UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Geneza limbajului –
înnăscut sau dobândit
Psiholingvistică și fonetică
Student master: Matei Florentina

MASTER: TERAPIA LOGOPEDICĂ ÎN PROCESELE DE COMUNICARE

0
 Geneza limbajului -înnăscut sau dobândit

Ce este limbajul?

Noțiunea pe care o utilizează de obicei Psihologia este aceea conform căreia limbajul este
alcătuit dintr-o suită de procese psihofiziologice necesare elaborării și descifrării mesajului,
acesta fiind primul element al comunicării. Instrumentul comunicării îl constituie codul, fără de
care nu ar exista posibilitatea de a se obiectiva sau materializa informația, de a o face să circule
și mai ales de a o decoda.

Limba este un sistem vast, cu semnificații polimorfe, cu origini îndepărtate care a circulat
de-a lungul unor secole, reflectă istoria unei comunități, a gândirii ei și a atitudinii față de viață.

Stadiile dezvoltării limbajului

Dezvoltarea limbajului între 0-2 ani
Latura fonetică și fonematică a limbajului

 La 3/4 luni – sunete produse la întâmplare (strigăte, vocalize), se mai numesc și sunete
biologice deoarece nu corespund unor structuri constituite mental.
 La 5/6 luni –gânguritul, apărând de asemenea și sunete imitate
 La 8/9 luni apar dovezi de înțelegere a limbajului; în intervalul 5-9 luni este perioada
prefonemelor, perioadă în care se realizează aproximări ale vorbirii adultului în funcţie de
nivelul de dezvoltare al copilului, schiţări ale fonemelor limbii, schiţarea anumitor forme
pe plan mental.
 La sfârşitul celui dintâi an apar primele cuvinte. Aceste cuvinte sunt de tipul holofrazelor,
prin ele fiind vehiculate structuri lingvistice mult mai complexe, structuri care îi sunt
inaccesibile copilului la această vârstă. Tot în acestă perioadă 11/14 luni apar la copii
valizi „cuvintele candidate”, cele care ulterior vor face parte din vocabularul lor activ. În
cazul copiilor cu deficienţă de auz producţiile din această perioadă sunt mai mult silabice,
intensitatea vocii fiind din ce în ce mai redusă. În această perioadă structura intonatorie şi
accentuală, componenta suprasegmentală a sistemului lingvistic a unei limbi istorice se
configurează şi se cristalizată alături de cea segmentală.

1
  În perioada 18-21 luni apar structurile de două cuvinte pentru copilul valid. În intervalul
temporar 1-2 ani se realizează treptat configurarea sistemului fonematic prin definirea pe
plan mental a procedeelor, a imaginilor sonore, adică se produc diferenţiei precise,
minuţioase care dau la un anumit nivel al subconştientului controlul perceptiv-auditiv şi
proprioceptiv-articulator printr-un autoreglaj al articulării, în vederea perceperii propriilor
mişcări articulatorii.

Dezvoltarea limbajului în intervalul 1-3 ani

Latura lexicalǎ a limbajului

În jurul vârstei de un an copilul foloseşte cuvinte cu rol de frază. Apoi urmează

juxtapunerea acestor cuvinte cu forme neflexionate, rigide pentru a se atinge nivelul de vorbire
prin utilizarea a două şi trei cuvinte. Cea care conferă sens acestor forme neflexionate, rigide este
intonaţia.

Latura morfologicǎ a limbajului

După vârsta de doi ani apar expresii diferenţiate verbal în elemente aparţinând
categoriilor gramaticale cunoscute (substantive, verbe, adjective, pronume, adverbe) între care se
stabilesc relaţii prin morfeme. Acest aspect conduce la configurarea laturii morfologice a
limbajului.

În jurul vârstei de trei ani, exprimarea devine din ce în ce mai apropiată de cea corectă
prin achiziţia unor categorii flexionare (conjugare, declinare), ceea ce permite accederea la
nivelurile superioare ale sistemului lingvistic- cel lexical şi cel sintactic.

În această perioadă are loc o creștere atât cantitativă cât și calitativă a propoziției, aceasta
mărindu-și lungimea și în același timp se dezvoltă și latura morfologică și sintactică a structurilor
lingvistice redate.

Cercetǎrile din acest domeniu au pus în evidenţǎ faptul cǎ la vârsta de 2 ani şi jumǎtate
copilul poate alcǎtui o propoziţie cu doi sau trei termeni. La trei ani şi jumǎtate capacitǎţile
lingvistice se îmbogǎţesc, copilul fiind capabil sǎ construiascǎ propoziţii şi fraze complete, cu
structurǎ, topicǎ logicǎ, fraze chiar şi cu patru termeni. Poate fi înregistratǎ şi apariţia frazelor

2
compuse din propoziţii aflate în raporturi gramaticale diferite: coordonare sau subordonare,
aspecte care se traduc în dezvoltarea capacitǎţilor cognitive şi a competenţei lingvistice.

Dezvoltarea limbajului la vârsta şcolarǎ

Latura lexical şi morfo-sintacticǎ a limbajului

Dupǎ vârsta de trei ani numǎrul blocurilor sintagmatice se reduce considerabil, locul
acestora fiind ocupate de rezultatele operaţiilor de analizǎ, sintezǎ, diferenţiere, generalizare. La
acest nivel copilul are o serie de greutǎţi în realizarea analizei fonematice, în separarea cuvintelor
din propoziţie, în individualizarea fiecǎrei componente lingvistice.

T. Slama-Cazacu a identificat trei niveluri distincte în procesul de segmentare şi analizǎ

fonologicǎ, oferind un exemplu concret care sǎ materializeze aceste niveluri:

- în intervalul 3-5ani şi jumǎtate copilul desparte propoziţia „Pune cartea pe dulap” în douǎ
segmente- „pune cartea” şi „pe dulap”.

- în intervalul 4 ani şi jumǎtate-7 ani copilul desparte aceeaşi propoziţie astfel: „pune”, „cartea”
şi „pe dulap”.

- în jurul vârstei de 5 ani şi jumǎtate şi 6 ani şi jumǎtate copilul poate segmenta corect propoziţia
în elementele constitutive.

O problemă de semnificație majoră referitoare la limbaj și care a fost intens discutată de-a
lungul ultimelor decenii o reprezintă originea limbajului.

Problema achiziției limbajului de către copii a stârnit numeroase opinii în rândul mai
multor cercetători printre care, B. Skinner, L.S. Vâgotski, N. Chomsky, J. Piaget, T. Slama
Cazacu, A.V. Zaporojeț, F.A. Sohin, ș.a. Cu privire la acest subiect aceștia susțin teorii diferite,
aducând fiecare argumente pro și contra referitoare la geneza limbajului vorbit, dacă acesta este
înnăscut sau se formează în procesul dezvoltării ființei umane.

T. Slama-Cazacu(1999) este de părere că învățarea limbii de către copil este un proces mai
timpuriu decât se credea, acesta începând încă din prima lună de viață. Ipotezele autoarei cu
privire la acest subiect au fost întărite și de cercetările altor autori precum E. Vurpillot, M.
Hurtig, J.A. Rondall.

3
Teorii privind dezvoltarea limbajului

Principala problemă pe care o ridică teoria Nativismului este aceea a raportului dintre
biologic și social în însușirea limbii. La sfârșitul anilor 60 a revenit ipoteza conform căreia în
însușirea limbii , ființa umană este supusă în mod special unor determinări care vin din individ și
mai puțin din afara lui. Ideile acestei teorii sunt cunoscute în abrevierea chomskyană LAD: adică
există un corpus de enunțuri (reprezentând diversele aspecte concrete, componentele sistemului
fiecărei limbi) și care ajunge să formuleze o gramatică, adică să realizeze construirea individuală
a sistemului gramatical concret. D. McNeill aduce un plus acestei teorii prin faptul că el
considera că există o capacitate înnăscuta pentru limbaj și chiar mai mult că sunt înnăscute
aspecte de detaliu ale limbii precum conceptul unei propoziții.

T. Slama-Cazacu(1999) spune că Nativismul cunoaște ,,variații pe aceeași temă” iar

adepții acestei teorii susțin în linii mari următoarele poziții: a) baza biologică este de o
importanță majoră față de educație și că dezvoltarea se realizează mai ales prin mijloace
interioare și nu datorită învățării. b) Învățarea este considerată drept ,,creatoare”, depășind
formule preluate mecanic, numai în măsura în care implică o autodezvoltare sau o dezvoltare
prin mijloace proprii; eventual se presupune o automaturare, care nu se știe bine cum poate fi
pusă de acord cu influența socială, ambientală, educativă etc. c) În concluzie , chiar dacă unul
sau altul dintre autori nu recurge la toate aceste cuvinte, sunt: abilitate lingvistică înnăscută, idei
înnăscute, raționalism, creativitate, autodezvoltare, automaturare, primordialitatea a ceea ce este
înnăscut.

De-a lungul timpului teoria Nativismului a trezit fie discuții care au dus la completarea
acesteia fie cu scopul de a o combate. Printre oponenți se află susținătorii Behaviorismului,
susținătorii teoriilor sociale, susținătorii teoriei cognitive etc.

Teoriile behavioriste inițiate de B.F. Skinner susțin că însușirea limbajului este un rezultat
al procesului de conditionare operantă. Sunetele produse de un nou născut, afirmă teoriticianul,
sunt asemănătoare fonemelor, iar un copil este capabil să producă un număr foarte mare de
foneme, tot atâtea câte folosesc oamenii când comunică oamenii între ei. Probabil acesta ar fi
comportamentul operant , care este condiționat apoi de relația copilului cu mediul său.

4
 Teoreticienii învățării menționează că anumea întărirea și imitația constituie principalele
mecanisme care guvernează achiziția limbajului la copii.

B. Skinner este de părere că limbajul oral poate fi favorizat prin 3 modalități:

1. Copilul folosește răspunsuri-ecou prin imitarea sunetelor produse de ceilalți, acțiune

imediat aprobată; ca și în principiile condiționării operante, această întărire mărește
probabilitatea repetării cuvântului și cu alte ocazii în prezența obiectului;
2. Micuțul produce un sunet la întâmplare căruia apoi i se atribuie o semnificație de către
ceilalți; de exemplu la auzirea sunetului ,,tata”, părintele îl utilizează pentru a forma un
cuvânt și îl încurajează pe copil să-l repete;
3. Când copilul exprimă un cuvânt în prezența obiectului, de obicei prin imitație, adultul
vine cu un răspuns plin de tact și îl recompensează prin aprobare.

Începând de la faza de gângurit spontan, prin procesele de imitație, încercare, eroare și

întărire, copilul îsi dezvoltă și își rafinează gradul limbajului până la momentul când acesta va
corespunde cu cel al părinților.

Skinner împarte condiția verbală în trei părți: nevoia de comunicare, dorința de

comunicare și răspunsuri de tip ecou. Autorul este de părere că primele cuvinte ale copilului sunt
doar alăturări accidentale de sunete. El spune că atunci când copilul pronunță pentru prima dată
cuvântul ,,mama”, el nu este conștient de semnificația acestuia. Doar printr-un proces de
încercare și eroare și de formare a comportamentului, copilul ajunge să producă mai multe
cuvinte pe care le spune la momentul potrivit.

Teoria behavioristă nu poate explica întreaga complexitate a comportamentului verbal,

aceasta fiind o teorie reducționistă , deoarece reduce însușirea limbajului la elementele relației
stimul-răspuns.

Cel care critică concepția lui Skinner este N. Chomsky, reprezentantul teoriei nativiste.
Acesta spune că dacă toți copiii ar însuși limbajul prin procesul încercare-eroare, fiecare dintre
aceștia ar învăța limbajul în maniera sa proprie, însă limbajul și învățarea lui au aceleași structuri
peste tot în lume. Teoreticianul spune că însușirea limbajului prin metoda condiționării operante
nu se încadrează în timpul necesar unui copil pentru a învăța limbajul și astfel el ajunge la ideea

5
conform căreia există o înclinație a copiilor de a fi atenți la conversațiile ceor din jurul lor și că
trebuie explicat procesul prin care cei mici reușesc să deprindă limbajul și regulile lui lingvistice
doar analizând fragmente incomplete, deseori fără structură gramaticală, auzite de la persoane
adulte. Chomsky susține că limbajul vorbit este o caracteristică umană unică dependentă de
mecanismele înnăscute și că nu există necesitatea de a învăța copiii mici să vorbească, deoarece
ei reușesc singuri să facă acest lucru doar ascultând vorbirea celor din jur. Adepții acestei teorii
afirmă cu vehemență că venim pe lume înzestrați pentru a vorbi.

Este, însă, recunoscut că aportul cel mai semnificativ privind ilustrarea caracterului
dobândit al limbajului l-a adus, totuşi, J.Piaget, adept al modelului autoorganizării psihicului,
reprezentantul teoriei cognitive. Potrivit acestei teorii, dezvoltarea vorbirii depinde de
capacităţile înnăscute ale copilului de a însuşi şi a prelucra intelectual o anumită informaţie.
Autorul susţine că facultatea de formare a cuvintelor noi de către copii confirmă faptul că micuţii
au capacităţi intelectuale de a prelucra informaţii. De aceea dezvoltarea limbajului ţine de
dezvoltarea gândirii. S-a stabilit că primele cuvinte ale copiilor se referă la ceea ce el deja
înţelege, dar dezvoltarea rapidă a gândirii în perioada dintre 1-3 ani creează premise pentru
însuşirea cu succes de către copil a limbajului.

Pentru J.Piaget, discuţiile asupra limbajului ţin de capacitatea generală de a simboliza,

capacitate care se deprinde în cursul activităţilor sociale pe care le desfăşoară fiinţa umană.
Conform teoriei genetice a intelectului, elaborată, de asemenea de J.Piaget, operaţiile logice
necesare pentru însuşirea limbajului nu sunt înnăscute. Ele se formează treptat în procesul
evoluării. Este adevărat că individul moşteneşte doar activitatea intelectului, pe când limbajul
vorbit reprezintă una dintre modalităţile de reflectare a lumii înconjurătoare şi că se formează în
procesul interacţiunii dintre individ (copil) şi mediu. J.Piaget susţinea că limbajul se învaţă prin
interacţiune, adaptare, asimilare şi acomodare, că este corelat cu inteligenţa. El leagă limbajul de
funcţia semiotică în care include şi imitaţia, jocul, desenul. Limbajul se bazează pe dezvoltarea
inteligenţei, pe mecanismele de asimilare şi acomodare a mediului de către copil.

Se consideră că pentru întreaga teorie piagetiană sunt esenţiale trei concepte:

6
 1. Interacţionismul (care se referă la relaţiile de interacţiune reciprocă dintre organism şi
mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiază mediul, dar şi
teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atenţie structurilor interne ale organismului);
2. Constructivismul (ce vizează două aspecte esenţiale: pe de o parte, rolul activ al
organismului, pe de altă parte, caracterul progresiv al elaborării structurilor cunoaşterii,
inclusiv a limbajului);
3. Echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului împotriva
factorilor perturbatori şi reechilibrarea structurilor interne).

În anul 1975 are loc celebra dispută între J.Piaget și N.Chomsky, aceștia îmbrățișând două
opinii contrare în ceea ce privește originea limbajului. N. Chomsky este de părere că cercetarea
limbajului înseamnă găsirea unui ansamblu de reguli gramaticale cu ajutorul cărora să se poată
descrie sintactic „toate propoziţiile admisibile, dar nu şi pentru cele non-admisibile în orice
limită dată.” Fiecare persoană este înzestrată în mod natural cu o serie de structuri lingvistice
extrem de elaborate, pe care nu trebuie să le înveţe pentru că sunt înnăscute. Prin urmare geneza
limbajului, pentru Chomsky, este posibilă datorită existenţei acestor structuri lingvistice
înnăscute care sunt deţinute de orice individ uman. Pentru Piaget, discuţiile asupra limbajului
sunt legate de capacitatea generală de a simboliza, capacitate care se deprinde în cursul
activităţilor sociale pe care le desfăşoară persoana umană. De asemenea, mintea umană care
intervine decisiv în ceea ce priveşte apariţia şi funcţionarea limbajului, acţionează constructiv,
parcurgând etapă cu etapă în vederea utilizării şi deprinderii limbajului. În cazul prezentat de
Chomsky mintea este dotată cu structuri lingvistice care fac posibilă înţelegerea regulilor
gramaticale care apar în utilizarea limbajului, structuri care sunt însă activate de acţiunea pe care
mediul social o are asupra noastră.

O altă teorie cu privire la limbaj este cea socială. Reprezentanţii teoriei sociale consideră
ca teoriile anterioare au omis scopurile şi semnificaţiile folosirii limbajului de către copii. Brown
elaborează o teorie în care susţine că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica,
denumind-o gramatica relaţiilor semantice. Conform acesteia, pentru copil este important sensul
a ceea ce spune.

7
 Această teorie este susţinută și de către psihologul rus L.Vâgotski, reprezentantul şcolii
constructiviste, care era de părere că însuşirea limbajului de către copil are, în general, origini
sociale, provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane. Vâgotski susţinea că la copii se
manifestă o necesitate puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru
că îi permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială. L.Vâgotski identifica
cuvântul ca fiind unitatea de bază a gândirii şi limbajului. El a arătat că dezvoltarea limbajului şi
a gândirii sunt strâns interrelaţionate. Limbajul are funcţia de a organiza percepţiile şi procesele
de gândire, fapt care îi conferă o mare importanţă în structurarea gândirii.

În concluzie, există numeroase teorii cu privire la originile limbajului, multe dintre ele
având contribuții importante la studiul dezvoltării limbajului iar în unele cazuri se completează
unele pe celelalte.

8
Bibliografie:

1. Hațegan, C., Limbaj şi comunicare – abordare interdisciplinară.

2. Slama-Cazacu, T., (1959). Limbaj şi context, Editura ştiinţificǎ, Bucuresti.
3. Slama-Cazacu, T., (1999). Psiholingvistica –o știință comunicării, Editura All Educational,
Bucureşti.
4. XXX, (1988). Teorii ale limbajului. Teorii ale învǎţǎrii. Dezbaterea dintre N. Chomsky şi J.
Piaget, Editura Politicǎ, Bucureşti.