DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ÎN PRIMII DOI ANI DE VIAȚĂ.

DEZVOLTAREA
LIMBAJULUI NONVERBAL

Conversie Psihologie, An I

Problema dezvoltării limbajului a fost destul de controversată. Skinner afirma că

învățarea limbajului, la această vârstă, se bazează pe asociere și condiționare. Chomsky arată că
abilitatea de învățare a copilului este înăscută.
În cee ace privește achizițiile lingvistice, un fundament important al limbajului îl
constituie jocul senzorio-motor analog, în multe privințe, celui care predă și însoțește
începuturile activității de manipulare.
Părinții folosesc în această perioadă pentru a comunica cu copiii forme simplificate ale
limbajului ”vorbirea bebelușului” lucru care îl stimulează pe copil verbal și îI dezvoltă abilitetea
de a înțelege și de a repeta.
Strigătul nou-născutului este cea mai timpurie expresie sonoră, fără a avea valoare de
limbaj. Emisiile sonore legate de schimbările din mediu sau cele care anunță nevoile fiziologice
(durere, foame, plăcere), reprezintă manifestările fonetice ale stărilor afective.
După prima lună, acestea devin emisii sonore cu caracter intentional, primele sunete rostite sunt:
b, p, a, o, m, bu, ba, ma. Gânguritul și primele modulări ale tonunui laringian, vor sta la baza
realizării vorbirii.
Chiar din a doua lună, copilul emite sunete, la început guturale, pe care apoi le va repeta
și le va modula. Manifestarea refexelor necondiționatevocale și astfel începând cu vârsta de două
luni copilul gângurește, adică scoate sunete asemănătoare cu cele verbale. Ulterior, țipetele devin
un mijloc de a acționa asupra celorlalți.
După trei luni, sunetele sunt oarecum confuze, dar capătă din ce în ce mai mult diverse
semnificații, exprimând stări de confort sau discomfort. Cei mici emit sunete verbale associate,
este faza lalațiunii.
Murmurul este o formă de vocalizare care se apropie de cea utilizată în vorbire, el începe
în jurul vârstei de 4 luni. Inițial, el nu presupune mai mult decât un joc de vocale, până când
bebelușii pot descoperi bogăția de sunete, pe care o pot produce cu limba, dinții, cerul gurii și
coardele vocale. Produc silabe pe care nu le-au mai auzit și pe care nu le vor folosi atunci când
vor începe să vorbească. Această etapă este universală, indifferent de fondul cultural.
Dincolo de cinci luni se desfășoară o fază a autoascultării, adică sugarul scoate sunete,
așteaptă puțin, apoi emite altele.
Pe la 5-6 luni, copilul repetă, pe bază de imitație, sunetele realizate de cei din jur, le
unește în silabe, ce se repetă de 2-3 ori (ma-ma, ta-ta, pa-pa). Tot acum apar primele condiționări
și atribuiri de nume. Copilul conversează deja cu mama prin mimică, sunete și mișcări,
gângurind cu sunete care seamănă cu cuvintele. Copilul începe ușor ușor să înțeleagă expresii
cum ar fi uite și cuvinte precum mama/tata. Cel mic adoră să vorbească, să se joace de-a baba
oarba, și să urmărească mișcările.
La această vârstă este indicat să se repete sunetele scoase de copil, să se ghicească ce
înseamnă și ce exprimă fiecare cuvânt. Se poate aștepta până când copilul răspunde prin sunete
sau mișcări înainte de a continua. Copilul învață încă de pe acum să aștepte până când îi vine
rândul să vorbească și să înțelegă legătura dintre cuvânt și obiect.
Din momentul în care copiii încep să se miște și să răspundă la obiecte, și oameni,
capacitatea lor de a comunica cu adulții suferă modificări importante. La început aceste
modificări implică noi comportamente, pe care Joseph Campos și Craig Stenberg (1981) le-au
numit social referencing. Acest tip de comportament presupune faptul că bebelușul verifică
reacția celui care îl îngrijește, pentru a vedea cum reacționează la un eveniment neobișnuit. De
exemplu, copiii care încep să meargă de-a bușilea pot să devină temători dacă obervă că mama
pare îngrijorată. Dar expresia feței nu oferă decât o informație elementară pentru comunicare. În
timp ce copilul devine capabil să meargă și să iasă din raza vizuală a mamei, mimica își pierde
din puterea de comunicare. În aceste condiții, un nou mijloc de a comunica cu adultul aflat la
distanță devine impetios necesar(Golu, 2010).
La aproximativ 9 luni, copiii se vor opri din a folosi sunete care nu sunt prezente în limba
lor și vor începe să vorbească.
Cei mici încep să înțeleagă cuvinte precise și expresii cu semnificație puternică și situații
cu care s-au întâlnit de multe ori. De exemplu, o fetiță își atinge capul când este întrebată ”unde
este capul tău?”, o alta aduce păpușa preferată când I se cere ”adu` păpușa”.
Dezvoltarea limbajului se datorează gânguritului pe care copiii încep să îl reproducă pe la
10-12 săptămâni de viață. Apoi, micuții cu un auz normal, nu numai că gânguresc, dar încep să
răspundă la auzul vocii celorlalți. Ei încep să gângurească în prezența mamei și la auzul
persoanelor cu care sunt familiarizați.
Între 6-12 luni, copilul învață primele cuvinte cu sens, fără ca acestea să aibe o semnificație
precisă, același cuvânt putând fi folosit pentru a desemna o persoană sau un obiect.
Aceste prime cuvinte sunt foarte simple din punct de vedere fonetic, sunt foarte legate de
trebuințele copilului și sunt polisemice, adică pot semnaliza mai mulți stimuli. De exemplu, papa
înseamnă: îi e foamne, vede biberonul, este așezat acolo unde este hrănit, o vede pe mama, etc.
Copilul, la un an, folosește gesturi și sunete pentru a spune ceva. Primele cuvinte se
referă la aici și acum, cum ar fi bilă, ursuleț și uite. Copilul înțelege mai multe cuvinte decât
poate exprima, dar are nevoie de ajutorul adultului pentru a le interpreta și comenta.
La sfârțitul primului an spune primele 5 cuvinte, și achiziționează 10-20 cuvinte până la sfârșitul
celui de-al doilea; De asemnenea poate executa trei comenzi simple formulate verbal, poate da
sau arăta la cerere 12 obiecte familiare dacă sunt numite; arată 3-5 imagini dintr-o carte; indică
trei părți ale corpului; își spune la cerere numele; înțelege și răspunde la întrebarea ”ce este
asta?” denumind obiectul; numește 5 membrii ai familiei, imită glasul animalelor, poate cere un
aliment, răspunde afirmativ sau negativ la întrebări, se poate exprima în cuvinte/propoziții.
Mulți copii înțeleg aproximativ 200 de cuvinte din viața cotidiană la acestă vârstă. Ei
folosesc singuri anumite cuvinte, dar ele pot avea semnificații diferite în funcție de context.
Mulți pot să combine cuvinte, mama ici sau ine acolo.
Utilizarea limbajului trupului în familie poate să îmbrace mai multe forme utile pentru
creșterea și educarea celui mic, afirmă profesorul universitar Ion-Ovidiu Pânișoară, doctor în
Științe ale Educației în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației.
Părintele care urmărește limbajului corpului copilului său poate să vadă dincolo de
cuvintele acestuia. Mark Knapp şi Ray Birdwhistell (în Gamble, 1993) au observat că cele ce
spunem ocupă doar o proporţie de 35% din totalul comunicării, restul de 65% fiind fiind dominat
de canalul nonverbal. Albert Mehrabian a observat la rândul său că doar 7% din impactul
comunicării este dat de cuvintele spuse, 38% ține de paralimbaj (elementele de calitate a vorbirii
– ton, ritm, volum etc.) și nu mai puțin de 55 % este dependent de comunicarea nonverbală
propriu zisă (unde limbajul trupului are un rol important).
 Canalele de comunicare nu se rezumă la cel visual și la cel auditiv, ca în cazul
comunicării verbale, prin comunicarea nonverbală se face apel la toate canalele senzoriale. Nu se
poate opera clar o delimitare între comunicarea verbală și comunicarea nonverbală decât în camp
teoretic. Aceste două forme ale comunicării coexist în cadrul actelor de comunicare și se
completează reciproc. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care în mod normal nu
sunt exprimate prin cuvinte și care pot fi decodificate creând înțelesuri. Ea întreține mesajul
verbal, iar receptarea se realizează simultan. Aceste semnale pot repeta, contrazie, înlocui,
complete sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
O primă clasificare ce se poate opera în câmpul comunicării nonverbale face distincție
între elementele vocale: râsul, strigătul, mormăitul, căscatul, intonația, accentul etc. și cele
nonvocale: mimica, gestica, mișcarea corpului, pozițiile adoptate, orientarea privirii, sărutul,
strângerea mâinii etc. Practic vorbind despre comunicarea nonverbală vocală constatăm că acesta
se referă și la aspect sonore ale comunicării verbale, nu cum s-ar înțelege în primă instanță, în
opoziție cu acesta.
Copilul care învață (de la părintele său) să descifreze limbajul trupului la cei din jur va
avea o comunicare mai convingătoare și șansa sa de reușită în viață va crește. Studiile arată că în
momentul în care comunicarea verbală și cea nonverbală intră în contradicție, interlocutorul
nostru tinde să creadă ceea ce a înțeles descifrând canalul de comunicare nonverbală și ignorând
cuvintele.
Limbajul și gândirea . În afară de analizele promițătoare asupra relațiilor dintre limbajul
copilului, teoriile propria structuralismului lingvistic și teoria informației, marea problem
genetică pe care o ridică dezvoltarea acestui limbaj este accea a relațiilor lui cu gândirea și, în
special, cu operațiile logice. Într-adevăr este vorba aici de două probleme distincte, deoarece
dacă fiecare admite că limbajul înzecește posibilitățile gândirii ca întindere și repeziciune,
problema dacă structurile logico-matematice sunt de natură lingvistică sau nu, este mult mai
controversată.

Într-adevăr comparand conduitele verbale, cu cele sensori-motorii, observăm trei mari

deosebiri în favoarea celor dintâi. În timp ce conduitele sensori-motorii sunt nevoite să urmeze
evenimentele fără a putea depășii viteza acțiunii, primele, datorită relatării și evocării de tot felul,
pot introduce legături cu o rapiditate mult superioară. În al doilea rând, în timp ce adaptările
sensori-motorii se limitează la spațiul și timpul apropiat, limbajul permite gândirii să cuprindă
întinderi spațio-temporale mult mai vaste și să se elibereze de ambianța imediată. În al treilea
rând și ca urmare a celor două deosebiri precedente, în timp ce inteligența sensori-motorie
înaintează prin acte succesive și din aproape în aproape, gândirea ajunge, în special datorită
limbajului, la reprezentări de ansamblu simultane.

Dar trebuie să înțelegem bine, că aceste procese ale gândirii reprezentative, în raport cu
sistemul de scheme sensori-motorii se datorează , în realitate funcției semiotice în ansamblul ei.
Tocmai ea detașează gândirea de acțiune, și creează deci, într-un fel, reprezentarea. Trebuie să
recunoaștem însă, că în acest process formator, limbajul joacă un rol deosebit de important,
deoarece, contrar altor instrumente semiotice (imagini, etc), care sunt construite de individ, pe
măsură ce se dezvoltă trebuințele, limbajul este gata elaborate de societate și conține dinainte,
pentru uzul indivizilor care îl învață înainte de a contribui la îmbogățirea lui, un ansamblu de
instrumente cognitive (relații, clasificări, etc), pus în serviciul gândirii.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bacus, Anne, Creșterea copilului de la o zi la șase ani (Manualul părinților), Teora
1995.
2. Crețu Tinca, Psihologia copilului -Program universitar de formare a profesorilor pentru
învățământ primar adresat cadrelor didactice din mediul rural, 2005
3. ”Evoluți limbajului pe vârste”, Psiholog Anca Nicoli, Profesor logoped C.J.R.A.E. Timiș;
4. Golu Florinda, Manual de psihologia dezvoltării, ed. Polirom, București, 2015
5. Lesenciuc Adrian, Teorii ale comunicării, Editura Academiei Forțelor Aeriene ”Henri
Coandă”, Brașov, 2017.
6. Piaget, J.. Inhelder, B., ,Psihologia copilului, ediția a III-a, Paris, 1968.
7. https://www.bokstart.se/globalassets/informationsmaterial/faktablad-2021/rumanska.pdf;
8. https://performante.ro/comunicarea-nonverbala-tot-ce-trebuie-sa-stie-parintele-3