îmbrăţişând lumea în iubire şi luptând „cu toate armele lui Dumnezeu” pentru scăparea
credincioşilor din mâna „lupului celui înţelegător”.
„Cel care se luptă cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia.
Preotul trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş şi general, şi
pedestraş şi călăreţ, să ştie să se lupte şi pe mare şi pe metereze”.

9
 Lupul cel înţelegător (lykos noetos), din rugăciunea Sfântul Ioan Gură de Aur dinaintea
Sfintei Împărtăşiri, este diavolul, despărţitorul, adică lupul care lucrează în minte, lupul
inteligibil, lupul înţeles cu mintea şi nevăzut, care schimbă mintea şi o transformă în ţărână prin
patimi. Traducerea „lupul cel nevăzut” amputează semnificaţia teologică a expresiei
hrisostomice. Metafora teologică a lupului lucrător în minte este preluată din revelaţia
dumnezeiască, din cuvintele Mântuitorlui: „Păstorul cel Bun îşi pune viaţa pentru oile Sale, iar
cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi
fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile, Cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-l doare inima de
oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele mă cunosc pe Mine, precum Mă cunoaşte
pe Mine Tatăl, şi Eu cunosc pe Tatăl, şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele”(Ioan 10, 11-15).
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mai ales despre pericolul lăuntric din Biserică, adică
de oamenii fără vocaţie care văd preoţia ca pe o slavă a acestei lumi sau ca pe o sursă de bani,
şi care rănesc cumplit oile prin nepăsarea şi patimile lor, fiind lupi îmbrăcaţi în piei de oaie:
„Dacă preotul nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă
înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine” . Lipsa de
vocaţie şi nepăsarea faţă de cele sfinte, rutina slujirii şi căderea în iubirea de bani sunt cele mai
cumplite fiare care rănesc Trupul Bisericii lui Hristos, căci dacă un creştin este pătimaş, sau
păcătos, îşi face rău doar lui şi celor din jurul său, însă dacă un slujitor al lui Dumnezeu are
aceste năravuri, strică şi distruge mulţime mare de credincioşi.
Înfricoşata responsabilitate a preotului îşi are înţelesul în judecata lui Dumnezeu care va
discerne parte de vină a fiecăruia în viaţă, dar şi osteneala preotului în salvara lor. Preotul este
responsabil de viaţa veşnică a credincioşilor, de nemurirea lor, de fericirea lor eternă sau de
osândirea lor pentru vecie. Sfântul Ioan este foarte tranşant când vorbeşte despre osânda
preotului nepăsător sau nepriceput: „Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al preotului
pentru fiecare suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii bine aceasta” .

Preotul – educator al credicioşilor spre nemurire

Sfântul Ioan aseamănă misiunea preotului cu educaţia copiilor de către părinţii lor şi
presupune stăruinţă necontenită, iertare la nesfârşit, iubire totală şi nestrămutată, răbdare şi
înţelegere a suferinţei şi a neputinţei, capabilitatea de a te transpune în inima şi viaţa celui
căruia îi vorbeşti, simţire a dorinţelor acestora etc. „Aşa trebuie să se poarte preotul cu
credincioşii săi, precum se poartă un părinte cu copiii lui mici de tot. După cum părinţii nu se
supără pe copilaşii lor când aceştia îi ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă,
când râd sau când vorbesc cu drăgălăşenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe când
credincioşii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei” .
Preotul reconstituie aşadar spiritual pruncia ontologică a umanităţii, prinde de mână pe
oameni şi-i duce în raiul Hristos, păstrează deschide rănile Mielului ceresc pentru ca Sângele
lui Dumnezeu să curgă şi să vindece de moarte umanitatea. Preoţia e creşă a veşniciei şi şcoală
a Duhului Sfânt, unde oamenii învaţă să trăiască veşnic în Hristos, Cuvântul cel nemuritor al lui
Dumnezeu.
Marele Ioan Gură de Aur insistă asupra curăţiei preotului ca şi premisă fundamentală a
sălăşluirii lui Hristos în El. Puritatea inimii, ochiul fără de patimă, sufletul de prunc fără de
viclenie, sunt condiţii sine qua non ale preoţiei lucrătoare în Biserică. mai mult decât atât,
preotul trebuie să fie biserică sfinţită a Duhului Sfânt pentru a dărui şi credincioşilor harul cel
dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Ioan aminteşte în prologul Omiliilor sale de la Matei despre
marii teofori ai umanităţii şi felul în care Dumnezeu a scris pe pergamentul de iubire al inimilor
lor Scriptura cea dumnezeiască:
„Dumnezeu n-a vorbit prin Scriptură cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui cu Iov şi cu
Moise, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul

10
popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea
în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu. ... Gândeşte-te cât de rău am ajuns! Noi
care eram datori să vieţuim atât de curat încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci
în loc de hârtie, să fi dat Duhul inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi
am ajuns să avem nevoie de scrieri. Ba dimpotrivă dispreţuim Scripturile socotindu-le
zadarnice şi fără rost, agonisindu-ne mai mare osândă .

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai mare predicator al Bisericii lui Hristos, mintea
cea sfântă a Duhului Sfânt, potir preacurat de Taine cereşti plin ochi de Sângele lui Dumnezeu,
inimă preacurată sângerând de dorul Mirelui Ceresc, purtând cu înţelepciune tezaurul harului
dumnezeisc prin care a străpuns cerurile Tainelor lui Dumnezeu şi le-a adus pe pământ în
cuvintele Cuvântului ceresc. Elocinţa lui, purtând şi plinind toate minţile strălucitoare ale
antichităţii , filosofia greacă pe care a supus-o şi a sfinţit-o în dogma mântuitoare, oralitatea
practică mântuitoare în care metafora slujeşte cu frică şi cu cutremur scopul mântuirii
oamenilor, nedevenind niciodată exerciţiu stilistic sau livresc, toate acestea împreună cu o viaţă
închinată Liturghiei l-au făcut să devină trâmbiţa veacurilor ce vesteşte pocăinţa, adică
desfiinţarea răului din lume prin harul Celui răstignit. Cunoaşterea deplină a Sfintelor Scripturi,
ascultarea în har şi în adevăr a cuvintelor Sfântului Pavel, asceza inimii şi pruncia
duhovnicească, dreptatea necruţătoare cu relele acestei lumi, duhul de jertfă prin care s-a frânt
pe altarul de iubire al Celui răstignit, lumina învierii care i-a inundat fiinţa în fiecare clipă prin
Liturghie sunt doar câteva raze ale acestui soare strălucitor al Bisericii. În talerul istoriei,
fiecare preot slujitor de cele cereşti se poate cântări pe sine în neputinţa şi vremelnicia sa, cu
Marele Preot Ioan, sluga cea sfântă a Marelui Arhiereu. În această judecată interioară de sine,
toţi şi fiecare vom ajunge la smerenia cea întemeietoare de viaţă văzând cât suntem de mici faţă
de acest Potir preacurat al Duhului Sfânt.

Pastorul si turma rezumat

Bibiliografie.
a. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie,
Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, 312 p.;
b. †Andrei, Arhiepiscopul Vadului Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului, Pastorul si turma, Ed. Renasterea, Cluj-
Napoca, 2011, 58 p.
c. Pr. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, 170 p.;
d. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2010, pp. 597-430;
e. Pr. Vasile Citirgă, Preoţia bisericească în Biserică şi societate, Ed. Academprint,
Târgu-Mureş, 2000, 207 p.;
f. Constantine Skouteris, Perspective ortodoxe, Presa Universitară Clujeană, pp.
56-94;
g. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1978, 1997;
h. Pr. Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea
contemporană, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2009, pp. 139-274;

11
i. Pr. Cristian Sonea, „Repere ale rolului şi ale responsabilităţii laicilor în Biserică
la Părinţii Apostolici”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia
Orthodoxa, nr. 2, 2010, pp.135-146;
j. Radu Preda, „Laicatul ortodox din România postcomunistă. Un portret social-
teologic”, în Un neobosit slujitor al Bisericii: Preasfinţitul Episcop-Vicar Vasile
Someşanul, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 273-286;

12