Pronumele Personal - Lucrare

UNIVERSITATEA “Al. I.
CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE
EDUCAŢIEI
COLEGIUL UNIVERSITAR DE INSTITUTORI BÂRLAD
LUCRARE DE ABSOLVIRE
ÎNDRUMĂTOR:
Prof. gr. I. dr. Angelica Hobjilă
Absolvent:
Onofrei (Gherasim) Veronica
2006
PRONUMELE
PERSONAL PROPRIU-ZIS
PREZENTARE
TEORETICĂ ŞI APLICATIVĂ
2
CUPRINS
Argument .............................................................................................................
Capitolul 1. Pronumele.........................................................................................
1.1. Pronumele – definire ........................................................................
1.2. Tipologia pronumelui din limba română...........................................
1.3. Pronumele personal propriu-zis.......................................................
Capitolul 2. Categorii gramaticale .....................................................................
2.1. Persoana..........................................................................2.2.
Genul................................................................................................
2.3. Numărul.............................................................................................
2.4. Cazul................................................................................................
Capitolul 3. Funcţii sintactice ...........................................................................
3.1.Valori
stilistice....................................................................................
3.2. Ortografia pronumelui personal......................................................
Capitolul 4. Aspecte metodice în predarea-învăţarea pronumelui personal
propriu-zis
4.1. Locul limbii şi literaturii române, în noul Curriculum Naţional......
4.2. Studiul limbii şi literaturii române – conţinuturi ale învăţării..........
4.3. Predarea-învăţarea elementelor de morfologie –
pronumele..............
4.4. Evaluarea pronumelui personal propriu-
zis………………………….
Concluzii..............................................................................................................
Bibliografie……………………………………………………………………..
1.PRONUMELE
3
1.1.Definire
În principiu, pronumele este un cuvânt care înlocuieşte un nume, adică un
substantiv, indiferent de rolul jucat în frază. Legat de conceptul de pronume, opiniile
specialiştilor sunt variate. Astfel, Iorgu Iordan 1 defineşte marea clasă a pronumelui ca
fiind „o categorie lexico-gramaticală de cuvinte în general autonome care, în cele mai
multe situaţii, îndeplinesc aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul, adică pot fi
nuclee ale sintagmelor nominale” şi afirmă că „pronumele face parte dintr-o categorie
mai largă de cuvinte care sunt substitute, având capacitatea de a se referi prin
substituire la un alt termen folosit deja în context.”
În Gramatica limbii române2, Dumitru Irimia precizează că „pronumele este o
clasă lexico-gramaticală preponderent deictică, de natură discursivă ce fixează
identitatea constituienţilor principali ai actului lingvistic (locutorul şi interlocutorul
său) şi modelează identitatea constituenţilor complementari (obiectul comunicării) în
funcţie de aceştia.”
O definiţie mai amplă aparţine lui Corneliu Dimitriu 3: „În definiţia de lucru a
clasei pronumelor şi adjectivelor pronominale (mixtă întrucât conţine, pe lângă părţi
de vorbire propriu-zise şi părţi de vorbire-flectiv) notăm că aceasta este reprezentată
prin cuvintele-substitut la care prin tradiţie se adaugă (…) şi cuvintele nenoţionale ce
transmit informaţie gramaticală de tip determinativ (apropierea sau depărtarea de
vorbitor, posesia, cunoaşterea în măsură mai redusă etc.) — care pot avea categoriile
gramaticale de persoană, gen, număr, caz şi care pot îndeplini funcţia sintactică
specifică de subiect (cuvintele substitut) sau de atribut (cuvintele nenoţionale
determinative).” Observăm că autorul include în definiţia clasei pronumelui şi pe cea
a adjectivului pronominal care sunt cuvinte ce transmit informaţia gramaticală
determinativă şi se aseamănă mai degrabă cu cuvintele flectiv (prepoziţiile,
conjuncţiile, verbele auxiliare etc).
Gheorghe Trandafir4 afirmă că „pronumele este o clasă lexico-gra-maticală în
general declinabilă, ai cărei membri substituie un termen (substantiv, pronume,
adjectiv, numeral, propoziţie) exprimat anterior în context anaforic sau posterior
1
Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba româna contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1978, pag. 409.
2
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag. 95.
3
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul European, 1999,
pag. 236.
4
Gheorghe Trandafir, Probleme controversate de gramatică a limbii române, Craiova, Editura Scrisul
românesc, 1982, pag.32.
4
(anticipant) care indică un participant la procesul enunţării ori o persoană sau obiect
prezente la efectuarea acestuia.”
În concluzie, putem spune că această clasă a pronumelor şi adjectivelor
pronominale este o clasă eterogenă, alcătuită din cuvinte substitute ale unor nume şi
cuvinte cu funcţie de marcă, având categoriile gramaticale de persoană, gen, număr şi
caz şi funcţia sintactică specifică de subiect.
1.2.Tipologia pronumelui din limba română
Referitor la clasificarea pronumelui şi adjectivului pronominal, Corneliu

Dimitriu5 ne oferă o împărţire pe clase şi subclase utilizând drept criteriu principal
existenţa sau inexistenţa categoriei gramaticale a persoanei. Redăm în continuare
această clasificare:
Pronume personale, cu următoarele subclase:
„ – pronume personale propriu-zise, care nu transmit informaţie gramaticală
determinativă (el, ea, însul, etc);
– pronume personale de politeţe, la care există informaţie gramaticală
determinativă, constând în atitudinea politicoasă faţă de o anumită persoană reală
(dumneavoastră, dumneata, domnia sa, etc);
– pronume personale reflexive, la care informaţia gramaticală determinativă
are în vedere faptul că o acţiune se răsfrânge asupra persoanei reale a autorului ei (se,
pe sine, etc );
– adjective pronominale personale de întărire, la care informaţia gramaticală
determinativă constă în sublinierea participării nemijlocite şi insistente a unei
persoane la o acţiune (eu însumi, ea însăşi, etc );
– pronume şi adjective pronominale personale posesive, la care informaţia
gramaticală determinativă trimite la ideea de posesie (meu, tău, etc).”
Pronume nepersonale, cu următoarele subclase:
„– pronume şi adjective pronominale nepersonale demonstrative, la care

informaţia gramaticală determinativă înseamnă indicarea prin excelenţă a apropierii
sau depărtării de vorbitor, la aceasta adăugându-se uneori diferenţierea şi identitatea:
omul acesta, cealaltă femeie, aceiaşi tineri, etc;
5
pag.235.
5
– pronume şi adjective pronominale nepersonale interogative, la care
informaţia gramaticală determinativă are în vedere cererea de informaţii (cine?, ce fel
de?, etc);
– pronume şi adjective pronominale nepersonale relative, la care prin
informaţia gramaticală determinativă se înţelege relaţia (explicaţia) privitoare la un
anumit element al comunicării: omul care vorbeşte este…etc;
– pronume şi adjective pronominale nepersonale nehotărâte, la care
informaţia gramaticală determinativă constă în indicarea cunoaşterii în măsură a
entităţii avute în vedere (oricine, alt om, etc).”
O împărţire asemănătoare, relizează şi Dumitru Irimia 6, constituind tot cinci
clase de pronume personale: „pronume personal neutru (noţional sau obiectiv),
pronume de reverenţă (de politeţe), pronumele reflexiv, pronume de întărire (de
identificare) şi pronume posesiv.” Doar la clasa pronumelor nepersonale, pe lângă
clasa pronumelor acceptate de gramatica limbii române (demonstrative, nehotărâte,
negative, interogative, relative) mai adaugă pronumele de cuantificare (numerică
simplă, totalizatoare, nedeterminată, distributivă: unu, doi, douăzeci şi unu, tustrei,
toţi, câte cinci etc) şi pe cele ordinale (întâiul, primul, al doilea, secundul, ultimul
etc).
1.3. Pronumele personal propriu-zis
În prezenta lucrare ne vom opri doar la unul dintre aceste pronume, şi anume
la pronumele personal propriu-zis.
„Pronumele personale propriu-zise reprezintă, prin tradiţie, un microsistem
alcătuit din cuvinte – considerate global substitute care indică poziţia în dialog a
persoanelor (vorbitor, interlocutor, obiectul dialogului), care pot avea categoriile
gramaticale de persoană, gen, număr, caz şi care (în afară de atribut, complement, etc
sau de valoarea exclusiv expresivă) pot îndeplini funcţia sintactică specifică de
subiect.”( C.,Dimitriu)7
Dumitru Irimia8 arăta că „sub aspect semantic, identitatea pronumelui personal
între celelalte pronume este fixată de specificul raportului de substituţie şi (…) de
structura specifică a constantei semantice” unde „pronumele personal dezvoltă două
6
7
pag. 236.
8
6
modalităţi de reprezentare, una proprie (stă pentru substantiv – eu, tu, noi, voi) şi una
comună cu a celorlalte pronume nepersonale (stă în locul substantivelor – el, ea, ei,
ele).” Şi ne exemplifică cu următoarele exemple: „O, cere-mi Doamne, orice preţ, /
Dar dă-mi o altă soarte, / Căci tu izvor eşti de vieţi / Şi dătător de moarte.” (M.
Eminescu), pronumele tu din cuvântul Luceafărului, stă pentru substantivul Doamne,
din acelaşi context, pe când în versurile: „Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult
smerită rugă: / – O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc / Sburător cu plete
negre, umbră fără de noroc.” (M. Eminescu), conţinutul semantic concret al
pronumelui tu este fixat de substantivele pe care le reprezintă: sburător şi umbră, în
relaţie de apoziţie.
Pronumele el, ea înlocuiesc substantive, sintagme nominale, propoziţii, fraze
prezente într-o primă parte a textului sau într-o parte care urmează: „Planeţii toţi
îngheaţă şi s-azvârl’rebeli în spaţ’, / Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.”
(M.Eminescu).
Acelaşi autor ne precizează că pronumele personal indică pe protagoniştii
actului lingvistic (eu, noi – persoana I şi tu, voi – persoana a II-a) sau substituie
numele subiectului comunicării lingvistice (el, ei, ea, ele – persoana a III-a). Şi tot aici
ne precizează că pronumele personal la persoana a III-a mai are două serii de forme
(variante) :
a) dânsul, dânsa
b) însul, însa
Aceste pronume, apar la majoritatea lingviştilor români încadrate la „alte
pronume personale”. Corneliu Dimitriu9 le numeşte „dublete” care apăreau doar
pentru el şi ea. Comparând primele texte de limbă română cu cele ale limbii
contemporane observăm anumite deosebiri la nivel fonetic, structural şi contextual.
În limba română veche apăreau destul de des în combinaţie cu prepoziţii de tipul: cu,
de, de la, dentru, până la, etc ( la dinsu, de la dinsu, , la dinşii, pentru dânsa, etc),
cătră, dentru, de pre, după, întru, pre după, etc (cătr-însu, spr-insu,pr-insa, într-
însa,etc). În următoarele secole ale limbii literare s-a fixat în varianta cu î şi cu
articolul hotărât enclitic: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, însul, înşii, însa, însele,
micşorându-se mult frecvenţa lor.
Pronumele personal dânsul, dânsa se caracterizează printr-o trăsătură
semantic-umană ce-l diferenţiază de pronumele personal el, ea care sunt neutre din
acest punct de vedere. Există însă şi excepţii în folosirea limbii: „Mi-oi desface de-
9
pag. 253.
7
aur părul,/Să-ţi astup cu dânsul gura.” (M. Eminescu). În conştiinţa vorbitorului
acest pronume personal are o nuanţă apropiată de cea a pronumelui personal de
reverenţă. Acelaşi lucru îl menţionează şi Corneliu Dimitriu 10: „...dânsul, dânsa au
ajuns să transmită şi informaţie gramaticală determinativă de politeţe, diminuată.”
Pronumele însul, însa nu are o trăsătură semantic-umană. Se întrebuinţează
numai la acuzativ, precedat de prepoziţiile în, din, devenite în sintagmă cu acest
pronume într-, dintr-: „Am intrat într-însul.” , „Am ieşit dintr-însa.”
Iorgu Iordan11 spune că „pronumele personale sunt acelea care stabilesc direct
protagoniştii actului vorbit, în principal pe locutor şi pe colocutorul său, adică cele
două persoane indispensabile realizării actului de comunicare lingvistică; persoana I
este locutorul, destinatorul, adică cel care formulează enunţul şi-l transmite într-o
anumită situaţie concretă,(...) persoana a II-a este colocutorul care receptează şi
decodează mesajul, fiind destinatarul lui iar obiectul comunicării despre care este
vorba în mesajul transmis şi receptat este persoana a III-a.”
Putem concluziona că, pronumele personal este o parte de vorbire ce stabileşte
reprezentanţii actului vorbirii (eu, tu etc) sau care înlocuieşte numele subiectului
comunicării lingvistice (el, ea, ei etc).
2.CATEGORIILE GRAMATICALE
„Identitatea specifică pronumelui personal în interiorul clasei pronumelor este

dată de aceleaşi trăsături prin care se distinge de clasa substantivului (şi a numelui,
în general): înscrierea constituienţilor clasei în desfăsurarea categoriei gramaticale de
persoană şi dezvoltarea specifică a categoriilor de număr, gen şi caz.(...) Pronumele
personal neutru este purtătorul trăsăturilor întregii clase.” 12 Pronumele personal are
forme dominant supletive pentru categoriile gramaticale de persoană, gen, număr şi
caz.
2.1.Persoana
„Persoana – arăta Dumitru Irimia13 – este o categorie gramaticală , proprie

pronumelui, dar care caracterizează şi flexiunea verbală. Conţinutul ei semantic îşi are
10
pag. 238.
11
Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1978, pag. 410
12
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag. 98
13
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag. 98
8
originea în situaţia de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a
raportului dintre subiectul vorbitor şi protagonistii actului de comunicare.”
Tot Dumitru Irimia realizează următoarea descriere: „Conţinutul categoriei de
persoană se organizează astfel:
 Persoana I - subiectul vorbitor este şi obiect al comunicării lingvistice:
Eu cânt. înseamnă [Eu spun că] eu cânt;
 Persoana a II-a – subiectul vorbitor identifică pe interlocutor cu
obiectul comunicării lingvistice: Tu cânţi. înseamnă [Eu spun că] tu cânţi;
 Persoana a III-a: subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării
lingvistice nu este nici unul dintre protagoniştii actului lingvistic: El cântă. înseamnă
[Eu spun că] el/ea [adică nici eu, nici tu] cântă.”
Iorgu Iordan14 face următoarea descriere pe care o redăm pe scurt:
 Persoana I este locutorul, destinatorul, adică cel care face enunţul şi-l
transmite într-o anumită situaţie concretă;
 Persoana a II-a este colocutorul care receptează şi decodează mesajul,
fiind destinatarul lui;
 Persoana a III-a este obiectul comunicării despre care este vorba în
mesajul transmis şi receptat.
Putem astfel concluziona că pronumele personale propriu-zise sunt pronumele
care deosebesc diferitele persoane. Ele înlocuiesc substantive arătând persoana care
vorbeşte (persoana I – eu plec), persoana căreia i se adresează vorbitorul (persoana a
II -a: tu ai plecat în oraş) şi pronumele de persoana a III-a care se referă la un obiect
despre care se vorbeşte, când acel obiect e altul decât persoana I sau persoana a II-a
(el, ea cântă).
2.2.Genul
Pronumele personal cunoaşte numai două genuri: masculin şi feminin. Astfel,

substantivele de genul neutru sunt anticipate sau reluate la singular prin pronume
masculine, iar la plural sunt reluate prin pronume de genul feminin. Iorgu Iordan 15
afirma că „genul apare marcat numai la persoana a III-a, deoarece numai pronumele
de persoana a III-a sunt substitutive de substantive; eu şi tu nu disting genul, deoarece
referindu-se la persoanele de faţă , care susţin dialogul, precizarea genului devine
14
Pedagogică, 1978, pag. 410.
15
Pedagogică, 1978, pag.411.
9
inutilă. Pronumele de persoana a III-a – el, ea, dânsul, dânsa etc – înlocuiesc
substantive, nume de animate şi de inanimate care se consideră că nu se află de faţă
sau nu se includ în situaţia spaţială şi temporală a vorbirii şi, deci, precizarea lor
devine obligatorie. Pronumele personal de persoana a III-a are forme diferenţiate după
cele două genuri atât la singular cât şi la plural.”.
Referitor la această categorie gramaticală, Corneliu Dimitriu 16 realizează
aceleaşi observaţii: „...dialogantul 1 (persoana I) şi dialogantul 2 (persoana a II-a) nu
cunosc opoziţia de gen, formele eu, noi, tu, voi, mie, îmi etc utilizându-se atât la
masculin, cât şi la feminin. Spre deosebire de acestea, pronumele ce indică obiectul
dialogului (persoana a III-a) cunoaşte categoria gramaticală a genului, concretizată în
forme pentru masculin (el, îl, lui etc.) şi forme pentru feminin (ea, o, ele etc).”
În concluzie, putem spune că la persoana a II-a genul se poate subînţelege din
text iar la persoana a III-a, precizarea genului este absolut necesară pentru evitarea
confuziilor.
2.3. Numărul
Referitor la categoria gramaticală a numărului, Iorgu Iordan 17 preciza că

„pronumele personal se deosebeşte de substantiv, deoarece pluralul persoanei I şi a II-
a poate fi înţeles fie ca un plural absolut, exclusiv şi separativ, în care persoana dată
este distinctă faţă de celelalte persoane, fie ca un plural de incluziune, deci
nonseparativ, în dependenţă de modul în care locutorul priveşte persoana a II-a şi a
III-a, dacă el şi le asociază sau nu, dacă el se consideră solidar sau nu cu alte
persoane.Astfel, noi poate însemna eu + tu, eu + voi, noi + voi şi, uneori, eu + tu + el
(ei).
Sfera de cuprindere a pluralului pronumelui de persoana a II-a este mai
restrânsă, deoarece prin voi se poate înţelege tu + tu, tu + el(ea), voi + el(ea), voi +
ei(ele), dar nu şi + eu. Pronumele de persoana a III-a, referindu-se la obiecte străine
de persoana I şi a II-a, are un plural care exclude celelalte persoane.Putem spune că
seria noi, voi, ei este şi o succesiune în gradaţie descrescândă în ceea ce priveşte sfera
de cuprindere: persoana I este cea mai cuprinzătoare, persoana a III-a – cea mai
restrânsă.”
16
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatica limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul European,
1999, pag. 242.
17
Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba Română Contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, pag. 411.
10
Corneliu Dimitriu18 menţiona următoarele: „...în principiu, singularul indică un
element izolat, iar pluralul un grup de elemente de acelaşi fel. Această cerinţă este
satisfăcută de forma de plural ei, care presupune cel puţin doi el sau cel puţin un el şi
o ea, şi forma de plural ele, care presupune cel puţin doi ea, cu sublinierea că atât el
cât şi ea sunt elemente de acelaşi fel, în sensul că ocupă aceeaşi poziţie în dialog,
trimiţând la obiectul dialogului; de aceea formele de plural de persoana a III-a ei, ele
(precum şi lor, le, li etc) sunt considerate plurale propriu-zise. Pronumele noi, însă, nu
reprezintă niciodată eu + eu, pentru că în orice dialog vorbitorul este în mod logic
unic; de aceea, noi indică faptul că vorbitorul reprezentat prin eu îşi asociază din
diferite motive celelalte persoane gramaticale, adică sau numai un interlocutor tu
(când noi = eu + tu), sau şi un interlocutor tu, şi un obiect al dialogului el, ea (când
noi = eu + tu + el, ea). Cele spuse despre pluralul persoanei I sunt parţial valabile şi
la pluralul persoanei a II-a , voi putând trimite la tu + el, ea, ceea ce înseamnă
elemente diferite din punctul de vedere al dialogului, şi anume interlocutorul şi
obiectul dialogului; deosebirea faţă de pluralul persoanei I constă în aceea că, la
persoana a II-a, pluralul voi poate trimite şi la tu + tu, cuprinzând, adică, elemente ce
ocupă aceiaşi poziţie, de interlocutor în dialog. Faptul că la pluralul noi vorbitorul îşi
asociază obligatoriu sau numai interlocutorul, sau şi interlocutorul, şi obiectul
dialogului înseamnă că pluralul persoanei I include şi o altă persoană, de unde şi
denumirea de pluralul inclusiv. Pluralul voi poate fi şi el inclusiv, când
interlocutorului îi este asociat un obiect al dialogului, dar poate fi şi propriu-zis, când
conţine numai interlocutori.”
Tot aici, acelaşi cercetător afirmă că ,,...în ultimul timp persoanele gramaticale
sunt numărate de la 1 la 6: eu = persoana I, tu = persoana a II-a, el, ea = persoana a
III-a, noi = persoana a IV-a, voi = persoana a V-a şi ei, ele = persoana a VI-a.
Subliniem, însă, că această numerotare se explică doar prin comoditatea exprimării,
întrucât din punctul de vedere al poziţiei în dialog entităţile se pot grupa nu în şase
categorii, ci numai în trei: vorbitor, interlocutor şi obiect al dialogului.”
Cu privire la categoria gramaticală a numărului, putem spune că singularul
indică un element izolat, iar pluralul indică un grup de elemente.
2.4. Cazul
18
pag.242.
11
În Gramatica practică a limbii române, Ştefania Popescu19 prezintă foarte clar
formele pronumelui personal propriu-zis la toate cazurile:
„La cazul nominativ, pronumele personal are următoarele forme: eu, tu, noi,
voi, ei, ele, prin care se exprimă funcţiile sintactice de subiect şi de nume predicativ.
(...)
La cazul vocativ pronumele personal are forme identice cu formele
nominativului – tu, voi. Deosebirea dintre valoarea de vocativ şi cea de nominativ
constă în rolul vocativului de a exprima o chemare adresată persoanei a II-a, pentru a-
i face o comunicare.”
La acuzativ, pronumele personal are forme accentuate şi forme neaccentuate:
Numă- Forme
Persoana Genul Forme neaccentuate
rul accentuate
I - (pe) mine mă, -mă, mă-, -mă-, m-, -m-
II - (pe) tine te, -te, te-, -te-
Singu- III M, N (pe) el îl, -l, l-, -l-
lar
III F (pe) ea o, -o, o-, -o-
I _ (pe) noi ne, -ne, ne-, -ne-

II _ (pe) voi vă, -vă, vă-, -vă-, v-, -v-
Plural
III M (pe) ei îi, -i, i-, -i-
III F, N (pe) ele le, -le, le-, -le-
Pronumele neaccentuate determină totdeauna un verb, au sensul pe mine (pe
tine, pe el etc) şi funcţia sintactică de complement obiect direct. Ele pot fi folosite
singure – mă aşteaptă mama – sau însoţesc obligatoriu pronumele accentuate cu
prepoziţia pe.(...)
La cazul dativ pronumele personal are forme accentuate şi neaccentuate:
Persoa- Forme
Numărul Gen Forme neaccentuate
na accentuate
Singular I - mie îmi, mi, mi-, -mi, -mi-
II - ţie îţi, ţi, ţi-, -ţi, -ţi-
III M, N lui îi, i, i-, -i, -i-
19
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995, pag. 134
–144.
12
III F ei
I - nouă ne, ne-, -ne, -ne-, ni, ni-, -ni-
II - vouă vă, vă-, -vă, v-, -v-, vi, vi-, -vi-
Plural
M, F,
III lor le, le-, -le, -le-, li, li-, -li-
N
Pronumele neaccentuate pot fi folosite singure – îmi aduce o carte – sau

însoţesc pronumele accentuate la aceeaşi persoană şi la acelaşi număr, realizând,
astfel, o dublă exprimare a complementului obiect indirect în dativ: Mie îmi dă
mingea.(...)
La cazul genitiv pronumele personal are forme doar pentru persoana a III-a.
Formele genitivului sunt identice cu formele accentuate ale pronumelui la dativ:
Persoana Numărul Genul Dativ Genitiv
M, N lui (al, a, ai, ale) lui
III Singular F ei (al, a, ai, ale) ei
Plural M, F, N lor (al, a, ai, ale) lor
Pentru persoanele I şi a II-a, la care genitivul pronumelui personal nu are
forme, posesorul (posesorii) unui obiect se exprimă prin pronume sau prin adjective
posesive (al meu, al tău, al nostru, al vostru.
Se cuvine să explicăm aici ce înseamnă forme accentuate şi forme
neaccentuate. Corneliu Dimitriu20 preciza: „ Perechea terminologică astăzi în uz este
justificată, pe de o parte, prin primul termen, anume, forme accentuate21, întrucât în
structura fonetică a formelor respective există totdeauna o vocală ce poartă accent
[mie, ţie, lui, vouă, (la) mine, (cu) voi etc]; pe de altă parte, această pereche
terminologică este justificată uneori şi prin al doilea termen, anume, forme
neaccentuate: când una dintre aceste forme urmează elementului cu care contractează
raportul sintactic sau chiar îl preced, dar numai uneori, atunci în pronunţare formele
respective pot face corp fonetic comun cu elementul lor regent şi ca urmare nu mai
primesc accent, întrucât acesta cade pe o vocală a regentului: împrumútă-mi,
văzândú-te, mi-amintésc etc. Acest al doilea termen (forme neaccentuate), însă, nu
mai este adecvat când – de data aceasta în regulă generală – formele în atenţie preced
regentul, întrucât în această situaţie primesc şi ele accent: mă véde, îmi áminteşte etc.
(...)Sintagmele terminologice forme accentuate şi forme neaccentuate pot fi folosite
20
pag. 244.
21
Corneliu Dimitriu mai foloseşte şi alte două denumiri: forme lungi şi forme neconjuncte.
13
convenţional şi prin tradiţie pentru individualizarea a două tipuri de forme flexionare
distincte la dativul şi acuzativul pronumelor personale propriu-zise.”
Persoana a III-a (pronume)
C Masculin Feminin
a Singular Plural Singular Plural
z Ac- Neac- Ac- Neac- Ac- Neac- Ac- Neac-
cent. cent. cent. cent. cent. cent. cent. cent.
N el ei ea ele
(art.pos.gen.)+ (art.pos.-gen.)+ (art.pos.-gen.)+ (art.pos.-gen.+)
G
lui lor ei lor
D lui îi, i lor le, li ei îi, i lor le, li
A
(prep.+) (prep.+) (prep.+) (prep.+)
c Îl îl, l îi, i o le
el ei ea ele
.
V - - - -
În aceeaşi lucrare, Corneliu Dimitriu22 realizează o clasificare a pronumelor
după criteriul principal al persoanei: „Toate formele flexionare ale pronumelor
personale propriu-zise, care cuprind şi dialogantul 1 şi dialogantul 2, se pot vedea în
tabelele de mai jos:
Iorgu Iordan23 prezintă „paradigmele pronumelui personal:

Persoana I:
Singular
eu
(al) meu, -mi
mie, îmi, mi, mi-, -mi-, -mi
pe mine, mă, -mă, -m-, m-
Plural
noi
(al) nostru, -ne
nouă, ne , ne-, -ne-, ni, ni-, -ni-
pe noi, ne, -ne, -ne-, ne-
Persoana a II-a:
22
pag. 245 –246.
23
Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba română contemporană,Bucureşti, Editura Didactică şi
pedagogică, 1978, pag. 412.
14
Singular
tu
(al) tău, -ţi
ţie, îţi, ţi, -ţi-, ţi-, -ţi
pe tine, te, te-, -te-, -te
tu!
Plural
voi
(al) vostru, -vă
vouă, vă, -vă-, -vă, v-, -v-, vi, vi-
pe voi, vă, -vă, v-, -v-
voi!
Persoana a III-a masculin
Singular
el
(al, a, ai, ale) lui
lui, îi, i, i-, -i, -i-
pe el, îl, l-,-l,-l
Plural
ei
lor
lor, le, le-, -le, -le-, li, -li-, li-
pe ei, îi, i-, -i, -i-
Persoana III-a feminin

Singular
ea
(al, a, ai, ale) ei
ei, îi, i, i-, -i, -i-
pe ea, o, -o, -o-
Plural
ele
lor
lor, le, le-, -le, -le-, li, -li-, li-
pe ele, le, le-, -le, -le-
15
Pentru persoana a III-a, pe lângă pronumele el, ea, ei, ele, se folosesc şi
pronumele dânsul, dânsa, dânşii, dânsele, (...) apropiate de formulele de politeţe.”
Conform tezei clasice, pronumele personal propriu-zis nu are forme de genitiv
la persoana I şi a II-a, singular şi plural. Dar, după cum observăm, Iorgu Iordan
completează la persoana I şi a II-a în genitiv cu formele posesive corespunzătoare, şi
anume, (al) meu, (al) nostru, (al) tău, (al) vostru, etc deoarece numele în cazul
genitiv semnifică în general posesorul.
Şi Dumitru Irimia24 susţine această ipoteză vorbind despre un genitiv cu forme
accentuate şi neaccentuate: formele accentuate de genitiv apar numai în construcţii cu
prepoziţii care cer genitivul (în faţa mea, în jurul meu etc), iar formele neaccentuate
de genitiv sunt omonime cu cele de dativ, de care se distinge prin regent, care la
genitiv trebuie să fie un substantiv: „La pronumele de persoana I şi a II-a, formele
accentuate de genitiv se întrebuinţează numai în distribuţie cu prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale cu recţiune de genitiv, schimbându-şi forma de gen în funcţie de
articolul din structura acestora: în faţa (articol feminin) — în faţa mea (feminin)/în
jurul meu (articol masculin) — în jurul (masculin), indiferent de genul substantivului
regent şi, de fapt, indiferent de natura regentului: „Ei se învârt în jurul tău.”,
„...oamenii din jurul tău, fetele din jurul tău...” Pronumele de persoana a III-a
dezvoltă opoziţia specifică de gen, indiferent de structura prepoziţiei (locuţiunii
prepoziţionale) şi de regent.”
Corneliu Dimitriu25 aduce argumente împotriva acestei ipoteze: „...nici una din
variantele ipotezei mai noi, după care la eu/noi şi tu/voi există cazul genitiv, nu este
superioară tezei clasice, potrivit căreia la eu/noi şi tu/voi nu există cazul genitiv.
Spunând acest lucru, avem în vedere că pronumele de tipul al meu considerat ca
unitate (pentru ipoteza că al este detaşabil de meu, ca pronume semiindependent) se
deosebeşte de eu (în afară de persoana gramaticală: eu = pers. I vs. al meu = pers. a
III-a) prin numărul referenţilor: dacă eu, trimiţând la conceptul de vorbitor, care se
individualizează într-o anumită persoană (dialogant 1), are un singur referent, al meu
– trimiţând la acelaşi vorbitor individualizat într-o anume persoană (posesor), dar şi la
un posedat – are doi referenţi.” Autorul ne demonstrează prin următoarea comparaţie:
„eu (referent unic = vorbitorul X sau dialogantul 1) citesc romanul.
al meu (referent 1 = vorbitorul X, posesorul; referent 2 = romanul, posedatul)
este aici.”
24
Dumitru Irimia, GramaticaLimbii Române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag.101-106.
25
pag.240.
16
Corneliu Dimitriu consideră numărul referenţilor drept una din particularităţile
definitorii pentru stabilirea felului pronumelui, şi este de părere că eu şi pronumele al
meu nu reprezintă acelaşi fel de pronume şi, în consecinţă, al meu nu poate fi o formă
flexionară (de genitiv) a lui eu.(...)
Forma flexionară reprezintă un argument şi împotriva considerării ca genitive
de la eu, tu etc a lui mi, ţi etc. Simplul fapt că mi, de exemplu, este precedat de o
prepoziţie terminată într-un articol hotărât (în juru-mi) nu credem că reprezintă un
argument în favoarea considerării lui mi ca genitiv de la eu. Dacă prepoziţiile de acest
fel ar cer întotdeauna cazul genitiv, atunci ar trebui să spunem că şi chitanţă, marfă
etc din contra chitanţă (marfă etc) – unde contra este o prepoziţie de acelaşi tip cu în
juru(l), adică cere genitivul – ar fi în genitiv (şi nu în acuzativ), ceea ce credem că nu
se poate demonstra în nici un caz. Aşa stând lucrurile, suntem de părere că este mai
potrivit să apreciem că prepoziţiile de tipul contra, în jurul, în faţa etc cer doar în
principiu cazul genitiv, în situaţii particulare – de obicei cu motivaţie în istoria limbii
– ele putându-se construi şi cu forme de dativ (în juru-mi), şi cu forme de acuzativ (în
faţa mea). Fie că este precedat de o prepoziţie din cele menţionate (în juru-mi), fie că
se subordonează direct unui substantiv (inima-mi), pronumele mi (şi toate cele
similare lui) reprezintă o formă flexionară supletivă a lui eu, care prin origine, este un
dativ. Faptul că mi este formă etimologică de dativ nu împietează asupra funcţiei de
atribut care să arate posesia, dat fiind faptul că în limba română nu se mai poate pune
semnul egalităţii între genitiv şi ideea de posesie, întrucât, pe de o parte, forme de
genitiv ale diverselor părţi de vorbire pot să nu exprime posesia (lupta contra
lui/neştiinţei), iar pe de altă parte, posesia poate fi indicată şi prin alte forme cauzale
ale diferitelor părţi de vorbire, şi anume – în afara dativului avut aici în vedere în mod
special – prin acuzativ (creangă de copac). La pronume, posesia prin acuzativ poate
fi ilustrată şi cu versul „Lasă-ţi lumea ta uitată” (M. Eminescu), unde ideea de posesie
este exprimată odată prin forma de acuzativ ta şi a doua oară prin forma de dativ ţi.
Dintre toate aceste ipoteze, subscriem la aceasta din urmă a lui Corneliu
Dimitriu, deoarece ni se pare cea mai obiectivă. Pronumele personal, persoana I şi a
II-a, nu are genitiv, formele al meu, al tău etc sunt forme ale pronumelui posesiv.
Menţionăm că, legat de caz, pronumele personal cunoaşte câteva situaţii
particulare: dativul posesiv şi dativul etic.
„Pronumele neaccentuat la dativ, poate determina şi un substantiv la
nominativ sau la acuzativ: mâna-mi, mâna-ţi, mâna-i. În construcţiile de acest fel
pronumele la dativ are sens posesiv: mâna mea, mâna ta, mâna sa (sau a lui, a ei).
Acest dativ se numeşte dativul posesiv. Când substantivul determinat este precedat de
17
adjectivul său, pronumele la dativul posesiv se aşază înaintea substantivului şi se
leagă de adjectiv prin liniuţă: (pe) frumoasa-ţi mână. Determinând un substantiv,
pronumele la dativul posesiv are funcţia sintactică de atribut pronominal, spre
deosebire de pronumele la dativ cu funcţia de complement obiect indirect care
determină un verb.”26
Nu de aceeaşi părere este şi Iorgu Iordan 27, care demonstrează că, de fapt,
acest dativ posesiv ar fi un genitiv: „Formele neaccentuate de dativ (ca şi cele de
acuzativ) se grupează sintagmatic cu verbul, funcţionând fie ca morfeme ale diatezei
verbale, (deci formând cu verbul sintagme morfologice), fie ca mărci de anticipare ori
de reluare a obiectului indirect. Dacă aceste forme se grupează sintagmatic cu
substantive, ele funcţionează ca determinante nominale, deci le putem considera
forme ale cazului genitiv, nu ale cazului dativ.(...) Cât priveşte folosirea unor forme
nonautonome de dativ în sintagmă cu prepoziţiile care au regim de genitiv, aceasta
confirmă cele susţinute mai sus, şi anume, că aceste forme aparţin genitivului, dacă
intră în sfera lui funcţională. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale asupra...,
contra..., înaintea..., dinaintea..., în dosul..., în jurul..., în faţa..., din cauza..., din
pricina..., din partea..., în urma..., se construiesc cu genitivul.(...) Reiese din toate
astea că substantivele din sintagmele împotriva lui Gheorghe, asupra casei, înaintea
prietenului ş.a.m.d. sunt în cazul genitiv, iar pronumele ce substituie aceste
substantive – împotriva-i, asupra-i, înainte-i ş.a.m.d. – sunt în cazul dativ, ceea ce
este, evident, contradictoriu.”
Teoria lui Iorgu Iordan este logică şi foarte clară, dar dativul posesiv este o
formă de exprimare, întâlnit mai ales în literatura artistică şi-l acceptăm ca atare.
Dativul etic este o altă situaţie particulară a cazului dativ prin care Corneliu
Dimitriu28 ne spune că „se înţelege dativul lipsit de funcţie sintactică, şi de funcţie de
marcă, prin care, în vorbirea populară şi familiară emfatică, se pune în evidenţă
participarea afectivă a vorbitorului în legătură cu comunicarea pe care o face prin:
– utilizarea formei neaccentuate de dativ a persoanei I singular:
„–Alei, ţolină ce-mi eşti! zise fata împăratului.”
(I. Creangă)
– utilizarea formei neaccentuate de dativ a persoanei a II-a singular:
26
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995, pag.
143.
27
Pedagogică, 1978, pag.413.
28
pag.249.
18
„Iar Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţ-o sugea dintr-o
singură sorbitură.”
(I. Creangă)
- utilizarea ambelor forme neaccentuate de dativ, şi a aceleia de persoana a II-
a:
„Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de o mână şi altul de cealaltă..”
(I. Creangă)
Un dativ etic „lipsit de independenţă” este şi mi din perifraza adverbială – sau
poate mai bine – conjuncţională adversativă de circulaţie populară şi familiară (cu
origine netransparentă) dar(ă)mite, la care elementele constitutive vizibile astăzi sunt
aglutinate; de asemenea „lipsit de independenţă” – în sensul că aparţine unei perifraze
(de data aceasta verbale) de circulaţie populară şi familiară, cu elemente constitutive
neaglutinate – este şi i din dă-i şi dă-i.”
În aceeaşi perifrază, darămite, precum şi în perifraza verbală neaglutinată
recentă le are cu, acuzativele neaccentuate ale pronumelor personale te şi le ar trebui
să fie complemente directe, după cum observa acelaşi autor. Dar această funcţie
sintactică nu are logică pentru că în darămite nu se vede verbul pe care ar trebui să-l
determine complementul direct te, iar în le are (cu) nu pot fi identificate entităţile al
căror loc îl ţine pronumele le. Corneliu Dimitriu este de părere că putem vorbi aici de
un acuzativ etic care arată doar participarea afectivă a vorbitorului la comunicare.
Dumitru Irimia29 ne dă o definiţie asemănătoare a dativului etic: „În limbajul
popular, forma neaccentuată de dativ a pronumelui de persoana I şi a II-a, singular,
întrebuinţate separat sau împreună, exprimă în mod frecvent participarea afectivă a
locutorului sau atragerea afectivă a interlocutorului la desfăşurarea conţinutului
semantic al textului; în aceste contexte, pronumele nu realizează funcţii sintactice, ci
dezvoltă doar valori stilistice: „Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse şi el
pe zmeu odată, mi-l trânti şi-l băgă în pământ” (P. Ispirescu).
Din limbajul popular, întrebuinţarea afectivă, participativă a dativului, a trecut
şi în stilul beletristic şi în limbajul poetic: „Mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în
Ozana, cât mi ţi-i băietul.” (I. Creangă), „De la Nistru pân-la Tisa/Tot românul
plânsu-mi-s-a.” (M. Eminescu).”
Ştefania Popescu30 mai specifică şi faptul că pronumele la dativul etic nu are
funcţie sintactică.
29
Dumitru Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag.108.
30
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995, pag.143
19
Putem concluziona că, dativul etic ne arată participarea intensă a celui care
povesteşte la desfăşurarea faptelor fiind specific mai cu seamă operelor folclorice şi
celor inspirate din folclor.
3. FUNCŢII SINTACTICE
La nivelul propoziţiei, pronumele personal propriu-zis poate avea următoarele

funcţii sintactice:
A. Subiect:
 Nominativ → Eu plec la cursuri.
 Genitiv:→ Ai lor au aflat.
 Acuzativ:→ Dintre ei merg la spectacol.
B. Nume predicativ:
 Nominativ:→ Câştigătorul este el.
 Acuzativ:→ Rochiţa este pentru ea.
 Genitiv:→ Greşelile sunt ale lui.
C. Apoziţia:
 Nominativ:→ Băiatul, el, a adus apa.
D. Atribut pronominal:
 Prepoziţional(ac)→ Cadoul pentru tine a fost greu de găsit.
 Genitival:→ Haina lui e veche.
 Dativ posesiv:→ Ochi-ţi sunt ca două mărgele.
E. Complement direct:
 Acuzativ:→ L-am auzit şi pe el cântând.
F. Complement indirect:
 Acuzativ:→ El se gândeşte la tine.
 Dativ:→ Ne-a dat răspunsul corect.
 Genitiv:→ Luptă contra lor.
G. Complement cicumstanţial de loc:
 Acuzativ:→ Vin la tine.
 Genitiv:→ Deasupra lui pusesem un caiet.
 Dativ:→ Asupră-ţi au căzut ocări.
 H. Complement circumstanţial de timp:
 Acuzativ:→ A ajuns la şcoală după tine.
20
 Genitiv:→ Copiii au mers înaintea lui.
 Dativ:→ A mers înaintea-mi.
I. Complement circumstanţial de mod:
 Acuzativ:→ Ionel s-a îmbrăcat ca el.
 Dativ:→ Maria vorbeşte asemenea ţie.
 Genitiv:→ Mihai a reacţionat împotriva lui.
J. Complementul circumstanţial de cauză:
 Acuzativ:→ Pentru el au fost pedepsiţi toţi.
 Genitiv:→ Florina a pierdut trenul din cauza lui.
 Dativ:→ Elevii au reuşit graţie ţie.
K.Complementul circumstanţial de scop:
 Acuzativ:→ Mama munceşte mult pentru ei.
 Genitiv:→ Are un examen foarte greu şi munceşte mult în vederea lui.
L. Complement de agent:
 Acuzativ:→ Cristian a fost văzut de el.
Pe lângă aceste funcţii cunoscute, există şi altele care nu apar în manuale,
specificate de Dumitru Bejan31 :
A.Complement circumstanţial instrumental:
 Dativ:→ A reuşit datorită lor.
 Acuzativ:→ A reuşit prin ei.
B. Complement circumstanţial sociativ:
 Acuzativ:→ A plecat împreună cu noi.
C. Complement circumstanţial de relaţie:
 Genitiv:→ În privinţa lui, n-am nimic de zis.
 Acuzativ:→ Relativ la el nu mă pot pronunţa.
D. Complement circumstanţial condiţional:
 Genitiv:→ În locul lui nu procedam aşa.
E. Complement circumstanţial opoziţional:
 Genitiv:→ În locul lui a venit ea.
F. Complement circumstanţial cumulativ:
 Genitiv:→ În afara lui, au venit şi alţii.
 Acuzativ:→ Pe lângă el, au venit şi alţii.
G. Complement circumstanţial de excepţie:
 Genitiv:→Au venit toţi, cu excepţia lui.
31
Dumitru Bejan, Gramatica limbii române – compendiu, Cluj, Editura Echinox, 1996, pag.102 .
21
 Acuzativ:→În afară de el n-a mai venit nimeni.
Legat de sintaxa pronumelui personal propriu-zis, Dumitru Irimia 32 afirma:
„Două sunt trăsăturile sintactice distinctive ale pronumelui personal neutru în raport
cu celelalte pronume (personale şi nepersonale) şi cu substantivul:
a. caracterul facultativ al întrebuinţării nominativului persoanelor I şi a II-a în
funcţia sintactică de subiect; în consecinţă, prezenţa lor marchează stilistic enunţul
sintactic: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; /Noi cârpim cerul
cu stele, noi mânjim marea cu valuri.” (M. Eminescu). (...)
b. caracterul, în general obligator, al întrebuinţării formelor neaccentuate de
dativ şi acuzativ, atunci când, din diferite motive, se recurge la formele accentuate în
realizarea funcţiilor sintactice de complement, direct şi indirect: „Dă-mi-i mie ochii
negri...nu privi cu ei în laturi.” (M. Eminescu). (...)
Când formele accentuate de acuzativ realizează alte funcţii sintactice, forma
neaccentuată nu mai poate fi întrebuinţată, deoarece planul său semantic conţine
implicit funcţia primordială a acuzativului – de obiect pasiv al acţiunii verbale: Merg
la tine / cu tine / pentru tine / fără tine etc.”
După cum putem observa, formele accentuate pot constitui singure răspuns la
o întrebare: eu, pe mine, mie etc, pe când formele neaccentuate nu pot acest lucru:
mă, m-, îmi, mi etc. Se dublează, o formă accentuată şi una neaccentuată.
3.2.Valori stilistice
Ca subiect, pronumele personal poartă accentul specific în propoziţie, marcând

participarea intensă a unei persoane la acţiunea exprimată: Tu, ai stat şi nu ai spus
nimic!, Voi, m-aţi lăsat singură şi v-aţi dus în parc!
Dativul etic indică o prezenţă afectivă la acţiune, prin formele scurte ale
pronumelui în dativ, mai ales în limbajul popular şi folcloric: Când mi ţi-l izbi de
perete, praful şi pulberea se alesese de el!.
Formele neaccentuate ale pronumelui personal apar, uneori, cu valoare neutră,
când nu se referă la o anumită persoană sau la un anumit obiect. Ele apar la persoana a
II-a şi a III-a singular, dativ şi acuzativ : „A ieşit pe poartă şi pe-aici ţi-e drumul.”,
„Dacă munceşti te alegi cu ceva.”, „Dă-i înainte cu curaj!”. Există multe astfel de
expresii mai ales în limbajul popular: „a-i da cu vorba”, „zi-i înainte”, „ zi-i mai
32
Dumitru Irimia, Gramatica Limbii Române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, pag. 106.
22
tare” , „au luat-o la sănătoasa”, „.am pus-o de mămăligă”etc. În astfel de
construcţii, pronumele nu are funcţie sintactică proprie, ci se ia împreună cu verbul.
Gheorghe Bulgăr33 afirmă că „pronumele personal de persoana a II-a exprimă
şi subiectul general, persoana nedeterminată:
Tu pe-alături te strecoară. (M. Eminescu)
Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi.”
Tot stilistic, cu accent marcat, pronumele întăreşte un subiect, repetându-l:
„Vin ei copiii acasă.”, „Vine el şi rândul meu, am eu grijă şi de asta.”
Pronumele personal de persoana I plural apare şi în unele acte oficiale sau ca
marcă a modestiei: „Noi, prefectul Consiliului judeţean.....”, „Ne descurcăm şi noi
cum putem.”.
3.3. Ortografia pronumelui personal propriu-zis
Pronumele personale, formele accentuate, nu ridică de obicei probleme de

ortografie. Nu acelaşi lucru putem spune despre formele neaccentuate de dativ şi
acuzativ. Iorgu Iordan34 ne oferă cele mai frecvente situaţii:
1. Formele le, mă, ne, te, vă apar neconjuncte înaintea verbului (sau a
unui adverb), dacă acesta începe cu consoană sau cu o vocală accentuată: le spune,
mă lasă, ne află, te zăreşte, vă tot întreabă; dacă verbul începe cu vocală
neaccentuată, mai ales în limba vorbită, pronumele este conjunct cu verbul, intrând în
structura lui silabică, fie prin eliminarea vocalei finale (v-aduce), fie prin includerea
acestei vocale ca element asilabic al unui diftong cu vocala silabică a verbului sau a
auxiliarului formelor verbale compuse: ne-aşteaptă, le-am spus, ne-apucă noaptea,
te-am văzut, te-aud.
În limba literară (mai ales în scriere), aceste forme apar neconjuncte faţă de
verbul următor (ne apucă noaptea, te aud), dar totdeauna conjuncte cu auxiliarul am,
ai, a, am, aţi, au: ne-am dus, te-ai apropiat, le-a spus, le-aţi arătat.
2. De la formele neaccentuate de singular -mi, ţi-, i-, -l, prin proteza unui
î-, s-au format formele independente îmi, îţi, îi, îl care se folosesc neconjuncte, chiar
dacă cuvântul următor începe cu vocală neaccentuată: îmi aduce, îţi arată, îi acoperă,
îl apără.
3. Formele mi, ţi, i, ni, vi, li se folosesc neconjuncte, dacă sunt urmate de
pronumele i-, l-, le, se, s-, te, te-: mi se pare, ţi s-a spus, i le-am dat, ni l-au aprobat,
33
Gheorghe Bulgăr, Limba română, Bucureşti, Editura Vox, 1995, pag. 60.
34
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba Română Contemporană, Bucureşti, 1978, pag. 414.
23
vi le spune, li se alătură; înainte de formele conjuncte ale verbului a fi: -s (sunt) şi i
(e, este), precum şi înaintea pronumelor -i, -l, aceste pronume formează unitate
silabică cu ele: mi-s dragi copiii, li-e foame, nu i-i bine, ţi-e sete, ni-i arată.
4. Formele mi-, m-, ţi-, i-, ne, te, v-, l-, le- sunt conjuncte proclitic cu
verbe auxiliare care încep cu vocală: mi-au spus, m-a văzut, ţi-ai amintit, v-am dat,
l-a luat; înaintea unor verbe care încep cu vocală neaccentuată, formele pronumelui
sunt uneori conjuncte, alteori independente: ţi-arată, v-aduce, vă aduce, le
aduce, le-aduce, te-aduce.
5. Formele mi-, ţi-, i-, ne-, v-, le-, se folosesc şi cu pronumele feminin o:
mi-o ia, ţi-o spune, i-o dă, v-o aduce, le-o lasă.
6. Formele -mi-, -mă-, -m, -ţi-, -te-, -i-, -l-, -o-, -ni-, -ne-, -vi-, -vă-, -le-, -
li-, se folosesc uneori cu forme verbale compuse inversate, care sunt însă greoaie şi,
cele mai multe, nerecomandabile: plânsu-mi-s-a, dusu-m-am, dusu-s-a, lăsatu-l-ai,
vedea-te-aş, căuta-l-aş, vedea-o-aş.
Ştefania Popescu35 a tratat pe larg această problemă a scrierii corecte a
pronumelui personal. Astfel:
A. Scrierea pronumelor:îmi, îţi, îi, îl
B. Scrierea pronumelor legate prin cratimă de verbul determinat:
1. Construcţii cu verbe la timpurile cu forme simple ale modului
indicativ
2. Construcţii cu verbe la perfectul compus şi cu verbe la
modul condiţional optativ
3. Construcţii cu verbe la modurile imperativ şi gerunziu
4. Construcţii cu verbe la modurile conjunctiv şi infinitiv
C. Construcţii cu pronume neaccentuate legate de alte părţi de vorbire
decât verbul
D. Două pronume neaccentuate legate între ele prin cratimă.
Aceste cazuri de scriere a pronumelor personale, forme neaccentuate, le vom
discuta în continuare.
A. Scrierea pronumelor: îmi, îţi, îi, îl
Vocala î cu care încep formele de dativ este o vocală de sprijin adăugată

formelor mi, ţi, î, -l pentru a se putea rosti independent de verb sau de alt cuvânt
35
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1995, pag.147-
174.
24
învecinat: îmi dă, îţi dă, îi dă, îl văd, îi văd. Î nu trebuie separat prin cratimă de restul
pronumelui deoarece nu reprezintă un cuvânt, nu are nici un înţeles.
Cele mai multe greşeli se fac la scrierea formelor îl şi îi, fiind confundate cu
grupurile de pronume neaccentuate i-l şi i-i: Caietul i-l dau lui Mihai; Sacii i-i dau
lui Mihai.
25
B. Scrierea pronumelor legate prin cratimă
de verbul determinat
Pronumele neaccentuate la acuzativ sau dativ pot sta înaintea verbului

determinat şi se pot rosti separat de verb (îl văd, te ascult, îi spun) sau împreună cu
verbul (te-ascult, i-am ascultat, spune-mi etc).
Poziţia proclitică sau enclitică a pronumelui faţă de verb depinde de modul la
care se află verbul, iar rostirea pronumelui proclitic împreună cu verbul depinde de
vocala cu care începe verbul. În funcţie de aceste condiţii, pronumele neaccentuate au
următoarele situaţii de ortografie:
1. Construcţii cu verbe la timpurile cu forme simple

ale modului indicativ
Pronumele neaccentuate aşezate înaintea verbelor la timpurile simple ale

indicativului care încep cu a, o sau î se pot rosti singure sau împreună cu verbul: te
aud, te observ, te întreb sau te-aud, te-observ, te-ntreb.
Verbele care încep cu vocala î pierd această vocală când pronumele se
rosteşte împreună cu verbul, exceptând cazul când pronumele este l- : te-nţelege,
ne-nţelege, le-nţelege, mă-nţelege, vă-nţelege, mi-nţelege, ţi-nţelege, i-
nţelege, l-înţelege.
Pronumele rostit împreună cu verbul de la dreapta lui formează silabă cu
prima silabă a verbului – te-a/jută, mi-a/jută, i-a/jută, m-ob/servă, l-în/ţelege sau cu
consoana rămasă din prima silabă a verbului după căderea lui î: mă-n/ţelege,
mă-n/piedică. Deci pronumele nu se poate scrie singur la capăt de rând dacă este legat
prin cratimă.
Când se insistă asupra persoanei indicate prin pronumele neaccentuat, se
foloseşte şi forma accentuată corespunzătoare: mie mi-e sete, iar ţie ţi-e foame etc. În
lipsa pronumelui accentuat, un mijloc de control sigur pentru scrierea corectă mi-e, ţi-
e, i-e este şi observarea faptului că, în contextele de felul celor date, ceea ce în vorbire
apare ca un singur cuvânt – „mie”, „ţie”, „ie” – reprezintă o construcţie echivalentă
cu îmi este sete (îţi este, îi este sete) etc.
2. Construcţii cu verbe la perfectul compus şi cu verbe

la modul condiţional-optativ
26
Pronumele neaccentuat aşezat înaintea unui verb la perfectul compus sau la
modul condiţional optativ se rosteşte împreună cu auxiliarul, iar în scris se desparte
de auxiliar prin cratimă: te-am ajutat, ţi-am spus, l-aş duce, ţi-aş cere.
În toate cazurile, pronumele şi auxiliarul formează împreună o singură silabă,
deci cele două cuvinte separate prin cratimă nu trebuie despărţite la capăt de rând.
Pronumele neaccentuate împreună cu diferitele forme ale auxiliarului
alcătuiesc următoarele grupuri de cuvinte:
Pron. la acuzativ Pron. la acuzativ sau dativ Pron. la dativ

m-am te-am l-am ne-am v-am le-am i-am mi-am ţi-am
m-ai te-ai l-ai ne-ai – le-ai i-ai mi-ai ţi-ai dat
m-a te-a l-a ne-a v-a le-a i-a mi-a ţi-a
m-aţi – l-aţi ne-aţi v-aţi le-aţi i-aţi mi-aţi –
m-au te-au l-au ne-au v-au le-au i-au mi-au ţi-au
m-aş te-aş l-aş – v-aş le-aş i-aş mi-aş ţi-aş
dat
m-ar te-ar l-ar ne-ar v-ar le-ar i-ar mi-ar ţi-ar
Se observă că în tabel nu apar forme ale acuzativului o, pentru că acesta se
aşază totdeauna după formele verbale date şi se desparte prin cratimă de al doilea
termen al formei verbale: am văzut-o, aş vedea-o
Omiterea cratimei sau plasarea ei unde nu trebuie poate duce la scrierea unor
asocieri de litere cărora nu le corespunde nici un cuvânt în limba română: ma-m, ma-i,
ma-ţi apărat.
Greşelile pot fi evitate identificând întâi forma verbului cu ajutorul subiectului
propoziţiei, fiindcă acesta va conduce la precizarea formei auxiliarului şi prin aceasta
la stabilirea locului unde trebuie pusă cratima. Exemplu: avem de scris [mai ajutat],
stabilim întâi forma verbului cu ajutorul subiectului – tu ai ajutat pe mine m- (=mă) –
deci corect vom scrie „m-ai ajutat”.
În următorul tabel sunt redate situaţiile de ortografie în opoziţie, pronume +
auxiliar şi alte cuvinte care fonetic sunt identice:
27
Pronume-auxiliar Alte cuvinte Valoarea gramaticală
El i-a apărat pe ei. Ia! Parcă aud paşi. – interjecţie
El i-a spus lui (ei). El ia caietul. – prezentul verbului a lua
Ele i-au apărat pe ei. Eu (ei) iau caietele. – prezentul verbului a lua
Ele i-au spus lui (ei).
Tu i-ai apărat pe ei. Tu, ia-i lui (ei) un caiet! – imperativul verbului a lua
Tu i-ai spus lui (ei). urmat de pronumele -i
Voi i-aţi apărat pe ei. Tu ia-ţi şi ţie un caiet! – imperativul verbului a lua
Voi i-aţi spus lui (ei). urmat de pronumele -ţi
Ea (ele) i-ar apăra pe ei. Iar ai greşit. – adverbul „iarăşi”, „din

Ea (ele) i-ar spune lui nou”
(ei). Eu dictez, iar el scrie. – conjuncţie
Ea l-a apărat pe el. Plec la şcoală. – prepoziţie

Am învăţat nota la. – substantiv
Voi l-aţi apărat pe el. El are umeri laţi. – adjectiv
Eu l-aş apăra pe el. El este un om laş. – adjectiv
S-a purtat ca un laş. – substantiv
Tu m-ai apărat pe mine. Suntem în luna mai. – substantiv

Bate parul cu un mai. – substantiv
Ştiu un drum mai scurt. – adverb (gradul
comparativ)
Mai vin şi mâine. – adverb (indică repetarea)
El mi-a spus mie. Avem o mia albă. – substantiv - „oaie

tânără”
Ei mi-au dat mie. Miau! – interjecţie
El ne-a apărat pe noi. Se aşterne un covor de – substantiv

nea.
El ne-a spus nouă. Am vorbit cu nea Ion. – prescurtare a
substantivului „nenea”
28
Nea, Grivei! – interjecţie
Noi ne-am apărat pe noi. Suntem un neam dârz. – substantiv- „popor”
Noi ne-am adus laude Sunt neam cu voi.
nouă. – substantiv –„rudă”
El v-a apărat pe voi. El va apăra copiii. – auxiliar al viitorului

El v-a spus vouă.
El (ei) v-ar apăra pe voi. El aduce var. – substantiv
El (ei) v-ar spune vouă.
Verbul la perfectul compus sau la modul condiţional-optativ poate fi însoţit, în

aceeaşi propoziţie, de două pronume neaccentuate, care încadrează verbul – un
pronume la dativ şi pronumele -o:
mi-am adus-o, ţi-am adus-o, i-am adus-o etc;
mi-aş aduce-o, ţi-aş aduce-o, i-aş aduce-o etc.
2. Construcţii cu verbe la modurile imperativ şi

gerunziu
Pronumele neaccentuate aşezate după un verb la modul imperativ sau la

modul gerunziu se rostesc totdeauna împreună cu verbul, iar în scris se despart
întotdeauna prin cratimă.
În tabelul următor sunt redate pronumele neaccentuate la acuzativ şi la dativ
care pot urma după formele de persoana a II-a singular şi plural ale unui verb la
imperativ ori după un verb la gerunziu.
Verbul la Pronumele la
imperativ acuzativ acuzativ ori dativ Dativ
persoana a II-a, singular opreşte-mă -te, -l, -o -ne-, -i, -le -mi, -ţi
persoana a II-a, plural opriţi-mă –, -l, -o -ne, -vă, -i, -le -mi, –
gerunziu oprindu-mă -te, -l, -o -ne, -vă, -i, -le -mi, -ţi
3. Construcţii cu verbe la modurile conjunctiv şi infinitiv
Pronumele neaccentuate care determină un verb la modul conjunctiv sau la
modul infinitiv se intercalează între cuvântul cu rol de marcă a modului respectiv şi
verb:
– el încearcă să [mă] lămurească, să [te] lămurească etc;
29
– el încearcă a [mă] lămuri, a [te] lămuri etc.
Unele pronume neaccentuate se rostesc împreună cu să ori cu a, iar în scris se
despart prin cratimă.
Când verbul este la modul conjunctiv, pronumele mi, -ţi, i, l şi o se rostesc
împreună cu să, rostire căreia îi corespund următoarele situaţii de ortografie: să-mi
aducă, să-ţi aducă, să-i aducă, să-l aducă, s-o aducă.
În cazul secvenţei să-i, modul de rostire poate duce la confuzie cu cuvântul săi
care este adjectiv sau pronume posesiv. Observând sensul pe care îl are în contextul
dat putem să evităm posibilele greşeli: să-i = să îi, (ai)săi = (ai)lui, (ai) ei.
Construcţiile la modul infinitiv prezintă următoarele situaţii de ortografie: a-
mi aduce, a-ţi aduce, a-i aduce, a-l aduce. Scrierea secvenţelor a-l, a-i, a-ţi cere
multă atenţie pentru a le deosebi de cuvintele formate din aceleaşi sunete: al, ai forme
ale articolului posesiv şi ai, aţi, forme ale auxiliarului perfectului compus şi ale
modului condiţional-optativ.
Pentru scrierea corectă a acestora, posibilitatea de control o oferă verbul: –
prezenţa unei prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale – de, fără, pentru, spre, înainte
de, dinainte de – înaintea unei construcţii alcătuite din al, ai, aţi şi un verb terminat
în a, ea, e, i sau î este un indiciu sigur că acel verb este la modul infinitiv: plăcerea de
a-l asculta, plăcerea de a-i scrie, pentru a-i explica etc.
– când verbul la infinitiv nu este precedat de o prepoziţie sau o locuţiune
prepoziţională, pentru a şti dacă înaintea verbului trebuie să scrii a-i, a-ţi sau ai aţi
putem verifica valoarea de infinitiv a verbului prin posibilitatea de a transforma
construcţia respectivă într-o construcţie cu verbul la modul conjunctiv însoţit de
pronumele -i sau -ţi: încercă a-i spune = încercă să-i spună, încercă să-ţi spună.
30
A. Scrierea pronumelor neaccentuate legate de alte
părţi de vorbire decât verbul
Pronumele neaccentuate se pot lega la dreapta unor cuvinte ce aparţin altor

părţi de vorbire decât verbul, dacă cuvintele respective se termină în vocală:
1.Când pronumele se află înaintea verbului determinat a cărui formă nu
permite legarea pronumelui de verb, pronumele se poate rosti împreună cu cuvântul
de la stânga lui: nu-mi convine, pe acesta-l voi lua. În situaţii de acest fel pot apărea
pronumele -mi, -ţi, -i, -l, -o. Legarea pronumelui de cuvântul precedent nu este însă
obligatorie. În locul pronumelor menţionate, pot fi folosite pronumele independente
corespunzătoare: îmi, îţi, îi, îl, o, iar dacă verbul cu formă simplă începe cu o vocală
care permite legarea pronumelui de verb, putem avea trei posibilităţi de exprimare:
dacă îţi aminteşti; dacă-ţi aminteşti; dacă ţi-aminteşti.
Cuvintele care apar frecvent însoţite de un pronume enclitic sunt:
 adverbul nu: nu-mi (nu-ţi, nu-i) trebuie; nu-l văd;
 pronumele cine, care, ce (interogative sau relative) şi adverbul unde
(interogativ sau relativ) : Cine-mi ajută?; Pe care-l vrei?; Ştiu ce-i supără.;
Ştiu unde-l găsesc.
 conjuncţiile terminate în ă, în e sau în i – că, dacă, de, şi, ci etc.: A
zis că-l (că-i, c-o) aşteaptă şi-l (şi-i, şi-o) va ajuta; Vine de-mi (de-ţi, de-i, de-
l, de-o) ajută.
Celelalte părţi de vorbire de care se poate lega pronumele neaccentuat aşezat
înaintea verbului pe care îl determină pot fi:
 substantive, adjective, numerale: cartea-mi (-ţi, -i) trebuie;
(această hârtie-i trebuie; satu-mi place; apă rece-ţi cere; două-i dau;
 pronume personale sau nepersonale: tu-mi (tu-i) ceri; ea-mi (-ţi,-i) cere;
mie-mi (ţie-ţi) cere; acela-i place; toate-l (-o) supără;
 adverbe: aşa-mi (-ţi, -i) place; atâta-ţi (-i) cer; acolo-l
aşez.
Grupurile de cuvinte al căror mod de rostire (ca un singur cuvânt) poate duce
la confuzii şi la a căror scriere se fac greşeli sunt:
 grupurile ce-l, ce-i, rostite ca şi cuvintele cel, cei
(forme ale articolului sau ale pronumelui demonstrativ);
 grupul că-i, rostit ca şi cuvântul căi (formă de
plural a substantivului cale);
31
grupurile alcătuite dintr-un substantiv feminin nearticulat, la singular sau la plural, terminat în e şi pronumele
-i – această hârtie-i trebuie, (cu) aceste vorbe-i linişti – grupuri la care rostirea
„hârtiei”, „vorbei” poate duce la confuzie cu forma articulată de genitiv-dativ singular
a substantivului respectiv.
Un mijloc de control eficient este acela de a înlocui pe „l” sau „i” final cu
pronumele independent corespunzător: „ce-l = ce îl”, „ce-i = ce îi”, „că-i = că îi”
etc.
2. În literatura artistică (mai ales în poezie) formele de dativ -mi, -ţi, -i, -ne, -
vă, -le sunt folosite cu sens posesiv în următoarele situaţii în care în mod obişnuit se
folosesc adjectivele posesive sau genitivul pronumelui personal:
ope lângă substantivul care denumeşte obiectul posedat sau pe lângă adjectiv,
când acesta este plasat înaintea substantivului: viaţa-mi (-ţi, -i, -ne, -vă, -le); lunga-mi
(-ţi, -i...)
o pe lângă prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale din seria celor
care se construiesc cu genitivul sau cu adjective posesive la acuzativ – asupra,
împotriva, împrejurul, în jurul, în faţa etc : au năvălit asupră-mi (-ţi, -i...) =
asupra mea (ta, lui); s-au adunat în juru-mi (-ţi, -i...) = în jurul meu (tău, lui...).
3. Pronumele neaccentuate cu funcţia de complement al unei interjecţii cu sens
imperativ – na, iată, iacă, uite – se leagă în vorbire de interjecţie, iar în scris se despart
prin liniuţă:
– Dă-mi cartea! – Na-ţi o floare!
– Iată-mă! – Uite-ţi caietele!
Multe confuzii întâlnim la construcţiile: „na-i” ( na-i şi pe aceştia), „n-ai”
(tu n-ai scris tema) şi „nai”(el cântă la nai).
32
B. Scrierea a două pronume legate între ele
prin cratimă
(-) mi-l (-) mi-i (-) mi-o -mi-le

(-) ţi-l (-) ţi-i (-) ţi-o -ţi-le
(-) i-l (-) i-i (-) i-o -i-le
(-) ni-l (-) ni-i (-) ne-o -ni-le
(-) vi-l (-) vi-i (-) v-o -vi-le
(-) li-l (-) li-i (-) le-o -li-le
Când un pronume neaccentuat de persoana a III-a la acuzativ este precedat de
un pronume neaccentuat la dativ, cele două pronume se rostesc împreună, iar în scris
se despart prin cratimă. Din aceste asocieri rezultă următoarele grupuri de două
pronume neaccentuate:
1.Grupurile cu pronumele la acuzativ -l, -i, -o apar în vorbire libere, nelegate
de verb sau alt cuvânt, când verbul pe care îl însoţesc este la indicativ (la un timp cu
formă simplă sau la viitorul cu auxiliarul voi, vei, va etc.), la conjunctiv sau la
infinitiv şi ele ocupă, faţă de fiecare dintre aceste forme verbale, acelaşi loc ca şi un
singur pronume neaccentuat:
 mi-l dă mie; ţi-o va da ţie;
 să ţi-l dea ţie; să i-o dea lui;
 a mi-l repara; a mi-o înapoia;
Când verbul începe cu „î”, grupurile cu pronumele -o se pot lega de verb,
înlăturându-se „î” iniţial: cartea mi-o-mprumută el; să ţi-o-mprumute .
În construcţiile cu formele verbale menţionate pronumele la acuzativ „le” nu
se leagă de pronumele de dativ: „Cărţile ţi le las ţie ca să i le trimiţi.” Este incorectă
scrierea „ţi-le” las sau să „i-le” trimiţi.
La ortografia grupurilor de două pronume neaccentuate care apar în vorbire ca
un singur cuvânt, trebuie să fim atenţi îndeosebi la grupurile i-l, i-i, mi-i, ţi-i, vi-i,
scrise deseori greşit aşa cum se rostesc, din cauza confuziei cu alte cuvinte. Pentru
evitarea greşelilor, trebuie să observăm sensul pe care îl pot avea în contextul
respectiv. Exemple:
Creionul acesta i-l dau lui Mihai.36
Banii i-i dă lui (ei). – Aceste ii sunt superbe. (substantiv)
Banii mi-i dă mie. – Îmi dă două mii de lei. (numeral)
36
În limba română nu există nici un cuvânt cu acelaşi corp fonetic ca al grupului de pronume i-l.
Greşeala de a scrie „il” este pricinuită de confuzia cu pronumele îl.
33
Banii ţi-i dă ţie. – Să ţii aceste flori în mână.(verb)
Banii vi-i dă vouă. – Tu trebuie să vii la noi. (verb)
– S-au copt strugurii în vii.(substantiv)
– Am cumpărat două găini vii.(adjectiv)
O altă greşeală frecventă o întâlnim la scrierea grupurilor mi-l, vi-l, li-l.
Aceste trei grupuri cer o atenţie deosebită, deoarece greşelile „m-il”, „v-il”, „l-il”
pot trece uşor neobservate, ele găsind sprijin în faptul că asociindu-l pe „i” cu „-l”, la
stânga lui il apar m-, v-, l- care ar putea fi socotite pronume neaccentuate. Scrierea
corectă a oricăruia dintre grupurile cu pronumele -l, se poate realiza uşor, ţinând
seama de faptul că în grupurile de două pronume neaccentuate ordinea pronumelor
este fixă (D. - Ac.) şi de faptul că în limba română nu există cuvântul il.
2. Când verbul determinat de cele două pronume legate între ele este la
imperativ sau la gerunziu, grupurile de pronume, cu oricare dintre cele patru forme
ale pronumelui la acuzativ (-l, -i, -o, -le), se leagă la dreapta verbului:
o (sacul) adu-mi-l (tu); aduceţi-mi-l (voi); aducându-mi-l
o (sacii) adu-mi-i (tu); aduceţi-mi-i (voi); aducându-mi-i
o (cartea) adu-mi-o (tu); aduceţi-mi-o (voi); aducându-mi-o
o (cărţile) adu-mi-le (tu); aduceţi-mi-le (voi); aducându-mi-le
Cele mai multe greşeli se fac la construcţiile cu verbe la imperativ, acestea
fiind pricinuite de faptul că pronumele ţi- este confundat cu terminaţia ţi a verbului la
plural şi invers. Aceste confuzii duc la două tipuri de greşeli:
 în construcţiile cu verbul la singular pronumele „-ţi-“ este
alipit la verb – (tu) puneţi-l, puneţi-i, puneţi-o, puneţi-le;
 în construcţiile cu verbul la plural terminaţia ţi a verbului este
separată prin liniuţă, fiind confundată cu pronumele ţi din grupurile de
două pronume neaccentuate: (voi) pune-ţi-l, pune-ţi-i, etc. Identificarea
subiectului va conduce la scrierea corectă:
 (tu) pune-ţi-l, pune-ţi-i, pune-ţi-o, pune-ţi-le;
 (voi) puneţi-l, puneţi-o, puneţi-i, puneţi-le.
Trebuie să mai ţinem seama şi de faptul că grupurile cu pronumele „-ţi-” apar
după un verb la persoana a II-a singular a imperativului, şi niciodată după un verb la
persoana a II-a plural.
3. Grupurile de două pronume se leagă şi de interjecţiile cu sens de imperativ
– iată, iacă, uite, na:
 iată-mi-l ( -ţi-l, -i-l etc); na-ţi-l, (-ţi-i, -ţi-o, -ţi-le etc)
34
În general, pentru scrierea corectă a pronumelor trebuie să ţinem seama de
sensul fiecărui pronume, de forma verbului la imperativ, de forma gerunziului şi de
forma invariabilă a interjecţiei.
35
4.ASPECTE METODOLOGICE ÎN
PREDAREA- ÎNVĂŢAREA PRONUMELUI PERSONAL
4.1.Locul limbii şi literaturii române în noul Curriculum Naţional
În învăţământul primar, limba şi literatura română este încadrată în aria curriculară

Limbă şi comunicare, fiindu-i repartizate aproape jumătate din numărul de ore
acordate săptămânal în planul-cadru de învăţământ. Obiectivul principal al limbii
române pe tot parcursul învăţământului obligatoriu este acela de a dezvolta
competenţele elementare de comunicare, atât orale cât şi scrise, precum şi
familiarizarea acestora cu texte literare şi nonliterare potrivite vârstei lor.
Curriculumul Naţional37 precizează scopul studierii limbii române în perioada
şcolarităţii obligatorii ca fiind acela „ de a forma un tânăr cu o cultură
comunicaţională şi literară de bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să
comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente,
opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om, să se integreze
efectiv în contextul viitorului parcurs şcolar, respectiv profesional, să-şi utilizeze în
mod eficient şi creativ capacităţile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete
în viaţa de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenţei sale procesul de
învăţare.”
Noul Curriculum propune, în locul compartimentării artificiale a disciplinei în
trei domenii – citire, lectură şi comunicare – un nou model numit comunicativ-
funcţional. Acest model presupune dezvoltarea integrată a capacităţilor de receptare şi
de exprimare orală, respectiv de receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă.
Ioan Şerdean38 afirmă că „ recurgerea la modelul comunicativ-funcţional (...)
asigură concentrarea efortului spre dezvoltarea unor capacităţi care au un numitor
comun cu o mare putere de influenţare. Comunicarea apare în calitatea ei de
competenţă umană fundamentală, care cuprinde atât exprimarea orală sau scrisă, cât
şi receptarea prin ascultare sau lectură.”
4.2. Studiul limbii şi literaturii române
(conţinuturi ale învăţării)
37
Curriculum Naţional, Programe şcolare pentru învăţământul primar, Bucureşti, Editura Corint,
1998, pag. 27.
38
Ioan Şerdean, Didactica limbii şi literaturii române în învăţământul primar, Bucureşti, Editura
Corint, 2005, pag.16.
36
Programa şcolară precizează pentru învăţământul primar obiectivele cadru,
obiectivele de referinţă, câteva exemple de activităţi de învăţare şi conţinuturile
învăţării. Legat de conţinuturi, Ioan Şerdean39 face următoarea clasificare:
a) conţinuturi care ţin de formarea capacităţii de lectură / citire;
b) conţinuturi ale formării capacităţii de comunicare;
c) conţinuturi cu privire la „Elemente de construcţie a comunicării”
În prezenta lucrare, ne vom opri doar la conţinuturile ce privesc elementele
de construcţie a comunicării cu aplicaţie practică pe formarea conceptului de
pronume. O caracteristică esenţială a acestor elemente o constituie valoarea lor
practică, se asigură fundamente ştiinţifice ale unei exprimări corecte, începând cu
pronunţia corectă şi continuând cu formarea cuvintelor şi a structurilor de limbă,
precum şi cu nuanţarea şi expresivitatea comunicării specifice limbii române.
Elementele teoretice sunt prezentate pe cele trei domenii ale lingvisticii: fonetică,
vocabular şi gramatică. La clasele I şi a II-a, elementele de construcţie a comunicării
sunt mai restrânse, în timp ce la clasele a III-a şi a IV-a, conţinuturile asigură
înţelegerea de către elevi a fundamentelor lingvistice de bază, ce stau la baza
exprimării corecte, orale şi scrise.
La clasa I se studiază următoarele conţinuturi:
 Propoziţia. Cuvântul. Silaba (fără definiţii)
 Sunetele limbii române. Articularea vocalelor şi a consoanelor.
Alfabetul
 Citirea cuvintelor
 Citirea propoziţiilor
 Citirea textelor
La clasa a II-a:
 Lexicul: cuvântul (grup de sunete cu un înţeles). Cuvinte cu sens
asemănător şi cuvinte cu sens opus
 Noţiuni de fonetică: corespondenţa dintre sunet şi literă.Vocale şi
consoane. Silaba, despărţirea cuvintelor în silabe la capăt de rând
La clasa a III-a se reiau elementele de lexic din clasa a II-a cu exerciţii care
au în vedere şi alte categorii gramaticale: omonime, paronime, fără menţionarea
terminologiei.
 Noţiuni de fonetică. Apar situaţii speciale ca: grupurile de sunete ea,
ia, oa, ie, ua; scrierea cu mp şi mb; scrierea cu î şi â (fără cuvintele derivate cu
39
Ioan Şerdean, Didactica limbii şi literaturii române în învăţământul primar, Editura Corint,
Bucureşti, 2005, pag.18-24.
37
prefixe de la cuvinte care încep cu î); scrierea şi pronunţarea cuvintelor care încep cu
e (pronume personale, verbul a fi) şi silabe care conţin grupurile menţionate mai sus.
 Morfologia. Cuvântul – parte de vorbire
Substantivul. .Substantive comune şi substantive proprii
Adjectivul. Acordul adjectivului cu substantivul pe care-l determină
Pronumele. Pronumele personal. Persoana. Numărul
Numeralul – recunoaştere. Probleme de ortografie şi ortoepie fără
terminologie
Verbul. Persoana. Probleme de ortografie şi ortoepie a verbelor a fi şi
a lua
 Sintaxa. Cuvântul – parte de propoziţie
Predicatul. Predicatul verbal
Propoziţia – comunicare cu un singur predicat
Subiectul – simplu şi subiectul exprimat prin substantiv, prin pronume
personal
Propoziţia: simplă – părţi principale de propozitie; propoziţia
dezvoltată; părţi secundare de propoziţie; părţi secundare de propoziţie care determină
un substantiv; părţi secundare de propoziţie care determină un verb
La clasa a IV-a sunt recomandate actualizări la fiecare structură lingvistică şi
completări cum sunt cele ce urmează:
 Lexicul: Cuvinte cu aceeaşi formă dar cu înţeles diferit
 Fonetica – actualizări
 Morfologia: verbul. Timpul. Funcţia sintactică: predicat verbal
Substantivul. Genul. Funcţia sintactică: subiect, parte secundară de
propoziţie
Pronumele. Pronumele personal. Genul. Funcţia sintactică: subiect,
parte secundară de propoziţie
Numeralul. Funcţie sintactică: subiect
Adjectivul. Acordul adjectivului în gen şi număr cu substantivul pe care
îl determină
 Sintaxa propoziţiei
Predicatul. Predicatul verbal
Subiectul. Subiect simplu şi subiect multiplu (opţional). Părţile de
vorbire prin care se exprimă subiectul (substantiv, pronume personal). Acordul
predicatului cu subiectul
38
Atributul – parte secundară de propoziţie care determină un substantiv.
Atributul exprimat prin adjectiv
Complementul – parte secundară de propoziţie care determină un verb.
Complementul exprimat prin substantiv. Complementul exprimat prin pronume
(opţional)
La ciclul achiziţiilor fundamentale (clasa I şi clasa a II-a) toate conţinuturile
se studiază intuitiv, fără a defini aceste concepte, gradul lor de abstractizare depăşind
nivelulde înţelegere a şcolarului mic.
La clasele a III-a şi a IV-a, elementele de construcţie a comunicării sunt
studiate riguros din punct de vedere lingvistic, chiar dacă nu cuprind toate categoriile
gramaticale din motive ce ţin de nivelul de înţelegere al vârstei. Se observă astfel că,
pronumele personal, la clasa a III-a, se învaţă doar cu categoriile gramaticale de
persoană şi număr, urmând în clasa a IV-a să se adauge genul şi abia în clasa a V-a să
se abordeze şi categoria gramaticală a cazului.
Se disting astfel două etape în studierea elementelor de construcţie a
comunicării:
 etapa pregramaticală ce poate fi stabilită la nivelul claselor I şi a II-a (este
ciclul achiziţiilor fundamentale care începe cu grupa pregătitoare);
 etepa gramaticală ce se parcurge în clasele a III-a şi a IV-a (este ciclul de
dezvoltare care se continuă şi în clasele a V-a şi a VI-a).
Fiecare dintre aceste etape îşi are traseul său metodologic, adaptat la specificul
obiectivelor şi conţinuturilor fiecărei clase.
Conţinuturile învăţării elementelor de construcţie a comunicării, pe tot ciclul
primar sunt dispuse concentric,fiecare conţinut este reluat la o clasă succesivă, la un
nivel mai ridicat, faţă de cel învăţat iniţial. Se realizează astfel o lărgire şi o
aprofundare a activităţilor care pun accent pe învăţarea procedurală, caracteristică
dezvoltării capacităţilor de comunicare.
4.3. Predarea-învăţarea elementelor de

morfologie – pronumele
Predarea elementelor de morfologie urmăreşte să asigure mai întâi

familiarizarea, apoi însuşirea (la nivelul şi în limitele permise de posibilităţile
intelectuale ale elevilor) a unor cunoştinţe despre clasele şi categoriile gramaticale şi
despre modificările pe care le suferă forma cuvintelor prin îmbinarea lor în propoziţii
39
şi fraze. În acelaşi timp, predarea elementelor de morfologie urmăreşte să formeze şi
să consolideze la elevi o serie de deprinderi, în primul rând ortografice.
Studierea acestor elemente este precedată de o perioadă de pregătire, când
activitatea de cunoaştere a elevilor este îndreptată spre desprinderea cuvântului de
realitatea pe care o desemnează, spre înţelegerea lui ca fenomen de limbă şi spre
sesizarea celor două laturi ale sale: forma sonoră şi conţinutul. Raportându-le la
obiectele desemnate, la realitatea reflectată, cuvintele vor putea fi grupate în clase
gramaticale.
Însuşirea noţiunilor gramaticale de către elevi reprezintă un proces foarte
complex. Procesul de formare a lor implică mai multe operaţii de gândire: analiza,
sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea.
Elementele de bază cu care operează gramatica sunt cuvintele, care şi ele , la
rândul lor sunt abstracţini, generalizări. Pronumele eu, tu, el, ea, ei etc sunt cuvinte
care ţin locul unor substantive, care şi ele la rândul lor sunt nişte abstractizări ale
unorobiecte, lucruri, fenomene ale naturii. Putem spune că, abstractrizarea şi
generalizarea în gramatică apar ca o treaptă superioară faţă de abstractizarea şi
generalizarea cu care se realizează însuşi înţelesul cuvintelor. Noţiunile gramaticale
sunt de fapt, abstractizări ale altor abstractizări.
Din aceste particularităţi ale noţiunilor gramaticale decurg şi dificultăţile
inerente legate de procesul însuşirii lor. Astfel, este necesar să ţinem seama de
anumite cerinţe în procesul formării noţiunilor gramaticale.
Materialul concret, intuitiv, de la care se porneşte în învăţarea unei noţiuni
gramaticale este cuvântul, textul, şi nu obiecte, imagini ilustrative, care orientează
copilul spre gândirea concretă. Aici se face distincţia între latura semantică a
cuvântului şi caracteristicile lui gramaticale.
În cadrul ciclului achiziţiilor fundamentale, elevii sunt ajutaţi să intuiască
existenţa materială a cuvântului, analizându-i silabele, sunetele şi reprezentarea
grafică. Caracterul generalizator al noţiunilor gramaticale implică folosirea unor
materiale intuitive, auxiliare: pot fi întocmite scheme, tabele, liste ortografice, cu
ajutorul cărorase pot ilustra grafic raporturile ce se stabilesc între cuvintele unei
propoziţii sau sinteza cunoştinţelor esenţiale dintr-un capitol. Aceste mijloace
auxiliare nu pot însă înlocui cuvintele, textele care oferă principalul material pe baza
căruia se face studiul noţiunilor gramaticale. Cea mai importantă etapă in acest proces
este aceea în care, pe baza studierii textului cu ajutorul operaţiilor de gândire, elevii
sunt conduşi să elaboreze o definiţie gramaticală. Înţelegerea noii definiţii este
asigurată de măsura în care elevii participă efectiv la elaborarea acesteia, asa încât
40
formularea ei să constituie o urmare firească a efortului lor. În activitetea de gândire
pe care o face fiecare elev se va apela la analiză şi sinteză, la comparaţie, la
abstractizare şi la generalizare. Trebuie să evităm memorarea mecanică a acestor
definiţii, ştiind că astfel se vor uita foarte uşor şi nu au nici o valoare operaţională.
Învăţarea noţiunii de pronume este pregătită de un complex de activităţi ce se
desfăşoară încă din clasa I odată cu analiza propoziţiilor în cuvinte. În această
perioadă, în care obiectivul principal era de analiză fonetică, copii au aflat că, de fapt,
cuvintele sunt părţi de vorbire şi că unele denumesc ceva.
În prima etapă a studiului limbii, elevii operează cu noţiunile de limbă fără să
le numească şi fără să le definească. Este cazul claselor I şi a II-a.
Pronumele personal, la clasa I , este studiat pe cale intuitivă, problemele
ridicate de acesta fiind de ortografie şi de realizare a acordului cu verbul determinat.
Greşelile de ortografie sunt provocate în general de vocalele cu valori fonetice
multiple care crează neconcordanţă între scriere şi pronunţie. Litera e din pronumele
personale eu, el, ei, ele (aceeaşi situaţie o întâlnim şi la verbul a fi – eşti, este, e, eram,
erai, era, erau) sunt redate prin două foneme: [ie], pe când la pronumele personal ea,
litera e este redată prin sunetul i. Formarea capacităţii de scriere corectă a pronumelor
se poate face prin observaţii şi explicaţii adecvate, în momentul observării greşelilor,
dar şi prin diferite exerciţii-joc. Exemplu:
JOC DE ROL
1.Răspunde la întrebare:
a) – Cine este ea? b) – Cine este el?
– Ea este Alina. – El este Relu.
Utilizează şi următoarele nume: Stan, Mircea, Raluca, Mălina, Vasile,
Cecilia, Valerica, Marin.
Acelaşi exerciţiu poate folosit şi pentru pronumele personal dânsul, dânsa.
a) – Cine este dânsa? b) – Cine este dânsul?
– Dânsa este Alina. – Dânsul este Relu.
2. Cum se scrie corect? Subliniaţi forma corectă:
eu sau ieu
iel sau el
ea sau ia
iei sau ei
3. Leagă corespunzător:
Eu
Tu sunt
41
Ei este
El eşti
Ea sunteţi
Noi suntem
Voi
Şi pronumele personal de politeţe se poate învăţa pe cale intuitivă:
4. Spune politicos:
Model: El mănâncă ciocolată.
Dumnealui mănâncă ciocolată.
Tu vii în vizită la noi.
……………..în vizită la noi.
Vreau să merg cu voi.
Vreau să merg cu ……………… .
Ea mă învaţă lucruri bune.
………………….mă învaţă lucruri bune.
Le-am împrumutat lor o carte.
Le-am împrumutat …………………….. o carte.
La clasa a III-a, predarea-îvăţarea acestei teme va trebui să ajute elevii să-şi
însuşească noţiunea generală de pronume şi să înţeleagă avantajul stilistic al folosirii
pronumelui în expunerea orală şi scrisă, precum şi consecinţele folosirii lor excesive.
Elevii învaţă pronumele personal familiarizându-se acum cu formele lui, accentuate şi
neaccentuate, asigurând astfel un început de fundamentare teoretică a deprinderilor de
scriere corectă. Redăm în continuare, sub forma unui proiect de lecţie, metodele şi
etapele de însuşire a noilor cunoştinţe despre pronumele personal propriu-zis:
PROIECT DIDACTIC
DATA:
PROPUNĂTOR: ONOFREI (GHERASIM) VERONICA
CLASA: a III-a
ŞCOALA:
ARIA CURRICULARĂ: Limbă şi comunicare
DISCIPLINA: Limba română
TITLUL LECŢIEI: Pronumele
TIPUL DE LECŢIE: predare-învăţare
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
42
– să utilizeze corect părţile de vorbire studiate în enunţuri sau
texte proprii;
– să sesizeze corectitudinea gramaticală a unui enunţ oral.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE:
1. Cognitive:
O1: să cunoască definiţia pronumelui;
O2: să scrie corect formele pronumelui;
O3: să identifice pronumele dintr-un text dat;
O4: să completeze propoziţii lacunare cu pronume potrivite;
O5: să recite poezia „Ştefan Vodă şi codrul” de Vasile
Alecsandri.
2. Afective:
O6: să participe activ la lecţie;
O7: să-şi exerseze spiritul competitiv şi de echipă.
STRATEGII DIDACTICE:
 Metode şi procedee:conversaţia euristică,
explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, instructajul verbal,
problematizarea.
 Mijloace didactice: manualul, planşa cu
pronumele personal (forme accentuate şi neaccentuate).
 Material bibliografic: – manualul de Limba
română – clasa a III-a, Editura Teora, 1997,
– Programa şcolară, Didactica limbii şi literaturii române în
învăţământul primar, Ioan Şerdean, Editura Corint, 2005.
DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII
ETAPELE
OB. ACTIVITATEA ACTIVITATEA EVALUARE
LECŢIEI
OPER. PROPUNĂTORULUI ELEVILOR OBSERVAŢII
(TIMP)
Asigur condiţiile Elevii îşi vor
1.Captarea necesare desfăşurării pregăti cele
atenţiei (1min.) lecţiei. necesare orei de
limba română.
43
O5, O6 Ce-aţi avut de pregătit Noi pentru
pentru astăzi la limba astăzi am avut
română? de pregătit
poezia „Ştefan
Vodă şi codrul”,
2.Reactualizarea scrisă de Vasile
cunoştinţelor Alecsandri.
(3 min.) Haideţi să recităm Elevii recită Fac observaţii

poezia.
toată poezia. Vom şi aprecieri
face o recitare în lanţ. asupra
Fiecare elev numit va recitării.
recita câte patru
versuri.
O5, O6, Scrieţi din memorie Elevii scriu Corectez
O7 primele şase versuri versurile: eventualele
din poezie şi subliniaţi Ştefan-Vodă greşeli,
substantivele. rătăcit substantivele
Intră-n codrul subliniate şi
înfrunzit. voi pune
3. Discuţii Codru-i zice: calificative.
pregătitoare „Domn viteaz,
Ce-ţi curg
( 7 min.)
lacrimi pe
obraz?”
„ Ah, îmi plâng
ostaşii mei
Morţi luptând
ca nişte zmei!”
Cui i se adresează Codrul se
codrul? adresează
Domnului.
Ce cuvinte din versul Cuvântul -i ne
arată acest
al treilea arată acest
lucru.
lucru?
44
4. Anunţarea Cuvântul i ţine locul
temei noi şi a substantivului
obiectivelor domnului.
(2 min.) Ei, copii această parte
de vorbire care ţine
locul unui substantiv
se numeşte pronume.
Dacă încercăm o
traducere a acestui
cuvânt înseamnă
pentru nume, în loc de
nume. La sfârşitul
acestei lecţii toţi
copiii vor cunoaşte
definiţia pronumelui
şi-l vor recunoaşte
într-un text.
45
5. Dirijarea Citiţi propoziţiile
învăţării. (descopăr propoziţiile
(25 min.) scrise pe tablă din Elevii citesc
propoziţiile şi
timp şi acoperite cu o
observă
coală de hârtie): substantivele
înlocuite.
 Moţii sunt
mândria Ardealului.
Ei sunt mândria
Ardealului.
 Poporul este
curajos. El este
curajos.
 Frunzele s-
Elevii
au îngălbenit. Ele s-
precizează
au îngălbenit.
numărul lor.
 Fata se
Elevii deschid
bucură. Ea se
cărţile şi citesc
bucură.
exerciţiul.
Ce substantive au fost
Citiţi textul:
înlocuite cu cuvintele
„Eu sunt mic, tu
subliniate din coloana
fă-mă mare,
a II-a? Precizaţi la ce
eu sunt slab, tu
număr sunt.
fă-mă tare.”
Haideţi să rezolvăm
exerciţiul numărul 4
de la pagina numărul
74.
Cuvântul eu ţine locul
persoanei care se
roagă – copilul.
Cuvântul tu ţine locul
persoanei căreia i se
adresează rugăciunea
– îngeraşul.
46
47
48
Deci reţineţi: la
numărul singular,
pronumele are
formele:
eu – persoana care
O3,O6
Elevii găsesc
vorbeşte
pronumele din
O7
tu – persoana cu text.
care se vorbeşte
el/ea – persoana
despre care se
vorbeşte.
Concurs : Cine Aprecieri
Elevii lucrează
verbale.
găseşte primul toate în perechi. Vor
O4, O6,
fi evidenţiate
pronumele din textul
perechile care
O7
următor câştigă: au lucrat rapid
şi corect.
„O, calul meu!
Tu, fala mea!
De-acum eu nu
voi mai vedea
Pronumele
Cum ţii tu nările-n
completate de
pământ…” noi
O1, O6
sunt:noi,voi,ei şi
ele.
(„El Zorab” de
Elevii notează
George Coşbuc)
pe caiete.
Împreună cu colegul
de bancă, transformaţi
Elevii numiţi,
propoziţiile spun şi ei
definiţia
următoare, punând
pronumelui.
pronumele potrivite,
după model:
Eu vin de la munte.
Noi venim de la
munte.
Tu pleci la bunici.
…….plecaţi la bunici.
El joacă fotbal.
49
…………………………
.
Ea citeşte o carte.
……………………….
Care sunt pronumele
completate de voi?
Ei, copiii, aceste

pronume sunt formele
de plural ale
pronumelor.
Deci, ce este
pronumele? Este
partea de vorbire care
ţine locul unui
substantiv. Repetaţi şi
voi.
50
O2, O6 Atenţie! Pronumele
eu, el, ea, ei, ele se
scriu întotdeauna cu
e-, dar se pronunţă
[ie-].
Formaţi grupe de câte
patru elevi şi rezolvaţi
exerciţiul numărul 7.
Voi face
aveţi de identificat în
aprecieri
textele respective,
Elevii vor verbale.
vorbitorul şi
executa sarcina
ascultătorul.
cerută.
Fiţi atenţi! Vorbitorul

poate fi înlocuit prin
mai multe pronume:
Eu citesc. Mie
îmi plac florile. Mi-au
adus o carte cu
poveşti. Pe mine mă
iubesc toţi. M-a
chemat mama.
Scriu aceste
propoziţii pe tablă.
Treceţi propoziţiile de
pe tablă la numărul
plural.
6. Fixarea noilor O1, O2, Ce-am învăţat noi Noi astăzi am
cunoştinţe O6. astăzi la limba învăţat despre
(10 min.) română? pronume.
Pronumele este
Ce este pronumele? partea de
vorbire care ţine
Priviţi această planşă! locul unui
substantiv.
51
Elevii vor primi o fişă Elevii vor
cu următoarele rezolva sarcina . Voi nota cu
calificative
propoziţii:
elevii care au
Ei joacă fotbal. Lui îi participat
activ la oră şi
place joaca.I-au
voi face
cumpărat o minge. aprecieri
globale.
L-am văzut plecând la
meci. Ea dansează
frumos.Ei îi place
muzica. I-au adus o
casetă. O văd
dansând la serbare.
Am auzit-o cântând.
Subliniaţi pronumele
şi le treceţi apoi la
plural.
7. Tema pentru Pentru ora viitoare Elevii îşi
acasă. veţi avea de învăţat notează tema.
(2 min) pronumele şi de scris
exerciţiul 1 de la
pagina 75.
Pentru început se recurge la mai multe propoziţii din analiza cărora să se

desprindă specificul acestei părţi de propoziţie, anume acela de a se substitui
substantivului. Exemple :
Maria se grăbeşte spre piaţă. Ea are de făcut cumpărături.
Se subliniază sau se scriu cu cretă colorată cuvintele vizate şi se citesc
propoziţiile de mai multe ori pentru a se stabili, cu ajutorul conversaţiei, semnificaţia
cuvintelor vizate. Cine are de făcut cumpărături? (ea). Cine este acea ea care are de
făcut cumpărături? (Maria). Ce denumeşte cuvântul Maria?(denumeşte nume de
52
fiinţă). Se vor scrie şi alte exemple în care substantivele înlocuite cu pronume să
denumească nume de lucru sau de fenomen al naturii:
Va trebui să cumpere fructe. Ele sunt preferate de copii.
Vântul adie uşor. El împrăştie parfumul plăcut al fructelor.
Dar cuvântul ele la cine se referă? (la fructe). Ce cuvânt înlocuieşte?
în ansamblu..
4.4 Evaluarea pronumelui personal propriu-zis
Evaluarea constituie în general o activitate de colectare, organizare şi

interpretare a datelor obţinute prin intermediul instrumentelor de evaluare în scopul
emiterii unei judecăţi de valoare asupra rezultatelor măsurării, şi adoptării unei decizii
educaţionale prin interpretarea rezultatelor. Deci evaluarea înseamnă măsurare,
interpretarea şi aprecierea rezultatelor, precum şi adoptarea unor decizii în funcţie
de rezultate. De aici putem desprinde principalele obiective ale evaluării:
 Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare;
 Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor
şi a subcapacităţilor;
 Să amelioreze rezultatele învăţării;
 Să facă diagnoza procesului de învăţare;
 Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune;
 Să stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe.
Evaluarea trebuie concepută ca un control al cunoştinţelor, ca mijloc de
măsurare obiectivă, ca pe o cale de perfecţionare ce presupune o anumită strategie de
formare. Pentru a proiecta o evaluare este nevoie de a trece prin anumite etape:
 Formularea capacităţilor şi a subcapacităţilor pe care dorim să
le evaluăm, conform obiectivelor cadru şi de referinţă.
 Elaborarea descriptorilor de performanţă.
 Aplicarea probelor de evaluare şi notarea elevilor în
concordanţă cu descriptorii de performanţă.

ITEM – acest termen semnifică o întrebare cu răspuns aşteptat.
53
I. ITEMII OBIECTIVI sunt întrebări care testează un număr mare de
elemente într-un timp scurt şi asigură obiectivitate în notare. Aceştia, sunt la rândul
lor de trei tipuri:
1. Itemii cu alegere duală sunt cei la care elevul trebuie să aleagă răspunsul:
da sau nu, adevărat sau fals. Exemple:
a) Citeşte enunţurile de mai jos. Dacă propoziţia este adevărată, scrie A
(adevărat) iar dacă este falsă scrie F (fals):
 Partea de vorbire care ţine locul unui substantiv se numeşte pronume.
 Partea de vorbire care ţine locul unui nume se numeşte pronume personal.
 Pronumele personal are patru persoane: persoana I, a II-a, a III-aşi a IV-a.
 Pronumele personal are două numere: singular şi plural.
 Toate pronumele personale au gen: masculin, feminin şi neutru.
 Formele pronumelui personal: pe mine, pe tine, pe el etc sunt
forme neaccentuate .
 Formele pronumelui personal eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele sunt
forme accentuate.
 În propoziţia:
Vestea despre ei am primit-o ieri.
pronumele personal despre ei are funcţia sintactică de atribut.
 În exemplul:
Ele vin astăzi pe la şcoală.
Pronumele personal ele are funcţia sintactică de subiect.
b) Citeşte enunţurile de mai jos. Dacă afirmaţia este adevărată, încercuieşte
cuvântul DA, iar dacă o consideri neadevărată, încercuieşte cuvântul NU şi scrie
alături cum este corect:
În textul următor:
Băiatul şi-a pierdut stiloul.El este foarte trist.
pronumele el înlocuieşte substantivul băiatul.
DA
NU …………………………………………………………….
 În textul următor:
Fetiţele aleargă pe străzi. Ele sunt îmbujorate.
pronumele ele înlocuieşte substantivul străzi.
DA
NU …………………………………………………………….
54
În propoziţia:
Mama îmi dă mie cartea.
cele două pronumele sunt la persoana I singular.
DA
NU ……………………………………………………………..
În propoziţia:
Vreau să vii şi tu cu noi.
cele două pronumele sunt la persoana a II-a plural.
DA
NU ……………………………………………………………..
 În următorul exemplu:
Vreau să vorbesc cu dânsul.
Pronumele dânsul este pronume personal de politeţe.
DA
NU……………………………………………………………..
 În propoziţia:
Dumneavoastră când puteţi veni?
pronumele subliniat este pronume personal de politeţe.
DA
NU ……………………………………………………………..
2. Itemii cu alegere multiplă sunt acei itemi care au mai multe răspunsuri
oferite şi din care elevul trebuie să aleagă pe cele corecte. Exemple:
a) Pronumele personal noi are funcţia de subiect în exemplul:
 Juriul a dat un punct pentru noi.
 Noi am fost primii sosiţi.
 Florin merge cu noi.
b)Cuvântul o este pronume personal în exemplul:
 Citea o carte de aventuri.
 O să merg cu tine.
 – Iat-o pe Dana!
 „O” este vocală.
c) Cuvântul îi este pronume personal în exemplul:
 Îi dă voie să plece.
 – Îi cuminte nepoţelul matale?
 Îi albastru, nu-i verde.
55
d) Cuvântul -i este pronume personal în exemplul:
 Nu ştiu dacă-i acasă.
 – Ia-i cu tine pe copii!
 – Nu-i bună treaba!
 – De-i veni şi tu, ar fi foarte bine!
e) Alege varianta corectă:
nu-l aşteaptă – n-ul asteaptă
n-o înţelege – no înţelege
nul atinge – nu-l atinge
într-o carte – în-tro carte
nu-i place – nui place
cel întreabă – ce-l întreabă
f) Modifică după cum îţi sugerează modelul:
Mă aşteaptă. – Aşteaptă-mă!
Îl iubeşte. –
Ne uimeşte. –
Se răstoarnă. –
Te fereşte. –
Se usucă. –
O ascultă. –
Îi priveşte. –
g) Foloseşte liniuţa de unire, modificând forma propoziţiei. Transcrie
propoziţiile rezultate:
 Mama o trimite pe Ana să o aştepte în parc.
…………………………………………………
 Tata putea să îl primească în vizită azi.
…………………………………………………
 Irina vrea să îşi termine temele.
…………………………………………………
 Sabin nu poate să îi invite pe colegi.
…………………………………………………
 Părinţii vorbeau să îmi facă o surpriză.
…………………………………………………
 Adela încearcă să îţi transmită salutări.
…………………………………………………
56
3. Itemii de tip pereche la care elevul trebuie să aleagă din mai multe
variante şi să completeze răspunsul corect. Exemple:
a) Indică prin săgeţi persoana şi numărul pronumelor din coloană:
mie
singular dânsul persoana I
voi persoana a II-a
nouă persoana a III-a
plural ţie
lui
b) Indică prin săgeţi genul următoarelor pronume personale:
ei
lui masculin
ele
dânsele
ea feminin
el
dânsul
II. ITEMI SEMIOBIECTIVI sunt întrebări ce testează o gamă mai largă
de capacităţi intelectuale cu forme mai complexe . Şi aceştia sunt la rândul lor de trei
tipuri:
1. Itemi cu răspuns scurt: răspunsul acestora va fi sub forma unui cuvânt, propoziţii
sau chiar fraze. Exemple:
a) Notează pe linia punctată persoana, numărul şi genul pronumelor din
propoziţiile următoare:
 Mihai merge la el.
…………………………………………………………………..
 Ele doreau să vină la spectacol.
……………………………………………………………….
 Lui nu-i plac pantofii negri.
………………………………………………………………..
 Vouă nu vă trebuie mult timp.
………………………………………………………………..
 Dânsele au mers la bunici.
……………………………………………………………..
57
b) Scieţi pe linia punctată pronumele personal care înlocuieşte pronumele
personal de politeţe:
 Dumneata ai o meserie frumoasă.
………………………………………………………...
Le-am arătat dumnealor camera.
……………………………………………………….
Nici dumneavoastră nu aveţi răbdare.
……………………………………………………….
 Lucrările mele sunt la dumneaei.
…………………………………………………………
 Cere dumnealui jocul dorit.

………………………………………………………….
d) Notaţi pe spaţiile punctate funcţia pronumelui personal subliniat:

 Eu nu ştiu ce ştiţi voi.
…………………………………………………………..
…………………………………………………………..
 L-am auzit şoptindu-mi ceva ca de rămas bun.
………………………………………………………….
…………………………………………………………..
 Lor le-am dat testul.
………………………………………………………….
………………………………………………………….
 Gândul că nu-l voi revedea mă chinuie.
………………………………………………………….
………………………………………………………….
2. Itemi cu întrebări structurate: sunt constituiţi din mai multe subîntrebări
legate de acelaşi text. Exemple:
a) Se dă textul:
„Aşa vine. Căci dacă nu-ţi dădeam dumitale acele cinci ouă, eu scoteam cinci
găini care creşteau mari.”
( Păcală avocat)
Notează pe spaţiile punctate răspunsurile cerute:
58
o Analizează forma neaccentuată a pronumelui personal din text
(persoană, număr, gen şi funcţie sintactică)
………………………………………………………….……………
o Funcţia sintactică a pronumelui de politeţe din text este
………………………………………………………………………..
oMotivaţi folosirea cratimei din text.
………………………………………………………………………….
b) Se dă textul:
„– Dar – întrerup eu – pentru cine aţi poruncit cafea, madam Popescu?
– Pentru dumneata.”
(I.L. Caragiale)
Notează pe spaţiile punctate răspunsurile cerute:
 Analizează pronumele personal de politeţe din text:
……………………………………………………………………..
 Scrie un exemplu în care pronumele personal de politeţe să aibă o altă
funcţie sintactică decât cea din text:
…………………………………………………………………….
 Exemplifică ortograma a-ţi , într-un enunţ:
…………………………………………………………………….
c) Se dă textul:
„ – De-acum, nu-mi mai pasă. Am şi eu un ajutor în casă.
– Ce ajutor, vecină?
– Îl am pe Nicu.
– Păi tot un băiat e şi el.
– Nu l-aş schimba pe nici o fată din lume. Mă ajut cu el lucru mare.”
(Nicu – Ion Agârbiceanu)
Notează pe spaţiile punctate răspunsurile la următoarele cerinţe:
 Extrage din text toate pronumele personale:
accentuate………………………………………………………………
neaccentuate……………………………………………………………
 Alege din text pronumele personale de persoana I, singular:
…………………………………………………………………………
 Alege un pronume din text şi alcătuieşte o propoziţie în care să aibă
funcţia de subiect.
59
3. Itemi de completare sunt acei itemi care presupun completarea de spaţii
libere. Exemple:
a) Citiţi propoziţiile de mai jos şi puneţi pronume potrivite:
……….., părinţilor, vă oferim toată dragostea noastră.
Pe …………, mamă, ………iubesc pentru că-……… veghezi somnul şi
visele, pentru că ………. ajuţi la greu.
Pe …….., tată, …….. admir, căci de la ……… am învăţat să nu …….sperii de
necazuri. Sper ca atunci când …….voi creşte mare, ……. să …….. mândriţi cu …… .
b) Completează enunţurile:
Elena este în clasa a IV-a.
……..s-a acomodat greu cu colega …… de bancă, Oana. ………s-au certat şi
s-au împăcat de multe ori. Elenei ………place …… deranjeze cineva cu întrebări
sau cu sfaturi. Oana n-a mai întrebat-…… nimic, dar …… a înţeles de ce Elena s-a
izolat de colectiv. ………are probleme în familie.
Cine ar putea ……… explice că nu e bine ce face? Încercaţi ……ajutaţi!
c) Completaţi spaţiile libere cu ortograma i-a sau cuvântul ia :
Mama ……dăruit Loredanei o casetă audio, iar lui Petre ……promis de ziua
lui o undiţă. Loredana ……caseta fără să-şi ……ochii de la mama sa. ……arătat-o şi
luio Petre. ……plăcut tare mult. Lui nu ……venit să creadă că e chiar muzica lui
preferată. Acum nu-şi ……gândul de la undiţa pe care ……promis-o mama.
d) Completează enunţurile cu formele pronumelui personal indicate între
paranteze.
 Venirea (pers. a III-a, sg., f.)………..m-a bucurat.
 Cărţile pentru (pers. a III-a, sg., m.)……….sunt pe birou.
 (pers. a III-a, pl.) ……………….le place muzica.
 Îţi voi comunica (pers. a II-a., sg.) …………… adresa lui.
 Ţin mult la părerea (pers. a III-a, pl.) …………. .
e) Completează spaţiile libere cu forme prescurtate ale pronumelui personal de
politeţe:
 dumneata / ………………..
 dumneavoastră / ………………
 dumnealui / ……………….
 dumneaei / ……………..
 dumnealor / ………………
60
 dumitale / ……………….
f) Completează tabelele de mai jos, după modelul dat, cu alte forme
neaccentuate ale pronumelui personal şi cu alte verbe:
m-a strigat mă-ndrumă arătându-mi
te-a strigat te-ndrumă arătându-ţi
III. ITEMI CU RăSPUNS DESCHIS: sunt acei itemi care testează

originalitatea, creativitatea, caracterul personal al răspunsului. Avem şi aici tot trei
tipuri de itemi:
1.Itemi de tip rezolvare de probleme. Exemple:
a) Construieşte două propoziţii în care pronumele personal voi să aibă funcţii
sintactice diferite.
b) construieşte două enunţuri în care pronumele personal de politeţe
dumneavoastră să aibă, pe rând, înţeles de plural şi de singular.
61
EVALUARE FORMATIVĂ
CLASA A III-A
CAPACITATE: cunoaşterea şi utilizarea corectă a pronumelui personal.
OBIECTIV DE REFERINŢĂ: să utilizeze corect părţile de vorbire studiate în
enunţuri proprii.
1. să cunoască definiţia pronumelui;

2. să identifice pronumele pe baza definiţiei;
3. să identifice persoana şi numărul pronumelor;
4. să aplice regulile de scriere corectă a pronumelor.
descriptori de performanţă:
FOARTE BINE BINE SUFICIENT
– Cunoaşte definiţia – Cunoaşte definiţia – Identifică pronumele
pronumelui personal. – Identifică pronumele utilizând definiţia cu 2-3
– Identifică pronumele utilizând definiţia cu 1-2 ezitări.
corect, utilizând ezitări. – Cunoaşte şi identifică
definiţia. – Cunoaşte şi identifică persoana şi numărul
– Cunoaşte şi identifică persoana şi numărul pronumelor cu 2-3 ezitări.
persoana şi numărul pronumelor cu 1-2 – Aplică regulile de scriere
corect. ezitări. a substantivelor cu unele
– Cunoaşte şi aplică – Cunoaşte şi aplică ezitări.
regulile de scriere regulile de scriere a
corectă a pronumelor. pronumelui fără ezitări.
1. Scrie „A” (adevărat) sau „F”(fals):

– Partea de vorbire care ţine locul unui substantiv se numeşte
pronume.
– Pronumele au două persoane: persoana I şi persoana a II-a.
2. Alege răspunsul corect:
–Pronumele: eu, noi sunt la ........................( persoana I, persoana a
II-a, persoana a III-a).
– Pronumele: eu, tu, el, ea sunt la numărul .......………... (singular,
plural).
3. Indică prin săgeţi:
– Numărul pronumelor din prima coloană:
62
eu
voi
ei singular
el
ele plural
ea
noi
tu
– Pronumele de aceeaşi persoană:
ea voi
tu ei
noi ele
el eu
4. Recunoaşte, apoi scrie în spaţiul alăturat, pronumele din text:

„– Dragii mamei copilaşi, eu mă duc în pădure după mâncare.Voi încuiaţi uşa
după mine.(...)Auzit-aţi ce-am spus eu?
– Da, mămucă,ziseră ei.
– Pot să am nădejde în voi?
– Da, mămucă! Noi suntem o dată băieţi!”
(I. Creangă, Capra cu trei iezi)
_____________________________________________________________________
___________________________________________________________
5. Se dă textul:
Bătrânul mângâie fata şi zise băiatului:
– Bine, să prinzi şi tu pentru ea. Voi sunteţi fraţi buni. Noi suntem mulţumiţi,
căci sunteţi ascultători.
– Dar păsărelele stau să punem mâna pe ele?
Copiii au plecat bătând din palme. Ei erau fericiţi.
a) Subliniază toate pronumele.
b) Scrie pe o coloană pronumele la singular şi pe o altă coloană pronumele la
plural.
Singular plural
________________ ________________
63
________________ ________________
________________ ________________
h) Grupează pe coloane astfel:
Pronume, pers. I pronume, pers. a II-a pronume, pers. a III-a
____________ ________________ _______________
____________ _________________ _______________
____________ _________________ _______________
6. Completaţi următorul text punând pronumele potrivite (noi, ne, ei, o, le, lor,
vouă, voi):
La 1 Decembrie ...-am dus la Muzeul de Istorie a României. ... am
admirat exponatele. Doamna învăţătoare ...-a vorbit despre lupta strămoşilor,
despre jertfele ... pentru libertate şi unitate. Am păstrat un moment de
reculegere pentru ..., apoi am prezentat un moment artistic. Vizitatorilor ...-a
plăcut cum am recitat şi am cântat. Doamna ...-a lăudat, spunându-...:
– Bravo, copii! Eroii ...-au asigurat libertatea, iar ... aveţi
datoria să ... păstraţi!
64
PROBĂ DE EVALUARE FORMATIVĂ
CLASA A IV-A
CAPACITATEA: Cunoaşterea şi studierea părţilor de vorbire

SUBCAPACITATEA: Pronumele
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
 să comunice în enunţuri complete şi corecte;
 să utilizeze corect formele flexionare ale părţilor de vorbire;
 să dovedească interes în lucrarea unor exerciţii aplicative;
 să aplice în mod conştient semnele ortografice şi de punctuaţie.
O1: să cunoască definiţia pronumelui;
O2: să identifice categoriile gramaticale ale pronumelui: persoană,
număr, gen;
O3: să potrivească pronumele după forma verbului;
O4: să schimbe forma pronumelui după anumite cerinţe;
O5: să recunoască pronumele dintr-un enunţ şi să le analizeze;
DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ
Nr. FOARTE BINE BINE SUFICIENT
Cunoaşte definiţia Cunoaşte definiţia Cunoaşte efiniţia
1.111 1.
pronumelui personal. pronumelui personal. pronumelui personal.
Cunoaşte cele trei categorii
2. gramaticale ale pronumelui Greşeşte la un caz. Greşeste la două cazuri.
fără nici o greşeală.
3. Alege toate formele corect. Are o greşeală. Are două greseli.
Găseşte pronumele
Găseşte pronumele din Găseşte pronumele
dintext dar nu-l scrie
4. propoziţie şi pe cel de dintext dar nu-l scrie
coret pe cel de-al
număr singular. coret pe cel de-al doilea.
doilea.
Analizează corect toate
5. Are 2-3 greşeli. Are 4-5 greşeli.
pronumele.
1.Citeşte enunţurile de mai jos şi notează cu A dacă sunt adevărate şi cu F

dacă sunt false:
65
– Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv.
– Pronumele personal este o parte de vorbire care ţine locul unor substantive
ce denumesc nume de persoane.
2. Încercuieşte varianta corectă:
– pronumele ea, ele sunt de persoana : I , a II-a, a III-a sau a IV-a?
– pronumele eu, el sunt la numărul: singular sau plural?
– pronumele el, ei sunt de genul:feminin sau masculin?
3. Alege forma potrivită:
eu
tu priveşte
el privesc
ea priveşti
noi priviţi
voi privim
ei
ele
4. Notează pe linia punctată pronumele personal din propoziţia următoare şi

scrie alături pronumele de aceeaşi persoană şi acelaşi gen, dar de număr diferit.
Vreau să vorbesc cu ele.
.....................................................................................................................
5. Scrie pe linia punctată pronumele personal de persoana a II-a plural şi
alcătueşte o propoziţie cu acesta.
.....................................................................................................................
6. Care sunt pronumele personale de genul masculin? Alcătueşte cu ele
propoziţii.
..............................................................................................................................
........................................................................................................................
66
7. Se dă textul:
„ – Fetişoara împăratului s-a prefăcut în păsărică. Ea a zburat ca o săgeată pe
lângă ei. Noi o putem găsi. Eu ţi-oi arăta pe unde se ascunde, iar tu să o prinzi, zise
Ochilă.” (Harap Alb de Ion Creangă)
a) subliniază toate pronumele;
b) analizaţi pronumele subliniate folosindu-vă de următorul tabel;
pronume persoana numărul genul
8. Completaţi următoarele propoziţii cu pronumele potrivite:

– Haide să-___ arăt munţii!
___vorbesc în soaptă.
– Lasă-____ să termin povestea!
Eu merg cu _____ la cumpărături.
Culcaţi-_____ repede!
Nu-____ trebuie cartea?
____ -am adus papagalul.
____urcăm pe cărăruia din dreapta.
67
EVALUARE FORMATIVĂ
CLASA A IV-A
CAPACITATEA: Cunoaşterea şi studierea părţilor de vorbire

SUBCAPACITATEA: Pronumele
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ:
– Să utilizeze corect părţile de vorbire studiate în comunicare;
– Să respecte ortografia cuvintelor şi punctuaţia în scrierea enunţurilor;
 O1:
 O2:
 O3:
 O4:
 O5:
DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ
NR. FOARTE BINE BINE SUFICIENT
1.
2.
3.
4.
5.
1. Citeşte următoarele texte. Dacă afirmaţiile sunt adevărate, încercuieşte

cuvântul DA, iar dacă o consideri neadevărată, încercuieşte cuvântul NU.
 Pronumele personal are forme diferite pentru masculin şi feminin la toate
persoanele.
Da
Nu
 Toate cuvintele subliniate în textul de mai jos sunt pronume personale:
Cartea aceasta este interesantă. Ea este dorită de copii. Ei caută asemenea
cărţi în bibliotecă şi le citesc cu plăcere. Lectura le va îmbogăţi vocabularul şi
cunoştinţele. Elevii ne întreabă despre scriitori.
Da
Nu
2. În textul următor sunt trei pronume personale:
68
Maria vine la noi diseară. Vine cu dânsa şi unchiul Ion. El are o maşină
foarte frumoasă.
Da
Nu
3. Încercuieşte litera corespunzătoare variantei corecte:
o Cuvântul o este pronume personal în următorul exemplu:
a) Monica a cumpărat o carte.
b) Fetiţa purta o căciuliţă roşie.
e)Mama o cheamă pe fetiţă în casă.
o Cuvântul i este pronume personal în următorul exemplu;
a) Cartea nu-i pe bancă.
b) Lui Ionel nu-i place cartea.
c) Copiii se joacă în curte.
4. Uniţi cu o linie formele accentuate ale pronumelor personale cu

formele neaccentuate ale aceloraşi pronume (aceeaşi persoană, acelaşi număr, acelaşi
gen):
Eu
Mine îţi
Tine mă
Lui îmi
Ei îi
Ţie te
Mie
5. Modifică după cum îţi cere modelul:
Mă aşteaptă. Aşteaptă-mă!
Îl iubeşte. __________
Ne uimeşte. __________
Se răstoarnă. __________
Te răstoarnă. __________
Se usucă. __________
O ascultă __________
Îi povesteşte __________
6. Răspunde la întrebări după modelul de mai jos:
Ai aşteptat trenul? L-am aşteptat.
Ai ascultat concertul? ___________.
69
Ai terminat harta? ____________.
Aţi luat diplomele? _____________.
Ai adus termosul? _____________.
Îţi aminteşti marea? _____________.
Ai băut ceaiul? _______________.
Te ascultă cineva?_______________.
7. Se dă următorul text:
„Ştiu că mă fereşti de orice rău,
Şi-ţi mângâi cu palma mea cea mică
Bluza mirosind a levănţică
Mamă, când mă strângi la pieptul tău.
Tu, întâia mea învăţătoare,
Cu poveşti drepte calea-mi semeni
Şi mă-ndemni spre dragostea de oameni
Ca spre cel mai scump dintre izvoare.
(Martie, – Nina Cassian)
o Identifică toate pronumele personale din text.
o Alcătuieşte cu cinci dintre ele propoziţii.
8. Substituie substantivele subliniate cu pronume:
Angela a mers cu mama (_______, ______) la bunici (______).
Copile, (______), aminteşte-ţi!
Despre un coleg (________) vorbeau Dana şi Mioara (_____).
Am cumpărat hăinuţe fetelor (_______).
70

Pronumele Personal - Lucrare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pronumele Personal - Lucrare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “Al. I.

COLEGIUL UNIVERSITAR DE INSTITUTORI BÂRLAD

1.2.Tipologia pronumelui din limba română

Referitor la clasificarea pronumelui şi adjectivului pronominal, Corneliu

Pronume nepersonale, cu următoarele subclase:

„– pronume şi adjective pronominale nepersonale demonstrative, la care

1.3. Pronumele personal propriu-zis

„Identitatea specifică pronumelui personal în interiorul clasei pronumelor este

„Persoana – arăta Dumitru Irimia13 – este o categorie gramaticală , proprie

Pronumele personal cunoaşte numai două genuri: masculin şi feminin. Astfel,

Referitor la categoria gramaticală a numărului, Iorgu Iordan 17 preciza că

I _ (pe) noi ne, -ne, ne-, -ne-

Pronumele neaccentuate pot fi folosite singure – îmi aduce o carte – sau

Iorgu Iordan23 prezintă „paradigmele pronumelui personal:

Persoana III-a feminin

La nivelul propoziţiei, pronumele personal propriu-zis poate avea următoarele

Ca subiect, pronumele personal poartă accentul specific în propoziţie, marcând

3.3. Ortografia pronumelui personal propriu-zis

Pronumele personale, formele accentuate, nu ridică de obicei probleme de

A. Scrierea pronumelor: îmi, îţi, îi, îl

Vocala î cu care încep formele de dativ este o vocală de sprijin adăugată

Pronumele neaccentuate la acuzativ sau dativ pot sta înaintea verbului

1. Construcţii cu verbe la timpurile cu forme simple

Pronumele neaccentuate aşezate înaintea verbelor la timpurile simple ale

2. Construcţii cu verbe la perfectul compus şi cu verbe

Pron. la acuzativ Pron. la acuzativ sau dativ Pron. la dativ

Ea (ele) i-ar apăra pe ei. Iar ai greşit. – adverbul „iarăşi”, „din

Ea l-a apărat pe el. Plec la şcoală. – prepoziţie

Tu m-ai apărat pe mine. Suntem în luna mai. – substantiv

El mi-a spus mie. Avem o mia albă. – substantiv - „oaie

El ne-a apărat pe noi. Se aşterne un covor de – substantiv

El v-a apărat pe voi. El va apăra copiii. – auxiliar al viitorului

Verbul la perfectul compus sau la modul condiţional-optativ poate fi însoţit, în

2. Construcţii cu verbe la modurile imperativ şi

Pronumele neaccentuate aşezate după un verb la modul imperativ sau la

Pronumele neaccentuate se pot lega la dreapta unor cuvinte ce aparţin altor

(-) mi-l (-) mi-i (-) mi-o -mi-le

4.1.Locul limbii şi literaturii române în noul Curriculum Naţional

În învăţământul primar, limba şi literatura română este încadrată în aria curriculară

4.3. Predarea-învăţarea elementelor de

Predarea elementelor de morfologie urmăreşte să asigure mai întâi

2.Reactualizarea scrisă de Vasile

(3 min.) Haideţi să recităm Elevii recită Fac observaţii

Ei, copiii, aceste

Fiţi atenţi! Vorbitorul

Pentru început se recurge la mai multe propoziţii din analiza cărora să se

4.4 Evaluarea pronumelui personal propriu-zis

Evaluarea constituie în general o activitate de colectare, organizare şi

 Cere dumnealui jocul dorit.

d) Notaţi pe spaţiile punctate funcţia pronumelui personal subliniat:

III. ITEMI CU RăSPUNS DESCHIS: sunt acei itemi care testează

1. să cunoască definiţia pronumelui;

1. Scrie „A” (adevărat) sau „F”(fals):

4. Recunoaşte, apoi scrie în spaţiul alăturat, pronumele din text:

CAPACITATEA: Cunoaşterea şi studierea părţilor de vorbire

1.Citeşte enunţurile de mai jos şi notează cu A dacă sunt adevărate şi cu F

4. Notează pe linia punctată pronumele personal din propoziţia următoare şi

8. Completaţi următoarele propoziţii cu pronumele potrivite:

CAPACITATEA: Cunoaşterea şi studierea părţilor de vorbire

1. Citeşte următoarele texte. Dacă afirmaţiile sunt adevărate, încercuieşte

4. Uniţi cu o linie formele accentuate ale pronumelor personale cu

S-ar putea să vă placă și