LITERATURA ROMÂNĂ

Unitatea de învăţare 5.
GENURILE ŞI SPECIILE LITERARE – ABORDARE SISTEMICĂ

Lucrările de teorie literară prezintă, în general, problematica genurilor şi a speciilor literare atât
din perspectiva delimitărilor conceptuale, cât şi prin exemplificări relevante, cu rol în nuanţarea unora
dintre delimitările iniţiale, „clasice”/„clasicizate”. În acest context, unitatea de faţă a cursului propune o
sinteză a principalelor coordonate ale abordării sistemice a genurilor şi speciilor literare, ca premisă
pentru exemplificări, argumentări şi analize/ interpretări ulterioare din universul literaturii române.

5.1. DESPRE UN SISTEM AL GENURILOR LITERARE

Sfera literaturii ca ansamblu de produse ale transfigurării realităţii obiective într-una subiectiv-
artistică, prin prisma raportării particulare a creatorului la cea dintâi permite, prin înseşi aceste repere
individuale generate de eul creator, o serie de delimitări în cadrul categoriei text literar – de aici,
posibilitatea grupării, în clase/ microsisteme, a operelor literare în funcţie de caracteristicile lor definitorii.

CITATE
Literatura de specialitate propune, astfel, teoria genurilor ca „principiu de ordine: ea clasifică literatura şi
istoria literară, nu în funcţie de timp sau loc (epocă sau limbă naţională), ci în funcţie de anumite tipuri
specifice de organizare sau de structură a operelor literare” (Wellek, Warren, 1967, p. 300).

IMPORTANT
Sintagma gen literar a fost folosită pentru prima oară în secolul al XVII-lea, de către Francisco Cascales
(Momescu, 2000, p. 84).

Diacronic, sistemul genurilor literare poate fi prezentat începând cu actualizarea ideilor lui
Aristotel, Platon, Diomede etc. (Genette, 1994, pp. 19-36). Platon, de exemplu, distinge enunţarea
rezervată poetului (caracteristică liricului) de enunţarea alternativă (în epic), respectiv de enunţarea
rezervată personajelor (specifică genului dramatic) pentru ca, peste secole (1797), Friedrich Schlegel să
redimensioneze/ resemantizeze distincţia platoniciană, subliniind că “forma” lirică este subiectivă, cea
dramatică – obiectivă, iar cea epică – subiectiv-obiectivă (după Genette, 1994, pp. 44-47).

CITATE
Descriind diacronia în sincronie (succesiune care se va impune în secolele al XIX-lea şi al XX-lea),
Schelling subliniază că “arta începe cu subiectivitatea lirică, apoi se înalţă la obiectivitatea epică, şi
atinge în sfârşit sinteza sau «identificarea» dramatică”, în condiţiile în care “Lirism = formare a infinitului
în finit = particular. Epos = prezentare (subsumare) a finitului în infinit = universal. Dramă = sinteză a
universului şi a particularului” (Genette, 1994, p. 50).

301
ANGELICA HOBJILĂ

IMPORTANT
Definind simplu genul drept o clasă de elemente având caracteristici comune, iar specia ca o clasă
subsumată genului (Petraş, 2002, p. 118), trebuie precizat că iniţial au apărut diferite texte literare pe
care astăzi le asimilăm anumitor specii pentru ca, ulterior, prin analiza acestora şi identificarea
trăsăturilor lor comune, respectiv distinctive, să se poată vorbi despre ceea ce astăzi înţelegem prin gen
literar – clasă de elemente caracterizate prin aceeaşi modalitate de transfigurare artistică a realităţii.

CITATE
„Termenul gen este folosit în sensuri diferite. El se referă în primul rând la două ordine de mărime, clar
distincte. Pe de o parte, desemnează cele trei fenomene mari: LIRICA, EPICA, TEATRUL. Pe de alta,
desemnează anumite fenomene ca imnul, cântecul, epopeea, romanul, tragedia, comedia etc., care
deci par să-şi aibă sediul înlăuntrul acestor trei plane” (Kayser, 1979, p. 468).

Nu toţi specialiştii acceptă existenţa a trei genuri literare, discutabilă fiind, cel mai frecvent,
problematica celui dramatic, asociat epicului.

CITATE
„În fond, în realitatea literară sunt două moduri genuriale fundamentale, liricul şi epicul; dramaticul este
de fapt un discurs, în proză sau în versuri, care dezvoltă dialogul cu tot ceea ce rezultă din acesta,
referitor la personaj, spaţiu, timp, forme de receptare etc. Amintind câteva dintre elementele de definiţie
ale celor două moduri genuriale, se va vedea cât de aproape este dramaticul de epic. Anticipând, liricul
se caracterizează prin contemplaţie, meditaţie, introspecţie, tensiune, sentiment etc., epicul prin acţiune,
dinamism, desfăşurare, conflict, motiv etc. Şi atunci, pentru noi, liricul şi epicul sunt cele două moduri
genuriale fundamentale, dramaticul fiind subsumat epicului, ca şi eseisticul sau aşa-zisul gen moralistic
etc.” (Tiutiuca, 2002, p. 72).

De asemenea, se semnalează, în studiile de specialitate, şi existenţa altor genuri precum: genul/

stilul aforistic (subsumându-şi proverbul, zicătoarea, ghicitoarea), genul „didactic” (reprezentat, de
exemplu, prin anecdotă – Petraş, 2000), „un gen lirico-epic: aici intră romanul în versuri [...], poemul
amplu (ex. Luceafărul lui Eminescu, unde aflăm elemente epice şi dramatice), balada populară şi
balada cultă, [...] fabula”, genul „istorico-artistic” – subsumându-şi specii precum „reportajul literar [...],
jurnalul de scriitor, însemnările biografice”, specii literare care „exclud ficţiunea” (Vasile, 2000, p. 12)
etc.
Totuşi, clasic (şi, implicit, în programele din sistemul de învăţământ), sunt vehiculate – prin
caracteristici reperabile la nivelul conţinutului şi al formei – cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic.
Privită diacronic, problematica genurilor (şi, implicit, a speciilor) reflectă, dinamic, şi o anumită
„specializare” a curentelor/ epocilor literare, în sensul manifestării predilecţiei scriitorilor subsumaţi
acestora pentru anumite „forme genuriale”: „Clasicismul a cultivat în primul rând tragedia, comedia,
moralităţile, inclusiv fabula. Luminismul descoperă drama, romanul filosofic şi sentimental, eseul
filosofic. Romantismul afirmă poemul şi lirica intimistă cu aceeaşi obstinenţă etc.” (Tiutiuca, 2002, p. 82).

302
 
LITERATURA ROMÂNĂ

CITATE
„Genul trebuie conceput ca o grupare de opere literare bazată, teoretic, atât pe forma externă (metrul
sau structura specifică) cât şi pe forma internă (atitudinea, tonul, scopul în general, subiectul şi publicul
cărora ele se adresează)” (Wellek, Warren, 1967, p. 306).

De aici:
 genul epic – caracterizat prin modalitatea indirectă de transmitere – prin intermediul personajelor –
a gândurilor, trăirilor naratorului (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre Ispirescu;
Enigma Otiliei, de George Călinescu; Ion, Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu; Legenda
rândunicăi, Legenda ciocârliei, de Vasile Alecsandri; Calul vândut şi diamantul cumpărat, de Grigore
Alexandrescu; Amintiri din copilărie, de Ion Creangă; La Medeleni, de Ionel Teodoreanu etc.);
 genul liric – caracterizat prin modalitatea directă de transmitere a gândurilor, trăirilor eului liric, sub
forma unei confesiuni lirice (Sara pe deal, Dorinţă, de Mihai Eminescu; Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii, Asfinţit marin, de Lucian Blaga; Copacul, de Tudor Arghezi; Cântec, de Ion
Minulescu; Cântec, de Nichita Stănescu; Noi, Dăscăliţa, de Octavian Goga; Pasteluri, de Vasile
Alecsandri etc.);
 genul dramatic – caracterizat prin raportarea dramaturgului la realitate şi reflectarea acesteia în
creaţia literară ca spectacol; ideile, trăirile sunt transmise aici prin replicile personajelor, anticipate,
susţinute şi întărite de indicaţii scenice/ didascalii (O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale; Apus de
soare, de Barbu Ştefănescu Delavrancea; Iona, de Marin Sorescu; Jocul ielelor, de Camil Petrescu
etc.).

IMPORTANT
Distincţiei prezentate supra între cele trei genuri literare acceptate astăzi în literatura de specialitate,
distincţie construită pe repere din planul conţinutului, al semnificaţiei actului comunicativ de tip literar,
i se pot adăuga o serie de elemente care vizează planul formei.
Astfel, genul liric este asociat cu precădere versului şi valenţelor sale (deşi există şi texte lirice în proză),
în timp ce genul epic şi cel dramatic sunt concretizate, mai echilibrat, în opere literare atât în versuri,
cât şi în proză; în ceea ce priveşte modurile de expunere ca modalităţi de transmitere a mesajului
literar, se remarcă predilecţia genului liric pentru monolog (liric) şi descriere, a celui dramatic –
pentru dialog şi monolog (dramatic/ exterior), genul epic fiind cel mai deschis valorificării
complementare a mai multor moduri de expunere: naraţiune, dialog, monolog (interior) şi descriere.

APLICAŢIE
Argumentaţi apartenenţa baladei Mioriţa la un gen literar.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Realizaţi câte o schemă a comunicării de tip literar pentru fiecare gen. Care sunt elementele comune
celor trei procese comunicative? Prin ce elemente din schema procesului comunicării se diferenţiază
genurile epic, liric şi dramatic?

303
ANGELICA HOBJILĂ

5.2. SPECII ALE LITERATURII POPULARE ŞI CULTE

Specia literară, definită drept „clasă de opere literare subordonată genului” (Petraş, 1996, p. 189)
presupune o serie de caracteristici în planul conţinutului şi în planul formei care o diferenţiază de alte
specii din cadrul aceluiaşi gen literar. Vezi, de exemplu, schiţa versus romanul, în sfera epicului;
pastelul versus cântecul de leagăn, subsumate genului liric; tragedia versus comedia, în cadrul genului
dramatic.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi ideea conform căreia „termenul de specie, mai vechi decât cel de gen, duce la confuzii, dând
iluzia că între lirică şi odă ar exista un raport similar celui dintre vieţuitoare şi om, relaţii stabilite de
ştiinţele naturale între încrengături, clase, ordine etc.” (S. Iosifescu, apud Tiutiuca, 2002, p. 71).

CITATE
„Productivă a fost, pentru literatură, întâlnirea acesteia cu teritoriul altor arte sau chiar ale ştiinţificului.
Din publicistică preia reportajul, tableta şi foiletonul; din filosofie, dictonul, maxima, din civilizaţia relaţiilor
familiale, epistola şi romanul epistolar, de la pictură, pastelul ca gen descriptiv [...], din întâlnirea cu
muzica apar vodevilul (Iaşii în carnaval, de V. Alecsandri) [...] şi chiar drama muzicală wagneriană etc.”
(Tiutiuca, 2002, p. 85).

Literatura de specialitate prezintă, în general, sistemul speciilor literare într-o manieră relativ
unitară, cel mai frecvent diferenţiind speciile epice, lirice, respectiv dramatice din sfera literaturii
populare şi a literaturii culte.

IMPORTANT
Se disting (cf. Enciu, 2011; Gherghina, Ghidirmic, Buzaşi et. al., 2005; Petraş, 1996; Duda, 1998;
Vasile, 2000; Stalloni, 2016 etc.), ca specii literare:
(a) în cadrul genului epic:
popular: balada, legenda, basmul, snoava, parabola etc.;
cult: balada, legenda, poemul epic, epopeea, basmul, povestea, snoava, parabola, fabula, anecdota,
schiţa, povestirea, nuvela, romanul, eseul, reportajul etc.;
(b) în cadrul genului liric:
popular: doina, cântecul („haiducesc, de leagăn, ritual, de muncă, de lume” – Enciu, 2011, p. 58),
ghicitoarea, strigătura, proverbul, zicătoarea etc.;
cult: pastelul, idila, elegia, romanţa, oda, imnul, meditaţia, satira, pamfletul, epigrama, sonetul, rondelul,
glosa, trioletul, gazelul, madrigalul, poemul liric etc.;
(c) în cadrul genului dramatic:
popular: teatrul cu măşti, teatrul de păpuşi, ursul, capra etc.;
cult: tragedia, comedia, drama, feeria, melodrama, vodevilul, poemul dramatic etc.

Se remarcă, în exemplele prezentate supra, existenţa atât a unor specii literare specializate ca
formă (de exemplu, schiţa, povestirea, nuvela etc. – scrise doar în proză; imnul, sonetul, rondelul, glosa,
etc. – scrise doar în versuri), cât şi a unora care pot fi fie în versuri, fie în proză (legenda, basmul,
snoava, fabula, poemul, comedia, tragedia, drama etc.).

304
 
LITERATURA ROMÂNĂ

APLICAŢIE
Exemplificaţi, din literatura română (populară/ cultă), legende, basme, snoave şi comedii scrise în
versuri, respectiv în proză.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Comentaţi existenţa unor specii de frontieră/ mixte precum: poemul lirico-epic, romanul liric, drama
lirică, jurnalul intim, jurnalul scriitorului, memoriile, autoportretul, notele de călătorie, corespondenţa etc.

ÎNTREBĂRI
Care sunt principalele caracteristici ale genurilor literare?
Enumeraţi cinci specii ale genului epic.
Exemplificaţi, din literatura română, cinci specii ale genului liric.
Indicaţi două specii literare corespondente subsumate genului epic, respectiv celui dramatic.
Ce controverse există, în literatura de specialitate, în ceea ce priveşte problematica genurilor şi a
speciilor literare? Cum vă raportaţi la acestea? Argumentaţi.

305