CONCEPTUL DE OPERĂ LITERARĂ

O asociere
Creație obiectivă
artistică
dintre o
stucturată
pe principii formă şi
estetice Opera un
literară conţinut

Mijloc de
comunicare O structură
artistică, o sau un
relație sistem
strictă de imanent
lectură
OPERA LITERARĂ – ASOCIERE OBIECTIVĂ
DINTRE O FORMĂ ŞI UN CONŢINUT
 Conţinutul (fondul) este
substanţa unei opere literare.
 În sfera conţinutului intră:
temele, motivele, mesajul,
personajele, evenimentele,
conflictele, ideile, stările
sufleteşti.
 Acestea alcătuiesc universul
operei şi devin o „lume
paralelă” celei reale, în urma
modelării lor prin expresie.
 Forma unei opere literare este expresia
verbală şi arhitectura interioară în care
se ajustează conţinutul.
 Forma constituie o modalitate de
diferenţiere a genurilor literare, prin ea
se evidenţiază specificul literar al
textului.
 Asociată conţinutului, forma
individualizează opera literară prin stil,
limbă / limbaj, procedee de
expresivitate: tropi, figuri de stil;
elemente de metrică şi prozodie, ritm,
rimă, măsură.
 OPINII CRITICE
 Adrian Marino: „Deşi realitatea concretă a operei de artă este
eminamente unitară, din necesităţi pur analitice şi metodologice,
viziunea dicotomică a domeniului estetic devine inevitabilă. Dacă
există o „idee” şi o „aparenţă”, o formă substanţială şi una
accidentală, o „materie” şi o „formă” a cunoaşterii, un „spirit
absolut” şi o „formă sensibilă”, atunci – fireşte – şi opera trebuie
să se despice în două, oricît de speculativă, pur teoretică, ar fi
această concepţie.
Opera ca structură sau ca sistem stratificat
de semnificaţii
Concepția dată descinde din teoria lui Ferdinand de
Saussure, fiind promovată de formaliști,
structuraliști.

Opera poetică este o structură funcţională, iar

diversele ei elemente nu pot fi înţelese în afara
conexiunii lor cu întregul”.

Odată cu integrarea conceptului de structură, s-a renunţat la

tradiţionala dihotomie formă şi conţinut.

Structura artistică este sistemul relaţiilor esenţiale ale unei opere

alcătuind o totalitate care-şi subordonează părţile, cu o pronunţată
coeziune interioară, cu un limbaj conotativ, cu o funcţionalitate şi o
finalitate relativ autonome
5
 INGARDEN
 Patru niveluri ale operei literare:
 1. formațiunea fonetico – lexicală,
în special sunetele cuvântului;
 2) semnificația cuvântului sau
sensul unei unități lexicale de
ordin superior, îndeosebi a frazei;
3) acel ceva despre care se
vorbeşte în operă, aşadar obiectele
reprezentate în ansamblul lucrării
sau în unele din părțile ei;
 4) o anumită imagine, în care ni se
înfățişează concret obiectul
reprezentat.
R.WELLEK, A. WAREN
 Trei niveluri ale operei
literare:
 1.stratul sonor
 2. stratul unităţilor
semantice (constând din
sensul cuvintelor, al sin-
tagmelor şi propoziţiilor);
 3. stratul obiectelor
reprezentate, „lumea”
operei (acţiune, personaje
etc.).
 OPERA LITERARĂ – CREAȚIE ARTISTICĂ

 Este o creaţie artistică organizată ca structură textuală complexă,

în care sistemul de semne – organizat în straturi multiple de
semnificare – instituie un univers ficţional.
 Este structurată pe principii estetice, fiind „un domeniu al expresiei
personale, al dimensiunii reflexive a limbajului, al ficţiunii”
(Gheorghe Crăciun).
 În opera literară se modifică raportul dintre cuvântul artistic
(semnificant) şi referentul real desemnat în limbajul comun:
„Prin acţiunea creativităţii estetice cuvântul nu mai descrie
lumea extraverbală, ci întemeiază o lume semantică” (D.
Irimia).
CARACTERISTICI ALE OPEREI ARTISTICE CARE GENEREAZĂ
„LUMI SEMANTICE” AUTONOME ŞI UN REFERENT FICŢIONAL
 Literaritatea  Ficționalitatea
 Calitate conferită textului artistic de  Trăsătură esenţială a textului artistic
funcţia poetică/stilistică a limbajului. care nu desemnează referenţi reali, ci
îşi creează propriul referent
 „Ordine întemeiată pe ambiguitatea imaginat, în raport mimetic sau
semnelor, pe spaţiul îngust, dar nonmimetic cu universul uman, cu
vertiginos, care se deschide între două lumea fizică.
cuvinte cu acelaşi sens, între două  „Unităţile semantice, propoziţiile şi
sensuri ale aceluiaşi cuvânt: între două sistemele de propoziţii se referă la
obiecte, construiesc realităţi
limbaje ale aceluiaşi limbaj” (Gérard
imaginative, ca, de exemplu,
Genette). peisaje, interioare, personaje,
 Literaritatea reuneşte nivelul expresiei acţiuni sau idei [...] care există
şi nivelul semnificaţiilor, generând un numai în cadrul unor structuri
sistem de semne complex. lingvistice” (Wellek şi Warren, Teoria
literaturii).
 OPERA LITERARĂ – MIJLOC DE COMUNICARE ARTISTICĂ, RELAŢIE DE LECTURĂ ŞI RECEPTARE

 Comunicarea artistică este o formă specifică de

transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor
prin intermediul operei de artă.
 „Fenomenul literar nu este numai textul, ci şi cititorul
său şi ansamblul de reacţii posibile ale cititorului faţă de
text“ (M. Riffaterre).
 Percepţia şi interpretarea sunt acelea care produc
configuraţia obiectului: „Cititorul este acela care prin actul
său de lectură ii acordă textului realitate, sens” (Wolfgang
Iser).
 „Estetica
Teoria receptării”
lecturii (Hans
(Paul Robert
Cornea)
Teorii ale Jauss,
receptării Wolfgang
Iser)
„Opera
Poetica deschisă” și
relecturii „Limitele
(Matei interpretării
Călinescu) ” (Umberto
Eco)
 MODELUL CLASIC AL COMUNICĂRII

Context Context

Autor – Operă Operă – Lector

Cod (codificare/decodificare)
Canal
 TRIADA COMUNICĂRII LITERARE

Autor – Operă – Lector

Intentio auctoris – Intentio operis - Intentio lectoris
 Funcţiile comunicării
artistice

FUNCŢIA FUNCŢIA
FUNCŢIA
POETICĂ /
FUNCŢIA
EMOTIVĂ /
REFERENŢIA FUNCŢIA CONATIVĂ /
FUNCŢ
STILISTICĂ /
ESTETICĂ
EXPRESIVĂ /
REFLEXIVĂ
LĂ /
DENOTATIVĂ
METALINGVIS
TICĂ
PERSUASIV IA
Ă/
/ COGNITIVĂ
RETORICĂ FATICĂ
FUNCŢIA POETICĂ / STILISTICĂ / ESTETICĂ

 Centrarea supramesajului/textului, actualizând în mod

privilegiat dimensiunea estetică a limbii.
 în comunicarea artistică, acţionează nu numai la nivelul
expresiei (ca în cazul comunicării nonartistice), ci şi la nivel
semantic, instituind limbajul poetic ca sistem autonom de
semne.
 Macrostructura verbală a operei artistice este determinată
de funcţia definitorie a operei literare: funcţia poetică
(R. Jakobson) sau funcţia stilistică (M. Riffaterre).
„Funcţia poetică absolutizează mesajul în el însuşi,
structura lui verbală primeşte un grad maxim de
autonomie” (D. Irimia).
FUNCŢIA EMOTIVĂ / EXPRESIVĂ / REFLEXIVĂ

 Este focalizată asupra emiţătorului care apare, în opera

literară, în două ipostaze solidare:
 eul auctorial: discursul artistic reflectă o „imagine a
individualităţii creatorului” (D. Irimia);
 eul textual: discursul poartă şi mărcile eului narator / eului
liric / eului rostitor (în teatru).
FUNCŢIA REFERENŢIALĂ / DENOTATIVĂ / COGNITIVĂ
 Acţionează prin „suspendarea raportului semantic dintre
referent (extraverbal, preexistent) și mesaj” (D. Irimia) şi
prin instituirea unui referent ficţional;
 obiectul cunoaşterii artistice este „zona ce înglobează acel
real care scapă investigării raţionale; este esenţialul din
om, inapt pentru logică” (E. Sabato);
 în raport cu referentul / contextul, discursul are un dublu
rol: „de reprezentare şi denotare” (E.Coşeriu).
FUNCŢIA METALINGVISTICĂ

 Este orientată spre coduri lingvistice, culturale, estetice –

seturi de norme, de reguli şi convenţii prin care se
instituie coerenţa semantică a textului;
 metaliteratura activează preponderent această funcţie:
intertextualitatea, autoreferenţialitatea, parodierea,
mottoul impun coduri de lectură şi de interpretare
specifice, în relaţie cu „pre-textul” şi cu „arhitextul” (J.
Kristeva);
 artele poetice facilitează decodarea semnificaţiilor,
oferind „chei de lectură”.
FUNCŢIA CONATIVĂ / PERSUASIVĂ / RETORICĂ

 Orientează discursul către lectorul care devine prezenţă

textualizată (naratar sau ascultător) prin indici ai persoanei a
II-a, prin formule de adresare, prin enunţuri interogative,
exclamative;
 poate fi centrată pe un destinatar ficţional (invocaţia / odă,
epistolă etc.) apelat direct în text.
 FUNCŢIA FATICĂ

 Vizează canalul de comunicare (creaţiile populare orale) şi

controlul contactului dintre instanţele comunicării
artistice (narator-naratar; personaj-personaj; eul liric-
instanţa invocată / lector);
 se activează în secvenţele-ramă ale povestirii în cadru sau
prin formule mediane din basm.
 INSTANȚELE COMUNICĂRII LITERARE
 Extratextuale  Intratextuale
concrete
 Autorul concret
 Cititorul concret Abstracte Fictive
Autorul abstract/ Narator
implicit/model
Cititorul abstract Eu liric
implicit/model
RELAȚIA DINTRE INSTANȚELE
COMUNICATIVE

Autor real Cititor Abstract

act de producere

Autor abstract Cititor real

act de receptare
FUNCŢIILE LECTORULUI
 comprehensivă (de inţelegere),
 evaluativă (de apreciere afectivă sau axiologică),
 cooperativă (de conlucrare).
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:
 1. Marino Adrian, Structura operei literare. În: Introducere în
critica literară. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968.
 2. Walzel Oskar. Conţinut şi formă. În: Conţinut şi formă în
opera poetică. Bucureşti: Univers, 1976, pp. 18-57.
 3. Ingarden Roman. Structura fundamentală a operei
literare. În: Probleme de stilistică. Bucureşti: Univers, 1972.