Sufixare

Sufixul, conform DEX, reprezintă o îmbinare de sunete sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt
pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi.
Cu ajutorul sufixelor și al prefixelor se formează cuvintele derivate. Derivarea cunoaște 4 moduri:
Derivarea cu sufixe (sufixare): bolnav + ioară = bolnăvioară;
Derivarea cu prefixe (prefixare): ne + important = neimportant;
Derivarea cu sufixe și prefixe (derivare parasintetică): îm + pădur + it = împădurit;
Derivarea regresivă (se formează cuvinte noi prin suprimarea afixelor): cântec → cânt, prună → prun;
Din punct de vedere semantic, sufixele dau sensuri noi:
Diminutive: copilaș, fetiță, băiețel, bolnăvior, maimuțică, cornuleț, măsuță;
Augmentative: copilandru, căsoaie, băiețan, măturoi;
Denumirea unei colectivitați: fânărie, prăfăraie, afinet, românime, gunoiște;
Denumirea agentului: berar, arcaș, oier, parașutist, parcagiu, judecător;
Sufixe adjectivale: lunar, săptămânal, uriaș, colorat, amabil, argintiu, răutăcios, osos;
Sufixe adverbiale: firește, pieziș, chiorâș;
Alte exemple: cutezanță, copilărie, singurătate, greșeală, folosință, huliganism;
Din punct de vedere morfologic , sufixele sunt:
Substantivale: arhivar, bunătate, învățătură, jurământ;
Adjectivale: arătos, credibil, anual;
Verbale: a behăi, a ironiza, a bubui;
Adverbiale: târâș, românește;
Și cuvântul „România” este format prin sufixare: român + ia = România
Există și dubla sufixare:
grădină + ar = grădinar + ie = grădinărie;
ATENȚIE!
Sufixele –ean (-eană, -eancă), -eală, -eață se scriu și se pronunță ea după consoane: mureșean, constănțeancă, clujean, ieșean (NU
mureșan, clujan, ieșan);
Sufixele –ean, -eală, se scriu și se pronunță –ian după vocale: buzoian, croială (NU buzoean, croeală) ;
Citește și „Când folosim prefixele des-, dez- și de-”
Tags: cuvant, derivare, Dicţie, exemplu, formare, morfologic, prefix, semantic, sufix, sufixare
Fonetică
Termenul fonetică poate însemna două lucruri: o componentă a unei limbi sau o disciplină lingvistică care se ocupă cu studiul
sunetelor unei limbi.
Ca parte componentă a limbii, fonetica este un ansamblu de sunete specifice pronunțării în limba respectivă. Prin sunet înțelegem
un produs al vocii omenești, capabil să intre în anumite combinații cu alte sunete asemenea și să formeze învelișurile sonore ale
cuvintelor. Cuvintele, la rândul lor, se combină între ele, conform unor reguli stricte gramaticale. Prin urmare, fonetica, lexicologia
(studiul vocabularului) și gramatica sunt cele trei componente ale limbii, adică sistemul prin care oamenii comunică.
Pentru mai multe detalii despre celelalte componente ale limbii, gramatica și lexicologia, vezi gramaticalimbiiromane.ro, respectiv
lexicologialimbiiromane.ro
Ca disciplină lingvistică, fonetica însemnă studiul sunetelor proprii vorbirii într-o anumită limbă, descrierea și clasificarea lor. În
aria ei de interes intră și descrierea și clasificarea combinațiilor de sunete specifice limbii respective. Altfel spus, fonetica studiază
aspectele fiziologice ale producerii sunetelor, de la articulare până la percepţia sunetului, dar și modul în care acestea
funcționează în limbă.
Trebuie menționat încă de la început că disciplina fonetică este numai una, deci principiile și regulile acestei discipline lingvistice
pot fi folosite pentru a studia sunetele oricărei limbi vorbite. Cu toate acestea vorbim de fonetica unei anumite limbi: fonetica
limbii române, fonetica limbii engleze etc. (în limba română există 7 vocale și 22 de consoane, iar în limba engleză există 12 vocale
și 24 consoane).
Studiul foneticii ne arată, pe de o parte, că limbile vorbite nu folosesc toate sunetele produse de vocea umană. Pe de altă parte,
îmbinările sunetelor și gruparea lor în sunete-tip nu sunt identice în toate limbile.
Fonologie
Fonologia este o subramură a foneticii care studiază latura funcțională a sunetelor (de aici denumirea ei de fonetică funcțională) și
stabilește sistemul (inventarul) de foneme al unei limbi și caracterul variantelor acestora.
Diferența dintre fonetică și fonologie constă în faptul că prima disciplină studiază sunetele din perspectivă fizică sau fiziologică, în
timp ce a doua le studiază ca realitate lingvistică. O altă diferență semnificativă între cele două constă în unitățile lor fonice
minime. Pentru fonetică unitatea este sunetul, pentru fonologie este fonemul.
Obiectul de studiu al fonologiei constă în inventarierea unităților fonologice și întocmirea sistemului fonologic al limbii române.
Sistemul fonologic al limbii române
Sistemul fonologic al limbii române înseamnă totalitatea unităților fonologice (reducția variantelor), stabilite printr-o operație de
segmentare și relațiile dintre ele.
Distingerea tuturor unităților fonologice a fost o operațiune complicată și a cunoscut mai multe etape. În fapt, de-a lungul
timpului au fost întocmite mai multe sisteme fonologice pentru limba română. Sistemul acceptat în prezent cuprinde 7 vocale, 4
semivocale și 22 de consoane.
Unitățile fonologice sunt de două feluri: unități segmentale (fonemele) și unități suprasegmentale.
Unități segmentale
Unitățile segmentale (fonemele) sunt unitățile care contractează relații doar în cadrul silabei (homosintagmatice) și au fost
grupate în subcategoriile vocale, semivocale și consoane.

1
Deci, gruparea fonemelor sistemului fonologic al limbii române formează:
sistemul vocalic ‒ format din 7 unități a, ă, â(î), e, i, o, u
sistemul semivocalic ‒ format din 4 unități e, o, i (notat și j) și u (notat și w)
sistemul consonantic ‒ format din 22 de unități b, k, k’, č, d, f, g’, ğ, g, h, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, ț, v, z
Unități suprasegmentale
Unitățile suprasegmentale sunt unitățile care pot contracta relații de dependență între silabe (heterosintagmatice) și sunt de
două feluri: intensive (accentul) și extensive (intonația).
Structura sistemului fonologic
Tipurile de combinații ale unităților sistemului fonologic (fonemele) formează structura fonologică. Cea mai mică structură
fonologică este silaba.
Structura silabei cuprinde, în mod obligatoriu, un segment vocalic și un segment consonantic, care însă poate lipsi. Atunci când
există în structura silabei, segmentul consonantic poate sta înaintea sau în urma segmentului vocalic.
Transpunerea în scris a fonemelor
Pe baza corespondenței fonem – literă sunetele vorbirii au fost transpuse în scris cu ajutorul literelor (grafemelor). Totalitatea
literelor limbii române formează literele alfabetului limbii române. În fapt, literele alfabetului limbii române reprezintă fonemele
inventariate de sistemului fonologic.
Morfologie
În lingvistică, termenul „morfologie” (cf. cuvintele grecești morphé „formă” + lógos „studiu”) denumește în mod tradițional acea
ramură a gramaticii care studiază forma cuvintelor, în opoziție cu sintaxa, care se ocupă cu funcțiile cuvintelor și ale unor entități
mai mari decât acestea[1][2][3][4][5]. Cu alte cuvinte, morfologia studiază paradigmele cuvintelor și organizarea categoriilor
gramaticale, iar sintaxa – succesiunea cuvintelor, relațiile sintagmatice[1].
Termenul se folosește și în sensul de structură morfologică, adică parte a structurii gramaticale a unei limbi[6][7].
Morfologia nu are aceeași importanță pentru toate limbile. Este importantă mai ales pentru limbile numite sintetice, fie că sunt
flexionare sau aglutinante, și mult mai puțin pentru limbile numite izolante, în care cuvintele sunt în general invariabile[1].
Din punctul de vedere al stadiilor unei limbi pe care o studiază, există morfologie descriptivă (sincronică), ce descrie structura
morfologică a limbii într-un moment dat al dezvoltării ei, și morfologie istorică (diacronică), ce studiază evoluția structurii
morfologice a limbii și perspectivele de dezvoltare a acesteia. Mai există și morfologie comparativă, care se ocupă în paralel de
evoluția structurii morfologice a două sau mai multe limbi (mai ales înrudite)[6], de exemplu încercând să stabilească criterii ce
determină relațiile tipologice dintre limbi[2].
Aspecte studiate de morfologie
Prin studiul formei cuvintelor se înțelege studiul a cel puțin două aspecte.
Unul din acestea este cel al structurii interne a cuvântului[8], al regulilor după care iau ființă formele acestuia[7], al modului în
care se combină morfemele care constituie cuvântul[3], altfel spus al regulilor modificării formei sale[6]. Formele luate de cuvinte
sunt, în primul rând, cele pentru exprimarea a diverse categorii gramaticale (morfologice). Acestea pot fi, în funcție de limbă,
genul, cazul, numărul, persoana, diateza, modul, timpul, aspectul etc. În termeni tradiționali, modificările de formă sunt numite
declinare și conjugare[3].
Alt aspect este gruparea cuvintelor în clase lexico-gramaticale cu trăsături distincte (părți de vorbire)[6][2], care nu privește numai
cuvintele a căror formă se modifică (părți de vorbire variabile, în gramaticile limbii române numite flexibile), ci și pe al celor care
nu suferă modificări (părți de vorbire invariabile, neflexibile).
Raportul morfologiei cu alte ramuri ale lingvisticii
Morfologia se ocupă în mod predilect de structura morfologică, dar aceasta nu este separată de niciunul din domeniile limbii, de
aceea există interferențe între morfologie și celelalte ramuri ale lingvisticii.
Morfologia și semantica
Legătura morfologiei cu semantica este foarte strânsă, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, morfemele care constituie
cuvântul sunt purtătoare de sens. În al doilea rând, o aceeași formă poate avea sensuri gramaticale diferite în funcție de
împrejurările folosirii sale. De exemplu, forma de indicativ prezent a verbului poate avea și sens de viitor[7].
Din alt punct de vedere, morfologia are legătură cu semantica prin faptul că unele forme ale cuvintelor pot exprima modalitatea,
aceasta fiind o categorie care exprimă atitudinea vorbitorului față de cele exprimate în propoziție[9]. Astfel, de pildă, formele
modale personale ale verbului românesc exprimă, în principiu, certitudinea realizării acțiunii (indicativul), posibilitatea propriu-
zisă (conjunctivul), posibilitatea condiționată (condiționalul), posibilitatea dorită (optativul), posibilitatea ipotetică (prezumtivul),
posibilitatea cerută (imperativul)[10].
Morfologia și fonetica/fonologia
Legătura dintre morfologie și fonetică/fonologie se reflectă și în existența unei discipline lingvistice intermediare, morfofonologia,
care studiază factorii fonologici ce afectează morfemele sau, în mod corespunzător, factorii gramaticali care afectează
fonemele[11]. În acest domeniu intră alcătuirea fonologică a morfemelor, diferențele fonologice dintre variantele morfemelor și
schimbările fonologice din zona de contact a două morfeme[12]. Exemple de fenomene morfofonologice sunt alternanțele
fonetice asociate sau nu cu adăugarea de sufixe. Exemple :
între variantele unei vocale: fr répéter [ʁe.pe'te] „a repeta” ~ il/elle répète [ʁe'pɛt] „repetă”[13];
între vocale diferite: en sing „a cânta” etc. ~ sang „(eu) cântai” etc. » ~ sung „chantat, -ă” ~ song „cântec”[14];
între o vocală și absența ei: sr borac „luptător” ~ borcu „luptătorului” (cazul dativ)[15];
între consoane diferite: fr neuf [nœf] „nou” ~ neuve [nœv] „nouă”[13];
între o consoană și absența ei: fr il bat [il.bɑ] „(el) bate” ~ ils battent [il.bat] „(ei) bat”[13];
între o vocală și o consoană: sr beo „alb” ~ bela „albă”[16];
alternanță vocalică și consonantică concomitentă: ro carte ~ cărți[17].
Morfologia și sintaxa
Forma cuvântului dată de anumite morfeme gramaticale pe care le cuprinde este unul din mijloacele de a exprima raporturi
sintactice[7]. De aceea, morfologia încearcă să sistematizeze relațiile dintre structura cuvintelor și funcțiile lor în propoziție[18].
Este pregnant exemplul substantivelor și pronumelor care, cu anumite desinențe, exprimă anumite părți de propoziție.

2
De altfel, unele orientări lingvistice moderne nu separă morfologia de sintaxă, ci vorbesc despre morfosintaxă, care este în același
timp descrierea regulilor structurii interne a cuvintelor și a regulilor combinării cuvintelor în sintagme și propoziții[3]. Numărul
substantivului, de exemplu, poate fi considerat o categorie morfosintactică. Pe de o parte, opoziția în număr ține de sintaxă, de
pildă prin regulile de acord dintre subiect și predicat; pe de altă parte, categoria numărului ține de morfologie prin forma de
cuvânt care o exprimă[19].
Morfologia și lexicologia
Uneori, prin schimbarea formei cuvântului se creează o unitate lexicală nouă, prin:
adăugarea unui afix:ro a scrie → scriitor[20];
schimbarea unui afix: hu repül „zboară” → repdes „zburătăcește”[21];
suprimarea unui afix: fr attaquer „a ataca” → attaque „atac”[22];
unirea a două sau mai multe cuvinte: cnr śeverozapad „nord-vest”[23].
Pe baza rezultatului acestor procedee, adică al derivării (primele trei exemple) și al compunerii (al patrulea exemplu), acestea sunt
tratate de unii lingviști în cadrul lexicologiei. Aceasta este în general orientarea în lingvistica românească[20]. În alte lingvistici,
aceste procedee sunt tratate în cadrul morfologiei, dat fiind că constau în schimbări de formă[24].
În unele lingvistici, formarea de cuvinte prin derivare și compunere este inclusă în gramatică, în capitol aparte, pe lângă
morfologie și sintaxă, de exemplu în gramatici ale limbilor din diasistemul slav de centru-sud[25]. Există și lucrări de lingvistică în
care formarea de cuvinte este tratată și în capitolul de morfologie, și în cel de lexicologie[26]. Sunt și lingviști care văd în formarea
cuvintelor o ramură distinctă a lingvisticii[27].
Lexicologie
Lexicologia este ramura lingvisticii, în sens mai restrâns a semanticii, care studiază lexicul unei anumite limbi[1]. Această studiere
se face în relație, pe de o parte cu celelalte aspecte ale limbii (sistemul fonologic și sistemul gramatical), pe de altă parte cu factori
din afara limbii (sociali, culturali și psihologici)[2].
Lexicologia și lexicografia
Apariția lexicologiei este legată de lexicografie, adică știința alcătuirii dicționarelor, care a precedat cu mult timp lexicologia. Când
a apărut aceasta, domeniile celor două ramuri interferau, iar termenii lexicologie și lexicografie erau adesea considerate
sinonime. Lexicologia a început să fie o ramură aparte abia de la începutul secolului al XX-lea, datorită lingvistului Ferdinand de
Saussure. El a considerat cuvântul participant la un sistem de raporturi, la lexic ca structură, și că trebuie studiat în relațiile sale
sintagmatice și paradigmatice[2].
Deși relația dintre lexicologie și lexicografie nu este strânsă în mod necesar, rezultatele celei dintâi pot fi codificate de cea din
urmă[3].
Lexicologia în perspectivă sincronică
Unul din aspectele lexicologiei are caracter sincronic. În această perspectivă, ea descrie lexicul în starea actuală a limbii:
interdependențele dintre unitățile sale, stratificarea sa, formarea de cuvinte, sinonimia și polisemia lexicală etc. Lexicologia
sincronică este în relație cu sociologia, psihologia și cultura în general[4].
De domeniul lexicologiei sincronice ține clasificarea cuvintelor după importanța lor socială (lexic fundamental și lexic secundar),
precum și din punctul de vedere al folosirii lor individuale: vocabular activ și vocabular pasiv[5].
Tot lexicologia sincronică se ocupă de lexic ca sistem, în care cuvintele se asociază între ele mai ales după sens, din mai anumite
puncte de vedere, în[6]:
sinonime: zăpadă, nea, omăt;
cuvinte cu sens apropiat: alergare, fugă, goană;
antonime: viață – moarte, cald – rece, tânăr – bătrân;
omonime: bancă „instituție financiară” – bancă „scaun lung”; ban „a suta parte din moneda națională” – ban „titlu boieresc în
Evul Mediu”; calcan „soi de pește marin” – calcan „zid fără uși și fără ferestre”;
cuvinte care formează un așa-numit câmp lexical, de exemplu cel al rudeniei[7]: mamă, tată, frate, soră etc.;
cuvinte în relație de hiperonimie (supraordonare), hiponimie (subordonare), și cohiponimie (coordonare) între ele: animal
(hiperonim, supraordonat, noțiune care include hiponimele), câine, pisică etc. (cohiponime, noțiuni coordonate între ele, și
hiponime, subordonate ale lui animal, incluse în acesta)[8].
familii lexicale alcătuite prin formare de cuvinte, de pildă bun, bunătate, bunăvoință, bună-cuviință, bunicel, bunișor, îmbuna,
îmbunare, îmbunătăți etc.[9]
Dat fiind că limba nu este cu totul unitară din punct de vedere geografic și social, iar diferențele se manifestă în primul rând în
cuvinte, lexicologia sincronică se ocupă și cu stabilirea cuvintelor specifice diferitelor varietăți ale limbii:
varietăți regionale: dialecte, graiuri;
varietăți sociale: limbaje de grup, numite și sociolecte[10];
registre de limbă: familiar, curent, elevat[11].
Lexicologia sincronică are unele dificultăți, deoarece modelele structurale furnizate de fonologie și de gramatică s-au dovedit a fi
greu aplicabile în lexicologie, din cauza complexității foarte mari a raporturilor lexicale, cu atât mai mult, cu cât definirea
cuvântului și a sensului, noțiuni fundamentale ale lexicologiei, este și în prezent controversată[2].
Frazeologia
Articol principal: Frazeologie.
Frazeologia, care se ocupă cu studiul îmbinărilor de cuvinte parțial sau total fixe, numite unități frazeologice, frazeme sau
frazeologisme, este o ramură științifică și mai tânără decât lexicologia, considerată de unii autori o ramură a acesteia[12] sau cel
puțin o ramură a lingvisticii care ține de lexicologie și de sintaxă.[13]
Lexicologia în perspectivă diacronică
În perspectivă diacronică, adică istorică, lexicologia examinează originea cuvintelor, transformările cantitative și calitative, adică
de sens și fonetice ale lexicului, apariția și dispariția cuvintelor etc. Nu poate fi separată de caracterul său sincronic, dat fiind că
stabilește care sunt în starea actuală a limbii cuvinte moștenite, cuvinte formate pe teren propriu, cuvinte împrumutate și cuvinte
străine[14]. În schimb ține de diacronie stabilirea perioadei sau a momentului în care a apărut un cuvânt sau a intrat în limbă un
împrumut lexical.

3
Tot de aspectul diacronic al lexicologiei țin schimbările din lexic cauzate de îmbătrânirea și moartea cuvintelor, respectiv nașterea
și răspândirea lor. În acest sens, în starea actuală a limbii există arhaisme, adică cuvinte pe cale de dispariție, și neologisme, adică
cuvinte nou formate sau nou intrate în limbă[15].
Tot în timp se petrece mișcarea cuvintelor între varietățile și registrele de limbă. Este, de exemplu, un fenomen general în limba
franceză trecerea unor cuvinte din argou în registrul familiar. Exemple: arnaque „escrocherie”, bidule „chestie, lucru oarecare”,
clébard „câine”, moche „urât”[16].
Etimologia
Articol principal: Etimologie.
O ramură efectiv diacronică a lexicologiei este etimologia, care studiază istoria cuvintelor, adică originea lor și evoluția pe care o
parcurg până la stadiul actual al limbii. Are o legătură strânsă cu știința istoriei, în special cu istoria culturii, domenii științifice care
ajută la lămurirea apariției și istoriei cuvintelor. În același timp, etimologia contribuie la înțelegerea culturii unui popor sau grup
etnic, a unei țări sau a unei regiuni.[17]
Neologie
Alexandra CUNIȚĂ, Coman LUPU (ed.), Neologie, neologism: concepte, analize, „ROMANICA” 20, București, Editura Universității
din București, 2015, 100 p. Volumul Neologie, neologism: concepte, analize, numărul 20 (2015) din colecția Romanica, apărut la
Editura Universității din București, propune o incursiune în domeniul socio-lingvisticii actuale prin dezbaterea noțiunii de
neologism, a cărui ambiguitate conceptuală rămâne un subiect destul de delicat. Cele șase articole cuprinse în prezentul volum,
redactate în română, franceză sau spaniolă, punctează cercetările specialiștilor români și străini privind fenomenul de inovație
lingvistică în contextul anumitor caracteristici sociale sau regionale. Astfel, primul studiu, Ideologia y diccionario: aspectos de la
neología léxica en los inicios de la lexicografia moderna des español, elaborat de Dolores Azorin Fernandez, aduce în prim-plan
observații privind existența neologismelor în repertoriile lexicografice, evidențiind în mod deosebit poziția conservatoare a
Dicționarului Academiei Regale Spaniole (DRAE) care inventariază unitățile lexicale neologice de-abia în edițiile sale recente,
ulterior includerii acestora în alte dicționare precum DEA9 sau LEMA10. Autoarea face referire, de asemenea, și la cercetarea
lexicografului Vicente Salvá care privilegiază neologismul, îndepărtându-se de „criteriul excesiv de restrictiv„ (p. 10, trad. n.)
menținut de Academia Spaniolă, care a susținut o adevărată cruciadă de apărare a limbii. „Pe de altă parte, dicționarele
neacademice prezintă tendința marcantă de colectare și descriere a utilizării, precum și de a oferi celor care le consultă principiile
necesare utilizării neologismelor de orice tip în discursul lor, care de multe ori, sunt derivate din progresul cunoașterii și din noile
moduri de interacțiune socială” (p. 19, trad. n.).
O incursiune asupra definițiilor conceptului de neologism și a formulei denominative cuvinte recente o regăsim în articolul
Neologisme? Cuvinte recente?, aparținând Alexandrei Cuniță, a cărei demonstrație științifică evidențiază „importanța factorului
timp pentru identificarea acestei clase de unități: termenul neologism […] subliniază noutatea semnului lingvistic apărut la un
moment dat în raport cu ansamblul semnelor cunoscute și utilizate în 9 DEA – Diccionario del español actual, Seco, Manuel,
Andrés Olimpia, Ramos, Gabino, 1999. 10 LEMA – Diccionario de la lengua española, Battaner Arias, Paz, Barcelona: Spes Editorial,
2001. Recenzii 296 mod obișnuit de vorbitori […]; formula bilexicală cuvânt recent / cuvinte recente evocă distanța de regulă
foarte mică ce desparte momentul apariției noului semn lingvistic de punctul de reper (temporal) ales de observator: epoca al
cărei contemporan este” (p. 24). Astfel, intervalul reprezentat de ultimii 20–25 de ani este considerat oportun pentru „tăietura
sincronică” (p. 28) în vederea identificării noutăților lexicale. În scopul unei „eficiențe în comunicare” (p. 34), autoarea sugerează
necesitatea unei reflecții lingvistice pentru identificarea, datarea și includerea ulterioară a formelor lexicale noi în dicționarele
generale ale limbii, „atunci când anumiți factori de ordin calitativ și cantitativ o permit. Până atunci, noile forme lexicale își pot
găsi locul în dicționare de neologisme ori de cuvinte recente” (p. 34).
În articolul La néologie n’est plus ce qu’elle était, François Gaudin plasează cercetarea pe aceeași linie a preocupărilor privind
clarificarea noțiunii de neologie și neologism, încurajând depăsirea dificultăților pe care le suscită numeroasele dezbateri actuale
pe această temă. Pe baza cuplurilor dialectice conceptuale saussuriene, „neologismul se situează între limbă și vorbire, între
diacronie și sincronie, între paradigmă și sintagmă” (p. 38, trad. n.), iar dimensiunea textuală și pragmatică a neologiei este
oarecum neglijată în urma unei abordări din perspectivă lexicalistă care se orientează în principal asupra semnului. În partea a
doua a articolului, autoarea punctează raportul de opozitie dintre neologia endogenă și cea exogenă, dar și dintre neologia de
atestare și cea de apariție. Neologia endogenă, care vizează matricile proprii unui cod lingvistic, „produsă de gramatica lexicală, de
regulile morfologice ale lexicului intern” (p. 40, trad. n.), se poate confunda cu neologia de atestare întrucât unitățile lexicale
apărute pe această cale se caracterizează prin apartenența la sistemul limbii respective. Astfel, ordinea de pătrundere a noilor
unități lexicale poate fi lămurită doar prin prisma etimologiei sau istoriei limbii. Neologia exogenă include unitățile lexicale
apărute ca urmare a contactului dintre codurile lingvistice și a căror grafie însăși semnalează caracterul exogen, iar neologia de
apariție include formele imprevizibile, exogene și endogene, considerată de autoare un factor marcant de îmbogățire și reînnoire
a limbii. Studiul lui Coman Lupu, intitulat Neologism de sute de ani sau imprecizie conceptuală, se distinge prin demersul
investigativ asupra statutului termenului neologism care, așa cum afirmă autorul, „are un înțeles variabil, de la caz la caz. Pe de o
parte, este folosit ca sinonim cu termenul recent. Pe de altă parte, se aplică oricărui împrumut indirect, adică intrat în limbă pe
cale cultă” (p. 47). Pe baza definițiilor științifice ale neologismului și neologiei selectate din anumite dicționare explicative (DEX,
DRAE, LR, DȘL)11, autorul consideră criteriul cronologic pertinent „în încercarea de a distinge între neologism și cuvânt recent” (p.
50). Definiția neologismului din DȘL menționează ambiguitatea caracteristicii de „termen recent” (p. 50) atribuită acestuia, însă
lexicograful reliefează în încheiere definiția clasică potrivit căreia „neologismul este un cuvânt nou - împrumut sau o creație
internă -, un sens nou dobândit de un termen deja existent în limbă sau o expresie nouă ” (p. 50).
În articolul Neologismele limbii române între tradiție, modernitate și actualite, Cristian Moroianu subliniază caracterul particular
al neologismului românesc care a „cunoscut, în mod firesc, variații de adaptare, explicabile prin particularitățile de pronunțare din
limbile de origine” (p. 64), în concordanță cu influențele „simultane sau succesive din partea principalelor limbi de cultură
europene” (p. 64) asupra limbii române literare moderne. Problematica tipurilor de neologisme și schema de clasificare detaliată
a acestora - în raport cu tipul de unitate lingvistică, tipul de etimologie, momentul actual sau din punct de vedere stilistic - este
urmată de dezbaterea oportunităților de considerare ca neologism a unei 11 DEX – Dicționarul limbii române, Academia Română,
București, 1913–1940; DRAE – Diccionario de la lengua espaňola, Real Academia Espaňola, Madrid, 2001; LR – Le Robert.
Dictionnaire d’aujourd’hui, Dictionnaires Le Robert, Paris, 1992; DȘL – Dicționar de științe ale limbii, Angela Bidu-Vrănceanu et al.,
Nemira, București, 2001. Recenzii 297 unități lingvistice, autorul apreciind criteriul cronologic și criteriul cultural ca „elemente
4
constante ale unei clase mai generale a neologismelor” (p. 58). Reținem, de asemenea, diferențierea între neologismele generale
și neologismele terminologice (neonime), un subiect discutabil în ceea ce privește „stabilitatea”, caracterul „spontan” sau chiar
existența sinonimiei admisă atât pentru neologisme cât și pentru neonime, „în ciuda necesității unui grad mai sporit de precizie al
celor din urmă” (p. 59). Exemplele citate de autor ilustrează pe deplin relațiile semantice de sinonimie, antonimie, polisemie sau
omonimie stabilite între neologisme, acestea constituind, din perspectivă sincronică, o varietate de opțiuni lexicale la nivelul
limbii române în totalitatea ei. În ultimul articol, Cuestiones en torno al tratamiento de los neologismos semanticos: entre la
intuicion, el analisis lingüistico y el diccionario, Antonia Martinez Linares tratează problematica neologismelor semantice,
menționând, pentru limba spaniolă, prezența diminuată a acestora în bazele de date și în dicționare12. În vederea identificării
neologismelor semantice din limba spaniolă reținem perspectiva criteriului lexicografic, conform căruia reperarea devine dificilă în
special în cazul celor „care provin din extensii metaforice încorporate în limbajul comun” (p. 73). Autoarea subliniază necesitatea
realizării unor analize lingvistice calitative asupra neologismelor „pentru a justifica intuiții neologice” (p. 85), dar și „pentru a
explica utilizarea unităților lexicale într-un sens mai creativ” (p. 85). În ultima parte a acestui articol, analiza „analogiilor
sinonimice” sau „rutelor metaforice” (p. 91) demonstrează pe baza exemplelor de verbe „neologice” (p. 96) utilizate în situații de
comunicare cotidiene faptul că extensiile metaforice ale acestora „nu sunt arbitrare, nu sunt izolate” (p. 96), respectând tiparele
similare ale unităților din aceeași clasă lexicală
În ansamblu, prezentul volum grupează cercetări de referință asupra conceptului de neologism și variației sale în timp,
distingându-se prin analizele subtile și nuanțate privind o modalitate confirmată de îmbogățire a repertoriului lexical al unei limbi.
Corina Lungu Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova România
Laura Carmen CUŢITARU, Creierul gramatical, Iași, Editura Junimea, 2017, 287 p.
Preocupările Laurei Carmen Cuțitaru, în privința Psihologiei limbajului, a Neurolingvisticii și a Psihopatologiei comunicării, sunt
mai vechi, dovadă în acest sens stând cartea sa, Elements of Psychology and Pathology of Language, Iași, Universitas XXI, 2007,
autoarea continuând investigațiile în cadrul domeniilor de cercetare amintite. Rezultatul acestor investigații este concretizat în
publicarea volumului Creierul gramatical, Editura Junimea, Iași, 2017, 287 p. Scriitura întregului volum se caracterizează prin
claritate, acuratețea utilizării termenilor, coerență discursivă, forța argumentării și rigoarea referințelor bibliografice. Volumul
Creierul gramatical se constituie într-un amestec disciplinar. Este transdisciplinar, încă de la primele pagini, având legături directe
cu discipline ca Neurologia,
Neologisme
În lingvistică, termenul neologism (< fr néologisme < el νεολογισμός < νέος (neos) < „nou” + λόγος (logos) „cuvânt”) denumește o
unitate lexicală nouă în limbă, rezultat al unui mijloc intern de îmbogățire a lexicului, împrumutată dintr-o limbă străină sau
calchiată pe baza unei unități lexicale străine[1][2][3]. În lingvistica franceză sunt autori care nu includ împrumuturile printre
neologisme[4]. Suma procedeelor interne și externe de îmbogățire a lexicului cu unități lexicale și sensuri noi este numit cu un
termen introdus în lingvistica franceză „neologie”[5].
Termenul „neologism” este ambiguu, pe de o parte deoarece unitatea lexicală în cauză este nouă numai în raport cu un anumit
moment din istoria limbii, care poate fi unul și din trecutul îndepărtat[5], pe de altă parte, prin faptul că utilizatorii limbii percep
neologismul ca o unitate neintegrată în lexic. Astfel, unele intrate relativ recent în limbă nu sunt simțite ca atare dacă au intrat
repede în folosința comună, pe când altele, relativ vechi, dar puțin folosite, sunt văzute ca neologisme[6].
Tipuri de neologisme
Din punctul de vedere al originii
În sensul cel mai larg și din punctul de vedere al originii lor, neologismele se împart în trei categorii.
Unele neologisme sunt create prin mijloace interne limbii considerate.

În primul rând, printre acestea se includ toate mijloacele de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, telescoparea, formarea
siglelor și acronimelor, reduplicarea, trunchierea cuvintelor (prin afereză, sincopă sau apocopă), trunchierea sintagmelor și a
cuvintelor compuse,

În al doilea rând este vorba de procedeul numit conversiune, prin care un cuvânt trece dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta,
adică devine altă parte de vorbire, de exemplu adverbul bine devine substantiv, primind determinanți și fiind declinat ca acesta:
binele, binelui[7].

În al treilea rând, lexicul se îmbogățește și prin darea de sensuri noi unor cuvinte preexistente în limbă, de exemplu prin
metaforă: poalele muntelui, broasca ușii, capra trăsurii, aripile morii, aripile automobilului[8].

Un mijloc numai extern de îmbogățire a lexicului este împrumutul din alte limbi.
Există și un mijloc mixt, extern și intern totodată, anume calcul lexical. Pe de o parte, acesta poate fi semantic, adică unui cuvânt
deja existent în limbă i se dă un sens suplimentar, după un sens al echivalentului său străin. De exemplu, cuvântul românesc cerc
a preluat sensuri figurate de la cercle din limba franceză, printre care „grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin
legături de rudenie sau de prietenie”[9]. Pe de altă parte, calcul poate fi de structură morfematică, prin care se împrumută
structura unui cuvânt străin derivat (întâietate < fr primauté) sau compus: bunăstare < de Wohlstand[10].
Din punctul de vedere al vitalității
Unele neologisme create pe terenul unei limbi date sunt și rămân ocazionale.
Printre acestea se includ cele produse de persoane care suferă de unele disfuncții ale creierului, în special de afazia Wernicke[11].
Neologisme ocazionale produc și copiii care își învață limba maternă. De exemplu, cei de 4-5 ani denumesc lucruri și ființe al căror
nume nu-l cunosc, pe baza caracteristicilor pe care le observă în legătură cu ele. Uneori rezultă întâmplător un cuvânt existent în
limbă, dar pe care nu l-au mai auzit, ex. hu füstölő literal „fumegător” pentru „horn”, alteori un cuvânt inexistent, dar format de ei
din elemente existente, ex. vízbot lit. „apă-băț” pentru „undiță”[12].
Asemenea neologisme se întâlnesc și la adulți normali. Uneori creează un cuvânt în loc de altul pe care nu și-l amintesc[13]. La
vorbitorii bilingvi se creează uneori un transfer negativ între limbile cunoscute și astfel apar de asemenea cuvinte noi. Se mai
creează cuvinte noi și prin analogie, dintr-o tendință de regularizare. De pildă, în limba franceză a apărut astfel un verb ca
5
solutionner „a soluționa”, derivat de la solution „soluție”, în locul lui résoudre „a rezolva”, sau adverbul latinesc quasi
„aproximativ, cam, aproape”, folosit în registrul de limbă elevat, primește un sufix de derivare a adverbelor de la adjective,
devenind quasiment în registrul familiar[6].
Sunt frecvente și neologismele ocazionale create în mod conștient. Acestea sunt formațiuni strâns legate de context și denumesc
entități noi sau necunoscute, ori exprimă o anumită atitudine față de acestea. Crearea unora urmărește realizarea de efecte
stilistice, în special la unii jurnaliști sau scriitori. Un scriitor englez care recurgea la asemenea creații era Lewis Carroll[14][13]. În
literatura română se poate cita în acest sens Constanța Buzea, cu cuvinte precum rinocerb, crocodinozaur, ciocănitorinc,
anacobră, zgomototolit, zgomotor, zgomoticicletă[15].
Neologia ține de creativitatea lexicală, caz special al creativității lingvistice. Ea poate fi stilistică, precum cea a scriitorilor, sau
denominativă, provenită din nevoia de a numi realități și concepte noi[16].
Unele neologisme ocazionale se generalizează, se impun în limbă și sunt acceptate de varietatea standard a acesteia[14]. Astfel
sunt exemplele franceze de mai sus. Creatorii unora sunt personalități cunoscute, ca poetul francez Guillaume Apollinaire, care a
creat termenii surréalisme „suprarealism” și surréaliste „suprarealist”[17].
Majoritatea neologismelor sunt create în mod conștient, cu scopuri precise. Fenomenul a apărut în perioada de formare a limbii
literare, din care a evoluat ulterior varietatea standard a limbii. În română, începând cu secolul al XVIII-lea, procesul
intensificându-se în deceniile 3-4 ale secolului al XIX-lea, s-a recurs mai mult la împrumuturi romanice[5]. Aproximativ în aceeași
perioadă s-a desfășurat așa-numita mișcare de „înnoire a limbii maghiare”, în cadrul căreia o seamă de cărturari au creat
neologisme pentru a numi realități noi înlocuind împrumuturile din limbile latină și germană, sau căutând să evite preluarea
altora[18], iar această tendință continuă și în limba actuală[19].
Crearea conștientă a neologismelor prin procedee interne este mereu de actualitate, mai ales în domeniul terminologiei, în cazul
unor limbi tot din dorința de a evita împrumuturile sau de a le înlocui, dacă au pătruns deja în limbă. Pentru limba franceză, de
exemplu, există organisme oficiale care introduc termenii noi în standardul limbajelor de specialitate, după ce le evaluează din
acest punct de vedere[20]. Astfel, în Franța există Commission d’enrichissement de la langue française (Comisia pentru
îmbogățirea limbii franceze), care aprobă periodic termenii noi și îi publică în Journal officiel[21][22]. În Canada, Office québecois
de la langue française (Oficiul din Québec al limbii franceze) are aceeași menire, publicând Le grand dictionnaire terminologique
(Marele dicționar terminologic), ce recomandă termenii francezi corespunzători celor din engleză[23].
Ca și în cazul neologismelor ocazionale, și dintre cele create conștient cu speranța că vor dăinui, se impun numai o parte în
ansamblul limbii, iar unele numai în varietatea standard. De pildă, din cele aproximativ 8.500 de cuvinte create în perioada înnoirii
limbii maghiare, marea majoritate au dispărut[24]. Majoritatea termenilor de specialitate se limitează la domeniul respectiv[20].
Motive ale neologiei
Neologisme apar în primul rând din necesitatea de a denumi realități și concepte noi[25].
În al doilea rând, există neologisme motivate de necesitatea de a denumi lucruri deja cunoscute cu nume considerate mai
potrivite din diverse motive.
Un astfel de motiv este, de exemplu, evitarea în terminologia medicală a unor cuvinte populare considerate vulgare (ex. anus,
penis).
Alt motiv este tendința spre economie, adică spre reducerea numărului de cuvinte în denumirea unui concept, ex. en
antidisestablishmentarianism[14] (filozofie politică ce se opune separării unui cult religios de statul în care funcționează)[26].
În limbajul curent apar uneori eufemisme în locul unor cuvinte care devin neplăcute. De pildă, în franceză, cuvântul cabinet(s)
„closet”, deja un eufemism, a fost înlocuit de toilette(s) „toaletă”. De asemenea, œuvres de charité „opere de caritate”, sintagmă
simțită ca una ce conotează un paternalism învechit, a fost înlocuit cu œuvres caritatives „opere caritative”.
Alte neologisme nu au altă justificare decât să dea mai mult prestigiu lucrului denumit și persoanelor care vorbesc despre el, ex. fr
pédiluve (< latina medievală pediluvium) în loc de bain de pieds „baie de picioare”.
Alt motiv este de ordin comercial, acela de a convinge că lucrul denumit este nou, de pildă în domeniul modei.
Atitudini față de neologisme
Atitudinea față de neologisme este determinată de mai mulți factori: caracteristicile limbii considerate, faptul dacă este vorba de
împrumuturi sau de neologisme create prin mijloace interne limbii, concepțiile persoanelor care se ocupă de standardizarea ei,
factori extralingvistici, gradul de receptivitate față de neologisme a utilizatorilor de rând ai limbii etc.
Preferința pentru împrumut sau pentru mijloace interne și calc diferă de la o limbă la alta. În comparație cu unele limbi, de
exemplu româna, maghiara este mai reticentă față de împrumuturi. În maghiară ele constituie 7% din lexic[27], pe când în
română – peste 60%[28]. O explicație poate fi faptul că în maghiară se pot forma prin compunere și derivare cuvinte noi așa-zis
„transparente”, adică motivate, din elemente cunoscute de majoritatea vorbitorilor. De exemplu, pentru a spune „jurnalistică”,
nu este nevoie de împrumutul zsurnalisztika, din moment ce s-a putut forma újságírás (literal „scriere de ziare”), un cuvânt
compus, dar chiar mai scurt decât cuvântul străin netransparent[29]. Româna fiind o limbă romanică, a putut împrumuta relativ
ușor cuvinte din celelalte limbi din aceeași familie, fapt la care a contribuit și un factor extralingvistic, voința cărturarilor de re-
romanizare a limbii, care se înscria în procesul de modernizare a țării prin orientarea către Europa Occidentală[5].
Cazul standardului limbii croate este semnificativ pentru influența factorilor extralingvistici în privința mijloacelor de îmbogățire a
lexicului. Tendința spre recurgerea la mijloacele interne și la calc, respectiv spre restrângerea împrumutului este tradițională în
standardul acestei limbi și s-a accentuat în unele epoci istorice, precum relativ nu demult, după ce Croația a devenit independentă
în 1991[30].
Atitudinea vorbitorului de rând nu este totdeauna aceeași ca a lingviștilor normativi. Bunăoară, în cazul francezei, degeaba s-a
recomandat cuvântul cuisinette „bucătărioară” (derivat de la cuisine „bucătărie”) în loc kitchenette (derivat de la en kitchen),
vorbitorii îl preferă pe cel din urmă[6]. În croată de asemenea, se constată că împrumuturile din engleză sunt curente în registrul
de limbă familiar, dar mult mai puțin curente în registrul elevat[31].
cuvântologie sf [At: RUSSO, S. 81 / Pl: ~ii / E: cuvânt + -logie] (Înv) Lexicografie.