Pumnalele cantate in mituri,

dorite de ochii luptatorilor,

descantate degraba de furia norilor,
au devenit surorile vitrege ale buzelor tale amare,
din povestea celui ce n-are,
iubirea te doare,
fugim la capatul Pamantului,
purtati de furia vantului,
cautandu-ne!

Otrava de pe muntii care se bat cap in cap

se scurge vartos pe culmile inrosite de sangele ce-mi zvacneste din suflet, din minte, din
cuget!
Ce tare ma arde nepasarea ochilor tai calai!

Lasa-ma sa plang pe trunchiul tau sculptat,

priveste-mi fata scaldata in roua,
m-am indragostit de tine in numar de noua,
nu are sens sa numaram dimensiunile,
in toate te ador!
Ah, te implor,
nu ma goni in brate straine!

Da, s-a zis candva ca-mi voi plati toate pacatele,

pe scena vietilor intortocheate s-au derulat toate actele,
am trait, am murit, am inviat de mai multe ori,
a mai ramas o singura scena:
nicicand nu ma vrei, anatema!

Sabiile ascunse in codrii adanci s-au numarat:

imi esti de trei ori imparat!
Pe drumul lovit de copitele cailor,
la trecatoarea dintre doua inimi nebune,
s-a proclamat o declaratie de razboi: Noi!

Mierea din edenuri uitate

s-a statornicit in primul sarut,
prelingandu-se pe umerii tai goi,
nascuti sa fie eroi,
fiindca acolo imi sprijin capul greu:
chiar daca ma urasti,
ramai un zeu!

Lasa-ma sa rad cu gura lipita de tine,

joaca-te cu parul meu innodat,
e pacat ca inainte de-a incepe,
ai si abandonat;
plecat, mereu esti plecat,
undeva intr-un loc necunoscut, nestiut!

Da, s-a spus undeva ca voi trai ca sa ma vad murind,

am devenit carne printre astre fugind dupa tine;
de ce am lasat cerurile,
de ce am ales dorurile,
poate daca-mi raspunzi in final...
va fi bine!

Tobele s-au spart inca o data,

arama udata s-a prefacut in trup de barbat,
asa ne-am iubit carnal, infernal,
dansand impreuna nears;
copiii din noi n-au stiut... inocenti, intristati, n-au vazut...
ce oftat!