C7

I. Elemente de structură a operei literare

Opera literară este rezultatul transfigurării unei realități de către o individualitate,
sensibilitate creatoare. Cu alte cuvinte, prin intermediul imaginației, scriitorul creează, pornind
de la realitate, un univers ficțional, imaginar, propriu și coerent, valorificând, cu intenții estetice,
posibilitățile limbajului artistic. Așadar, opera literară reprezintă unitatea indisolubilă între
conținut și formă, între universul imaginar redat prin limbaj artistic și modul de
structurare/dispunere a conținutului în funcție de natura scrierii. În ceea ce privește termenul de
structură, acesta desemnează, conform DEX, un „mod de organizare internă, de alcătuire a unui
corp, a unui sistem; mod de asociere a componenților unui corp sau a unui întreg organizat,
caracterizat prin forma și dimensiunile fiecărui element component, prin aranjarea lor unul față
de celălalt și prin interacțiunile lor reciproce.” Ideea de structură a fost vehiculată dintotdeauna,
însă termenul a devenit mai prezent și în analiza literară după impunerea
structuralismuluilingvistic de către Ferdinand de Saussure. Pentru Warren și Wellek, „structura
este o noțiune care include atât conținutul, cât și forma, în măsura în care acestea sunt organizate
în scopuri estetice. Opera literară va fi considerată ca un sistem întreg de semne, sau ca o
structură alcătuită din semne, care slujește unui scop estetic precis.”
Așadar, structura operei literare reprezintă organizarea internă a textului, construcția
acestuia, realizată prin unitatea de formă și conținut. Elementele constitutive ale operei se
integrează, se asamblează, într-un tot unitar, coerent, înțeles ca sistem al relațiilor dintre părți,
fiind subordonat unui scop estetic. Structura presupune, pe de o parte, organizarea textului pe
straturi, niveluri (fonetic, lexical, morfo-sintatic, al obiectelor reprezentate, al imaginilor), iar pe
de altă parte elemente constitutive precum temă, motiv, laitmotiv, subiect, mesaj, moduri de
expunere, tehnici și procedee compoziționale ce se regăsesc în și individualizează fiecare dintre
cele trei genuri: epic, liric, dramatic. Tema reprezintă un aspect al realității tratat artistic de către
autor/aspect general de viață tratat în opera literară. Marile teme ale literaturii sunt cam aceleași
din Antichitate până astăzi și exprimă mari adevăruri, probleme grave și definitorii pentru
umanitate, care au fost supuse reflecției dintotdeauna: nașterea și stingerea universului, viața,
moartea, iubirea, ura, gelozia, avariția, societatea, familia, copilăria, timpul, istoria, natura,
geniul, cunoașterea, destinul, eroismul, războiul ș.a. Motivul este o unitate structurală minimală,
constând într-o situație cu caracter de generalitate, având semnificație și putând fi exprimat în
formă simbolică. Fiecare temă este susținută de mai multe motive, exprimate în operă printr-un
cuvânt, o expresie ce desemnează un personaj (motivul Zburătorului), un obiect (oglinda, lacul,
lira, ceasornicul) un număr simbolic (trei, șapte), o situație (carpe diem, fortuna labilis, fugit
irreparabile tempus, vanitas vanitatum et omnia vanitas, deus absconditus, deus otiosus).
Laitmotivul este motivul fundamental al unei opere, care revine și se repetă intenționat într-o
operă literară, căpătând astfel o poziție centrală (luna în Scrisoarea I de Mihai Eminescu).
Subiectul operei literare desemnează succesiunea întâmplărilor din opera literară, dispunerea
evenimentelor care marchează apariția, dezvoltarea și încheierea conflictului, suportul pe care se
construiește opera literară. Vorbim despre subiect doar în cazul operelor aparținând genului epic
și dramatic, unde operează ca mod de expunere narațiunea, nu și în cazul operei lirice. Mesajul
reprezintă semnificația textului, informația codificată pe care autorul dorește să o transmită
cititorului. Mesajul include, pe lângă temă, interpretarea ei de către autor, nota subiectivă în care
este tratată.

A. Structura textului narativ

1. Comunicarea în textul narativ: - mijloacele comunicării (propoziția, secvența,
textul);
- instanțele comunicării (autor, narator, personaj,
cititor).
Secvența – o succesiune de propoziții. Relații între propoziții: logice (conform
principiului cauză-efect), temporale (succesiunea cronologică a evenimentelor narate), spațiale.
Textul – structură ierarhică complexă, o însumare de secvențe.
Instanțele comunicării narative: autorul (scriitorul operei literare), naratorul (vocea din
text care relatează conținutul operei), personajul (cel care acționează faptic, evenimențial,
mental, afectiv, senzorial), cititorul (cel care lecturează). De-a lungul istoriei receptării operei
literare, au fost privilegiate una sau alta dintre instanțele comunicării literare: autorul, textul,
receptorul.
Posibile perspective critice:
1. critica genetică, se focalizează asupra autorului;
2. critica formală – centrată asupra textului propriu-zis;
3. critica intertextuală abordează textul din perspectiva relaţiilor ce pot exista între
mai multe texte literare;
4. tranzacţională – cititorul interpretează textul prin prisma experienţelor sale
personale;
5. socio-culturală – se concentrează asupra dimensiunilor politice şi socio-istorice.

2. Perspectiva narativă
Se referă la punctul de vedere din care se relatează conținutul operei narative și la
persoana la care se face acest lucru, cu consecințe asupra modului de structurare a textului.
Punctul de vedere/perspectiva: obiectiv/ă sau subiectiv/ă; uniperspectivism (un narator),
pluriperspectivism (mai mulți naratori); naratorul – viziune omniscientă sau focalizată;
persoana I sau persoana III.
3. Construcția subiectului
Acțiunea, în cazul subiectului tradițional, presupune o înșiruire de fapte reale și
imaginare, fapte ce corespund unei duble realități: acțiunea (săvârșită de personaje)și
evenimentele (produse de cauze independente de intențiile personajului). Logica acțiunii
ordonată sau întreruptă; unitatea acțiunii: alternanță (se dezvoltă în paralel două intrigi pentru a
se uni sau nu la un moment dat), intercalare (o nouă secvență începe înainte ca prima să se fi
terminat), înlănțuire (secvențele se înșiruie una după alta, ca momente ale subiectului); timpul
narațiunii, redat prin succesiunea momentelor acțiunii:expozițiunea (fixează cadrul, locul și
timpul, în care se petrece acțiunea, prezintă personajele), intriga (marchează momentul
declașării conflictului și determină desfășurarea acțiunii), desfășurarea acțiunii (evoluția și
amplificarea conflictului, complicarea acțiunii și apariția unor conflicte secundare), punctul
culminant (punctul de maximă tensiune a conflictului), deznodământul (momentul final al
acțiunii, rezolvarea conflictului). În scrierile narative moderniste, predomină timpul interior,
subiectiv, durata personală, fluxul conștiinței. Sub aspect spațial, textul narativ presupune două
elemente: fabula (înlănțuire de acțiuni dispuse în succesiunea temporal-cauzală) și subiectul
(prezentarea/organizarea evenimentelor, acțiunii, de către autor, într-o ordine artistică
intenționată și semnificativă).
4. Personajele
Statutul personajelor în cadrul operei literare narative variază în funcție de:
- apariția lor în prim-plan: principale, secundare;
- structurarea caracteristicilor, trăsăturilor lor: simple, plate (construite pe o singură
coordonată, caracteristică, tipologie; statice) și complexe, rotunde (amalgam de
trăsături; dinamice);
- personaj pur și simplu sau personaj-narator;
- personaj tradițional sau personaj modern.

B. Structura textului poetic

1. Comunicarea în textul poetic: propoziția, secvența poetică (o succesiune de
propoziții, o propoziție, uneori chiar o sintagmă, ce alcătuiește o imagine poetică, axată pe o
idee, pe o emoție), strofa (poate să se identifice cu secvența poetică, să cuprindă mai multe
secvențe sau să alcătuiască o secvență cu strofele următoar ), textul; instanțele comunicării:
autor, eul liric (nu se confundă cu eul biografic, care ține de viața socială, este expresia unei
experiențe interioare): eul liric obiectiv (clasicism, parnasianism – exprimare indirectă), eul liric
subiectiv (romantism, expresionism – se comunică pe sine), eul liric ludic, parodic (manierism,
postmodernism – preferința pentru joc).
2. Elemente de compoziție în textul poetic: titlul (oferă indicii în interpretarea operei
sau poate induce un fals orizont de așteptare cititorului); incipit (secvența introductivă), secvențe
poetice, recurențe (repetiții, reveniri), simetrii (dispunerea unor elemente asemănătoare, identice
sau contrare într-un mod asemănător într-un ansamblu, respectiv în textul poetic; simetriile pot fi
semantice sau sintactice – paralelism sintactic); motive poetice; opoziții (alăturarea de termeni
contradictorii pentru obținerea expresivității).
3. Niveluri ale textului poetic: fonetic, lexical, gramatical.

C. Structura textului dramatic

1. Construcția subiectului dramatic
Spre deosebire de de subiectul narativ, subiectul dramatic se constituie exclusiv din
schimbul de replici, dialogal, monologal, fără intervenția unui narator. Acțiunea dramatică
reprezintă succesiunea de evenimente prezentate sau relatate pe scenă care presupune un punct
de plecare a acțiunii (expozițiunea), precipitarea acțiunii (peripeția) și punctul final
(deznodământul). Acțiunea poate fi preponderent statică, cu puține evenimente și evoluție lentă
sau dinamică, marcată de incidente, răsturnări de situații. La nivel formal, așa cum s-a precizat în
prezentarea genului dramatic, avem de-a face cu împărțirea în acte, scene (teatrul clasic), zile,
tablouri (teatrul modern). Compozițional, discursul dramatic cuprinde textul propriu-zis
(didascalii, dialog, monolog), creația unui autor, precum și discursul regizorului ce într-un fel sau
altul contribuie cu viziunea proprie la construirea mesajului.
2. Personajul reprezintă un individ cu trăsături distinctive, schematice sau complexe. În
măsura în care caracteristicile psihologice și comportamentale ale personajului sunt pertinente,
avem de-a face cu un caracter. Personajul poate fi tipic (prezintă particularitățile proprii unui tip)
sau atipic (se abate de la caracteristicile proprii unui tip). Personajul: individual (erou, marionetă,
mim) sau colectiv (corul, în teatrul clasic).

II. Limbajul operei literare. Elemente de stilistică literară

Ceea ce deosebește un scriitor de un alt scriitor este și maniera în care sunt selecționate din
sistemul limbii și combinate mijloacele de expresie în vederea realizării expresivității operei
literare. Stilul unui autor este, după Tudor Vianu, „ansamblul notațiilor pe care el le adaugă
expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa dobândește un fel de a fi subiectiv,
împreună cu interesul ei propriu-zis artistic. Îmbogățite cu aceste adaosuri, expresiile limbii ne
introduc în intimitatea unei individualități, într-o sferă proprie de a resimți lumea și viața. Stilul
este așadar expresia unei individualități”. Același autor face și observația că există particularități
stilistice comune mai multor scriitori, ceea ce ne permite să vorbim și despre grupări, curente
stilistice. Prin urmare, ceea ce ne spune și Tudor Vianu este că pe lângă transmiterea de
informații, stilul beletristic pune accent pe formă. Cuvintele se folosesc cu sens conotativ,
figurat, caracteristica fundamentală fiind expresivitatea. Textul literar, beletristic se adresează
imaginației și sensibilității, semnificația lui având un caracter subiectiv. Există o multitudine de
mijloace prin care autorul își poate exprima interioritatea, sensibilitatea, pornind de la lexicul
bogat și variat, structuri semantice, elemente morfologice și gramaticale sugestive și mai puțin
obișnuite, până la figuri de stil, elemente de prozodie, topică, punctuație etc. De regulă, analiza
stilistică se realizează pe trei niveluri: fonologic (figuri de sunet și prozodie), morfo-sintactic
(mijloace de expresie morfologice și sintactice) și lexical (figuri de stil, tropi, vocabular). Vom
avea în vedere, în cele ce urmează, definirea unor elemente de limbaj literar artistic prin care se
individualizează genurile clasice.
A. Limbajul operei epice
1. Moduri de expunere folosite: narațiunea, descrierea, dialogul, monologul.
Narațiunea, semnul distinctiv al epicului, poate avea mai multe forme: narațiune liniară,
narațiunea circulară (revenirea în momentul final la punctul de plecare), narațiune paralelă,
narațiunea în spirală (fluxul conștiinței, evoluția discursului în funcție de înșiruirea gândurilor),
narațiunea în ramă. Descrierea, de asemenea, poate lua forma unui portret (descriere de
personaj), tablou (descrierea locurilor, lucrurilor, plantelor, timpului etc), cadrul (mediul
înconjurător, interioarele; cadrul natural, la romantici, expresie a stării interioare).
2. Vorbirea naratorului și vorbirea personajelor
 Atunci când personajele se exprimă direct, în cadrul unui dialog, avem de-a face cu
vorbirea directă, stilul direct. Dialogul contribuie la dinamizarea acțiunii, prin intermediul său se
caracterizează personaje, se definesc relațiile dintre acestea. În cazul în care naratorul redă
spusele personajelor vorbim despre vorbire indirectă, stil indirect. Prin această modalitate de
expunere se sintetizează, se aduc informații suplimentare, se aduc în prim-plan întâmplări
trecute. Stilul indirect liber reprezintă un procedeu mixt, ce prezintă caracteristici care țin atât
de stilul direct – sunt redate vorbele personajului, avem acces la viața interioară a personajului,
fără însă nicio avertizare sau comentariu din partea autorului, fără mărcile formale specifice
stilului direct: verbul de declarație, două puncte, linia de dialog - , cât și de stilul indirect –
verbele și pronumele din planul personajului își modifică persoana și numărul, lipsesc elementele
ce leagă planul naratorului de cel al personajului. Stilul indirect liber nu se confundă cu
introspecția. Introspecția înseamnă autoreflecție, autoobservare, autoanaliză, preupune analiza
propriilor trăiri de către personaj, în timp ce stilul indirect liber presupune prezentarea dintr-o
perspectivă exterioară și neutră a unei realități interioare care se livrează fără comentarii. Stilul
oral este consecința încercării scriitorilor de a reda în scris limba vorbită, naturalețea exprimării
orale. Oralitatea stilului se bazează pe spentaneitate, secvențialitate, improvizație. Registrele
stilistice reprezintă transpunerea diverselor variante ale limbii în stilul beletristic, cu rol în
fixarea statului psiho-social al personajului. Registre stilistice: registru cult (folosirea limbii
literare, situarea instanțelor comunicării artistice în orizontul culturii majore), registru popular
(recursul la fapte de limbă răspândite pe întreg teritoriul locuit de români, unele neliterare,
situarea instanțelor comunicării artistice în orizontul culturii minore).

B. Limbajul operei poetice

Caracteristicile limbajului poetic: expresivitatea, sugestia, ambiguitatea. Expresivitatea
desemnează, conform DTL (Dicționar de Termeni Lingvistici), „calitate a unui cuvânt, a unei
locuțiuni, a unei opere artistice sau a unui limbaj de a fi expresive, vii, clare, plastice; rezultat al
îndepărtării cuvintelor de la utilizarea lor curentă, al trecerii acestora de la relațiile în care ne-
am deprins să le întâlnim la alte relații. În principiu, cu excepția uneltelor gramaticale, toate
cuvintele se pretează la o îndepărtare mai mult sau mai puțin evidentă de la normă, toate pot
deveni expresive în anumite contexte („...de la Arghezi încoace, nu mai poate fi vorba de cuvinte
poetice și nepoetice” – Șerban Cioculescu). Când noua relație, rezultată din îndepărtare, devine
constantă, în conținutul semantic al cuvântului apare o valoare suplimentară și paralelă cu cea
curentă, care împarte cu aceasta din urmă numărul de contexte de care dispune cuvântul și face
din el un cuvânt expresiv. E. ia naștere prin deplasarea cuvintelor de la obiectele la care se
referă la alte obiecte, prin trecerea lor dintr-un context în altul (sau dintr-un limbaj în altul),
prin schimbarea poziției sintactice a cuvintelor (datorate inversiunilor, despărțirilor
intenționate de epitete, schimbării regimului verbal etc.), prin insistența asupra cuvintelor, prin
polisemantismul termenilor care permite alegerea, folosirea lor în diferite contexte, prin
simetria de aranjare a fonemelor, prin simbolismul fonetic etc.”
Sugestia, despre care Mallarmé spunea că este superioară exprimării directe în textul
poetic, a fost cultivată în special de către simboliși (a se vedea prezentarea acestui curent în
cursul următor). Dintodeauna poezia a optat pentru esențializarea discursului, a sugerat, a
codificat, a simbolizat. Ambiguitatea este o marcă a poeziei moderne, poezie care mizează pe
nuanțare și obscurizare a sensurilor, pe încifrare, pe provocarea unui efort de decodare, pe aluzie,
chiar ermetism. Textul poetic este mai greu de decodat decât cel narativ, deoarece presupune
inserția cititorului în universul unei opere esențializate, concise, menite a produce emoție,
presupune o trăire, o simțire, o înțelegere și o interiorizare a semnificațiilor. Relația cititorului cu
textul poetic este una complexă, dificil de transpus în cuvinte.
Lectura aplicată, sistematică a poeziei ne conduce spre identificarea unui univers propriu,
coerent și unitar specific unui epoci, unui curent literar, unui autor. Vorbim astfel despre
imaginarul poetic, un univers poetic propriu, cu coordonate individualizatoare unui autor, unei
epoci. Putem vorbi despre imaginar poetic clasic/imaginar modern, imaginar poetic simbolist,
imaginar poetic eminescian, imaginar poetic bacovian etc.
Expresivitatea, sugestia, ambiguitatea se pot realiza și prin intermediul figurilor de stil.
Figurile de stil sau tropii reprezintă procedee prin care se modifică sensul fundamental al
cuvintelor, se conferă cuvintelor sau expresiilor deschideri spre alte sensuri. Printre cele mai des
întâlnite figuri de stil se numără: alegoria, aliterația, antiteza, comparația, enumerația, epitetul,
eufonia, exclamația retorică, gradația, hiperbola, interogația retorică, inversiunea, invocația
retorică, metafora, metonimia, oximoronul, personificarea, repetiția, sinecdoca ș.a. Alegoria este
un procedeu literar care desemnează o formă de comunicare indirectă, prin care se spune ceva,
dar se lasă a se înţelege altceva. Cu alte cuvinte, este vorba despre o înșiruire de metafore,
comparații, personificări ce formează o imagine unitară prin care autorul sugerează noțiuni
abstracte prin intermediul unor fapte, lucruri concrete. Este bine cunoscută alegoria din Miorița
în cadrul căreia moartea este prezentată ca o nuntă. Trebuie să avem în vedere și statutul
alegoriei ca procedeu de compoziție detectabil pe segmente mari, părți ale unei specii sau chiar
specii întregi. Fabula este specia epică ce reuneşte alegoria şi satira, prin haina alegorică
promovându-se o morală. Aliterația este o figură de stil ce se actualizează la nivel fonetic.
Aceasta desemnează repetarea unei consoane în cuvinte succesive cu scopul de a obține efecte
eufonice, imitative, expresive. Antiteza este o figură de stil care constă în opoziția dintre două
cuvinte, fapte, personaje, idei, situații, menite a se reliefa reciproc. Acest procedeu a fost folosit
intens de către romantici, atât ca figură de stil, cât și ca procedeu compozițional. Comparația
constă în alăturarea a doi termeni cu scopul de a li se evidenția asemănările. Elementele de
similitudine trebuie să fie noi și surprinzătoare pentru a susține noutatea și expresivitatea.
Enumerația este figura de stil care constă în înșiruirea unor termeni de același fel pentru a
obține amplificara ideii. Se prezintă, eventual, detaliat un aspect al realității, prin înșiruirea
elementelor componente. Epitetul este figura de stil prin care un determinant (adjectiv,
substantiv sau adverb) pune în lumină caracterul estetic ala unui determinat (substantiv sau verb).
Tudor Vianu consideră estetice acele însușiri „care pun în lumină felul în care le vede sau le
simte scriitorul și care au un răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului.” Eufonia este o figură
fonologică care constă în potrivirea în așa fel a consoanelor și vocalelor, încât sonoritatea să fie
cât mai armonioasă și mai plăcută. Eufonia evită sunetele sau grupurile de sunete stridente,
nemuzicale. Exclamația retorică desemnează procedeul artistic ce constă în exprimarea unui
sentiment puternic prin exclamații și interjecții. Gradația este figura de stil prin care se
realizează trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de la o treaptă la alta a unui aspect al
realității, cu scopul de a spori, prin intensificare, expresivitatea. Hiperbola este o figură de stil
prin care se exagerează prin mărire sau micșorare trăsăturile unei ființe, lucru, fenomen,
eveniment cu scopul impresionării cititorului. Interogația retorică este o figură de stil ce
presupune adresarea unei întrebări sau a unui șir de întrebări la care nu se așteaptă răspuns.
Inversiunea constă în schimbarea topicii, ordinii obișnuite a cuvintelor cu scopul de a scoate în
evidență un anumit aspect. Invocație retorică presupune adresarea autorului către un personaj
absent sau imaginar. Metafora este considerată regina figurilor de stil, poezia însăși. Aceasta
este figura de stil prin care un aspect al realității primește un nou nume pe baza unui raport de
asemănare; metafora este o comparație subînțeleasă (comparația spune că aceasta este ca aceea,
în timp ce metafora spune aceasta este aceea). Metonimia este o figură de stil prin care se
exprimă cauza prin efect, efectul prin cauză, conținutul prin obiect, abstractul prin concret etc.
Oximoronul constă în alăturarea a doi termeni contradictorii; este de remarcat faptul că sensul
epitetului se opune sensului cuvântului determinat. Personificarea este o figură de stil care
constă în atribuirea de însușiri omenești unor obiecte sau abstracțiuni. Repetiția presupune
folosirea de mai multe ori a unui cuvânt sau a unei expresii cu scopul de a întări o idee, de a spori
expresivitatea. Sinecdoca este tot o figură de substituție, ca și metonimia, care constă în
înlocuirea întregului prin parte, a speciei prin gen, plural prin singular etc.
Elemente de prozodie
Prozodia studiază tehnica versificației, adică modul de combinare a vocalelor și
consoanelor, cantitatea și durata lor, pauzele, accentul, intonașia etc. Poezia clasică, cu
precădere, a acordat o atenție deosebită ritmului (repetarea unităților izometrice, picioare
metrice: troheu, iamb, dactil, amfibrah, anapest ce constau în combinarea regulată a silabelor
accentuate și neaccentuate), rimei (identitatea acustică a silabelor de la sfârșitul versurilor:
monorimă, rimă împerecheată, rimă îmbrățișată), măsurii (numărul silabelor dintr-un vers). În
poezia modernă asistăm la eliberarea poeților de constrângerile formale clasice (împărțirea
poeziei în strofe de dimensiuni egale, respectarea structurilor prozodice descrise mai sus) și
orientarea către versul liber, fiecare poet construindu-și un ritm propriu al poeziei.

C. Limbajul operei dramatice: replica și limbaje scenice (decor, costume, gestică,

mimică, etc.), concretizarea didascaliilor.

☺Aplicaţii
1. Dați exemple de opere din literatura română și universală în care se regăsesc teme și
motive enumerate în curs.
2. Descrieți imaginarul poetic clasic / imaginarul poetic modern.
3. Exemplificați figurile de stil enumerate mai sus valorificând texte poetice din
literatura română.
4. Se dă textul:
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
 Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestuos,
Şi pe ele se aşază bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!...Mii de stele argintii

În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţînd note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;

Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;
Dar ce văd?... În raza lunei o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

(Vasile Alecsandri, Mezul iernei)

1. Selectaţi cuvintele din sfera semantică a naturii.

2. Stabiliţi tema poeziei date.
3. Identificaţi structura poeziei, comentând secvenţele lirice.
4. Identificaţi în poezia dată două figuri de stil diferite şi explicaţi-le semnificaţia.
5. Identificaţi în text o imagine auditivă şi una vizuală.
6. Comentaţi ultima strofă a poeziei.
7. Motivaţi apartenenţa poeziei de mai sus la specia pastel.
8. Descrieţi un tablou de natură în faţa căruia aţi exclamat/aţi fi putut exclama „O! tablou
măreţ, fantastic!”.

5. Se dă textul:

Cine poate ști

De unde vine vara
Și încotro se duce
Cântând
Caravana ei verde și aurie?
Unii zic c-ar veni
Din pământ,
Că-și trage povara,
Fierbinte și dulce,
Din bostănărie,
Că se naște în pepenii verzi,
În miezul lor
Strălucitor
Ca un palat
Luminat
De rubine,
Cu pereți
De porfir și nestemate
Și cu pardoseala purpurie.
Tot ce se poate,
Dar mie
Mi-a spus o fetiță cuminte
Că-și aduce aminte
Cum vara vine din copilărie,
Și cum,
În miros de lapte, de fân și de fum,
Alunecă de-aici,
Trasă de fluturi, de buburuze și de furnici,
Înspre bunici.

(Ana Blandiana – Cine poate ști)

1. Stabiliți tema poeziei.
2. Identificați și comentați secvențele poetice ale acesteia.
3. Identificați o figură de stil și comentați-o.
4. Dați un răspuns la întrebarea din text (De unde vine vara?).
5. Citiți și comentați alte texte de Ana Blandiana din vol. Întâmplări din grădina mea.