10-03-2015

Terapia tulburărilor

De ritm şi fluenţă

Terapia bâlbâielii

Spre deosebire de alte tulburări, diagnoza bâlbâielii se realizează cu o uşurinţă mai mare şi, mai
ales, cu o uşurinţă mai mare decât terapia acesteia, aceasta fiind una dintre cele mai dificile.

Există, în acest caz, şi un paradox, acela că, atât diagnoza, cât şi terapia se realizează mai uşor în
condiţiile subiectului bâlbâit cu debilitate mintală, aceasta pentru că:

-bâlbâiala, la deficientul mintal, nu este atât de profundă cum este în condiţiile subiectului normal; este
mai mult o simptomatologie de tipul perseverării verbale;

-bâlbâiala, la deficientul mintal, nu are un impact psihologic atât de accentuat, nu influenţează

personalitatea subiectului, acesta neconştientizând-o.

Totuşi, există anumite situaţii, în formele uşoare ale deficienţei mintale, când şi aceşti subiecţi
conştientizează bâlbâiala, crescând dificultăţile de corectare.

Diagnoza, în general, are ca scop, în primul rând, diferenţierea bâlbâielii de tulburările

asemănătoare, dar şi de a preciza simptomatologia, etiologia şi impactul emoţional-afectiv, asupra
personalităţii, după care, pasul următor este acela de a preciza (a descoperi) cele mai potrivite metode
de terapie.

Simptomele din bâlbâiala, ca şi din celelalte tulburări de ritm şi fluenţă sunt mai stabile decât în
alte tulburări de limbaj şi, ca atare, aceste caracteristici fac ca diagnoza simptomatologică să fie mai
precisă.

Totuşi, nu trebuie neglijată şi diagnoza etiologică.

Se impune, aşadar, o diagnoză multidimensională, luând în considerare şi alte aspecte, pentru a
putea ajunge la prognoza de scurtă şi lungă durată.
La o primă evaluare, pentru o primă diagnoză, se vor avea în vedere următoarele caracteristici:
1). Prezenţa sau absenţa ritmicităţii în vorbire;
2). Frecvenţa întreruperilor şi a pauzelor;
3). Tipul de repetiţii de sunete şi silabe;
4). Nivelul de repetiţii de cuvinte şi repetiţii;
5). Nivelul şi frecvenţa disfluenţelor verbale;
6). Prezenţa monotoniei sau a fenomenului de precipitare în vorbire;
7). Lipsa coerenţei logico-verbale;
8). Omiterea de cuvinte şi propoziţii;

9). Adaosul de sunete, cuvinte şi propoziţii;

10). Nivelul producerii constante a acestor tulburări.
La toate acestea, se adaugă trăirile în plan psihic, reacţiile comportamentale, adaptarea
subiectului la cei din jur, în primul rând, la vorbirea celor din jur. Acestea ne orientează spre următoarele
elemente ce trebuiesc cunoscute:
-nivelul conştientizării sau neconştientizării tulburării respective,
-perceperea şi trăirea dificultăţilor verbale,
-atitudinea faţă de sine şi faţă de alţii,
-tipuri şi modele comportamentale adoptate,
-tipuri şi modele comunicaţionale adoptate,
-structura personalităţii spre două introversie sau extraversie, în raport de eşecurile sau reuşitele
verbale,
-evaluarea motivaţiei şi a interesului pentru terapia logopedică.
În final, prin corelarea acestor date, se ajunge la diagnosticul diferenţial.
Ca metode, se folosesc următoarele:
a). anamneza, ce vizează următoarele caracteristici:

-cum a evoluat sarcina,

-dacă gravida a consumat substanţe dăunătoare,
-compatibilitatea şi incompatibilitatea factorului RH,
-felul în care s-a produs naşterea,
-dacă s-au produs accidente după naştere,
-contextul evoluţiei vorbirii şi motricităţii,
-prezenţa sau absenţa modelelor corecte în vorbire,
-suspectarea unui factor genetic negativ;
b). Observaţia:
-în activităţi libere,
-în activităţile de la clasă,
-în desfăşurarea anumitor activităţi, rezolvarea unor sarcini;
c). Testele (probele)
Se folosesc în mod deosebit:
-povestirile,
-discuţiile,
-conversaţia,
-probe pentru evaluarea limbajului.
După îndeplinirea acestor condiţii, se trece la terapia propriu-zisă a tulburării.
Metodele cuprinse de această terapie au un caracter de universalitate mai mare decât celelalte
metode de terapie, nedepinzând, de exemplu, de specificul limbii, existând procedee comune mai
multor limbi.
 Direcţiile terapeutice pot fi reduse la trei aspecte principale:
1). Terapia cauzală
Aşa cum spune numele, se urmăreşte înlăturarea cauzelor care au provocat respectiva
tulburare. Unii autori susţin că dacă există, de exemplu, trei, cinci cauze ale tulburării, şi se înlătură una
dintre ele, aproximativ 40% din tulburare este rezolvată.
2). Terapia simptomatică
Scopul nu mai este acela de înlăturare a cauzelor. Adepţii metodei susţin că etiologia este greu
de identificat. În ultimă instanţă, cauza fiind necunoscută şi imposibil de înlăturat, ...
3). Terapia complexă (Zeman) sau terapia cu mai multe dimensiuni, numită de Krechi
Se susţine că nu se poate înlătura decât simptomatologia tulburării, întrucât, dacă subiectul este
conştient de existenţa ei, tulburarea poate reveni. Terapia, în general, trebuie însoţită de terapia
psihologică, pentru corectarea atitudinilor şi comportamentelor.
În mod deosebit, la ora actuală, tinde să se structureze o nouă orientare, aceea a terapiilor
comportamental-cognitive, deja cunoscute. Principalul scop este acela de a reduce suferinţele
subiectului. În al doilea rând, aşa cum învăţăm unele comportamente pozitive sau negative, tot în felul
acesta trebuie adoptată ideea de dezvăţare a comportamentelor negative. Ideea principală a acestei
terapii, este aceea de a fi centrată pe cunoaşterea şi înţelegerea de informaţii. Acest demers vizează:
înţelegerea informaţiilor legate de comportament, prin învăţarea unor răspunsuri verbale, motrice şi
fiziologice, prin înţelegerea emoţiilor şi a afectelor, prin formarea de imagini mentale asupra
comportamentului şi, în cele din urmă, prin concentrarea atenţiei, a învăţării asupra unor acţiuni pentru
formarea de opinii.
În literatura de specialitate, există sistematizări ale principalelor metode folosite de-a lungul
timpului şi, mai ales, în ultimii două sute de ani. Din acestea, sunt considerate că pot fi desprinse trei
idei:
1). Urmărirea formării unei vorbiri prelungite sau monotone, în scopul uşurării subiectului de a vorbi;
2). Folosirea unei vorbiri melodice, care să dea un aspect de melodie a vorbirii;
3). „Cizelarea” vorbirii neclare şi a formării vorbirii ritmice, prin aşezarea limbii într-o anumită poziţie şi,
respectiv, schimbarea respiraţiei (adoptarea tipului de respiraţie caracteristic sexului).
Pentru aceasta, toţi autorii tind să folosească şi terapia de relaxare.
Prin adoptarea acestor metode s-a constatat că bâlbâiala se diminuează între 50 şi 80% când
bâlbâiţii vorbesc singuri şi 90%, când vorbesc în cor, cântat, titesc în cor, vorbire prelungită, vorbire în
şoaptă. Aceasta înseamnă că, practic, se poate apela la aceste mijloace în terapia tulburării.
Dar, o eficienţă mai mare o are vorbirea în ritmul metronomului. Aceasta introduce cea mai
bună ritmicitate. De asemenea, prin folosirea unui dinamometru. Se pune metronomul, mai întâi, la un
ritm mai rar, apoi, din ce în ce mai des, iar subiectului i se cere să povestească ceva în ritmul respectiv.
Dinamometrul se foloseşte pentru a i se cere subiectului să strângă ritmic instrumentul, iar, la fiecare
strângere, să spună câte un cuvânt.
Dată fiind rezistenţa deosebită a bâlbâielii la corectare, Nadoletsni a observat că o treime din
totalul bâlbâiţilor se tratează, o treime se agravează, iar o treime rămâne staţionară.
S-a observat că, atunci când terapia logopedică începe de timpuriu, (pe măsură ce apare o
asemenea tulburare), o serie de metode şi procedee sunt mai eficiente decât dacă se începe corectarea
tardiv.
 Se impune folosirea metodelor şi procedeelor genrale, în general, în toate formele de bâlbâială.
Se mai recomandă ca atmosfera şi chiar locul în care se desfăşoară terapia să creeze un ambient
deosebit, inclusiv cromatica încăperii. Nu se recomandă culorile „excitante” (vii”, de exemplu, roşu. Se
recomandă verde, galben, albastru, etc. De asemenea, se recomandă ca încăperea să fie bine aerisită,
folosirea unor peisaje pentru relaxare. Se mai recomandă folosirea ritmoterapiei, meloterapiei şi a
psihoterapiei.
Există autori care dau anumite scheme pentru ordinea în care se abordează terapia.
Vlaslova a dat următoarea schemă:
1). Exersarea pronunţării cuvintelor, în special, a cuvintelor critice:
2). Exersarea cu propoziţii simple,;
3). Exersarea în propozţii dezvoltate; Recitirea unui text parcurs anterior;
4). Povestirea liberă;
5). Conversaţia.
Se aplică principiul de la simplu la complex.
În funcţie de vârstă, se foloseşte jocul, citirea de imagini, vorbirea în cor, cântatul solo, citirea pe
sintagme sau pe grupe sintagmice.
Alţi autori care folosesc aceste principii consideră că cea mai importantă este aplicarea
principiului masticaţiei, folosit de ... Se consideră că vorbirea este foarte asemănătoare cu masticaţia.
Subiectului i se sugerează să mănânce un tip de mâncare, de preferat, pe gustul subiectului şi i se
recomandă să vorbească în acest timp.
Există şi un alt procedeu, cel al practicii negative. Se consideră că, folosind acest procedeu, i se
crează subiectului o repulsie faţă de această activitate. Aceasta se referă, mai ales, la anumite gesturi
care însoţesc vorbirea. Subiectului i se cere să povestească ceva, încercând să se bâlbâie cât poate de
mult. Metoda prezintă un foarte mare risc, acela al formării unei deprinderi negative.
Soţii Skilling folosesc jocul curativ logopedic.
Respectivii autori le proiectează subiecţilor pe un ecran, imagini, de obicei, cu caracter de
relaxare, plăcute. Subiectului i se cere să alcătuiască o poveste cu ceea ce vede acolo. Imaginea îi
sugerează subiectului formarea de idei, metoda dând rezultate pozitive.
Folosite în terapia bâlbâielii, mai sunt şi metodele:
-teatrului de păpuşi,
-jocului dramatic,
subiectului cerându-i-se să povestească aspectele cele mai neplăcute, legate de bâlbâială, urmând să se
discute pe marginea acestora.
În cazul acesta se folosesc şi exerciţiile de respiraţia şi, în general, toate metodele şi procedeele
generale ale terapiei logopedice.
Cvatseb, în schema pe care o propune, porneşte, în prima etapă, de la exerciţii de respiraţie, ce
sunt desfăşurate liber (nelegate de o anumită activitate), inclusiv învăţarea respiraţiei în timpul vorbirii şi
a celei legate de sex. În a doua etapă. În a treia etapă, emiterea corectă a sunetelor critice, apoi a
cuvintelor. Cea de-a patra etapă este vorbirea concomitentă, în acelaşi timp cu logopedul, vorbirea
repetată şi, în final, vorbirea independentă, în care foloseşte vorbirea ritmică, vorbirea prin sintagme,
psihodrama şi psihoterapia. Unii autori consideră că psihoterapia, mai ales pentru logonevroză, are, mai
ales la subiecţii foarte sensibili, un efect mai semnificativ decât aplicarea metodelor şi procedeelor
logopedice.