DOINA UDRESCU

Conferenţiar universitar dr.

CURS DE DREPT AL AFACERILOR

 Cuvânt înainte
Elaborarea cursului “Dreptul afacerilor” a fost făcută pentru a
pune la dispoziţia studenţilor “Facultăţii de Ştiinţe Economice şi
Administrative” din cadrul Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi şi a
Facultăţii Transfrontaliere de Ştiinţe Umaniste, Economice si Inginereşti,
a unui material din care să-şi însuşească cunoştinţele necesare acestei
discipline. Cursul poate fi însă utilizat şi de studenţii sau cursanţii altor
facultăţi sau colegii, dar şi de agenţii economici şi oricine altcineva este
interesat să cunoască instituţiile dreptului afacerilor.
La redactarea cursului mi-a fost de un real ajutor cursurile,
monografiile şi studiile unor specialişti de primă mărime în domeniu cum
sunt: prof. dr. Stanciu Cărpenaru, prof. dr. Ion Turcu, prof.dr. docent
Octavian Căpăţână, Raul Petrescu, dar şi a celor mai mari comercialişti
care au fost: I. L. Georgescu, I. N. Finţescu ş.a.
Fără opera valoroasă a acestor mari specialişti citaţi şi a altora
necitaţi nu aş fi putut realiza acest curs, prilej pentru a le aduc mulţumiri
din suflet.
Despre “Dreptul afacerilor”, disciplina pe care o predau la
“Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administrative”, Galaţi, din anul
1992, după o activitate practică în domeniul dreptului economic şi
comerţului internaţional de peste 20 ani, pot spune că m-a fascinat.
Este de necontestat căprin mobilitatea şi noutatea care le
caracterizează, regulile comerciale permit satisfacerea nevoilor
economice majore ale societăţii moderne, vital interesată de bunul mers
al afacerii.
Specialistul în dreptul afacerilor este asemănător, prin rolul
exercitat, cu acela al unui arhitect al “Dreptului”, întrucât este cel care
iniţializează şi pregăteşte procedurile juridice necesare realizării
obiectului de activitate al societăţii comerciale, contribuind la găsirea
temeiurilor juridice necesare unei eficienţe sporite.

Autoarea
 CAPITOLUL I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
DREPTUL AFACERILOR

1.1 CONCEPTUL DE DREPT COMERCIAL ŞI DREPT AL

AFACERILOR

Evenimentul major al sfârşitului de secol şi de mileniu îl reprezintă

Revoluţiile din Europa Centralăşi de Est atât în planul relaţiilor politice
şi sociale, cât şi în cel al relaţiilor economice, inclusiv al celor comerciale.
Schimbarea revoluţionară a constituit-o abandonarea monopolului de
stat şi promovarea liberei iniţiative.
În Proclamaţia Revoluţiei Române din 1989 se
stipulează“restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor
rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ birocratice
de conducere economică centralizată şi promovarea liberei iniţiative şi a
1
competenţei în toate sectoarele economice” . 1
Optând pentru economia de piaţă, principiu înscris în art.134 din
Constituţia României, a fost necesară adoptarea unor legi care să
reglementeze principalele instituţii juridice specifice oricărei economii de
piaţă. Astfel că după 50 de ani de absenţă, locul important al disciplinei
“Dreptul comercial” a fost reluat, aceasta fiind introdusă ca obiect de
studiu în facultăţile de drept, de administraţie publică, ştiinţe economice
şi politehnică.
Problemele complexe pe care le ridică astăzi gestiunea agenţilor
economici care sunt diversificaţi pe activităţile economice realizate şi nu
numai pe comerţul propriu-zis (adică interpunerea în circulaţia bunurilor
şi valorilor) au condus la concluzia că denumirea de “Drept comercial”
nu mai este satisfăcătoare. De aceea în prezent se apeleazăla o nouă
denumire de Drept al Afacerilor, chiar dacă nu este o opinie unitară.
Dreptul afacerilor constituie o adevărată tehnică, atât a organizării
relaţiilor economice, culturale, precum şi a relaţiilor politice – dat fiind
păstrarea de către stat a unui important rol în crearea cadrului legislativ
şi organizatoric, necesar comerţului naţional şi internaţional.
Lumea afacerilor, ca de altfel orice formă de organizare socială,
se subordonează regulilor generale ale vieţii societăţii. Aceste reguli se
completează cu obligaţia respectării unor principii esenţiale, care
implicăbuna-credinţă a partenerilor comerciali şi realizarea acestor
profesii prin folosirea tuturor descoperirilor cât şi a metodelor ştiinţifice
apte să asigure prosperitatea partenerilor, a economiilor naţionale, dar
şi prosperitatea tuturor locuitorilor planetei.
Aceasta înseamnă că oamenii de afaceri, înainte de a începe

1
Proclamaţia Revoluţiei Române din 22 Decembrie 1989
activitatea lor comercială, trebuie să aleagă unul din numeroasele
modele juridice de organizare, asumându-şi şi obligaţia respectării unor
reguli juridice importante. Indiferent de terminologia folosită, necesitatea
instituirii unor norme legale speciale pentru activitatea comercială
decurge din următoarele legi obiective: rapiditatea, punctualitatea,
creditul reciproc şi securitatea.“Dreptul afacerilor” are un domeniu mai
întins decât “Dreptul comercial” cuprinzând şi aspecte de drept fiscal, de
drept al muncii, de drept civil (protecţia consumatorilor), de drept public
(intervenţia statului în economie). Dreptul afacerilor, prin specificul său
este o materie pluridisciplinară, devenind o componentă necesară a
învăţământului universitar. El joacă un rol aparte în viaţa fiecăruia dintre
noi. Nu numai oamenii de afaceri care şi-l însuşesc ca pe o cunoştinţă
professional ăci şi toţi ceilalţi oameni care nu pot evita condiţia de
consumator sunt supuşi în fiecare clipă a existenţei lor consecinţelor
aplicării normelor sale.

Originalitatea Dreptului afacerilor

Dreptul afacerilor s-a desprins din Dreptul civil dar continuă să

apeleze la normele Dreptului civil ca la un drept comun.
Art.1 din Codul comercial prevede că: “În comerţ se aplică legea
de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil”.
Originalitatea Dreptului afacerilor decurge din originalitatea
soluţiilor şi tehnicilor utilizate în practica afacerilor. Dreptul afacerilor
apare din punct de vedere istoric ca un act de emancipare. Originalitatea
soluţiilor se manifestă sub numeroase aspecte2:
-considerarea persoanei, care joacă un rol important în multe
obligaţii civile, este cel mai adesea absentă în obligaţiile comerciale,
exceptând unele contracte: de societate, de mandat, etc.
-subiectele obligaţiilor comerciale sunt atât persoane fizice cât şi
societăţile comerciale; studiul acestor societăţi este domeniul rezervat al
Dreptului Afacerilor;
-accentuarea rigorii obligaţiilor comerciale în scopul garantării
securităţii afacerilor prin: solidaritatea codebitorilor (art.42 Cod
comercial), curgerea de drept a dobânzilor (art.43 Cod comercial),
neacordarea termenelor de graţie (art.44 Cod comercial) interzicerea
retractului litigios (art.45 Cod comercial) şi reglementarea procedurii
falimentului.
Dreptul afacerilor posedă mecanisme proprii mai perfecţionate,

2 Ion Turcu – “Dreptul afacerilor”, editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, pag.6

mai simple, mai accesibile gândirii omului de afaceri.

1.2. OBIECTUL DE STUDIU AL DREPTULUI

AFACERILOR

Obiectul Dreptului afacerilor îl constituie actele şi faptele de

comerţîn lumina codului comercial, obligaţiile ce derivă din acestea,
statutul juridic al comercianţilor, persoane fizice şi persoane juridice,
auxiliarii comerţului, fondul de comerţ, concurenţa în afaceri, protecţia
consumatorilor şi publicitatea comercială.
Definiţia Dreptului afacerilor
Pe baza acestor elemente, Dreptul afacerilor poate fi definit ca
acea ramurăa dreptului privat care reglementează raporturile juridice
izvorâte din săvârşirea faptelor, actelor şi operaţiunilor de comerţ,
precum şi raporturile juridice la care participăpersoanele care au
calitatea de comerciant.

Elementele acestei definiţii urmează a fi aprofundate prin studiul

instituţiei: faptelor de comerţ, comercianţilor, obligaţiilor comerciale,
titlurilor comerciale de valoare şi cea a procedurii reorganizării judiciare
şi a falimentului.

1.3. LEGILE ECONOMICE OBIECTIVE CARE

REGLEMENTEAZĂACTIVITATEA
COMERCIALĂ

Rapiditatea încheierii şi executării tranzacţiilor comerciale este de

esenţa comerţului. Mărfurile trebuie să circule cât mai rapid, datorită
caracterului lor perisabil şi fluctuaţiei preţurilor “Time is money”. De
aceea se simplificăl a maximum formalităţile privind încheierea
contractelor, se introduc mecanisme specifice de naştere, transmitere şi
stingere a obligaţilor (efecte de comerţ, viramentul, contul curent, etc) se
utilizează pe scară tot mai largă procedeele informatice, se uzează de
proceduri rapide pentru executarea silită a obligaţilor asumate, de
termene de prescripţie mai scurte, de arbitraj în caz de litigiu.
 Rapiditatea nu poate fi asigurată fără punctualitate. Obligaţiile
asumate trebuie săfie executate la scadenţă, nici mai târziu, dar nici mai
devreme. De aceea termenul stipulat pentru executarea obliga ţiei poate
fi esenţial, cu consecinţa rezoluţiunii convenţiei (art.69 Cod comercial);
judecătorul nu poate acorda termen de graţie (art.44 Cod comercial);
dobânda curge de drept din ziua când datoria este exigibilă(art.43 Cod
comercial) iar plata cambiei făcută anticipat faţă de scadenţă este pe
riscul trasului (art.44.din L 58/1934).
Creditul reciproc este de natura operaţiunilor comerciale. Un
comerciant are nevoie de timp pentru a-şi executa obligaţiile asumate.
De multe ori el se obligă să dea ceea ce nu are încă, dar va avea, la
scadenţă. De aceea fiecare comerciant este creditat de ceilalţi cu
încredere că este în măsură să-şi onoreze la scadenţă obligaţiile
asumate, iar incapacitatea de platăeste un indiciu major care aduce
grave perturbări comerţului şi care justificăintervenţia justiţiei (Legea
64/1995).
Alături de creditul comercial în forma încrederii în capacitatea
fiecăruia de a-şi executa la scadenţă obligaţia asumată este prezent în
întreaga activitate comercială CREDITUL acordat de societăţile bancare
agenţilor economici pentru finanţarea operaţiunilor comerciale de
producţie, distribuţii sau de servicii.
Securitatea creanţelor este o necesitate care decurge firesc din
CREDIT. Facilitatea acordării creditului implică o protecţie sporită faţăde
pericolul neexecutării la scadenţă. De aceea: codebitorii sunt obligaţi
solidar (art.42 Cod comercial); există un sistem eficient de garanţii
personale şi reale; executarea silită devine colectivă în cazul
incapacităţii de plată a debitorului (Legea nr.64/1995); funcţionează un
formalism specific al mecanismelor juridice proprii (efecte de comerţ)
care se bazeazăpe caracterul abstract al obligaţiei cambiale; este
facilitată dovada obligaţiei debitorului (art.45 şi 46 Cod comercial) sunt
instituite proceduri simple şi rapide pentru valorificarea garanţilor
(art.482 Cod comercial).
Aceste multiple şi importante reglementări specifice fac necesară
o delimitare cât mai precisă a obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile
civile. Ea se realizează cu ajutorul a două criterii de determinare a
comercialităţii obligaţiilor.
a). criteriul obiectiv, constând în descrierea laturii obiective a
faptelor şi actelor de comerţ(art.3,5,6 Cod comercial);
b). criteriul subiectiv constând în instituirea prezumţiei
căobligaţiile unui comerciant sunt comerciale (art.4 Cod comercial).
 1.4. CORELAREA DREPTULUI AFACERILOR CU
ALTE RAMURI ALE DREPTULUI

1.4.1. CORELAŢIA CU DREPTUL CIVIL.

Ca subramuri de drept privat, dreptul afacerilor şi dreptul civil

reglementează, în principal, raporturile patrimoniale, bazate pe
egalitatea juridică a părţilor. Dreptul comercial însă priveşte numai
raporturi care au ca izvor săvârşirea faptelor de comerţ şi raporturi la
care participă persoanele care au calitatea de comerciant, pe când
dreptul civil are ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum
şi raporturile personale nepatrimoniale.
Corelaţia dintre Dreptul afacerilor şi dreptul civil este definităde
art.1 Cod comercial. “În comerţse aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune se aplicăCodul civil. Dreptul civil reprezintă drept comun faţă de
Dreptul comercial. Raporturile juridice născute din faptele de comerţ
sunt guvernate de Codul comercial şi celelalte legi comerciale, dar în
măsura în care legislaţia comercială nu ar oferi o normă specială se vor
aplica normele Codului civil şi ale legislaţiei civile.

1.4.2. CORELAŢIA CU DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Îşi are suportul în dispoziţiile art. 889 Cod comercial care prevăd:
“Exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de
procedurăcivilă, afarăde dispoziţiile codului de faţă”. Deci, acţiunile
comerciale sunt supuse normelor procesuale cuprinse în Codul
comercial, iar în absenţă, normelor codului de procedură civilă. Potrivit
dispoziţiilor art. 889 Cod comercial “Chiar când actul este comercial
numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de
competenţa jurisdicţiei comerciale”. Astfel, de exemplu, cererea de
sechestru asigurător sau cererea de poprire asigurătoare se
soluţionează conform art. 456 şi următoarele din Codul procedural civil,
dar numai “cu dare de cauţiune” conform normei speciale din art. 908
din Codul comercial. Normele procedurale sunt cuprinse şi în legile
comerciale speciale: Legea nr.58/1934, asupra cambiei şi biletului la
ordin, Legea nr.31/1990, republicatăîn 1998, privind societăţile
comerciale, Legea nr.26/1990, Registrul Comerţului, Legea cecului şi
altele.
1.4.3. CORELAŢIA CU DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Ambele ramuri reglementează raporturi patrimoniale, care, prin

esenţa lor, sunt asemănătoare, adică raporturile născute din săvârşirea
faptelor de comerţ. Dar, pe când Dreptul afacerilor are ca obiect raporturi
de drept intern, dintre cetăţenii români ori persoanele juridice de
naţionalitate română, Dreptul comerţului internaţional se referă la
raporturi cu elemente de extranietate, adică raporturile la care participă
persoane fizice ori persoane juridice străine.
Unitatea celor două categorii de raporturi este dată şi de faptul că
ele sunt guvernate de aceeaşi reglementare legală(Cod comercial
român, dacă părţile aleg legea românăca – lex causae, dar şi de unele
norme cuprinse în convenţiile internaţionale. Dreptul comerţului
internaţional apare ca un drept special faţă de dreptul comercial care
reprezintă dreptul comun al comerţului.

1.4.4. CORELAŢIA CU DREPTUL ADMINISTRATIV

Chiar dacă activitatea comercială are un caracter particular, fiind

desfăşurată pe baza proprietăţii private, statul intervine pentru a asigura
o bună organizare şi desfăşurare a acesteia, în vederea protejării
intereselor consumatorilor.
Normele dreptului administrativ interferează activitatea
comercială în temeiul unor reglementări legale bazate pe normele
constituţionale (art134 alin.1 şi 2 din Constituţie). “Economia României
este economie de piaţă”. Statul este obligat să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabile
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Curtea Constituţională a decis că obligaţia statului de a asigura
libertatea comerţului nu înseamnă consacrarea prin legea
fundamentală,a dezinteresului total al statului asupra modului în care se
desfăşoarărelaţiile economice într-o economie de piaţă, cu atât mai mult
cu cât ele au loc într-o dificilă perioadă de tranziţie. De accea statul este
în măsură să introducă, prin mijloacele legale ce îi stau la dispoziţie,
mecanisme financiare şi juridice apte săasigure buna funcţionare a
economiei. În aceste reglementări se numără şi cele referitoare la
Camerele de Comerţ şi Industrie ,Registrul Comerţului, bursele de valori
şi mărfuri, disciplina contractuală, concurenţa comercială, dobândirea şi
pierderea calităţii de comerciant, investiţiile străine, protecţia
consumatorilor, sancţionarea faptelor ce constituie activităţi comerciale
ilicite.
1.4.5. CORELAŢIA CU DREPTUL FINANCIAR

Legislaţia fiscală are un puternic impact cu activitatea comercială.

Întrucât desfăşoară o activitate aducătoare de profit, comercianţi se
aflăsub incidenţa reglementărilor legale în materie fiscală. Livrările de
bunuri mobile şi prestările de servicii (operaţiunile comerciale) sunt
impozitate indirect, prin TVA, în timp ce importurile sunt supuse, de
regulă, taxelor vamale. Pe măsura armonizării legislaţiei româneşti cu
legislaţia comunitară reglementările în domeniul taxelor vamale vor fi
modificate în concordantă cu normele comunitare. De aceea este de
neconceput desfăşurarea comerţului fără cunoaşterea şi respectarea
normelor fiscale. Nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de
drept privat.

1.4.6. CORELAŢIA CU DREPTUL PENAL

Codul comercial, ca şi unele legi comerciale speciale (Legea

nr.31/1990, Legea nr.26/1990), cuprinzând, pe lângă norme de drept
privat, norme de drept comercial şi norme de drept penal, prin care se
asigură protejarea unor interese generale ce ar putea fi lezate prin acte
sau fapte de comerţ.
Astfel prin Lege se sancţionează penal nerespectarea unor
dispoziţii privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale (art.
265-276 Legea nr.31/1990) ori nerespectarea unor obligaţii stabilite de
Legea Registrului Comerţului (art. 45 Legea nr.26/1990).
Sunt sancţionate penal şi anumite fapte considerate activităţi
comerciale ilicite (art.5 Legea nr.12/1990) ori concurenţa neloială(art.5
Legea 11/1991). Sancţiunile penale se aplică ţinând seama se
dispoziţiile legale încălcate şi principiile dreptului penal.

1.5. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

După natura lor, izvoarele dreptului comercial se împart în

douămari categorii: izvoare normative şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative includ: Constituţia României, Codul
comercial, legile comerciale speciale, hotărârile şi ordonanţele
Guvernului şi, cu caracter special, Codul civil şi legile speciale civile.
Constituţia, ca lege fundamentală, reglementează principiile de
organizare a activităţii economice. Potrivit art.134 din Constituţie,
economia României este economie de piaţă. Statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, protejarea
intereselor naţionale în activitatea economică
 Codul comercial, constituie reglementarea de bază a activităţii
comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile
fundamentale ale Dreptului comercial, faptele de comerţ, comercianţi şi
obligaţiile comerciale.
Legile comerciale speciale.
Nu tot dreptul comercial este reglementat de Codul comercial. O
serie de aspecte ale activităţii comerciale sunt reglementate prin lege,
cu titlu de exemplu menţionând : Legea nr.31/1990, republicatăîn 1998,
privind societăţile comerciale, Legea nr.26/1990, republicatăîn 1998,
privind Registrul Comerţului, Legea nr.11/1991, privind combaterea
concurenţei neloiale, Legea nr.58/1934, asupra cambiei şi biletului la
ordin, Legea nr.59/1934, asupra cecului, Legea nr.12/1990, privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, Legea
47/1991, privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale în domeniul asigurărilor, Legea 58/1998, privind activitatea
bancară, Legea 178/1934,privind contractul de consignaţie.
Decrete-lege: Decretul-Lege nr.54/1990 privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative,
Decretul-Lege nr.139/90 privind înfiinţarea Camerelor de comerţşi
industrie.
Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe ale Guvernului
-H.G. 201/1990 privind aprobarea normelor de aplicare a D-L nr.
54/90;
-H.G. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici -
persoane fizice şi juridice -în comercializarea produselor de calitate
îndelungată;
-O.G. 70/1994 privind impozitul pe profit, etc.
- H.G. 1220/1990 şi 40/1991 privind metodologia concesionării,
încheierii şi locaţiei gestiunii.
Codul civil şi legile civile speciale
Codul civil constituie un izvor subsidiar al Dreptului comercial.
Potrivit art.1din Codul comercial, în absenţa unor norme în Codul
comercial se aplică Codul civil. Ca izvor subsidiar al Dreptului comercial,
o importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind materia
obligaţiilor precum şi cele privind contractele speciale (contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de mandat, etc.).
Dintre legile speciale, care prezintă interes deosebit pentru
materia Dreptului comercial, menţionăm Decretul nr.31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice şi Decretul nr.16719/58 privind prescripţia
extinctivă.

Izvoarele interpretative
Rolul acestora este de a ajuta la interpretarea voinţei manifestate
în raporturile comerciale, ca în cazul uzurilor comerciale sau la
interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor, ca în
cazul doctrinei şi practicii judiciare.
Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de
conduită născută din practica socială, folosită vreme îndelungată şi
respectată ca o normă juridică obligatorie. În dreptul comercial român,
uzurile comerciale nu sunt izvoare normative.
Doctrina şi practica judiciară recunosc însă uzurile interpretative
(convenţionale). Acestea devin aplicabile prin voinţa părţilor şi sunt
menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.
Jurisprudenţa a recunoscut frecvent aplicarea uzurilor portuare :
uzurile portului Brăila, Constanţa (Prof. Ion Turcu – menţioneazăîn
Dreptul afacerilor căjurisprudenţa (Codul de comerţadnotat – Editura
Cugetarea, Bucureşti, 1926) distinge 2 categorii de uzuri comerciale:
uzuri legislative şi interpretative. Uzurile legislative sunt izvoare de drept
comercial cu aplicare subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de lege).
DOCTRINA. Doctrina nu este un izvor de drept în general.
Doctrina comercială este un instrument important de interpretare a
legilor comerciale şi, deci de aplicare a acestora. Ea este un factor de
progres (Stanciu Cărpenaru) al dreptului. Bazată pe reglementarea
legală adoptată în perioada postrevoluţionară, doctrina se află în
ansamblul de formare. De multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor
şi transpuse în acte normative, contribuind astfel la dezvoltarea dreptului
comercial.
PRACTICA judiciară. În mod tradiţional, în dreptul nostru, practica
judiciară nu a fost recunoscutăca izvor de drept. Soluţiile date de
instanţele judecătoreşti pot constitui un izvor de inspiraţie pentru
legiuitorul comercial. Un rol în interpretarea legilor comerciale tinde să-l
dobândeascădeciziile Curţii Supreme de Justiţie, date în judecarea
recursurilor în interesul legii. Menţionăm, în acest sens, Decizia nr.II/8-
V1995 cu privire la instanţa competentă să soluţioneze cererile privind
autorizarea funcţionării societăţilor comerciale.
CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE
Dezvoltarea Comerţului internaţional a impus statelor ratificarea
unor reglementări internaţionale care se aplicănumai în relaţiile
internaţionale.
Asemenea reglementări sunt cuprinse în: Convenţiile de la
Berna/14-X-1890 privind transporturile feroviare, Convenţia de la
Varşovia/12-X-1929 asupra transporturilor aeriene, Convenţia de la
Viena/11-IV-1890 asupra contractelor de vânzări internaţionale de
mărfuri, Convenţia de la Geneva / 7-VI-1930 şi 1931 privind cambia,
Biletul la ordin şi CEC-ul.
CAPITOLUL II: FAPTELE DE COMERŢ

2.1. DEFINIREA NOŢIUNILOR DE: FAPTE JURIDICE,ACT

JURIDIC, OPERAŢIUNEA JURIDICĂŞI FAPTELE DE
COMERŢ

Codul comercial român, spre deosebire de Codul comercial

italian din 1882 şi Codul francez din 1807, reglementeazăîn art.3 faptele
de comerţ, iar nu actele de comerţ.
Codul comercial român nu defineşte nici „fapta de comerţ”, nici
„operaţiunile comerciale” şi nici „actul de comerţ”. El se limitează doar la
enumerarea unor „acte” şi „operaţiuni” pe care le calificădrept „fapte de
comerţ”, prin săvârşirea cărora se nasc raporturi juridice ce sunt
reglementate prin legile comerciale.
Pentru a se evita orice confuzie, considerăm necesar să definim
„faptele juridice”, „actele juridice” şi operaţiunile juridice.
1 Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fărăintenţia
de a produce efecte juridice (M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa – Dicţionar
de drept civil, Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag.
16).
2 Actul juridic este o manifestare de voinţăa uneia sau mai multor
persoane, fizice sau juridice, săvârşite în scopul de a crea, modifica sau
stinge raporturi juridice civile.
3 Operaţiunea juridicăeste un mijloc şi o tehnicăjuridică prin care
se realizează în mod concret un act juridic.

Fapta de comerţa fost definită în literatura de specialitate ce fiind

actul prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de
lucrări sau servicii ori o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de
a obţine profit.

2.2. REGLEMENTAREA ACTELOR ŞI FAPTELOR DE

COMERŢ

Art. 3 Cod comercial prevede că: „legea consideră fapte de

comerţ”:
1.Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie
în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a
se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale
statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2.Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în
natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de
credit circulând în comerţ, când vor fi cumpărate cu scop de revânzare
sau închiriere;
3.Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor
titluri de credit circulând în comerţ;
4.Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5.Orice întreprindere de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, manufacturăşi imprimerie
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul
decât autorul sau artistul vinde;
11.Operaţiuni de banca sau schimb;
12.Operaţiuni de mijlocire în afaceri comerciale;
13.Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri, pe
ap ă sau pe uscat;
14.Cambiile şi ordinele de producte şi mărfuri;
15.Construcţiunea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot
felul de vase pentru navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce
priveşte la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
16.Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile
maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie;
17.Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi
asupra vieţii;
18.Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;
19.Depozitele pentru cauză de comerţ;
20.Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate
operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor
de gaj eliberate de ele;
În afara acestor acte (fapte) de comerţ, Art..4 din Codul comercial
dispune că se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant,” dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Art. 56 Cod comercial prevede „Dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest
act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
De remarcat că, Codul comercial român stabileşte în Art. 3 care
sunt actele şi operaţiunile considerate ca fapte de comerţsi le supune
legilor comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârşeşte
(comerciant sau necomerciant).
Spre deosebire de sistemul obiectiv, adoptat de codul nostru
comercial, în sistemul subiectiv, dreptul comercial este un drept rezervat
persoanelor care au calitatea de comerciant.
 2.3. CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERŢ

În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe criterii

pentru caracterizarea faptei de comerţ, şi anume:
1. Criteriul definirii actului de comerţca fiind un „act de speculaţie”
care se face în scopul realizării de beneficii (profit), speculându-se
asupra transformării ori schimbării de produse (cumpărarea unor
produse la un anumit preţ şi revânzarea lor la un preţ mai mare). Acest
criteriu corespunde unei realităţi, comerciantul nu acţionează
dezinteresat, ci pentru a obţine PROFIT.
Acest criteriu a fost contestat în literatura de specialitate
arătându-se că este prea larg, existând operaţiuni speculative care au
caracter civil (activitatea meşteşugărească sau agricolă), dar şi prea
îngustă, existând operaţiuni comerciale care nu sunt speculative, cum
este , de exemplu, vânzarea în pierdere sau fără profit pentru atragerea
clientului, reclama sau pur si simplu pentru a evita o pierdere mai mare
prin degradarea mărfii cu vânzare lentă.
S-a mai remarcat că acest criteriu al speculaţiei ar fi dificil de
aplicat deoarece se are în vedere „intenţia de a realiza profit” nu şi
realizarea sa efectivă.
2. Teoria circulaţiei -un alt criteriu propus pentru definirea faptei
de comerţa fost acela potrivit căruia actul de comerţeste „un act de
circulaţie”, mai exact, un act de interpunere între producător şi
consumator. Acest criteriu nu are în vedere scopul, ci obiectul său,
reţinându-se în sfera dreptului comercial numai actele de intermediere,
situate între producţie şi consumaţie.
Aplicarea acestui criteriu prezintăinconveniente întrucât este
inexact, deoarece existăşi acte comerciale care sunt străine circulaţiei
mărfurilor; de exemplu, actele agenţiilor şi oficiilor de afaceri, activitatea
de producţie, etc.
3. Într-o altă opinie, teoria întreprinderii – actul de comerţ ar fi
actul îndeplinit într-o întreprindere (în sensul Codului comercial, nu cel
uzual).
Acest criteriu vizeazăo activitate metodic organizată, iar nu un act
juridic sau o operaţiune cu caracter izolat şi criteriul (teoria întreprinderii)
a fost supus unor critici – în sensul cănu toate actele de comerţ implicăî
ntreprinderea, de exemplu, actele agenţilor de bursă.
1.Teoria mixtă. Având în vedere că nici unul din criteriile
menţionate nu este îndestulător pentru caracterizarea actului de comerţ,
jurisprudenţa n-a adaptat un criteriu unic pentru a determina
comercialitatea actelor de comerţ, ci a dat preferinţă folosirii mai multor
criterii, în special cel al profitului şi cel al circulaţiei (St. D. Cărpenaru –
Drept comercial român).
 2.4. NATURA JURIDICĂ A UNOR ACTE ŞI
OPERAŢIUNI

În doctrina dreptului comercial s-a discutat asupra naturii juridice

a unor acte juridice şi operaţiuni cu caracter special: activitatea de
educaţie şi învăţământ, activitatea unei profesii liberale şi jocurile de
întrajutorare.
Activitatea de educaţie şi învăţământ nu este o activitate
comercială, chiar dacăîn H.G. 201/1990 se prevede că „întreprinzătorii
particulari pot organiza şi desfăşura servicii de educaţie” (aceste
dispoziţii vizează numai acele servicii solicitate pentru completarea
cunoştinţelor – meditaţii ori învăţământul preşcolar).
Activitatea de învăţământ constituie prestări de servicii cu
caracter intelectual de naturăcivilă, nu comercială (în virtutea acestei
concepţii, nici una dintre universităţile particulare, organizate ca
societate comercialănu a primit autorizaţie de funcţionare).
Activităţi care constituie obiectul unei profesii liberale
Doctrina dreptului comercial a admis, tradiţional, că activitatea
care face obiectul unei profesii liberale (activitatea avocaţială, activitatea
medicală) nu are caracter comercial.
Activitatea care constituie obiectul unei profesii liberale constă în
punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor şi competenţei
persoanelor care exercită asemenea profesii. În schimbul acestei
activităţi persoanele în cauză primesc onorarii şi, deci, nu urmăresc
obţinerea de PROFIT.
Jocurile de întrajutorare – nu sunt fapte de comerţ şi nu pot face
obiectul de activitate al unei societăţi comerciale. Jocurile de
întrajutorare se bazează pe realizarea de câştiguri de către participanţii
din prima parte a listei şi pe posibilitatea determinării matematice a
perioadei de blocare jocului multiplicării în progresie geometrică(H.G.
137/1997 pentru aprobarea. Regulamentului cadru privind autorizarea,
organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, precum şi actualizarea
licenţelor percepute acestora).
Clasificarea faptelor de comerţ
-fapte de comerţ obiective, care sunt determinate şi produc efecte
în temeiul legii, independent de calitatea persoanei (comerciant sau
necomerciant);
-fapte de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial
datorită săvârşirii lor de către o persoanăcare are calitatea de
comerciant.
 2.5. ANALIZA FAPTELOR DE COMERŢ
PREVĂZUTE ÎN ART. 3 COD COMERCIAL

Punctele 1 şi 2 ale art.3 cod comercial. Sunt comerciale:

1.”Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde, fie
în natură, fie dupăce vor fi puse în lucru sau vor fi lucrat, ori numai spre
a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni
ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ”;
2. “Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în
naturăsau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de
credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere”.
Cumpărarea – vânzarea comercială este cel mai frecvent act de
comerţ. Din textul Art. 3, pct. t. 1 şi 2 rezultă că trăsăturile specifice
cumpărării – vânzării comerciale sunt următoarele:
1. limitarea obiectului la bunurile mobile corporale şi incorporale (fiind
excluse bunurile imobile);
2. intenţia de revânzare sau închiriere;
3.atât cumpărarea, cât şi revânzarea generează obligaţii
comerciale (Art. 42 – 59; 60 – 73 cod comercial).

Bunurile mobile
Potrivit Art. 3 Cod comercial, atât cumpărarea cât şi vânzarea
comercială pot avea ca obiect următoarele categorii de bunuri mobile:
a). Producte;
b). Mărfuri;
c). Obligaţiuni ale statului;
d). Alte titluri de credit;
e). Orice alte bunuri ce sunt în comerţ.
Productele sunt produse naturale ale pământului care se obtin
prin cultură sau exploatare directă(cereale, legume, lemne), precum şi
produsele animalelor (lapte, lână).
Mărfurile –sunt produse realizate din activitatea de producţie,
destinate schimbului, dar şi devizele.
Obligaţiunile statului sunt valori mobiliare emise de stat pentru
contractarea de împrumuturi interne şi externe, de la persoane juridice
sau persoane fizice, în vederea asigurării resurselor băneşti necesare
acoperirii deficitului bugetar sau altor cheltuieli publice de interes na
ţional.
Totalitatea obligaţiilor băneşti, la un moment dat, rezultate din
împrumuturile interne şi externe, contractate de stat în nume propriu sau
garantate de acesta alcătuiesc datoria publică(Legea nr.91/1993 privind
datoria publică).
 Împrumuturile de stat se realizează prin emisiuni de valori
mobiliare: obligaţiuni, bonuri de tezaur, titluri de rentăsau alte înscrisuri
de stat. Titularii înscrisurilor (titlurilor de credit) au calitatea să exercite
drepturile specificate în cuprinsul lor.
Alte titluri de credit în înţelesul art. 3 Cod comercial sunt
documente care conferă:
a. fie dreptul la o sumă de bani (cambie, biletul la ordin, cecul,
poliţele de asigurare pe viaţăla ordin, obligaţiunile emise de societăţile
comerciale, obligaţiunile emise de judeţ, oraşsau comună – Art. 20 lit. ”e”,
Legea nr.61/1991);
b. fie dreptul la o cantitate de mărfuri aflate în depozite (recipise
– warant, Legea nr.137/1937 – pentru magazinele generale şi
warantarea mărfurilor şi cerealelor), conosament, poliţă de încărcare,
etc. .
c. fie drepturi complexe: acţiuni ale societăţilor comerciale care
conferă dreptul la vot, dreptul la dividend, dreptul la suma ce va rezulta
din lichidarea patrimoniului. Pot face obiectul vânzării – cumpărării
comerciale orice alte bunuri ce sunt în comerţ (art.963 Cod civil), având
valoare de schimb, inclusiv universalităţile de fapt: un fond de comerţ
(art..21 lit. a, Legea nr.26/1990), o turmă de animale, o bibliotecăşi
bunuri incorporale: firma comercială (Legea nr. 26/1990), embleme,
clientelă, brevete de invenţii, mărcile de fabrică sau de comerţ, etc.
Întrucât numai bunurile mobile pot constitui obiectul cumapararii
– vânzării comerciale, sunt civile şi nu comerciale operaţiunile cu imobile
(excepţie făcând doar operaţiunile cu imobile înglobate într-un fond de
comerţ).
Sunt civile şi nu comerciale închirierea unei prăvălii de către un
comerciant pentru propriul său comerţ, precum şi contractul de arendare
a unei fabrici de spirt. Sunt civile şi exploatarea maselor de roci comune
sau a creanţelor, fiind operaţiuni asupra drepturilor reale imobiliare.
Sunt civile de asemenea activităţile agricole fiind operaţiuni legate
de exercitarea drepturilor reale imobiliare asupra terenurilor agricole
(Art..5 Cod comercial).
Intenţia de revânzare sau închiriere
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să întrunească în mod
cumulativ trei condiţii:
a) Să existe în momentul cumpărării;
b) Să fie manifestată sau prezumată legal;
c) Să se raporteze la obiectul cumpărat.
Revânzarea bunurilor „după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru”
Ponderea manoperei, ca şi natura acesteia, diferă de la o situaţie
la alta. Sub acest aspect jurisprudenţa a distins între manopera
meseriaşului şi cea a artistului. Astfel s-a decis în mod statornic că dacă
meseriaşul prelucrează materialul procurat de client, ne aflăm în
prezenţa unei locaţii de servicii. Operaţiunea este civilă şi nu comercială,
deoarece nu este un act de interpunere în circulaţie.
Dacă însă meseriaşul cumpără materialul şi, după prelucrarea lui,
vinde produsele realizate, această operaţiune reprezintă o faptă de
comerţ (de exemplu, cofetarul cumpără materiile prime necesare, le
prelucrează şi le revinde sub forma articolelor de cofetărie).
O situaţie discutată în doctrină priveşte cazul în care
transformarea materialului cumpărat reprezintă o activitate de creaţie. În
acest caz, materialul cumpărat (pânza, blocul de marmură) are o valoare
cu mult inferioară faţă de opera realizată şi care se vinde (tabloul,
sculptura), materialul are un rol accesoriu faţă de activitatea de creaţie,
care are rolul principal. De aceea, unui atare act de vânzare – cumpărare
a operei realizate nu îi sunt aplicabile Art..5 pct.t..1 Cod comercial.
Doctrina şi practica judiciară consideră însă că fotografii obişnuiţi,
zugravii de firme ori constructorii de monumente funerare săvârşesc
fapte de comerţ.
Închirierea bunului cumpărat. Leasing-ul
Art..3 pct.1 şi 2 Cod comercial consideră ca „fapte de comerţ” atât
cumpărările de bunuri mobile „numai spre a se închiria”, cât şi închirierile
de mărfuri în naturăsau lucrate … când vor fi fost cumpărate cu scop de
închiriere. În această situaţie se află şi cumpărările de automobile,
maşini agricole, casete video, biciclete de agrement, echipament sportiv,
vestimentaţie pentru ocazii speciale, etc. destinate închirierii.
O aplicaţie a cumpărării comerciale în scop de închiriere este
contractul de leasing reglementat de O.G. 51/1997, modificatăde Legea
99/1999.
Prin operaţiunile de leasing, o parte, denumită locator / finanţator
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui
bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la
solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing,
iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul / finanţatorul se obligă
sărespecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de
sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă
utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
În cadrul operaţiunii de leasing poate avea calitatea de finanţator
o societate de leasing, persoană juridică română sau străină. Calitatea
de utilizator o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină.
Un contract de leasing poate fi încheiat şi în situaţia în care o
persoană juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de
leasing, pentru a-l utiliza în operaţiuni de leasing, după care i-l preia ca
utilizator, cu obligaţia de a-l răscumpăra.
Poate fi obiect al unui contract de leasing :
- utilizarea echipamentului industrial;
 -utilizarea unor bunuri imobile cu destinaţie comercială sau
industrială, achiziţionate sau construite de o societate de leasing,
denumită societate imobiliară pentru comerţ şi industrie (SICOMI);
-utilizarea fondului de comerţ sau a unuia dintre elementele sale
necorporale;
-utilizarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a imobilelor cu
destinaţie de locuinţă, pentru persoanele fizice, cu respectarea
prevederilor legale privind protecţia consumatorului.
Nu pot fi utilizate în sistem de leasing:
a) Bunurile care fac obiectul unei concesiuni;
b) Înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru,
manuscrisele şi brevetele şi drepturile de autor.
Mecanismul juridic al operaţiunii de leasing este următorul.
Locatorul, societate de leasing, cumpără echipamentele de care are
nevoie utilizatorul, conform indicaţiilor acestuia, pentru a-i preda acest
echipament în locaţiune. Cumpărarea se face de la un furnizor, cu
excepţia cazului în care societatea de leasing are şi calitatea de furnizor.
Anumite contracte de leasing lasă utilizatorului atât libertatea alegerii
echipamentului şi a furnizorului cât şi deplina împuternicire de a negocia
cu acesta caracteristicile tehnice ale echipamentului.
Durata contractului este, de regulă, corelată cu durata
amortismentului fiscal al bunului. Contractul prevede asumarea de către
locator a unei promisiuni unilaterale de vânzare a echipamentului către
utilizator.
La expirarea duratei contractului, utilizatorul are opţiunea între:
a) Cumpărarea bunului la valoarea reziduală;
b) Reînnoirea locaţiunii pentru o nouă perioada de timp;
c) Restituirea bunului către locator.
Bunul care constituie obiectul contractului trebuie sa fie asigurat,
de către utilizator, la o societate de asigurări aleasă de utilizator, cu
acordul societăţii de leasing.
Prin contract, locatorul/finanţatorul îşi asumăurmătoarele obligaţii
(art.4):
a) Să asigure utilizatorului posibilitatea de a negocia cu furnizorul
contractului de vânzare – cumpărare a bunului care va fi utilizat;
b) Să încheie cu furnizorul desemnat de utilizator contractul de
vânzare – cumpărare a bunului, în condiţiile expres formulate de
utilizator;
c) Să încheie contractul de leasing cu utilizatorul, să predea
utilizatorului bunul şi să-i confere toate drepturile asupra bunului pe care
le-a dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare, cu excepţia
dreptului de dispoziţie;
d) Să confere utilizatorului un drept de folosinţă asupra bunului;
e) Să respecte, la expirarea duratei contractului de leasing,
dreptul de opţiune al utilizatorului între cumpărarea bunului, restituirea
acestuia sau prelungirea contractului de leasing;
f) Să garanteze pe utilizator, în privinţa bunului, de orice evicţiune.
Utilizatorul are următoarele obligaţii:
a) Să preia bunul la termenul stipulat în contractul de vânzare –
cumpărare şi în contractul de leasing, asumându-şi răspunderea pentru
verificarea tehnică a materialului (să efectueze recepţia);
b) Să nu subînchirieze bunul fără acordul locatorului;
c) Să efectueze plăţile cu titlul de rată de leasing în cuantumul
valoric stabilit şi la datele fixate în contractul de leasing;
d) Să suporte cheltuielile de întreţinere şi să plătească primele de
asigurare în legătură cu bunul utilizat;
e) Să-şi asume toate riscurile în caz de distrugere sau avariere a
bunului utilizat prin fapta proprie sau a prepuşilor săi, ori din cauze
fortuite, şi să continue plăţile cu titlul de rată de leasing până la achitarea
integrală.
f) Să apere, în raport cu terţe persoane, dreptul de proprietate al
societăţii de leasing asupra bunului, în baza mandatului conferit prin
contractul de leasing. Acest drept este opozabil şi judecătorului sindic,
în situaţia în care utilizatorul este supus unei proceduri de reorganizare
sau lichidare conform Legii nr. 64/1995, republicatăîn 1999, precum şi
lichidatorului, dacăutilizatorul este societate comercială care se
lichidează conform procedurii Legii nr.31/1990, republicată în 1998.
Societatea de leasing are dreptul să rezilieze contractul şi să
ceară despăgubiri dacă utilizatorul refuză să preia bunul la termenul
stipulat sau în situaţia în care se aflăîn stare de lichidare juridică dacă
nu plăteşte redevenţa.
Dacă societatea de leasing vinde utilizatorului bunul, ea va avea
faţăde cumpărător obligaţiile asumate de vânzător în contractul cu
locatorul.
Contractele de leasing se înscriu pentru a fi opozabile terţilor,
după caz, în cartea funciară sau în registrul special al judecătoriei în raza
căreia îşi are sediul societatea de leasing.
Contractul de report asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri
de credit circulând în comerţ(art. 3 pct.3 şi art. 74 – 76 Cod comercial)
Este o faptă obiectivă de comerţ. Contractul de report constă în
cumpărarea, cu plata imediatăa preţului, a unor titluri de credit circulând
în comerţşi revânzarea simultană, la un termen şi pe un preţ determinate,
de către acelaşi cumpărător a unor titluri de aceeaşi specie (gen).
Contractul de report este un act complex care constă într-o dublă
vânzare şi o dublă cumpărare; una se execută imediat, atât în privinţa
predării titlurilor de credit, cât şi a preţului, iar a doua este o vânzare cu
termen, la un preţ determinat.
Părţile contractului sunt reportatul şi reportatorul. În temeiul
contractului reportatul care posedă titlurile de credit, având nevoie de
fonduri, dă în report (vinde temporar, fiindcănu doreşte să le înstrăineze
definitiv) aceste titluri reportatorului, în schimbul unui preţ, plătibil imediat.
În acest mod reportatul îşi asigură fondurile de care are nevoie. Totodată,
părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă
reportatului titlurile de credit de aceeaşi specie (nu titlurile dobândite), la
preţul determinat, la care se adaugă o primă, care constituie preţul
serviciului prestat de reportator şi nu preţul de piaţăal titlurilor de la data
scadenţei. Alături de contractele de report, sunt considerate fapte de
comerţ accesorii sau conexe şi operaţiunile de bursă, cu respectarea
condiţiilor stabilite în regulamentul acesteia.
Prin contractul de report, ambele părţi urmăresc obţinerea unor
avantaje:
Reportatul
-poate să obţină fondurile care-i sunt necesare fără a-şi pierde
definitiv dreptul de proprietate asupra titlurilor (acţiuni), dorind a lăsa
aceste titluri moştenire sau sperând în urcarea preţului acestora.
Reportatorul are diverse avantaje şi interese prin realizarea
contractului de report:
- încasarea primei (reportului);
- posibilitatea de a exercita dreptul de vot in
adunarea Generela a actionarilor a societatii care
a emis titlul
- a unor titluri de acest fel pe care şi-a asumat-o anterior într-un
alt contract, fără să posede efectiv titlurile la data asumării obligaţiei de
vânzare.
Contractul de report reprezintă astfel, în unele situaţii şi pentru
unii, o speculaţie asupra diferenţei între preţul de cumpărare şi cel de
vânzare, iar în alte situaţii şi pentru alţii, o modalitate de refinanţare. În
toate situaţiile, contractul de report generează obligaţii comerciale atât
pentru reportat, cât şi pentru reportator.
Operaţiunile de bursă se bazează pe un mecanism comparabil cu
acela al contractului de report: cumpărare şi vânzare simultană pe
termen. În raport cu obiectul operaţiunilor bursiere, ele se împart. în
două categorii:
- operaţiuni cu mărfuri,
- cu valori mobiliare, ceea ce determină şi două feluri de burse:
burse de mărfuri şi burse de valori.
Operaţiunile bursei de mărfuri permit efectuarea vânzărilor şi
cumpărărilor fără aducerea lor pe piaţă, mărfurile rămânând în depozite,
silozuri, docuri sau magazine generale. Tranzacţiile bursei de mărfuri se
limiteazăla mărfuri care există în cantităţi mari. Aceste tranzacţii se
încheie între comercianţi care caută să-şi procure cantităţi importante de
asemenea mărfuri pentru a le livra consumatorilor.
Principala utilitate a bursei de mărfuri este acoperirea contra
riscului fluctuaţiei preţurilor. O societate care comercializează mărfuri în
acest fel, încheie simultan două tranzacţii: una de livrare şi alta de
cumpărare, pentru aceeaşi cantitate şi la aceeaşi scadenţă. Cele două
contracte se derulează simultan şi pierderile înregistrate într-unul dintre
ele se compensează prin beneficiile rezultate în celălalt.
Piaţa bursieră asigură uniformitatea şi regularitatea preţurilor, cu
unele excepţii care sunt consecinţa speculaţiilor neoneste. Activitatea
burselor de mărfuri în România este reglementată prin O.G. nr.69/1997
care, spre deosebire de Legea nr.187/1929, conform căreia bursele sunt
instituţii publice, prevede constituirea ca societăţi comerciale a unui
număr de burse de mărfuri.
Asupra nelegalităţii constituirii acestor burse, care încalcă
dispoziţiile legale privind specialitatea persoanei juridice şi face să se
întrepătrundă în mod nepermis, atribuţiile comerciale cu cele specifice
unei instituţii publice, doctrina a atras atenţia încă din 1993.
Obiectul activităţii acestor societăţi comerciale este reglementat
în Art.106 al O.G.69/1997:
a) Vânzări sau achiziţii la termen, având ca obiect mărfuri cum
sunt produsele agricole sau materiile prime destinate procesării, din
categoria acelora care prin natura lor sunt bunuri fungibile (lucruri care
pot fi înlocuite cu altele de aceeaşi natură) sau bunuri mobile prin
anticipaţie. Titlurile la purtător sunt bunuri fungibile.
b) Vânzări sau achiziţii la termen de titluri pe mărfuri, de tipul
warantului sau contractului futures sau cu opţiuni;
c) Vânzări sau achiziţii la termen de active monetare şi financiare
în baza autorizaţiei B.N.R.
d) Navlosiri, asigurări maritime, fluviale sau pentru mărfuri.
Bursele de mărfuri reglementate de O.G.69/1997 prezintă unele
trăsături distinctive faţă de instituţiile similare din alte ţări (ex. Franţa):
- sunt societăţi comerciale şi nu instituţii publice; posedă vocaţia
universalităţii obiectului activităţii şi nu sunt obligatoriu specializate pe
categorii de mărfuri;
-sunt abilitate să efectueze şi acte de comerţ nebursiere (bancare
şi de asigurări).
Supravegherea tranzacţiilor pe pieţele la termen, la disponibil şi
cu operaţiuni se exercită de către Comisia operaţiunilor la termen,
autoritate administrativă autonomă, investită cu personalitate juridică
prin H.G. şi supusă controlului Parlamentului României, compusă din 7
membri numiţi de către Parlament, în şedinţa comună a camerelor.
Operaţiunile bursei de valori sunt reglementate de Legea
nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori. Toate
operaţiunile regulat făcute şi înregistrate la bursa de valori sunt acte de
comerţ şi generează obligaţii comerciale valabile cărora nu li se poate
opune excepţia de joc.
Regulamentele operaţiunilor de bursă stabilesc regimul
operaţiunilor la bursă în privinţa elementelor, formei, mecanismului,
condiţiilor, efectelor, termenelor, lichidării şi înregistrării.
 Valorile mobiliare, care constituie obiectul acestei operaţiuni de
bursă pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi instrumentele financiare
derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate în această categorie de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Bursele de valori sunt instituţii publice, spre deosebire de bursele
de mărfuri.
Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor
comerciale (art. 3 pct. 4 Cod Comercial)
Sunt fapte de comerţ, fără a fi condiţionate de existenta intenţiei
de revânzare, aşa cum cere legea in cazul cumpărărilor si vânzărilor de
bunuri mobile (art. 3 pct.1 si 2).
Aşa cum rezulta din dispoziţiile legii, in acest caz cumpărările sau
vânzările au ca obiect părţile sociale şi acţiunile societăţilor comerciale.
Părţile sociale sunt diviziuni in care este împărţit capitalul social
al unei societăţi cu răspundere limitata. Ele sunt drepturi de creanţa, fără
a fi incorporate in titlul de credit, care aparţin societarilor.
Acţiunile sunt fracţiuni in care este divizat capitalul social al
societarii pe acţiuni sau comandata pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin
titluri de credit care circula in comerţ.
Cumpărările si vânzările de parţi sociale si acţiuni sunt fapte de
comerţa ccesorii sau conexe, întrucât sunt legate de un fapt de comerţ,
care este contractul de societate. Sunt fapte de comerţ si in cazul când
intervine ulterior, in timpul funcţionarii societarii, nu numai la constituirea
societăţilor. In ambele cazuri, cumpărătorul dobândeşte calitatea de
asociat, cu toate drepturile si îndatoririle aferente.
Întreprinderile de furnituri. (art. 3 pct. 5 Cod Com.)
In dreptul comercial, întreprinderea de furnituri consta intr-o
activitate sistematic organizata, prin care întreprinzătorul, in schimbul
unui preţ stabilit anticipat, asigura prestarea unor servicii sau predarea
unor produse la anumite termene succesive.
Întreprinderea de furnituri trebuie sa îndeplinească următoarele
condiţii:
 sa existe o organizare a factorilor de producţii, in scopul asigurării
unor prestări de servicii (obligaţia de a face) sau a predării unor
produse (obligaţia de a da).
 obiectul activităţii consta in prestarea unor servicii sau transmiterea
dreptului de proprietate asupra unor produse (furnizarea de
electricitate, ridicarea gunoiului menajer etc.).
 prestarea serviciilor sau predarea produselor sa se facă la mai multe
termene succesive.(In cazul in care se face la un singur termen, ne
aflam in fata unei vânzări, iar nu a unei furnituri).
 preţul serviciilor sau produselor sa fie stabilit anticipat.

Activitatea de prestări servicii sau predarea unor produse se

realizează in baza contractului de furnitura care este un contract sui-
genesis.
Notiunea si caracteristicile întreprinderii în conceptia codului
comercial
Codul comercial considera fapte de comerţ întreprinderile
enumerându-le in art. 3 pct.: 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 17, 20 fără a le defini.
Prin întreprindere in concepţia codului comercial înţelegem o
organizare automata a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de
producţie(forţele naturii, capital, munca) de către un întreprinzător, pe
riscul sau in scopul producerii de bunuri si servicii, destinate schimbului,
in vederea deţinerii unui profit.
În concepţia codului comercial, întreprinderea apare ca o
activitate organizata pentru realizarea de bunuri si servicii, iar nu ca un
subiect de drept.
Întreprinderile de spectacole publice (art.3 pct.6 Cod Com.)
Întreprinderile de spectacole publice presupune organizarea unor
factori specifici, in scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii
culturale sau sportive, in vederea deţinerii unui profit.
Întreprinzătorul – impresarul-de spectacole publice, speculează
pe de o parte asupra curiozităţii publicului – producându-i distracţii –
iarpede alta parte speculează asupra muncii si talentului artiştilor.
Finalitatea activităţii este deţinerea unui profit.
Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de
teatru, film, concert de muzica, circ, întreceri sportive etc.
Spectacolele publice se pot organiza si desfăşura si in condiţiile
Decretului lege 54/90 si a M6 201/1990.
De menţionat ca au caracter comercial toate actele si faptele
juridice săvârşite pentru realizarea spectacolului: închirierea sălii,
procurarea recuzitei, contractele privind publicitatea, contractele cu
artiştii, etc.
In literatura juridica s-a discutat asupra comercialităţii
spectacolelor publice date de artişti in mod direct.
Majoritatea autorilor considera ca spectacolele publice organizate
direct de artişti nu au caracter comercial, neexistând o organizare a
factorilor de producţie specifici si lipsind întreprinzătorul care
intermediază intre artişti si public.
Nu sunt comerciale nici spectacolele publice de binefacere
întrucât lipseşte ideea de speculaţie (profit).
Acelaşi regim juridic îl au si spectacolele organizate de cluburile
de amatori - întrucât nu urmăresc realizarea unui profit.
Întreprinderile de comision, agenţii si oficii de afaceri (art. 3 pct.7
codul comercial)
In concepţia codului comercial sunt fapte de comerţ numai
operaţiunile de intermediere realizate in cadrul unei întreprinderi.
Activităţile de intermediere realizate de un comisionar, agenţie sau oficiu
de afaceri au drept scop facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale.
 De precizat ca operaţiunile de intermediere prevăzute de art. 3
pct. 7 Codul Comercial sunt fapte de comerţ indiferent daca tranzacţiile
la care se refera aceste operaţiuni sunt comerciale sau civile. In schimb
operaţiunile de intermediere realizate izolat, adică in afara întreprinderii,
vor fi comerciale numai daca privesc operaţiuni comerciale. Activităţile
de intermediere se pot realiza si in baza Decretului-lege 54/1990.
Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de
intermediere care se realizeazăpe baza contractului de comision,
comisionatul încheie acte de comerţ in nume propriu, dar pe seama
comitentului care l-a împuternicit. Acest contract este folosit pentru
operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport.
Agenţiile sau oficiile de afaceri realizează operaţiuni de
intermediere intre comercianţi si clientela. Aceste operaţiuni sunt
realizate de agenţii de turism, de voiaj, de publicitate, agenţii
matrimoniale.
Întreprinderile de construcţii (art. 3 pct. 8 Codul Com.) Sunt
comerciale toate actele juridice si faptele juridice derivând dintr-o
întreprindere, care are drept obiect construirea de edificii publice, private,
de săpături, canale, căi de comunicaţii, tuneluri, etc. Pentru a fi
comerciala, activitatea de construcţii trebuie sa se realizeze in mod
organizat, cu ajutorul factorilor de producţie, materiale, capital, munca –
si in scopul obţinerii de profit.
Întreprinderea de construcţii are ca obiect construirea de edificii
noi, dar si lucrări de transformare, amenajare, reparaţii.
Întreprinderea de construcţii este socotita fapta de comerţ atât in
cazul când antreprenorul procura materialele necesare, cat si atunci
când el lucrează cu materialele investitorului.
Sunt fapte de comerţ toate actele încheiate pentru realizarea
lucrărilor de construcţii: contracte de vânzare -cumpărare a materialelor,
contracte de antrepriza, subantrepriza etc.
Întreprinderile de fabrici si manufacturi (art. 3 pct. 9)
In concepţia Codului Comercial întreprinderile de fabrici si
manufactura au ca obiect transformarea materiilor prime, materialelor,
în produse noi.
Elementul caracteristic al acestor întreprinderi constituie
organizarea factorilor de producţie in scopul prelucrării materialelor, ca
natura si utilitate.
Deosebirea intre întreprinderile de fabrici si manufactura privea
modalitatea sau procedeul de transformare a materiei prime si
materialelor in produse noi: fabrica era socotita o întreprindere in care
rolul esen ţial in prelucrarea materiilor prime, materialelor il aveau
maşinile, instalaţiile etc. iar manufactura presupunea o activitate
realizata manual de lucrători (manufactura de porţelan).
Aceasta distincţie avea un rol hotărâtor in activitatea practica de
prelucrare a materiilor prime.
 In condiţiile actuale, se considera întreprindere de fabrica sau
manufactura toate activităţile care au drept rezultat producerea de
bunuri, prin transformarea materiei prime si materialelor.
In categoria întreprinderilor de fabrici si manufacturi intra si
anumite activităţi organizate si desfăşurate in condiţiile Decretului-lege
nr.54/1990 si H.G. 201/1990.
Întreprinderile de editura, de imprimerie, de librărie si de vânzare
a obiectelor de artă(pct. 9 si 10 din art. 3 Codul Comercial)
Acestea au ca obiect operaţiunile prin care valorifica drepturile de
autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare si artistice.
Potrivit Legii 8/1996 3 privind dreptul de autor si drepturile conexe,
crearea unor opere ştiinţifice, literare sau artistice da naştere unor
drepturi morale si unor drepturi patrimoniale de autor.
Ca titular al acestor drepturi, autorul este indrituit să le valorifice,
în condiţiile legii. Valorificarea drepturilor patrimoniale se realizează în
principal, prin exercitarea dreptului de reproducere şi difuzare a operei.4
Dreptul de autor poate fi valorificat direct de către autor sau prin
încheierea unor contracte.
Valorificarea directa se realizează prin mijloace proprii ale
autorului, care îşi aduce opera la cunoştinţa publicului. Ea poate îmbrăca
forma unui contract civil 5 unde părţile prin liberul acord de voinţa
stabilesc condiţiile valorificării. Principalele contracte având drept obiect
dreptul de autor sunt contracte de editare, contract de difuzare a unei
opere, contract de reprezentare publica.

Obiectul acestor contracte îl constituie, pe de o parte, dreptul

autorului de a aduce la cunoştinţa publicului prin reproducere,
reprezentare executare si difuzare, opera sa (prin cedare temporara a
dreptului sau) iar pe de alta parte dreptul recunoscut autorului a primi
foloase materiale din folosirea operelor lui. Pentru a fi considerate fapte
de comerţ, aceste operaţiuni trebuie sa se realizeze organizat si

3 Legea 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe-publicata in Monitorul Oficial

60/
199
64

4
Yolanda Eminscu, „Dreptul de autor „ Ed. Lumina lex 1994 pag 102-103
5 C. Statescu, “Probleme in legătura cu contractele pentru valorificarea dreptului de autor”,
RRD 5/1958 p 25 ,de editura, imprimerie(multiplicare) si librărie (difuzare) si sa
urmăreascăobţinerea unui profit.
 6
sistematic in condiţiile unei întreprinderi.

Întreprinderile de vânzare a operelor de arta implica organizarea

factorilor de producţie specifici, pentru vânzarea operelor de arta, cum
sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc. Pentru a fi fapta de comerţ
legea (Cod. com.) cere ca întreprinzătorul sa fie o alta persoana decât
autorul operei. Vânzarea operei de arta direct de către autorul ei nu este
considerata un fapt de comerţ.
Operaţiunile de bancăsi schimb -sunt reglementate in art. 3 pct.11
codul comercial. In concepţia codului comercial si a legislaţiei actuale
privind activitatea bancară. 7 Banca si creditul pot forma obiectul
circulaţiei (obiectul operaţiunilor comerciale) la fel cu productele si
mărfurile.
Societăţile bancare, prin operaţiunile efectuate asupra sumelor
de bani in numerar, a creditelor si titlurilor negociabile îşi asuma un rol
important in iniţierea si finanţarea afacerilor. Circuitului economic ii
corespunde in mod necesar si firesc circuitul bănesc. Organizarea
plăţilor intre agenţii economici, efectuarea viramentelor intre conturi,
transferul de fonduri, reprezintăcompensarea creanţelor si a datoriilor in
8
relaţiile economice interne si internaţionale. Societăţile bancare
efectueazăcolectarea resurselor in depozite bancare si executa ordinele
acestuia de încasări si plăţi.
Operaţiunile de depozit sunt: depozite la vedere si la termen, in
cont, cu numerar si cu titluri.
Din depozitele la vedere banca executa transferuri prin
instrumente tradiţionale cum sunt: cecul, viramentul, cambia si biletul la
ordin sau prin tehnici moderne: carduri bancare si transferurile
electronice de fonduri.
Banca realizeazăsi operaţiuni de creditare, finanţând pe
producători, pe distribuitori si pe consumatori prin acordarea de credite
pe: termen scurt, mediu si pe termen lung.
De asemenea banca realizeazăsi alte servicii sau operaţiuni
accesorii: vânzare, custodie si administrarea de active monetare,
transferuri, primirea de titluri in gaj sau in păstrare, operaţiuni valutare,
operaţiuni cu metale preţioase, plasament, consulting bancar, garanţii,
etc.

6
Pentru detaliere a se vedea Stanciu Cânpeanu “Drept Comercial roman” Ed. Educaţional
1998, p.44-45.
7
Legea 58/1998 -Legea bancarăpublicată în Monitorul Oficial 121/23.03.1998
8
Ion Turcu, “Teoria şi practica dreptului comercial român”, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 66
 Operaţiunile de schimb sunt operaţiuni de schimb valutar. Aceste
operaţiuni se realizeazăpotrivit Regulamentului Băncii Naţionale a
României nr.3/23.07.1997 si numai de societăţile bancare autorizata sa
participe la piaţa valutara si casele de schimb valutar.
Operaţiunile de mijlocire in afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 Codul
comercial)
Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere intre doua
persoane in scopul de a facilita încheierea unui act juridic pentru care
acestea sunt interesate.
Intermediarul (mijlocitorul) este un prestator care contribuie la
încheierea „afacerii comerciale” prin punerea in contact a persoanelor
care doresc sa o realizeze. El nu acţioneazăin baza vreunei împuterniciri
nefiind un reprezentant al părţilor. Sarcina intermediarului este stabilirea
contactului părţilor şi eventual înlăturarea divergentelor la perfectarea
contractului.
Pentru serviciile realizate, mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie
fixă(forfetară) sau procent din afacere de la beneficiarul intermedierii.
Dacă tranzacţia dintre părţi se încheie, mijlocitorul poate primi
remuneraţia de la ambele părţi.
Mijlocirea este un fapt de comerţnumai daca se refera la afaceri
comerciale (de exemplu – actul mijlocit este cumpărarea unui bun mobil
in scop de revânzare).
Intermedierea unei convenţii al cărui obiect este un bun imobil
este civila.
Cel mai important domeniu este intermedierea de valori mobiliare,
definita de Legea 52/1994 9 ca o activitate realizatăde persoane
autorizate conform legii, constând în cumpărarea sau vânzarea de valori
mobiliare ori drepturi aferente lor sau derivând din acestea, precum si in
opera ţiuni accesorii sau conexe autorizate de Comisia Naţionala a
Valorilor Mobiliare.
Deosebirea între operaţiunile de mijlocire în afaceri clasică,
reglementată de art. 3 pct. 13 şi intermedierea de valori mobiliare
constăîn aceea că societatea de valori mobiliare execută ordinele
clienţilor de cumpărare sau de vânzare, fărăa pune in contact părţile in
vederea încheierii tranzacţiei intre acestea.
Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apa sau
pe uscat (art. 3 pct. 12 Cod Com.)
Transportul este o operaţiune de deplasare materialăa unei
persoane sau a unui lucru de la un loc la altul cu mijloace diferite.
Sunt comerciale toate întreprinderile care presteazăservicii de
transport sau de mărfuri, pe căi rutiere sau de fier, pe apă sau pe calea

9 Legea 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori publicatăîn Monitorul Oficial
nr. 210/11.08.1994
aerului.
Operaţiunile de transport de persoane si lucruri pot fi realizate si
in condiţiile Decretului-lege 54/1990.

În concepţia Codului Comercial, operaţiunile de transport sunt

realizate într-o organizare sistematica a factorilor specifici (adicăin
condiţiile unei întreprinderi) şi în scopul obţinerii de profit.

Activitatea de transport se realizează in baza unui contract de

transport reglementat de art. 413-414 Codul comercial, art. 1470 pct.2,
art. 1473-1477 Codul Civil, regulamentul CFR aprobat prin O.G. nr.2
41/199710, Codul aerian aprobat prin O.G.29/199711.
Transportul maritim este reglementat prin dispoziţiile art..490 si
urmat c.com si prin legi speciale.
Transportul pe căile ferate romane este reglementat prin Legea
129/1996 12 iar transporturile rutiere sunt reglementate prin O. G.
44/199713.
Serviciile poştale sunt reglementate prin Legea 83/1996 14 iar
serviciile de telecomunicaţii prin Legea 74/1996.
În realizarea transporturilor de mărfuri întâlnim şi contractul de
expediţie.
Prin contractul de expediţie, o parte (expediţionar) obliga fata de
cealaltăparte (expeditorul) sa încheie contractul de transport cu carasul,
in nume propriu, dar pe seama expeditorului. Expediţionarul este un
comisionar in afaceri de transport si nu un cărăuş.
Cambia şi ordinul în producte de mărfuri (art. 3 pct. 14 Cod Com.)
Cambia si ordinul in producte sau mărfuri sunt fapte de comerţ
obiective.
Cambia si biletul de ordin sunt efecte de comerţ, denumite si titluri
de credit la ordin care conferă dreptul la o suma de bani. Legea
15
nr.58/1934 privind cambia şi biletul la ordin distinge între cambia
propriuzisăşi biletul la ordin.
Efectele de comerţ sunt utilizate deopotrivă ca mijloace de plata
si ca instrumente de credit.

10
O.G. 41/1997 publicată în Monitorul Oficial 220/29.08.1997
11
O.G. 29/1997 publicată în Monitorul Oficial 208/1997
12
Legea 129/1996 publicată în Monitorul Oficial 268/30.09.1996
13
O.G. 44/1997 publicată în Monitorul Oficial 222/29.08.1997
14
Legea 83/1996 şi 74/1996 publicată în Monitorul Oficial 156/27.06.1996
15
Legea 58/1934 publicată în Monitorul Oficial 100/1934
 Cambia este un titlu de credit prin care o persoană(trăgător)
dădispoziţie altei persoane numitătras să plătească o sumă de bani, la
scadentă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este titlu de credit prin care o persoană numită
emitent se obligă să plătească o sumă de bani la scadentă, altei
persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.
Cambia poate fi utilizată ca instrument de schimb valutar, sau ca
instrument de plata ori ca instrument de credit.
După cum rezultă din denumirea ei, cambia serveşte drept
procedeu de schimb în materie monetară. Cu acest rol a şi fost creată.
Cel care avea nevoie de o sumâ de bani într-o anumită monedă,
în altă localitate, pe o altă piaţă sau în altă ţară obţinea de la bancher o
scrisoare către corespondentul acestuia din urmădin acea localitate, prin
care bancherul îi scria săpunăla dispoziţie aducătorului scrisorii suma de
bani prevăzută în scrisoare. Astfel se evita riscul şi cheltuielile necesitate
de transportul sumei în numerar şi se realiza schimbul în altă ţară sau
localitate.

Funcţia de instrument de credit se realizează prin însuşi faptul că

o cambie nu este plătită imediat, ci se acordăun termen, timp în care
debitorul foloseşte suma menţionată în cambie.

Beneficiarul cambiei poate să numai aştepte scadenţa, ci să

sconteze cambia la o bancă obţinând suma menţionată în cambie mai
puţin o sumăce reprezintă valoarea dobânzii până la scadenţă sau să o
transmită altui comerciant.
Cambia este un titlu de credit să circule. Modul tipic de circulaţie
este girul. Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit
girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă
şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din
titlul respectiv.
Girul intervine înainte de scadenţă şi în orice caz, el trebuie să fie
anterior protestului de neplată sau datei expirării termenului legal pentru
adresarea acestui protest.
Girul are, de asemenea, la bază un raport juridic preexistent între
girant şi giratar.
Prin gir, giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, fără ai
se putea opune excepţiile ce puteau fi opuse girantului. Girantul
garantează plata către obligatul principal, iar girul este trecut pe titlu.
1. Condiţii de fond
Girul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de valabilitate
ale actului juridic, dar şi condiţiile speciale prevăzute de Legea 58/1934.
Astfel, potrivit art. 14 al.1 Legea 58/1934, girul trebuie s ăfie
necondiţionat, orice condiţii ce ar putea ajuta girul fiind socotită nescrisă.
De asemenea, girul trebuie săpriveascăîntreaga sumă
menţionatăîn cambie, un gir parţial fiind lovit de nulitate (art. 14, al. 2
Legea 58/1934)
2. Condiţii de formă
Din punctul de vedere al formei, girul poate fi alb sau plin.
Girul plin constă dintr-o declaraţie a girantului semnată de acesta,
care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) de a plăti
persoanei indicate de girant suma de bani menţionată în cambie (pct. 98
din Normele Cadru privind comerţul făcut cu cambii şi bilete la ordin de
către societăţile bancare şi alte societăţi de credit).
Girul trebuie înscris pe însuşi titlul cambial sau pe un adaos al
acestuia numit “allonge” lipit de titlul cambial. De obicei, menţiunea
privind girul figurează pe dosul titlului şi de aceea transmiterea cambiei
prin gir mai este cunoscută şi sub denumirea de andosarea cambiei.
Girul poate fi scris şi pe faţa cambie, dar trebuie precizată operaţiunea
juridică la care se referă, pentru a nu fi confundată cu un aval.
Girul cuprinde o formulă prin care se exprimă neechivoc
transmiterea drepturilor cambiale. Această formulă trebuie să cuprindă
şi numele şi prenumele, respectiv denumirea giratarului.
Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura
autografă a girantului. Semnătura constituie elementul esenţial şi
indispensabil pentru validitatea girului şi trebui să conţină elementele
cerute de lege pentru orice semnătură cambială.
Legea nu cere indicarea datei girului sau a locului, data girului
putând fi dovedită cu orice mijloace de probă admise de Codul
Comercial.
Transmiterea cambiei prin gir impune şi predarea către giratar,
care astfel îşi poate valorifica dreptul.
Girul în alb este girul care nu arată numele giratarului (art. 15, alin.
2, Legea nr.58/1934).
Girul în alb se scrie întotdeauna pe dosul cambiei sau pe adaos
şi nu pe faţă, pentru a nu se confunda semnătura girantului cu a unui
avalist sau a unui acceptant.
Acest gir se transmite prin simpla tradiţiune a înscrisului.
Art.16, alin.2 din Legea nr.58/1934 prevede drepturile posesorului
în cazul unui gir alb.
Astfel, posesorul poate să gireze din nou cambia în alb sau în
ordinul unei altei persoane.
În ultimul rând, posesorul poate să predea cambia unui terţ fără
să completeze girul în alb şi fără să gireze, cambia transmiţându-se prin
simpla tradiţiune.
În afarăde aceste două tipuri de gir, legea recunoaşte şi girul la
purtător, care potrivit art.14, alin.3 din Legea nr.58/1934 este echivalent
unui gir în alb.
 Efectele girului:

1. Efectul translativ al girului

Girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie, adică toate
drepturile specifice raportului cambial precum şi drepturile accesorii
acestora, în măsura în care în cambie se face menţiunea despre
existenţa unor asemenea drepturi.
2. Efectul de garanţie al girului
Girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata
cambiei de către tras.
Obligaţia girantului este solidară cu a celorlaţi giranţi şi are
caracter de regres.
Girantul poate fi exonerat de răspundere dacă se inserează în
cambie anumite menţiuni: “fărăgiranţi”, “fără răspundere cambială”,
“fărăregres” sau alte expresii echivalente.
3.Efectul de legitimare al girului
Pentru a fi socotit posesor al cambiei, deţinătorul trebuie să facă
dovada dreptului său printr-o serie neîntreruptă de giruri.
Dacă dovedeşte acest şir de giruri şi implicit dreptul său asupra
cambiei, posesorul este legitimat în calitate de creditor al sumei şi poate
exercita drepturile prevăzute în cambie.
În cazul în care o persoanăa pierdut posesia asupra unei cambii,
noul posesor care a dobândit cambia prin efectul unui gir în alb conform
art. 18 al. 2 Legea 58/1934 va preda cambia numai în cazul în care a
dobândit-o cu rea credinţă sau a săvârşit o greşeală în dobândirea ei.
Au caracter comercial nu numai emisiunile de cambii si bilete la
ordin, ci şi toate actele juridice legate de obligaţiile cambiale (girul, avalul,
etc.).
Creanţa trăgătorului fata de tras se numeşte proviziunea cambiei
sau acoperirea. La rândul sau trăgătorul este debitor al beneficiarului. El
emite cambia pentru a stinge propria sa datorie. Creanţa beneficiarului
faţăde trăgător se numeşte valoare furnizată. Dacă beneficiarul este si
el debitorul altei persoane si doreşte sa efectueze plata cu aceeaşi
cambie, va scrie pe spatele cambiei ordinul de a se plăti creditorului său
ori la ordinul acestuia.
În ceea ce priveşte ordinul în producte sau mărfuri, el este o
cambie care are ca obiect mărfuri. Acest gen de cambie nu a cunoscut
o aplicare practică in prezent.
Costrucţiunea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul
de vase pentru navigaţiunea interioara si exterioara si tot ce priveşte la
echiparea, armarea si aprovizionarea unui vas (art. 3 pct. 15 Codul Com.)
precum si expediţiunile maritime şi toate contractele privitoare la
comerţul pe mare şi la navigaţie (art. 3 pct. 16 Codul Com.)
Sunt fapte în scop de speculaţie.
Întreprinderile de asigurări terestre, chiar mutuale, contra
daunelor si asupra vieţii (art. 3 pct. 17 Cod Comercial si întreprinderile
de asigurări, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii (art. 3 pct.18)
Activitatea de asigurare se realizeazăpe baza contractului de
asigurare – numai de societăţile de asigurare înfiinţate potrivit Legii
nr.47/1991 (Monitorul Oficial nr.151/1991).
Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate
sau distruse, precum şi de a plăti anumite sume de bani in cazul
producerii unui eveniment privind viaţa şi integritatea persoanelor.16
Activitate de asigurare se realizează sub firma asigurărilor
facultative si a celor obligatorii, precum si a operaţiunilor de reasigurare
de către societăţile comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare si
societăţile de reasigurare.
Prin contractul de asigurare, asiguratul se obliga sa plătească o
prima asigurătorului, iar acesta se obliga ca, la producerea unui anume
risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma
asigurata. Contractul de asigurare se încheie in forma scrisa. Existenta
lui nu poate fi dovedita cu martori.
Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare
prin cedarea si primirea de riscuri pe piaţa interna si internaţionala de
asigurări. Reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic intre asigurat
si reasigurator. Asigurarea obligaţiei de răspundere civil pentru pagubele
produse terţilor prin accidente de autovehicule este reglementata prin M.
O. Nr. 32/1996.
În asigurările mutuale, persoanele interesate se asociază in
scopul suportării împreuna a riscurilor si împărţirii intre ele a daunelor
pricinuite de riscuri.
În concepţia codului comercial, operaţiunile de asigurare sunt
fapte de comerţ numai daca se realizeazăprintr-o organizare sistematica
a factorilor specifici, adicăin condiţiile unei întreprinderi. Numai intr-o
astfel de organizare se poate face fata cu fondul de prime încasate
masei de riscuri asumate.

Orice operaţiune care nu se realizează in condiţiile unei

întreprinderi de asigurare este un act juridic civil.17

Depozitele pentru cauza de comerţ (art. 3 pct. 19 Codul

Comercial)
Sunt fapte de comerţ, accesorii, depozitarea fiind grefata pe o alta
operaţiune comerciala cu caracter obiectiv (de ex. cumpărarea in scop

16
Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în M. Of.
303/1995
17
Stanciu Cărpenaru – Op.cit. pag. 87
de revânzare). Jurisprudenţa a stabilit ca sunt depozite pentru cauza se
comerţ următoarele:
-depozitul de fonduri in cont bancar pentru a concura la licitaţia
organizata in vederea contractării lucrării de construire a unei străzi;18
-depozitul având ca obiect lucrurile calatorului depuse la hotel sau
restaurant;19
-depozitul făcut de spectator la garderoba teatrului20
Întreprinderile de depozit în docuri, silozuri, antrepozite şi
magazine generale precum si toate operaţiunile asupra recipiselor de
depozit (warante) si asupra înscrisurilor de gaj eliberate de ele(art. 3 pct.
20 Cod Comercial).
Activitatea de depozitare a mărfurilor constituie fapta de
comerţobiectiva. Sunt considerate fapte de comerţ si operaţiunile privind
recipisele de depozit si scrisorile de gaj eliberate de întreprinzătorul
depozitelor, silozurilor, magazinelor generale.
Pentru a fi considerată faptă de comerţ, operaţiunea de
depozitare trebuie să se realizeze organizat si sistematic, in condiţiile
unei întreprinderi. In aceleaşi condiţii trebuie sa se efectueze si
operaţiunile asupra recipiselor si scrisorilor de gaj.
Mărfurile depozitate pentru care s-a emis recipisa-warant nu pot
fi nici urmărite, nici sechestrate, sub nici un motiv. Urmărirea se poate
face numai asupra titlurilor reprezentând drepturile asupra mărfurilor si
numai daca aceste titluri se găsesc in mâna debitorului. Mărfurile vor fi
eliberate contra recipisei şi a warantului, precum si a plaţii sumelor si
taxelor datorate.
Întreprinderile de docuri, antrepozite, silozuri sau magazine
generale oferăpe lângădepozitarea mărfurilor, posibilitatea vânzării
acestor mărfuri fărăformalităţi complicate şi fărădeplasarea mărfurilor

18
Curtea de Casaţie Roma din 15.03.1907
19
Curtea de casaţie Franţa 9.12.1901
20
Curtea de Apel Paris 23.04.1902
precum si constituirea lor in gaj pentru obţinerea unui credit bancar.

CAPITOLUL III: ORGANISME ALE

COMERCIANŢILOR: CAMERA DE COMERŢ ŞI
REGISTRUL COMERŢULUi

3.1. NOŢIUNE. SCOPUL ŞI CADRUL LEGAL AL

FUNCŢIONĂRII CAMERELOR DE COMERŢ ŞI INDUSTRIE
TERITORIALĂŞI CAMEREI DE COMERŢŞI INDUSTRIE A
ROMÂNIEI
 Trecerea la economia de piaţă impune o înlăturare a structurilor
piramidale de comandă administrativă: ministerele economice şi
centralele industriale, structuri cărora le erau subordonate întreprinderile
şi prin intermediul cărora primeau fişele de plan, repartiţii de resurse
materiale. Aceste structuri constituiau totodatăcanalele prin care
circulau fluxurile informaţionale descendente şi ascendente.

Renunţarea la dirigismul economic şi demolarea structurilor

piramidale prin care se realizeazăactivitatea de comanda administrativa
in economie, redimensionarea unităţilor economice, crearea agenţilor
economici proprii oricărei economii de piaţă a impus şi constituirea unor
instituţii specifice acesteia: Camerele de Comerţ, Registrul Comerţului,
Bursele de mărfuri şi valori.
Ca şi Dreptul Comercial care a renăscut după revoluţia din 1989,
tot astfel la numai câteva luni după decembrie 1989 apare Decretul-lege
nr. 139/12 mai 1990 care a constituit cadrul legal al actualului sistem al
camerelor de comerţ şi industrie pana in anul 2007 cand aparare o noua
reglementare a camerelor de comert si anume Legea 335/2007. Larga
paleta de atribuţii ce revin acestor organisme confirma rolul lor
fundamental, acela de a crea condi ţiile necesare asigurării promovării
intereselor membrelor lor pentru dezvoltarea comerţului şi industriei,
corespunzător cerinţelor economiei de piaţă. Potrivit noii reglementari,
comercianţii, persoane juridice şi persoane fizice, pot constitui, in
reşedinţele de judeţ şi in municipiul Bucureşti, camere de comerţ
judetene.
In afara camerelor de comerţ judetene, mai funcţionează şi
Camera de Nationala si Camerele de Comert Bilaterale.Acestea se
organizează şi funcţionează potrivit statutelor lor, aprobate de adunarea
generala a membrilor lor si legii 335/2007.
În conformitate cu art.2 alin. 1 din Legea nr. 335/2007 Camerele
Judetene se înfiinţează din iniţiativa comercianţilor. Camerele judetene
care s-au infiintat pana la intrarea in vigoare a legii nr. 335/2007, din
initiativa comerciantilor, au dobandit personalitate juridica la data
recunoasterii infiintarii lor prin hotarare a Guvern. Camerele de comerţ
judetene sunt organizaţii neguvernamentale, de utilitate publica, cu
caracter autonom create in scopul de a reprezenta, apara si sustine
interesele membrilor lor si ale comunitatii de afaceri in raport cu
autoritatile publice si cu organismele din tara si din strainatate.
Organizarea noilor camere s-a făcut în concepţia autonomiei lor
complete faţă de puterea executivă şi a independenţei camerelor de
comert judeţene, a eliberării lor de orice fel de tutelăd in partea unei
camere naţionale sau a unei uniuni. Într-un remarcabil spirit liberal
Legea nr. 335/2007 a pus la baza raporturilor dintre camera Nationala şi
camerele de comert judeţene, principiul libertăţii de voinţă, prevăzând
ca acestea din urmă pot stabili raporturi de cooperare, asociere sau
afiliere cu camera Nationala.
În prezent, toate camerele de comert judeţene sunt membre ale
Camerei Nationalei însă nu din porunca legii ci pe bază voluntară
formând consiliul de cooperare al întregului sistem.
Camerele de Comerţ Judetene sunt organizaţii reprezentative şi
consultative.
În această calitate ele reprezintă şi susţin interesele profesionale
ale comercianţilor faţă de organele guvernamentale, faţă de alte
organisme şi instituţii specializate din ţară şi străinătate.

3.2. ATRIBUŢIILE CAMERELOR DE COMERŢ JUDETENE

- Camerele de Comert Judetene sprijina autoritatile administratiei

publice locale in scopul dezvoltarii economico-sociale a zonei;
- sprijina membrii lor in relatia economica cu reprezentantele
oficiale ale altor state, cu consulatele si organismele din strainatate,
similare camerei judetene;
- reprezinta si apara interesele comunitatii de afaceri in raport cu
autoritatile romane si cu organizatii similare din strainatate;
- prezinta propuneri institutiilor abilitate privind promovarea de
proiecte de acte normative in domeniul de activitate, pe care le
transmit, la cerere sau din proprie initiativa;
- elibereaza, la cerere, cu respectarea normelor legale in vigoare
si a competentelor stabilite pentru alte institutii, certificate de
origine a marfurilor, certificate privind uzantele comerciale,
firmele inscrise, adnotarile si modificarile in situatia juridica a
firmelor, precum si certificate ce atesta existenta unor incidente
comerciale;
- elaboreaza, la nivel sectorial si de ansamblu, studii si analize
economice la solicitarea celor interesati;
 - promoveaza in comunitatea de afaceri standardele comerciale si
industriale ale Uniunii Europene;
- realizeaza baze de date cuprinzand toate informatiile utile
comerciantilor in exercitarea activitatii lor, desfasoara activitati de
informare, documentare si consultanta in afaceri; tin si valorifica,
in interesul imbunatatirii climatului de afaceri, date privind
incidentele comerciale;
- organizeaza activitatea de solutionare a litigiilor comerciale si
civile prin mediere si arbitraj ad-hoc si institutionalizat;
- avizeaza existenta cazurilor de forta majora si influenta acestora
asupra executarii obligatiilor comerciantilor;
- redacteaza si publica buletinul camerei judetene, cataloage,
anuare sau alte publicatii de informare, documentare si reclama
comerciala:
- organizeaza si administreaza targuri, expozitii, saloane, forumuri
de afaceri, actiuni de parteneriat economic in tara si in strainatate,
in locatii proprii, concesionate sau inchiriate;
- organizeaza anual topul firmelor si topul investitorilor,
recompensand eforturile comerciantilor;
- desfasoara activitati de asistenta si consultanta pentru
comercianti pe cheltuiala acestora, dupa cum urmeaza:
1. indrumarea prealabila privind formalitatile legale pentru
constituirea si modificarea actelor constitutive ale
firmelor;
2. indrumarea pentru completarea corecta a cererii de
inregistrare si a formularelor tipizate specifice activitatii
registrului comertului;
3. tehnoredactarea cererii de inregistrare;
4. proiectarea si executia siglei si a emblemei pentru firme;
5. redactarea declaratiei pe propria raspundere a
fondatorilor, administratorilor, imputernicitilor
sucursalelor si a cenzorilor ca indeplinesc conditiile
prevazute de lege;
6. redactarea actului constitutiv al persoanelor juridice
supuse obligatiei de inregistrare in registrul comertului;
7. depunerea cererii de inregistrare si a documentelor
insotitoare la registrul comertului;
- indeplinesc si alte atributii, conform prevederilor legale si
statutului propriu;

.
3.3. REGISTRUL COMERŢULUI. REGLEMENTĂRI ŞI
ROLUL REGISTRULUI COMERTULUI

În ţara noastră, registrul comerţului este reglementat prin Legea

26/1990 republicatăîn 1998 cu modificările ulterioare. În reglementarea
legii, registrul comerţului constituie o evidenţăpersonalăşi oficială a
tuturor comercianţilor din ţară, persoane fizice şi persoane juridice,
evidenţă având un dublu rol:
- de a concentra datele şi informaţiile esenţiale juridice şi
economice privitoare la fiecare comerciant;
- de a realiza publicitatea legală a acestor date şi informaţii.

Comercianţii, persoane fizice şi juridice ca şi terţii care intră în

relaţii de afaceri cu aceştia, au nevoie săfie informaţi cu privire la
evenimentele care marchează viaţa şi activitatea acestora, statutul şi
persoanele abilitate să le reprezinte.
Registrul comerţului constituie o sursă privilegiată de informare
pentru toţi cei care vor să cunoască exact situaţia juridică a unei societăţi
sau a unui comerciant persoană fizică. Dar, înscrierea în registrul
comerţului constituie şi o formalitate cardinală pentru o societate în curs
de formare, prin ea marcându-se dobândirea personalităţii juridice.
Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate este sancţionată, în
principiu, cu NULITATEA.
Totodată, prin banca sa de informaţii, registrul comerţului poate
contribui la cunoaşterea situaţiei de ansamblu şi a evoluţiei comerţului
românesc.
O condiţie primordială pentru îndeplinirea rolului ce revine
registrul comerţului o constituie asigurarea includerii în acest registru a
tuturor întreprinzătorilor din ţară.
Potrivit art.1 din legea 26/1990 “Comercianţii au obligaţie ca,
înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară
înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a
căror înregistrare este prevăzută de lege…”.
Nu au obligaţia de înmatriculare meseriaşii şi ţăranii care-şi
desfac produsele din gospodărie proprie (art.1 alin.3 Legea nr.26/1990)
aceştia nefiind, în mod evident consideraţi comercianţi.
Legea registrului comerţului, în art.1 alin.2, dă noţiunii de
comercianţi un înţeles mult mai larg precizând că au calitatea de
comercianţi: “persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de
comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţiile
cooperatiste la care adaugăasociaţiile familiale reglementate de
Decretullege 54/1990”.
În ceea ce priveşte “actele şi faptele comercianţilor care trebuie
înscrise în registrul comerţului prin art.21 din lege este indicată o listă
destul de largă după cum urmează: donaţie, vânzarea, locaţia sau gajul
fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări
înmatriculărilor sau menţiunilor sale care face săînceteze firma ori fondul
de comerţ; numele, cetăţenia, data şi locul naşterii împuternicitului,
brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţşi de serviciu,
denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firmă, emblemăşi alte
semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă,
organizaţia cooperatistă, sau comerciantul persoanăfizicăare un drept,
hotărârea de divorţal comerciantului, precum şi cea de împărţire a
bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării comerţului; hotărârea
de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instruire a curatelei
acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
hotărârea de declarare în stare de faliment a comerciantului pentru fapte
penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie; orice
modificare privitoare la faptele şi menţiunile înregistrate.”.
O menţiune este necesară a fi făcută şi în legăturăcu delegaţie
de înmatriculare a filialelor unei societăţi.
În acest sens Legea nr.26/1990 prevede că comerciantul care are
sucursale sau filiale trebuie să ceară înmatricularea acestora la oficiul
registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau filiale.
Legea nr.26/1990 reglementează şi toate datele pe care trebuie
săle conţină cererea de înmatriculare pentru fiecare comerciant.
O latură importantă a reglementării privind registrul comerţului o
constituie prevederea referitoare la forţa probantăa acestui instrument
de informare publică.
În art.5 al legii se prevede că “Înmatricularea şi menţiunile sunt
opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori de la
publicarea în Monitorul Oficial sau în altăpublicaţie, acolo unde legea
dispune astfel.”
Potrivit art. 4 alin. 1 din lege “registrul comerţului este public”.
Totodatălegea 26/1990 sancţioneazăpersoana care, cu rea credinţă,a
făcut declaraţii inexacte în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-
a făcut o menţiune în registrul comerţului cu închisoare sau amendă,
dacă fapta nu constituie infracţiune mai gravă.

CAPITOLUL IV: FONDUL DE COMERŢ

4.1. NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ

În legislaţia română nu întâlnim o reglementare specială privind

fondul de comerţ ci doar în mod incidental, legiuitorul foloseşte termenul
21
de fond de comerţ în art. 861 Cod comercial, abrogat prin Legea
nr.64/1995 şi art. 21 litera “e” 22şi 38 din Legea nr.26/1990 republicatăîn
1998.
Utilitatea “fondului de comerţ” a fost reclamată de nevoia
comercianţilor de a-şi proteja clientela de agresiunea concurenţei, pe de
o parte, iar, pe de altăparte, de nevoia creditorilor comercianţilor de a-şi
constitui acest fond ca o garanţie a executării obligaţiilor asumate.
În acest scop, comercianţii au cerut protejarea investiţiilor
intelectuale şi financiare realizate în timpul constituirii şi dezvoltării
întreprinderii şi protecţie cu privire la bunurile afectate desfăşurării
activităţilor, bucurându-se de un statut particular, inclusiv de posibilitatea
de a ceda aceste bunuri atât prin acte juridice între vii (inter vivos), cât
şi prin acte juridice “mortis causae”. Pe de altăparte, creditorii
comercianţilor au solicitat ca pentru a înlătura sau numai a diminua riscul
efectuării de către comerciant a unor operaţiuni juridice făcute în fondul
lor (disimularea preţului, vânzări oculte) cesiunea fondului de comerţ
săfie supusă unor proceduri şi formalităţi particulare.
În literatura juridică, fondul de comerţa fost definit ca ansamblul
de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care un
comerciant le afecteazădesfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
I. L. Georgescu numea fondul de comerţ, metaforic, “patrimoniu
comercial”.
Noţiunea de fond de comerţse distinge de patrimoniul
comerciantului, care reprezintătoate drepturile şi obligaţiile acestuia cu
valoare comercială, prin aceea că fondul de comerţ nu cuprinde nici
creanţele nici datoriile comerciantului.
Noţiunea juridicăa “fondului de comerţ” a fost determinată pe
baza elementelor care îl alcătuiesc : ansamblul bunurilor mobile sau
imobile. Între bunurile mobile unele sunt corporale, altele sunt
incorporale. Imobile fac parte din fondul de comerţ numai dacă sunt
proprietatea comerciantului şi în acestea se exercită comerţului.
Bunurile corporale care intră în alcătuirea fondului de comerţ
sunt :
-maşinile, uneltele, instalaţiile;
-mărfurile şi ambalajele, împreună cu dotările inclusiv mobilierul;

21
Art. 861 Cod comercial prevede că“Falitul concordator, mai înainte de împlinirea
obligaţiilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul său de comerţ în gaj şi nici
înstrăina acest fond, în alt mod, decât acela cerut de felul comerţului”.
22 Art. 21 litera ”e” stabileşte obligaţia înregistrării înRCamenţiunilor privind donaţia,
vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ.
 -materiile prime, materialele, stocuri de combustibil.

Bunurile incorporale cuprinse în fondul de comerţ sunt :

-dreptul asupra numelui comercial (firma), asupra emblemei sau
altor semne distinctive;
-drepturile asupra mărcilor de fabrică de comerţ şi de servicii, a
brevetelor de invenţie, a denumirilor de origine, a indicaţilor de
provenienţă(art. 21 litera “c”, Legea 26/1990);
-drepturile asupra clientelei, vadului comercial;
-drepturile de autor;
-dreptul asupra contractelor de locaţiune pentru spaţiile destinate
activităţii de comerţ.
Din enumerarea de mai sus se poate concluziona că fondul de
comerţ este o universalitate de fapt, creată ca atare prin voinţa titularului
său şi totodată un bun mobil incorporal.
Delimitare noţiunii de “fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate
-În primul rând, fondul de comerţ trebuie delimitat de ceea ce se
numeşte magazinul în care îşi desfăşoară activitatea comerciantul.
“Fondul de comerţ” nu se poate reduce la noţiunea de magazin care, în
mod tradiţional este specific comerţului “en-detail”. Din acest punct de
vedere “fond de comerţ” pot fi următoarele: o uzină, un birou, un magazin
amplasat pe spaţii întinse (super-market).
-Fondul de comerţ nu se poate confunda nici cu imobilul în care
îşi desfăşoară activitatea.
-Imobilul se disociază de fondul de comerţ pentru că acestea sunt
două categorii de bunuri care nu aparţin totdeauna uneia şi aceleiaşi
persoane. Titularul fondului de comerţ este, de multe ori, locatar.
-Fondul de comerţ trebuie delimitat şi de noţiunea de
“întreprindere”.
Întreprinderea este mult mai vastă decât aceea de fond de comerţ,
astfel :
a) întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale,
existând întreprinderi civile, profesiuni liberale, de artizanat în domeniul
agriculturii;
b) întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi elemente
grupate şi organizate de comerciant, pe câtă vreme, fondul de
comerţeste lipsit de factorul uman.
-Întreprinderea este subiect de drept, are personalitate juridic ă,
pe când fondul de comerţeste lipsit de autonomie patrimonialăchiar dacă,
unele bunuri au regim juridic diferit de cel recunoscut celorlalte bunuri
din patrimoniul comerciantului.

4.2 ELEMENTELE INCORPORALE ALE FONDULUI DE

COMERŢ ŞI ANALIZA ACESTORA
 În categoria elementelor incorporale ale fondului de comer ţsunt
cuprinse drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţşi de
serviciu, dreptul de autor.
Aceste drepturi, denumite şi drepturi private, conferă
comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său în
condiţiile stabilite de lege. Aceste drepturi au o valoare economică şi
sunt ocrotite de lege.
Firma sau numele comercial este reglementatăde Legea 26/1990
şi reprezintăun element de individualizare a comerciantului în câmpul
activităţii comerciale. Ea constăîn numele, sau dupăcaz, denumirea sub
care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi
exercităcomerţul şi sub care semnează.
Firmele vor fi scrise în primul rând în limba română. Firma unui
comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului şi
iniţiala prenumele sau numele şi prenumele scrise în întregime.
Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în
eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului.
Se pot face menţiuni care săarate mai precis persoana comerciantului
sau felul comerţului său..
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele cel
puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”
scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea
“societate în comandită” scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, legea prevede că dacă numele unei
persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma
unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă, aceasta devine
răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi
regulă se aplică şi comanditarului al cărui nume figurează în firma unei
societăţi în comandită(art.34 Legea 26/1990).
Raţiunea înscrierii acestei norme în Legea 26/90 este pentru a
stăvili împrumutarea cu uşurinţăa numelui în folosul unei societăţi
comerciale la care nu este asociatăo persoană. Profitul unei societăţi şi
atragerea clientelei nu trebuie realizate folosind numele unor
personalităţi.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi şi va fi însoţităde menţiunea scrisăîn întregime S.A. sau S.C.A.-
în întregime sau prescurtat S.A..
Firma unei S.R.L. se compune dintr-o denumire proprie
individualizată, la care se adaugă numele unuia sau al mai multor
asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime S.R.L. sau prescurtat.
Firma filialei sau sucursalei în România a unei societăţi străine va
trebui să cuprindăşi menţiunea sediului principal din străinătate.
Reguli privind utilizarea firmei
Comerciantul, persoană fizică sau persoană juridică este obligat
a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice
alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de ordine sub care este
înmatriculatăfirma în Registrul Comerţului şi anul. Nerespectarea
obligaţiei se sancţionează cu amendă stabilită prin hotărâre
judecătorească.
Raţiunea acestei obligaţii este de atenţionare asupra obligaţiei
principale de înmatriculare prevăzută de Legea 26/90 şi informarea
publicului şi a partenerilor comerciali asupra poziţiei din Registrul
Comerţului – de unde se pot informa asupra comerciantului.
Societatea comercială este obligată ca în orice act, scrisoare sau
publicaţie emanând de la ea săarate pe lângă denumire şi numărul de
ordine din Registrul Comerţului şi forma juridicăşi sediul societăţii.
Pentru S.R.L. se va arăta şi capitalul social, iar pentru S.A. şi
S.C.A. capitalul social din care cel efectiv vărsat.
Firma trebuie să se caracterizeze prin noutate. În acest sens art.
35 din Legea 26/90 prevede căorice firmănouătrebuie să se
deosebească de cele existente, iar art. 37 dispune că“Nici o firmă nu va
putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul
public”.
Legea 26/90 prevede căOficiul Registrul Comerţului are obligaţia
sărefuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de
deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate.
Când o firmăeste asemănătoare cu altă firmă deja înmatriculată,
trebuie să se adauge o menţiune care s-o deosebească de aceasta.
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin
înmatricularea comerciantului în Registrul Comerţului, comerciantul
dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei.
În exercitarea comerţului, firma devine un element de atragere a
clientelei. Sub acest aspect, firma dobândeşte o valoare economică, ea
conferăun drept patrimonial. Asupra firmei, comerciantul dobândeşte un
drept de proprietate incorporală, care poate fi transmis (în condiţiile legii)
odatăcu fondul de comerţ. Art. 42 din Legea 26/90 prevede căfirma nu
poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţla care este întrebuinţată.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatriculare unui
comerciant cu aceeaşi firma, titularul dreptului se poate adresa instanţei
judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării în cauză, în condiţiile art. 25
din Legea nr.26/90.
Pentru eventuale prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere
despăgubiri, potrivit dreptului comun (art. 998, 999 Cod civil, art. 5 lit. “a”
şi art. 7, 9 şi 12 din Legea nr.11/91) .
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea
unei confuzii cu firma folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul
infracţiunii de concurenţă neloială şi se sancţionează în condiţiile art. 5
şi 8 din Legea nr.11/91 privind combaterea concurenţei neloiale.
Acţiunii penale i se alătura şi acţiunea civilă (art. 45 din Legea
nr.26/90 – “prin hotărârea pronunţatăinstanţa va dispune şi rectificarea
sau radierea înmatriculării ori menţiunii inexacte”).
Emblema comercială
Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea
comercială. Este reglementată de Legea nr.26/90.
Potrivit art. 30 din Legea nr.26/90, emblema este semnul sau
denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.
Emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română.
Consacrarea emblemei ca element distinct al fondului de comerţa
fost impusăde necesităţile practicii comerciale întrucât numele comercial
s-a dovedit insuficient pentru a realiza, pe de parte, atragerea clientelei
şi pentru a da satisfacţie, pe de altăparte cerinţei de originalitate, de
individualizare.
Spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conţinutul emblemei, aşa cum prevede Legea nr.26/90, este un
semn sau o denumire.
Prin semn, în accepţiunea codului comercial, se înţelege o
reprezentare grafică, figurativăsau nonfigurativă(Ex. de
emblemăgraficăfigurativă : Pelican, nonfigurativă: Renault, Opel,
Mercedes).
Denumire poate fi fantezistă sau un nume propriu. Ea nu poate fi
o denumire generică, fără nici un fel de specificitate.
Emblema trebuie săfie un semn distinctiv mai sugestiv decât
firma, deoarece numai astfel va fi apt să atragă clientela.
Orice emblemătrebuie să aibă caracter de noutate în sensul că
trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi Registrul
Comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor
comercianţi de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
Prin înscrierea emblemei în Registrul Comerţului, comerciantul
dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei.
Emblema va putea fi folosităde comerciant pe panouri de
reclamăoriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife,
prospecte, afişe, publicaţii, cu condiţia săfie însoţităîn mod vizibil de
firma comerciantului.
Emblema poate fi înstrăinată spre deosebire de firmă şi separat,
nu numai odată cu fondul de comerţ.
Emblema este, ca şi în cazul firmei, protejatăde lege prin mijloace
preventive şi reperatorii. Astfel, înainte de a fi înregistratăîn Registrul
Comerţului, se va verifica condiţia de unicitate (originalitate) a emblemei.
În cazul în care titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea
în Registrul Comerţului a unei menţiuni care aduce atingere dreptului
său, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea acelei menţiuni. pentru
prejudiciile cauzate prin folosirea fărădrept unei embleme, persoana
vinovatăva fi obligatăla plata unor despăgubiri, în condiţiile dreptului
comun. Dacăîntrebuinţarea unei embleme este de natură
săproducăconfuzie cu emblema folositălegitim de un alt comerciant,
fapta este consideratăinfracţiune de concurenţăneloialăşi se
sancţioneazăîn condiţiile art. 5 din Legea 11/91.
Clientela şi vadul comercial
Nu este reglementatăîn legislaţia română. În legislaţia franceză(L
din 1909), clientela este consideratăun element esenţial al fondului de
comerţ.
Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant;
ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economicăa
comerciantului, succesul ori insuccesul acestuia.
Clientela este definităîn literatura de specialitate ca totalitatea
persoanelor fizice şi juridice care apelează, în mod obişnuit, la acelaşi
comerciant, la fondul de comerţal acestuia, pentru procurarea unor
mărfuri şi servicii.
Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela
constituie o valoare economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între
titularul fondului de comerţ şi aceste persoane care îşi procură mărfurile
şi serviciile de la comerciantul respectiv.
Un fond de comerţnu poate exista decât dacăare o clientelă.
Pentru a fi inclusăîntr-un fond de comerţ, clientela trebuie
săîndeplinească următoarele condiţii:
-să fie comercială spre a o deosebi de clientela civilă a medicului,
avocatului, notarului sau meşteşugarului;
-personală pentru a o putea distinge de clientela altui comerciant;
-actuală (să existe în realitate, săfie sigură şi reală) pentru căo
clientela cedatăsau pierdutănu mai poate fi considerată ca element a
unui fond individual de comerţ.
Clientela se află în strânsă legătură cu vadul comercial, care este
definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de atrage publicul (vadul
comercial este locul foarte frecventat). Vadul comercial depinde atât de
factori obiectivi: locul de amplasare a magazinului unde comerciantul î
şi desfăşoarăactivitatea, fie locul unde se află uzina, fabrica sau
depozitul producătorului ori intermediarului, cât şi factori subiectivi:
calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de
comercianţi, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu
clienţii, influenţa modei, abilitatea în realizarea reclamei comerciale.
În dreptul afacerilor se confruntă două concepţii:
a) concepţia clasică, potrivit căreia clientela şi vadul comercial au
înţelesuri diferite;
b) concepţia modernă, care înlătură această distincţie.
Deosebirea între clientela şi vadul comercial a fost explicatăîn
două moduri:
1. Potrivit unei teze, clientela este alcătuită din ansamblul persoanelor
atrase de însăşi personalitate comerciantului, în timp ce vadul comercial
ar fi ansamblul persoanelor atrase de amplasarea fondului de comerţ.
În timp ce vadul comercial are aptitudinea de atrage clienţi mai înainte
de a se trata cu ei, clientela reprezintă care se află în relaţii de afacere
cu comerciantul.
2.Potrivit altei teze, clientela vizează două categorii de persoane:
acelea care sunt legate de comerciant printr-un contract de “furnitură”
(clientelăcaptivă) şi acelea care se adreseazăcomerciantului din motive
de încredere sau obişnuinţă(clientelă atrasă), iar vadul comercial se
referăla clienţi trecători, care sunt atraşi de amplasarea fondului de
comerţ, dar nu fac decât cumpărări ocazionale.

Concepţia modernă are în vedere numai clientela, considerând

că distincţia de mai sus nu are consecinţe juridice.
Noţiunea de clientelă este astfel definită ansamblul persoanelor
aflate în relaţii de afaceri cu un comerciant sau dispuse să stabilească
asemenea relaţii.
I.L. Georgescu şi Tudor Popescu subliniau că clientela este
elementul esenţial al fondului de comerţ întrucât fără clientelă
revânzarea devine imposibilă.
Fără clientelă, se susţine în concepţia clasică, nu ar putea exista
nici fond de comerţ, marfa nu s-ar vinde, deci nu s-ar mai produce.
Octavian Căpăţână arată că clientela este un adevărat suport al
comerţului, pivotul sine qua non al fondului de comerţ, principalul său
factor de prosperitate, conferindu-i atât trăsături originale pe planul
dreptului, cât şi valoare economică.
Concepţia modernă reproşează celei clasice :
a) pe de oparte că exagerează importanţa clientelei, care în
condiţiile liberei concurenţe, clientela nu aparţine comerciantului,
oricând ea poate fi scutită de un altul care oferă mărfuri ori servicii mai
bune sau care practică un preţ mai interesant.
În ultimă analiză, clientela este scopul comerciantului, toate
celelalte elemente ale fondului fiind destinate ca mijloace pentru
atingerea acestui ţel, menţinerii sau amplificării clientelei, chiar dacăîn
legislaţia română nu se recunoaşte un drept la clientelă, ca drept
exclusiv al titularului fondului de comerţ, totuşi titularul are un anumit
drept incorporal asupra clientele care este un element al fondului de
comerţ. El se poate apăra împotriva actelor şi faptelor ilicite de
sustragere a clientelei sale. În măsura în care aceste acte şi fapte
constituie manifestări ale concurenţei neloiale, titularul are la dispoziţie
mijloacele de apărare prevăzute de Legea 11/91 art. 4 lit. ”i”.
Dreptul la clientelă nu poate fi transmis separat ci odată cu fondul
de comerţ.
 Mărcile de fabrică, de comerţşi de serviciu
Mărcile sunt semne distinctive folosite de comercianţi pentru a
deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare
ale altor comercianţi şi pentru a stimula îmbunătăţirea calităţii produselor,
lucrărilor şi serviciilor.
Comerciantul are libertatea să-şi aleagămarca pe care o crede
corespunzătoare. Aceasta poate fi constituitădin cuvinte, litere, cifre,
reprezentări grafice plane sau în relief, combinaţii ale acestor elemente,
una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului acestuia etc.
După natura şi specificul activităţi titularului, mărcile pot fi: de
fabrică, de comerţ sau de servicii, iar după modul utilizării pot fi mărci
individuale (folosite de un singur comerciant) sau colective (folosite în
comun de mai mulţi comercianţi).
În privinţa obligativităţii folosirii mărcilor, dreptul român a adoptat
sistemul potrivit căruia, în principiu, mărcile de comerţ şi de serviciu sunt
facultative, iar mărcile de fabrică sunt obligatorii.
Când marca nu este posibilă sau necesară, organele
administraţiei de stat (Oficiul de Stat pentru Invcnţii şi Mărci -OSIM,
ministere) pot stabili produsele exceptate de la obligaţia de marcare.
Mai sunt utilizate marca notorie, caracterizatăde un renume
devenit internaţional (PEPSI, Coca-Cola, Kodak etc.).
Marca are ca principală funcţie – protejarea consumatorilor
împotriva contrafacerilor şi imitaţiilor care ar putea prejudicia nu numai
deontologia comercială ci şi igiena sau sănătatea consumatorilor.
Pentru comerciant marca oferăposibilitatea de a descuraja
concurenţa care ar urmări uzurparea prestigiului câştigat de un produs
de piaţă.
Marca este o garanţie a calităţii şi ajută pe cumpărător să
identifice un produs şi determină, prin menţinerea unei calităţi, o anumită
preferinţă. Publicitatea mărcii determină o creştere a vânzărilor.
Marca are caracter patrimonial, având o valoare economică.
Dreptul la marcăse bucurăde protecţie juridică, dacăaceasta
îndeplineşte unele condiţii de fond şi formă.
Condiţiile de fond se referăla : distinctivitatea, disponibilitatea,
sinceritatea şi liceitatea mărcii.
Distinctivitatea are douăelemente: originalitatea şi noutatea. În
absenţa caracterului distinctiv, concret, nu pot forma o marcă, semne
uzuale, generice sau necesare.
Noutatea se apreciazăîn mod relativ în raport de: mărcile altor
comercianţi, legal înregistrate anterior şi de ansamblul mărcii şi nu de
elementele sale constitutive, pentru că pe consumator îl
frapeazăaspectul de ansamblu şi nu detaliile.
Originalitatea (specialitatea) constă în cerinţa de a distinge
provenienţa produsului făcându-l totodată inconfundabil cu oricare dintre
produsele similare de pe aceeaşi piaţă.
 Disponibilitatea mărcii presupune că semnul ales nu aparţine altei
persoane, că nu există drepturi anterioare asupra sa.
Sinceritatea constăîn interzicerea mărfurilor care cuprind indicaţii
false sau înşelătoare.
Liceitatea semnului (legalitate sau moralitate) înseamnă căacesta
sănu fie contrar ordinii publice, bunelor moravuri ori de natură săînşele
publicul. Sunt considerate a fi contrare moralei şi ordinii publice printre
altele: folosirea, fărăautorizaţia organelor competente, ca mărci sau
elemente ale acesteia stemele, drapelele şi alte embleme de stat, a
semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi garanţie, cât a oricăror imitaţii
de blazoane.
Condiţiile de formăse referă la modul de folosire a mărcii care
constăîn aplicarea sau ataşarea mărcilor pe fiecare produs, pe ambalaj,
pe imprimatele de reclamă, pe documentele ce însoţesc produsele, cât
şi pe insigne, anunţuri, cataloage, facturi, orice alte documente ale
titularului.
În sistemul nostru juridic, dreptul la marcăse dobândeşte de
persoane fizice sau persoane juridice prin prioritate de înregistrare la
OSIM.
Potrivit reglementărilor legale, cererile de înregistrare a mărcilor
se examineazădupăînregistrarea lor de către Agenţia Generalăpentru
Metrologie, Standarde şi Invenţii din punct de vedere al îndeplinirii
condiţiilor pentru înregistrarea mărcilor depuse în registru.
Dacăîn urma examinării se constată căsunt îndeplinite condiţiile
pentru înregistrarea mărcii şi dacă, în termen de 3 luni de la data
publicării în publicaţia oficialăprivind mărcile, nu s-au introdus contestaţii
sau contestaţiile introduse au fost respinse, marca se înregistrează,
eliberându-se solicitantului un certificat de înregistrare, în caz contrar,
cererea se respinge. Înregistrarea mărcii conferătitularului un drept de
folosire exclusivăa mărcii pe un termen de 10 ani de la data constituirii
depozitului.
La cererea titularului, înregistrarea unei mărci poate fi reînnoităla
împlinirea fiecărui termen de ocrotire de 10 ani, începând din ultimul an
al termenului de ocrotire, pânăcel târziu 6 luni de la împlinirea acestui
termen, fără a se aduce modificări esenţiale.
Drepturile cu privire la o marcăindividualăînregistratăsau
reînnoităpot fi transmise, în total sau în parte, cu titlu oneros sau gratuit,
potrivit legii.
Drepturile cu privire la marcă încetează:
-pe baza renunţării exprese a titularului;
-ca urmare a lichidării titularului, dacămarca nu a fost transmisă
altui comerciant;
-prin expirarea termenului de ocrotire, dacă nu a fost reînnoită;
-dacă marca a fost anulată.
Litigiile privind uzurparea drepturilor asupra mărcilor şi cele având
ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor
se soluţioneazăde instituţiile judecătoreşti. Contrafacerea, imitarea sau
folosirea fără drept a unei mărci constituie infracţiune de concurenţa
neloială, incriminată de art. 301 Cod penal.
În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au
obligaţia să ceară înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunilor privind
mărcile.
Fondul de comerţmai cuprinde dintre drepturile de proprietate
industrială: invenţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale.

4.3. ACTELE JURIDICE PRIVIND FONDUL DE

COMERŢ

Fondul de comerţ, ca un bun unitar, precum şi elementele sale

componente pot face obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare,
locaţiune, gaj etc.
Actele juridice privind fondul de comerţ sunt guvernate de
principiile generale ale dreptului civil, de luarea în considerare a
specificului obiectului acelor acte juridice.
Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ se poate
transmite pe cale succesorală, în condiţiile Codului civil.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de
comerţ, ca bun unitar sau elemente componente ale acestuia.
În ceea ce privesc bunurile imobile (ce fac parte din fondul de
comerţ) sunt aplicabile regulile dreptului comun referitoare la
înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privind publicitatea imobiliară.
Creanţele şi datoriile titularului fondului de comerţ nu se transmit
ca urmare a fondului de comerţ întrucât acestea nu fac parte din fondul
de comerţ. Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii
speciale în sarcina vânzătorului, respective a nu face concurenţă
cumpărătorului. Aceastăobligaţie existăchiar dacănu a fost stipulatăi n
mod expres în contract, fiind considerată o formă de manifestare a
obligaţiei de garanţie a vânzătorului. Vânzarea fondului de comerţ
constituie un act care trebuie înregistrat în RC, potrivit art. 21 din legea
26/90. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în RC.
O aplicaţie actualăa principiului vânzării fondului de comerţ
reprezintă vânzarea de active în condiţiile legii 58/1991 privind
privatizarea societăţilor comerciale.
Potrivit art. 53 din Legea 58/91, societăţile comerciale care deţin
active ce reprezintă unităţi care pot fi organizate şi pot funcţiona
independent au dreptul să vândă astfel de active. Vânzarea se face prin
licitaţie.
Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea
comercială
Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate
comercialăla a cărui constituire participă titularul fondului.
Potrivit art.65 din Legea nr.31/90, titularul poate transmite dreptul
de proprietate ori numai folosinţa asupra fondului de comerţ.
Transmiterea fondului de comer ca aport în societate este
reglementată de regulile speciale privind constituirea societăţilor
comerciale.
Locaţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face obiect al unui contrat de locaţiune,
în condiţiile Codului civil.
În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ,
proprietarul fondului în calitate de locator, transmite locatarului folosinţa
asupra fondului de comerţ.
În lipsa unei stipulaţi contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi
în cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ.
Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub
firmăproprie, exploatând fondul de comerţ. Locatorul va putea continua
activitatea şi sub forma anterioară menţinând în cuprinsul ei calitatea de
succesor, dacă locatorul a consimţit expres.
Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi
funcţionalăa fondului de comerţ, datăde locator. Locatarul nu poate
aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ, prin
schimbarea destinaţiei unor bunuri ori prin înstrăinarea lor. Orice
modificare este condiţionată de acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatarul are obligaţia să nu facă
locatorului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen,
la mică distanţă de locator. Locaţiunea fondului de comerţ se
înregistrează în Registrul Comerţului conform art. 21 din Legea nr.26/90.
O aplicaţie actuală a locaţiunii fondului de comerţo reprezintă
locaţia gestiunii, reglementată prin acte normative speciale (Legea
nr.15/90, H.G. 1228/90, H.G. 6140/91).
Gajul asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de gaj. Deşi
gajul este cu deposedare (se face cu remiterea lucrului către creditor),
gajul asupra fondului de comerţ este fără deposedare, având în vedere
că remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă
imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor. În
cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul,
remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea activităţii
comerciale a debitorului.
Doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii
simbolice a detenţiunii fondului de comerţ. Acest lucru se realizează prin
predarea către creditor a titlurilor şi documentelor privind fondul de
comerţ. Remiterea simbolică a titlurilor fondului de comerţ realizează şi
o publicitate a gajului.

CAPITOLUL V: COMERCIANŢII

5.1. MODUL DE DOBÂNDIRE ŞI STINGERE A CALITĂŢII

DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

Conform dispoziţiilor Legii nr.26/1990, republicată în

1998 ,,Comercianţii sunt persoane fizice care exercită în mod obişnuit
acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi
organizaţiile cooperatiste.”
Art.7 din Codul comercial prevede că: ,,Sunt comercianţi aceia
care fac fapte de comerţavând comerţul ca o profesiune obişnuităşi
societăţile comerciale.”
Din textele citate mai sus rezultă că ele se referăatât la
comercianţi persoane fizice cât şi la comercianţi persoane juridice.
Între cele douăcategorii de comercianţi existăun element de
diferenţiere: în timp ce persoana fizicăeste comerciant prin faptele pe
care le săvârşeşte, persoana juridicăeste comerciant prin scopul şi
forma constituirii sale.
Dobândirea legală a calităţii de comerciant
persoanăfizicănecesităîndeplinirea următoarelor condiţii:
a) săvârşirea unor fapte de comerţ obiective, în mod sistematic;
b) realizarea faptelor de comerţ cu titlu de profesiune;
c) realizarea faptelor de comerţîn nume propriu asumându-şi
toate riscurile.
Pentru exercitarea legalăa actelor şi faptelor de
comerţcomerciantul persoanăfizicătrebuie săse înmatriculeze în
Registrul Comerţului.
Aceastăobligaţie de a se înmatricula înainte de începerea
comerţului este prevăzută de dispoziţiile art.1 al Legii nr.26/1990.
Nerespectarea acestei obligaţii legale este sancţionată cu
amendă civilă(art.41 din Legea nr.26/1990) şi atrag şi răspunderea
contravenţională sau penală conform Legii nr.12/1990, republicată în
1991 efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute
în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite
prin lege – constituie o activitate comercială ilicităşi atrage răspundere
contravenţională sau penală – închisoare contravenţională de la 3luni la
6 luni sau amendă de la 30 000 lei la 60 000 lei).
În conformitate cu Normele privind modul de ţinere şi de
completare a Registrului Comerţului emise de Camera de Comerţşi
Industrie a României şi Ministrul Comerţului 1994, persoana fizică
trebuie să prezinte împreună cu cererea de înmatriculare următoarele
acte:
-actul de identitate;
-autorizaţia exercitării faptelor de comerţ eliberat de primarul
comunei, oraşului sau municipiului (Decretul 54/1990);
-dovada drepturilor asupra sediului firmei (act de proprietate,
contract de închiriere sau orice alt titlu legitim);
-declaraţia privind averea şi modul de evaluare.
Aceste cerinţe sunt aplicabile şi asociaţiilor familiale,
fărăpersonalitate juridică, în conformitate cu dispoziţiile art.1, Punctul 4
şi art.12 din Normele CCI a României din 1994.
Obţinerea autorizaţiei administrative pentru exercitarea activităţii
de comerciant persoanăfizicăpresupune şi existenţa deplinei capacităţi
civile. Minorul şi persoana pusăsub interdicţie nu pot dobândi, nici păstra
calitatea de comercianţi.

5.2. INCOMPATIBILITĂŢI PRIVIND CALITATEA

DE COMERCIANT

Nu sunt comercianţi persoanele care nu exercităîn nume propriu

activitatea comercială: prepuşii sau asociaţii societăţilor comerciale,
administratorii acestora, mandatarii, meseriaşii, institutorii şi nici medicii,
avocaţii, notarii, agricultorii.
Profesiile de medic, avocat, notar public sunt incompatibile cu
calitatea de comerciant.
Sunt incompatibile cu calitatea de comerciant funcţiile de
judecător (art.123 din Constituţie), procuror (art.131) şi judecător al Curţii
Constituţionale (art.142) funcţionarii publici (Legea nr.188/1999). În
aceeaşi situaţie se află ofiţerii şi diplomaţii.
Raţiunea incompatibilităţii este asigurarea demnităţii şi
prestigiului funcţiei sau profesiei ocrotite. În cazul nerespectării acestor
incompatibilităţi, consecinţa este îndepărtarea din funcţie sau profesie şi
nu pierderea calităţii de comerciant.
ÎNCETAREA calităţii de comerciant persoanăfizicăare loc prin
voinţa comerciantului sau urmare unor cauze obiective.
Comerciantul este obligat săceară, la încetarea comerţului,
înscrierea în Registrul Comerţului a acestei menţiuni.
Dintre cauzele obiective de încetare a calităţii de comerciant sunt
retragerea sau expirarea duratei autorizaţiei administrative ori
condamnarea penalăprin care instanţa a pronunţat şi pedeapsa
complimentară a interzicerii exercitării profesiunii de comerciant.
De precizat că, Codul comercial român reflectăconcepţia
obiectivăasupra comercialităţii faptelor şi actelor juridice: orice le-ar
săvârşii, le sunt aplicabile de regulănormele legislaţiei comerciale,
excepţiile fiind doar cele expres prevăzute de lege (art.3).

5.3. SOCIETĂŢILE COMERCIALE: NOŢIUNE. DEFINIŢIE.

REGLEMENTARE JURIDICĂ. CLASIFICARE. ELEMENTE
DE IDENTIFICARE

Declanşarea procesului de privatizare a economiei româneşti şi

obţiunea pentru economia de piaţăa readus in actualitate societăţile
comerciale care erau reglementate in Codul Comercial din 1887 (art.
77220).
Adaptarea sistemului economic naţional la mecanismele
economiei de piaţăşi asigurarea funcţionării eficiente a acestuia ,a impus
noi reglementări de fond privind societăţile comerciale. Astfel a fost
adoptatăLg. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificatăprin
ordonanţa 31/1997 şi republicatăin 1998.
Conform dispoziţiilor art.1 al Legii nr.31/1990, in vederea
efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se
pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea
dispoziţiilor acestei legi.
Art.2 prevede că societăţile comerciale se vor constitui in una
dintre următoarele forme:
a) societate in nume colectiv
b) societate in comandită simplă
c) societate pe acţiuni
d) societate in comandită pe acţiuni
e) societate cu răspundere limitată
O definiţie a societăţilor comerciale nu a fost datănici de Codul
Comercial, nici de Legea nr.31/1990.
Art.1491 din Codul Civil dispune că“Societatea este un contract
prin care douăsau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva in
comun ,cu scopul de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”.
Aceastădefiniţie privea societatea civilă.
În literatura de specialitate ,societatea comercialăo definim ca acea
entitate (structură, agent economic, etc.) cu personalitate juridică,
constituităpotrivit legii, prin acordul de voinţăşi cu aportul asociaţilor
(persoane fizice şi persoane juridice), în scopul obţinerii de beneficii ,sub
forma dividendelor, rezultate din acte de comerţ“.
Elementele de identificare ale societăţilor comerciale
Denumirea sau firma reprezintăcuvântul sau grupul de cuvinte
prin care se individualizeazăo societate comercialăde alta, sub care
societatea comercială îşi exercităcomerţul şi sub care semnează(art.30
din Legea nr.26/1990 ).
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de
societate.
Legea nr.26 /1990 reglementeazăşi emblema, ca element de
identificare a societăţilor comerciale şi care este semnul sau denumirea
care deosebeşte o societate de altăsocietate care desfăşoarăacelaşi fel
de activitate . Emblema are un caracter facultativ.
Sediul societăţii este un atribut de identitate in spaţiul societăţii.
Sediul societăţii determină :
- naţionalitatea societăţii comerciale;
- instanţa competentă săjudece litigiile in care societatea
comercialăeste parte; -locul unde, în lipsa unei stipulaţii exprese,
urmează să se execute contractul (art.59 din Codul Comercial);
- determină legea aplicată potrivit normei conflictuale “lex loci
actus” -din punct de vedere procedural, sediul este locul unde societatea
este citatăîn judecatăşi unde i se comunicăactele de procedură(citaţie,
somaţie, notificare). Nedeclararea corectăa sediului sau schimbarea
acestuia fărăa face menţiunile prevăzute de lege, în scopul sustragerii
de la controlul fiscal constituie infracţiune de evaziune fiscală pedepsită
de Legea nr.87/1994 privind evaziunea fiscală .
Naţionalitatea. Societatea comercială are o naţionalitate proprie
care poate fi deosebită de cetăţenie sau naţionalitatea membrilor care o
compun. Noţiunea de naţionalitate exprimă o apartenenţă a societăţii
laun anumit stat şi sistem de drept. Legea statului care îi aparţine
societatea ca naţionalitate va fi cea care va reglementa : înfiinţarea,
organizarea, funcţionarea şi încetarea ei. Potrivit art.1 alin.2 din Legea
nr.31/1990, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române. Prin urmare chiar şi atunci când societatea este
constituităcu capital integral străin, ea va avea naţionalitate românăşi va
fi supusălegii noastre.
Patrimoniul societăţii comerciale. Societatea comercialăare un
patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi care
nu se confundă cu capitalul social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de
creanţă . Aceste drepturi privesc in principal, bunurile aduse de asociaţi
ca aport la constituirea societăţii, bunurile dobândite de societate ulterior
constituirii, in cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile
nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii,
contractuale şi extracontractuale.
Capacitatea juridicăa societăţi comerciale. Capacitatea juridicăa
societăţilor comerciale, reglementatăde Decretul 31/1954
reprezintăaptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii şi de a-şi exercita
drepturile şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice. Persoana juridică,
îşi exercitădrepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.
Societatea comercialăare organe de deliberare şi decizie (adunarea
asociaţilor) organe de administrare (administratori) şi organe de control
al gestiunii societăţii (cenzorii).
Societatea comercialădobândeşte capacitatea de exerciţiu dela
data constituirii sale, adicădin ziua înmatriculării in Registrul Comerţului,
cu condiţia săfi fost desemnat administratorul care reprezintăsocietatea,
iar acesta va putea încheia actele cerute pentru ca persoana juridic ă
săia fiinţăin mod valabil.

5.4. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Este o societate de persoane, constituităprin asocierea a douăsau

mai multor persoane pe baza deplinei încrederi, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul
împărţirii beneficiilor rezultate.
Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniu social si cu
răspunderea solidarăşi nelimitată a asociaţilor.
Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990 S.N.C. se constituie prin
contract de societate sau act constitutiv încheiat în formă autentică.
În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
administratorii societăţii ori un împuternicit al acestuia vor cere
înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului în a cărui raza
teritorialăîşi va avea sediul societatea. Cererea va fi însoţităde actul
constitutiv al societăţii dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile
actului constitutiv, actele privind proprietatea aporturilor în natură, iar în
cazul imobilelor este necesar şi certificatul constatator al sarcinilor de
care sunt private, dovada sediului şi celelalte acte prevăzute de lege.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat
prin încheiere pronunţatăîn 5 zile, va autoriza constituirea societăţii şi va
dispune înmatricularea ei în Registrul Comerţului. Încheierea
judecătorului delegat se transmite din oficiu la Monitorul Oficial, spre
publicare, pe cheltuiala societăţii şi administraţiei financiare pentru
evidenţa fiscală(cod fiscal).
Societatea în nume colectiv devine persoanăjuridicăşi dobândeşte
calitatea de comerciant de la data înmatriculării sale în Registrul
Comerţului.
Trăsături caracteristice ale societăţii în nume colectiv. -Este o
societate de persoane. Se constituie cu minimum două persoane,
numărul maxim fiind nelimitat; -Asocierea se bazeazăpe încredere
deplinăa asociaţilor, având un caracter intuitu personae; -Capitalul social
este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri şi
sunt în principiu, netransmisibile. Partea de interes este un titlu de
valoare asemănător părţilor sociale care în anumite condiţii poate face
obiectul unei cesiuni (art.87 Legea nr.31/1990). Legea nu prevede o
valoare minimă a capitalului -Obligaţiile societăţii sunt garantate cu
patrimoniul social şi răspunderea nelimitatăşi solidarăa tuturor
asociaţilor. (Asociaţii vor răspunde pentru creanţa creditorului cu toate
bunurile mobile sau imobile, prezente şi viitoare potrivit art.1718 Cod
Civil. Asociaţii nu vor putea invoca beneficiul de diviziune, răspunderea
fiind solidară). -Orice clauzăde înlăturare ori de limitare a răspunderii
asociaţilor este lovită de nulitate.

5.5. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Specificul acestei societăţi constăîn asocierea a douăcategorii de

persoane: comanditaţi şi comanditari.
Societatea în comandită simplă este acea societate ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, cu răspunderea
solidarăşi nelimitatăa asociaţilor comanditaţi şi cu răspunderea în limita
aportului adus la capitalul social al asociaţilor comanditari. Societatea se
constituie prin asocierea a cel puţin douăpersoane un comanditat şi un
comanditar, prin contract de societate sau act constitutiv încheiat în
formăautentică. Clauzele contractului de societate sunt reglementate in
art.7 din Legea nr.31/1990. Formalităţile constituirii societăţii în
comandităsimplăsunt aceleaşi ca şi în cazul societăţii în nume colectiv
şi anume: întocmirea contractului de societate sau actului constitutiv în
forma autentică şi înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului.
Societatea în comandităsimplădevine persoanăjuridicădin ziua
înmatriculării ei în Registrul Comerţului.
Trăsăturile societăţii în comandităsimplăsunt asemănătoare
societăţii în nume colectiv. Deosebirea constăîn prezenţa asociaţilor
comanditari.
Comanditarul este asociatul care răspunde numai pânăla
concurenţa aportului propriu la societate. Vărsarea aportului subscris la
constituirea capitalului social este unica obligaţie a comanditarului.
Neîndeplinirea ei face să curgă dobânzile de la data stabilităca termen
de vărsare.
Aportul comanditarului este, de regulă, în numerar, dar poate fi şi
în natură. Aportul lui nu poate consta în prestaţii în munca, comanditarul
are dreptul săparticipe la împărţirea dividendelor şi unele drepturi
specifice, în condiţiile art.89 din Legea nr. 31/1990. Comanditarul
participăla numirea şi revocarea administratorului, face acte de
supraveghere cu privire la toate faptele de comerţcare întrăîn obiectul
de activitate al societăţii. Administrarea societăţii în comandităsimplăse
încredinţeazăunuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
Controlul gestiunii poate fi exercitat şi de asociaţii comanditaţi care
nu au calitatea de administratori.
Asociaţii comanditaţi au obligaţia de a nu aduce atingeri
patrimoniului societăţii. Ei au şi obligaţia de nu face concurenţă societăţii.

5.6. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

Societatea în comandită pe acţiuni reuneşte douăcategorii de

asociaţi ca şi societatea în comandită simplă, comanditaţii si
comanditarii. Toţi asociaţii atât cei comanditaţi cât şi cei comanditari sunt
acţionari. Capitalul social al societăţii este împărţit în acţiuni.
Asociatul comanditat răspunde în primul rând cu acţiunile sale şi în
cu întregul său patrimoniu, în timp ce asociaţii comanditari răspund
numai pentru plata acţiunilor lor.
Acest tip de societate este foarte rar întâlnit în practică.
Toate dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia
celor care privesc administrarea societăţii se aplicăşi societăţii în
comandită pe acţiuni.

5.7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Definirea conceptului de societate cu răspundere limitată.

Particularităţi
Dupăcum am observat, această formă de societate comercială
este ultima care a apărut, cronologic, atât în dreptul nostru, cât şi în
legislaţia altor ţări. Această cronologie este evidentă şi în succesiunea
enumerării societăţilor comerciale din art.2 al Legii nr.31/1990
actualizatăîn 1997.
Totuşi, o prezentare sistematicăa formelor de societăţi
comerciale ar trebui săpunăun mare accent pe natura acestora. Din
acest punct de vedere, societatea cu răspundere limitatăpoate fi
privităca un hibrid, o verigă intermediară între primele două forme:
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă (adică
societăţile de persoane) şi următoarele două forme (societatea pe
acţiuni şi societatea în comandităpe acţiuni – adică societăţile de
capitaluri).23
Din art.3, alin.3 al Legii nr.31/1990 actualizată, reiese
că:,,asociaţii în societatea cu răspundere limitată răspund numai până
la concurenţa capitalului subscris.”
Dupăcum se sesizeazăşi în literatura de specialitate, în articolul
3 al Legii se evidenţiază criteriul după care sunt tratate societăţile
comerciale şi anume: răspunderea asociaţilor faţă de obligaţiile asumate
23
I.Turcu – op. cit., pg.152
de societate, deoarece problema garantării acestor obligaţii este
identicăla toate tipurile de societăţi prevăzute în art.2, litera a – e. În chiar
primul alineat al art. 3 se precizează că: ,,obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social.”
Acest criteriu – răspunderea asociaţilor faţăde obligaţiile sociale
– este folosit în toate legislaţiile străine moderne, ca o modalitate de a
departaja diferite tipuri societare între ele, ca şi în vechea redactare a
articolului 77 din Codul Comercial, abrogat expres prin articolul 278 al
Legii nr. 31/1990 actualizată.
Prin raportare la acest criteriu, asociaţii în societatea în nume
colectiv şi asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă sau
societatea în comandităpe acţiuni răspund nelimitat şi solidar (art. 3, alin.
2).
Acţionarii, asociaţii comanditari precum şi asociaţii în societatea
cu răspundere limitată răspund limitat ,,numai pânăla concurenţa
capitalului social subscris” (art. 3, alin. 3).
Nici un moment, cu alte cuvinte, legiuitorul nu a vorbit
despre ,,plata” acţiunilor, ca notădefinitorie a formelor de societăţi la care
s-a referit.24
Astfel de formulări existăşi în alte legislaţii, precum cea
francezăsau cea germană. Ca exemple, în societatea cu răspundere
limitată: ,,responsabilităţile tuturor asociaţilor e îngrădităla valoarea
aportului lor.”
În spijinul acestor idei vine legea franceză din 1966, modificată
prin Legea nr.85 – 697/1985 în al cărei art.34 este definităsocietatea cu
răspundere limitată: ,,aceea societate comercialăconstituităde una sau
mai multe persoane care nu suportăpierderi decât pânăla concurenţa
aportului lor.”
Ţinând seama de cele arătate, asociaţii societăţii cu răspundere
limitată răspund faţăde obligaţiile sociale numai în limita aportului la
capitalul social. Din chiar denumirea ,,societate cu răspundere limitată”
reiese limitarea răspunderii asociaţilor. Aceasta intervine subsidiar faţă
de răspunderea societăţii. Societatea răspunde în primul rând, cu
propriul patrimoniu social.
Deci, societatea ca subiect distinct de drept, este obligatăîn
principal să plăteascăş i să garanteze obligaţiile asumate de ea faţă de
creditorii sociali, ca efect al personalităţii sale juridice. În cazul obţinerii
de profit, ea va plătii asociaţilor dividendele proporţionale cu cota de
participare a lor la capitalul societăţii. În cazul lichidării societăţii (art.251
al Legii nr. 31/1990, republicată), dacă societatea nu poate acoperii cu
fondurile de care dispune, lichidatorii trebuie săcearăsuma
necesarăasociaţilor care vor răspunde în limita părţilor sociale deţinute.

24
O. Căpăţână, “Societăţile comerciale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pg. 81
 Particularităţile societăţii cu răspundere limitată
Căutându-se surprinderea specificului acestei forme de societate
comercială s-a observat foarte uşor c ănu se încadrează sub toate
aspectele nici în grupul societăţilor de persoane, dar nici în cel al
societăţilor de capitaluri.
Aspectul deosebit al acestei societăţia făcut ca ea săfie
comparatăfie cu o societate în nume colectiv, dar în care răspunderea
membrilor este limitatăla valoarea aporturilor ca în societatea pe
acţiuni 25 , alteori cu o societate în comandită, formatănumai din
comanditari care preiau o serie de reguli de la societatea pe acţiuni.
În concluzie, societatea cu răspundere limitatăeste o specie
hibridă, o verigă intermediară între societăţile de persoane şi cele de
capitaluri, consacrată în premieră naţională prin Legea nr. 31/1990.
Societatea comercialăprezintă, deci, o serie de particularităţi care
o fac să fie un tip distinct şi interesant de societate comercială. Aceste
particularităţi sunt enumerate şi explicate mai jos:
1 răspunderea asociaţilor faţăde obligaţiile sociale este limitată la
valoarea aportului propriu. (art.3, alin.3 din Legea nr.31/1990
actualizată);
2 capitalul minim al societăţii este impus de lege (2 000 000 lei) şi
se divide în părţi sociale egale a căror valoare minimăeste, de
asemenea, precizatăprin lege (100 000 lei). (conform art.11, alin.1);
3 părţile sociale nu sunt titluri negociabile, transmiterea lor către
terţi se face în condiţiile restrictive (art.11, alin.2);
4 numărul asociaţilor poate varia între limitele prevăzute de lege (1
– max.50), conform art.5, alin.2 şi art.12;
5 firma trebuie săconţinăo denumire proprie la care se poate
adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi şi va fi însoţităde
menţiunea scrisă în întregime ,,Societatea cu răspundere limitată”
sau ,,S.R.L.” (art.36 al Legii nr.26/1990, privind Registrul Comerţului,
modificatăşi completatăprin Legea nr.12/1996 şi republicatăîn Monitorul
Oficial din 4 februarie);
6 administrarea societăţii se face în principal, de asociaţi;
7 dizolvarea societăţii are cauze proprii ce au în vedere (coroborat
cu dispoziţiile imperative) încălcarea limitelor privind minimul de capital
sau maximul, respectiv maximul de asociaţi impus. O importantă
particularitate a acestui tip societar este că permite constituirea unei
societăţi prin voinţa unei singure persoane cu calitatea de ,,asociat unic.”
Această variantă de societate prezintă propriile ei particularităţi în ce
priveşte asociatul unic (persoană fizicăsau juridică), modul de
funcţionare a societăţii (faptul că asociatul unic are drepturile şi

25I. L. Georgescu -,,Dreptul Comercial Român. Societatea comercială.”, vol.3, pg. 22, Editura
SOCEC, Bucureşti, 1948
obligaţiile ce revin Adunării Generale: art.13, alin.1 al Legii nr. 31/1990
modificată). Dacăasociatul unic este şi administrator al societăţii, art.13,
alin.2 precizează că îi revin şi obligaţiile specifice pentru această calitate.
Avantajele acestei forme hibride sunt evidente: scutirea de
neajunsul răspunderii solidare şi nelimitate (care caracterizează
societatea în nume colectiv sau societatea în comandită simplă– pentru
comanditaţi), dar păstrează caracterul ,,intuitu personae” care permite
asociaţilor sărămânăîntre ei. De asemenea, societatea cu răspundere
limitată beneficiază de avantajele unei proceduri de constituire mai
simplă decât cea a societăţii pe acţiuni. Dar foarte importantă este şi
observaţia că este unica formă de societate comercială care se poate
constitui cu unic asociat.26

CONSTITUIREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE

LIMITATĂ.CONDIŢII DE FOND PENTRU
VALABILITATEAACTULUI CONSTITUTIV

PRELIMINARII:

Punctul de pornire în constituirea oricărei societăţi comerciale îl

constituie iniţiativa unor persoane care se numesc fondatori (viitorii
asociaţi). Ei trebuie, în prealabil, sărealizeze o analiză temeinică privind
utilitatea societăţii, obiectul de activitate, mărimea societăţii şi capitalul
social necesar, condiţii favorabile şi nefavorabile funcţionării
organismului economic, facilităţi sau restricţii rezultate din actele
normative, spaţiul necesar sediului, dotările materiale ce se impun şi
posibilitatea de a le obţine, onorabilitatea persoanelor care doresc
participarea. 27
Legea nr.31/1990 republicată, aduce modificări şi în domeniul
constituirii societăţilor comerciale. Ea cuprinde în Titlul II reguli specifice
constituirii tuturor tipurilor de societăţi existente în România, inclusiv
societatea cu răspundere limitată.
Din dispoziţiile art. 5 – 64 ale acestei legi reiese căpentru
constituirea unei societăţi comerciale se parcurg următoarele etape:
etapa consensuală, ce are ca obiect întocmirea actului constitutiv
(contract şi/sau statut) conform voinţei comune a asociaţilor şi cu
respectarea condiţiilor legale, urmând autentificarea lui la notariat;
etapa în care judecătorul delegat efectueazăcontrolul de

26
I. Turcu – op. cit; pg. 153
27 Corneliu Bârsan şi alţii -,,Societăţile comerciale”, vol. I Casa de Editurăşi PresăŞANSA
S.R.L., Bucureşti, 1995, pg.32
legalitate a actului constitutiv, autorizeazăconstituirea şi dispune
înregistrarea societăţii în Registrul Comerţului;
etapa de publicitate, cea finală, constăîn îndeplinirea cerinţelor de
înregistrare la Registrul Comerţului şi la organul fiscal şi publicarea
actului constitutiv în Monitorul Oficial.

CLAUZELE ACTULUI CONSTITUTIV

Conform Legii nr.31/1990 republicată, societatea cu răspundere

limitatăse constituie prin contract de societate şi statut (art.5, alin.1)sau
act constitutiv.
Alin.2 prevede căpentru societatea cu răspundere limitată cu un
singur asociat se întocmeşte numai statutul.
Dupăcum am mai menţionat, contractul şi statutul se încheie sub
forma unui înscris unic denumit Act constitutiv (alin.3) care este semnat
de toţi asociaţii (alin.5) în faţa notarului .
Actul constitutiv al unei societăţi comerciale trebuie să cuprindă
anumite clauze ce vor stabili relaţiile dintre asociaţi. Legea nr.31/1990
modificată cuprinde, în funcţie de forma juridică a societăţii, clauze care
sunt comune tuturor, dar şi clauze specifice unei anumite forme de
societate.
Aşa cum reiese din prevederile art.7 al aceleiaşi legi, actul
constitutiv al societăţii cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi va
cuprinde o serie de clauze (art.7):
1) referitoare la elementele de identificare a asociaţilor (numele,
prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor –
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor –
persoane juridice);
2) referitoare la elementele de identificare a viitoarei societăţi
(forma, denumirea, sediul şi dacăeste cazul, emblema societăţii) şia
obiectului de activitate;
3) referitoare al drepturile şi obligaţiile principale ale asociaţilor
(menţionarea aportului fiecărui asociat în numerar sau în natură, modul
evaluării, se precizeazăşi valoarea nominalăa părţilor sociale şi partea
fiecărui asociat la beneficii şi pierderi în funţie de aportul său);
4) referitoare al funcţionarea societăţii (capitalul subscris şi vărsat,
data la care se va vărsa integral capitalul, felul aportului în numerar sau
în natură, administrarea şi reprezentarea societăţii, sedii secundare,
durata societăţii, modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii).
Clauzele prevăzute de lege trebuie să fie cuprinse obligatoriu în
actul constitutiv. Totuşi, asociaţii au deplina libertate de a hotărî
individualitatea societăţii lor, dar pe structura acestor clauze.
Deci, clauzele actului constitutiv concretizeazăvoinţa asociaţilor
în ce priveşte constituirea societăţii, fapt ce se evidenţiazăşi prin
semnarea sa de către toţi asociaţii la încheierea actului (art.5, alin.5).
În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute
de lege, sau acestea nu sunt în concordanţăcu dispoziţiile imperative ale
legii, art.46 precizează că,,judecătorul delegat din oficiu sau la cererea
oricărui asociat ori a altor persoane interesate, va respinge, prin
încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afarăde cazul în care
asociaţii înlătură asemenea neregularităţi.”
Legea nr.31/1990 în noua ei formă(republicatăîn 1998) nu face
multe referiri la ,,contract” şi ,,statut” (doar în art.5, alin.1–4). Aceşti
termeni fiind înlocuiţi de expresia ,,act constitutiv” nu se mai face
distincţia între contractul şi statutul societăţii.
Considerăm căstatutul societăţii cu răspundere limitatăcu mai
mulţi asociaţi (încheiat în formăautentică) va cuprinde aceleaşi elemente
ca şi contractul de societate, dezvoltând unele dintre ele referitoare la
organizarea şi funcţionarea societăţii. Deci, el va fi în concordanţăcu
contractul şi parte integrantă a lui.
Se impun unele precizări în privinţa elementelor caracteristice ale
societăţii cu răspundere limitată.
Astfel, în ce priveşte asociaţii, pot participa persoane fizice şi
juridice, iar numărul acestora va fi cuprins între 2 – 50 asociaţi (art.12).
Această limitămaximă evidenţiază caracterul intuitu personae al
societăţii. Poate funcţiona şi cu un singur asociat (cazul societăţii cu
răspundere limitată cu unic asociat).
Firma se compune dintr-o denumire proprie (care trebuie
săevidenţieze obiectul de activitate) ce poate fi urmată de numele a unul
sau mai multor asociaţi însoţităde menţiunea scrisăîntregime ,,societate
cu răspundere limitată” sau ,,S.R.L.” (art.36 al Legii nr.26/1990 privind
Registrul Comerţului, republicatăcu modificările ulterioare în Monitorul
Oficial din 4 februarie 1998).
Capitalul social, conform art.7 litera d, se diferenţiază în capital
social subscris şi vărsat efectiv, deci, actul constitutiv trebuie
săprevadăambele categorii.
Având în vedere noile realităţi economice din societatea
românească, s-a impus modificarea plafonului prevăzut în Legea
nr.31/1990 de 100 000 lei în 2000000 lei în forma republicat ăa acestei
legi în 1998).
Art.7 al legii cere ca în contract săse arate ,,capitalul social
subscris şi vărsat” cât şi ,,data la care se va vărsa capitalul social
subscris”. Pe acest articol se bazeazăo opinie a doctrinei şi practicii
judiciare ce susţine că asociaţii pot conveni în sensul vărsării unei părţi
din capitalul social la constituirea societăţii, iar cealaltăparte săfie
vărsatăulterior, la o dată convenită.
Conform altei opinii, ce se bazeazăpe art.269, alin.3 al aceleiaşi
legi, întregul capital social subscris, trebuie vărsat la constituirea
societăţii, deoarece administratorul societăţii cu răspundere limitatăeste
sancţionat în cazul începerii unei operaţiuni în numele societăţii ,,înainte
de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social”. De aici
reiese că nu pot fi începute operaţii ale societăţii dacă nu s-a vărsat în
totalitate capitalul social.
Totuşi, legea nu sancţionează nevărsarea integrală a capitalului
social, art.269, alin.3, sancţionând doar în privinţa începeri operaţiilor
comerciale fără respectarea condiţiilor prevăzute, aceasta doar pentru
protejarea terţilor.
În aceste condiţii, asociaţii pot prevedea în actul constitutiv
termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau săprevadă vărsarea
integrală a capitalului social la constituirea societăţii.28
Aporturile asociaţilor trebuie prevăzute în cadrul actului constitutiv,
cât şi menţionarea aportului fiecăruia în parte. Acestea pot fi în numerar
sau în natură(art.7, litera d).

În privinţa aporturilor în natură se impun unele precizări. Datorită

dinamicii activităţii societăţii cu răspundere limitată s-a modificat art.34,
alin.3 al Legii nr.31/1990 (care condiţiona aportul în naturăla maxim 60%
din capitalul social). Astfel, prin Ordonanţa de urgenţănr.32/1997 (art.15)
s-a renunţat al această condiţie pentru a se încuraja dezvoltarea acestui
tip de societate care era mult frânată înainte. Astfel, se acordă drepturi
nelimitate pentru investirea profiturilor de a se solicita credite de la bănci
spre asigurarea reproducţiei sau comerţului pe care îl exercită societăţile
cu răspundere limitată.
Art.7, litera d al Legii nr.31/1990 actualizată precizează căt rebuie
menţionatăîn actul constitutiv valoarea aportului în naturăşi modul
evaluării. De asemenea, art.15, alin.2 evidenţiazăfaptul căaceste
aporturi ,,se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi
prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de
utilizare”.
Aporturile în creanţe şi prestaţii sunt interzise pentru societatea
cu răspundere limitată prin art.15, alin.3 şi 4.
Părţile sociale reprezintă diviziuni ale capitalului social şi au o
valoare nominală egalădar nu mai mică de 100 000 lei (art.11, alin.1).
Conform legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile
(art.11, alin.2).
Părţile sociale se repartizează asociaţilor proporţional cu cota lor
de participare la capitalul social (prin aporturi). În acest sens, art.7, litera
d cere precizarea ,,numărului şi valorii nominale a părţilor sociale,
precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul
său”.
Dupăcum am afirmat mai sus Ordonanţa nr.32/1997 aduce o

28
Stanciu D. Cărpenaru – op. cit., pg. 317
serie de modificări în privinţa clauzelor actului constitutiv al societăţii cu
răspundere limitată, multe dintre ele datorate noilor realităţi economice
din societatea românească, dar şi evoluţiei practicii comerciale.
Procedura şi publicitatea constituirii
Societatea comercialănu se poate constitui exclusiv prin voinţa
asociaţilor. Legea impune îndeplinirea unor formalităţi (operaţiuni).
Constituirea societăţii cu răspundere limitată(ca şi a tuturor tipurilor de
societăţi comerciale) cuprinde parcurgerea unor proceduri şi realizarea
unei publicităţi având ca rezultat final: dobândirea personalităţii juridice.
Etapele de procedurăobligatorii pentru constituirea legalăa
societăţii cu răspundere limitatăsunt: întocmirea actului constitutiv,
controlul legalităţii actului constitutiv, publicarea în Monitorul Oficial,
înmatricularea societăţii în Registrul Comerţului şi înscrierea fiscalăa
societăţii.
Aceste formalităţi sunt necesare şi pentru constituirea societăţii
cu răspundere limitată cu asociat unic.
Deci, punctul de plecare în constituirea societăţii este întocmirea
actului constitutiv (redactarea şi autentificarea).
Pentru redactarea actului constitutiv care reclamăcunoştinţele
juridice, de obicei se apeleazăla un avocat.
Generalizarea formei autentice impuse de Legea nr.31/1990
actualizată(art.5, alin.5) care face necesarăintervenţia notarului, asigură
o acurateţe deplină din punct de vedere juridic actului constitutiv.
După autentificare, actul constitutiv urmează verificarea legalităţii
sale de către judecătorul delegat. În acest sens, secţia comercială a
Curţii Supreme de Justiţie a precizat următoarele, prin Decizia nr.216
din 25 mai 1993: ,,Înfiinţarea oricărei societăţi comerciale, potrivit
prevederilor Legii nr.31/1990 este supusăunei verificări prealabile şi
obligatorii de legalitate.”29
Controlul revenea conform acestei legi instanţei judecătoreşti, dar
nu se prevedea concret care anume instanţă are competenţa autorizării.
Art.36 din Lege, în noua ei formă, se precizează că,,preşedintele
tribunalului va delega, la oficiul Registrului Comerţului, unul sau mai
mulţi judecători ai tribunalului.”
În termenul de 15 zile de la autentificare, fondatorii sau
administratorii societăţii, ori un împuternicit al acestora va depune o
cerere de înmatriculare în Registrul Comerţului (Articolul 17 din Legea
nr. 26/1990, republicatăşi art.35 al Legii nr.31/1990 actualizată).
Aceastăcerere va fi însoţităde unele acte, prevăzute în art.35,
alin.2 al Legii societăţii comerciale:
,,a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură, iar în

29
Buletinul jurisprudenţei pe anul 1993, pg. 221
 cazul în care printre ele figureazăşi imobile, certificatul
constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul
societăţii aprobate de asociaţi;
e) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor,
administratorilor
şi a cenzorilor căîndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta
Lege.”
Pe lângă aceste acte, în anumite cazuri speciale, Legea cere şi
alte dovezi. Nu se mai cere însăpentru investitorii străini certificatul de
investitori.
Existăşi aspecte de ordin economic şi deontologic ce determină
necesitatea consultării organelor de resort. Acestea îşi
concretizeazăpunctul de vedere în cuprinsul unor avize, atestate,
certificate şi alte documente corespunzătoare de specialitate.
Aceste avize sau acte de autorizare vor fi solicitate de Oficiul
Registrului Comerţului (în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii)
autorităţilor competente, care vor trebui săle emită în termen de 15 zile.
În noua ei formă, Legea nr.31/1990 nu menţioneazăexpres
organele care trebuie să emită aceste avize. Se înţelege, totuşi,
cătrebuie obţinut un aviz prealabil de la Camera de Comerţşi Industrie a
judeţului respectiv, aviz care priveşte utilitatea societăţii, mărimea
capitalului faţăde scopul urmărit, onorabilitatea fondatorilor şi, dupăcaz,
a asociaţilor (art.23).
În cazul în care avizul Camerei de Comerţşi Industrie teritorial
este negativ, judecătorul delegat va trebui să-şi motiveze temeinic
eventuala acordare a autorizării, deoarece el trebuie săverifice
neregulile semnalate de acest organ.
Judecătorul delegat, pe baza actelor depuse şi a avizelor primite
va exercita controlul de legalitate şi va putea dispune chiar ,,efectuarea
unei expertize în contul părţilor, precum şi administrarea altor dovezi”
(art.36, alin.3). În termen de cinci zile de la îndeplinirea tuturor cerinţelor
legale, judecătorul delegat va pronunţa prin încheiere, o hotărâre de
autorizare a constituirii societăţii (art. 39). Aceasta se poate supune
recursului, termenul fiind de 15 zile de la pronunţare (art.60) de
asemenea, judecătorul delegat va dispune înmatricularea în Registrul
Comerţului. În timp de 15 zile de la rămânerea definitivă, instanţa
judecătoreascăeste obligată sătrimităspre înregistrare Registrului
Comerţului: ,,copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor definitive şi de
pe încheierile ce se referăla acte şi menţiuni a căror înregistrare este
cerută de Lege” (art.7 a Legii nr.26/1990 actualizată). ltima fază
parcursă pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată o constituie
faza de publicare, înmatriculare şi înregistrare.
 Conform dispoziţiilor Legii nr.26/1990 actualizată, ,,comercianţii
au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, săcearăînmatricularea
în Registrul Comerţului, iar în timpul funcţionării săcearăînscrierea în
acelaşi Registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror
înregistrare e prevăzutăde lege, iar la încetarea activităţii
săcearăradierea societăţii din Registrul Comerţului.” (art.1, alin.1).

Această operaţiune se va face pe baza unei cereri de

înmatriculare ce se adresează Oficiului Registrului Comerţului din judeţ
sau municipiul Bucureşti cererea va trebui semnată de cel puţin un
administrator sau după caz, de împuternicitul acestuia sau de orice
asociat (art.19, alin.1 al Legii nr.26/1990 modificată).
În timp de 24 de ore de când încheierea judecătorului delegat a
devenit irevocabilă, se va efectua înmatricularea societăţii (art.40, alin.2
– Legea nr.31/1990 actualizatăşi art. 26, alin.2 – Legea nr.26/1990
republicată).
Datele înmatriculării societăţii în Registrul Comerţului este
atestatăprin eliberarea certificatului de înmatriculare.
Din punct de vedere statutar, entitatea colectivă dobândeşte,
astfel, personalitate juridică, aşa cum se prevede expres în art.40, alin.1
al Legii societăţilor comerciale.
Publicarea în Monitorul Oficial al României constăîn comunicarea
încheierii judecătorului delegat din oficiu, spre publicare, pe cheltuiala
părţilor (art.41, alin.1).
În al doilea rând, textul alineatului următor din Lege îngăduie
părţilor ăopteze în funcţie de interese, între reproducerea integralăsau
numai în extras a actului constitutiv, pe cheltuiala părţilor.
Ultima formalitate legatăde înfiinţarea societăţii cu răspundere
limitatăconstăîn înregistrarea acesteia la administraţia financiarăîn
circumscripţia căreia se află sediul acesteia.
Înregistrarea fiscalăasigurăcondiţiile necesare pentru aplicarea
reglementărilor privind impozitul pe profit. Astfel societatea cu
răspundere limitate devine o unitate plătitoare de impozit.
Nerespectarea procedurii de constituire şi a publicităţii impuse de
lege determină aplicarea unor sancţiuni complexe, şi anume:
1 constituirea societăţii nu poate fi autorizată(art.46 al Legii
nr.31/1990 actualizată);
2 oricare dintre asociaţi poate săcearăefectuarea formalităţilor de
publicitate impuse de Lege, dacăcei care trebuiau săo facănu au făcut-
o (art.47);
3 societatea nu va fi înmatriculată(art.40);
4 societatea nu va dobândi personalitate juridică(art. 40);
5 nulitatea societăţii înmatriculate în Registrul Comerţului (art.56);
6 asociaţii şi toţi cei care au lucrat în numele societăţii nelegal
constituite nu vor puteau opune terţilor actele şi faptele săvârşite de ei
pentru constituire (art.50);
7 fondatorii,reprezentanţii şi alte persoane ce au lucrat în numele
societăţii în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţăde terţi
pentru actele încheiate de aceştia în contul societăţii în afarăde cazul în
care societatea, dupăce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat
asupra sa (art. 53);
8 dacăs-a cerut îndeplinirea formalităţilor de înmatriculare, asociaţii
nu se vor mai putea sustrage de la obligaţiile ce decurg din faptul
subscrierii aporturilor şi, conform art.47, alin.3, aceştia nu vor mai putea
rupe legăturile lor sociale decât prin dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Efectele dobândirii personalităţii juridice

Principalul efect al înmatriculării societăţii constă, deci, în
dobândirea personalităţii juridice (art.40, alin.1 al Legii nr. 31/1990
republicată în 1998).
De asemenea, în aceeaşi Lege chiar în art.1, alin.2 se
precizeazăcă ,,societăţile comerciale în România sunt persoane juridice
române”.
Societatea comercială(inclusiv cea cu răspundere limitată) este
persoanăjuridicădeoarece prezintăelementele constitutive impuse de
Lege, şi anume: organizare de sine – stătătoare, un patrimoniu propriu
şi un scop bine determinat (art.26, litera e din Decretul nr.31/1954).
Personalitatea juridicăîi conferăsocietăţii comerciale în circuitul
civil valenţele oricărui subiect de drept. Ea devine astfel, titularăde
drepturi şi obligaţii.
Ca subiect de drept, societatea cu răspundere limitatăse
individualizează prin atribute proprii de identificare.
Dobândirea personalităţii juridice produce o serie de efecte
pentru societate, privind firma, naţionalitatea, patrimoniul etc.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic
Legiuitorul, nu numai căa fost inspirat când a introdus societatea
cu răspundere limitatăîn România, prin Legea nr. 31/1990, ci a fost
receptiv şi la cele mai recente reglementări în materie din ţările
occidentale preluând şi societatea cu răspundere limitatăcu ,,un singur
asociat” care funcţioneazăîn Germania şi Franţa (,,expresie care, din
punct de vedere etimologic suscitărezerve”).
Promotorul a fost spiritul juridic german, care prin Legea din 13
mai 1980 şi cea din 4 iulie, acelaşi an, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981,
a creat instituţia societăţii comerciale cu ,,un singur asociat”.
Legiuitorul a reluat instituţia acestui tip de societate cu ,,un singur
asociat”, prin Legea nr.31/1990 în care i-a consacrat 3 articole specifice
(210, 211, 214).
Pentru determinarea acestui tip de societate, trebuie luat ă în
considerare, în genere elementele societăţii cu răspundere limitatăcu
mai mulţi asociaţi.
Structura societăţii de acest tip este la fel ca şi celelalte tipuri de
societăţi comerciale, având drept caracteristici generale, din punct de
vedere a Legii comerciale: comercialitatea, autonomia, calitatea de
subiect de drept şi naţionalitatea română.
Caracterul comercial al societăţii cu răspundere limitatăcu un
singur asociat este dat de obiectul societăţii: cel de a face acte de comerţ.
Autonomia acestui tip de societate este determinată de
constituirea în societate comercialăa unei persoane fizice sau juridice
care, îndeplinind condiţiile legii, obţine personalitate juridică, şi devine
astfel subiect de drept.
Naţionalitatea română este conferită de lege, indiferent de
originea capitalului social, tuturor societăţilor comerciale constituite în
ţară conform legii române.
În concordanţă cu noua formăa Legii nr.31/1990, o persoană
fizică sau juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate
cu răspundere limitată având un singur asociat. De asemenea, o
societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă
societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură
persoană(art.14). Aceste restricţii sunt preluate din art.36–2 al Legii
Franceze din 1986. În cazul încălcării acestor norme cu caracter
imperativ este prevăzută ca sancţiune dizolvarea societăţii, pe cale
judecătorească, ce poate fi cerută de Ministerul Finanţelor, de Camera
de Comerţşi Industrie teritorialăsau orice persoanăinteresată.
În doctrina francezăau fost criticate aceste prevederi restrictive
pe considerentul căele încurajeazăcrearea de societăţi fictive. Pentru a
eluda Legea şi a crea a doua societate cu răspundere limitată, asociatul
unic al primei societăţi va căuta un al doilea asociat fictiv.
Conţinutul actului constitutiv (statutului)
Actul societar unic pentru societatea cu răspundere limitatăcu
asociat unic este statutul societăţii (care poartădenumirea tot de act
constitutiv). Prin acest instrument juridic, asociatul unic îşi
manifestăvoinţa de a constitui o societate cu răspundere limitatăcu unic
asociat. Statutul trebuie săcuprindăelementele prevăzute în art.7 al Legii
nr.31/1990 actualizatăcu adaptările impuse de existenţa unui asociat
unic. Se recomandăca în actul constitutiv săfie trecute, deci, clauze
specifice acestui tip de societate.
Ca şi la societatea cu răspundere limitatăcu mai mulţi asociaţi, în
cazul celor cu un singur asociat, prestaţiile în muncăşi creanţele nu pot
constitui aport social. Valoarea aportului în naturănu mai este limitatăde
un procent, însăea va fi stabilităpe baza unei expertize de specialitate
(art.13, alineatul 3).
Minimul de capital social este acelaşi cu cel al societăţii cu
răspundere limitatăcu mai mulţi asociaţi: 2 000 000 lei care se divide în
părţi sociale de minim 100 000 lei.
Trebuie săse facăo permanentădistincţie în interesul terţilor, între
patrimoniul personal al unicului asociat şi patrimoniul afectat drept
capital social pentru îndeplinirea obiectului comercial al societăţii.
De asemenea, art.13 precizează că ,,Asociatul unic are obligaţiile
ce revin Adunării Generale a Asociaţilor’’, iar ,,dacăasociatul unic este şi
administrator îi revin şi obligaţiile prevăzute de lege pentru
aceastăcalitate”. Este necesar a se prevedea anumite restricţii în
încheierea unor acte de dispoziţii şi un control judecătoresc la
efectuarea anumitor operaţiuni, aceste măsuri având drept scop
protecţia terţilor ce vin în contact cu acest tip de societate.
Procedura şi publicitatea constituirii
Formalităţile necesare constituirii societăţii cu răspundere limitată
cu asociat unic sunt asemănătoare cu cele pentru constituirea societăţii
cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi.
Sunt aceleaşi etape de procedură: redactarea şi autentificarea
actului constitutiv (statutului), verificarea legalităţii acestuia de către
judecătorul delegat, înmatricularea societăţii la Registrul Comerţului,
publicarea în Monitorul Oficial şi înscrierea la Administraţia Financiară.
De asemenea, pentru înfiinţarea de filiale şi sucursale,
administratorul societăţii este obligat săcearăînmatricularea sucursalei
din judeţul în care va funcţiona.
Natura juridică a societăţii comerciale cu răspundere limitată cu
asociat unic nu este o simplă variantă a societăţii comerciale cu
răspundere limitată, ci are prin conţinut şi formă un profil propriu care o
distinge de celelalte tipuri de societăţi comerciale.
Având în vedere răspândirea tot mai largă a acestui tip de
societate, este de dorit ca o nouă formă a legii societăţilor comerciale să
aducă o autonomie a reglementării şi o denumire mai corespunzătoare
(întreprindere unipersonală cu răspundere limitată).

5.8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

Modalităţi de constituire ale societăţilor comerciale pe acţiuni.

Precizări prealabile
Legea nr. 31/1990 reglementează două modalităţi de constituire
a societăţilor pe acţiuni şi anume: prin subscripţie publică sau prin
subscrierea integrală şi simultană a capitalului social de către cei ce
consimt să participe la formarea societăţii comerciale (a capitalului social
al acesteia).
În limbajul curent sunt utilizate frecvent noţiunea de constituire
succesivă, continuată pentru a desemna prima modalitate de constituire
a societăţilor pe acţiuni şi noţiunea de constituire simultană, instantanee,
concomitentă pentru a doua modalitate. Indiferent de modalitatea
utilizată, din punct de vedere formal, societatea pe acţiuni se constituie
prin contract de societate şi statut. Acestea pot fi reunite într-un înscris
numit, potrivit legii, act constitutiv, ce trebuie încheiat obligatoriu în
formăautentică.
Conţinutul actului constitutiv este acelaşi atât în modalitatea
simultană, cât şi în cea succesivă, cu excepţia datelor referitoare la
administratori şi cenzori. Societăţii comerciale pe acţiuni constituită prin
modalitate simultană, într-un prim moment, îi este suficient actul
constitutiv fără a parcurge şi alte etape.
Capitalul social minim al societăţii pe acţiuni, indiferent de
modalităţile de constituire, este de apoximativ 25000 euro, numărul
acţionarilor nu poate fi mai mic de doi, iar aporturile în numerar sunt
obligatorii.
Forma modificată a Legii nr. 31/1990 a dedicat constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică tot Capitolul II al Titlului II,
art. 17-34, accentuând astfel clar diferenţele dintre regimul juridic al celor
două modalităţi de constituire în concordanţă cu complexitatea fiecăreia.
Primul moment al naşterii societăţii pe acţiuni este marcat de
semnarea actului constitutiv pentru modalitatea simultană şi aprobarea
lui pentru modalitatea succesivă. Al doilea moment este reprezentat de
recunoaşterea societăţii ca persoană juridică, prin înmatricularea în
registrul comerţului, precedat de autentificarea notarială a actului
constitutiv şi controlul judecătorului delegat.
Subscrierea şi vărsarea capitalului social. Constituirea simultană
sau concomitentă reprezintă o modalitate simplă de constituire a
societăţii pe acţiuni. Având un grad de complexitate mai mic, această
modalitate este prima tratată de legiuitor, urmată fiind de constituirea
succesivă sau prin subscripţie publică.
În comparaţie cu modul de constituire succesivă, constituirea
simultană a simplificat operaţiunile cerute de lege pentru organizarea şi
funcţionarea unei persoane juridice, fapt ce-şi găseşte explicaţia în
scopul imediat sau de perspectivăurmărit de societatea pe acţiuni.
Scopul de perspectivăimplicărealizarea, prin constituirea unui capital
mare şia numeroase investiţii, unui profit mare. Acesta va îndrepta
fondatorii către alegerea modalităţii de constituire succesivă. Dacă, însă,
se urmăreşte un scop imediat sau apropiat, capitalul necesar putând fi
obţinut prin asocierea unui număr mic de persoane (minim cinci),
fondatorii se vor îndrepta către o constituire simultană. 30 Constituirea
societăţii peacţiuni este simultană atunci când formarea capitalului social
are loc în acelaşi timp cu semnarea actului constitutiv de către toţi
asociaţii (art.5 din Legea nr. 31/1990).
În cazul modalităţii de constituire simultanăa societăţii pe acţiuni,

30 R. Petrescu, op.cit., p. 123

capitalul social trebuie săfie simultan şi integral subscris. Dacăprin lege
nu se dispune altfel, capitalul social vărsat, la constituire, nu poate fi mai
mic de 30% din valoarea celui subscris31. Este necesar ca vărsământul
săfie efectuat de fiecare acţionar în parte, acest lucru fiind echivalent cu
o concretizare a intenţiei sale de a contribui material şi volitiv la
constituirea societăţii pe acţiuni.
Cota de 30% amintitămai sus se referăla aportul în numerar. În
ceea ce priveşte aportul în natură, în situaţia în care există, acesta
trebuie vărsat în totalitate, nefiind admisăo acoperire parţialăa acestuia.
Aduc drept argument în acest sens prevederile art. 20 din Legea nr.
31/1990 care dispune că: “Acţiunile ce reprezintă alte aporturi decât în
numerar vor trebui acoperite integral.”

Restul de aport în numerar rămas nevărsat, în proporţie de 70%,

va fi vărsat la data şi în modul prevăzut prin actul constitutiv, în termen
de 12 luni de la data înmatriculării societăţii. Pentru a se putea da
posibilitatea societăţii de urmărirea debitorilor săi, acţiunile ce nu au fost
acoperite integral vor fi nominative.
Art. 65 din Legea nr. 31/1990 instituie faptul că întârzierea
vărsării aportului în numerar îi obligăpe asociaţii răspunzători de acest
fapt nu numai la plata despăgubirilor, când este cazul, ci şi la plata
dobânzilor legale din ziua în care trebuia să fie făcut vărsământul.
În situaţia în care asociaţii răi platnici au şi calitatea de salariaţi
ai societăţii pe acţiuni, conform art. 1141 C.civ., poate fi realizatăo
compensare a sumei restante cu salariile ce li se cuvin, pânăla
concurenţa sumei datorate. Este admisă executarea restului de
vărsământ înainte de împlinirea termenului stabilit, termenul fiind
presupus în beneficiul ambelor părţi contractante.
Retragerea fondurilor aduse ca aport în caz de neconstituire a
societăţii comerciale. Vărsămintele efectuate în contul societăţii în
formare vor fi depozitate la o unitate bancarăsau la C.E.C. Dovada
realizării acestui depozit va fi ataşatăla cererea de înmatriculare a
societăţii, alături de celelalte acte necesare autorizării constituirii
societăţii.
Dacăînmatricularea societăţii pe acţiuni nu a avut loc în interiorul
termenului stabilit de lege, după trecerea a trei luni de la data
autentificării actului constitutiv, toţi asociaţii renunţăla societate
dupăsemnarea contractului, aceştia au posibilitatea de a împuternici pe

31 Capitalul social trebuie săfie subscris integral la data autentificării actelor constitutive, iar
fiecare asociat trebuie săfie vărsat cel puţin 30% din capitalul social subscris (C.S.J., secţ. com.,
dec. nr. 649/1994, R.D.C: nr.5/1995, p.160)
unul dintre ei pentru retragerea fondurilor.
Forma autenticăa actului constitutiv. Constituirea societăţii pe
acţiuni constăîn redactarea actului constitutiv care va cuprinde toate
menţiunile referitoare la organizarea şi activitatea societăţii pe care
legea le considerăabsolut necesare. Actul constitutiv trebuie încheiat în
formăautentică(art.5 din Legea nr. 31/1990), înţelegând prin aceasta “că
forma scrisăeste o condiţie ad validitatem care nu poate fi ocolităsau
viciată, sancţiunea fiind nulitatea absolută.” 32
Forma autentică a actului constitutiv era prevăzută, numai pentru
societăţile pe acţiuni, şi în Codul comercial (art.88, în prezent abrogat).
Noua reglementare impune forma autenticăa actului constitutiv pentru
toate tipurile de societăţi comerciale, datorită importanţei acestui act.
Această impunere legală rezolvă problemele de ordin probator,
obligând părţile la o reflecţie realăasupra consecinţelor demersurilor lor.
Totodată, s-a creat posibilitatea înscrierii şi transcrierii sau intabulării
transferului proprietăţii bunurilor imobile care fac obiectul aportului în
natură. Astfel, se asigură ocrotirea intereselor creditorilor sociali.
Prin noua reglementare se instituie sancţiunea nulităţii societăţii
comerciale înmatriculate pentru neîndeplinirea cerinţei încheierii în
formăautenticăa actului constitutiv. S-a pus astfel capăt controversei din
doctrină legatăde caracterul cerinţei ad probationem sau ad
validitatem 33 , O forma autentică având caracterul de cerinţă ad
validitatem, neîndeplinirea ei ducând la declararea nulităţii societăţii
comerciale cu consecinţa încetării sale fără efect retroactiv.

Conţinutul actului constitutiv.

Clauze de identificare a părţilor. Actul constitutiv conţine clauze
de identificare a societăţii, a asociaţilor, clauze privind caracteristici ale
societăţii, capitalul social, privind conducerea şi gestionarea societăţii,
drepturile şi obligaţiile asociaţilor, formele exogene ale societăţii. Dintre
clauzele enumerate, unele sunt obligatorii, de la care părţile nu pot
deroga, iar altele au caracter dispozitiv.
Conţinutul actului constitutiv al unei societăţi pe acţiuni este
reglementat în art. 8 din Legea nr. 31/1990, republicat ă, care cuprinde
clauze specifice acestui tip de societate comercială, generate de
specificul regimului juridic al acestei forme de societate.
Părţile contractante pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Persoanele fizice se identificăîn actul constitutiv prin: nume, prenume,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor. Persoanele
juridice se identifică prin: denumire, sediu şi naţionalitate.

32
V.Popa, “Explicaţii teoretice şi practice ale legii societăţilor comerciale”, pg.9
33 .Căpăţână, “Societăţi…”, op.cit., p.214; D.Ciobanu, “Drept comercial român”, vol.I,
Fascicola 2, Bucureşti, 1991, p.43; St.D.Cărpenaru, “Drept…”, op.cit., p.43-46.
 Clauze de identificare a societăţii comerciale ce se constituie
Denumirea sau firma. Art. 35 din Legea nr. 26/1990
specificăfaptul căfirma unei societăţi pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de naturăa o deosebi de firma altor societăţi şi va fi
întotdeauna urmatăde menţiunea scrisă în întregime “ societate pe
acţiuni” sau S.A.
Curtea de Apel Bucureşti, într-o speţăreprezentativă, a decis
cănumele unui asociat poate face parte din firma unei societăţi pe acţiuni
cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale săfi devenit element obiectiv,
desprins de persoane unuia dintre asociaţi (cum ar fi, de exemplu,
Malaxa). Curtea a decis cănumele s-a obiectivat devenind adevărate
denumiri, desprinse de persoana care le poartă. De asemenea, Curtea
a mai decis, pentru ca alegerea săfie licităşi sănu se mai producănici o
confuzie, ca numele propriu utilizat săaparţinăunei alte persoane decât
asociaţii societăţii34.
Sub actuala reglementare s-a acceptat ca numele unui asociat
săfacăparte din firmă. Dacăasociatul respectiv se retrage din firmă, el nu
poate interzice societăţii pe acţiuni săutilizeze în continuare în
denumirea sa numele acestuia, deoarece patronimicul devine un bun
incorporal al societăţii.35
Pentru a fi evitate eventualele confuzii care ar fi în măsură
săaducăatingere drepturilor pe care le au părţile, legea impune deosebiri
între firma unei societăţi pe acţiuni şi firma altor societăţi, indiferent de
forma lor. Nici o firmănu va putea conţine denumirea utilizatăde
comercianţii din sectorul public.
Fondatorii societăţii peacţiuni au obligaţia ca înainte de
întocmirea actelor constitutive săsolicite oficiului registrului comerţului
verificarea disponibilităţii firmei pentru a preîntâmpina probleme pe viitor,
cum ar fi refuzul autentificării sau a înmatriculării societăţii. Conform
Normelor Metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului
şi de efectuare a înregistrărilor emise de Camera de Comerţşi Industrie
a României şi de Ministerul Justiţiei nr. P/608-77336, în cazul în care
firma pentru care s-a solicitat verificarea disponibilităţii îndeplineşte
condiţiile legii, oficiul registrului comerţului elibereazădovada rezervării
acesteia, valabilăpentru o perioadă de cel mult 3 luni de la data
înregistrării cererii. Se mai face precizarea căcercetarea disponibilităţii
firmei şi/sau a emblemei efectuatăde Oficiul registrului comerţului, prin
personalul său, are caracter administrativ şi pregătitor. În final, asupra
legalităţii firmei şi emblemei se va pronunţa judecătorul delegat prin

Curtea de Apel Bucureşti, secţ. a IV-a din 28 februarie 1935, R.D.C.,1935, p.408
34

35 În
practicăau fost cazuri de autorizare a douăsocietăţi pe acţiuni cu aceeaşi firmă(Judec.
Buzău, sent. civ. nr. 102/1991 şi 1044/1993, nepublicate).

36
Publicată în M.O. nr. 176 din 11 mai 1998
încheiere sau, dupăcaz, directorul oficiului registrului comerţului, prin
rezoluţie.37

Conform art.16 din legea societăţilor comerciale, la autentificarea

actului constitutiv se va prezenta dovada eliberatăde oficiul registrului
comerţului cu privire la disponibilitatea firmei şi a emblemei. Potrivit art.
39 din Legea nr.26/1990, oficiul registrului comerţului poate refuza
înscrierea unei firme care, din lipsăde elemente de deosebire, poate
produce confuzie cu alte firme înregistrate.
Emblema. Prin emblemăînţelegem un semn sau o denumire
specificănumai unui comerciant prin care îl deosebim de alţii de acelaşi
gen. Cu toate căeste un element specific de identificare a unei societăţi
comerciale, alegerea emblemei are un caracter facultativ. Emblema
trebuie săîndeplineascăaceleaşi condiţii de valabilitate ca ale firmei şi
anume: săfie disponibilă, distinctăşi licită, şi trebuie săse
supunăaceleiaşi modalităţi de verificare.
Forma societăţii. În mod obligatoriu, în conţinutul actului
constitutiv trebuie săse găseascămenţiunea referitoare la forma juridică
a societăţii, respectiv aceea de societate pe acţiuni, care se bucură de
un regim juridic specific.
Sediul societăţii. Distinct de domiciliul asociaţilor se stabileşte
sediul societăţii. Este un element de identificare a societăţii şi
reprezintălocul unde asociaţii au căzut de acord să-şi desfăşoare
activităţile comerciale sau unde se găsesc organele de conducere ale
societăţii pe acţiuni.
Datorită faptului călegea nu prevede nici un criteriu de
determinare al sediului, asociaţii dispun liber de acest drept. Deoarece
se bucurăde mai multăstabilitate, este recomandabil ca sediul firmei
săfie stabilit în locul unde organele de conducere îşi
desfăşoarăactivitatea.38Sediul social nu poate fi în nici un caz o cameră
de hotel.39
Sediul societăţii trebuie săfie real, nu fictiv. De obicei, se
apeleazăla desemnarea sediului fictiv pentru deturnarea unor dispozi ţii
legale, mai ales fiscale. Curtea Supremăde Justiţie, într-o
speţăreprezentativă,a statuat că“sediul societăţii trebuie dovedit cu
înscrisuri în sensul existenţei unui spaţiu destinat pentru a funcţiona

37
Aceste norme sunt concordante cu art.36 din Legea nr. 31/1990
38
I.L.Georgescu, “Societăţi…”, op.cit., p.100
39
Judec. Buzău, sent.civ. nr. 826 din 4 octombrie 1993, nepublicată
societatea comercială.”40

În funcţie de sediul societăţii se determinănaţionalitatea societăţii

şi instanţa competentăa soluţiona litigiile când societatea comercialăare
calitatea de pârâtă, sau instanţa competentăpentru deschiderea
procedurii de faliment. Sediul social poate fi schimbat numai prin
modificarea actului constitutiv (art. 199 din Legea nr. 31/1990).
Clauze privind caracteristicile societăţii.
Obiectul de activitate al societăţii. Asociaţii, prin indicarea faptelor
de comerţpe care le va desfăşura societatea, stabilesc obiectul de
activitate al acesteia. Vor fi utilizaţi termeni clari pentru a fi evitate
neclarităţile. Legea nr. 31/1990, modificată, care ca indicarea obiectului
de activitate al societăţii săindice ferm domeniul şi activităţile principale.
Pentru a fi real, obiectul de activitate al societăţii peacţiuni trebuie săfie
licit şi moral.
Durata societăţii. În conţinutul actului constitutiv trebuie săse
găseascăobligatoriu menţiunea referitoare la durata societăţii, duratăce
poate fi nelimitatăsau pânăla un termen convenit de asociaţi. Când este
atins termenul de funcţionare al societăţii, aceasta se va dizolva de drept.
Capitalul social. Deoarece societatea pe acţiuni se poate constitui
numai dacăa fost subscris în totalitate capitalul social, asociaţii, conform
art. 8 din Legea nr. 31/1990, vor preciza valoarea capitalului nominal în
actul constitutiv. De asemenea, se va menţiona valoarea capitalului
vărsat, cât a subscris şi vărsat fiecare acţionar în parte şi data limităpână
la care trebuie efectuat vărsământul. Se vor face menţiuni cu privire la
valoarea bunurilor aduse ca aport în natură, modul de evaluare al
acestora şi numărul de acţiuni echivalente aportului respectiv.
Se vor face precizări referitoare la numărul şi valoarea nominalăa
acţiunilor şi se va specifica forma acestora: nominative sau la purtător.
În situaţia în care existămai multe categorii de acţiuni se va indica
numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei acţiuni.
Clauzele de desemnare a administratorilor şi cenzorilor şi de
stabilire a competenţelor lor. În mod liber, asociaţii vor conveni asupra
persoanelor fizice sau juridice care vor administra societate, menţionând
în actul constitutiv datele lor de identificare: numele şi prenumele, locul
şi data naşterii, domiciliul stabil şi cetăţenia sau, dupăcaz, denumirea,
sediul şi naţionalitatea. Acestor menţiuni li se vor adăuga cele referitoare
la garanţia pe care administratorii sunt obligaţi săo depună, puterile de
care dispun şi modul de exercitare a acestora: împreunăsau separat,

40C.S.J.,secţ.com., dec. nr. 149 din 15 noiembrie 1992, în “Probleme de drept în deciziile
Curţii Supreme de Justiţie” (1990-1992), p.482-483.
drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora
dintre ei. Numărul administratorilor este nelimitat. Ei pot fi unii dintre
asociaţi sau persoane străine de societatea pe acţiuni.
Tot prin actul constitutiv sunt stabiliţi şi cenzorii, care pot fi
persoane fizice (identificate prin: nume şi prenume, locul şi data naşterii,
domiciliul şi naţionalitatea) sau persoane juridice (identificate prin:
denumire, sediu şi naţionalitate). Cu excepţia cenzorilor contabili,
cenzorii trebuie săfie acţionari ai societăţii respective. Numărul
cenzorilor va fi întotdeauna impar (pentru realizarea unanimităţii).
Societatea pe acţiuni va avea un număr minim de 3 cenzori şi 3 supleanţi,
stabilit prin actul constitutiv.
Clauze privind conducerea, administrarea, funcţiona-rea şi
controlul gestiunii de către organele statutare, controlul acesteia de către
acţionari,
precum şi documentele la care aceştia pot săaibăacces pentru a se
informa şi a-şi exercita controlul. În actul constitutiv acţionarii
noteazăcondiţiile pentru valabilitatea deliberărilor adunării generale şi a
modului de exercitare a dreptului de vot, conform legii
Vor fi respectate prevederile legale referitoare la dreptul
minorităţilor de acţionari de a cere administratorilor convocarea adunării
generale şi cele care conferăacţionarilor ce reprezintă¼din capitalul
social dreptul de a denunţa anumite fapte cenzorilor. Tot prin actul
constitutiv se va conveni asupra modului în care vor fi distribuite
beneficiile (evitându-se clauza leonină) şi de suportare a pierderilor.
În modalitatea de constituire simultanăa societăţii pe acţiuni nu se
prevede o adunare constitutivă, obligatorie în cazul constituirii succesive.
Dacăanterior semnării actului constitutiv unii asociaţi au încheiat
acte juridice în numele societăţii, asupra oportunităţii şi liceităţii acestora
se vor exprima ceilalţi asociaţi în momentul semnării actului. În actul
constitutiv se menţioneazătoate operaţiunile efectuate de asociaţi în
contul societăţii viitoare, pe care le va prelua. Vor fi înscrise şi sumele
ce se cuvin pentru aceste operaţiuni. De asemenea, vor fi menţionate
avantajele de care se bucură fondatorii, în cazul în care acestea există.
Asociaţii au dreptul sădispunăcu privire la: participarea
administratorilor şi personalului societăţii la beneficii, la retribuţia
cenzorilor, la posibilitatea ca administratorii săîncheie contracte
fărăaprobarea adunării generale, la durata mandatului primilor
administratori, la eligibilitatea sau nu a acestora, la numirea
funcţionarilor societăţii, la modul de deliberare în consiliul de
administraţie, la modul de reprezentare a acţionarilor în adunările
generale, la locul unde se vor ţine acestea.
Recent a fost instituit controlul societăţii de către acţionari alături
de controlul gestiunii societăţii de către organele statutare (art.8 lit. I din
Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice). Deci este necesar a fi
menţionate în actul constitutiv documentele la care acţionarii vor avea
acces pentru informare şi pentru realizarea acestui control.
“Clauzele actului constitutiv prin care se limiteazăputerile
conferite de lege organelor de conducere ale societăţii sunt inopozabile
terţilor, chiar dacă au fost publicate.”41
Clauze privind sediile secundare. În cadrul sediilor secundare
intrăsucursalele, agenţii, reprezentanţe şi alte asemenea unităţi lipsite
de personalitate juridică. Asociaţii pot conveni asupra desemnării unor
asemenea unităţi în interesul societăţii, dacăastfel vor fi sporite
beneficiile.
Dacăasemenea sedii secundare iau naştere ulterior momentului
înfiinţării societăţii pe acţiuni, în actul constitutiv se vor regăsi condiţiile
pentru înfiinţarea lor, dacăla momentul încheierii lui s-a avut în vedere
acest fapt. Sucursalele trebuie înregistrate separat în registrul comer
ţului, iar agenţiile, reprezentanţele şi alte sedii secundare vor fi
menţionate doar în cadrul înmatriculării în registrul comerţului a sediului
principal.
Clauze privind modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
Asociaţii vor conveni asupra acestor clauze în momentul încheierii
actului constitutiv cu respectarea prevederilor legale în materie.

Consecinţele nerespectării conţinutului legal al actului constitutiv.

Dacănu au fost incluse în actul constitutiv toate clauzele impuse de art.
8 din Legea nr. 31/1990 sau conţinutul acestora se abate de la
dispoziţiile legale imperative, aceste nereguli pot fi corectate de către
asociaţi în faza de constituire a societăţii, la recomandarea notarului sau
a judecătorului delegat.
Dacăa avut loc si înmatricularea societăţii, aceste nereguli pot fi
corectate în condiţiile art.48 din Legea nr.31/1990, pe calea unei ac ţiuni
în regularizare. Daca aceastăacţiune nu a fost valorificată, va fi
declaratănulitatea absolută a societăţii pe acţiuni în situaţia când:
Actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul de
activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris;
S-au încălcat dispoziţiile legale referitoare la capitalul social
minim subscris şi vărsat;
Nu s-a respectat numărul minim de asociaţi.

Forma şi conţinutul statutului. Preliminarii

Actul constitutiv este înscrisul care dovedeşte căs-a încheiat un
contract de societate ce conţine condiţiile asocierii, iar statutul este
înscrisul care cuprinde regulile dupăcare se conduce societatea
comercială. Pentru ca o societate pe acţiuni săse constituie valabil,

41
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.82.
alături de contractul de societate legea impune şi existenţa statutului.
La constituirea societăţii peacţiuni trebuie săexiste contractul de
societate şi statutul, ca două acte separate sau, potrivit noii legislaţii, pot
fi reunite în cadrul unui înscris unic denumit act constitutiv (art.5 din
Legea nr. 31/1990).
Prin noţiunea de act constitutiv se înţelege atât înscrisul unic, cât
şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii. Se ridicăîntrebarea:
cum facem distincţie între statut şi contract de societate când ele sunt
cuprinse într-un înscris unic?
Deoarece legea cere întocmirea şi semnarea şi a contractului de
societate şi a statutului societăţii numai în cadrul societăţilor comerciale
complexe: societăţile pe acţiuni şi societăţile în nume colectiv şi
datorităfaptului cănu existăo distincţie clarăreferitoare la conţinutul lor
legal, concluzionăm că diferenţa este de ordin cantitativ.
Societatea pe acţiuni fiind o formăcomplexăde societate
comercială, contractul de societate, din punct de vedere normativ, nu
poate cuprinde în schema sa referiri concrete referitoare la: conducerea,
administrarea, funcţionarea şi gestionarea ei, apărând astfel necesitatea
întocmirii statutului societăţii. Acesta va cuprinde principiile
fundamentale ale desfăşurării activităţii unei societăţi pe acţiuni şi
anume: colaborare, spirit democratic în adoptarea hotărârilor, drepturile
acordate minorităţilor de acţionari, proporţionalitatea beneficiilor şi
pierderilor.
Affectio societatis este concretizat în cadrul statutului, acesta
evidenţiind “motivaţia psihologicăa constituirii societăţii”.42 Statutul poate
conţine clauze noi faţăde contractul de societate, acestea fiind însă, în
mod imperativ, concordante cu cele ale contractului şi cu voinţa părţilor.
Neconcordanţa dintre clauzele contractului cu cele ale statutului unei
societăţi a fost sesizată de Curtea Supremăde Justiţie care, într-un caz
de speţă, a casat sentinţa instanţei de fond cu recomandarea de a fi
îndrumate părţile să procedeze la corelarea clauzelor.

Natura juridicăa statutului. Din dispoziţiile legale s-a constatat

că“statutul are o naturăcontractuală”. 43 El trebuie încheiat cu
respectarea condiţiilor generale de formă(referitoare la întocmirea lui în
formăautentică) şi de fond (care cer săfie semnat de către toţi asociaţii).
De asemenea, trebuie respectate condiţiile de fond specifice înfiinţării
unei societăţi pe acţiuni.
Constituirea continuatăsau prin subscripţie publicăa societăţilor

42 E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.84.

43 St.D.Cărpenaru, “Drept…”, op.cit., p.173.

comerciale pe acţiuni. Precizări. Constituirea succesivă, prin subscripţie
publică, este folosităcând se urmăreşte strângerea de mari capitaluri.
Persoanele care iau iniţiativa constituirii societăţii pe acţiuni sunt
fondatorii. Aceastămodalitate este mai rar folositădeoarece legea cere
numeroase operaţiuni. Se apeleazăla ea numai când scopul viitoarei
societăţi pe acţiuni nu poate fi atins decât cu ajutorul unui capital mare.
Pentru realizarea capitalului social se face apel la resursele financiare
ale populaţiei, fondatorii întocmind o ofertă de subscripţie publică.
Deci va exista o fazăpremergătoare inexistentăla modalitatea de
constituire simultană, şi anume lansarea prospectului de emisiune şi
subscrierea acţiunilor necesare constituirii capitalului social.
Aceastăfazăeste urmatăde o alta, intermediară, în care se
valideazăsubscripţia şi se aprobăactul constitutiv al societăţii peacţiuni
de către adunarea constitutivă a acceptanţilor. Acest proces de
constituire a societăţii pe acţiuni se finalizeazăcu autorizarea de către
judecătorul delegat a funcţionării societăţii, fazăurmatăde înmatricularea
acesteia în registrul comerţului.
Operaţiunile enumerate sunt în sarcina fondatorilor, aceştia fiind
cei care semnează actele constitutive ale societăţii comerciale pe acţiuni.
Fondatorii. Noţiune. În condiţiile Legii nr.31/1990, modificată,
noţiunii de fondatori îi este rezervat un spaţiu amplu, ei fiind prezenţi şi
în prevederile art.6, înainte de reglementarea oricărei forme de societate
comercială. Totuşi, regimul juridic al fondării este realizat concret în
capitolul dedicat constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică,
şi anume în cadrul Capitolului II, Titlul II: ”Formalităţi specifice pentru
constituirea societăţii peacţiuni prin subscripţie publică”, motiv pentru
care am plasat analiza acestei categorii de persoane în cadrul secţiunii
dedicate modalităţii succesive de constituire a societăţii pe acţiuni.
Art.6 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată, îi numeşte
fondatori pe: “semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care
au un rol determinant în constituirea societăţii…”. Observăm cănoţiunea
de fondatori se suprapune peste cea de asociaţi, ca semnatari ai actului
constitutiv în cadrul celorlalte forme de societate, cu excepţia societăţii
pe acţiuni constituităprin subscripţie publică. În cadrul acesteia, noţiunea
de fondatori face referire la semnatarii actului constitutiv care nu au înc
ăaltăcalitate decât aceea de fondatori, nefiind în postura de asocia ţi.
Susţin aceastăafirmaţie cu prezentarea dispoziţiilor art.5 alin.5 din
lege: ”Actul constitutiv se semneazăde către toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică, de fondatori…”.

În materia comercială română, în cadrul societăţii peacţiuni,

fondatorii sunt cei care stabilesc obiectul activităţii societăţii, sediul ei,
pregătesc redactarea actelor constitutive, întocmesc prospectul de
emisiune, lista subscriitorilor, convoacăadunarea constitutivă, încheie
acte juridice în numele şi în contul viitoarei societăţi.

În cazul nefinalizării proiectului de constituire a societăţii pe

acţiuni, din perspectiva răspunderii care incumbăfondatorilor, s-au
desprins douăsensuri ale noţiunii de fondatori:
În sens restrâns, fondatori sunt consideraţi numai persoanele ce
au semnat contractul de societate;
În sens larg, alături de semnatarii contractului de societate, sunt
incluşi şi aşa-zişii “fondatori de fapt”, adicăpersoanele ce au participat la
punerea în mişcare a societăţii, revenindu-le o parte a iniţiativei în
crearea ei, echivalentul asumării conştiente a responsabilităţii formării ei.

Considerându-se că elementul esenţial, definitoriu al noţiunii de

fondatori este “colaborarea sub orice formă”, doctrina româneascăa
considerat, în sensul Codului comercial, că“fondatorii sunt acele
persoane care cooperează sub cele mai variate forme prin activitatea lor
la constituirea societăţii, indiferent dacă iau parte sau nu la semnarea
actului constitutiv în calitate de acţionar”.
Actuala reglementare (ne referim la Legea nr. 31/1990, republicat
ă, în speţăla prevederile art.6) înlăturărigiditatea ce rezultădin definirea
noţiunii de fondatori în Codul comercial, care nu face decât săenumere
acţiunile ce trebuiesc îndeplinite de către fondatori. Art. 6 lasăla
dispoziţia instanţei, în caz de litigiu, să-i identifice pe fondatorii societăţii
pe acţiuni, în funcţie de situaţia dispusăjudecăţii.
Se poate încadra în noţiunea de fondatori, raportat la obligaţiile
ce le revin, următoarele persoane:
a) care au luat hotărârea constituirii societăţii, concretizatăîn
convenţie scrisăsau verbală, prin stabilirea obiectului de activitate şi
sediului societăţii;
b) care au depus diligenţe, ajutându-se de specialişti, pentru a
putea redacta actul constitutiv şi prospectul de emisiune conform
prevederilor legale;
c) care au semnat actele constitutive ale societăţii şi prospectul
de emisiune;
d) care au întocmit lista subscriitorilor şi au convocat adunarea
constitutivă;
e) care au încheiat acte juridice anterior formării societăţii în
contul acesteia, cum ar fi: închirierea de spaţii, cumpărarea unor imobile
sau instalaţii industriale etc.;
f) care au colaborat permanent la organizarea viitoarei societăţi
pe acţiuni şi la punerea în funcţiune a acesteia, urmărind realizarea unui
beneficiu, dar asumându-şi riscul răspunderii în caz de neconstituire a
societăţii.
Calitatea de fondatori o pot avea atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice, acestea din urmă, prin participarea la constituirea
noii societăţi, nemodificându-şi obiectul propriu de activitate. În măsura
în care un fondator nu are neapărat şi calitatea de acţionar, tot astfel şi
subscriitorul-participant la adunarea constitutivănu dobândeşte automat
şi calitatea de fondator.
Nu vor dobândi calitatea de fondatori specialiştii ce au fost
consultaţi în perioada anterioară constituirii societăţii comerciale cum ar
fi: avocaţii, consilierii juridici, notarii, contabilii, deşi consultarea cu ei a
reprezentat o necesitate în perioada constitutivă.
Astfel, Curtea de Casaţie, într-o decizie reprezentativăîn acest
sens, a decis că: “angajarea de către fondatori a unui avocat pentru
redactarea şi autentificarea statutelor societăţii, cum şi pentru obţinerea
autorizaţiei legale de funcţionare, reprezintăîn drept un act încheiat în
vederea şi pentru constituirea societăţii, chestiunea dacăo asemenea
angajare de avocat este necesarăpentru constituirea societăţii este o
chestiune de pură apreciere a faptelor”.44
Limitele calităţii de fondator. Datorităfaptului că, în urmărirea
concretizării iniţiativei lor, fondatorii apeleazăla încrederea populaţiei,
prin art.6 din Legea nr.31/1990, republicată, sunt enumerate
incapacităţile speciale alături de cele de drept comun referitoare la
aceştia. Astfel, alin.2 prevede că: “Nu pot fi fondatori persoanele care,
potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru
gestiune frauduloas ă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi alte
infracţiuni prevăzute de prezenta lege.”
În scopul protejării virtualilor acceptanţi se instituie o
adevăratădecădere din dreptul de a fi fondator, tribunalul fiind în măsură
sădeclare nulitatea unei societăţi care, la data constituirii, a dispus în
totalitate de fondatori incapabili.
Natura juridicăa fondării societăţii pe acţiuni. Fondatorii au
sarcina unicăde a crea societatea pe acţiuni. Pentru îndeplinirea acestei
sarcini, fondatorii stabilesc sediul viitoarei societăţi, încheie contracte de
publicitate, de secretariat, de consultanţăjuridică, contracte care
implicărăspunderea solidarăa acestora în situaţia neconstituirii societăţii,
neavând cum săle recupereze printr-o acţiune îndreptatăcontra
acceptanţilor.
Art.29 din legea societăţilor comerciale exprimăclar acest ultim
aspect: “Fondatorii iau asupra lor consecinţele actelor şi alte cheltuieli
necesare constituirii societăţii, iar dacă, din orice cauză, acestea nu se
vor constitui, ei nu se pot îndrepta contra acceptanţilor.”
Conform art.53 din aceeaşi lege, dupămomentul dobândirii

44
Cas.I, dec.nr.1229 din 30 ianuarie 1959, în “Practica judiciarăîn materie comercială”, vol.2,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p.100-101.
personalităţii juridice de către societatea comercială, aceasta a preluat
actele asupra sa, fiind considerate ca fiind ale societăţii încăde la data
încheierii lor. Dacăsocietatea nu a preluat actele juridice care însăîi
profită, fondatorii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pe calea dreptului
comun, conform principiului îmbogăţirii fărăjust temei.45
Deoarece concepţia contractuală(mandat, contract nenumit,
contract de societate) nu clarificănatura juridicăa actului fondării
societăţii, neputându-se specifica în mod clar care sunt părţile
contractante şi care este modalitatea de transmitere a obligaţiilor, teoriile
tradiţionale s-au văzut nevoite săapeleze la: configuraţia juridicăa
stipulaţiei pentru altul, a gestiunii de afaceri şi a personalităţii juridice
interne.

Remunerarea fondatorilor. Fondatorii pornesc proce-dura

constituirii unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publicăcu scopul de
a obţine un interes material ce poate consta în efectuarea unui aport în
natur ăsau de a obţine o cotăparte din profitul net al societăţii o
anumităperioadăde timp.
Fondatorii nu sunt cei care stabilesc cota de participare din
beneficiul net al societăţii peacţiuni, ci adunarea constitutivăeste cea
care decide în acest sens, în conformitate cu art.31 alin.1 din Legea
nr.31/1990. Existălimite legale ale acestei cote şi anume ea nu poate fi
mai mare de 6% din beneficiul net şu nu poate fi acordatăpe o
perioadămai mare de 5 ani socotiţi de la momentul constituirii societăţii
peacţiuni prin subscripţie publică. Dacăva fi mărit capitalul social, dreptul
la beneficii a fondatorilor rămâne neschimbat, conform capitalului iniţial.
Fondatorii sunt cei care, încăde la întocmirea prospectului de
emisiune, menţioneazăcota lor parte din profitul net al societăţii pe
acţiuni ce li se cuvine, acceptarea acesteia de către subscriitori
neproducând efecte decât dupăaprobarea ei de către adunarea
constitutivă. Deci, asupra cotei iniţiale de beneficiu a fondatorilor
planeazăo condiţie suspensivă, de naturăa proteja pe subscriitori de
influenţa pe care fondatorii pot să o exercite în faza iniţială a constituirii
societăţii pe acţiuni.
Dispoziţia legii referitoare la cota maximăde 6% din beneficiul net
şi durata acordării ei pe maxim 5 ani, are caracter imperativ, adunarea
constitutivăluând decizii în aceste limite. Dubla limitare a cotei din
beneficiul net acordată fondatorilor urmăreşte “Cenzurarea unei
eventuale tendinţe abuzive a fondatorilor de a fixa cuantumuri exagerate
în defavoarea acţionarilor.”46
Recunoscând dreptul fondatorilor la o cotădin beneficiul net al
societăţii pe acţiuni, adunarea generală a acţionarilor este obligată să

45
Părere împărtăşităde G.Ripet în lucrarea sa “Tratat elementar de drept”, Paris, p.552.
46
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.97.
respecte acest drept, sănu-l afecteze prin nici un mijloc. În esenţă,
aceasta este o obligaţie contractuală.
Singurele hotărâri ale adunării generale ale acţionarilor ce pot
aduce o diminuare a acestor beneficii ale fondatorilor sunt cele în
legătură cu mărirea cotei de participare la fondul de rezervă, de
amortizare rapidă a capitalului, de rambursare a acestuia. Într-o
speţăreprezentativă, Curtea de Casaţie a statutat căadunarea
generalăa acţionarilor poate apela la asemenea acte numai atunci când
măsura se justificăprin împrejurări de mare gravitate, în situaţii contrare,
fondatorii fiind îndreptăţiţi la daune.47
Fondatorii sunt obligaţi să dovedească faptul că dizolvarea
anticipată a societăţii pe acţiuni este făcută în frauda drepturilor lor,
pentru a putea obţine daune-interese. Legea nr.31/1990, în art.32
reglementeaz ăsituaţia: “în caz de dizolvare anticipată a societăţii,
fondatorii au dreptul săcearădaune de la societate, dacădizolvarea s-a
făcut în frauda drepturilor lor.” În continuare, art.33 prevede cădreptul la
acţiune al fondatorilor curge de la data adunării generale a acţionarilor
ce a hotărât dizolvarea societăţii. Termenul de prescripţie stabilit este de
6 luni.

Dreptul de creanţă al fondatorilor este de natură convenţională,

ei având calitatea de creditori ai societăţii în limitele cotei parte din
beneficiul societăţii ce li se cuvine.
Plecând de la faptul că opoziţia terţilor împotriva hotărârii de
dizolvare anticipatăa societăţii peacţiuni făcută de aceştia la 30 de zile
de la publicarea în Monitorul Oficial este în măsură săsuspende
executarea hotărârii de dizolvare, pânăla retragerea sau respingerea
dreptului de creanţă al fondatorilor are acelaşi caracter suspensiv de
executare.
Fondatorii pot acţiona colectiv sau individual, personal sau prin
reprezentant. Acţiunea poate fi continuatăde moştenitori în caz de deces,
sau de către curator în caz de punere sub interdicţie.
Deoarece numai buna credinţă este prezumată, sarcina probei
revine fondatorilor. În funcţie de probele administrate, instanţa de
judecatăhotărăşte dacădecizia de dizolvare anticipatăa societăţii pe
acţiuni luatăde adunarea generalăa acţionarilor este luatăîn vederea
fraudării fondatorilor. În caz afirmativ, societatea va fi obligatăla plata de
despăgubiri. Cum aceastăplatăreprezintăunica sancţiune legalăîn
aceastăsituaţie, hotărârea adunării generale a acţionarilor va rămâne
valabilăiar societatea pe acţiuni se va dizolva anticipat.
S-a ridicat problema includerii în cota de participare de 6% a

47 Cas., dec. din 3 iunie 1924, R.S., 1924, p.167-168.

fondatorilor şi a rezervelor (care sunt beneficii acumulate), alături de
beneficiul net anual. Avându-se în vedere căfondatorii nu pot beneficia,
conform legii, de mai mult de 6% din beneficiul net, nu putem include
aici şi beneficiile acumulate, deoarece nu se include în beneficiul net al
societăţii.
Cu toate căparticipă la beneficii, fondatorii nu devin acţionari
decât în măsura în care ei subscriu acţiuni. Cota lor din beneficiu nu
corespunde unei părţi din capitalul social. Neavând calitatea de acţionari,
fondatorii nu iau parte la adunarea generalăa acţionarilor şi nici nu au
drept de control asupra acesteia. Au dreptul săcearăînfăţişarea
registrelor societăţii, dar nu pot dispune comunicarea lor. Pot dispune de
cota de 6% din beneficiul net al societăţii numai persoanele fizice cărora
li s-a recunoscut calitatea de fondatori (art.31 pct.4 din Legea
nr.31/1990).
Mai adaug aici faptul căadunarea constitutivăare obligaţia de a
discuta şi aproba actul constitutiv al societăţii peacţiuni şi participarea la
beneficii a fondatorilor.
Răspunderea fondatorilor. Am amintit că, din momentul numirii
administratorilor, rolul juridic al fondatorilor încetează. Obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozi ţiile ce
privesc contractul de mandat. Aceştia răspund pentru actele încheiate
în contul societăţii, din momentul numirii lor pânăla cel al înmatriculării
societăţii. Dacăadministratorii cunosc nereguli săvârşite de fondatori
înainte de numirea lor şi dacănu le denunţăcenzorilor, aceştia răspund
solidar cu fondatorii în condiţiile art.144 pct.4 din Legea nr.31/1990.
Domeniul răspunderii fondatorilor. Conform legii, fondatorii pot
răspunde civil sau penal. Dupăizvorul obligaţiei încălcate – contractul de
societate sau legea – răspunderea civilă poate fi: răspundere
contractualăsau răspundere delictuală. 48 Răspunderea nelimitatăşi
solidarăa fondatorilor intervine, conform Legii nr.31/1990, în următoarele
situaţii:
Au încălcat cerinţele legale de constituire a societăţilor pe acţiuni;
Au încălcat obligaţiile asumate de aceştia la momentul constituirii
societăţii;
Nu au realizat subscrierea integralăa capitalului social şi nu au
efectuat vărsămintele stabilite de lege sau statut;
Nu s-a realizat veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea
constituirii societăţii;
Răspund de valabilitatea operaţiunilor încheiate în contul viitoarei
societăţi;
Răspund şi de existenţa altor aporturi decât cele în numerar.
Fondatorii sunt răspunzători faţă de societate, faţăde subscriitori şi faţă

48
Răspunderea juridică a societăţilor comerciale a fost tratatăde C.Bârsan, Al.Ţiclea,
V.Dobrinoiu, “Societăţi comerciale”, op.cit., p.223-272.
de terţi.

Răspunderea fondatorilor faţăde societate este angajatăpentru

încălcarea obligaţiilor impuse de lege privitoare la subscrierea în
totalitate a capitalului social şi efectuarea integralăa vărsămintelor
stabilite prin lege sau act constitutiv, pentru existenţa altor aporturi decât
cele în numerar şi pentru valabilitatea operaţiunilor încheiate anterior
constituirii societăţii şi luate de aceasta asupra sa.
Răspunderea fondatorilor faţăde subscriitori va fi angajatăpentru
nerespectarea condiţiilor legale privind emiterea prospectului de
emisiune, întocmirea corectăa listelor acceptanţilor şi convocării
adunării constitutive.
Răspunderea fondatorilor faţăde terţi intervine în situaţia
neîndeplinirii cerinţelor legale referitoare la constituirea societăţii şi
pentru actele juridice încheiate cu aceşti terţi şi nepreluate de societate,
iar dupăţinerea adunării constitutive, pentru nerespecarea obligaţiilor
legale care le angajeazătotodatăşi pentru răspunderea faţăde societate.
Când vorbim de terţi ne referim, în principal, la creditorii sociali.
Răspunderea fondatorilor ca fi angajatăîn condiţiile dreptului
comun, bazată pe culpa acestora.
Noţiunea de terţ. Dupănatura obligaţiei nerespectate: obligaţie
contractualăsau obligaţie legală, variazăşi noţiunea de terţ. În cazul
invocării obligaţiei contractuale, terţii sunt “persoane străine de contract,
inclusiv ceilalţi fondatori, care nu au participat la încheierea actului,
precum şi acceptanţii prospectului de emisiune.” 49 Dupămomentul
preluării operaţiunilor încheiate de către fondatori asupra societăţii,
aceasta devine, retroactiv, parte în contractul încheiat, fondatorii având
calitatea de mandatari, cu răspunderile ce le incumbăacestei situaţii,
fărăînsăa fi în situaţia terţilor.
Dacăse invocănerespectarea obligaţiei legale, în categoria terţilor
se include persoanele faţăde care societatea ar avea interes
săopunălipsa formalităţilor pentru constituirea legalăa societăţii pe
acţiuni. În această situaţie găsim creditorii sociali care au un asemenea
interes.

Caracterul juridic al noţiunii de răspundere. Când interesele

patrimoniale sau morale ale unei persoane determinate sunt lezate,
răspunderea fondatorilor are un caracter individual. Amintim căacţiunile
individuale nu pot fi exercitate decât de către persoanele lezate.
Acţiunea în răspundere contra fondatorilor va avea un caracter
social atunci când fondatorii, prin acţiunea sau inacţiunea lor, au adus

49
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.106.
un prejudiciu patrimonial masei acţionarilor sau societăţii.
Aceastăsituaţie se declanşeazăcând fondatorii nu-şi respectăobligaţiile
cu privire la: subscrierea integralăa capitalului social şi efectuarea
vărsămintelor stabilite de lege sau actul constitutiv, existenţa aporturilor
în natură, veridicitatea publicaţiilor ca şi cele cu privire la valabilitatea
operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi luate de aceasta asupra sa.
Adunarea generalăva decide, în urma prezenţei la şedinţă a
acţionarilor care reprezintăcel puţin ½din capitalul social şi a hotărârilor
luate de acţionarii ce deţin majoritatea absolutădin capitalul social
reprezentat în adunare, angajarea răspunderii fondatorilor. În aceeaşi
şedinţăîn care se decide declanşarea acestei acţiuni se desemneazăo
persoanăînsărcinată săexercite acţiunea în justiţie, tot în condiţii de
cvorum (art.150 din Legea nr.30/1990).
După expirarea termenului legal de 5 ani de la momentul
constituirii societăţii peacţiuni, are loc, prin decizia adunării generale,
descărcarea de gestiune a fondatorilor şi primilor administratori. Din
acest moment răspunderea acestora nu mai poate fi angajată. Adunarea
generalădecade din dreptul de a exercita acţiunea împotriva acestora
dupăexpirarea termenului prevăzut de art.30 alin. Ultim. De altfel,
fondatorii şi primii administratori lipsesc din enumerarea art.181 din
legea societ ăţilor comerciale, care dispune că: “Aprobarea bilanţului de
adunarea generalănu împiedicăexercitarea acţiunii în răspundere
împotriva directorilor, administratorilor sau a cenzorilor.” Acţiunea se
prescrie în termenul general de 3 ani.
Răspunderea penală a fondatorilor. În cadrul Titlului VIII al Legii
nr.31/1990, unde sunt reglementate infracţiunile privitoare la constituirea,
funcţionarea şi încetarea societăţii comerciale, apar şi situaţii în care
este angajată răspunderea penală a fondatorilor.
Fondatorii vor răspunde penal când: prezintăcu rea credinţăîn
prospecte, rapoarte şi comunicări adresate publicului, date nereale
asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale acesteia,
sau ascund, tot cu rea credinţă, în parte sau în totalitate, asemenea date
sau în situaţia în care refuză săpunăla dispoziţia experţilor documentele
necesare în condiţiile art.25 şi art.37 din Legea nr.31/1990, sau îi
împiedică, cu rea credinţă, să îndeplinească sarcinile primite.
Săvârşirea acestor infracţiuni duce, conform art.265 din lege, la
pedepsirea fondatorilor cu închisoare de la 1 la 5 ani. Conform art.266
din lege, vor fi pedepsiţi cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorii unei
societăţi pe acţiuni care: dobândesc în contul societăţii acţiuni ale altor
societăţi la un preţpe care îl ştie vădit superior valorii efective sau vinde,
în numele societăţii şi în contul ei, la preţuri despre care cunoaşte căsunt
vădit inferioare calorii efective, în scopul obţinerii, pentru ei sau pentru
alte persoane, a unui folos material în paguba societăţii; răspândesc ştiri
false sau se folosesc de alte mijloace frauduloase care ar afecta mărirea
sau micşorarea valorii acţiunilor în scopul obţinerii, pentru ei sau alte
persoane, a unui folos în paguba societăţii.
Contractul de subscripţie. Prospectul de emisiune.
Noţiune şi conţinut. Prima operaţiune pe care trebuie săo
îndeplineascăfondatorii este întocmirea unui prospect de emisiune care
trebuie să cuprindă oferta către public pentru subscrierea de acţiuni.
Jucând rolul unei oferte, prospectul de emisiune va cuprinde toate
elementele viitoarei societăţi pe acţiuni, necesare a fi cunoscute de
acceptanţi, elemente care sunt identice cu cele ale actului constitutiv
(cele prevăzute de art.8 din Legea nr.31/1990) cu excepţia punctului
referitor la administratorii şi cenzorii societăţii, ce vor fi desemnaţi ulterior,
de către adunarea constitutivă.
Totuşi, nu existăidentitate între prospectul de emisiune şi actul
constitutiv. Alături de excepţia amintitămai sus mai numim şi clauza
referitoare la capitalul social care constituie o adaptare a prevederii
referitoare la acesta din art.8, la specificul modalităţii de constituire a
societăţii este necesar ca fiecare acceptant săverse în numerar ½din
valoarea acţiunilor subscrise la o unitate bancarăsau la C.E.C. Se
adaugăşi condiţia căacţiunea ce reprezintă aport în natură mtrebuie
acoperită integral.
De asemenea, se impune săse menţioneze explicit data
fixatăpentru încheierea subscripţiei. I.L.Georgescu a considerat “firesc
ca durata termenului în care se face subscripţia săaibăun sfârşit”,
deoarece eventualii subscriitori nu pot săfie “legaţi definitiv”, ei având
dreptul ca la expirarea duratei prestabilite săfie eliberaţi prin justiţie de
obligaţiile asumate, dacă societatea nu a luat fiinţă.50
Prospectul de emisiune va mai cuprinde, în mod obligatoriu, şi
participarea la beneficiile societăţii, rezervate fondatorilor în vederea
preîntâmpinării eventualelor abuzuri ale acestora. Cuantumul acestor
beneficii, stabilite procentual, deşi este acceptat iniţial de subscriitori,
rămâne definitiv după aprobarea lui de către adunarea constitutivă.
Legea sancţioneazăcu nulitatea prospectul de emisiune care nu
cuprinde toate menţiunile obligatorii. Nulitatea se
acoperădacăsubscriitorul a luat parte la adunarea constitutivăsau
dacăşi-a exercitat drepturile şi îndatoririle ce revin acţionarilor. Acest
lucru este posibil deoarece în cadrul adunării constitutive se discutăşi se
aprobăactul constitutiv, iar acceptantul, prin prezenţa sa sau prin
reprezentant, nu poate invoca necunoaşterea vreunei clauze.
Condiţiile de formă şi de publicitate ale prospectului de emisiune.
Pentru a putea fi publicat, prospectul de emisiune trebuie întocmit cu
respectarea condiţiilor arătate şi apoi autorizat de organul competent. El
trebuie întocmit şi semnat de către fondatori şi să îmbrace forma

50 I.L.Georgescu, “Societăţi…”, op.cit., p.289. Aceeaşi opinie o împărtăşeşte şi O.Căpăţână,

op.cit., p.200.
autentică.
Prin lege nu se instituie obligativitatea formei autentice a
prospectului de emisiune, neexistând o sancţiune expresăreferitoare la
nulitatea acesteia în situaţia arătată, dar necesitatea formei autentice
rezultădin succesiunea formalităţilor aşa cum sunt reglementate ele prin
Legea nr.31/1990, Deci, forma autenticănu are valoare ad probationem
ci ad validitatem. Este îndoielnic faptul căar fi aprobat un prospect de
emisiune a acţiunilor de către judecătorul delegat în lipsa formei sale
autentice. Nulitatea va fi pronunţatăde instanţa judecătorească.
Prospectul de emisiune semnat de fondatori în formă autentică ca fi
depus la oficiul registrului comerţului din judeţul unde se va găsi sediul
societăţii pe acţiuni. Judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului
va verifica legalitatea prospectului de emisiune şu constatând
îndeplinirea condiţiilor legale, va autoriza publicarea lui.

Legea 31/1990 nu condiţioneazăîn nici un fel condiţiile de

publicitate a prospectului de emisiune, nefiind necesarăpublicarea lui în
Monitorul Oficial. Deci, se poate apela la presă, alte mijloace de
publicitate, însăsub condiţiile posibilităţii legale de receptare din partea
a minim 100 de persoane nedeterminate în vreun fel de autorul
propunerii (art.2 lit. j din Legea nr. 52/1994).
Art.30 din Legea nr. 31/1990 stipulează cătermenul de valabilitate
al ofertei publice de valori mobiliare va fi cel stipulat de ofertant, dar nu
poate fi mai lung de 180 de zile, care curg de la data vizei C.N.V.M. sau,
dupăcaz, de la data publicării, existând posibilitatea prelungirii acestui
termen o singură dată, cu încă 180 de zile.
Condiţii speciale. În sensul art.2 alin. k din Legea nr.52/1990
privind valorile mobiliare şi bursele de valori, societăţile pe acţiuni
constituite prin subscripţie publicăsunt considerate societăţi deschise
(conform art.34 din Legea nr.31/1990, republicată).
Conform art. Citat din Legea nr.52/1994 “societatea deschis
ăeste o societate pe acţiuni, constituităprin subscripţie publicăsau o
societate publicăpe acţiuni, emitentăde valori mobiliare din care cel puţin
o categorie face sau a făcut obiectul unei oferte publice regulat
promovată.”
În ceea ce priveşte înmatricularea în registrul comerţului,
societatea pe acţiuni constituităprin subscripţie publicăse aflăsub
incidenţa Legii nr.52/1994, completată cu prevederile Legii nr.31/1990..
Publicarea prospectului de emisiune constituie o
ofertăpublicăautorizatăîn prealabil de către C.N.V.M. Lipsa acestei
autorizaţii duce la nulitatea ofertei şi atrage culpa fondatorilor. Art.35
pct.3 din Legea nr.31/1990 instituie un termen de 5 zile în care ca fi
solicitatăautorizarea de către oficiul registrului comerţului, termen ce se
scurge de la momentul înregistrării cererii. Autorităţile competente vor
trebui săemităavizele sau actele de autorizare în termen de 15 zile.
 Subscrierea acţiunilor
Natura juridicăa subscripţiei. În general, actul de subscriere este
considerat un contract încheiat între subscriitor şi fondatori. Acesta este
deci, un contract sinalagmatic “prin care o persoanăacceptăpropunerea
fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni, aducând ca aport
o sumăde bani, cel puţin egalăcu nivelul nominal al unei acţiuni al cărei
proprietar va deveni.”51
Contractul de subscripţie îndeplineşte aceleaşi condiţii, generale
şi specifice, ca ale contractului de societate, cu anumite particularit ăţi
însă. Momentul în care acceptantul semnează prospectul de emisiune
reprezintă momentul încheierii contractului de subscripţie. S-a ridicat în
doctrină problema naturii civile sau comerciale a subscripţiei.

În opinia autorului francez F.Thaller, subscripţia nu reprezintăun

act de comerţ decât numai atunci când părţile contractante au calitatea
de comerciant. În caz contrar, subscripţia are caracterul unui act civil.
O opinie mai realistă susţine natura comercialăa subscripţiei,
acesteia aplicându-i-se regulile de drept comercial în materie de probe
şi de competenţă.52 Susţinerea legală a acestei opinii o reprezintă art.3
pct.4 C.Com., care precizează călegea considerăfaptăde comerţ şi
“cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţii comerciale.”
În opinia unor autori 53 subscripţia este o faptăobiectivăde
comerţaccesorie deoarece reprezintăun act legal de constituire a
societăţii comerciale.
Condiţiile de formă ale subscripţiei. Aceste condiţii se găsesc în
conţinutul art.18 alin.1 şi 2 din Legea nr.31/1990. Se instituie
căsubscrierile de acţiuni se vor face pe unul sau mai multe exemplare
ale prospectului de emisiune întocmit de fondatori şi avizat de
judecătorul delegat al oficiului registrului comerţului.
Subscrierea trebuie să conţină: numele şi prenumele sau
denumirea ori sediul subscriitorului; numărul, în litere, al acţiunilor
subscrise; data subscrierii şi declaraţia expresă căsubscriitorul cunoaşte
şi acceptărespectivul prospect. Din momentul semnării prospectului de
emisiune, subscriitorul are statutul legal de acceptant.

51 E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.110.

52
Opinia este împărtăşităde St.D.Cărpenaru, “Drept…”, op.cit., p.59-60; O.Căpăţână,
“Societăţile…”, op.cit., p.108.
53St.D.Cărpenaru, “Drept…”, op.cit., p.60. Accepţiunea noţiunii de acte şi fapte de comerţa
fost tratatăşi de alţi autori ca: I.Turcu, “Controlul judecătoresc al operaţiunilor efectuate în
registrul comerţului”, R.D. nr.12/1991; B.Diamant,V.Lunceanu, nota I şi S.Şerban, nota II la
sent.civ. nr.1684/1991 a Judec. Mediaş, R.D. nr.3/1992, p.61-62 şi 62-63 ş.a.
 Conţinutul formularului prezentat în art.8 alin.2 este expresia
subscrierii de acţiuni în numerar. Aportul în numerar reprezintăsensul
restrâns al subscrierii de capital. În sens larg, prin subscriere se înţelege
că ea cuprinde şi aporturi în natură, nu numai în numerar.
Condiţiile de valabilitate ale subscripţiei. Subscripţia trebuie săf ie
fermăşi irevocabilă, purăşi simplă, efectivăşi sinceră. Subscripţia nu
poate fi făcută cu termen sau să se supună unei condiţii suspensive sau
rezolutorii (de exemplu, condiţionarea subscrierii de către cel ce o face
cu numirea acestuia într-o funcţie de conducere). În caz contrar, îi va
lipsi caracterul pur şi simplu. De asemenea, subscripţia trebuie
săaibăcaracter de irevocabilitate, fondurile subscrise putând fi retrase
numai în situaţia neconstituirii societăţii pe acţiuni (art.28 alin.2 din
Legea nr.31/1990).
Principiul subscripţiei integrale. Societatea se poate constitui
numai dacăîntregul capital social prevăzut în prospectul de emisiune a
fost subscris. Încălcarea acestei reguli atrage nulitatea societăţii pe
acţiuni (art.20 din Legea nr.31/1990). Acest principiu este înscris în
majoritatea legislaţiilor comerciale străine.
Legea cere subscriitorului săfi vărsat în numerar ½din valoarea
acţiunilor subscrise la C.E.C. sau la o societate bancarăsau la una din
unităţile acestora, restul de capital subscris trebuind a fi vărsat în 12 luni
de la înmatricularea societăţii. Când aportul adus este în natură,
acţiunile date acceptantului subscripţiei trebuie acoperite integral cu
valoarea bunului ce constituie obiectul aportului.
Adunarea constitutivăva fi în măsură săstabileascăcriteriul
dupăcare se fac reducerile de capital, dacăîn prospectul de emisiune nu
existănimic în acest sens. Reducerea se face proporţional cu numărul
acţiunilor subscrise. Dându-şi votul favorabil în cadrul adunării
constitutive asupra reducerii capitalului social, acceptanţii vor fi
consideraţi automat ca fiind de bunăcredinţăşi nu pot invoca nimic care
săle aducăatingere. Dacăse respectăpragul legal minim, drepturile
terţilor nu sunt încălcate, aceştia neavând interes asupra mărimii
capitalului social, ci doar în legăturăcu subscrierea integrală a capitalului
social convenit.
Convocarea adunării constitutive. După îndeplinirea operaţiunilor
tratate anterior, fondatorii au obligaţia întocmirii unei liste a subscriitorilor
cu drept de participare la adunarea constitutivă, menţionându-se şi
numărul de voturi a fiecăruia.
Adunarea constitutivtrebuie sverifice şi sa valideze rezultatele
subscrierii şi săaprobe, apoi, actele constitutive ale societăţii, moment
ce reprezintănaşterea societăţii peacţiuni prin subscripţie publică.
Aceastăadunare caracterizeazădoar modalitatea de constituire
succesivăa societăţii peacţiuni, reglementările legale fiind de
strictăaplicabilitate (cele referitoare la procedura de votare, numirea
experţilor, stabilirea competenţei sale).
 Fondatorii au obligaţia săconvoace subscriitorii,
săpregăteascădocumentele ce urmează a fi discutate în adunare şi
aprobate de aceasta. De asemenea, ei sunt cei care vor ţine o listă de
prezenţă.
Adunarea constitutivva fi convocatprin înştiinţare publicîn
Monitorul Oficial şi prin douziare de largă răspândire, în termen de cel
mult 15 zile de la încheierea subscrierii, dar cu 15 zile înainte de ziua
fixatăpentru deliberări. Înştiinţarea va conţine data adunării, locul unde
se va ţine şi problemele ce vor fi discutate (ordinea de zi). Art.19 instituie
un termen limităde 2 luni de la încheierea subscripţiei pentru convocarea
adunării constitutive.
Fondatorii vor prezenta din timp anunţul referitor la convocarea
adunării, astfel încât el săaparăîn Monitorul Oficial cu 15 zile înainte de
data stabilităpentru ţinerea ei. Lista cu subscriitorii ce au dreptul
săparticipe la dezbateri şi numărul de voturi a fiecăruia dintre ei, va fi
afişatăcu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru adunarea
constitutivă.
Deoarece legea nu prevede o procedurăspecialăde afişare a listei,
dovezile aduse împotriva fondatorilor în caz de acţionare în justiţie a
acestora, vor fi echivoce, fapt ce îndreptăţeşte optarea pentru opinia ce
susţine necesitatea publicării acestei liste în Monitorul Oficial sau cel
puţin într-un ziar local.
Atribuţiile adunării constitutive. Aceste atribuţii sunt stabilite prin
art.27 din Legea nr.31/1990 cu titlu de obligaţii. În primul rând, adunarea
constitutivă are obligaţia de a verifica existenţa vărsămintelor,
respectarea cerinţelor legale de capital social: subscrierea în totalitate a
acestuia, raportul dintre capitalul social subscris şi cel vărsat. Totodată,
va decide şi asupra măririi sau micşorării capitalului social în funcţie de
rezultatele subscripţiei, atunci când este cazul.
Adunarea constitutivă va urmări dacă fiecare acceptant a vărsat
în contul societăţii numerarul reprezentând jumătate din valoarea
acţiunilor acceptate, şi dacă aportul în natură a fost acoperit integral. De
asemenea, “examineazăşi valideazărapoartele experţilor de evaluare a
aporturilor în natură, aprobăparticipările la beneficii ale fondurilor şi
operaţiunile încheiate în contul societăţii” (art.27 alin.2 din Legea
nr.31/1990).
Art.27 alin.3 îi acordă adunării respective competenţa de a
“discuta şi aproba actul constitutiv al societăţii, membrii prezenţi
reprezentând, în acest scop, şi pe cei absenţi şi desemnează pe aceia
care se vor prezenta pentru autentificarea actului şi îndeplinirea
formalităţilor cerute pentru constituirea societăţii.” Totuşi, adunarea
constitutivă este legală dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul
acceptanţilor, hotărârile fiind luate cu votul majorităţii simple a celor
prezenţi. În aceste condiţii, adunarea poate aduce completări actului
constitutiv.
 În baza aliniatului ultim al art.27, adunarea constitutivă
desemnează administratorii şi cenzorii, numirea acestora făcându-se
prin vot secret (art.88 din Legea nr.31/1990). În desemnarea acestora
se vor avea în vedere restricţiile impuse de art.16, 135, 156 din lege.
Astfel, nu pot fi administratori sau cenzori persoanele incapabile sau
care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă,
dare sau luare de mită şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege.
Cu excepţia cenzorilor contabili, cenzorii numiţi trebuie să aibă
şi calitatea de acţionari ai societăţii pe acţiuni respective. Referitor la
cenzori se adaugăşi alte restricţii, anume: nu pot fi cenzori rudele sau
afinii până la gradul IV inclusiv, soţii administratorilor, persoanele care
primesc un salariu de la administratori sau societate pentru altă funcţie
decât cea de cenzor (art. 156).
Societatea pe acţiuni nu se poate constitui dacă nu a atins
capitalul social subscris valoarea minimă de aproximativ 25000 euro, iar
dacă se constată existenţa acestei realităţi după înmatricularea societăţii,
tribunalul este în măsură a declara nulitatea societăţii.
Pentru evaluarea aporturilor în natură, pentru avantajele
rezervate fondatorilor şi asupra operaţiunilor încheiate de aceştia în
contul societăţii, este necesară întrunirea adunării constitutive de
douăori. În prima şedinţăvor fi numiţi unul sau mai mulţi experţi care îşi
vor da avizul asupra evaluărilor, convenindu-se asupra locului depunerii
rapoartelor de expertizăpentru a putea fi cunoscute de către acceptanţi.
Numirea experţilor se face cu majoritatea cerută de lege. Când aceasta
nu se poate realiza, judecătorul delegat va desemna experţii, în urma
solicitării oricărui acceptant. În cea de-a doua şedinţă, adunarea
constitutivă examinează şi validează rapoartele de evaluare întocmite
de experţi.
Experţii vor întocmi rapoarte de expertiză tehnică referitoare la
evaluarea unor aporturi constând din imobile sau mobile (pentru
construcţii, terenuri, maşini).De asemenea, ei întocmesc rapoarte
financiar contabile privind evaluarea operaţiunilor încheiate de fondatori
în contul societăţii şi asupra oportunităţii preluării acestora asupra sa.
Posibilitatea retragerii acceptanţilor. Conform art.26 din Legea
nr.31/1990, acceptanţii se pot retrage atunci când valoarea aportului
adus de aceştia în natură, evaluat de experţii desemnaţi, este inferioară
cu o cincime aceleia arătate de fondatori în prospectul de emisiune.
Fondatorii vor fi anunţaţi de retragere de către acceptanţii în cauză, cel
târziu până la data stabilită pentru ţinerea adunării constitutive. Legea
nu stipulează modalitatea de anunţare a fondatorilor, care poate fi sub
formă scrisă. În acest caz, ea trebuie să poarte semnătura celui ce se
retrage.
Adunarea constitutivă este îndreptăţită, cu toate că legea nu
stabileşte expres acest lucru, să stabilească locul unde vor fi depuse
rapoartele experţilor şi eventualele declaraţii de retragere, modul de
înregistrare a acestora şi persoana numită să îndeplinească funcţia de
secretar. 54 Acţiunile deferite acceptanţilor retraşi vor fi preluate de
fondatori în termen de 30 de zile, ei având un drept preferenţial de
subscripţie, identic cu dreptul acţionarilor la subscrierea acţiunilor emise
pentru mărirea capitalului social. În situaţia în care fondatorii refuză
preluarea acestora, în termenul stabilit de art.26 alin.3, acţiunile vor fi
oferite altor persoane prin prescripţie publică. În această situaţie,
prospectul de emisiune cuprinde în mod necesar şi data ţinerii adunării
constitutive.
În mod normal, a doua şedinţă a adunării constitutive va avea
loc la o dată calculată în funcţie de data depunerii ultimului raport de
expertiză. În cazul în care există cereri de retragere iar acţiunile eliberate
nu sunt preluate de fondatori în interiorul termenului legal, apelându-se
la o nouă ofertă de subscripţie publică la acestora, având în vedere
timpul necesar pentru studierea rapoartelor de expertiză, perioada până
la data ţinerii adunării constitutive va fi mai mare de o lună.
Cota de o cincime stabilită de lege pentru posibilitatea retragerii
acceptanţilor reprezintă o proporţie minimă care săjustifice retragerea, o
cotăinferioarănepermiţând acest fapt. Raportul de o cincime priveşte
valoarea globalăa tuturor aporturilor în naturăşi nu raportul între valorile
stabilite pentru fiecare bun, apărându-se astfel subscriitorii împotriva
unei evaluări exagerate a bunurilor aduse de ei ca aport în naturăla
capitalul social. Sunt permise trei alternative de raportare:
1 Experţii au constatat aceeaşi valoare cu cea stabilităde fondatori,
caz în car adunarea constitutivăva dezbate celelalte puncte ale ordinii
de zi;
2 Experţii constatăo diferenţăde valoare mai micăde o cincime
decât valoarea estimatăde fondatori, neexistând posibilitatea retragerii
acceptanţilor ce au subscris acţiuni în natură;
3 Diferenţa de valoare stabilităde experţi este de o cincime sau mai
mare, existând posibilitatea retragerii unor acceptanţi şi preluarea
acţiunilor de către fondatori sau alte persoane interesate.

În situaţia în care existăo diferenţăde valoare inferioarăcotei

legale de o cincime, se va recurge la reducerea capitalului social, dar cu
respectarea pragului minim de 25.000.000 lei. Soluţia este identicăşi
atunci când diferenţa de valoare este pozitivă.
Desfăşurarea adunării constitutive. Adunarea va desemna un
preşedinte, împuternicit săconducălucrările şi doi sau mai mulţi secretari.

54 Secretar va fi unul dintre fondatori, deoarece aceştia sunt răspunzători de îndeplinirea

formalităţilor legale de constituire şi de subscriere integralăa capitalului social. Ei sunt cei care
deţin documentaţia şi corespondenţa referitoare la constituirea societăţii pe acţiuni.
Alegerea se face prin vot deschis, cu majoritatea simplă. Aceştia sunt
aleşi dintre acceptanţii prezenţi. Preşedintele va avea grijăca săfie
respectate dispoziţiile legii în cadrul desfăşurării lucrărilor. Secretarii au
sarcina de a întocmi procese-verbale de şedinţă.
Participarea la adunare. Pentru o evidenţăclarăa participanţilor se
va întocmi o listăde prezenţă, verificându-se documentele de identitate
şi împuternicirile reprezentanţilor. Aceastălistăva fi semnatăde fiecare
participant şi apoi vizate de preşedinte şi un secretar. 55 Adunarea
constitutivă este legală numai dacăsunt prezenţi jumătate plus unu din
numărul acceptanţilor.

Înainte de a se intra în ordinea de zi, fiecare acceptant cu drept

de vot are dreptul să facă observaţii în legăturăcu lista participanţilor,
listă întocmităşi afişatăde către fondatori. Asupra acestor observaţii va
decide adunarea constitutivă.
Toţi acceptanţii subscripţiei publice au dreptul de a participa la
lucrările adunării consitutive, neputându-se deroga de la acest drept prin
clauze contractuale. Acceptantul are dreptul de a participa la adunare,
indiferent de natura problemelor puse în discuţie. Nu este
admisăexcluderea temporarăa unui acceptant din cadrul adunării pe
motivul contrarietăţii de interese, fiind interzis dreptul de exprimare a
votului acceptantului în cauză în situaţia deliberării asupra acestei
probleme.
Reprezentarea acceptanţilor. Prezenţa personală a acceptantului
la lucrările adunării constitutive poate fi suplimentatăprin prezenţa
reprezentantului acestuia. În cadrul adunării constitutive se poate vorbi
de: reprezentarea convenţională, reprezentarea legalăşi cea judiciară.
Persoanele juridice reprezintăo categorie aparte de acceptanţi,
neavând prezenţăfizicăconcretă, ci materializatăprin intermediul
organelor sale. Art.24 din Legea nr.31/1990 nu introduce nici o restric ţie
vizavi de reprezentare, comparativ cu art.124 al aceleiaşi legi, care
instituie reprezentarea acţionarilor în adunarea generalănumai prin alţi
acţionari.
Art.24 instituie reprezentarea acceptantului prin
procurăspecialăde către un alt acceptant sau de o altăpersoanăce nu
are aceastăcalitate. Acest articol prevede însălimita de reprezentare:
“Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 acceptanţi” (alin.2).Se
apeleazăla reprezentanţii legali pentru persoanele juridice şi pentru
persoanele fizice fărăcapacitate legală. Mandatul oferit de un acceptant
reprezentantului său în adunarea constitutivă are un caracter personal,
special şi revocabil.
Afirmăm cămandatul este personal deoarece persoana ce are

55
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.118.
calitatea de mandatar este nominalizatăprin procura specialăşi nu poate
fi substituităde o altăpersoană. Această limitare nu este valabilăîn cazul
reprezentării legale şi judiciare. Spunem cămandatul are un caracter
special deoarece puterea mandatarului este limitată doar la
reprezentarea acceptantului în adunarea constitutivă.
Curatorul sau tutorele, în calitate de reprezentant legal al
acceptantului, are puteri generale de reprezentare a acestuia în
adunarea constitutivă, atunci când acceptantul este incapabil. Când
proclamăm caracterul revocabil al mandatului avem în vedere puterea
acceptantului (mandantului) de a revoca mandatul şi de a-l constrânge
pe mandatar la restituirea procurei în orice moment (art.1553 C. Civ.).
Dreptul la vot în adunarea constitutivă. În adunarea
constitutivătoţi acceptanţii au drept de vot, indiferent de numărul
acţiunilor subscrise (art.24 alin.1). Totuşi, trebuie făcutădistincţia între
dreptul de a participa la lucrările adunării constitutive şi dreptul de vot.
Astfel, la adunare pot participa fondatorii care au subscris acţiuni şi
experţii în măsură a da explicaţii referitoare la rapoartele de expertiză.
Aceste categorii nu au drept de vot, care este un drept individual al
fiecărui acceptant.

În cadrul adunării constitutive se constatăo derogare de la regula

generală care instituie dreptul de vot în adunarea general ăproporţional
cu numărul acţiunilor posedate, prioritate având aici caracterul personal
în faţa acelui material. I.L:Georgescu afirma că: “suntem în faţa unor
contractanţi de drept comun, care voteazăşi nu în faţa unor acţionari, a
căror importanţă se măsoară dupăimportanţa capitalului subscris”.56
Legea nr.31/1990, în art.24 alin.3, fixeazăo limităşi anume lipsa
dreptului de vot a acceptanţilor care au adus aporturi în naturăîn cazul
deliberărilor legate de aceste aporturi, chiar dacăaceştia au efectuat şi
aporturi în numerar sau se prezintăca mandatari ai altor acceptanţi
evidenţiindu-se existenţa unui interes material care poate influenţa votul
său. Votul exprimat cu ignorarea acestei interdicţii este nul; la fel şi
hotărârea adunării, numai în situaţia în care nu s-ar fi obţinut majoritatea
cerută de lege fără votul respectiv.
Aceastăcategorie de acceptanţi are limităla dreptul de vot doar în
cazul deliberărilor referitoare la aporturile proprii în natură. În restul
situaţiilor, dreptul lor de vot este nelimitat, chiar şi atunci când se dezbate
problema aporturilor în natură ale altor acceptanţi.
Regimul juridic al filialelor şi sucursalelor. Precizări prealabile.
Înainte de modificarea Legii nr.31/1990 nu se putea face o distinc ţie
clarăşi unanimăprivitoare la elementele ce deosebesc filiala de
58
sucursală, existând diverse interpretări în acest sens.

56
I.L.Georgescu, op.cit., vol.2, p.252.
 Ordonanţa nr.32/1997 a stins aceastădivergenţă, instituind un
regim juridic clar al filialelor şi sucursalelor, deosebindu-le. Filialele şi
sucursalele sunt înfiinţate din necesitatea extinderii activităţii unei
societăţi comerciale sau prin însăşi natura obiectului de activitate al
acesteia. Sediile secundare ale unei societăţi comerciale pot fi stabilite
prin actul constitutiv de către fondatori sau la un moment ulterior.
Dacălegea statului de origine le permite, societăţile comerciale
străine au dreptul de a înfiinţa în România filiale, sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte sedii secundare, numai cu respectarea legislaţiei
române existente în acest sens. Identice la prima vedere, filialele şi
sucursalele unei societăţi comerciale au un regim juridic diferit.
Filialele. Conform Legii nr.31/1990, modificată, filialele sunt
societăţi comerciale cu personalitate juridică, înfiinţate sub forma uneia
din formele de societate enumerate de art.2 (societate în nume colectiv,
societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în
comandităpe acţiuni şi societate cu răspundere limitată) şi în condiţiile
prevăzute pentru acea formă, având regimul juridic al formei de
societate în care s-a constituit.
Concret, în speţă, filiala unei societăţi pe acţiuni va fi
organizatăca
o societate pe acţiuni, modalităţile de consituire fiind identice cu cele ale
societăţii mamă. Fiind o unitate economicădistinctă, posesoare a unui
patrimoniu propriu şi având personalitate juridică, filiala participăîn nume
propriu la circuitul civil. 57

În reglementarea anterioară, filiala nu poseda personalitate

juridică.

Sucursalele. Conform art.43 alin.1 din Legea nr.31/1990:

“Sucursalele sunt dezmembrăminte fărăpersonalitate juridicăale
societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de începerea
activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul unde vor funcţiona.”
Neposedând personalitate juridicăasemeni filialei, sucursala are
o autonomie gestionarălimitată. Ea nu va participa la circuitul juridic în
nume propriu. Acest lucru va fi realizat de către reprezentanţii societăţii
care o înfiinţează.
Regimul juridic al sucursalei este comun şi celorlalte sedii
secundare, cu excepţia filialei, indiferent de denumirea acestora.
Formalităţile legale de constituire a societăţilor comerciale pe
acţiuni. Redactarea şi autentificarea actului constitutiv. Preliminarii.

57
Sugestive sunt lucrările lui I.Băcanu, “Înregistrarea şi înfiinţarea sucursalelor, filialelor şi a
altor unităţi fărăpersonalitate juridicăîn registrul comerţului”, R.D.C. nr.1/1992, p.52;
C.Bârsan, Al.Ţiclea, V.Dobrinoiu şi M.Toma, op.cit., p.176
Odatăîndeplinite condiţiile de constituire a societăţilor pe acţiuni,
indiferent de modul în care a avut loc constituirea acestora – simultan
sau succesiv – urmează procedura obţinerii autorizaţiei de funcţionare.
Primele trei capitole ale legii cuprind cerinţele legale formale ce
trebuie îndeplinite pentru constituirea unei societăţi comerciale. Primul
capitol cuprinde condiţiile întocmirii actului constitutiv (redactarea şi
autentificarea acestuia); capitolul II este dedicat exclusiv constituirii
societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică; capitolul III se referăla
înmatricularea societăţii, conţinând cerinţe tehnice de legalitate şi
autorizarea constituirii de către judecătorul delegat, publicitatea
constituirii şi înscrierea fiscală a societăţii comerciale.
Actul constitutiv trebuie semnat în formăautentică. Societatea
comercialăcapătăpersonalitate juridicădupă înmatricularea ei în registrul
comerţului. Acest moment trebuie adus la cunoştiţa publicăprin
intermediul formelor de publicitate admise de lege. De asemenea,
despre constituirea societăţii comerciale trebuie înştiinţatăşi
administraţia financiară pentru a o putea lua în evidenţa sa fiscală.
Redactarea actului constitutiv. Punctul de plecare în constituirea
unei societăţi comerciale este întocmirea actelor constitutive ale viitoarei
societăţi. Înţelegerea asociaţilor privind constituirea societăţii se
concretizeazăîn înscrisurile actelor respective. Redactarea acestor
înscrisuri cade în sarcina asociaţilor care realizeazăsocietatea
comercială.
Fondatorii vor fi cei care, în cazul constituirii societăţii pe acţiuni
prin subscripţie publicăsau prin metoda simultană, vor apela la
specialişti pentru redactarea actului constitutiv (contractul de societate
şi statutul, după caz).
Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi activităţile notariale,
stabileşte în art.44 cănotarii publici, avocatul părţilor interesat sau
consilierul juridic ori reprezentantul legal al persoanei fizice sunt în
măsurăsăredacteze înscrisurile ce sunt cerute de lege în formălegală.
Asemenea înscrisuri pot fi redactate şi de către orice persoane ce au
studii juridice superioare, în situaţia în care acestea, soţii, ascendenţii
sau descendenţii lor au calitatea de părţi contractante.
Autentificarea actului constitutiv. Înscrisurile actelor constitutive
vor fi prezentate notarului public pentru autentificare de către un asociat
de către persoana desemnatăîn calitate de administrator al societăţii ori
de către un asociat anume împuternicit. În cazul constituirii societăţii pe
acţiuni prin subscripţie publică, adunarea constitutivădesemneazăpe
aceia care se vor prezenta notarului pentru autentificarea şi îndeplinirea
celorlalte formalităţi legale de constituire.
În baza art.16 din Legea nr.31/1990 notarul, în prealabil, va
verifica dacăexistădovada eliberatăde oficiul registrului comerţului,
referitoare la disponibilitatea firmei şi a emblemei.
În vederea autentificării înscrisurilor actelor constitutive, legea
impune prezenţa tuturor asociaţilor, personal sau prin mandatar cu
procurăspecialăîn formăautentică. În caz de subscripţie publică, actele
constitutive vor fi semnate numai de către membrii fondatori, numai ei
prezentându-se la biroul notarial.
Notarul public va realiza un control de legalitate a actelor
constitutive ce urmeazăa fi autentificate (art.6 din Legea nr.31/1990).În
situaţia când este încălcatălegea sau prevederile cuprinse în aceste
înscrisuri contravin bunelor moravuri, notarul va refuza săle autentifice.
Aceste înscrisuri sunt verificate cu privire la îndeplinirea
corespunzătoare, dar numai cu acordul părţilor.
La sfârşit, vor fi plătite taxele de timbru şi onorariile notariale
legale pentru autentificarea actelor constitutive (art. 282 din Legea
nr.31/1990). Actele notariale pot fi atacate de către părţi sau de orice
persoanăinteresatăprin acţiune în anulare la instanţa judecătorească,
conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă(art.100 din legea
nr.36/1995).
Consecinţele autentificării actului constitutiv. Autentificarea
actelor constitutive ale societăţii în condiţiile legii, are anumite
consecinţe asupra viitoarei societăţi comerciale. Neîndeplinirea condiţiei
de încheiere a actului constitutiv în formăautenticăduce la declararea
nulităţii societăţii înmatriculate. Forma autenticăeste cerutăde lege ad
validitatem şi nu ad probationem.
Dupărealizarea acestei formalităţi legale, societatea capătăstatut
juridic de persoanăjuridică. Ca urmare a autentificării actelor constitutive,
în virtutea principiilor generale consacrate de decretul nr.31/1954
referitor la persoane fizice şi persoane juridice, viitoarea societate
comercialăva dobândi anticipat o capacitate de folosinţărestrânsă.
Conform art.33 alin.3 din Decretul nr.31/1954: “chiar înainte de
data înregistrării sau de la data actului de recunoaştere, ori de la data
îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridicăare
capacitate chiar de la data actului de înfiinţare, cât priveşte drepturile
constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şia căror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute
pentru ca persoana juridică săia fiinţă în mod valabil.
De la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive,
societatea comercialăaflatăîn curs de constituire dobândeşte capacitate
de folosinţă. Aceastăcapacitate este limitată; ea priveşte numai
drepturile şi obligaţiile de care depinde constituirea valabilăa societăţii.
Avem în vedere actele referitoare la aporturile asociaţilor, precum şi
formalităţile ulterioare privind constituirea societăţii (obţinerea
autorizaţiei de funcţionare a societăţii comerciale, publicitate etc.).
Existenţa anticipatăa capacităţii de folosinţăimplicăşi
recunoaşterea unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare. Dreptul
anticipat al societăţii în formare de a avea drepturi şi obligaţii a fost numit
în literatura juridică“mica personalitate juridică”.58
Capacitatea juridicăa societăţii comerciale pe acţiuni va fi
exercitatăde către persoanele desemnate prin actele constitutive în
calitate de administratori ai societăţii, de către fondatori sau organele de
conducere numite de aceste acte sau desemnate în cadrul adun ării
constitutive. În absenţa desemnării administratorilor societăţii, actele
juridice necesare constituirii simultane, şi de fondatori, în situaţia
constituirii societăţii peacţiuni prin metoda succesivă. Actele încheiate în
contul societăţii trebuie aprobate de asociaţi.
Înmatricularea societăţilor pe acţiuni. Cererea de înmatriculare.
Comercianţii sunt obligaţi prin art.1 din Legea nr.26/1990
săcearăînmatricularea în registrul comerţului înainte de începerea
desfăşurării activităţii. Comercianţii vor adresa cererea de înmatriculare
la oficiul registrului comerţului din judeţul unde se găseşte sediul
societăţii comerciale (art.3 din Legea nr.26/1990). Societăţile comerciale,
având calitatea de comercianţi, în cadrul Legii nr.31/1990 găsim
reglementatăobligativitatea cererii de înmatriculare în art.35-40.
Înmatricularea societăţii pe acţiuni se face în registrul comerţului
în baza cererii de înmatriculare formulată, semnatăşi prezentatăla oficiul
registrului comerţului de către fondatori sau împuterniciţii acestora.
Cererea de înmatriculare va cuprinde datele necesare înmatricul ării,
care, în realitate, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art.14 din
Legea nr.26/1990).
Cererea de înmatriculare este însoţităde o serie de anexe cerute
de lege (art.35), anexe ce au calitatea de acte doveditoare:
Actul constitutiv al societăţii, în formă autentică;
Dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite de actul
constitutiv. Dovada aceasta atestăeliberarea aportului de către asociaţi
şi, deci, existenţa capitalului social vărsat. Aceastădovadăse face cu
foaie de vărsământ, chitanţă, cec;
Actele privind proprietatea asupra bunurilor aduse ca aport la
capitalul societăţii, iar în situaţia existenţei de imobile cu aceastăcalitate,
se ataşeazăcertificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate.
Aceste acte pot fi acte de Vânzare-cumpărare, donaţie, titluri de
proprietate, facturi, contracte de cesiune (pentru bunurile imobile) şi
brevete de invenţii, iar în cazul aportului în creanţe (admis în cadrul
constituirii simultane a societăţii pe acţiuni) se vor aduce cambii,
contracte de credit bancar sau împrumut civil;
Actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul
societăţii şi aprobate de adunarea constitutivă(asociaţi);
Declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a

58 O.Căpăţână, “Societăţi…”, op.cit., p.117; Z. Eminescu, “Teoria generalăa personalităţii

juridice”, în “Subiecte colective de drept în România”, Ed.Academiei, Bucureşti,1991, p.28.
administratorilor şi cenzorilor căîndeplinesc toate condiţiile cerute de
Legea nr.31/1990. Conform Normelor Metodologice, autentificarea
aceste declaraţii poate fi făcutăde notarul public sau în faţa judecătorului
delegat ori a directorului oficiului registrului comerţului (art.32). De
asemenea, declaraţia poate îmbrăca forma întocmităde către un avocat,
respectând condiţiile Legii nr.51/1995 – legea organizării avocaturii, sau
va fi inclusăîn actul constitutiv sau un alt act adiţional, încheiat în formă
autentică.
Jurisprudenţa a stabilit necesitatea adăugării la anexele
enumerate mai sus şi a celei ce dovedeşte existenţa unei suprafeţe
locative destinate sediului societăţii. 59
Termenul în care se poate depune cererea de înmatriculare a
societăţii este de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
termen consacrat de art.17 din Legea nr.26/1990 şi de art.35 din
Legeanr.31/1990. În practicăs-a ridicat problema dacăacest termen
reprezintăun termen de decădere sau unul de recomandare. Legea nu
face o menţiune expresăîn acest sens şu nu prevede nici o sancţiune
pentru depăşirea acestuia. “Putem concluziona cănatura termenului
este una de recomandare; evident, dacăinstanţa ar avea dubii, ea ar
putea solicita o reautentificare a documentelor, prevalându-se de acest
texte.” 60
Cererea va fi adresatăjudecătorului delegat. Acesta se va
pronunţa printr-o încheiere prin care se dispune autorizarea constituirii
societ ăţii şi înmatricularea acesteia în registrul comerţului.
Avizele şi actele de autorizare. Pe lângăcondiţiile de fond
prevăzute de lege, pentru constituirea societăţilor pe acţiuni (şi nu numai
a acestora) sunt necesare unele avize sau autorizaţii date de organele
de specialitate.
Oficiul registrului comerţului, în termen de 5 zile de la
înregistrarea cererii de înmatriculare va solicita toate avizele sau actele
de autorizare eliberate de autorităţile publice, în funcţie de obiectul de
activitate al unei societăţi (art.35 din legea nr.31/1990). Autorităţile
competente trebuie săemităavizele sau actele de autorizare în termen
de 15 zile de la data solicitării.
Conform Normelor Metodologice, registrul comerţului solicită, în
funcţie de situaţie, avize sau autorizaţii de la Ministerul de Finanţe,
B.N.R., C.N.V.M., potrivit unei proceduri convenite cu instituţiile
respective:
1 avizul prealabil al oficiului pentru supravegherea activităţilor de
asigurare şi reasigurare din cadrul Ministerului Finanţelor, pentru
constituirea societăţilor comerciale din domeniul

60
59
C.S.J., secţ.ec. şi com., dec.nr. 117/1992, R.D. nr.5-6/1993, p.138.
60
V.Popa, R.Motica,D.A.Crăciunescu, “Societăţile comerciale – instituţii ale noului drept
comercial”, Ed.Helicon, Bucureşti, 1994,p.57.
asigurărilorreasigurărilor;61
2 autorizaţia prealabilăa B.N.R. pentru constituirea băncilor şia
sucursalelor înfiinţate în România, de o bancă cu sediul în străinătate;62
3. avize sau autorizaţii ale C.N.V.M.63

Aceste avize sunt necesare pentru:

constituirea societăţilor de intermediere de valori mobiliare;64

constituirea societăţilor de compensare şi depozitare colectivăa

61 62 63 64

valorilor mobile;65
constituirea societăţilor de investiţii, a societăţilor de administrare
a investiţiilor şi a societăţilor de depozitare;66

constituirea societăţilor de registru independent privat.67

La dosarul de înmatriculare a societăţii trebuie săexiste avizele şi
autorizaţiile enumerate mai sus, de existenţa lor depinzând
înmatricularea societăţii. Aceste acte cerute sunt valabile numai pentru
societatea comercialăpe acţiuni a cărui statut este reglementat prin acte
speciale, Legea nr.31/1990 constituind doar drept comun în materie
pentru constituirea societăţilor de intermediere de valori mobiliare;
societăţilor de investiţii, de administrare a investiţiilor şi de depozitare;

61
Stabilite de Legea nr. 47/1991 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale
din domeniul asigurărilr şi reasigurărilor în România, cu modificările ulterioare.
62
Stabilită de legea bancarănr.58/1998; Legea nr.101/1998 privind statutul B.N.R., precum şi
actele normative emisede B.N.R. în aplicarea acestei legi.
63 Stabilite de Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

64
Conform Ordinului preşedintelui C.N.V.M. nr.3/1998 pentru aprobarea Regulamentului
nr.3/1998 privind autorizarea şi exercitarea intermedierii de valori mobiliare.

65
Conform Ordinului preşedintelui C.N.V.M. nr.93/1996 pentru aprobarea
Regulamentului nr.12/1996 privind autorizarea şi funcţionarea societăţilor de compensare,
decontare şi depozitare pentru valori mobiliare.

66Conform Ordinului preşedintelui C.N.V.M. nr.20/1996 pentru aprobarea

Regulamentului nr.9/1996 privind constituirea şi funcţionarea fondurilor deschise de investiţii,
societăţile de administrare şi societăţile de depozitare; O.G. nr.24/1996 privind reglementarea
cinstituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii, de
intermediere financiară aprobată.

67Conform Ordinului preşedintelui C.N.V.M. nr.16/1997 privind cerinţele, criteriile şi

procedurile de autorizare a societăţilor de registru independent privat, cu modificările
ulterioare.
societăţile de registru independent, pentru care se cer avize şi autorizaţii
de la C.N.V.M., conform Legii nr.52/1994.
În sensul art.2 lit.k din Legea nr.52/1994 şi a dispoziţiilor art.35
din Legea nr.31/1990, conform cărora societăţile comerciale pe acţiuni
constituie prin subscripţie publicăsunt considerate societăţi deschise, nu
trebuie săconcluzionăm cătoate societăţile pe acţiuni ce se constituie pe
această cale au nevoie de autorizaţia C.N.V.M.
Oferta publicăconţinutăde prospectul de permisiune în
reglementarea legii nr.31/1990 se deosebeşte de oferta
publicăconcretizatăîn prospectul de ofertăsupus Legii nr.52/1994 prin
însăşi natura operaţiunii. În prima situaţie se aplicăregimul juridic al
aportului, iar în cea de-a doua, regimul juridic al vânzării-cumpărării, cu
scopul de a tranzacţiona valori mobiliare pe pieţele organizate legal,
folosindu-se intermediari autorizaţi.
Controlul justiţiei asupra legalităţii înmatriculării
Competenţa judecătorului delegat. Controlul legalităţii actelor sau
faptelor ce se vor înregistra în registrul comerţului conform legii, se
efectueazăde către justiţie, reprezentatăde judecătorul delegat la oficiul
registrului comerţului (art.36 din Legea nr.31/1990). Conform art.2 din
Normele Metodologice, înmatricularea se circumscrie înregistrării.
Judecătorul delegat este numit anual de către preşedintele
tribunalului la oficiul registrului comerţului, iar lucrările de grefă,
secretariat şi arhivă ale acestuia sunt efectuate de către personalul
oficiului.
Înmatricularea se supune, deci, controlului de legalitate realizat
de către judecătorul delegat. Obiectul controlului de legalitate îl
constituie respectarea normelor imperative referitoare la cerinţele legale
pentru constituirea societăţii comerciale, norme care reglementeazăşi
condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv.

Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, judecătorul delegat poate cere

administrarea, pe lângăactele care trebuie săfie anexate la cererea de
înmatriculare, şi a altor dovezi ce se regăsesc în cadrul normelor
metodologice:
1 dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent (contract de
vânzare-cumpărare, certificat de moştenitor, contract de închiriere,
contract de subscrieri, contract de leasing imobiliar, comodat, uz,
uzufruct);
2 pentru deponenţii şi/sau semnatarii cererilor depuse:
împuternicire specială sau avocaţială;
3 pentru obiectul de activitate, domiciliu şi activitate principalăse
foloseşte “Clasificarea activităţilor din economie” – aprobatăprin
H.G.nr.656/1997;
 4. aportul de expertiză cu privire la evaluarea aporturilor în natură;
1 contractul de administrare prin care se numeşte reprezentantul
permanent – persoană fizică, a administratorului – persoanăj uridică, în
situaţia în care administratorul este numit prin act constitutiv;
2 copia de pe actul de înregistrare a fondatorilor, persoane juridice,
şi hotărârile organului statutar al acestora referitoare la participarea la
constituirea societăţii, alături de mandatul persoanei care a semnat actul
constitutiv în numele şi pe seama fondatorului – persoanăjuridică;
3 certificatul de bonitate a persoanelor juridice nerezidente care
participă la constituirea unei societăţi comerciale, emis de o bancă sau
de cameră de comerţ din ţara de origine;
4 dovada achitării taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar,
a taxei pentru operaţiunile efectuate în registrul comerţului, alături de
dovada achitării taxei pentru publicarea în Monitorul Oficial al României
a încheierii de înmatriculare şi/sau a prospectului de emisiune de
acţiuni.68
Se va verifica respectarea dispoziţiilor legale referitoare la
conţinutul actului constitutiv (numărul minim al asociaţilor; capitalul
social, subscris şi vărsat, aportul asociaţilor, obiectul de activitate etc.69).
De asemenea, va fi verificat şi sediul societăţii, element esenţial pentru
existenţa societăţii ca persoanăjuridică.70
Procedura expertizei. Numirea experţilor. Evaluarea aporturilor în
naturăla capitalul social poate fi subiectivă, în sensul supraestimării
bunurilor de către asociaţii subscriitorilor. Pentru a fi protejate interesele
terţilor, ale asociaţilor şi, în mod special, la acelora care au constituit
aportul în numerar, de aceastătendinţă, judecătorul delegat poate
dispune efectuarea unor expertize contabile sau tehnice.
Art.37 din Legea nr.31/1990 prevede existenţa expertizei numai
în cazul constituirii societăţii pe acţiuni şi numai când existăaporturi în
natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori
în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta le ia asupra sa.
Referirea se face la societatea pe acţiuni constituită prin metoda
simultană. Această afirmaţie este motivată deoarece, în cazul constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, art.37-38 din lege rezervă
adunării constitutive puterea să numească experţi în aceleaşi situaţii şi,
de asemenea, obligaţia examinării şi validării rapoartelor experţilor de

68 După o enumerare efectuată de E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit.,

p.130-131.

69
C.S.J., secţ. com., dec.nr.162/1992, R.D. nr.5-6/1993, p.138
70 C.S.J.,secţ.com., dec.nr.122/1994, R.D. nr.12/1994, p.76.
evaluare a aporturilor în natură.

Legea a înlăturat situaţia în care toţi asociaţii ar fi contribuit cu

aporturi în naturăşi când nu ar fi mai fi fost necesarăefectuarea
expertizei, toţi asociaţii situându-se în asemenea situaţii pe poziţii de
egalitate. Aceastăposibilitate a fost exclusăprin reglementarea legalăce
prevede obligativitatea aportului în numerar la constituirea unei societ
ăţi comerciale.
În calitatea de experţi pot fi numite numai persoanele care sunt
pe lista experţilor autorizaţi şi nu sunt incompatibili cu ocuparea acestei
funcţii. Experţii vor fi numiţi de către judecătorul delegat în termen de 5
zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare.
Raportul de expertiză. Raportul întocmit de experţi va cuprinde
răspunsurile experţilor privind elementele indicate de judecătorul
delegat. Raportul trebuie săcuprindădescrierea şi modul de evaluare a
fiecărui bun aportat şi va preciza dacăvaloarea acestuia corespunde
numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb asociatului. Mai poate
cuprinde şi răspunsuri referitoare la alte obiective indicate de judecătorul
delegat. Nu este necesară efectuarea unei evaluări asupra valorii
bunurilor mobile noi, pentru acestea luându-se în considerare factura.
Raportul întocmit de experţi va fi depus la oficiul registrului
comerţului în termen de 15 zile. El poate fi examinat şi de către creditorii
personali ai asociaţilor sau alte persoane interesate. Aceştia pot solicita
copii, integrale sau parţiale de pe raport, pe cheltuiala lor.
Încheierea de înmatriculare. După examinarea dosarului de
înmatriculare al societăţii comerciale, judecătorul delegat poate
pronunţao încheiere de admitere sau de respingere a cererii de
înmatriculare a acesteia. În cazul în care cerinţele legale referitoare la
constituirea societăţii sunt îndeplinite, judecătorul delegat va pronunţa o
încheiere de admitere a cererii. Dacăînsă, constată cănu sunt îndeplinite
cerinţele legale şi nu sunt respectate dispoziţiile imperative ale legii, el
va respinge cererea de înmatriculare. Judecătorul delegat va aduce la
cunoştinţa titularului cererii acest fapt, punându-i în vedere săacopere
carenţele constatate. Dacăacesta refuză săse conformeze, cererea va fi
respinsăprintr-o încheiere motivată.
Judecătorul delegat trebuie săpronunţe încheierea în termen de
5 zile de la data constatării îndeplinirii tuturor cerinţelor legale necesare
pentru înmatricularea societăţii. Prin încheierea datăde acesta se
autorizează constituirea societăţii şi se dispune înmatricularea ei în
registrul comerţului (art.39 din Legea nr.31/1990). Încheierea
judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă numai
recursului (art.60 din lege). Termenul în care se poate exercita calea de
atac a recursului este de 15 zile de la data pronunţării încheierii.
Conform art.60 din Legea nr.31/1990, recursul se depune şi se
menţioneazăîn registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii
de înmatriculare. În interiorul termenului de 3 zile de la data depunerii
recursului, oficiul registrului comerţului trebuie să-l înainteze tribunalului
în a cărei razăteritorialăse găseşte sediul societăţii. Motivele recursului
pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată(art.60
alin.4).
Recursului I se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile legale
pentru cererile în contencios administrativ privind anularea unui act
administrativ (comune şi opoziţiei şi acţiunii în regularizare) cuprinse în
art. III din O.U.G. nr.32/1997. Conform art.330 C.proc.civ., procesul solu
ţionării recursului este o procedură graţioasă.
Realizarea înmatriculării şi a publicităţii privind constituirea
societăţii. Înscrierea fiscală
Procesul înmatriculării în registrul comerţului. Înmatricularea
dispusăprin încheierea judecătorului delegat trebuie efectuatăîn termen
de 24 ore de la data la care încheierea a devenit irevocabilă(art.40 alin.
2 din Legea nr. 31/1990). Apare necesitatea ca la orice înmatriculare s
ăfie menţionate numărul şi data încheierii judecătorului delegat, conform
art. 2 din Legea nr.26/1990. Încheierea judecătorului delegat devine
irevocabilăde la data expirării termenului prevăzut pentru exercitarea
recursului sau de la data respingerii recursului.
In situaţia când ca aport este adus un fond de comerţsau un drept
de proprietate intelectualăsau industrială, odată cu înmatricularea
societăţii se vor înregistra şi menţiunile referitoare la acestea, dupăce au
fost în prealabil verificate de către judecătorul delegat actele de
provenienţă ale acestora.
Pe data înmatriculării societăţii în registrul comerţului, societatea
se considerăconstituită. Înmatricularea societăţii are ca principal efect
dobândirea calităţii de persoană juridică(art. 40 din Legea nr. 31/1990 ).
Conform art. 45 din legea societăţilor comerciale, reprezentanţii
societăţii (desemnaţi în aceastăcalitate) trebuie sădepunăla oficiul
registrului comerţului semnăturile lor în termen de 15 zile de la data
efectuării înregistrării.
Semnăturile acestora vor fi realizate în registrul comerţului, în
prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a
înlocuitorului acestuia, împuterniciţi să certifice semnăturile.
Publicarea înmatriculării societăţii. Prin înmatricularea în registrul
comerţului, societatea comercialădevine opozabilăterţilor de la data
efectuării înmatriculării (art.5 din Legea nr. 31/1990), motiv pentru care
constituirea societăţii trebuie adusăla cunoştinţa celor interesaţi.
Aceastăcomunicare se realizeazăprin publicarea acesteia în Monitorul
Oficial al României, partea a IV-a sau în altăpublicaţie, dacălegea
dispune altfel. Data publicării reprezintă, în anumite situaţii, data de la
care societatea comercială este opozabilă terţilor.
In forma sa iniţială, Legea nr.31/1990 prevedea obligativitatea
publicării sentinţei prin care se autoriza funcţionarea societăţii, a
contractului şi statului, înainte de a fi dispusă înmatricularea, ce se putea
efectua dacăse prezenta dovada căs-a solicitat publicarea în Monitorul
Oficial.
Potrivit Legii nr.31/1990, modificată, odată cu efectuarea
înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu,
Monitorului Oficial al României spre a fi publicată, pe cheltuiala părţilor
(art.41 din lege). Se va menţiona şi numărul de înmatriculare în registrul
comerţului.
Potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.31/1990 se dispune că
operaţiunile efectuate de societăţi înainte de a 16-a zi de la data
publicării în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat nu sunt
opozabile terţilor, dovedind căau fost în imposibilitatea de a lua
cunoştinţăde ele. 71 În consecinţă, va fi răsturnatăprezumţia de
opozabilitate în cazul în care terţii dovedesc că s-au aflat în
imposibilitatea de a lua cunoştinţă de operaţiunile respective, înainte de
a 16-a zi de la data publicării.
Pe lângăpublicarea încheierii judecătorului delegat, la cererea şi
pe cheltuiala părţilor, în acelaşi Monitor Oficial în care se publică
înmatricularea, se poate publica şi actul constitutiv, integral sau în extras,
sub forma înscrisului unic sau separat.72
Coroborarea prevederilor art.5 din Legea nr.26/1990 cu ale art.41
din Legea nr.31/1990 rezultă căpublicitatea este realizatăprin registrul
comerţului, care este public, ori prin Monitorul Oficial, respectându-se
succesiunea în timp a efectuării operaţiunilor de publicitate,
opozabilitatea faţăde terţi a înmatriculării societăţii ar fi operantăde la
data efectuării ei în registrul comerţului. Publicarea ei în Monitorul Oficial
are rolul de a informa asupra apariţiei unui nou subiect de drept.
Înscrierea fiscalăa societăţii. Ultima formalitate impusăde lege în
legăturăcu constituirea societăţii este înscrierea ei la administraţia
financiară. Evident căo asemenea formalitate nu priveşte constituirea
valabilăa societăţii comerciale, ci scopul ei este de a asigura condiţiile
pentru impozitarea societăţii comerciale. Înscrierea fiscalăse face la
administraţia financiarăîn circumscripţia căreia societatea respectivă îşi

71
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.134.
72Art.91-92 C.com., în prezent abrogate, prevedeau căregistrele în care se înmatriculau
societăţile comerciale erau âinute de tribunalele comerciale.De la data înregistrării, societatea
dobândeşte personalitate juridică. Legea registrului comerţului, intratăîn vigoare la 10 aprilie
1931 impunea obligativitatea înscrierii societăţii comerciale la camerele de comerţşi industrie
teritoriale. Odatăcu aceasta operau douăînregistrări ale societăţii: una constitutivăla tribunalul
de comerţ, alta profesională, la camerele de comerţşi industrie, soluţie consacratăşi prin Legea
din 23 iunie 1942. În acest sens s-a exprimat I.L.Georgescu “Drept comercial român”,op.cit.,
p.80-85 şi Curtea de Casaţie, dec. din 12 martie 1942, R.D.C.,1942, p.341 în prezent, sistemul
dublei înregistrări a fost abrogat, instituindu-se prin Legea nr.26/1990, competenţa oficiului
registrului comerţului de înmatriculare şi evidenţă a societăţii comerciale.
are sediul. 73 Art.41 din Legea nr.31/1990 mai prevede căodatăcu
efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se comunică,
din oficiu şi administraţiei financiare în raza căreia se află sediul
societăţii. Se va comunica şi numărul de înmatriculare al societăţii în
registrul comerţului.
Înmatricularea filialelor. Filiala prezintăacelaşi regim juridic cu
societatea comercială“mamă”, motiv pentru care înmatricularea ei se va
realiza cu respectarea aceleiaşi proceduri prezentate anterior.
Deosebirea este căla denumirea firmei unei filiale se poate adăuga şi
cuvântul filială, acest lucru fiind lăsat la opţiunea liberăa comerciantului.
Se va realiza verificarea şi rezervarea disponibilităţii firmei şi/sau a
emblemei de către oficiul registrului comerţului în aceleaşi condiţii ca
pentru o societate comercială.

Comerciantul cu sediul principal al comerţului său în străinătate,

care constituie o filialăîn România, se va supune tuturor dispoziţiilor
legale necesare înmatriculării şi publicării actelor şi faptelor cerute
pentru comercianţii din ţară. Aceste formalităţi vor fi îndeplinite la oficiul
registrului comerţului de la sediul filialei.
Înmatricularea sucursalelor. În registrul comerţului din judeţul în
care vor funcţiona sucursalele se efectuează înmatricularea lor, înainte
de începerea activităţii de către acestea. Se va realiza o înmatriculare
independentăîn situaţia în care sucursalele se înfiinţeazăîntr-o localitate
din acelaşi judeţsau în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare.
Aceastăînmatriculare distinctăse face în acelaşi registru al comerţului
(art.43 din Legea nr.31/1990). Art.51 din Normele Metodologice instituie
faptul căsucursalele funcţioneazăsub firma societăţii mamă,
adăugânduse cuvântul sucursalăşi sediul acestora (localitatea şi/sau
ţara).
Dacăsucursala se înfiinţează prin actul constitutiv, cererea de
înmatriculare a acesteia va fi însoţităde actul constitutiv în copie,
certificatăde parte, alături de actele doveditoare ale sediului social,
împuternicirea pentru semnatarii cererii depuse, dovezi privind achitarea
taxelor legale. Se va indica în cererea de înmatriculare şi numărul sub
care a fost înmatriculatăfirma sediului principal. La oficiul registrului
comerţului de la sediul principal se face menţionarea înmatriculării
sucursalei, din oficiu, în baza copiei certificate de pe încheierea de
înmatriculare comunicată de oficiu la care s-a înmatriculat sucursala.
Celelalte sedii secundare ale unei societăţi comerciale – agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea sedii – care nu primesc statut de
sucursalădin partea societăţii mamă, vor fi menţionate numai în cadrul

St.D.Cărpenaru, “Formalităţile legale de constituire a societăţilor comerciale şi consecinţele

73

nerespectării lor, în limita Legii nr.31/1990”, R.D.C. nr.4/1992, p.16

înmatriculării societăţii, în registrul comerţului sediului principal, conform
art.43 din Legea nr.31/1990.
O societate comercialăstrăinăpoate, cu respectarea dispoziţiilor
legale române, săînfiinţeze sucursale, agenţii şi alte asemenea sedii
secundare, dacălegea statului lor organic le permite. Dacăo societate
comercială străină înfiinţeazămai multe sucursale în ţară, documentele
de constituire şi alte acte ale aceleiaşi societăţi, necesare pentru
înmatriculare, se depun numai la unul din oficiile registrului comer ţului;
la celelalte oficii, în cadrul cererii de înmatriculare, se va menţiona oficiul
registrului comerţului la care s-au depus aceste cereri.74
Personalitatea juridicăa societăţilor comerciale pe acţiuni.
Definiţie şi caracterizare. Din momentul constituirii societăţii pe acţiuni
cu îndeplinirea formalităţilor cerute de lege, aceasta dobândeşte
personalitate juridică.
Art. 1 din Legea nr.31/1990 instituie că: “În vederea efectuării de
acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi
pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei
legi.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române.”
Legea societăţilor comerciale fixeazădata finalizării formalităţilor
de constituire ca dată a recunoaşterii personalităţii juridice, soluţie ce o
găsim şi în dreptul francez, german, italian, olandez, englez. Această
regulă creează avantajul cunoaşterii cu exactitate de către asociaţi şi
terţia momentului de la care societatea existăşi funcţionează valabil.
Prezintă dezavantajul că există incertitudine vizavi de perioada
constitutivăa societăţii pe acţiuni.

În calitate de persoană juridică, societatea comercială are o

existenţă abstractă, reprezentând o ficţiune a legii. 75 Societatea
comercială cuprinde toate elementele impuse de lege pentru a fi
persoană juridică: organizare de sine stătătoare, materializată prin
numirea sau alegerea organelor de conducere ce vor reprezenta

74
E.Cârcei, “Societăţile…”, op.cit., p.135-137.
75 În acest sens s-au exprimat: D.D.Gerota, op.cit., p.12; M.A.Dumitrescu, “Codul
comercial”,Vol.3, Ed. Acalay, Bucureşti, 1912, p.482-483. Cu privire la istoricul privind
personalitatea juridicăs-au exprimat: Y:Eminescu, “Teoria generală a personalităţii juridice”, în
“Subiecte colective de drept”; p.15-27; G.Beleiu, “Drept civil”;op.cit.,p.348; St.D.Cărpenaru,
“Drept…”,op.cit., p.79-92; V.Pătulea, “Cadrul legislativ privind modurile de constituire a
diferitelor categorii de organizaţii ca persoane juridice”, R.D. nr.5/1992, p.3-18.
societatea în raporturile ei cu terţii, un patrimoniu distinct de cel al
asociaţilor şi un scop determinat, adică are un obiect propriu de activitate.
Personalitatea juridicăîi conferă societăţii comerciale calitatea de
a fi titularăde drepturi şi obligaţii, dea fi un subiect colectiv de drept. Fiind
o personalitate juridicăautonomăde fiecare dintre persoanele fizice sau
juridice componente şi care o conduc, societatea comercialăare o
voinţăproprie care cuprinde voinţele individuale ale asociaţilor.76
Actiuni
Acţiunea este o parte socială transmisibilă şi negociabilă, în care
se materializează dreptul asociatului.
Art. 94 din Legea nr. 31/1990, dispune: Acţiunile trebuie să fie de
o egală valoare, ele acordă posesorilor drepturi egale.
În scopul garantării autenticităţii lor, legea impune necesitatea
semnării titlurilor de către doi administratori, când sunt mai mulţi sau de
unicul adminstrator.
Distincţia dintre acţiunile la purtător şi acţiunile nominative.
Acţiunile la purtător sunt cele al căror proprietar nu este cunoscut,
iar dreptul de proprietate asupra lor se transferă prin simpla tradiţiune
(art. 95 din Legea nr. 31/1990), în baza posesiunii de bună credinţă.
Acţiunile nominative sunt cele al căror proprietar este cunoscut,
având numele înscris pe titlul acţiunii şi într-un registru special de acţiuni
ţinut la sediul societăţii. Dreptul de proprietate asupra acestor acţiuni se
transmite prin declaraţia făcutăîn registrul de acţiuni al societăţii
comerciale emitente, subscrisăde cedent şi cesionar sau de mandatarii
lor şi prin menţiunea făcută pe acţiune (art. 98 din Legea nr.31/1990).
Acţiunile neplătite în întregime sunt întotdeauna nominative
(art.92 alin.2 din Legea 31/1990). Raţiunea acestei dispoziţii constă în
facilitarea demersurilor societăţii împotriva cesionarilor subsecvenţi
pentru restul neplătit. Dacă acţiunile neplătite în întregime ar fi ca
purtător, cum în cazul transmiterii lor nu se cunosc posesorii ulteriori,
acţiunea solidarăprevăzutăde lege pentru urmărirea restului neplătit ar fi
îngreunată, existând riscul unui posesor nesolvabil.

Potrivit art.102 din Legea nr. 31/1990, acţiunile sunt indivizibile,

76 Înainte, autonomia comercialăera consacratăexpres prin art.78 alin3 C.com. (în prezent
abrogat): “Societăţile sus arătate constituiesc, în raport cu cel de-al treilea, o
persoanăjuridicădistinctăde cea a asociaţilor”. Făcând aplicarea acestui principiu, Curtea de
Casaţie a statutat:”Întrucât societatea comercialăeste o persoană juridică, deosebităde cea a
asociaţilor, individualizarea ei în afipte sau/şi publicaţiuni, în caz de urmărire silită, este
suficient făcutăprin indicarea numelui şi a sediului ei, fărăa fi necesar a adăuga prin
reprezentantul său legal deoarece art.75 alin. Penultim C.proc.civ., relativ la predarea citaţiilor
se aplica şi la înmânarea afiptelor.” (Cas.III, dec.nr.259 din 23 noiembrie 1921, în S.Ionescu,
L.Preuţescu, “Codul comercial român adnotat”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1993, p.100).
motiv pentru care, în literatura juridică s-a considerat căpentru fiecare
acţiune nu existădecât nu existăun singur acţionar.
Coproprietarii unei acţiuni trebuie sădesemneze un reprezentant
unic pentru exercitarea drepturilor, rezultând din acea acţiune
nominativăsau la purtător. Pentru efectuarea vărsămintelor, însătoţi sunt
răspunzători solidar.
Capacitatea acţionarilor
Acţionarii, persoane fizice sau juridice, trebuie săaibăcapacitatea
de a se obliga juridic. În tăcerea legii, capacitatea de a fi asociat sau
acţionar se determinăpotrivit regulilor generale, înscrise în Decretul
nr.31/1954.
Situaţia minorilor
Minorii cu capacitate restrânsă(art.9 din Decretul nr.31/1954) nu
pot fi comercianţi, ei pot fi însăacţionari, într-o societate pe acţiuni sau
comanditari, întrucât acţionarii şi comanditarii nu au calitatea de
comercianţi. Minorii fărăcapacitate de exerciţiu pot subscrie acţiuni prin
reprezentanţi lor legali sau tutori.
Situaţia majorilor
Situaţia majorilor alienaţi mintal este aceeaşi cu a minorilor
fărăcapacitatea de exerciţiu. Pe de altăparte, pentru unele categorii de
persoane, reglementările în vigoare prevăd unele incompatibilităţi.
Astfel, prin Legea nr.188/1999, funcţionarii publici de orice
categorie nu pot efectua activităţi de comerţ, dar pot dobândi sau
înstrăina acţiuni ori părţi sociale.
Situaţia soţilor. Un efect al egalităţii dintre bărbat şi femeie este şi
acela căfiecare soţpoate să-şi aleagăprofesia sau ocupaţia pe care o
doreşte, fărăa avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ. În consecinţă,
fiecare dintre soţare dreptul sădevinămembru al unei societăţi
comerciale.
Drepturile acţionarilor se pot clasifica în drepturi patrimoniale şi
nepatrimoniale.
În categoria drepturilor nepatrimoniale se include: dreptul de a
participa la adunări generale, dreptul de vot în adunări generale şi
dreptul de informare.
Din categoria drepturilor patrimoniale fac parte: dreptul de
beneficii (dividende), dreptul asupra fondului de rezerve, dreptul
preferen ţial de subscripţie, dreptul asupra bunurilor rezultând din
lichidare şi dreptul de a înstrăina acţiunile.
Dreptul de a participa la adunarea generalăîl autoţi acţionarii. De
la aceastăregulă, nu se poate deroga prin clauze statutare.
Participarea la adunările acţionarilor poate fi asiguratăîn
douăforme:
-Personal
-Prin reprezentare.
Domeniul reprezentării în adunările acţionarilor cuprinde
reprezentarea:
-Convenţională
-Legală
-Judiciară.
Potrivit Legii nr.31/1990, acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi în
adunările generale decât prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale.
Acţionarii nu pot fi reprezentaţi de administratorii şi funcţionarii
societăţii, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă fărăvotul acestora nu s-
ar fi obţinut majoritatea cerută.
Dreptul la vot. Fiecare acţionar are dreptul la vot. Fiecărei acţiuni
îi corespunde un drept de vot, drept care nu poate fi decât suspendat, în
mod excepţional, cu titlu de sancţiune, pentru acţionarii care nu sunt la
curent cu vărsămintele ajunse la scadenţă.
Acţionarii nu pot renunţa la dreptul lor de vot şi nici nu poate să-l
cedeze separat de transmiterea acţiunii.
Acţionarii exercită dreptul de vot în adunarea generală,
proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Prin contractul de
societate sau statut se poate limita numărul voturilor aparţinând
acţionarilor care posedămai mult de o acţiune.
Hotărârile Adunării Generale se iau prin vot deschis.
Indiferent de prevederile contractului de societate si ale statutului,
votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor Consiliului de
Administraţie şi al cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea
hotărârilor referitoare la răspunderea adminstratorilor.
Pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesar
prezenţa acţionarilor care săreprezinte cel puţin jumătate din capitalul
social, iar hotărârile săfie luate de acţionari ce deţin majoritatea
absolutădin capitalul social reprezentat în adunare, dacăîn contractul de
societate, statut sau lege nu se prevede o majoritate mai mare.
Pentru validitatea deliberărilor adunării extraordinare, când
contractul de societate sau statutul nu dispun altfel, este necesar ăla
prima convocare prezenţa acţionarilor reprezentând ¾din capitalul
social, hotărârile fiind luate cu un număr de acţionar care săreprezinte,
cel puţin ½ din capitalul social.
Dreptul la informare.
Adminstratorii societăţii pe acţiuni sunt obligaţi să punăla
dispoziţia acţionarilor registrele societăţii respectiv, registrul acţionarilor
şi cel al şedinţelor şi deliberărilor Adunării Generale şi săelibereze la
cerere, pe cheltuiala acestora, extrase de pe ele.
Acţionarii mai au dreptul de a cerceta bilanţul depus în copie la
sediul societăţii şi la sediul sucursalelor şi filialelor cu 15 zile înainte de
întrunirea Adunării Generale, împreunăcu raportul administratorilor şi
cenzorilor.
Drepturile patrimoniale
Dreptul la dividende. De esenţa contractului de societate este
scopul obţinerii de beneficii. Cotăparte din beneficii ce se va plăti fiecărui
acţionar se numeşte dividend. Dreptul la dividend este un drept de
creanţăşi se prescrie în termenul general de 3 ani.
Dreptul asupra rezervelor. Rezervele societăţii sunt fonduri
constituite din beneficii, destinate a asigura o mai bunăprotecţie
capitalului social. Dupănatura lor, rezervele pot fi legale, statutare,
facultative.
Rezerva legală sau fondul de rezervăse constituie potrivit art.131
din Lg.31/1990 prin prelevarea anualăa unei cote de cel puţin 5% din
beneficiile societăţii pânăla concurenţa unor cote de o cincime din
capitalul social. În fondul de rezervăse include, chiar dacăacesta a atins
plafonul minim, excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai
mare decât valoarea lor nominală, dacăacest excedent nu este
întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor.
Dacădupăconstituire fondul de rezervăs-a micşorat, din orice cauză, el
trebuie completat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru
constituirea lui.
Rezerva legalăeste un act de prevedere având natura unei
asigurări. Rezerva legalăface parte din capitalul social, fiind o ”prelungire”
a acestuia. Ca urmare, rezerva legală, fondul de rezervăreprezintăca şi
capitalul social, gajul general al creditorilor sociali.
Destinaţia fondului de rezervăeste de a acoperi pierderile din
capitalul social, în perioadele de activitate deficitară.
Fiind prevăzutăde Lg.31/1990, rezerva legalătrebuie
constituităchiar dacă nu a fost prevăzută în statut.
Întrucât are aceeaşi naturăca şi capitalul social, fondul de
rezervănu poate fi folosit pentru acordarea de dividende în cazurile când
nu s-au obţinut beneficii. În bilanţeste trecut la pasiv, iar la activ i se
rezerva o masă de valori active corespunzătoare.
Asociaţii care se retrag din societate au dreptul
săcearărecalcularea cotei lor asupra întregului activ social
(corespunzător acestei rezerve) care cuprinde şi fondul de rezervă .
Potrivit art.6 litera e din Ordonanţa 70/1994 fondul de rezervă, în
limite a 5% din profitul contabil anual, pânăce acesta va atinge a cincea
parte din capitalul social, se deduce din cheltuielile pentru determinarea
profitului impozabil.
În afara fondului de rezervăconstituit potrivit legii, societatea
poate îşi constituie şi alte rezerve: statutare şi/sau facultative.
Rezerva statutarăse constituie în virtutea prevederilor incluse în
statut sau contractul de societate şi înlăturarea lor nu poate fi
operatădecât pe calea modificării statutare.
Rezerva facultativă se constituie prin decizia adunării generale
ordinare.
Rezerva statutarăşi facultativăau rol asigurator, creând societăţii
posibilitatea de a le folosi în anii deficitari pentru a egaliza cuantumul
dividendelor apropiat de anii normali.
Ele au natura unor beneficii reportate, a căror împărţire este
amânatăşi care pot căpăta destinaţia hotărâtă de adunarea generală.
Rezervele statutare pot fi folosite limitat numai în strânsa legătura
cu prevederile statutare, ca de exemplu, crearea unei ramuri noi de
activitate.
Rezervele statutare şi cele facultative pot fi transformate în
dividende ,când statutul prevede sau adunarea generale hot ărăşte.
Dacăsocietatea este declaratăîn stare de faliment, rezervele facultative
întrăîi masa falimentară.
Nu este obligatoriu ca rezerva facultativă să-şi păstreze
individualitatea. Ea poate fi utilizată, prin hotărârea Adunării Generale la
efectuarea de investiţii.
Fondul de rezervămai cuprinde, în afarăde partea de beneficii, şi
excendentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât
valoarea nominală, dacăacest excedent nu este întrebuinţat la plata
cheltuielilor de emisie s-au destinat amortizării.
Dreptul preferenţial de subscripţie. Art. 161 din Legea nr.31/1990
acordăacţionarilor, în cazul în care societatea îşi măreşte capitalul social,
dreptul de a subscrie cu preferinţăacţiunile emise, proporţional cu
numărul acţiunilor pe care le posedă. Dacăîn termenul stabilit în contract,
statut sau de Adunarea Generală, dreptul de preferinţănu a fost clarificat,
acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare. Acest drept se
exercităîn faza lichidării societăţii. Sumele de bani care rămân
dupăachitarea datoriilor societăţii se împart asupra acţiunilor.
Dreptul de a înstrăina acţiunile
Transmiterea acţiunilor nominative este supusăunor exigenţe
legale privind înregistrarea lor, spre deosebire de acţiuni la purtător,
pentru a căror transmitere nu se prevăd nici o formalitate.
Obligatiile actionarilor
1 Realizarea aportului. Prima obligaţie aacţionarilor este de a vărsa
aportul de numerar sau în natură, potrivit angajamentului său. Conform
art.13 din Legea nr.31/1990, acţionarii trebuie săverse la constituirea
societăţii ½din valoarea acţiunilor subscrise. Acţiunile ce reprezintă alte
aporturi decât în numerar vor trebui acoperite integral.
2 Respectarea statutului şi a hotărârii societăţii. Acţionarii sunt
obligaţi sărespecte prevederile statutare şi deciziile Adunării Generale,
când ele au fost luate cu respectarea procedurii prevederilor legale.
3 Obligaţia acţionarilor de a suporta pierderile sociale pânăla
concurenţa aportului său. Participare la datoriile societăţii se face în
limita aporturilor. Nu se poate mări în mod convenţional contribuţia
acţionarului la pierderile societăţii întrucât s-ar contraveni naturii juridice
a acţiunii.
 Regimul obligaţiunilor emise de societăţile pe acţiuni
În anumite cazuri, capitalul societăţii poate deveni insuficient
pentru a face faţăunor nevoi neprevăzute sau pentru dezvoltarea
activităţii societăţii.
Având nevoie de capital suplimentar societatea pe acţiuni, poate
emite anumite titluri de credit, denumite obligaţiuni, care să acopere
suma de bani de care are nevoie.
Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul
sumelor de bani împrumutate, care încorporeazăîndatorirea societăţii
dea rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
Deşi sunt titluri de credit, ca şi acţiunile totuşi, obligaţiunile au
anumite caracteristici proprii. În consecinţă, calitatea de obligatar,
(posesor al unor obligaţiuni) nu se confundă cu calitatea de acţionar.
Obligatarul are calitatea de creditor al societăţii pentru suma
reprezentând valoarea obligaţiunii subscrise, având dreptul la restituirea
sumei datorate şi plata dobânzilor aferente. Acest drept al obligatarului
există, indiferent dacă societatea a obţinut sau nu beneficii.
Obligaţiunile sunt de douăfeluri: obligaţiuni nominative şi
obligaţiuni la purtător.
Obligaţiunile nominative cuprinde în titlul numele, prenumele şi
domiciliul obligatarului, respectiv denumirea şi sediul acestuia. Dreptul
incorporat în titlul aparţine posesorului şi se exercitănumai de către
titular, putând fi transmis prin cesiune. Obligaţiunea la purtător nu
cuprinde menţiunile de identificare a titularului. Dreptul aparţine
posesorului titlului, care îl poate transmite prin tradiţiunea titlului.
Condiţiile emiterii obligaţiunilor
Pentru emiterea obligaţiunilor, Legea nr.31/1990 prevede
îndeplinirea unor condiţii de fond. Emiterea de obligaţiuni este
hotărâtănumai de adunarea generală extraordinară a societăţii (art. 113-
L 31/90).
Suma pentru care se pot emite obligaţiuni nu poate depăşi trei
pătrimi din capitalul vărsat şi existent, conform ultimului bilanţ aprobat
(art. 162). Valoarea nominalăa unei obligaţiuni nu va putea fi mai micăde
25.000 lei. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie săfie de o valoare
egală; ele conferă posesorilor lor drepturi egale.
Pentru emiterea obligaţiunilor prin subscripţie publică,
administratorii unei societăţi vor întocmi un prospect de emisiune, care
trebuie săcuprindă: denumirea, obiectul, sediul şi durata societăţii;
capitalul social şi rezervele societăţii, data contractului de societate şia
modificărilor ce i s-au adus, precum şi data publicării lor. Situaţia
patrimoniului social, dupăultimul bilanţaprobat; categoriile de acţiuni
emise de societate; suma totalăa obligaţiilor ce urmează săfie emise şi
a celor care au fost emise, modul de rambursare, valoarea nominal ăa
obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea dacă sunt nominative sau la
purtător; sarcinile care priveazăimobilele societăţii; data la care a fost
publicatăhotărârea adunării generale care a aprobat emisiunea (art. 163
L. 31/90)
Legea cere ca prospectul de emisiune săfie vizat de către instanţa
în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea.
Potrivit ordonanţei Guvernului nr. 18/1993, emisiunea de
obligaţiuni trebuie autorizator de Agenţia Valorilor Mobiliare. Autorizarea
se obţine pe baza prospectului de emisiune, întocmit în condi ţiile Legii
nr.31/1990.
Dupăavizarea şi autorizarea lui, prospectul de emisiune trebuie
publicat la Registrul Comerţului şi în presă.
Persoanele interesate vor subscrie obligaţiunile pe exemplarele
prospectului de emisiune, prin arătarea numelui, prenumelui şi domiciliul
subscriitorului, numărul obligaţiunilor subscrise şi data subscrierii.
Aceste menţiuni trebuie însoţite de semnătura subscriitorului.
Potrivit art. 165 alin.2 din Legea nr.31/1990, valoarea obliga
ţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsate.
În baza subscrierii, societatea emite titlurile obligaţiunilor. Aceste
titluri trebuie săcuprindăelementele prospectului de emisiune, numărul
de odine şi tabloul plăţilor de capital şi dobânzi şi săfie semnate de cel
puţin doi administratori sau de unicul administrator.

Rambursarea obligaţiunilor
Rambursarea obligaţiunilor se face la scadenţă sau anticipat.
Fiecare titular al unei obligaţiuni va primi dobânda aferentăşi
suma de bani corespunzătoare valorii nominale a obligaţiunii, la datele
înscrise în tabloul plăţilor cuprinse în chiar titlul obligaţiunii.
Societatea poate rambursa obligaţiunile şi anticipat prin tragere
la sorţi. Rambursarea anticipatăse face la o sumăsuperioarăvalorii
nominale o obligaţiunilor. Diferenţa reprezintăprima sau premiul, care
are menirea săcompenseze dobânzile pe perioada rămasă pânăla
scadenţă. Valoarea de rambursare anticipatăa obligaţiunilor este
stabilităde societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de
tragere la sorţi.
În vederea apărării drepturilor lor, art. 166 din Legea 31/1990
prevede căobligatarii se pot constitui în adunarea generalăpentru a
delibera asupra intereselor lor.
Adunarea generală a obligatarilor are următoarele atribuţii: a)
Numeşte un reprezentant al obligatarilor şi unul sau mai mulţi
supleanţi. Aceştia au dreptul săreprezinte pe obligatari faţăde
societate şi în justiţie: ei vor putea asista la adunările generale ale
acţionarilor, dar nu vor putea lua parte la administrarea societ ăţii. b)
Îndeplineşte toate acţiunile de supraveghere şi apărare a intereselor
comune ale obligatarilor. Adunarea poate autoriza un reprezentant
în
îndeplinirea acestei sarcini. c) Constituie un fond pentru acoperirea
cheltuielilor necesare ap ărării
drepturilor obligatarilor d) Poate face opoziţie la orice modificare a
actelor constitutive ale
societăţii sau a condiţiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce o
atingere drepturilor obligatarilor. e) Se pronunţă asupra
emiterii de noi obligaţiuni de către societate.
În toate cazurile în care au fost încălcate drepturile obligatarilor,
societatea poate fi chematăîn judecată. Dreptul la acţiune în justiţie
aparţine oricărui obligatar ale cărui interese au fost lezate.
Dacăreprezentantul obligatarilor a intentat o acţiune împotriva
societăţii, acţiunea individualăa obligatarului este inadmisibilă, dacăare
acelaşi obiect ca şi acţiunea reprezentantului sau este contrarăunei
hotărâri a adunării generale a obligatarilor.

5.9. ORGANELE DE CONDUCERE, DE GESTIUNE

SI DE CONTROL

ADUNAREA GENERALĂ este organul suprem de conducere şi

decizie al societăţii peacţiuni. Competenţele acestui organ include în
esenţădreptul de a adopta hotărâri la cel mai înalt nivel în orice chestiune
care interesează societatea comercială în cauză.
Atribuţiile pe care le exercităefectiv Adunarea Generalăreferitor la
societatea pe acţiuni, sunt enumerate în art. 111 din Legea nr. 31/1990.
Acestea sunt:
a) sădiscute, săaprobe sau sămodifice bilanţul dupăascultarea
raportului administratorilor precum şi al cenzorilor, societăţile care au
asemenea organ de control săfixeze dividendul (repartizarea
beneficiului net).
b) să aleagă pe administratori, cenzori, să-i revoce şi săle dea
descărcare de activitate.
c) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs,
administratorilor şi cenzorilor, dacănu a fost stabilită prin contractul de
societate sau statut.
d) săse pronunţe asupra gestionării administratorilor,
sădecidăurmărirea lor pentru daune pricinuite societăţii, desemnând şi
persoana însărcinată să exercite această acţiune.
e) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, dupăcaz,
programul de activitate pe exerciţiul următor.
f) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau
mai multora dintre unităţile societăţii.
Problemele cu caracter deosebit supuse Adunării Generale
extraordinare sunt:
a) prelungirea duratei societăţii;
 b) mărirea capitalului social;
c) schimbarea obiectului societăţii;
d) schimbarea formei societăţii;
e) mutarea sediului;
f) fuziunea cu alte societăţi;
g) reducerea capitalului social;
h) dizolvarea anticipată a societăţii.
Funcţionarea Adunării Generale
De regulă, potrivit art.117 alin.1 şi art.14 alin. 1 din Legea
nr.31/1990, convocarea Adunării Generale, de câte ori va fi nevoie,
revine administratorilor.
Legea nr.31/1990 dispune căadministratorii sunt obligaţi să
convoace de îndatăAdunarea generală, la cererea acţionarilor
reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotămai mică,
dacăîn contractul de societate se prevede astfel şi dacăcererea cuprinde
dispoziţii ce intrăîn atribuţiile adunării. În acest caz adunarea trebuie
săaibă loc în termen de o lunăde la data cererii. Convocarea adunării
poate fi făcutăşi de cenzori sau la cererea acţionarilor.
În societăţile pe acţiuni şi în comandităpe acţiuni, hotărârile
adunărilor se iau, de regulă, prin vot deschis, aşa cum prevede art.88
alin.1. Prin excepţie, votul este obligatoriu secret – oricare ar fi
prevederile contractului de societate şi statutului – pentru alegerea
membrilor consiliului de administaţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor
şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor.
Administraţia societăţii
În condiţiile Legii nr.31/1990, republicată, societatea
comercialăpoate fi administratăde către o persoanăfizicăsau de către o
persoanăjuridică. Persoana desemnatăca administrator trebuie
săîntrunească, în mod cumulativ, condiţiile de capacitate, cetăţenie,
onorabilitate.
Capacitatea adminstratorului
În calitate de administrator poate fi numit numai o persoan ă care
se bucurăde capacitate deplinăde folosinţăşi de exerciţiu, condiţie ce
este cerută expres de art.6 şi 135 din Legea nr. 31/1990.
Cetăţenia adminstratorului. În general, străinii beneficiazăîn
România de regimul naţional. Ei au în condiţiile legii, toate drepturile
civile ale cetăţenilor români. De aici rezultă că, în principiu, calitatea de
administrator poate fi conferităşi unei persoane de cetăţenie străină,
dacădispoziţiile legale sau contractul de societate nu opresc asemenea
numiri.
Legea nr.31/1990 instituie unele restricţii numai în societatea pe
acţiuni şi comandităpe acţiuni. Potrivit art.134 pct.3, unicul administrator
sau preşedintele consiliului de adminstraţie şi cel puţin jumătate din
numărul adminstratorilor vor fi cetăţeni români, dacăprin contractul de
societate sau statut nu se prevede altfel.
 Onorabilitatea adminstratorilor
Exercitarea funcţiei de administrator presupune cătitularul
îndeplineşte condiţii desăvârşite de moralitate, care să-l facăapt de a
gestiona bunurile societăţii comerciale. Legea nr. 31/1990 a impus
aceastăcerinţă, în mod explicit, numai referitor la societăţile pe acţiuni şi
în comandită pe acţiuni, prin art.135.
Potrivit art.135, persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi
fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentan ţi ai
societăţii, iar dacă au fost aleşi sunt decăzute din drepturi.
Textul se completeazăcu art.6, care prevede cănu pot fi fondatori
persoanele care potrivit legii sunt incapabile sau care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de
mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute şi pedepsite de Legea
nr. 31/1990, art. 265-276.
Obligaţiile administratorilor
a) în orice societate comercială, adminstratorii sunt obligaţi
sădepunăla Registrul Comerţului, semnăturile lor în termen de 15 zile de
la data înmatriculării dacăau fost numiţi prin contractul de societate, iar
cei aleşi în timpul funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegeri.
b) sădepunăgaranţia prevăzutăde lege sub sancţiunea decăderii
(dublu remuneraţiei sau valoarea a 10 acţiuni). Administratorul acţionar
va depune 10 acţiuni ce se vor păstra în casa societăţii.
c) îndeplineşte toate formalităţile de publicitate cerutăde lege
pentru validitatea constituirii societăţilor.
d) obligaţia de a ţine la zi registrele menţionate de lege.
e) obligaţia de a convoca adunarea generalăordinarăîn
conformitate cu prevederile statutului şi legii.
f) obligaţia de a cere tribunalului declararea societăţii în faliment,
atunci când aceasta se află în insolvabilitate comercială.
g) întocmeşte şi prezintăadunării generale a acţionarilor, bilanţul
contabil privind gestiunea societăţii şi depunerea lui la organele
prevăzute de legi.
h) obligaţia de a colabora cu lichidatorii la întocmirea bilanţului şi
a inventarului prin care să se constate situaţia activului şi pasivului.
i) săreprezinte societatea în raport cu terţii.
j) sunt obligaţi săasigure exacta îndeplinire a hotărârilor pe care
legea, contractul de societate şi statutul le impun.
Administratorii sunt solidari răspunzători faţăde societate, pentru
realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi, existenţa realăa
dividendelor plătite.
Pentru activitatea lor primesc o indemnizaţie stabilităprin actul
constitutiv ori de adunarea generală. Ei pot fi revocaţi fărăpreaviz şi
motiv.
Controlul activităţii societăţii comerciale
 Controlul gestiunii sociale reprezintăo funcţie importantăîn
activitatea societăţilor comerciale, fiind destinată săprevinăsituaţii ce pot
provoca falimentul, reducerea capitalului social sau diminuarea
patrimoniului, încălcarea statutului şi contractului de asociere, abuzul în
activitatea administratorilor, directorilor şi a altor organe, încălcarea
legilor şi normelor de comerţşi săprotejeze interesele asociaţilor şi alte
societăţi însăşi.
Latura economicăa controlului exerciţiului social este dominantă,
având în vedere căobiectul activităţii îl constituie operaţiunile comerciale,
iar drepturile asociaţilor şi ale societăţii au în mare măsurăconţinut
patrimonial. Legea impune condiţii de pregătire profesionalăde
specialitate celor ce îndeplinesc funcţii de control, ca aceea de a fi
CONTABIL autorizat sau EXPERT contabil şi persoane cu studii
superioare economice.
După mărimea şi complexitatea societăţii, controlul gestiunii
sociale se poate realiza fie prin organe de
largăcompetenţănespecializate (administratori, asociaţi, Adunarea
Generală) fie prin organe specializate.
Organizarea cea mai completăa funcţiei de control, o întâlnim la
societatea pe acţiuni. Legea nr. 31/1990 dispune căSA va avea 3
cenzori şi tot atâţia supleanţi. Prin contractul de societate şi statut, se
poate prevedea un număr mai mare de cenzori, dar întotdeauna impar.
Spre deosebire de acţionari şi celelalte organe ale societăţii,
cenzorii exercităîn cadrul societăţii un control special şi independent. Ei
sunt în sens strict, un organ de control încadrat cu profesioni şti
însărcinaţi săsupravegheze gestiunea socialăşi în general săgaranteze
căactivitatea societăţii se derulează în condiţii normale.
Controlul organizat de cenzori este organizat în primul rând în
interesul acţionarilor. Cenzorii au obligaţia săverifice reclamaţiile făcute
de acţionari şi, dacăle găsesc întemeiate săle aibăîn vedere la
întocmirea raportului către adunarea generală.
Activitatea cenzorilor este utilăîn egală măsurăşi pentru
conducerea societăţii. Deşi pot sădescopere iregularităţi şi inexactităţi în
gestiunea unităţii şi săle facăpublice, ei acţioneazăca adevăraţi consilieri
ai conducerii în materie contabilă, competenţi săclarifice problemele
complexe în materie contabilăşi economicăşi săreleve mersul real al
afacerilor.
Cenzorii desfăşoarăşi activităţi utile pentru terţii care
intenţioneazăsă trateze cu societate ori să achiziţioneze titluri emise de
aceasta.
Cenzorii se aleg fie de adunarea constitutivă, fie de adunarea
generală a acţionarilor pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Pentru protejarea intereselor naţionale legea cere ca majoritatea
cenzorilor şi acţionarilor săfie cetăţeni români. Se mai cere ca cenzorii
sădepunăo garanţie, reprezentând 1/3 din garanţia administratorilor.
Nedepunerea garanţiei atrage consecinţe căcenzorul este considerat
demisionat. Pentru a garanta acţionarilor căcenzorii vor exercita corect
activităţile de control, legea dispune cănu pot fi cenzori: soţii
administratorilor ori rudele sau afinii acestora pânăla gradul la patrulea,
persoanele care primesc sub orice formăpentru alte funcţii decât cea de
cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la
societate, persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator.
Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixăstabilităprin statut
sau fixată de adunarea generală care i-a numit.
Legea fixează 2 direcţii principale de control desfăşurate de
control:
-Supravegherea gestiunii sociale şi are ca obiect întreaga
activitate a societăţii.
-Controlul contabil, ce are ca obiect
săstabileascădacăexistăconcordanţă deplină între conţinutul scriptelor
contabile şi realitate şi în ce măsurăactivitatea socialăse reflectăîn
aceste documente. În fiecare lună, săfacăinspecţia casei, săvegheze ca
dispoziţiile legii statutului şi contractului să fie îndeplinite de
administratori.
Atribuţiile şi răspunderile cenzorilor sunt reglementate în
articolele 158-161 din legea 31/1990.

5.10. DIZOLVAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale

Societatea comercialăse constituie pentru a desfăşura o activitate
comercialăpe durata de timp stabilităîn actul constitutiv. Durata societăţii
se poate prelungi chiar şi dupădecesul asociaţilor care au constituit
societatea. Dar, orice societate comercialăva sfârşi prin a dispărea,
deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoanăfizică:
se naşte, trăieşte şi moare.

Încetarea existenţei unei societăţile comerciale cârmuite de

prevederile Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale 77 , se

77
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990. Legea
nr.31/1990 a fost substanţial modificatăşi completatăprin O.G. nr. 32/1997 (Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997). În temeiul art. X din O.G. nr. 32/1997,
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost republicată, cu o nouănumerotare a
textelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Legea nr.
31/1990 republicatăa mai fost modificatăprin Titlul III din Legea nr. 99/1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27
mai 1999).
realizeazăprin intermediul unei proceduri care străbate, în mod normal,
“douăfaze distincte, cea a dizolvării, urmatăde lichidare”, aşa cum a
precizat Curtea Supremă de Justiţie78.
Într-adevăr, în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, dizolvarea
societăţii comerciale este reglementatăîn Titlul VI (art. 222-232), iar
lichidarea în Titlul VII (art. 246-264), deci distinct şi subsecvent dizolvării.
S-a pus problema dacănu s-ar putea realiza încetarea existenţei
societăţii comerciale printr-o procedurăsimplificată, în sensul contopirii
celor douăfaze. O astfel de cerinţăs-ar impune în acele cazuri când
societatea nu a avut activitatea ori aceasta a fost redusă, iar asociaţii ar
cădea de acord cu privire la lichidarea activului şi pasivului societăţii.
Soluţia a fost consacratăîn actuala formăa Legii nr.31/1990. Art. 230 din
lege prevede că, în societăţile în nume colectiv, în comandităsimplăşi cu
răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, odatăcu dizolvarea, şi modul de
lichidare a societăţii. O atare hotărâre poate fi luatănumai dacăasociaţii
sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului
societăţii şi când asigurăstingerea pasivului sau regularizarea lui în
acord cu creditorii.

Hotărârea privind dizolvarea şi lichidarea societăţii trebuie luată

în condiţiile de cvorum şi de majoritate prevăzute de lege pentru
modificarea actului constitutiv. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor
comerciale sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 31/1990
republicată. Legea permite însă asociaţilor ca în actul constitutiv
săprevadă“modul de dizolvarea şi lichidarea a asociaţilor” (art. 7 şi 8 din
lege).
Prin dizolvarea79 societăţii comerciale se înţelege desfiinţarea ei,
ca persoanăjuridică, încetarea existenţei ei şi nu numai a contractului de
societate sau a statutului societăţii 80 . Dizolvarea nu trebuie, însă,
înţeleasăca o desfiinţare imediatăa persoanei juridice. Persoana
juridicăva continua săexiste, deoarece ea trebuie
săîndeplineascăoperaţiile de lichidare a patrimoniului dobândit în timpul
existenţei sale. Dizolvarea are, ca efect imediat, numai încetarea
raporturilor dintre asociaţi, născute din contractul de societate.
Dizolvarea societăţii comerciale şi asigurăpremisele lichidării
patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referăşa hotărârea adunării
generale sau a instanţei judecătoreşti de dizolvare a societăţii şi

78C.S.I., sec. com., nr.359 din 21 octombrie 1993, în “Buletinul de jurisprudenţăpe anul
1993”, pag.232.

79
Cuvântul “dizolvare” vine de la verbul latin: dissolvo-dissolutum-dissolvare, cu
semnificaţia de a despărţi, a desface.
80
A se vedea R.P. Voinica, “Dreptul…”, op. cit., pag. 99.
aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi. Excepţional, dizolvarea se
poate produce şi în temeiul legii.

CAUZELE GENERALE DE DIZOLVARE SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE

Dizolvarea societăţilor comerciale este pricinuităde cauze care

survin, de regulă, în cursul funcţionării comerciale sau la expirarea datei
convenite, în mod voluntar sau pe cale judiciară. Aceste cauze de
dizolvare sunt prevăzute de art.222-224 şi art.232 din Legea nr.31/1990
republicată. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate unele cauze de
dizolvare generale, aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi
anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate81.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele
reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv (art.222 lit. g din
Legea nr. 31/1990 republicată)82.
Potrivit art.222 al. 1 din Legea nr.31/1990 republicată, cauzele
generale de dizolvare a societăţii comerciale sunt: a) trecerea timpului
stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de
activitate al societăţii sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii
societăţii; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile
grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; f) falimentul
societăţii.

Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

În cele din ce urmeazăvoi examina numai cauzele generale de
dizolvare, urmând ca cele speciale săfie analizate odatăcu prezentarea
regimului juridic al fiecărei forme de societate comercială83.
a)Împlinirea termenului stabilit pentru durata societăţii.
Societatea comercialăse dizolvăla expirarea timpului stabilit
pentru durata societăţii (art.222 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată).
81
O analiză amplăa cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale este realizatăde I.L.
Georgescu, “Dreptul comercial român”, (citat în continuare “Dreptul comercial…”), vol.II,
Ed. Socec, Bucureşti, 1946, p. 702-720.

82
Ibidem, pag. 708-709. În sensul că asociaţii ar putea conveni şi alte cauze de dizolvare prin
contractul de societate şi statutul societăţii, a se vedea V.Roş, “Dizolvarea societăţii
comerciale. Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor comerciale.
Momentul în care intervine. Rolul instanţei de judecatăîn cursul lichidării.”, (citat în
continuare “Dizolvarea societăţilor comerciale …”), în R.D.C. nr. 1/1996, pag. 56.
83 A se vedea A. Gheorghe, L.N.Pîrvu, D.M.Tăbăltoc, “Contribuţii la clasificarea unor
probleme ivite în aplicarea de către instanţele judecătoreşti a Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale”, în R.D.C. nr. 6/1993, pag. 109-116.
Potrivit legii, în contractul de societate trebuie sa se prevadă“durata
societăţii”. De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata
existenţei societăţii, înseamnă căla expirarea termenului contractual,
societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia voinţei asociaţilor
privind soarta societăţii84.
Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii
opereazăîn temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
Efectul dizolvării societăţii, ca urmare a expirării termenului stabilit
pentru durata societăţii, poate fi înlăturat prin prelungirea duratei
societăţii, în condiţiile art.199 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Astfel, cererea de înscriere de menţiuni cu privire la prelungirea
duratei de funcţionare a societăţii nu poate fi admisădacă, la data la care
adunarea generala a hotărât prelungirea, expirase durata de funcţionare,
societatea fiind de drept dizolvată. În speţă, s-a reţinut căapelul formulat
împotriva încheierii pronunţatăde Oficiul Registrului Comerţului, în data
de 20 mai 1996, este nefondat 85 .Prin încheierea atacată s-a reţinut
corect că, potrivit actului constitutiv al societăţii la Ministerul Finanţelor.
Tot astfel, corect s-a reţinut cădurata putea fi prelungităîn temeiul unei
hotărâri a adunării generale, adoptată cu cel puţin 6 luni înaintea expirării
termenului stabilit; însă, la data la care adunarea generalăa hotărât
prelungirea duratei de funcţionare, societatea era de drept dizolvată.
Deci, tribunalul va respinge, ca nefondat, apelul.
Ca o măsură preventivă, art.222 alin.2 din Legea nr. 31/1990
republicatădispune căasociaţii trebuie consultaţi,cu cel puţin un an
înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire
a acesteia. Dacăadministratorii societăţii nu organizeazăconsultarea, la
cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune, prin încheiere,
efectuarea consultării. Neefectuarea consultării nu împiedicădizolvarea
societăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

b) Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea

acestuia
Societatea comercialăse dizolvăîn cazul unei imposibilităţi de
realizare a obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a
realizat (art.222 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată).
Orice societate comercialăare un obiect de activitate, care trebuie
arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizeazăîn cursul duratei
societăţii. Dacăse constatăo imposibilitate a realizării obiectului de

84
Dacă în contractul de societate nu s-a prevăzut durata societăţii, oricare asociat poate cere
dizolvarea societăţii, care se considerăneregulat constituită. (I.N.Finţescu, “Curs…”, op. cit.,
vol. I, pag 289). Concluzia este prea categorică; societatea se poate constituie şi pe o durată
nederminată.
85
Trib. Mun. Buc., sec. com., dec. nr. 5 din 13 ianuarie 1997, în “Culegere de
practicăjuridiciarăcomercialăpe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 107.
activitate propus, evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi
deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea
s-a ivit în cursul duratei societăţii, cât şi în cazul când obiectul nu s-a
realizat deloc86.
În speţăs-a constatat că, prin înscrisurile existente la dosar, se
face dovada căobiectul pentru care s-a constituit societatea comercialăa
devenit imposibil de realizat, datorităatitudinii pârâtului, că,
datorităacestui lucru, s-a ajuns şi la rezilierea contractului de locaţiune
pentru magazinul care a constituit sediul social, instanţa apreciind
căsunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 222 lit.b din Legea
nr.31/1990 republicată. Pârâtul nu a depus la dosar acte din care
sărezulte contractul, şi anume căs-ar fi executat obiectul de activitate
prevăzut de actul constitutiv 87. Faţăde cele de mai sus, tribunalul va
respinge apelul, ca nefondat.
Imposibilitatea realizării societăţii şi realizarea obiectului sunt
chestiuni de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea
societăţii.
c) Declararea nulităţii societăţii
Societatea comercialăsa dizolvăîn cazul declarării nulităţii ei
(art.222 lit.c din Legea nr.31/19990 republicată). Nerespectarea
condiţiilor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art.56 din
Legea nr.31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii88.
Cazurile de nulitate sunt limitativ prevăzute de Legea nr.31/1990
republicată. Potrivit art.56 din lege, nulitatea unei societăţi înmatriculate
în Registrul comerţului poate fi declaratăde tribunal numai atunci când:
lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în
formăautentică; toţi fondatorii au fost, potrivit legii; incapabili la data
constituirii societăţii; obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau
contrar ordinii publice; lipseşte încheierea judecătorului delegat de
înmatriculare a societăţii; lipseşte autorizarea legalăadministrativăde
constituire a societăţii; actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii,
obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris;
s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi
vărsat; nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.
Aceste prevederi sunt în conformitate cu Directivele Comunităţii
Economice Europene, care limiteazăorganizarea regimului nulităţilor

86
Pentru a ilustra aceste situaţii, art. 191 pct. 2C. com (în prezent abrogat), se referea la “lipsa sau
desfiinţarea obiectului societăţii”.
87
Trib. mun. Buc., sec. com., dec. nr. 558 din 30 octombrie 1994, în “Culegere de
practicăjudiciarăcomercială pe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti 1999, pag. 709.
88 Nulitatea nu poate fi declaratăîn cazul în care cuaza ei, învocatăîn cererea de anulare, a fost
înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
societăţilor din statele membre.

În data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a

devenit irevocabilă, societatea încetează fărăefect retroactiv şi intrăîn
lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu
dizolvarea acesteia.
Nulitatea nu va putea fi declarată în cazul în care cauza ei
invocatăîn cererea de anulare, a fost înlăturatăînainte de a se pune
concluzii în fond la tribunal.
Menţionăm cădeclararea nulităţii societăţii nu aduce atingere
actelor încheiate în numele său.
d) Hotărârea adunării asociaţilor
Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazeazăpe voinţa
asociaţilor, manifestatăprin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi
dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se
manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială89.
Adunarea asociaţilor poate hotărî dizolvarea societăţii în toate
36
cazurile impuse de interesele asociaţilor. Într-adevăr, întrucât legea nu
limiteazăcazurile în care societatea poate fi dizolvatăprin hotărârea
adunării asociaţilor, înseamnă căasociaţii sunt liberi săaprecieze
motivele de dizolvare a societăţi. Un caz de dizolvare a societăţii de către
adunarea asociaţilor, care este reglementat de lege, priveşte dizolvarea
societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii. O
asemenea măsurăde excepţie, care intervine înainte de expirarea
termenului fixat pentru durata statutarăa societăţii comerciale, este
posibilăîn condiţiile prevăzute de art.229, coroborat cu art.32 din Legea
nr.31/1990 republicată. Efectele unei astfel de decizii faţăde terţi se
produc numai dupătrecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea
în Monitorul Oficial90.
Printre terţii care pot fi prejudiciaţi figureazăşi fondatorii societăţii
comerciale. În ceea ce-i priveşte, art.32 dispune căei au dreptul, în caz
de dizolvare anticipată, săcearădaune de la societatea în cauză,
dacădizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor. Acţiunea în justiţie
poate fi introdusăîn cursul unui termen de 6 luni, fixat de art.33.
Termenul începe săcurgăde la data adunării generale a acţionarilor,
care a hotărât dizolvarea anticipată. O asemenea desfiinţare a societăţii
comerciale, înainte de expirarea duratei statutare convenite,

89
Decizia privind dizolvarea societăţii nu poate fi luatăde consiliul de administraţie al societăţii. A
se vedea Trib. Ilfov, dec.civ.nr.324 din 29 noiembrie 1928, în R.D.C., 1929, pag. 18
90
Declararea efectelor pe timpul arătat are ca finalitate “protegiuirea intereselor terţilor, aceştia
avănd dreptul săfacăopoziţie împotriva dizolvării societăţii, caz în care executarea hotărârii
adunării generale de dizolvare este suspendatăpânăla soluţionarea opoziţiei printr-o
sentinţădefinitivăa instanţei” (C.S.J., sec. com., dec. nr. 359 din 21 octombrie 1993, în
“Buletinul de jurisprudenţăpe anul 1993”, pag.232).
ridicăproblema dacădizolvarea poate sau nu săfie contopităcu faza
lichidării, prin derogare de la dreptul comun, care disociază cele două
momente91.

Convocarea adunării generale numai în prezenţa reprezentanţilor

legali are loc numai dacătoţi asociaţii au fost legal convocaţi, aflându-se
în ţarăla acea dată, iar adunarea generalăse desfăşoarădatoritărefuzului
nejustificat al acestora de a se prezenta92.
e) Hotărârea tribunalului
Societatea comercialăse dizolvăprin hotărârea tribunalului, în
condiţiile legii (art.222 lit.e din Legea nr. 31/1990 republicată).
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când
dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru
“motive temeinice”.
Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre
asociaţi “pun în imposibilitate continuarea activităţii unei societăţi în
nume colectiv şi fac o piedicăserioasărealizării scopului ei, având drept
consecinţă de neînlăturat dizolvarea şi lichidarea societăţii”93.
f) Falimentul societăţii
O altă cauză generală, care atrage dizolvarea societăţii
comerciale,
o constituie falimentul, instituţie juridicăreglementatăde Legea
nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare 94 , cu

91În sensul admisibilităţii unei asemenea contopiri a opinat Comisia de drept comercial de pe
lângăCamera de Comerţşi Industrie a României, prin A vizul nr. 1 din 23 martie 1993, publicat
în R.D.C. nr. 3/1993, pag. 130. Soluţia contopirii celor douăfaze prezintă, potrivit acestui aviz,
avantajul de a suprima dublele formalităţi de publicare şi de înregistrare la Registrul Comerţului
(atât pentru dizolvare, cât şi pentru lichidare), reprezintînd o simplificare utilă.
92 Trib. mun. Buc., sec. com. Nr. 524 din 21 octambrie 1994, în “Culegere de
practicăjudiciarăcomercialăpe anii 1990-1998”, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 567. În speţă,
tribunalul constatând căadunarea generalăa avut loc în lipsa reclamanţilor-în condiţiile în care ei nu
se aflau în ţarăşi pârâţii aveau cunoţtişăde acest lucru – şi căprocedura de citare a reclamanţilor nu s-
a făcut conform prevederilor statutare şi nici chiar printr-un alt mod, a admis acţiunea.

93Trib. mun. Buc., sec. com., dec. nr. 597 din 12 august 1992, în V. Pătulea, C. Turianu,
“Dreprul economic şi comercial. Instituţii şi practicăjurisdicţională”, Ed. Continent XXI,
Bucureşti, 1996, pag. 403.

94 Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare, a fost publicatăîn
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995. Ulterior legea a fost
modificatăprin O.G. nr. 38 din 28 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial al Românie,
Paretea I, nr. 203 din 30 august 1996), prin O.G. nr. 58 din 27 septembrie 1997 (publicatăîn
Monitorul Oficial al României, Paretea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997) – astfel că în prezent
legea se numeşte “Legea privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului” – şi prin
scopul de asigura administrarea şi lichidarea – în interesul creditorilor
comuni – a patrimoniului unei societăţi comerciale care se află în
imposibilitate de a-şi plăti datoriile asumate în legăturăcu actele de
comerţîncheiate în nume propriu.
Prin lege se prevede mai întâi o procedurăde salvare preventivă.
Este ceea ce se cheamă“redresare economicăşi financiarăa
întreprinderii”, redresare ce se face pe baza unui plan care va cuprinde
măsuri organizatorice, economice, financiare, juridice menite săducăla
însănătoşirea activităţii debitorului şi, implicit, la asigurarea resurselor
necesare pentru plata datoriilor faţă de creditori.
În cazul societăţilor comerciale, Legea nr.64/1995 recunoaşte
dreptul de a propune un astfel de plan asociaţilor societăţii, în condiţii
diferite: asociaţii cu răspundere limitată, fără condiţii; acţionarii, dacă
sunt titularii a cel puţin unei treimi din capitalul social al societăţii pe
acţiuni; nu au dreptul săpropunăun plan asociaţii din societatea cu
răspundere limitată.

Doar în situaţia în care planul de redresare se dovedeşte a fi

irealizabil sau nu este executat, se va constata starea de dificultate în
care se aflăîntreprinderea, aplicându-se procedura falimentului, care va
avea ca efect dizolvarea societăţii în cauză.
g) Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii
Societatea comercialăse dizolvăşi în alte cazuri reglementate de
lege sau stabilite prin actul constitutiv (art.222 lit. g din Legea nr.31/1990
republicată).
Art.232 din Legea nr.31/1990 republicatăprevede
căsocietatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu
se mai pot întruni;
b)societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanţul contabil
sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului
comerţului;
c)societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori
asociaţii au dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţăcunoscută.
Inactivitatea temporarănu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie
însăanunţatăorganului fiscal şi înscrisăîn registrul comerţului.
Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani (art.232 al. 2 din Legea
nr.31/1990);
d)nerespectarea termenului de 1 an, prevăzut de art. 6 din O.G.
nr.32/1997 (astfel cum a fost modificatăprin Legea nr.195/1997),

Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999.
 de către societăţile pe acţiuni, în comandităpe acţiuni şi cu
răspundere limitată pentru majorarea capitalului social la
cuantumul prevăzut de art.10 al.1 (25.000.000 lei pentru
societăţile pe acţiuni şi în comandităpe acţiuni) şi de art. 11
(2.000.000 lei pentru societăţile cu răspundere limitată). La
cererea camerei de comerţşi industrie teritoriale sau a oricărei
persoane interesate, tribunalul, prin hotărâre, va dispune
dizolvarea societăţii comerciale aflate întruna din cauzele
prevăzute de art.232 din Legea nr.31/1990 republicată.
Hotărârea tribunalului, prin care s-a pronunţat dizolvarea, se
publică
în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, şi într-un ziar de
largărăspândire, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta
putându-se îndrepta împotriva societăţii. Împotriva hotărârii, orice
persoanăinteresată, poate face apel în termen de 30 de zile de la data
public ării ei în Monitorul Oficial al României. Societatea va fi radiatădin
registrul comerţului, din oficiu, după rămânerea definitivă a hotărârii de
dizolvare, în afarăde cazul în care prin hotărârea tribunalului s-a dispus
altfel.

Căile dizolvării societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii comerciale se realizeazăpe trei căi: de drept,
prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste
căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute de lege.
1. Dizolvarea de drept a societăţii.
Legea consacrăun singur caz de dizolvare de drept a societăţii:
expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. Din moment ce
asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenul
fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării
termenului.
Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesar ănici o
manifestare de voinţăa asociaţilor şi nici îndeplinirea vreunei formalităţi
publicitare. Voinţa asociaţilor a fost exprimatăprin actul constitutiv şi,
dacănu s-a hotărât prelungirea duratei societăţii, ea îşi produce efectul.
O publicitate prin menţiune în registrul comerţului şi publicare în
Monitorul Oficial al României este inutilă, de vreme ce prin publicitatea
actului constitutiv, făcutăcu ocazia constituirii societăţii, terţii au luat la
cunoştinţă de durata societăţii95.
În caz de litigiu, orice persoanăinteresatăpoate cere tribunalului
constatarea dizolvării societăţii. Instanţa nu pronunţădizolvarea, ci
constată că, fiind îndeplinităcerinţa legii, dizolvarea a operat în puterea
legii.
2. Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor.

95
S.D. Cărpenaru, “Drept comercial”, op. cit., pag. 248.
 Societatea comercialăse poate dizolva prin voinţa asociaţilor,
manifestatăîn cadrul adunării generale. Pentru dizolvarea societăţii pe
aceastăcale trebuie respectate condiţiile stabilite de lege pentru
modificarea actului constitutiv (art.199 din Legea nr.31/1990 republicată).

Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de

cvorum şi majoritatea prevăzute de lege pentru adunarea
generalăextraordinară96.
Actul care constatăhotărârea privind dizolvarea societăţii
comerciale, în formăautentică, se depune la Oficiul registrului comerţului
pentru a se face menţiunea în registru, dupăcare se transmite, din oficiu,
Monitorului Oficial, spre publicare.
În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat
pentru durata sa, dizolvarea produce efecte faţăde terţi numai
dupătrecerea unui termen de 30 zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea asupra
hotărârii privind dizolvarea societăţii. Aceastărevenire trebuie hotărâtăîn
condiţiile de cvorum şi majoritate cerute de lege pentru adunarea
extraordinară. Revenirea este permisănumai dacănu s-a făcut nici o
repartiţie de activ între asociaţi.
Noua hotărâre se va menţiona în registrul comerţului, de unde va
fi trimisăMonitorului Oficial spre publicare. Împotriva acestei hotărâri
orice persoanăinteresatăpoate face opoziţie, în condiţiile art.62 din
Legea nr.31/1990 republicată97.
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandităsimplăşi cu
răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, în condiţiile cerute pentru
modificarea actului constitutiv, odatăcu dizolvarea şi modul de lichidare
a societăţii. Legea cere ca asociaţii săfie de acord cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi săasigure stingerea
pasivului sau regularizarea lui cu consimţământul creditorilor (art.230 din
Legea nr.31/1990 republicată).

3. Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească

Societatea comercialăpoate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.
În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul
investit cu procedura falimentului (art. 227 din Legea nr.31/1990

96
Legea nr. 31/1990 prevede în art. 115 căpentru validitatea deliberărilor adunărilor generale
extraordinare sunt necesare: la prima convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând trei
pătrimi din capitalul social, iar hotărârile săfie luate cu votul unui număr de acionari care
săreprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile săfie luate cu votul unui
număr de acţionari care săreprezinte cel puţin o treime din capitalul social.
97
Opoziţia se face în termen de 30 de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al
României, dacă legea nu prevede un alt termen. Ea se depune la oficiul registrului comerţului
care, în termen de 3 zile de la data depunerii, o va menţiona în registru şi o va înainta
tribunalului sediului societăţii.
republicat ă).
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru
motive temeinice, dizolvarea societăţii. Legea prezumădrept motive
temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedicăfuncţionarea societăţii. Se înţelege că,
dacădatorităneînţelegerilor dintre asociaţi, se creează un blocaj care
face imposibilădesfăşurarea activităţii, singura soluţie este dizolvarea şi
lichidarea societăţii.
Dreptul de a cere dizolvarea societăţii comerciale prin hotărâre
judecătorească– în cazul nerealizării unui consens între asociaţi–
aparţine numai asociaţilor, oricare din ei având posibilitatea sesizării
instanţei.
În speţă, instanţa a reţinut, în raport cu actul constitutiv al
societăţii, căreclamantul nu a avut calitatea de asociat, astfel încât
cererea sa pentru dizolvarea unei societăţi de care este străin este
inadmisibilă98.
Hotărârea judecătoreascăprivind dizolvarea societăţii trebuie
înscrisăîn registrul comerţului şi publicatăîn Monitorul Oficial. Aceste
formalităţi trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data la care
hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
Efectele dizolvării societăţii comerciale
Măsura dizolvării societăţii comerciale, indiferent de modul în
care se realizează, produce anumite efecte. Aceste efecte privesc
deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale
noi.
Trebuie arătat cădizolvarea nu are nici o consecinţăasupra
personalităţii juridice a societăţii. Ca persoana juridică, societatea
continuăsăexiste, având însăcu totul alte atribuţii. Aceste atribuţii sunt
exercitate de lichidatorii desemnaţi în acest scop. Toatăactivitatea pe
care o vor desfăşura lichidatorii este destinată transformării patrimoniului
societăţii în numerar pentru plata datoriilor şi împărţirea activului între
asociaţi.
Perioada care începe odatăcu dizolvarea societăţii comerciale şi
se întinde pânăla împărţirea activului este denumită“perioada lichidării”,
astfel căsingurele operaţiuni permise sunt cele specifice scopului urmărit,
societatea nemaiputând exercita în mod legal nici un act de activitate
comercială.
Potrivit art.228 din Legea nr.31/1990 republicată, dizolvarea
societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Ca urmare a
deschiderii acestei proceduri, administratorii au obligaţia de a convoca
adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea lichidatorilor.

98C.S.I., sec. com., dec. nr. 303 din 14 iunie 1994, C.Crişu, “Practicăşi literaturăjuridicăpe anii
1994-1997”, (citat în continuarie “Practică…”), Ed. Argessis, Argeş, 1998, pag. 691.
 În anumite cazuri, dizolvarea are loc fărălichidare. Art. 228 din
lege menţioneazăcazul fuziunii şi al divizării societăţii comerciale. Deci,
în aceste cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea
procedurii lichidării.
Potrivit art.228 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată, din
momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni”.

Aceastăinterdicţie impusăadministratorilor, de a angaja

operaţiuni comerciale noi, se explicăprin starea în care se aflăsocietatea.
Prin dizolvare s-a consumat prima fază a procedurii care are drept
rezultat final încetarea existenţei societăţii comerciale. Din moment ce a
fost dizolvată, societatea nu poate decât săcontinue realizarea
operaţiunilor comerciale aflate în curs, fără sămai poatăîncepe alte
operaţii noi. Activitatea societăţii nu mai este o activitate normală, care
săurmăreascărealizarea de beneficii, ci este o activitate orientată spre
lichidare.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea
personalăşi solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.
Legea stabileşte căinterdicţia unor operaţiuni comerciale noi se
aplică, dupăcaz, din ziua expirării termenului fixat pentru durat societăţii
ori de la data când dizolvarea a fost hotărâtăde adunarea sau
declaratăprin hotărâre judecătorească(art.228 al. 3 din Legea
nr.31/1990 republicată).
Modificările produse de trecerea la faza de lichidare
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite
consecinţe asupra acesteia.
Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţ ăcu
finalitatea lichidării.
Apoi, administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care
devin organul de administrare a societăţii.
În sfârşit, gestiunea societăţii este predatălichidatorilor, care vor
administra societatea aflată în lichidare.
1. Modificarea obiectului şi scopului societăţii.
Din momentul în care societatea dizolvatăa intrat în lichidare,
activitatea ei nu se mai poate desfăşura în condiţiile iniţiale stabilite prin
actul constitutiv. Activitatea pe care o va desfăşura societatea în
continuare va fi subordonată exigenţelor lichidării99.
Obiectul activităţii societăţii se restrânge, activitatea societăţii se
limiteazăla realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în
momentul dizolvării societăţii 100 . Legea interzice administratorilor

99
S.D.Cărpenaru, “Drept comercial…”, op. cit., pag. 253.
100 Ibidem, pag. 256.
săîntreprindăoperaţiuni noi, iar dacăangajeazăasemenea operaţiuni, ei
răspund personal şi solidar (art.228 din Legea nr.31/1990 republicată).
Pentru a preveni pe terţi asupra situaţiei în care se aflăsocietatea, legea
prevede cătoate actele amânând de la societate trebuie săarate
căaceasta este în lichidare.
De vreme ce obiectul societăţii se restrânge, înseamnă căşi
scopul societăţii suferăanumite modificări; prin desfăşurarea activităţii
societăţii nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii şi împărţirea lor
între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării societăţii, adicăasigurarea
plăţii creditorilor societăţilor şi satisfacerea drepturilor asociaţilor.
2. Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţi
Odatădizolvată, societatea intrăîn lichidare. Potrivit legii,
operaţiunile de lichidare a societăţii şi, în general, administrarea
societăţii în lichidare, nu se realizeazăde administratori, ci de către
lichidatori. Dupănumirea lor, în condiţiile legii, lichidatorii îi înlocuiesc pe
administratori.

Dec, lichidatorii vor organiza şi conduce operaţiunile de lichidare

şi repartizare patrimoniului social între asociaţi; ei intrând în funcţie
numai dupăîndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege
(art.246 alin.2 din Legea nr. 31/1990 republicată), pe care le voi preciza
în secţiunea referitoare le numirea lichidatorilor.
3. Predarea gestiunea societăţii
Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamăpredarea
gestiunii societăţii către aceştia din urmă. În acest scop, administratorii
şi lichidatorii trebuie să întocmească anumite documente de predare-
primire.
Potrivit regimului general, instituit de art.247 alin.3 din Legea
nr.31/1990 republicată, predarea gestiunii se realizeazăîn temeiul
inventarului şi bilanţului. Aceste documente trebuie săconstate situaţia
exactăatât a activului, cât şi a pasivului societăţii, pe
aceastăbazărealizându-se operaţiunile de lichidare a patrimoniului
societăţii.
Documente menţionate trebuie semnate de către lichidatori şi
administratori. Dispoziţiile legale au omis săreglementeze cazul unor
neînţelegeri care s-ar ivi între administratori şi lichidatori. Prin analogie
cu art.259 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată, ar fi normal săse
recunoascălichidatorilor dreptul de “săsusţinăeventualele contestaţii” cu
privire la aceste documente101.
În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandităpe acţiuni, legea
prevede o obligaţie specialăa administratorilor. Acestea trebuie
săprezinte lichidatorilor o dare de seamăasupra gestiunii pentru

101
O.Căpătână, “Societăţile …”, op. cit., pag. 380.
perioada cuprinsăîntre data ultimului bilanţaprobat li data începerii
lichidării (art.259 din Legea nr. 31/1990 republicată). În măsura în care
sunt de acord cu conţinutul dării de seamă, lichidatorii au dreptul săo
aprobe. În caz contrar, pot săfacăori săsusţinăcontestaţii la instanţa
judecătorească.
În cazul în care unul sau mai mulţi administratori sunt numiţi
lichidatori, art.260 din Legea nr.31/1990 republicată instituie un regim
special de control al dării de seamămenţionate. Spre a se asigura o
verificare imparţială, darea de seamăurmează săfie examinatăîn acest
caz de acţionari 102 . În acest scop, darea de seamăse va depune la
Oficiul registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial, ca
anexăla bilanţul întocmit de lichidatori – fie primul bilanţ, dacăgestiunea
dureazămai mult de un exerciţiu financiar, fie bilanţul final,
dacălichidarea se încheie în cursul aceluiaşi exerciţiu – şi prezentat
adunării generale. Price acţionar poate, în termen de 15 zile de la
publicarea în Monitorul Oficial, să facă opoziţie la instanţa
judecătorească.
În cazul societăţilor comerciale a căror activitate s-a desfăşurat în
baza unei autorizaţii de mediu, lichidatorii sunt obligaţi săia măsuri
pentru efectuarea bilanţului mediu, prevăzut de Legea nr.137/1995,
privind protecţia mediului şi săcomunice rezultatele agenţiei teritoriale
pentru protecţia mediului (art.248 din Legea nr.31/1990 republicat ă)103.

În temeiul inventarului şi bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi

săprimeascăşi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au
încredinţat de administratori şi actele societăţii.
Pentru asigurarea unei evidenţe a operaţiunilor de lichidare,
legea impune lichidatorilor obligaţia de a ţine un registru în care trebuie
săfie consemnate cronologic toate operaţiile lichidării (art.247 alin.4 din
Legea nr.31/1990 republicată).
Statutul lichidărilor
Lichidatorii sunt, în principiu, persoanele însărcinate
săorganizeze şi săconducăoperaţiunile de lichidare a societăţii
comerciale. Gestiunea lichidatorilor se poate, eventual, prelungi peste
durata anului în care a avut loc numirea lor. În acest caz, potrivit art.261
din Legea nr.31/1990 republicată, ei “sunt obligaţi săîntocmească
bilanţul contabil anual, conformându-se dispoziţiilor legii şi actului

102
Aprobarea provenităde la lichidatorii a fost consideratăca insuficientă, din moment ce unii
dintre ei se identifică, cu foştii administratori.
103 Bilanţul de mediu reprezintăprocedura de a obţine informaţii importante asupra cauzelor şi
consecinţelor efectelor negative cimulate – anterioere şi anticipate – care fac parte din acţiunea
de evaluare a impactului activităţii societăţii comerciale respective asupra mediului.
constitutiv”104.
Având în vedere rolul pe care îl au administrarea societăţii aflate
în lichidare, legea reglementeazăcondiţiile de numire a lichidatorilor,
puterile şi răspunderea lor.
Lichidator poate fi o persoanăfizicăsau o persoană juridică.
Potrivit art.247 alin.1 din Legea nr.31/1990 republicată, lichidatorul
persoana fizică, precum şi persoana fizicădesemnatăce reprezentând
permanent de către lichidatorul persoanăjuridică, trebuie săfie lichidatori
autorizaţi, în condiţiile legii.
1. Numirea lichidatorilor
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul
societăţii în nume colectiv, în comandităsimplă, şi cu răspundere limitată,
hotărârea trebuie luatăîn unanimitate, dacăîn actul constitutiv nu se
prevede altfel; în cazul societăţii peacţiuni sau în comandităpe acţiuni,
hotărârea trebuie săse adopte cu majoritatea prevăzutăde lege pentru
modificarea actului constitutiv (condiţiile prevăzute de art.115 din Legea
nr.31/1990 republicată pentru adunarea generală extraordinară).
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condi ţiile menţionate,
lichidatorii sunt numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea
oricăruia dintre administratori sau asociaţi. Pentru a decide, instanţa
trebuie săasculte pe toţi asociaţii şi administratorii societăţii în nume
colectiv, în comandităsimplăsau cu răspundere limitată105. În societatea
pe acţiuni şi în comandităpe acţiuni este suficientăcitarea persoanelor
care au solicitat numirea lichidatorilor, cât şi a societăţii comerciale
dizolvate.
În cauză, se constată, pe de o parte, cănu s-a realizat
unanimitatea voturilor celor trei asociate cu privire la persoana
lichidatorului, iar, pe de altăparte, căuna dintre asociate s-a opus,
constant, la numirea lichidatorului. În situaţia dată, numirea lichidatorului
este contrarăspiritului legii, instanţa neputând impune uneia dintre părţi
preferinţele celorlalte106.

Împotriva hotărârii instanţei se poate declara recurs de către

asociaţi sau administratori în termen de 15 zile de la pronunţare.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i ţine locul,
precum şi orice act ulterior care ar aduce schimbări în persoana

104
Deşi, formal, reglementarea citatăpriveşte numai societatea pe acţiuni, în comandităpe
acţiuni şi cu rădpundere limitată, acestăsoluţie poate fi extinsă în orice categorie de societate
comerciale, în măsura în care lichidarea nu se termină în primul exerciţu financiar.
105
Instanţa este obligată sănumeascălichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii
(C.S.J., sec. com., dec. nr. 1277 din 26 martie 1998, în Şt. Crişu, “Jurisprudenţa comercială”,
(citat în continuare “Jurisprudenţă…”), Ed. Argessis, Argeş, 1999, pag. 82.
106C.S.J., sec. com., dec. nr. 1570 din 26 martie 1996, în V. Pătulea, “Practică
judiciarăadnotată”, (citat în continuare “ Practica…”), Ed. All Beck, Buc., 1999, pag. 523.
acestora, trebuie săfie depuse, prin grija lichidatorilor, la registrul
comerţului, pentru a fi înscrise de îndatăşi publicate în Monitorul Oficial,
conform art.246 alin.1 lit.b din Legea nr.31/1990 republicată.
Dupăîndeplinirea formalităţilor menţionate, lichidatorii vor depune
semnătura lor în registrul comerţului şi vor intra în funcţie. Din momentul
intrării în funcţie a lichidatorilor, nici o acţiune nu se poate exercita pentru
societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau
împotriva lor.
Orice act ulterior, care va aduce schimbări în persoana
lichidatorilor, trebuie sărespecte cerinţele prevăzute de lege pentru
numirea lichidatorilor.
Pânăla intrarea în funcţie a lichidatorilor administratorii sunt
obligaţi, potrivit art.246 alin.1 lit. a din Legea nr.31/1990 republicat ă, să-
şi continue mandatul, însă fără dreptul de a întreprinde noi operaţii în
numele societăţii comerciale.

Art.247 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată, prevede

că“lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii”. Ori, potrivit
art.72 din Legea nr.31/1990 republicată, obligaţiile şi răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat
şi de cele prevăzute de legea societăţilor comerciale. Deci, în concepţia
legii, lichidatorii sunt consideraţi mandatari ai societăţii, cu toate
consecinţele care decurg din această calitate107.
Anumite puteri ale lichidatorilor sunt conferite de asociaţi, cu
aceeaşi majoritate cerutăpentru numirea lor (art. 249 din Legea
nr.31/1990 republicată).
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor
societăţii (art.247 alin.5 din Legea nr.31/1990 republicată). Se înţelege
că, în societăţile în care nu existăcenzori, dreptul de control aparţine
asociaţilor.

2. Puterile lichidatorilor
Pe lângăputerile conferite de către asociaţi, art.249 din Legea
nr.31/1990 republicată prevede şi alte puteri ale lichidatorilor. a)
Lichidatorii trebuie săexecute şi sătermine operaţiunile de comerţ
referitoare la lichidare. Ei nu pot întreprinde noi operaţiuni comerciale,
care nu sunt necesare scopului lichidării. Dacăse angajează
asemenea operaţiuni, lichidatorii răspund personal şi solidar de
executarea lor. În acest fel, legiuitorul restrânge, prin norme
imperative,
obiectul gestiunii pe care o exercitălichidatorii. b) Lichidatorii trebuie

107
I. L. Finţescu, “Curs…”, op. cit., vol. I, pag. 303. Mandatul lichidatorilor constăîn a
transforma în numerar activul social, a achita pe creditori şi a împărţi restul între asociaţi;
având, ca şi mandatul administratorilor un conţinut contractual şi legal
sălichideze şi săîncaseze creanţele societăţii.
Dacăeste necesar, lichidatorii trebuie să-i urmăreascăpe debitorii
sociali, pentru satisfacerea creanţelor societăţii. În cazul în care
debitorul social este supus procedurii reorganizării judiciare şia
falimentului, lichidatorii trebuie sădeclare creanţele societăţii şi vor
participa la aceastăprocedură. Pentru creanţele încasate, lichidatorii
sunt în drept să dea chitanţă.

c)Lichidatorii sunt îndreptăţiţi săvândă, prin licitaţie publică, bunurile

mobile şi imobile aparţinând societăţii 108 . Sumele obţinute din
valorificarea bunurilor societăţii, ca şi cele provenite din valorificarea
creanţelor societăţii, sunt destinate satisfacerii creditorilor societăţii,
iar restul satisfacerii drepturilor cuvenite asociaţilor. Potrivit legii,
lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumăde bani în contul părţilor
ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii
(art.250 din Legea nr.31/1990 republicată).
d) Lichidatorii pot săcontracteze obligaţii cambiale, săfacăîmprumuturi
neipotecare şi săîndeplineascăorice alte acte necesare lichidării.
Legea are în vedere numai asumarea de obligaţii care servesc
scopului lichidării şi care nu sunt păgubitoare pentru patrimoniul
societăţii aflate în lichidare. Bunurile societăţii vor putea fi ipotecate
dacăexistădispoziţii în acest sens în actul constitutiv, sau în actul de
numire a lichidatorilor. În absenţa unor asemenea dispoziţii,
ipotecarea bunurilor societăţii se poate face cu avizul cenzorilor şi
autorizaţia instanţei judecătoreşti.
e) Lichidatorii sunt în drept săstea în judecatăşi săfie acţionaţi în
interesul lichidării. Acest lucru se explică prin aceea că, potrivit legii,
de la data intrării în funcţie a lichidatorilor, nici o acţiune nu se poate
exercita pentru societatea sau contra acesteia decât în numele
lichidatorilor sau impotriva lor (art.246 alin.3 din Legea nr.31/1990
republicată).
f) Participând la soluţionarea litigiilor privind societatea în lichidare,
lichidatorii sunt îndreptăţiţi să facă tranzacţii, în condiţiile legii.

3. Răspunderea lichidatorilor
Art. 247 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicatăprevede
călichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii societăţii.
Având în vedere dispoziţiile art.72 din Legea nr. 31/1990
republicată, care se aplicăîn mod corespunzător, lichidatorii răspund
personal şi solidar pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din
împuternicirea asociaţilor (răspundere civilăcontractuală), precum şi
pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite de Legea nr.31/1990
108
Legea cere ca vânzarea să aibăca obiect bunurile “ut singuli”, cu interzicerea vânzării în
bloc a bunurilor societăţii.
republicată(răspundere civilă delictuală sau răspundere penală) 109.
Răspunderea lichidatorilor petru nerespectarea obligaţiilor
rezultate din puterile conferite lor de către asociaţi sau a obligaţiilor
stabilite de legea societăţilor comerciale, se angajează, ca şi
răspunderea administratorilor, în condiţiile dreptului comun al
răspunderii civile110.
Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa
lichidatorului. Conduita lichidatorului în îndeplinirea obliga ţiilor trebuie
apreciată pe baza dispoziţiilor Codului civil. Potrivit art. 1080 C.civ., care
se aplicăîn mod corespunzător lichidatorilor, diligenţa ce trebuie
sădepunălichidatorul în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin, este aceea a
unui bun lichidator. Altfel spus, lichidatorul trebuie săasigure o
bunădesfăşurare a lichidării, care să ducăla realizarea scopului acesteia.

Acţiunea în răspundere împotriva lichidatorilor este o acţiune

socială; ea aparţine adunării generale şi se ia cu respectarea condiţiilor
de cvorum şi majoritatea prevăzute de lege pentru luarea hotărârilor de
către acest organ al societăţii.
Ca efect a deciziei privind pornirea acţiunii în răspundere contra
unui lichidator, mandatul acestuia înceteazăde drept, iar adunarea
generalăva proceda la înlocuirea lui. Acţiunea în justiţie împotriva
lichidatorilor poate avea un temei contractual sau delictual, după caz.
Potrivit Legii nr.31/1990 republicată, unele fapte săvârşite de
lichidatori sunt incriminate şi pedepsite ca infracţiuni 111 . Acţiunea
penalănu poate aparţine adunării generale, ci ea se exercităde către
procuror (art.264 C. proc. pen.).
Lichidarea patrimoniului societăţii
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor
operaţiuni care au drept rezultat lichidarea patrimoniului societăţii.
Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi pasivului societăţii.
Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii
este prefacerea bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor
societăţii. Eventualul activ net se repartizează asociaţilor.
1. Lichidarea activului societăţii.
Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care
societatea le are faţă de terţi.
A. Transformarea bunurilor societăţii în bani

109
S.D.Cărpenaru, “Drept comercial…”, op. cit., pag. 257.
110 A se vedea S.Beligrădeanu, “Derogări de la dreptul comun al muncii, cuprinse în Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale”, în R.D. nr. 9 – 12/1990, pag 36.

În Titlul VIII al Legii nr. 31/1990 (art. 265 – 276) sunt prevăzute infractiunile, precum şi
111

sancţiunile corespuzătoare.
 Aceastăoperaţiune se realizeazăpe calea licitaţiei publice. Potrivit
legii lichidatorii vor putea săvândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice
avere mobiliarăa societăţii (art.249 alin.1 lit.c din Legea nr.31/1990
republicată)112. Ca măsurăde protecţie, legea interzice vânzarea în bloc
a bunurilor societăţii, adicăvânzarea acestor nuri pe un preţglobal. Deci,
fiecare bun care se vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual.
Problema care se pune este aceea de a şti dacăeste sau nu
obligatorie vânzarea la licitaţie a tuturor bunurilor societăţii. S-a decis că,
dacăo construcţie a fost adusăca aport, cu păstrarea dreptului de
proprietate pentru asociat, ea nu figurează în activul societăţii şi, ca
atare, nu va fi cuprinsăîn bilanţul lichidării113. Din dispoziţiile legii pare
sărezulte cătoate bunurile societăţii trebuie prefăcute în bani, în vederea
satisfacerii creanţelor creditorilor sociali şi împărţirii restului între asociaţi.
Aceastăconcluzie se poate întemeia şi pe faptul călegea nu
reglementeazăpartajul bunurilor societăţii între asociaţi. Anumite bunuri
ale societăţii ar putea fi sustrase vânzării la licitaţie, dacăprin actul
constitutiv s-a stabilit că bunurile în cauzăvor reveni, în contul părţilor ce
li s-ar cuveni din lichidare, asociaţilor care le-au adus ca aport în
societate114.

O asemenea soluţie se întemeiazăpe dispoziţiile art. 246 alin.4

din Legea nr.31/1990 republicată, care prevăd dreptul asociaţilor de a
hotărî, prin actul constitutiv, regulile de lichidare a societăţii.
B. Încasarea creanţelor
Lichidatorii trebuie săîncaseze creanţele de la debitorii societăţii.
Aceastăoperaţiune se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.
Soluţia are la bazăfaptul căstarea de lichidare a societăţii nu are nici o
consecinţă asupra raporturilor juridice ale societăţii cu debitorii săi.
C. Acţiunile lichidatorilor
Legea reglementeazăcalea de urmat în cazul când fondurile
societăţii, realizate din vinderea la licitaţie a bunurilor societăţii şi din
încasarea creanţelor acesteia, nu sunt îndestulătoare pentru plata
creditorilor societăţii.
Art.251 din Legea nr.31/1990 republicatăprevede că lichidatorii
care probează, prin prezentarea bilanţului, căfondurile de care dispune
societatea nu sunt suficiente săacopere pasivul exigibil, trebuie

112
A se vedea P.Perju, “Sintezădin practica secţiei civile a Tribunalului judeţean Suceava”, în
R.D. nr. 10/1992, pag. 66.
113
C.S.I., sec. com., dec. nr. 476/1995, în R.D. nr. 3/1996, pag. 107.
114 Legea nr. 31/1990 republicatănu a mai reprodus dispoziţiile art. 217 C. com., care
prevedeau că: “În nici un caz societarul sau acţionarul, pentru porşiunea ce i s-ar cuveni, nu va
putea lua în proprietate o parte sau totalitatea imobilului ce ar aparţine societăţii, ci împărţirea
imobilelor se va face prin licitaţie publică”.
săcearăsumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor
care nu au efectuat integral vărsămintele, dacăaceştia sunt obligaţi săle
procure, dupăforma societăţii, sau, dacăsunt debitori faţăde societate,
pentru vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de
asociaţi.
Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru realizarea fondurilor
necesare pot fi urmăriţi asociaţii care răspunde nelimitat pentru
obligaţiile sociale sau asociaţii care datoreazăsocietăţii anumite sume
de bani cu titlu de aport.
Cu toate că legea reglementează o soluţie alternativă, mai
potrivităar fi stabilirea unei ordini de urmărire, în sensul de a fi urmăriţi
mai întâi asociaţii restanţieri (care sunt debitori ai societăţii pentru
vărsămintele neefectuate) şi abia dupăaceea asociaţii care au o
răspundere nelimitatăpentru obligaţiile sociale115.
Urmărirea asociaţilor care nu şi-au completat valoarea aportului
este condiţionată, în societatea în nume colectiv, în comandităsimplăsau
cu răspundere limitată, de punerea lor în întârziere (art.217 alin.1 lit.a
din Legea nr.31/1990 republicată), iar în societatea pe acţiuni şi în
comandităpe acţiuni de o invitaţie adresată prin somaţie colectivă,
publicată de douăori la un 15 zile, în Monitorul Oficial şi într-un ziar
răspândit, cu aplicarea sancţiunilor prevăzute de art.66 din Legea
nr.31/1990 republicată, în caz de neexecutare.
Asociaţii urmăriţi nu vor putea săinvoce compensaţia sumelor
datorate societăţii cu sumele ce li s-ar cuveni din lichidare, deoarece s-
ar încălca dispoziţiile art.250 din Legea nr.31/1990 republicată, care
prevăd că asociaţii nu pot primi nici o sumăde bani în contul părţilor ce
li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.

Fondurile necesare plăţii creanţelor societăţii pot fi asigurate şi

prin contractarea de împrumuturi neipotecare şi de obligaţii cambiale, în
condiţiile prevăzute de art.249 din Legea nr.31/1990 republicată.
2. Lichidarea pasivului societăţii.
Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor
societăţii către creditorii săi. Operaţiunea de lichidare a pasivului
societăţii se realizează de către lichidatori, în condiţiile stabilite de lege.
Plata datoriilor faţăde creditorii sociali se face cu sumele de bani
rezultate din lichidarea activului societăţii. Pentru stingerea datoriilor
societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale, pot face

115 O.Căpăţână, “Societăţile…”, op.cit., pag. 382. Nu ar fi logic săse pretindăcontribuţia

asociaţilor care au efectuat integral vărsământul aportului subscris (numai fiindcă răspund
nemărginit pentru datoriile sociale), înainte ca fondul comun săfie întregit prin exercitarea
constrângerii împotriva restanţierilor, spre a-şi executa obligaţiile asumate şi neonorate.
împrumuturi neipotecare şi pot îndeplini orice alte acte necesare,
inclusiv încheierea de tranzacţii.
Totuşi, lichidatorii nu pot, în lipsăde dispoziţie specialăîn actul
constitutiv al societăţii sau în actul de numire al lor, săconstituie ipoteci
asupra bunurilor societăţii, dacănu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul
cenzorilor (desigur, în societăţile a căror structurăinclude acest organ de
control). Legiuitorul nu precizeazănatura actului jurisdicţional prin care
instanţa are căderea să autorizeze un împrumut ipotecar116.
În scopul stingerii datoriilor sociale, art.252 din Legea
nr.31/1990 republicatăîngăduie lichidatorilor săle achite şi “cu propriii lor
bani”. Însă, lichidatorii nu pot “săexercite împotriva societăţii drepturi mai
mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi”.
Rezultă, aşa cum a reţinut în mod justificat Curtea Supremăde
Justiţie, că“în reglementarea Legii nr.31/1990, activitatea de lichidare şi
de repartizare a patrimoniului social – cu atribuţiile prevăzute de art.249
– este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti.
Implicarea directă a instanţei judecătoreşti în operaţiunea de lichidare
este greşită117 .
În completare, C.S.J. a mai precizat următoarele: “Competenţa
instanţei de judecatăîn faza lichidării societăţii comerciale (în
speţăS.R.L.) este strict reglementatăde Legea nr.31/1990 în douăcazuri:
formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, în situaţia în care nu
se poate întruni unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei
acestora şi în cazul formulării unei opoziţii de către asociaţi la bilanţul de
lichidare întocmit de lichidatori. Instanţa nu are competenţa de a se
subroga în atribuţiile lichidatorilor, ci, sesizatăfiind, va soluţiona opoziţiile
formulate de asociaţi sau creditori la bilanţul de lichidare şi propunerile
de repartizare a activului între asociaţi”.
Drepturile creditorilor sociali
Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura în mod prioritar
stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii comerciale sunt ei înşişi
în măsură să-şi valorifice drepturile corespunzătoare. În definitiv,
lichidarea se face în interesul asociaţilor, dar fărăa vătăma pe creditor118.
În acest sens, art. 254 alin.4 din Legea nr.31/1990 republicatăprevede
că"lichidarea nu libereazăpe asociaţi nu împiedicădeschiderea
procedurii de faliment a societăţii".

Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea

116
Ţinând seama de urgenţa măsurii încuviinţarea judecătoreascăurmează săfie datăprin
ordonanţăprezidenţială, aşa cum arată art. 581-582 C.proc.civ.
73
117
C.S.J., sec.com., dec. nr. 359 din 21 octombrie 1993, în “Buletinul de jurisprudenţăpe
anul 1993”, pag.232.
118 I.N.Finţescu, “Curs…”, op. cit., vol.I, pag. 308.
consacrăanumite acţiuni prin care aceştia îşi pot valorifica drepturile lor.
În primul rând, creditorii societăţii au dreptul, potrivit art.253 din
Legea nr.31/1990 republicată, de a exercita contra lichidatorilor acţiunile
care decurg din creanţele ajunse la termen. Dar, posibilitatea urmării
este urmăritănumai pânăla concurenţa bunurilor existente în patrimoniul
societăţii. Deci, potrivit regulilor generale, creditorii societăţii care nu au
fost satisfăcuţi în drepturile lor, pot acţiona societatea, prin 1 lichidatori,
pentru a urmări bunurile existente în patrimoniul social.
Apoi, în subsidiar, creditorilor societăţii pot să se îndrepte
împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea
acţiunilor subscrise sau din aceea a aporturilor la capitalul societăţii
Aceastăacţiune are ca obiect plata sumelor de bani datorate ca aport de
c ătre asociaţi.
Recunoaşterea unei asemenea acţiuni directe a creditorilor
sociali împotriva asociaţilor constituie o măsurăexcepţionalăde favoare
pentru creditorii sociali. Suntem în prezenţa unei derogări de la regimul
juridic general care se aplica în materie -regimul juridic acţiunii oblice
reglementate de art.974 C. Civil. Într-adevăr, pe toata durata existenţei
societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a fost
predat integral) să-şi îndeplineascăobligaţia asumatăaparţine
administratorilor şi lichidatorilor.
Totuşi, în faza finală, care se deschide prin actul de dizolvare a
societăţii, imperativul de întregire a capitalului social devenind stringent,
explică această măsură de favoare pentru creditorii sociali.
Dispoziţiile Legii nr.31/1990 republicatănu menţioneazăşi dreptul
creditorilor sociali de a acţiona pe asociaţi care răspund nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale. Tăcerea este cu atât mai greu de
explicat, cu cât art. 208 C. com. 119 adaugă, în mod firesc, acţiunea
personala contra asociaţilor care, dupăfelul societăţii, şi-au luat o
răspundere solidarăşi nemărginită.
Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comeciale
La încetarea existenţei societăţii, ca urmare a dizolvării şi lichidării,
asociaţii sunt îndreptăţiţi săli se restituie valoarea aporturilor efectuate la
constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social, precum
şi săprimeascăpartea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase
nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai dup ăce
au fost achitate toate datoriile faţăde creditorii societăţii şi numai dacăa
mai rămas un sold activ.
Uneori, activul societăţii este suficient de mare fărăde pasivul
societăţii, încât lichidatorii pot plăti asociaţi1or anumite sume de bani în
contul drepturilor care li se cuvin, chiar înainte de a încheia opera ţiunile
de lichidare. Însă, cel mai adesea, numai la terminarea operaţiunilor de

Text reprodus, dar numai parţial de art. 253 din Legea nr. 31/1990 şi care în prezent este
119

abrogat
lichidare, lichidatorii pot constata dacăexistăun activ net care urmează
săfie împărţit între asociaţi. În acest scop, lichidatorii sunt obligaţi
săîncheie bilanţul final şi, dacăeste cazul, săfacăpropuneri pentru
împărţirea între asociaţi a activului net.

1. Plăţile anticipate în contul părţilor cuvenite asociaţilor din

lichidare
Art.250 din Legea nr.31/1990 republicatădispune: "Lichidatorii nu
pot plăti asociaţilor nici o sumăîn contul părţilor ce li s-ar cuveni din
lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii". Prin derogare de la
aceastăinterdicţie, legea prevede căasociaţii vor putea cere lichidatorilor
ca sumele realizate prin operaţiuni1e de lichidare săfie depuse la Casa
de Economii şi Consemnaţiuni ori la administraţia financiarăşi să se facă
repartizarea asupra acţiunilor sau părţi1or sociale, chiar în timpul
lichidării. O asemenea cerere a asociaţilor poate fi satisfăcută numai
dacă, afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor
obligaţiilor societăţii -scadente sau care vor ajunge la scadenţă-mai
rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul sumelor depuse.
Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizeazăastfel
asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot introduce opoziţie la
instanţa competentă(tribunalul sediului societăţii), în termen de 30 de
zile de la data deciziei.
Lichidatorii care fac plăţi asociaţilor cu nesocotirea acestor
dispoziţii legale sunt sancţionaţi penal, în condiţiile art. 272 din Legea
nr.31/1990 republicată120.
2. Întocmirea bilanţului final şi repartizarea activului net între
asociaţi
Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie, potrivit
art.257 şi art.262 din Legea nr.31/1990 republicată, prin întocmirea
bilanţului final. Acesta consemnează, pe de o parte, sumele de bani
rezultate din vânzarea la licitaţie publicăa bunurilor societăţii şi din
încasarea creanţelor societăţii şi, pe de altăparte, sumele de bani
achitate pentru plata datoriilor societăţii. Totodată, bilanţul
constatăeventualul activ net, ca diferenţa între activul şi pasivul societăţii.
S-a stabilit căbilanţul final trebuie săaibăla bazărezultatele financiar
contabile de la data dizolvării societăţii comerciale şi nu pe cele dintr-un
an anterior dizo1vării121.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile

120Pedeapsa prevăzutăde art. 272 din Legea nr. 31/1990 este închisoare de la o lunăla un an sau
amendăde la 250.000 lei la 15.000.000 lei.

121C.S.J., sec. com., dec. nr.333 din 29 ianuarie 1998, în Şt.Crişu, “Jurisprudenţă…”, op.cit.,
pag.91
asociaţilor rezultate din lichidare.
În mod normal, activul net ar trebui săserveascăpentru
rambursarea valorii aporturilor asociaţilor, iar restul care
reprezintăbeneficiul net, să fie repartizat între asociaţi proporţional cu
participarea la capitalul social.
Pentru simplificare, cele douăoperaţiuni sunt contopite şi intreg
activul net este repartizat asociaţilor. În acest scop, legea prevede
călichidatorii trebuie să propunărepartizarea activului între asociaţi , în
cazul societăţilor în nume colectiv, în comandităsimplăşi cu răspundere
limitată, respectiv "partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea
activului societăţii", în cazul societăţii peacţiuni sau în comandităpe
acţiuni (art.257 şi art.262 din Legea nr.31/1990 republicată).

Bilanţul final de lichidare şi proiectul de repartizare întocmite şi

semnate de lichidatori trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin
fomalităţile prevăzute de lege.
În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandităsimplăcu
răspundere limitată, bilanţul final şi proiectul de repartizare se
notificăasociaţilor prin intermediul executorilor judecătoreşti (art.257
alin.2 din Legea nr.31/1990 republicată).
În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandităpe acţiuni, bilanţul
final, însoţit de raportul cenzorilor, se va depune, pentru a fi menţionat,
la registrul comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial (art.262 alin.2
din Legea nr.31/1990 republicată)122.
Indiferent de forma societăţii, asociaţii nemulţumiţi pot face
opoziţie împotriva bilanţului final de lichidare şi proiectului de repartizare.
Opoziţia se face la tribunal in termen de 15 zile de la data notificării,
respectiv în termen de 30 de zile de la data publicării in Monitorul Oficial,
a bilanţului final şi a proiectului de repartizare.
Dacămai mulţi asociaţi fac opoziţie, toate opoziţiile vor fi conexate
pentru a fi soluţionate printr-o singurăhotărâre judecătorească. Potrivit
legii, pentru soluţionarea opoziţiei, problemele referitoare la bilanţul final
al lichidării vor fi separate de cele care privesc proiectul de repartizare,
fărăde care lichidatorii pot rămâne străini (art.257 alin.3 din Legea nr.
31/1990 republicată).
Dupăexpirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea
dreptului de opoziţie sau dupăce hotărârea asupra opoziţiei a rămas
irevocabilă, bilanţul final de lichidare şi propunerile de repartizare a
activului net între asociaţi se consideră aprobate.
Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociaţii vor încasa

122
Proiectul de repartizare, prin care se propune partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din
repartizarea activului net al societăţii, trebuie supus aceloraşi formalităţi, deşi legea nu o arată
în mod expres
sumele de bani care li se cuvin, în schimbul unei chitanţe de primire123.
Dacăsumele cuvenite acţionarilor nu au fost încasate în termen
de douăluni de la publicarea bilanţului final de lichidare, ele trebuie
depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, cu arătarea numelui şi
prenumelui acţionarului, în cazul acţiunilor nominative, sau a numerelor
acţiunilor, în cazul acţiunilor la purtător.
Plata se face persoanei arătate sau posesorului acţiunilor,
reţinându-se titlul în cauză.
În cazul în care an fost efectuate plăţi înaintea expirării termenului
prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului de opozi ţie, chitanţa de
primire a celei din urmărepartiţii ţine loc de aprobare a bilanţului şia
repartizării făcute fiecărui asociat (art.263 alin.2 din Legea nr.31/1990
republicată).
Prin aprobarea bilanţului final al lichidării şi repartizarea activului
net între asociaţi, lichidatorii sunt liberaţi.
Legea nr.31/1990, aşa cum a fost modificatăprin O.G. nr.32/1997,
a instituit un termen limităde 3 ani pentru efectuarea lichidării societăţii,
care curge de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate
prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art.254 din lege).
3. Partajul bunurilor societăţii între asociaţi

În principiu, problema partajului bunurilor societăţii între asociaţi

nu se pune în practică. Acest lucru se explicăprin aceea că, în concepţia
legii, toate bunurile societăţii sunt prefăcute în bani, prin vânzarea la
licitaţie publică; sumele de bani obţinute vor servi pentru plata creditorilor
sociali, iar restul va fi repartizat între asociaţi. De aceea, Legea nr.
31/1990 republicată nu reglementează partajul bunurilor societăţii.
În mod excepţional, se pot ivi cazuri când bunuri ale societăţii
trebuie împărţite între asociaţi. Este vorba de acele cazuri în care
asociaţii, stabilind regulile lichidării (prin actul constitutiv), au convenit ca
anumite bunuri să nu facă obiectul vânzării pe calea licitaţiei publice.
În absenţa unei reglementări a partajului bunurilor societăţii în
Legea nr.31/1990, trebuie săapelăm la dispoziţiile Codului civil.
privitoare la contractul de societate124.
Închiderea lichidării societăţii comerciale
Dupăterminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între
asociaţi, procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân
de îndeplinit ultimele formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care
decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul
comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte
documente ale societăţii.
Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii, ca

123
Chitanţa de primire se aplică în orice categorie de societăţi comerciale
124
D.D. Gerota, “Curs…”, op.cit., pag. 191.
persoanăjuridică, pune şi problema răspunderii pentru eventualele
creanţe ale creditorilor sociali, care nu au fost satisfăcute în cursul
lichidării.
1. Radierea societăţii din registrul comerţului
Conform art.254 alin.2 din Legea nr.31/1990 republicat ă,
dupăterminarea lichidării, lichidatorii trebuie săcearăradierea societăţii
din registrul comerţului.

Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens,

art.1 din legea nr.26/1990, privind registrul comerţului 125 , prevede
obligaţia comerciantului ca la încetarea comerţului săcearăoficiului
registrului comerţului radierea înmatriculării societăţii comerciale din
registrul comerţului.
Radierea societăţii trebuie cerutăîn termen de 15 zile de la data
ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asocia
ţi. Radierea se poate face şi din oficiu.
Radierea din registrul comerţului produce un efect simetric, invers
înmatriculării societăţii comerciale. Într-adevăr, de la data îndeplinirii
acestor formalităţi, personalitatea juridicăa societăţii încetează, atât în
raporturile dintre asociaţi, cât şi faţă de terţele persoane.
În speţă, reclamanta a introdus acţiune la o datăanterioarăradierii
societăţii comerciale pârâte. În aceastăsituaţie, pârâta trebuie săfie
reprezentatăîn proces prin continuatorii săi, care sunt lichidatorii;
personalitatea juridicăa societăţii încetând doar din momentul radierii.
Ca urmare, instanţa de apel a menţinut, greşit, sentinţa instanţei de fond
de anulare a acţiunii, pe motiv căpârâta ar fi fost radiatădin registrul
comerţului şi că nu ar mai avea personalitate juridică126.

În sensul arătat, Curtea Supremăde Justiţie a precizat

că"radierea din registrul comerţului a unei societăţi comerciale
echivaleazăcu încetarea existenţei sale ca persoanăjuridică".
2. Depunerea registrelor societăţii pentru păstrare
Dupăaprobarea societăţilor şi terminarea repartizării activului net
între asociaţi, registrele şi actele societăţii comerciale trebuie depuse
pentru păstrare, în condiţiile stabilite de lege (art.255 din Legea nr.3
1/1990 republicată).

125
Legea nr. 26/1990, publicată în Monitorul Oficial al Românie, Partea I, nr. 121 din 7
noiembrie 1990, a fost modificatăşi completatăprin Legea nr. 12/1998 (publicatăîn Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998) şi republicatăîn Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998. Prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999)
au fost aduse noi modificări Legii nr.26/199
126
C.S.J., sec.com., dec. nr. 250 din 29 februarie 1996, în C. Crişu,Şt.Crişu, “Practică…”,
op.cit., pag. 717.
 În cazul societăţilor în nume colectiv, în comandităsimplăşi cu
răspundere limitată, registrele şi actele societăţii se depun pentru
păstrare la unul dintre asociaţi, desemnat prin votul majorităţii asociaţilor.
Dacăregistrele şi actele societăţii sunt necesare unuia dintre asociaţi,
ele se vor preda acestui asociat.
În cazul societăţii peacţiuni sau în comandităpe acţiuni, registrele
şi actele societăţii vor fi depuse pentru păstrare la oficiul registrului
comerţului.
Potrivit legii, registrele şi actele societăţii peacţiuni sau în
comandităpe acţiuni depuse la registrul comerţului vor putea fi
consultate de orice persoanăinteresată, cu autorizaţia instanţei
judecatoreşti127.
Registrele şi actele tuturor societăţilor comerciale trebuie păstrate
timp de 5 ani de la data depunerii lor (art. 255 alin.3 din Legea nr.
31/1990 republicată).

127 Cerinţa autorizaţiei judecătoreşti este exagerată, fiind suficientăautorizaţia judecătorului

delegat pe lângăoficiul registrului comerţului.
 CAPITOLUL VI: OBLIGAŢIILE PROFESIONALE
ALE COMERCIANŢILOR

6.1. OBLIGATIVITATEA ÎNREGISTRĂRII ÎN

REGISTRUL COMERŢULUI

Calitatea de comerciant implicăun statut juridic diferit de cel al

necomercianţilor, cu consecinţe deosebite asupra raporturilor juridice la
care participă.
În interesul bunei desfăşurări a activităţii comerciale şi a protejării
intereselor participanţilor la aceastăactivitate, legea instituie anumite
obligaţii pentru comercianţi, considerate obligaţii profesionale ale
comercianţilor. a) Astfel, înainte de începerea comerţului, comerciantul
este obligat săcearăînmatricularea în Registrul Comerţului, iar în cursul
exercitării şi la încetarea comerţului, să cearăînscriere în acelaşi registru
a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută
de lege.

6.2 OBLIGATIVITATEA TINERII REGISTRLOR

b) Orice comerciant este obligat săţinăanumite registre comerciale, în

care săse consemneze toate operaţiile comerciale. Registrele obligatorii
pentru comercianţi sunt: registrul jurnal, registrul inventar şi registrul
copier(art.20 din Legea contabilităţii 82/1991). În practica comercială
sunt folosite în afara registrelor obligatorii şi registre facultative cum sunt:
registrul cartea mare, registrul de casa, registrul scadenţar, registrul de
mărfuri, registrul de facturi.
În afara acestora, S.A şi S.C.A. trebuie săţinăun registru al
acţionarilor, un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunării generale, al
consiliului de administraţie, un registru al cenzorilor, un registru al
acţiunilor, un registru al obligaţiunilor (art.127 Legea nr.31/1990).
În registrul jurnal se trec analitic şi cronologic, zi dupăzi, toate
operaţiunile îndeplinite de societate, încasările şi plăţile în legăturăcu
acestea, iar lunădupălunăsumele întrebuinţate pentru cheltuieli
personale ale societăţii, când ele sunt admise de actul constitutiv.
În registrul inventar, comerciantul va înscrie în fiecare an, toate
bunurile mobile şi imobile, creanţele şi datoriile sale, atât cele civile cât
şi cele comerciale rezultate prin inventariere.
 Bunurile şi creanţele se evalueazădupăvaloarea lor realăîn
momentul înscrierii, calculându-le după preţul lor la încheierea
exerciţiului anual la care se referă inventarul. Situaţia exactă a
patrimoniului societăţii şi realitatea beneficiilor se stabileşte prin
efectuarea bilanţului operaţiunilor anuale şi a contului de profit şi pierderi.
În registru copier se trece în ordine cronologicăşi în întregime
conţinutul corespondenţei trimisăde societate, cât şi corespondenţa
primită în exerciţiul comerţului său.
Scrisorile, telegramele şi celelalte documente de
corespondenţătrimise şi primite se pot păstra, ele putând face dovada
operaţiunilor comerciale şi a modului cum s-au derulat acestea .
Registrul cartea mare prezintăun interes deosebit, deoarece el
este indispensabil pentru ţinerea contabilităţii în partidădublă. Toate
operaţiunile figurează de două ori în acest registru, în conturi diferite,
care pot fi conturi generale când corespund diferitelor elemente ale
activului şi pasivului fondului de comerţori conturi particulare, ce privesc
pe furnizori şi clienţii obişnuiţi ai societăţii. Prin conţinutul său, registrul
cartea mare serveşte ca repertoar al registrului –jurnal, dând
posibilitatea comerciantului săştie dacăeste debitor sau creditor în raport
cu fiecare din clienţii săi, fărăa fi nevoie pentru a cerceta registrul-jurnal
în întregime.
Registrul de casă conţine în mod analitic, încasările şi plăţile de
orice natură ale societăţii.
Registrele obligatorii trebuie ţinute regulat în ceea ce priveşte
forma înregistrărilor.
Legea dispune căeste culpabil de
bancrutăfrauduloasăcomerciantul care a sustras sau falsificat registrele
sale ori care, în registre în scripte sau acte autentice ori private sau în
bilanţ, s-a dat în mod fraudulos dator al unor sume ce nu se datorau.
Registrele corect ţinute pot face proba în justiţie pentru actele de
comerţ.
Toţi comercianţii au obligaţia săprezinte registrele organelor de
control ale Ministerului de Finanţe .

6.3. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII ÎN CONDIŢII DE

CONCURENŢĂ LOIALĂ

c) Comercianţii sunt obligaţi sădesfăşoare activitatea comercialăîn

condiţiile unei concurenţe loiale .
Concurenţa loială
Lupta pentru câştigarea, extinderea şi conservarea clientelei se
poate desfăşura, între agenţi care produc sau distribuie mărfuri,
presteazăservicii ori executălucrări, numai în condiţiile economiei de
piaţă.
O asemenea luptănu este de conceput decât într-un regim de
libertate a comerţului.
Potrivit unei caracterizări cuprinzătoare, prin concurenţa
comercialăse înţelege lupta dusă, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare,
etc. în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării
unor segmente tot mai largi de piaţăşi în consecinţă, a sporirii volumului
de afaceri.
În conţinutul noţiunii de concurenţăcomercialăregăsim
componentele de bazăpe care le exprimădefiniţia generică,
reprodusămai sus şi anume: pe de o parte CONFRUNTAREA dintre
subiectele de drept, iar pe de altăparte o tendinţăcomunăîn
desfăşurarea activităţii, constând în obţinerea de beneficii.
Definiţia exprimă, în plus, strategia care serveşte pentru
obţinerea de profituri cât mai mari. Ea constăîn “acapararea de
segmente cât mai mari largi de piaţă”, ceea ce contribuie, în mod normal,
la creşterea volumului de afaceri al subiectului de drept în cauză.
Definiţia datăstabileşte totodatăparticipanţii la activitatea
economică. Aceştia trebuie săaibăcalitatea de “firme capitaliste” de
producţie bancare, comerciale sau de altă natură asemănătoare.
Se subînţelege, per a contrario, cănu poate fi vorba de competiţie
într-o economie rigid planificată, bazatăpe monopolul de stat, pe
centralism excesiv.
România a abandonat sistemul economiei comuniste
dupădecembrie 1989, statuând prin art. 134 pet.1 din Constitu ţia din
1991 că“economia României este economie de piaţă”.
Deocamdatătextul citat dăexpresie unui vast program de viitor,
care urmează săfie transpus în practicăcând procesul de privatizare a
fostelor întreprinderi de stat va fi realizat.
Art.134, pct.2 din Constituţie obligăstatul săasigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Condiţiile menţionate reprezintăfactori de bazăai economiei de
piaţă, care trebuie completate şi cu dispoziţiile art.41 din Constituţie care
precizează că“proprietatea privatăeste ocrotităîn mod egal de lege,
indiferent de titular”. Constituţia suprimăastfel fondul unic al proprietăţii
de stat asupra mijloacelor de producţie.
Instaurarea economiei de piaţăîn România nu ar putea fi
concepută fără aceste principii juridice.
Stimularea iniţiativei private, atât pe plan intern cât şi atragerea
investiţiilor străine, începerea procesului de privatizare a întreprinderilor
de stat care deţin încăo pondere precumpănitoare în economia naţională,
liberalizarea preţurilor - asigurându-se astfel funcţionalitatea legii cererii
şi ofertei, în condiţii de concurenţăonestă, precum şi trecerea la
convertibilitatea monedei naţionale care, pe piaţa internaţionalăa încetat
demult sămai fie cotată, sunt componente majore ale trecerii spre
economia de piaţăîn România. Regimul concurenţei comerciale a fost
instituit în România prin Legea 11/1991 privind combaterea concuren ţei
neloiale, Legea 15/1990, Legea 12/1990 privind protejarea popula ţiei
împotriva unor activităţi ilicite, modificatăprin Legea 42/1991 şi Legea
21/1996.
Concurenţa licită
Nici un act normativ din legislaţia românănu a defini concurenţa
licită. Legea 11/1991 cuprinde în art.1 o dispoziţie cu caracter general
care impune comercianţilor obligaţia de a-şi exercita activitatea cu
bunăcredinţăşi potrivit uzanţelor cinstite. Cum concurenţa este un atribut
al activităţii comerciale, rezultă căşi ea trebuie săfie conformăbunei
credinţe şi uzanţelor cinstite. În raport cu aceste precizări putem defini
concurenţa licităca fiind forma fundamentalăde concurenţăîn cadrul
căreia comportamentul competiţional al agentului economic se
exercităconcret, cu bunăcredinţăşi potrivit uzanţelor cinstite, în domenii
permise concurenţei, în scopul de a asigura existenţa sau expansiunea
comerţului său.
Cerinţa comportamentului de bună-credinţăarătat în art.1 al Legii
11/1991 este în concordanţăşi cu dispoziţiile art.54 din Constituţie care
prevede că“cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără
săîncalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
În literatura noastrăde specialitate, buna-credinţăa fost definită ca
starea psihologică a unui subiect de drept care implică o anumită
activitate a individului sau o atitudine pur intelectualăde ignorare sau
eroare, care poate fi apreciatăetic şi pe baza căreia, plecând de la o
normăde drept, să se poată declanşa efecte juridice.
S-a reţinut de asemenea, în mod justificat, că buna credinţă este
un principiu etic convertit din moralăîn drept, întrucât normele legale îl
implică în raporturile juridice.
Pe plan moral, valorile intrinseci ale bunei credinţe includ
onestitatea, echivalentăcu probitatea, prudenţa (evitarea greşelilor),
ordinea.
Pe plan juridic, valorile menţionate ale bunei credinţe corespund
cu intenţia corectă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la vătămarea
altuia. Buna-credinţăprezintăo esenţăetico-juridicăcu douăvalenţe : pe
de o parte loialitatea în actele juridice, iar pe de altăparte credinţa
eronatăşi scuzabilă a subiectului de drept în cauză că se comportă
conform legii.
În sistemul de drept actual, existenţa bunei credinţe se prezumă,
în temeiul art.1899 din 2 cod civil “Buna credinţă se prezumă
întotdeauna”. Prezumţia subsistă pânăla răsturnarea ei prin probă
contrară.
 Prin opoziţie cu buna credinţă, reaua credinţăpoate fi înţeleasăca
sinonimăcu intenţia răufăcătoare, cauzatoare de vătămarea partenerului
contractual sau unei terţe persoane.
Un alt criteriu în evaluarea conduitei agenţilor economiei îl
constituie conformarea uzanţilor cinstite. O condiţie similarăfigureazăîn
art.10 bis al Convenţiei de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii
industriale, ratificată de România în 1911, care prevede următoarele:
“constituie un act de concurenţăneloialăorice act de
concurenţăcontrar practicelor cinstite în materie industrialăşi
comercială”.
Sfera mijloacelor şi instrumentelor cinstite, pe care agenţii
economici le pot folosi pentru câştigarea, extinderea şi păstrarea
clientelei formează obiectul de studiu al altei discipline – marketingul.
Practicile competiţionale cinstite include procedee precum
sporirea competitivităţii produselor prin îmbunătăţirea calităţii şi
diminuarea preţului de cost, pregătirea logisticăa mărfii oferite de piaţă,
prin ambalare, marcare şi etichetare; sondarea pieţei interne şi
internaţionale, sensibilizarea clienţilor potenţiali prin reclamăcomercială;
participarea la târguri de mostre.
Standardele uzanţelor cinstite sunt supuse perfecţionării continue
şi inovaţiilor. O altăcondiţie necesarăexistenţei concurenţei licite o
constituie desfăşurarea competiţiei concurenţiale în domeniile permise
acesteia. Prin lege au fost incluse concurenţei diferite domenii cum sunt :
1) Piaţa forţei de muncă– practica a demonstrat căadmiterea
concurenţei pe piaţa forţei de muncădeterminăpe întreprinzătorii
preocupaţi de profituri maxime săimpunădurate de lucru tot mai mari
şi salarii tot mai mici, fapt de naturăa înrăutăţi statutul social al
angajaţilor şi a afecta protecţia socială. Ca urmare statul a intervenit
şi
a impus reglementări obligatorii şi inderogabile cu privire la : salariu
minim, care nu pate face obiect al cererii şi ofertei individuale fiind
predeterminat prin lege; durata zilei de lucru, regimul concediului de
odihnă, protecţia muncii, asigurările sociale şi pensionarea.
2) Domeniile rezervate exclusiv monopolului de stat – interdicţia legală
de concurenţăeste opozabilătuturor agenţilor economici şi încălcare
ei constituie concurenţa interzisă, sancţionatăprin desfiinţarea
efectelor tuturor actelor şi faptelor de concurenţă, obligarea la
repararea prejudiciilor şi chiar sancţionarea contravine concurenţa
interzisă, sancţionatăprin desfiinţarea efectelor tuturor actelor şi
faptelor de concurenţă, obligarea la repararea prejudiciilor şi chiar
sancţionarea contravenţionalăşi penală.
3) Anumite domenii pot fi închise unui comerciant şi prin convenţia
părţilor. Convenţia în acest sens poate fi realizatăca act independent
sau ca o clauzăcontractuală. Ea cuprinde angajamentul explicit al
uneia din părţi de a nu îndeplini o activitate profesionalăîn detrimentul
 celeilalte pe părţi. O astfel de clauzăeste licităîn măsura în care nu
încalcă ordinea publică, bunele moravuri şi libertatea comerţului.
4) Interdicţia concurenţei în raporturile dintre comerciant şi prepus sau
alţi salariaţi. Potrivit art.392 cod comercial prepusul este persoana
“însărcinatăcu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl
exercită, fie în alt loc. Art.397 cod comercial prevede căprepusul nu
poate, fărăînvoirea expresăa patronului, a face operaţiuni, nici a lua
parte în socoteala sa proprie sau a altuia, la alte negoţuri de natura
aceleia cu care este însărcinat. În caz contrar, prepusul este
responsabil de daune-interese şi patronul are încădreptul de a reţine
pentru sine foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni.
5) Concurenţa este interzisăşi în raporturile dintre societatea în nume
colectiv şi asociaţi Nerespectarea interdicţiei impusăda lege atrage
sancţionarea asociatului culpabil prin excluderea din membrii
asociaţi, cât şi acţionarea acestuia pentru acoperirea pagubelor
efective şi a câştigului nerealizat. Prohibiţia legalăprivind concurenţa
asociatului şi S.N.C. poate fi înlăturată aşa cum prevede art.82 din
Legea nr. 31/1990 numai printr-un consimţământ explicit al celorlalţi
membri. În acest sens este necesarăo hotărâre adoptatăde
adunarea generalăa societăţii în cauză. Dacăo obţine, asociatul rival
nu mai riscă, desigur, nici o sancţiune. Funcţiile concurenţei În
economia de piaţă, concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii :
1) Faciliteazăreglarea cererii şi a ofertei în oricare domeniu al activităţii
economice; în cadrul pieţei dominatăde ofertă, strategia
competiţionalădeterminăatât specializarea întreprinderii într-un
sector în vederea satisfacerii cererii pieţei, cât şi ajustarea ofertei în
raport cu valoarea cererii.
2) Factor determinant în stabilirea preţului mărfurilor. Exercitarea
concurenţei împiedicăimpunerea de preţuri de monopol cât şi
obţinerea de profituri care au caracter monopolist.
3) Stimulator al inovaţiilor, crearea de mărfuri noi şi de tehnici tot mai
perfecţionate de producţie, cale optimăde a cuceri poziţii avantajoase
de piaţă;
4) Concurenţa asigură o alocare raţională a resurselor solicitate pe piaţă.
5) Concurenţa statorniceşte o realizare a profitului proporţionalăcu
contribuţia efectivă a agenţilor economici în procesul de producţie şi
de distribuţie a bunurilor.
Concurenţa neloială
Opusă concurenţei licite şi loiale, concurenţa neloială reprezintă
încălcarea obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale
sau industriale numai procedee oneste, corecte.
Concurenţa neloială a fost definită în art. 2 din Legea nr.11/1991
ca fiind orice act sau fapt contrar uzanţilor cinstite în activitatea
comercialăsau industrială. În raport cu aceasta definiţie actele sau
faptele de concurentăneloialăpresupun întrunirea următoarelor condiţii :
 -comportamentul concurenţial săconstea în acte contrare uzanţelor
cinstite în activitatea comercialăşi industrială ;
-actele de concurenţăneloială, fiind dupăcaz susceptibile de
sancţiuni civile, contravenţionale sau penale, trebuie să
îndeplinească condiţiile cerute faptelor delictuale, contravenţionale
sau infracţionale;
-comportamentul concurenţial neloial trebuie săfie concret şi
culpabil.

Clasificarea actelor de concurenţă neloială

1) După forma răspunderii, actele de concurenţă neloială pot fi: -
infracţiuni
- contravenţii
- delicte civile

2) Dupămodul în care încalcălimitele concurenţei licite, actele de

concurenţă neloială pot fi:
- acte şi practici excesive de concurenţă
- acte şi practici restictive de concurenţă3) După scopul în care
sunt săvârşite, acte de concurenţă neloială pot fi:
- acte de stimulare a comerţului
- acte în dauna altui comerciant

4) După conţinutul lor, acte de concurenţă neloiale pot

fi: -acte de denigrare
-acte de dezorganizare
-acte de imitare

-de infidelitate
-parazitare şi clandestine

6.4. PROTECŢIA CONSUMATORILOR

În exercitarea prerogativelor sale, statul se obligăpotrivit art. 134

din Constituţie săasigure libertatea comerţului şi crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. De
asemenea trebuie săţinăseama de interesele consumatorilor, ca
expresie a unor drepturi fundamentale.
Cadrul juridic pentru protecţia consumatorilor a fost creat prin
adoptarea Ordonanţei guvernului 21/1992, adoptatăşi modificatăprin
Legea 11/1994, şi Legea 178/1998 şi OG nr. 58/30 I 2000.
Art.1 O.G. 21/1992 înscrie principiul potrivit căruia „Statul prin
mijloacele prevăzute de lege protejeazăcetăţenii calitatea lor de
consumatori, asigurând cadrul necesar accesul neîngrădit la produse şi
servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale
acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la
fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi intereseazăîn calitate de
consumator”.
Prin O.G. 58/2000 de modificare şi completare a O.G. 21/1992
sunt definite noţiunile de: calitate, consumator, producător, agent
economic, produs, serviciu, termen de garanţie, termen de valabilitate,
practici abuzive, etc.
Calitatea este ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui
produs sau serviciu care îi conferăacestuia aptitudinea de a satisface
necesităţile Legea 11/1994 a fost publicatăM.O. nr.75/23.03.1994 O.G.
58/2000 pentru modificarea şi completarea O.G. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor a fost publicată în M.O. 43/31.I.2000 explicite
sau implicite.
Consumator – persoana fizicăcare cumpără, dobândeşte,
utilizeazăori consumăproduse sau servicii, în afara activităţii sale
profesionale.
Agent economic – persoana fizicăsau juridicăcare fabrică,
importă, transportă, depoziteazăsau comercializeazăproduse ori părţi
din acestea ori prestează servicii.
Producător – agent economic care fabricăun produs sau care îşi
aplicănumele, marca sau alt semn distinctiv pe produs ori care
recondiţionează produsul.
Produs – bunul material destinat consumului sau utilizării
individuale ori colective.
Serviciu – activitatea, alta decât cea din care rezultăproduse,
efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor.
Termen de valabilitate – limita de timp stabilităde producător,
pânăla care un produs perisabil sau pericol imediat, pentru sănătatea
consumatorului, îşi păstreazăcaracteristicile specifice, dacăau fost
respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi de păstrare;
pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită de consum.
Practici comerciale abuzive – metode de vânzare restrictive sau
condiţionate care afecteazăinteresele consumatorilor.
Legea interzice punerea pe piaţăa produselor periculoase,
producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau
contrafăcute.
În calitate de consumator, persoanele fizice au următoarele
drepturi:
a) de a fi protejate împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de
a li se presta un serviciu care ar putea săle pericliteze viaţa,
sănătatea sau securitatea ori săle afecteze drepturile şi interesele
legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra
 caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; c)
de a avea acces la pieţe care le asigurăo
gamăvariatăde produse şi servicii de calitate;
d)de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor folosind în acest scop
mijloacele prevăzute de lege;
e) de a se asocia în asociaţii pentru protecţia consumatorului în scopul
apărării intereselor lor. Asociaţiile pentru protecţia consumatorului
trebuie săfie consultate cu ocazia elaborării actelor normative,
standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicilor tehnice
şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor.
În ceea ce priveşte protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, agenţilor economici le revin anumite obligaţii cum sunt:
- să pună pe piaţa numai produse sigure şi dacă actele
normative prevăd, acestea să fie şi/sau certificate;
- săpunăpe piaţănumai produse care respectăcondiţiile
calitative permise sau declarate;
- săopreascălivrările şi săretragăde la beneficiari produsele
la care organele abilitate de lege au constatat căsunt periculoase sau
nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise sau declarate;
- săasigure condiţii igienico-sanitare conform normelor
sanitare în vigoare în producţie, transport, depozitare.

Aceleaşi obligaţii le au şi prestatorii de servicii. Toţi agenţii

economici producători, distribuitori, prestatori de servicii sunt obligaţi
săpunăpe piaţănumai produse şi servicii care corespund caracteristicilor
calitative prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în
relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.
La respectarea acestor obligaţii se are în vedere şi normele
stabilite de guvern pentru fabricarea, importul, conservarea, ambalarea,
etichetarea produselor, prestarea serviciilor în condi ţii optime.
Astfel prin O.G. nr. 31/1995 este reglementat regimul de
producere, circulaţie, şi comercializare a produselor farmaceutice, prin
O.G: nr.42/1995 producerea de produse alimentare destinate
comercializ ării potrivit O.G. 21/1992 comercializarea produselor şi
serviciilor se fac în locuri şi spaţii autorizate conform reglementărilor
legale în vigoare.
Nerespectarea drepturilor consumatorilor atrage, dupăcaz,
răspunderea civilă, contravenţională sau penală.
Constatarea contravenţiior şi aplicarea sancţiunilor se fac de
către reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia
Consumatorilor, precum şi de către reprezentaţii împuterniciţi ai altor
organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor stabilite prin
actele normative în vigoare.
În cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal „falsificarea de
alimente sau alte produse (art. 313 C.P), înşelăciune cu privire la
calitatea mărfurilor (art. 297 C.P.) sancţiunea se aplicăde organele
jurisdicţionale competente.
Pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, agentul constatator
poate dispune următoarele măsuri:
• aprecierea definitivăa comercializării şi retragerea din circuitul
consumului uman al produselor care: sunt periculoase, contrafăcute sau
falsificate, au termenul de valabilitate expirat, sunt interzise consumului
uman prin reglementări legale
Pentru asigurarea protecţiei intereselor economice ale consumatorilor,
O.G. 21/1992 prevede anumite drepturi la încheierea contractelor cum
ar fi:
libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii,
fărăa li se impune în contract clauze care pot favoriza folosirea unor
practici abuzive în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
de a beneficia de o redactare clarăşi precisăa clauzelor
contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile
de garanţie, indicarea exactăa preţului precum şi stabilirea cu exactitate
a condiţiilor de credit şi a dobânzii;
de a scoate de pe piaţă produsele şi serviciile care nu au fost
solicitate şi acceptate;
de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de
produsele/serviciile care nu corespund clauzelor contractuale
de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe
toatădurata medie de utilizare a produsului.

Consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici

remedierea, înlocuirea gratuităa produselor şi serviciilor cu deficienţe
constate în termen de garanţie, precum şi daune (despăgubiri) pentru
pierderile suferite ca urmare a necorespunderii calitative a produselor.
Dupăexpirarea termenului de garanţie, consumatorii pot pretinde
remedierea sau înlocuirea produselor, dupăcaz, numai în cazul
descoperirii unor vicii ascunse (deficienţe calitative ale unui
produs/serviciu care, existând în momentul predării-executării nu au fost
cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de consumatori prin mijloace
obişnuite).
Drepturile consumatorilor şi obligaţiile corelative ale agenţilor
economici se completeazăcu alte reglementări precum H.G. 394/1995
republicatăîn 1997 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici în
comercializarea produselor de folosinţăîndelungatădestinate
consumatorilor, H.G. 665/1996 privind înlocuirea, remedierea sau
restituirea c/v produselor care prezintă deficienţe de calitate.
În ceea ce priveşte informarea şi educarea consumatorilor, legea
stipulează că aceştia au dreptul de a fi informaţi în mod complet, corect
şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor
oferite de către agenţii economici astfel încât săaibăposibilitatea de a
face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele
şi serviciile oferite şi săfie în măsură săle utilizeze potrivit destinaţiei
acestora în deplină securitate.
Realizarea acestui drept se face prin elementele de identificare şi
caracterizare ale acestora care se înscriu la vedere pe: produse,
etichete, ambalaje sau în cartea tehnică a produsului.
Informaţiile trebuie, obligatoriu, săcuprindă: denumirea
produsului, marca producătorului, calitatea, preţul, termenul de
garanţie/valabilitate şi, dupăcaz, principalele caracteristici tehnice şi
calitative, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii, mod de folosire
etc.
Produsele de folosinţă îndelungată sunt însoţite şi de declaraţiile
de conformitate, certificat de garanţie, şi carte tehnicăsau instrucţiuni de
folosire.
Agenţii economici sunt obligaţi sădemonstreze consumatorilor la
cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul de funcţionare şi utilizare
a produselor, iar preţurile şi tarifele trebuie afişate, în mod vizibil şi într-
o formă neechivocă.
Şi în acest domeniu s-au adoptat reglementări specifice precum:
H.G. nr. 857/1996 privind etichetarea energetică a aparatelor frigorifice
de uz casnic, H.G. nr. 784/1996 privind aprobarea Normelor
metodologice privind etichetarea produselor alimentare sau H.G. nr.
785/1996 pentru adoptarea Normelor metodologice privind denumirea,
marcarea şi etichetarea produselor textile destinate populaţiei.
Pentru o mai bunărealizare a protecţiei intereselor şi drepturilor
consumatorilor a fost organizat potrivit H.G. nr. 223/1995 Oficiul pentru
Protecţia Consumatorilor.
Acesta este un organ de specialitate al administraţiei publice
centrale şi are ca principale atribuţii:
elaboreazăstrategii pe termen scurt, mediu sau lung în domeniul
protecţiei consumatorilor pe care le supune spre aprobare Guvernului;
elaboreazăîmpreunăcu alte organe de specialitate ale
administraţiei publice, proceduri privind obiectivele, condiţiile si modul
de elaborare în desfăşurarea activităţii de protecţie a consumatorilor pe
care le supun aprobării Guvernului;
supravegheazărespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia
consumatorilor referitoare la calitatea produselor, serviciilor prestate
inclusiv a celor publice, prin efectuarea de inspecţii periodice inopinante
la depozite, în pieţe precum şi la producători;
supraveghează, în unităţile vamale şi pe piaţă, calitatea
produselor de import, pentru a preveni comercializarea acelor produse
care pot afecta viaţa, sănătatea/securitatea consumatorilor precum şi
interesele economice ale acestora;
valorificărespectarea de către agenţii economici a standardelor
obligatorii privind protecţia vieţii, sănătăţii, securităţii consumatorilor
precum şi drepturile şi interesele legitime ale acestora;
desfăşoarăactivităţi de informare, consiliere şi educare a
consumatorilor individuali sau organizaţi;
sprijinăasociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi participă,
împreună cu acestea la informarea şi educarea consumatorilor;
avizeazăproiecte de acte normative care au legăturăcu protecţia
consumatorilor.

Existenţa unei legislaţii de studii destul de vaste în domeniul

practicii consumatorilor face ca aceştia săse bucure de anumite drepturi
şi să aibăla îndemânămijloacele juridice necesare acestora pentru
protecţia drepturilor şi interesele lor legitime.
Se pot observa tendinţele legislativului şi ale organelor
administraţiei centrale de aliniere a legislaţiei române în domeniu
economic Legislaţia Uniunii Europene, dar pentru atingerea
dezideratelor propuse trebuie săexiste o activitate îndelungatăde
instruire atât a consumatorilor cât şi a agenţilor economici precum şi un
control asupra activităţii acestora din urmă.
În scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale
consumatorilor, aceştia se pot constitui în asociaţii pentru protecţia
consumatorilor care, în condiţiile legii pot fi parteneri sociali cu drept de
reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protec ţiei
consumatorilor.
Aceste asociaţii pentru protecţia consumatorilor au o paletărelativ
largă de drepturi, dintre care enumerăm:
dreptul de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în
vederea opririi producţiei, atragerii de pe piaţa produselor sau serviciilor
care nu asigură nivelul calitativ sau care pun în pericol viaţa, sănătatea,
integritatea, consumatorilor;
dreptul de a fi consultate cu ocazia elaborării standardelor,
specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative a
produselor sau a serviciilor destinate consumatorilor;
dreptul de a informa opinia publicăpentru asigurarea deficienţelor
de calitate a produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor
vătămătoare ale acestora pentru consumatori
dreptul de a putea participa la acţiunea de supraveghere pe pieţe
împreunăcu organele administraţiei publice abilitate săacţioneze în
domeniul protecţiei consumatorilor;
dreptul dea introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor,
intereselor ale membrilor lor.

6.5. OBLIGATIVITATEA PLĂŢII IMPOZITULUI

 PE PROFIT

Profitul reprezintăbeneficiul obţinut ca rezultat al investirii de

capital.
Având natura unui venit, profitul trebuie să fie supus impunerii,
căci oricine realizeazăun venit trebuie săcontribuie proporţional, de
regulă, cu mărimea acestuia la formarea resurselor financiare publice,
necesare acoperii nevoilor generale ale societăţii.
Impozitul pe profit reprezintăunul din cele mai importante venituri
bugetare obţinute sub forma impozitelor directe.
Prima reglementare postrevoluţionarăprivind impozitul pe profit a
fost Legea nr.12/1991, prin care s-a realizat o simplificare legislativ ă,
înlăturându-se toate prevederile legale anterioare şi instituind un sistem
unic de participare a agenţilor economici la formarea veniturilor publice
în raport cu mărimea profitului obţinut, fărădiferenţieri determinate de
forma proprietăţii.
Legea nr.12/1991 a fost abrogatăprin O.G. 70/1994 privind
impozitul pe profit, care modificată, completatăşi republicată, este în
vigoare şi în prezent. (A fost republicată în M.O./12.03.1997).
Subiectele de drept plătitoare de impozit pe profit potrivit O.G.
70/1994 sunt :
1) persoanele juridice române pentru profitul impozabil obţinut din orice
sumă, atât în România cât şi în străinătate;
2) persoanele juridice străine care desfăşoarăactivităţi printr-un sediu,
permanent în România, pentru impozitul aferent acestui sediu; prin
sediu permanent potrivit O.G. 70/1994se înţelege locul prin
intermediul căruia activitatea unei persoane fizice sau juridice străine
este condusătotal sau parţial, respectiv direct sau indirect;
3) persoanele fizice sau juridice străine care desfăşoarăactivităţi în
România în baza unui parteneriat (care nu dănaştere unei alte
persoane juridice) pentru toate veniturile obţinute din respectiva
activitate desfăşurată în România;
4) asocierile dintre persoanele juridice române şi persoanele fizice
române care nu dau naşteri unei persoane juridice, pentru veniturile
realizate atât în România cât şi în străinătate; Sunt exceptate de la
plata impozitului pe profit : -trezorerie statului pentru operaţiunile din
fondurile publice derulate prin contul general al trezoreriei; -instituţiile
publice pentru fondurile publice constituite, inclusiv pentru veniturile
extrabugetare şi disponibilităţile realizate şi utilizate în conformitate
cu legea finanţelor publice; -organizaţiile de nevăzători şi de invalizi;
-asociaţiilor persoanelor handicapate şi unităţile comerciale ale
acestora; -asociaţiile si fundaţiile, atunci când utilizeazăcel puţin 80%
din veniturile obţinute din orice sursăîn scopul realizării obiectivelor
pentru care au fost autorizate inclusiv pentru investiţii şi datorii,
precum şi cheltuielile de funcţionare; -unităţile aparţinând cultelor
 religioase pentru veniturile obţinute din producerea valorificarea
obiectelor şi produselor necesare activităţii de cultură potrivit legii; -
instituţiile de învăţământ particulare creditate, precum şi cele
autorizate provizoriu, potrivit legii, pentru veniturile realizate din
activităţile de învăţământ; cu condiţia utilizării pentru dotarea bazei
tehnico-materiale potrivit legii învăţământului -asociaţiile de
proprietari constituite ca persoane juridice, pentru veniturile realizate
din activităţile economice şi care sunt utilizate pentru îmbunătăţirea
confortului şi a eficienţei clădirii, pentru reparaţii şi întreţinerea
imobilului. Baze de impunere Profitul impozabil se determinăca
diferenţăîntre veniturile obţinute
din livrarea de bunuri (mobile sau imobile), prestarea de servicii sau
executarea de lucrări, inclusiv din orice alte câştiguri şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, la care se
adaugă cheltuielile nedeductibile. Cheltuielile nedeductibile sunt: -
sumele reprezentând impozitul pe profit datorat conform legii; -
amenzile şi penalităţile datorate autorităţilor române sau străine; -
cheltuielile pentru protocol, reclamăşi în publicitate care depăşesc
limitele prevăzute de legea bugetară anuală;
-sumele reprezentând cote de majorare a rezervelor şi care
depăşesc cotele prevăzute de lege;
-cheltuielile privind recuperarea bunurilor constatate lipsă în
gestiune sau degradate şi neimputabile precum şi taxele legale
datorate în legătură cu acestea;
-cheltuieli de delegare, detaşare şi deplasare în cadrul localităţii
efectuate în interesul serviciului şi care depăşesc plafoanele
prevăzute pentru salariaţii instituţiilor publice şi Regiilor
Autonome
cu specifice deosebite;
-cheltuielile de asigurare care nu privesc activele corporale şi
circulante ale contribuabilului;
-remizele sau alte reduceri de preţ acordate clienţilor;
-orice alte cheltuieli de administrare şi conducere înregistrate la
sediul permanent din România al unei persoane străine, dacă
depăşeşte 3 din veniturile totale realizate prin acel sediu.
Impozitul pe profit se calculează, se reţine şi se varsă de către
contribuabilul debitor prin aplicarea tarifului de impunere asupra bazei
impozabile de 25%, procent care reprezintăregula la care sunt şi excepţii
(Banca Naţionalăa României plăteşte un impozit pe profit stabilit în
cotăde 80%, dar care se aplicănumai asupra veniturilor rămase
dupăscăderea tuturor cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă,
constituit potrivit legii, persoanele juridice străine datoreazăpentru
profitul realizat printr-un sediu permanent în România o cotă de 6,2 etc.).
Contribuabilii care îndeplinesc anumite condiţii expres prevăzute
de lege le sunt acordate anumite înlesniri sau facilităţi în ceea ce priveşte
stabilirea şi plata impozitului pe profit. Pierderea anuală-legal
declaratăde către contribuabil – poate fi recuperatădin profiturile
impozabile obţinute în următorii 5 ani.
În temeiul unor reglementări legale speciale în raport cu actul
normativ privind impozitul pe profit – sunt acordate înlesniri constând
chiar în scutirea de la impozit sau reducerea considerabilă a cotei de
impunere. Astfel potrivit legii 114/1996 privind locuinţele s-a prevăzut
scutirea de la plata impozitului profiturilor investite pentru realizarea
locuinţei, a consolidărilor de locuinţe afectate de seisme, precum şi
pentru lucrările de viabilizare a terenurilor destinate construcţiilor de
locuinţe. Conform O.G. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe,
există posibilitatea – pentru contribuabil – de a opta, cu ocazia realizării
unei investiţii noi, între a-şi deduce din profitul impozabil aferent
exerciţiului financiar o cotăde 20% din preţul de achiziţie a
echipamentelor tehnologice care constituie active amortizabile
achiziţionate în acel fiscal.
Impozitul pe profit se varsă–în principiu– în contul bugetului de
stat, cu o singurăexcepţie: impozitul pe profit, majorările de întârziere şi
amenzile datorate de Regiile Autonome din subordinea consiliilor locale
se fac venit la bugetele locale respective.
Plata impozitului pe profit se face trimestrial pânăla data de 25
inclusiv a primei luni din trimestrul următor aceluia pentru care se face
plata.
De la această regulă fac excepţie BNR şi societăţile bancare, care
trebuie săverse în contul bugetului de stat lunar sumele reprezentând
impozitul pe profit legal datorat, plata putând fi făcutăpânăla data de 25
inclusiv a lunii următoare aceleia pentru care s-a calculat impozitul.
Pentru ultimul trimestru impozitul pe profit se plăteşte pe baza
unor estimări pentru ultimul trimestru, respectiv lună, a anului fiscal,
urmând apoi săse facăregularizarea pentru întreg an expirat, pe baza
datelor din bilanţul contabil.
În cazul când sumele datorate nu au fost vărsare în termenul legal,
contribuabilul va fi obligat să suporte majorări de întârziere.
Dreptul organului fiscal de a stabili diferenţe de impozit, precum
şi de a calcula şi pretinde majorări de întârziere pentru neplata la termen
a obligaţiilor fiscale se prescrie în termen de 5 ani socotiţi de la data
când a expirat dreptul de a depune declaraţia de impunere sau de la
ultimul termen legal de plată.
Contribuabilul care se consideră vătămat în drepturile sale,
datoritămodului în care organul fiscal a calculat şi eventual a încasat
tranşe de impozit ori majorări de întârziere are libertatea de a uza de
căile de atac administrative şi jurisdicţionale prevăzute de O.G. 70/1994.
Se sancţioneazăcu amendă: depunerea cu întârziere a declaraţiei de
impunere şi neplatăîn întregime a impozitului pe profit la data
prevăzutăde lege.
 În afara plăţii impozitului pe profit societatea este obligatăa plăti
şi alte taxe şi impozite reglementate de dispoziţiile legale în materie
fiscală.128

6.7. REGULI SPECIFICE ACTELOR DE COMERŢ

În privinţa obligaţiilor comerciale, legea instituie o prezumţie de

solidaritate a codebitorilor, fiecare debitor este ţinut de întreaga datorie,
neputând pretinde creditorului să primească o plată parţială.
Aceastăsoluţie consacratăde Codul Comercial este supusăcelei
reglementate de Codul Civil. În raporturile civile, în cazul pluralităţii de
debitori regula generală este că obligaţiile sunt divizibile; fiecare
codebitor este ţinut pentru partea sa. În civil solidaritatea este o excepţie
de la regula divizibilităţii, ea nu se prezumă, ci trebuie sărezulte din lege
ori săfie stipulată în convenţia parţilor.
Prezumţia de solidaritate a codebitorilor reglementatăde Codul
Comercial este menită săprotejeze creditul. Ea înlăturădificultăţile pe
care le implică diviziunea datoriei, conferind creditorului o garanţie
eficace a executării obligaţiei de către debitor.
Solidaritatea este de natura obligaţiilor comerciale şi deci ea nu
trebuie neapărat stipulatăexpres. Solidaritatea poate fi înlăturatăprin
convenţia parţilor. Răsturnarea prezumţiei de solidaritate se poate face
cu orice mijloc de probă .
Datoriile comerciale în bani produc dobânzi de drept din ziua când
devin exigibile (art.43 Cod Com.).
Aceastăregulă din Codul Comercial este diferită de cea
consacratăde art.1088 din Codul Civil care prevede cădobânzile sunt
datorate din ziua cererii de chemare în judecată .
Dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scaden
ţă, chiar dacănu au fost stabilite prin contact scris între părţi. Explicaţia
acestei reguli ţine de specificul activităţii comerciale.
În materie comercială, banii sunt fructiferi, ei trebuie să producă
alţi bani.
Dacădebitorul nu plăteşte la scadenţăsuma de bani datorată,
înseamnă că foloseşte el această sumă îmbogăţindu-se fărăjustă cauză.
Condiţiile pentru ca dobânda să curgă de drept sunt:
a) Obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani
b) Obligaţia săfie lichidă(cuantumul sumei săfie precis determinat)
c) Obligaţia să fie exigibilă(datoria să fi ajuns la scadenţă)

În materie comercială, anatocismul este permis. Debitorul

datoreazădobândăla dobândă. Dobânda datoratăşi neachitatăse

128
A se vedea “Drept financiar”-Ion Gliga, Ed. Humanitas, 1998
adaugă la suma de bani datoratăşi în continuare dobânzile se
calculeazăla suma rezultată.
Potrivit art.44 din Codul Comercial “În obligaţiile comerciale,
judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art.1021 din
Codul Civil. Aceastăinterdicţie îşi găseşte fundamentul în exigenţele
activităţii comerciale.
În raporturile comerciale, executarea obligaţiei este o condiţie
esenţială(art.1073 din Codul Civil). Numai prin executarea la termen a
obligaţiei, creditorul realizeazăscopul avut în vedere la încheierea
contractului cu debitorul.
Acordarea unui termen de graţie în raporturile comerciale ar duce
la dezorganizarea activităţii comerciale, putând provoca executări silite,
falimentare.
Specific raporturilor comerciale este şi faptul căîn dovada
drepturilor rezultând din actele comerciale, se poate face cu orice mijloc
de probă admis de lege (art.46 din Codul Comercial)
Şi potrivit art.45 din Codul Comercial în raporturile comerciale,
retractul litigios este interzis.
d) În cazul încetării plăţilor pentru datoriile comerciale,
comerciantul poate fi declarat în faliment (se aplicăLegea 64/1995
privind procedura de reorganizare şi lichidare judiciară)