Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Specializarea: Asistenţă Socială ID

REFERAT
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA COPIII

Student:
Sălăjean Ioana-Olivia
Anul: I

2019
 Limbajul constituie cel mai important instrument de comunicare a gândurilor şi, mai mult
decât atât, este un instrument universal: orice societate umană posedă un limbaj şi orice om cu
nivel intelectual normal achiziţionează şi foloseşte fără efort limba maternă.
Această naturaleţe aduce uneori la convingerea că folosirea limbajului nu necesită nici o
explicaţie specială. Însă, nu este aşa. Unii oameni sunt capabili să citească, alţii nu; unii joacă
şah, alţii nu. Virtual, orice om poate achiziţiona şi folosi un impresionant sistem lingvistic, iar
acest fenomen este una dintre chestiunile fundamentale de care este preocupată psihologia
umană.1

Nivelurile limbajului

Folosirea limbajului presupune atât producerea, cât şi înţelegerea lui. Producerea

limbajului începe cu un gând propoziţional, transpus într-un fel sau altul într-o frază, şi se
finalizează cu sunetele care exprimă respectiva frază. Înţelegerea limbajului începe cu auzirea
sunetelor, ataşarea semnificaţiei la sunetele auzite sub formă de cuvinte, combinarea sunetelor
pentru a forma fraze, şi se finalizează cu extragerea unei propoziţii logice. Deci folosirea
limbajului presupune activităţi desfăşurate la diferite niveluri.
În primul nivel, se găsesc unităţile propoziţionale, adică expresiile şi propoziţiile. Următorul
nivel este cel al cuvintelor, precum şi al acelor particule lingvistice care sunt purtătoare de
semnificaţie. Nivelul inferior conţine fenomenele (sunetele vorbirii).
Limbajul este deci un sistem cu mai multe niveluri, sistem care leagă gândirea de vorbire
prin intermediul cuvântului şi al unităţilor propoziţionale (Chomsky,1995).

Repere psihogenetice în dobândirea limbajului 2

Limbajul verbal are la bază dezvoltarea prealabilă a funcţiei semiotice. Această funcţie a
cărei infrastructură e constituită de indici perceptivi, conferă subiectului uman capacitatea de
a utiliza simbolurile, apoi semnele în locul lucrurilor. Dacă simbolurile mai păstrează ceva din
asemănarea fizică cu obiectul semnificat, semnele marchează o etapă superioară a funcţiei
semiotice.

1
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002) Introducere în psihologie, Editura Tehnică,
Bucureşti, p.406
2
Radu, I. (coord., 1993) Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, pp.154-155

1
 Comunicarea fiind un fenomen social conferă şi semnelor un caracter colectiv (social), iar
relaţiile dintre semnificanţi sunt arbitrare. Funcţia semiotică nu se estompează total în
limbajul verbal. Imagistica, halucinaţiile, ca şi alte manifestăriale ei vor coexista alături de
expresia verbală, în stadiile ulterioare ale dezvoltării.
Sub aspectul lexicului, învăţarea limbajului urmează o creştere exponenţială începând cu
vârsta de 2 ani. Dacă în jurul acestei vârste copilul abia posedă aproximativ 100 de cuvinte, la
6 ani lexicul său va subîntinde un număr de circa 2500 de cuvinte, ceea ce îl face apt pentru
implicarea activă în comunicarea socială.
Sub aspect morfo-sintactic, dezvoltarea competenţei lingvistice e marcată prin trecerea de la
exprimarea unei propoziţii printr-un singur cuvânt la asertarea unor propoziţii cu două apoi cu
mai multe cuvinte, într-o gramatică tot mai corectă. La 4 ani copilul utilizează propoziţii mult
mai lungi şi mai complexe atunci când comunică cu un adult decât în comunicarea cu un alt
copil de vârstă mai mică.
Cu aproximaţie se pot distinge următoarele repere psihogenetice:

 La 2 luni copilul scoate sunete specifice, ca răspuns la stimularea cu obiecte plăcute

sau la apariţia unor figuri familiale
 La 6 luni copilul începe să repete aceleaşi fenomene. În următoarele luni sunetele pe
care le emite copilul aproximează tot mai bine cuvintele pe care le aude
 La 1 an copilul rosteşte primele cuvinte
 La 15 luni el începe să utilizeze cuvinte simple ca substitute pentru propoziţii
 La 2 ani este deja în măsură să formeze propoziţii din două cuvinte
 După 2 ani performanţele lingvistice se îmbunătăţesc rapid, în jurul vârstei de 3 ani
copilul emite propoziţii complete şi, în general, corecte din punct de vedere
gramatical.

Depăşind abordările behavioriste sau biologizante cu privire la modul de dobândire a

limbajului, cercetările actuale susţin o concepţie interacţionalistă. Ideea centrală a acestei
abordări este cea de disponibilitate. Aceasta înseamnă că maturitatea biologică a copilului, în
special la nivel cerebral, îl face disponibil pentru anumite achiziţii lingvistice şi indisponibil
pentru altele. Însă, dacă disponibilităţile pe care le oferă dezvoltarea creierului în materie de
învăţare a limbajului nu sunt fructificate la timp, pe parcurs acestea se diminuează.

2
 Pe lângă disponibilităţile biologice, dobândirea limbajului este condiţionată de un anumit
nivel de dezvoltare a structurilor cognitive. Cercetările efectuate de Piaget, au arătat că
structurile senzorio-motorii constituie premisele necesare dezvoltării structurilor lingvistice.

Dezvoltarea limbajului

Problematica limbajului, ilustrează varietatea şi dificultatea sarcinilor cu care se confruntă

copiii, aceştia trebuie să achiziţioneze şi să stăpânească toate nivelurile limbajului, nu numai
nivelul sunetelor vorbirii, ci şi modul de combinare a acestora în sute de cuvinte, precum şi
modul de combinare a cuvintelor în propoziţie pentru a-şi exprima gândurile.
Procesul dezvoltării caracterizează toate cele trei niveluri ale limbajului şi începe la nivelul
fenomenelor, urmează nivelul cuvintelor şi al altor morfeme, după care se ajunge la nivelul
unităţilor de propoziţie (sau sintaxă).

În primii ani de viaţă, copiii învaţă care sunt fenomenele relevante pentru limba maternă şi
pierd abilitatea de discriminare a sunetelor corespunzătoare aceluiaşi fenomen din limba
maternă. Această aparent senzaţională situaţie a fost confirmată experimental prezentându-le
succesiv copiilor două sunete în timp ce sugeau din suzetă; ştiindu-se că orice copil suge mai
mult dacă îi este prezentat un stimul nou, rata suptului poate fi utilizată ca indicator al
perceperii diferenţiate a două sunete succesive. S-a constatat că la vârsta de şase luni copiii au
o rată a suptului mai mare atunci când cele două sunete succesive corespund la două
fenomene diferite, în orice limbă folosită; la vârsta de un an, rata suptului creşte doar în
situaţia în care cele două sunete succesive corespund unor fenomene specifice limbii materne.
Deşi copiii învaţă care sunt fenomenele relevante încă din primul an de viaţă, durează câţiva
ani pentru a fi capabili să înveţe modalităţile de combinare a acestora pentru a forma
cuvintele. Abia în jurul vârstei de 4 ani copiii vor reuşi să înveţe ceea ce trebuie despre
combinarea fenomenelor.

În jurul vârstei de un an, copiii încep să vorbească şi posedă deja concepte (în special cele
de membru al familiei, mâncare, jucărie şi părţile corpului) pe care le folosesc într-un mod
similar adulţilor. Cel de-al doilea an de viaţă este compus, în special, din nume de persoane,
nume de animale, vehicule, jucării, mâncare, părţi ale corpului sau diferite obiecte familiare.
Aceste cuvinte denumesc unele concepte deţinute de către copil, însă nu cuprind toate
conceptele şi, din această cauză, adesea apare o discrepanţă între conceptele pe care copilul
doreşte să le comunice şi numărul de cuvinte pe care le are la dispoziţie.

3
 În jurul vârstei de 2 ani jumate, aceste extinderi încep să dispară, probabil datorită faptului
că vocabularul copilului se măreşte considerabil, lucru care duce la depăşirea obstacolului
menţionat (Rescorla, 1980; Clark, 1983).
După această vârstă vocabularul copilului înregistrează o adevărată explozie: dacă la un an
jumate cuprinde circa 25 de cuvinte, la 6 ani vocabularul unui copil este de aproximativ
15000 de cuvinte.

La vârsta de 1-2 ani jumate începe achiziţionarea expresiilor şi a unităţilor propoziţiei,

adică a sintaxei. Vorbirea telegrafică, specifică acestei vârste, în care propoziţiile sunt formate
din două cuvinte; copilul nu ia în considerare cuvintele cu valoare gramaticală sau alte
morfeme gramaticale şi uitlizează doar cuvinte care sunt puternic încărcate cu semnificaţie.
În ciuda dimensiunilor lor reduse, aceste „propoziţii” reuşesc totuşi să expime intenţiile de
bază ale vorbitorului, cum ar fi localizarea obiectelor sau descrierea evenimentelor şi
acţiunilor.
Copiii progresează rapid de la stadiul propoziţiilor de două cuvinte la stadiul propoziţiilor
mai complexe, care exprimă mai precis gândurile. O asemenea expansiune a expresiilor
verbale este prima construcţie complexă care are loc în vorbirea copilului. Următoarea etapă
constă din folosirea conjuncţiilor, în vederea formării propoziţilor compuse şi a morfemelor
gramaticale.
Astfel, succesiunea etapelor dezvoltării limbajului este similară pentru toţi copiii.

Procesul învăţării

Este neîndoielnic faptul că învăţarea deţine un rol important în cadrul acestui proces,
aceasta explicând de ce copiii crescuţi într-o anumită ţară învaţă limba specifică ţării
respective. Un rol destul de important îl deţin şi factorii ereditari: toţi copiii învaţă să
vorbească, dar căţeii nu au această posibilitate (Gleitman, 1986).

Una dintre modalităţile de învăţare a limbajului ar fi imitarea adulţilor; deşi imitarea joacă
un anumit rol în învăţarea cuvintelor, nu poate fi totuşi principala modalitate prin care copilul
învaţă să producă şi să înţeleagă propoziţiile. În primii ani de viaţă, copiii rostesc foarte des
propoziţii pe care nu le-au auzit niciodată rostite de către adulţi. Chiar şi atunci când se află la
stadiul propoziţiilor de două cuvinte, încearcă să imite propoziţiile mai lungi ale adultului,
însă, copilul v-a folosi tot o propoziţie telegrafică, formată din două cuvinte.

4
Mai mult decât atât, greşelile gramaticale pe care le fac demonstrează că aceştia încearcă să
aplice reguli şi nu pur şi simplu să imite pasiv ceea ce au auzit că spun adulţii (Ervin-Tripp,
1964).

O altă posibilitate de achiziţie a limbajului este condiţionarea: adulţii recompensează copilul

atunci când produce o propoziţie corectă din punct de vedere gramatical şi îi atrage atenţia
asupra greşelilor gramaticale.
Limitele ipotezelor de învăţare a limbajului prin imitare şi condiţionare decurg din faptul
că sunt focalizate pe aspecte specifice ale limbajului, în condiţiile în care copilul învaţă şi
aspecte generale, cum ar fi regulile: se pare că aceştia elaborează o ipoteză referitoare la o
regulă a limbajului, regulă pe care o testează şi o reţin dacă este funcţională.
Recent a apărut ideea că învăţarea limbajului presupune învăţarea regulilor; unii cercetători
susţin că ceea ce aparent este un aspect al învăţării unei singure reguli, poate fi de fapt un caz
de învăţare a numeroase asociaţii sau conexiuni.

Factorii ereditari

Unele dintre componentele limbajului sunt înnăscute sau ereditare, existând însă
numeroase controverse referitoare la extensia şi la natura specifică a acestora. Una dintre
controverse vizează consistenţa lor: dacă dispunem încă de la naştere de cunoştinţe
consistente. O a doua controversă o reprezintă existenţa perioadelor critice sau optime de
dezvoltare.

Toţi copiii, indiferent de cultura căreia îi aparţin şi de limba pe care o vorbesc, prezintă o
succesiune identică a etapelor dezvoltării limbajului: la vârsta de un an copilul rosteşte câteva
cuvinte izolate, la vârsta de 2 ani se atinge stadiul propoziţiei de 2-3 cuvinte, în jurul vârstei
de 3 ani propoziţiile respectă parţial regulile gramaticale, iar la 4 ani vorbirea copilului începe
să fie asemănătoare celei a adultului. Faptul că o asemenea stadialitate este prezentă la toate
culturile, demonstrează că acele componente înnăscute ale limbajului sunt foarte specifice.
Se pare că elementele înnăscute ale limbajului sunt atât de specifice, încât copiii parcurg
traseul normal al achiziţiei limbajului chiar şi în condiţiile în care mediul în care trăiesc nu le
oferă modele de vorbire.

În mod similar celorlalte comportamente, învăţarea limbajului este caracterizată de unele

perioade critice. S-a subliniat deja că, înainte de vârsta de un an, copiii sunt capabili să
diferenţieze fenomenele oricărui limbaj şi îşi pierd această abilitate la sfârşitul primului an de

5
viaţă. Primele luni de viaţă reprezintă perioada optimă pentru învăţarea fenomenelor specifice
limbii materne. Se pare că există, de asemenea, şi o perioadă critică pentru achiziţionarea
sistemului fonetic al unei limbi străine, iar după câţiva ani de învăţare a acesteia, copiii o
vorbesc mai bine comparativ cu adulţii şi o pot înţelege mai bine decât aceştia, chiar în
condiţii nu tocmai adecvate, cum ar fi prezenţa zgomotului (Lenneberg, 1967; Snow, 1987).

6
 Bibliografie
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002) Introducere în psihologie,
Editura Tehnică, Bucureşti
Radu, I. (coord., 1993) Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-
Napoca