Sunteți pe pagina 1din 3

FONETICA.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Cuprins

1. Obiectul de studiu al foneticii.


2. Ramurile foneticii.
3. Metode de abordare.
Fonetica este definită ca domeniul sunetelor vorbite, iar sunetul ca o senzaţie auditivă produsă de o
vibraţie acustică1. Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiţia şi
evoluţia sunetelor limbajului articulat.2 Se vorbeşte de mai multe ramuri ale foneticii:
1. generală= este ramura foneticii care studiază sunetele ca produse fiziologice, fără să se
oprească la o limbă anume;
2. articulatorie= studiază mişcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor, precum şi funcţiile
acestor organe
3. acustică= studiază proprietăţile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvenţa şi
amplitudinea lor în timpul transmiterii;
4. auditivă=studiază ascultarea şi perceperea sunetelor vorbirii;
5. descriptivă (sincronică)= se ocupă cu descrierea şi clasificarea sunetelor unei limbi pe o
perioadă nedeterminată. O lucrare de fonetică descriptivă este este a academicianului Al. Rosetti,
Introducere în fonetică, apărută la Bucureşti, 1957, 1963;
6. istorică (diacronică)= studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în
evoluţia lor, încercând sa stabilească legile în funcţie de care au loc modificările fonetice.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai foneticii istorice au fost lingvistul german August Schleicher,
creatorul concepţiei naturaliste în lingvistică, şi lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov;
7. comparată= studiază sunetele în evoluţia lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut
odată cu fonetica istorică şi în strânsă legătură cu ea, presupunându-se şi completându-se reciproc;
8. experimentală (instrumentală)= studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale
al unor mijloace tehnice, mecanice şi electromecanice (chimograful, spectograful etc.) . Această
ramură a foneticii a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot, la începutul secolului al
XX-lea. Lucrarea lui cea mai importantă este Principii de fonetică instrumentală, lucrare care a permis
cunoaşterea mai detaliată a modului de pronunţare a sunetelor (faptul că niciun cuvânt nu e
pronunţat la fel de către doi vorbitori şi niciun vorbitor nu poate pronunţa de două ori la fel acelaşi
cuvânt). Metoda lui Rousselot a fost folosită de lingvişti români ca Sextil Puşcariu, Alexandru
Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu;
9. funcţională= studiază sunetele limbii din perspectiva valorii lor funcţionale, stabilind
sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) şi caracterul diferitelor variante ale acestora.
Unul dintre creatorii foneticii funcţionale a fost lingvistul rus Nikolai Trubeţkoi, cu lucrarea sa
fundamentală Principii de fonologie (1939)
10. structurală (structuralistă)= se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din
perspectiva diferenţelor şi a opoziţiilor, cu studiul sistemului fonetic
al unei limbi în care componentele se condiţionează reciproc.

1
Al. Rosetti, Aurelian Lăzăroiu, Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.23
2
Gh. Constantinescu Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Teora, Bucureşti, 1998, p. 146
FONETICA FUNCŢIONALĂ (FONOLOGIA)

Cuprins
1. Relaţia dintre fonetică şi fonologie, sunet şi fonem.
2. Funcţiile fonemului
3. Sistemul fonologic al limbii române
4. Unităţi fonetice superioare
5. Unităţi fonetice suprasegmentale
6. Modificările fonetice

1. Relaţia dintre fonetică şi fonologie, sunet şi fonem.

Fonetica
-în sens mai restrâns, studiază sunetul ca fenomen fizic; studiază natura fizică substanţială a
sunetului, formată fonic prin articulare
- observarea directă prin audiţie sau cu aparatură potrivită, descrierea şi clasarea sunetelor vorbirii ca
atare, prin trăsăturile care le definesc şi a căror alterare sau modificare ar lăsa aproape intact aspectul
limbii ca sistem de relaţii; studiază realitatea fonetică a fluxului fonic, sunetele ca realizări substanţial
formate, descriindu-le şi definindu-le prin toate trăsăturile care le deosebesc unele de altele,
indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt fonologic relevante.

Sunetul
1.fenomen fizic, concept fonic, acustic -
2. material şi concret; se caracterizează printr-o mare diversitate a realizărilor; acelaşi sunet este
diferit pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori, acelaşi om pronunţa acelaşi sunet în moduri diferite,
în momente diferite; de asemenea, acelaşi sunet este diferit pronunţat în diverse cuvinte cu o
structură fonică deosebită; ex. n din numai/vs/n din nimic/vs/n din luncă/vs/n din pânză/vs/ n din
învăţ, diferenţe care apar datorită poziţiei sunetului în cuvânt, contextului fonetic, precum şi
fenomenului de coarticulaţie, adică rostire împreună a sunetelor); este varianta.

Fonologia
-studiază sunetul ca unitate sonoră funcţională, funcţia lui în interiorul sistemului
- studiază realitatea fonologică, deci sunetele ca realizări categoriale ale unor clase de sunete
echivalente, deci ca foneme, unităţi ocurente pe anumite poziţii ale schemei fonologice, prin trăsături
de echivalenţă, şi coocurente în poziţii diferite ale unui lanţ sintagmatic, prin trăsături distinctive
Termenul de fonologie se confunda la începuturile sale (jumătatea secolului al XIX-lea) cu cel de
fonetică. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Baudouin de Courtenay, care a formulat prima teorie
fonologică face distincţia dintre sunet şi fonem, dintre fiziofonetică şi psihofonetică. Fonologia s-a
impus ca disciplină lingvistică la primul Congres internaţional de lingvistică din 1928 de la Haga.
Principalele ramuri ale fonologiei sunt fonematica, al cărei obiect îl constituie unităţile funcţionale
în latura segmentală, şi prosodia (prosodematica), al cărei obiect îl constituie unităţile funcţionale
suprasegmentale.
Fonem (gr. phonema, fr. phonème)

Baudouin de Courtenay defineşte fonemul ca pe un fapt psihic (reprezentare a sunetului în conştiinţă),


spre deosebire de sunet pe care îl consideră un fapt fizic; Termenul de fonem a fost introdus de M.
Kruszewski
Ferdinand de Saussure defineşte fonemul ca raport asociativ între un concept şi o imagine acustică.
Hjelmslev consideră fonemul formă pură, opusă substanţei fonice realizate;
1. unitate sonoră funcţională
-cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, care nu poate fi analizată în unităţi mai mici,
având funcţia de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia şi aceluiaşi
cuvânt
- unitate minimală a sistemului limbii, caracterizată prin trăsături distinctive a căror alterare sau
modificare ar altera şi ar modifica însuşi sistemul limbii
2. general şi abstract; fonemele sunt invariante ale sistemului fonetic al unei limbi. Totalitatea
variantelor unui fonem constituie alofonele fonemului respectiv. Prin procedeul comutării
(înlocuirea unui sunet cu altul), obţinem un nou cuvânt sau o nouă formă gramaticală a aceluiaşi
cuvânt; ex. rasă, casă, masă, lasă, pasă etc. Aşadar, r, c, m, l, p sunt foneme. Trăsăturile care
deosebsec un fonem de altul se numesc distinctive, pertinente, esenţiale sau relevante. O trăsătură
distinctivă este sonoritatea: b/vs/p, d/vs/t, v/vs/f, z/vs/s: var/far, zer/ser. Sonoritatea nu este doar
un element relevant, pertinent, ci şi component al fonemului.
-fonemul prezintă anumite trăsături pertinente; două cuvinte ca dată şi tată se deosebesc prin
sonoritate, d fiind o consoană sonoră, iar t, una surdă; sonoritatea realizează aici diferenţierea
semantică.

2. Funcţiile fonemului

1. funcţia constitutivă (fonemul ajută la crearea complexului sonor, la alcătuirea cuvintelor);


2. funcţia distinctivă (ajută la diferenţierea cuvintelor şi a formelor gramaticale: ex. dar, dor, dur;
fonemele sunt a, o, u, care diferenţiază semantic complexele sonore citate) sau funcţia de
identificare
Al. Rosetti stabileşte funcţiile fonemului în lucrarea Introducere în fonetică: Sunetul limbii are o funcţie
constitutivă. Participând la crearea complexului sonor, care reprezintă un semn lingvistic oarecare, sunetul nu are
numai funcţia de a face acest complex sonor să se deosebească de alte complexe sonore, ci, în acelaşi timp, el concurează
la identificarea complexului sonor respectiv. Prin urmare, funcţiunea constitutivă a sunetului limbii nu are numai un
aspect negativ (distinctiv), ci şi un aspect pozitiv (de identificare).

S-ar putea să vă placă și