ANGELICA HOBJILĂ

Unitatea de învăţare 1.
COMUNICARE – LITERATURĂ. DELIMITĂRI TEORETICE

1.1. Teoria comunicării – teoria emiterii şi a receptării de literatură

Comunicarea, ca proces complex implicând o multitudine de elemente şi valenţe contextuale, ia

forme dintre cele mai diverse, printre care şi comunicarea de tip literar. Din această perspectivă,
unitatea de faţă a cursului se construieşte pe paralela comunicare – literatură, în ideea punctării, pe de
o parte, a caracteristicilor codificării şi emiterii mesajului, în general, şi a mesajului literar, în special şi,
pe de altă parte, a particularităţilor decodării şi receptării mesajului, respectiv ale interpretării acestuia.

Figura 1. Schema procesului comunicării

IMPORTANT
Prin raportare la schema generală a procesului comunicativ, comunicarea de tip literar implică trimiterea
către anumiţi referenţi, „numirea” lumii reale şi/ sau ficţionale, „reprezentarea” acesteia – din perspectiva
creatorului de literatură – sub forma unei realităţi posibile, artistice; aceasta apare ilustrată în mesajul
literar într-o formă particulară, diferită de la un creator la altul, respectiv de la un context la altul din
creaţiile aceluiaşi scriitor.

Vezi, de exemplu, realitatea trăirii prin iubire reflectată, comparativ, în creaţiile lui Mihai
Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu etc., precum şi în creaţiile fiecăruia dintre aceştia: Floare
albastră, Dorinţă, Luceafărul etc.; Lumina, Mi-aştept amurgul etc.; Poveste sentimentală, Ce bine că
eşti, Viaţa mea se iluminează etc.
Din sistemul limbii fiecare creator alege anumite elemente pe care le îmbină într-o manieră unică,
originală, cu abateri de ordin stilistic de la normele sintagmaticului în comunicare.

262
 
LITERATURA ROMÂNĂ

CITATE
”Diferenţa specifică în actul emiterii din comunicarea literară constă în selectarea într-un mod original,
altfel decât se realizează aceasta în vorbirea obişnuită”; ”combinarea […] trebuie să fie de asemenea
originală, a elementelor selectate (şi care nu înseamnă neapărat construcţii noi, ci «apropieri» noi de
elemente)” – Slama-Cazacu, 1999, p. 436.

IMPORTANT
Spre deosebire de comunicarea în sens general, care presupune valorificarea semnelor
lingvistive ca unităţi semnificat – semnificant, în vederea identificării unui anumit referent dintr-o anumită
situaţie de comunicare (de exemplu, cartea albastră), comunicarea literară actualizează semnele
lingvistice şi le corelează unele cu altele astfel încât mesajul să transmită anumite semnificaţii nu doar
prin conţinutul propriu-zis, ci şi prin forma în care este pus.
Astfel, semnificatul şi semnificantul se întrepătrund ca funcţionalitate, semnificaţie şi valoare în
realizarea unei creaţii literare, comunicarea şi autocomunicarea presupunând conţinut şi formă (mai
mult decât în comunicarea obişnuită) încărcate de mesaj.

Vezi, de exemplu, comparativ, textele (a) şi (b):

(a) “Zâmbet – râs fără sunet, exprimat numai prin destinderea buzelor; surâs; zâmbire; faptul de
a zâmbi” (DEX)
(b) “În sfârşit o constatare precisă
Pe piatră sau în suflet cioplită –
Zâmbetul e o rană deschisă
În infinit infinit infinită.” (Marin Postu)
În textul (a) se transmite simplu şi concis o informaţie – este definit zâmbetul (aşadar, aici
elementele din sistemul limbii servesc la trasmiterea acestui sens, propriu, asociat unui anumit referent
– zâmbetul), în timp ce textul (b) se constituie în formă de comunicare şi de autocomunicare.

IMPORTANT
Creatorul de text literar comunică idei, gânduri şi, în acelaşi timp, se comunică pe sine ca eu cu
anumite elemente definitorii, cu trăiri, stări, cu modalităţi particulare, unice de raportare la acelaşi
referent în contexte diferite etc..
El alege din acelaşi sistem al unei limbi, dar valorifică procedee originale de potenţare a
sensurilor, de „dezmărginire” a acestora, de scoatere din tiparele comunicării comune, astfel încât
rezultatul – opera literară – să-şi dezvolte exponenţial valoarea artistică, trăsăturile [+ expresivitate], [+
conotativitate], [+ deschidere] (deschidere spre sensuri noi – unele, nebănuite, reperate de abia de
către cititor, receptorul de literatură, existând latent în mesajul poetic/literar).

CITATE
George A. Miller (1956) arată că ”a alege noi simboluri ne izolează de restul comunităţii”.
De aici o serie de întrebări precum: creatorul alege să se izoleze prin noile simboluri pe care le
valorifică în operele sale?
Este vorba de o altă simbolistică în creaţiile literare?
Este vorba despre o resimbolizare a convenţiilor?

263
ANGELICA HOBJILĂ

Opera literară având un scop artistic, este evidentă dominanta expresivă a limbajului în cadrul
unui act comunicativ de tip literar.

IMPORTANT
„Opera de artă pură este plastică în esenţa sa; ea sugerează mai mult decât arată” (Bally, 1965, p.
359), cu precizarea că preponderenţa funcţiei poetice nu exclude referinţa, ci o plasează în jocul
interpretărilor, îi conferă ambiguitate, de unde ideea de ”dedublare a cititorului” în procesul decodării şi
interpretării unei opere literare: „unui mesaj cu sens dublu îi corespunde un destinator dedublat, un
destinatar dedublat şi, în plus, o referinţă dedublată” (Jakobson, 1963, pp. 238-239).

CITATE
”Poezia, în funcţia ei originară, de factor al culturii timpurii, se naşte în joc şi ca joc” (Huizinga, 2003, p.
195).

Aşadar, raportul creator – cititor îşi demonstrează astfel valenţele de complementaritate:

codificării prin simboluri – în mesajul literar – a lumii aşa cum este ea văzută de către creator îi
corespunde decodarea-re-crearea acestor simboluri de către cititor în procesul receptării, decodării şi
interpretării unui text literar, al recreării lumii reflectate în acesta.

CITATE
”Creaţia şi lectura formează cele două laturi ale comunicării literare. Textul este obiectul amândurora:
obiect al facerii (generării), rezultat al creaţiei, şi obiect al receptării, suportul material al activităţii
cititorului, cauza şi scopul acestuia. Lectura este nu numai descifrare, recunoaştere, înţelegere a
textului ci, într-o oarecare măsură, act de constituire a acestuia, o reconstituire parţială a intenţiei
fondatoare a textului. Textul creatorului este inevitabil diferit de cel al cititorului. De aceea, lectura
textului este teoretic infinită: fiecare cititor sau fiecare generaţie citeşte altfel o anumită operă şi, implicit,
o reconstituie într-o altă formă” (Comloşan, 2003, p. 43).

Comunicarea literară se constituie astfel într-un demers de coroborare a subiectivităţilor

creatorului şi cititorului, interpretarea textului devenind un produs al intersubiectivităţii.

CITATE
„Opera literară apare ca spaţiul unei duble creaţii: autorul care creează textul virtual şi cititorul care îl
realizează, transformă virtualitatea în actualitate” (Comloşan, 2003, p. 39).

IMPORTANT
Procesul în sine este unul simplu: creatorul se raportează în mod subiectiv la realitate (la o
componentă a acesteia), pe care o transpune artistic (valorificând în mod original semne din sistemul
unei limbi) în opera literară.

264
 
LITERATURA ROMÂNĂ

Aceasta este receptată, decodată de către cititor şi interpretată prin propria cheie, prin propriul
sistem de semne, prin prisma propriei maniere de raportare la realitate/ la o componentă a acesteia – în
condiţiile în care există mai multe niveluri ale receptării, decodării şi interpretării unei opere literare, de
unde şi sensurile multiple pe care lectura repetată ale aceleiaşi creaţii le poate avea/ dezvălui aceluiaşi
cititor, în momente diferite, la vârste diferite, în contexte diferite/stări de spirit diferite etc.

CITATE
Pentru analiza contextual-dinamică a operei literare, vezi Slama-Cazacu, 1999, pp. 444 ş.u.:
”Această metodă de analiză a textului literar devine […] o interpretare de text care implică şi
apelul la conţinut, îmbinând astfel, în mod firesc, analiza formei cu aceea a conţinutului, într-un
ansamblu în care cele două aspecte (artificial separate prin alte procedee) se explică reciproc,
sistematic, logic şi neforţat. […] Corelaţiile dintre componentele triadei comunicării – ele însele supuse
mişcării temporale – , devenirea istorică, psihologică şi socială a creării şi re-creării prin actul lecturii a
operei literare, pe lângă construirea secvenţială a operei, demersul în permanentă pendulare de la parte
(fapt de stil sau fragment din operă) la ansamblu şi invers, sau de la contextul implicit la text şi invers,
pentru realizarea interpretării, toate acestea imprimă analizei un caracter dinamic” – Slama-Cazacu,
1999, p. 448.
”Mesajul – fie faptul stilistic, fie textul literar în ansamblu – trebuie considerat ca un întreg,
încadrat în contextul său şi analizat, la rândul său, ca un context, dintr-o perspectivă dinamică.
Contextul este luat în considerare de diversele sale niveluri (macro- şi microcontexte, incluse unele în
altele): contextul lingvistic şi cel extralingvistic (constituind contextul explicit al operei – CE), contextul
social-istoric (CSI), situaţia (S), coordonatele personale ale emiţătorului şi ale receptorului etc.
(constituind contextul implicit), contextul total (implicând toate aceste niveluri într-o sinteză obligatorie)”
– Slama-Cazacu, 1999, p. 455.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi coordonatele analizei contextual-dinamice a unei operei literare.

Lectura – componentă a procesului de comunicare prin literatură – reprezintă astfel etapa

finală a actului creaţiei şi iniţială în recrearea – prin interpretare – a mesajului receptat/ decodat.
Importanţa receptorului, deşi asociat doar acestei ultime etape, procesului lecturii/ receptării-decodării-
interpretării de text este dată de însăşi legitimarea sau nu a creaţiei literare: ”cititorul este cel care
decide dacă o operă este literară sau nu” (John Searle, apud Rancière, 2005, p. 6). A se vedea, în
acest sens, şi conceptul de ”lectură simultană”, ca ”rezultat final al ciclului lectură istorică – lectură
prezentă – lectură istorică/ lectură prezentă-lectură istorică-lectură prezentă” (Marino, 1977, p. 33).

CITATE
”lectura simultană se caracterizează printr-o serie de asocieri, de comparaţii, de paralele şi de
identificări”, de unde posibilitatea distingerii a patru situaţii-tip:
 opera unui scriitor ”se confundă”, prezintă similarităţi evidente, surprinzătoare, cu operele altor scriitori
care aparţin unor epoci total diferite (Conachi, Petrarca);
 opera unui scriitor poate fi inclusă, în acelaşi timp, în mai multe categorii literare aparţinând unor
perioade complet diferite (M. Eminescu);

265
ANGELICA HOBJILĂ

 ”curentele literare sunt asimilate unor categorii universale, atemporale” – astfel, existenţa unui curent
literar poate fi identificată oricând şi oriunde;
 literatura în întregime este studiată ca un întreg indivizibil (Marino, 1977, pp. 35-37).

IMPORTANT
Textul, ca formă de concretizare a mesajului transmis într-o anumită situaţie de comunicare, este
prezentat în literatura de specialitate din perspective diferite care evidenţiază caracterul său material,
arhitectura sa semiotică, elementele care-i conferă coeziune şi coerenţă, transparenţă sau opacitate,
caracter închis sau deschis etc. şi care, prin acestea, indică repere utile în actul enunţării sau producerii
de texte, respectiv în cel de lectură, de receptare, decodare şi interpretare.

Tipologia textelor este realizată în funcţie de diferite criterii care reflectă una sau mai multe dintre
direcţiile enumerate supra. De exemplu, după modul de raportare la realitate şi prin prisma manierei
particulare de reflectare a acesteia în text de către autor, se operează distincţia între:
 texte referenţiale (ştiinţifice, istorice, jurnalistice etc.);
 texte pseudo-referenţiale (narative);
 texte auto-referenţiale (poetice) – Cornea, 1998;
restrângând domeniul şi referindu-ne la textul literar, criteriul canalului de transmitere diferenţiază
textele orale de cele scrise, forma – textele în versuri de cele în proză, tipul de autor/ creator – textele
culte de cele populare etc.

APLICAŢIE
Construiţi o posibilă schemă a comunicării de tip literar pentru textul:
„Sfânt în om este sentimentul. El este în om şi în afara lui în acelaşi timp. Sentimentul este
hrana cu care el satură foamea secundelor pe care le are de trăit. Este un fel de nutreţ interior pentru un
cal încă şi mai interior. Un fel de gură locuind în centrul unei pâini.” (Nichita Stănescu, O viziune a
sentimentelor)

1.2. LITERAR versus NONLITERAR

Opoziţia literar – nonliterar reflectă – prin raportare la coordonatele comunicării ca proces – nuanţele/
redimensionările pe care fiecare element al acestuia le implică. Principalele delimitări vizează
perspectivele diferite pe care le oferă asupra mesajului-text literar/ nonliterar componente precum:
 codul valorificat: limbaj artistic vs. limbaj non-artistic, în condiţiile în care ”literatura e arta limbajului”
(Genette, 1994, p. 89), iar literaritatea – ”ceea ce face dintr-un mesaj verbal o operă de artă”
(Jakobson, 1963, p. 90);
 intenţia comunicativă: funcţia estetică (asociată celei informative/ formative) vs. funcţia informativă,
formativă, persuasivă (vezi şi raportarea la funcţiile limbajului: poetică şi emotivă vs. referenţială şi
persuasivă);

IMPORTANT
În acest sens, Gérard Genette (1994, p. 86) subliniază opoziţia dintre două ”regimuri de literaritate”: cel
constitutiv, ”garantat de un complex de intenţii, de convenţii generice, de tradiţii culturale de toate

266
 
LITERATURA ROMÂNĂ

felurile”, şi cel condiţional, ”care provine dintr-o apreciere estetică subiectivă şi mereu revocabilă”,
promovând, de asemenea, două criterii de literaritate:
 criteriul tematic – implicând conţinutul textului;
 criteriul formal sau rematic – vizând caracterul textului, tipul de discurs.

APLICAŢIE
Valorificaţi criteriile de literaritate în diferenţierea următoarelor două texte:
(a) „Viaţa mea se iluminează / [...] Trec fantome-ale verii în declin, / corăbiile sufletului meu
marin. / Şi viaţa mea se iluminează, / sub ochiul tău verde la amiază, / cenuşiu ca pământul la amurg. /
Oho, alerg şi salt şi curg. / Mai lasă-mă un minut. / Mai lasă-mă o secundă. / Mai lasă-mă o frunză, un fir
de nisip. / Mai lasă-mă o briză, o undă. / Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.” (Nichita Stănescu,
Viaţa mea se iluminează)
(b) „A compara un sistem unipartid precum China cu o democraţie cum este India nu este un
exerciţiu intelectual uşor. Evident, India are multe slăbiciuni: sărăcie pe scară largă, infrastructură
precară şi servicii sociale minimale. China pare să se fi descurcat mai bine în aceste domenii. Dar
aparenţele pot fi înşelătoare. Dictaturile se pricep la ascunderea problemelor pe care le creează, în timp
ce democraţia se pricepe să facă publicitate propriilor defecte.” (Minxin Pei, Zorii Asiei, în Foreing Policy
România, iulie-august 2009, p. 25)

 sfera emiţătorului: creatorul vs. locutorul dintr-o situaţie de comunicare comună, reală sau (re)creată
(însă păstrând, în principiu, reperele în real);
 sfera receptorului: public-ţintă caracterizat prin deschiderea către decodarea mesajului de tip literar
vs. public-ţintă caracterizat prin deschiderea către decodarea unui mesaj non-literar;

APLICAŢIE
Exemplificaţi, prin raportare la diferitele tipuri de public-ţintă, diverse categorii de texte din literatura
română.

 canalul ales: preponderent scris vs. oral/ scris, audio/ video;

 raportul m1 – m2, dintre mesajul codificat/ transmis de către emiţător (m1) şi mesajul receptat/
decodat de către receptor (m2): în mai mare măsură, m1 ≠ m2 vs. m1 ≈ m2;

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi, din perspectiva raportului m1 – m2, diferenţa dintre un text ştiinţific şi un text din literatura
română (cu exemplificare la alegere).

 feedback-ul dat: – (cititorul nu oferă, în general, feedback, scriitorului, mai ales când este vorba
despre receptarea textului literar într-un context decalat temporal, uneori de secole, faţă de cel al
creării mesajului) vs. + (în principiu, în situaţia de comunicare comună interlocutorul oferă feedback,
verbal şi/ sau nonverbal, atitudinal etc., locutorului);
 situaţia de comunicare: repere subiective (spaţiu subiectiv, timp subiectiv, relaţii redimensionate
etc.) vs. repere preponderent obiective (timp obiectiv, spaţiu obiectiv, relaţii recunoscute între
locutor şi interlocutor/ publicul-ţintă etc.);

267
ANGELICA HOBJILĂ

 mesajul: concretizat în text literar/ operă literară vs. text neliterar/ nonliterar; primul (pe care-l avem
în vedere cu precădere în acest curs) se caracterizează printr-o serie de raporturi particulare pe
care le stabileşte cu alte texte, respectiv în interiorul propriilor sale componente;

IMPORTANT
Aceste raporturi sunt concretizate în aşa-numitele practici transtextuale, prezentate de Gérard Genette
(1982, pp. 8-15):
 intertextualitatea – reprezentare a prezenţei, într-un text, a altui/ altor text(e), prin tehnica citării, prin
aluzie sau plagiat;
 paratextualitatea – concretizată în relaţiile dintre textul propriu-zis şi elemente precum titlu, subtitlu,
note de subsol, prefaţă, postfaţă, prolog, epilog, ilustraţii/ imagini (uneori realizate chiar de către
scriitor) etc.; mărcile paratextuale se constituie, de altfel, în modalităţi de dezambiguizare a mesajului
pentru cititor, de facilitare a decodării şi interpretării textului de către lector;
 metatextualitatea – formă de realizare a comunicării (literare) despre textul literar (vezi textele de
istorie, teorie şi critică literară);
 arhitextualitatea – modalitate implicită de raportare a unui text literar la un anumit gen, la un anumit tip
de text/discurs;
 hipertextualitatea – relaţie stabilită între un hipotext şi un hipertext, în condiţiile în care al doilea derivă/
se dezvoltă/ reflectă elemente din primul (vezi, de exemplu, parodia, pastişa, caricatura etc.);
acestora li se adaugă, de către Paul Cornea (1998, p. 21):
 contextualitatea – manifestare a raportării textului literar la diferitele coordonate de ordin socio-cultural,
politic etc. ale contextului creării acestuia (vezi, de exemplu, literatura din perioada comunistă).

APLICAŢIE
Exemplificaţi, cu elemente din literatura română, tehnicile transtextuale.

ÎNTREBĂRI
Care sunt criteriile de literaritate?
În ce poate consta feedback-ul primit de un scriitor pentru creaţiile sale?
Ce tipuri de texte cunoaşteţi, prin raportare la maniera scriitorului de a se raporta la un anumit aspect al
realităţii?

APLICAŢIE
Demonstraţi apartenenţa textului de mai jos la sfera comunicării de tip literar sau nonliterar:
”Doină, doină, cântic dulce, / Când te-aud, nu m-aş mai duce! / Doină, doină, viers cu foc, /
Când răsuni eu stau în loc! /Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară, / De mă-ngând cu florile /
Şi privighetorile. / Vine iarna viscoloasă, / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele
şi nopţile. / Frunza-n codru cât învie, / Doină cânt de voinicie. / Cade frunza gios în vale, / Eu cânt doina
cea de jale, / Doină zic, doină suspin / Tot cu doina mă mai ţin, / Doină cânt, doină şoptesc, / Tot cu
doina vieţuiesc.” (Cântecul doinei)

268