NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Obiectul de studiu al psihologiei

Etimologic, cuvântul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) și

logos(cunoaștere, teorie, ştiinţa).

Psihologia poate fi definita ca studiul ştiinţific al comportamentului si proceselor

mentale.

Rădăcinile psihologiei pot fi trasate in timp pana in secolele al IV-lea si al V-lea

i.Hr. Filosofii greci Socrate, Platon si Aristotel au pus întrebări fundamentale
despre minte, iar Hipocrat, ,,părintele medicinei’’, a făcut multe observaţii
importante despre felul in care creierul controlează alte organe.

Procesele psihice – definire, clasificare, descriere

Senzaţii

Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele însuşiri ale
obiectelor si fenomenelor lumii externe, precum si stările interne ale
organismului, in momentul acţiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra
receptorilor.

Exista doua stadii ale unei senzaţii:

1.stadiul presenzorial, stadiul de excitaţie sau de reflex caracterizat printr-o

reactie localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator;

2.stadiul senzaţiei propriu-zise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor.

Calitatea senzaţiilor

Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei

mecanisme:

-selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in

raport cu diverse tipuri de stimuli.

1
-energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie
specific a proprie lui, care este transmisa creierului, indiferent de maniera in care
este stimulat.

-energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente

in transmisia sinaptica.

Intensitatea senzatiilor

Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza dar depinde si

de alte variabile care actioneaza corelat sau independent cu intensitatea
stimulului. Aceste variabile se impart in trei categorii:

-durata aplicarii;

-modul de aplicare;

-particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.

Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul
de excitabilitate al sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor
dominante organice.

Durata senzatiilor

Se refera la intind erea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat
actioneaza si stimulul, unele insa persista si dupa incetarea actiunii directe a
stimulului (ex. senzatiile gustative) ele purtand denumirea de imagini
consecutive.

Tonul afectiv al senzatiilor

Est e proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute,

de apropiere sau de respingere a realitatii reflectate. Acest ton le
individualizeaza, le distinge unele de altele, le reliefeaza si evidentiaza relatiile
subtile ce exista intre fenomenele psihice simple (senzatiile) si complexe
(procesele afective).

Criterii de clasificare a senzatiilor

In clasificarea senzatiilor s-au utilizat mai multe criterii:

2
1.Criteriul morfologic

Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale,
olfactive, gustative si cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe
seama unui al 6-lea simt.

2.Criteriul functional

Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se

incearca identificarea organului receptor care o indeplineste.

3.Criteriul insusirilor detectate senzorial

a)Senzatii cutanate – stimuli mecanici;

b)Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;

c)Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;

d)Senzatii proprio si interoceptive – stimuli fizilogici.

Importanta senzatiilor

Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului

inconjurator, cu condi tia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in
anumite limite.

Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.

Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptia

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a

omului in mediul inconjurator.

Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de

senzatie, care re-produce insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor,
perceptia asigura constiinta unitatii si integritatii obiectului.

Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia

3
Comparativ cu senzatia, perceptia este:

-Interferentiala – permite perso anelor sa completeze informatia care lipseste din

senzatiile brute.

-Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent

diferite pe baza unor trasaturi comune.

Perceptia ca activitate

Perceptia nu este un fenomen izolat ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.

Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a

elementelor. Perceptia nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a
obiectului, ci este un produs orientat si organizat care im plica nenumarate
actiuni cu obiectele.

Perceptia ca deformare a obiectului

Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor
geometrice, numite si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

-cercuri legate ce par a fi inegale;

-linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;

-linii paralele - ce par a nu fi paralele;

Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului

Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor

spatiale a lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii
lor.

Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in

lumea inconjuratoare.

4
Perceptia timpului

Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.

Perceptia si estimarea duratei

Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata
poate fi scurta si intermediara). Estimarea timpului este influentata si de ca
racterul placut sau neplacut al unor activitati si de varsta.

Orientarea temporala

Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se baeaza pe ele. Ea consta in a

situa o faza a schimbarii in raport cu un intreg ciclu de schimbari.

Perceptia miscarii

Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit

timp.

Tipuri de miscare:

-reala;

-aparenta;

-autocinetica;

-consecutiva.

In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.

Rolul perceptiilor

Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte

(ex. daca este tulburata perceptia spatiului, orientarea individului in mediul
inconjurator devine aproape imposibila).

Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale

activitatilor gandurilor noastre. Nu exista forma de activitate umana, simpla sau
complexa, care sa nu implice forme ale perceptiei si abilitatii perceptive.

5
Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentarea

Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a

obiectului, insa mai importanta.

Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari

si recombinari senzoriale.

Clasificarea reprezentarilor

Din perspectiva psihologiei generale

a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;

b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;

c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;

d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;

e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntare si

involuntare;

f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice,

geografice, etc.

Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.

Proprietatile reprezentarilor:

1.Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea

mai mare incarcatura informationala, devenind un fel de portret rezumativ al
acestuia.

2.Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de

motricitate si ideomotricitate.

Alte proprietati:

-caracter integrat
6
-caracter simbolic si semnificant

-caracter constructiv

-caracter autonom si creativ

-caracter social

Concluzie

Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de

plecare pentru majoritatea proceselor psihice.

Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.

Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre

cunoasterea logica rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:

Caracterul informational – operational

Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a

informatiilor.

Caracterul mijlocit

Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci

asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o
prelucrare secundara a informatiilor.

Caracterul mijlocitar

Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte

mecanisme psihice, contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea
eficientei lor.

Caracterul generalizat si abstractizat

Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.

7
Caracterul actional

Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune
si se finalizeaza in ea.

Caracterul finalist

Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte

de a trece la executarea ei.

Caracterul multidirectional

Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si

viitor.

Caracterul sistemic

Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a

comenzii si controlului.

Unitatile de baza ale gandirii

Gandirea contine mai multe componente:

-Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai

primitiva a gandirii;

-Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;

-Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun
cateva atribute;

-Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;

-Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;

-Regula sau legea – cea mai co mplexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea

relatiei intre doua sau mai multe concepte.

Memoria

8
Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o
serie de procese.

1.Encodarea

Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in

dinamica lor. Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de
aceea natura encodarii va fi dependenta de natura codului. Exista trei tipuri de
coduri: vizuale, auditive si semantice, deci trei tipuri de encoda re:

-Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;

-Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;

-Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.

2.Stocarea

Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in

momentul in care este necesara punerea lor in disponibilitate.

Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori
medie, iar uneori foarte mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii
diferitelor tipuri d e memorie: de scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD)
si memoria de durata medie, interpusa intre primele doua.

3.Recuperarea

Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a

continuturilor encodate si stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia

Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla

reproducere a senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile
libere ale fanteziei umane.

Formele imaginatiei

In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia

este:

9
-Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;

-Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si

conducerea constienta, in schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii
la modelele rationale.

Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care

dispun de un grad mai mai mare de flexibilitate.

Dupa starea de activism a subiectului, exista:

-Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);

-Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare,

visul de perspectiva).

Dupa tipul de activitat e in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica,

literara, tehnico-stiintifica, muzicala, etc.

Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-

motrica.

In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care

duc la rezultate diferite cantitativ si calitativ.

Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum
ajungem sa actionam si ce factori ne influenteaza actiunile.

Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta

motrica a dezvoltarii psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la
influentele externe, facand-o mai mult sau mai putin permeabila la ea.

Trebuintele:

-Sunt sursa primara a actiunii;

10
-Sunt structuri motivational e bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei
cele mai puternice, reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile
mediului exterior.

Trebuintele pot fi clasate in:

-Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);

-Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:

-Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;

-Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea in tegritatii psihice si

sociale a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse:

a)Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);

b)Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).

In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:

a)Trebuinte materiale (de locuinta, confort);

b)Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);

c)Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).

Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor

duce la dilatarea sau exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie.
Nesatisfacerea lor pe o perioada mai mare de timp poate periclita existenta fizica
si psihica a individului.

Functiile motivatiei

1.Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru

psihologic sau fiziologic. In aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu
declanseaza actiunea. De obicei, aceasta functie este specifica trebuintelor.

11
2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.

3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter

activ si selectiv.

Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai
indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu defi nea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect,

care se produce in masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului
si este totodata vibratia subiectului in lumea sa’’.

In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia

pe care acesta o are pentru subiect.

Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata
ca inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile, afecti vitatea avand rolul de sursa
energetica, de care depinde functionarea inteligentei. Ea este tensiunea
intregului organism, soldata cu efecte de atractie sau respingere.

Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care

sustineau ca intre cele doua procese exista o stransa interactiune.

Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu

realizarile ultimative ale constiintei, de aceea este considerata componenta
bazala, infrastructurala a psihicului si nota lui definitorie.

Comunicare si limbaj

Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate

umana poseda un limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal
achizitioneaza limba materna. Cel mai frecvent limbajul este definit ca activitate
psihica de comunicare intre oameni, prin intermediul limbii.

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce

dispun de o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un
sis tem inghegat de cuvinte si reguli gramaticale. In raport cu individul ea este

12
un dat obiectiv si nu depinde de existenta in sine a individului ci de existenta
activitatii umane.

Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:

1.In timp ce l imba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual,

realizandu-se atat in plan fiziologic, cat si in plan psihologic;

2.Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al

limbii.

Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre

doua sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri.

Esentiale pentru actul comunicarii sunt:

1.Relatia dintre individ sau dintre grupuri;

2.Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;

3.Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati

in comunicare.

Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea

conduitelor afective. Prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate
sau stopate activitatile.

Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita

faptului ca se realizeaza atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera
mai larga decat limbajul, care este o comunicare verbala realizata prin mijloace
lingv istice. In ciuda acestui fapt, cele doua fenomene sunt strans legate intre ele.

Formele comunicarii

Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:

Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta

per sonala atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o
nuanta profesionala, cand partenerii se cunosc mai putin);

Comunicare de grup care poate fi impartita in:

13
-Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);

-Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:

Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o

face);

Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau

motivationale ale unui individ fiind expresia directa a acestor stari);

Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);

Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a

,,sarbatori’’ intalnirea lor).

In functie de instrumentele comunicarii exista:

Comunicare verbala;

Comunicare nonverbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale,

dintre acestea cele mai abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.

Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un
produs voluntar mascat, travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta
fizica, gesturi.

Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca

element central al fetei care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.

Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza

comunicarea:

-distanta intima (corp la corp) – mama - copil alaptat;

-distanta personala (45 - 75 cm);

-distanta sociala (125 - 210 cm);

14
-distanta publica (3 – 7 - 8 m).

Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar

mai mare de persoane.

Atentia

Caracterizarea generala a atentiei

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic
activitatea. Atentia este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar
pentru desfasurarea celorlalte procese si structuri psihice. Prezenta ei asigura o
buna receptie senzoriala si perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a
ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa atentiei duce la omisiuni in
receptarea stimulilor, la erori in raspunsuri si la confuzii in descifrarea se
nsurilor.

Definitia atentiei

Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene

inconjuratoare si care asigura reflectarea lor deplina si precisa in creierul
omului.

Insusirile atentiei:

Volumul atentiei

Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra

simultan. Volumul mediu al atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat
favorabil de urmatoarele conditii:

a)Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un

grup de litere, daca este organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in
numar mai mare si mai bine;

b)Complexitatea elementelor de receptionat;

c)Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea,

in campul atentiei sale, a unui numar mai mare de elemente.

d)Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.

15
Stabilitatea atentiei

Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui

obiect, fenomen sau actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.

Concentrarea atentiei

Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.

Distributivitatea atentiei

Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor

activitati, cu conditia ca macar una dintre ele sa fie relativ automatizata.

Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei

Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa

In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.

In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare

si realizare a intentiilor proprii.

In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in

plan intelectual sau motor, dar include ambele verigi, in proportii diferite.

Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in

atingerea scopului si din dinamica acestui efort.

Metodele folosite in psihologie

Observatia

Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si

inregistrarea exacta, sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale
individului (sau ale grupului) ca si a contextului situational al
comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai
ale psihologiei, ci si ale altor stiinte.

16
Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate
dupa mai multe criterii, cum ar fi:

1.Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea

particularitatilor propriului comportament;

2.Prezenta sau absenta intentiei de a observa: ocazionala (intamplatoare, nu tine

cont de nicio regula); sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);

3.Prezenta sau absenta observatorului: directa (bazata pe prezenta observatorului

si pe constientizarea acesteia de catre subiectii
observati); indirecta sau mediata (observatorul este amplasat in spatele unor
geamuri cu vedere unilaterala sau beneficiaza de televiziune cu circuit
inchis); cu observator uitat, ignorat (observatorul este prezent, insa fiind atat de
cunoscut membrilor grupului, este pur si simplu ignorat); cu observator
ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca observatorul,
nebeneficiind de mijloace tehnice specializate, se ,,ascunde’’ in spatele unor
draperii, al unor paravane etc.);

4.Implicarea sau non-implicarea observatorului: ,,pasiva’’ (fara implicarea

directa a observatorului in activitate); participativa (observatorul devine membru
al grupului si participa nemijlocit la activitatea lui);

5.Durata observarii: continua (efectuata pe o perioada mai mare de

timp); discontinua (pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);

6.Obiectivele diferite: in tegrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai

multe manifestari de conduita); selectiva (se concentreaza doar asupra unei
singure conduite).

Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale

observatorului (capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).

Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a

obiectivului urmarit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate,
a conditiilor si mijloacelor necesare; elaborarea unui plan riguros de observatie;
consemnarea imediata a celor observate, deoarece consemnarea ulterioara ar
putea fi afectata de uitare; efectuarea unui numar optim de observatii;
desfasurarea ei in conditii cat mai variate; discretia ei (persoana in cauza sa nu-si

17
dea seama ca este observata. Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa
se apeleze la o serie de repere de conrol reiesite din observatiile anterioare ale
cercetatorului, din experienta sa personala de viata sau din lucrarile de
specialitate.

Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt: permite surprinderea

manifestarilor comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile
obisnuite de viata si activitate; furnizeaza mult material ce poate fi raport at la
informatiile deja publicate; este deschisa oricarui final, putand sugera multe
piste pentru abordarile ulterioare; rezultatele ei sunt accesibile si altor
cercetatori; ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se intampla, ci
si referi tor la implicatiile actiunilor si conduitelor; sugereaza explicatii posibile
cu privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare; ofera acces la
fenomene de obicei ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.

Dintre dezavantajele meto dei observatiei enumeram: observatorul trebuie sa

astepte intrarea in functiune a fenomenului studiat; informatiile cantitative
oferite sunt putin numeroase; practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte
negative cum ar fi: suscitarea intrarii in functi une a mecanismelor de aparare
sociala a subiectilor observati; modificarea situatiei globale a campului
psihosocial determinata de prezenta observatorului; producerea unor schimbari
ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii observatorului.
Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele recoltate prin
aplicarea si a altor medode.

Convorbirea

Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care

presupune: relatia directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect;
schimbarea locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si
raspunda, cel care a raspuns poate sa si intrebe); sinceritatea deplina a
subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de fatada, a celo r care tind sa-l
puna intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare; existenta la subiect a
unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si
autodezvaluire; abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica
a su biectilor in convorbire; empatia cercetatorului. Convorbirea este considerata
metoda psihologica cea mai complicata si cea mai greu de invatat. Este
complicata din mai multe motive:

18
1.in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai
mare decat in oricare alta metoda;

2.presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar

deformate (involuntar dar si voluntar);

3.implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la
fel de subiectiva ca si relatarea insasi.

Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:

-convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi

intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de
particularitatile lor individuale);

-convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari

suplimentare, cu reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);

-convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei

in care se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de
momentul cand are loc).

Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat

la ea, sa-si structureze (in linii mari sau chiar in amanunt) i ntrebarile; sa culeaga
informatii despre subiect; sa-i anticipeze raspunsurile, pentru a sti cum sa se
comporte in eventualele situatii neprevazute (blocarea subiectului, refuzul lui de
a raspunde etc.)

Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor

informatii numeroase, variate si pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a
necesita materiale si instalatii speciale. Dezavantajul ei provine din posibila
lipsa de receptivitat e a subiectului, din subiectivitatea sa; de aceea se impune ca
datele obtinute sa fie completate si verificate prin alte metode.

Chestionarul

Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari

si a altor solicitari in scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a
fost inventat de Sir Francis Galton.

19
Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort
din partea celui ce chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea
raspunsuri standardizate care il face simplu pentru a aduna date.

Metoda biografica

Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre

principalele evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile
prezente intre ele ca si despre semnificatia lor, in vederea cunoasterii ,,istoriei
personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara in stabilirea profilului
personalitatii sale, cat si pentru explicar ea comportamentului actual al
persoanei. Biografia ofera o imagine unitara asupra omului, facilitand
cunoasterea sa concreta si contribuind la descifrarea specificului individual al
persoanei.

Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de na turalitatea si

autenticitatea datelor furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o
metoda de reproducere in laborator a vietii unui individ, ci doar de reconstituire
a acesteia pornind de la diverse surse (relatarile verbale ale subiectulu i,
documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta reconstituire sa fie uneori
incompleta sau chiar voit deformata.

Experimentul

Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la

dispozitie cea mai importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul
controleaza cu grija conditiile - de multe ori intr-un laborator – si face
masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre variabile. O variabila este
un atribut care poate lua diferite valori.

Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o

creeaza si ii controleaza variatia. Intr-un experiment, variabila independenta
reprezinta ,,cauza’’ formulata de ipoteza. ,,Efectele’’ formulate de ipoteza
reprezinta variabila dependenta, deoarece aceasta prin ipoteza depinde de
valoarea variabilei independente.

Testele

20
Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba
relativ scurta, care permite cercetatorului colectarea unor informatii obiective
despre subiect, pe ba za carora sa se poata diagnostica nivelul dezvoltarii
capacitatilor masurate si sa se poata formula un pronostic asupra evolutiei lui
ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa indeplineasca
anumite conditii:

-validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;

-fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o

noua aplicare;

-standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii,

fara a-i favoriza pe unii si defavoriza pe altii;

-etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor

obtinute, pentru a se cunoaste valoarea lor.

ROLUL PSIHOLOGIEI IN PRACTICA FARMACEUTICA

Practica farmaceutica creeaza anumite relatii, anumite legaturi intre farmacis t si

pacient. Pacientul asteapta de la farmacist o atitudine profesionista, atitudine
care poate avea un anumit impact (pozitiv sau negativ) asupra compliantei la
tratament a acestuia. Este de dorit ca farmacistul sa vada dincolo de cuvintele
pacientului care asteapta indicatii precise, clare, referitor la tratamentul care ii
este prescris de catre medic.

Dincolo de aceste aspecte, sa nu uitam ca poate fi o persoana cu nelinisti si

temeri legate in special de boala sa, de gravitatea acesteia, de evolutia in timp a
acesteia si nu in ultimul rand de eficacitatea tratamentului pe care il va urma.
Simptomele unei boli sunt traite diferit de la pacient la pacient, iar boala capata
o semnificatie intrinseca raportata la structura personalitatii pacientului.

Anteri or declansarii bolii persoana traieste intr-un relativ echilibru

psihodinamic, iar experientele/conflictele prin care trece in viata determina
structurarea unor mecanisme de adaptare eficiente (se deprind anumite conduite,
sunt stopate unele anxietati, temeri, etc.). Persoana dobandeste un anumit statut,
un anumit rol in familie, in societate, ajutat fiind, de structura adaptativa
dobandita treptat. Pentru unele persoane este posibil ca boala sa rupa echilibrul

21
adaptativ si sa aduca in prim plan anumite elemente ale unor conflicte latente,
astfel ca mecanismele de coping eficiente pana in acel moment nu mai sunt
functionale si adaptative pentru pacient.

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALA IN ACTIVITATEA

DESFASURATA IN UNITATILE FARMACEUTICE

Notiunea de ,,boala’’- descrierea diferitelor teorii care o definesc

Psihologia medicala este un domeniu de interferenta a doua mari practici care

privesc individul uman in starile lui fundamentale de sanatate si boala.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) defineste star ea de sanatate ca

fiind ,,o stare completa de bine din punct de vedere psihic, mental si social si nu
neaparat in absenta durerii’’. Aceasta definitie este o recunoastere a faptului ca
starea de sanatate este mai mult decat absenta durerii. Este o stare de armonie, o
stare de bine cu privire la evolutia complexului biologic, psihologic si a
dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Boala este definita ca o serie
de modificari biologice si/sau dizabilitate sau un risc crescut spre distres si/sau
dizabilitate.

Boala are mai multe componente:

1.Manifestari.

Fiecare boala presupune anumite modalitati de manifestare, un anumit tablou

clinic

(in anumite situatii, boala poate sa nu aiba tabloul clinic identificabil sau usor
identificabil).

Tabloul clinic, numit ◊'3fi simptomatologia pacientului, contine semne si

simptome. Semnele (din lat. signum- semn, marca) sunt forme de manifestare a
bolii care pot fi identificate de clinician sau de alta persoana (inclusiv de catre
pacient pe baza simturil or proprii), independent de ceea ce declara pacientul (de
exemplu, modificari ale culorii pielii, modificari in comportament).Simptomele
(din gr.symptoma – ceea ce se produce, apare, derivat de la syn – impreunã -
si piptein – cadea) sunt acele manifestari ale bolii care apar in primul rand in
sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta la nivel subiectiv. Ele
pot fi cunoscute de clinician doar indirect, prin intermediul declaratiilor
22
pacientului (de exemplu starea de frica). Unele semne si simptome au
tendinta sã apara impreuna, constituind sindroame (din gr. syn – impreuna -
si dromos – cale, cursa). Spre exemplu, conceptiile negative legate de propria
persoana considerata in prezent si in viitor tind sa apara impreuna, constituind
un sindrom depresiv. Un sindrom poate avea o etiologie multipla. Daca
mecanismele etiopatogenetice ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci, in
principiu, putem vorbi despre boala. Tratamentele care vizeaza direct reducerea
acestor manifestari, fara a schimba cauzel e si mecanismele care le-au generat,
se numesc tratamente simptomatice.

2.Boala presupune anumiti agenti si/factori etiologici (cauzali).

Doua criterii sunt mai importante in clasificarea acestor factori etiologici. Dupa

natura lor, ei se clasifica in agen ti exogeni si agenti endogeni. La randul lor,
agentii exogeni pot sa fie fizici (mecanici, termici, electrici etc.), chimici (acizi,
baze, saruri), biologici (microbi, virusuri, paraziti, ciuperci, diferite
macromolecule organice etc.) si psiho-sociali (d e exemplu stresul, un stil de
viata nesanatos). Agentii endogeni (cum ar fi factorii genetici) pot fi considerati
primari, producand diferite tipuri de anomalii ereditare; in ultima instanta, ei
sunt insa agenti exogeni, care au actionat fie asupra aparat ului genetic al
strãmosilor nostri, fie asupra aparatului nostru genetic, in cursul existentei
noastre. Dupa functia lor, agentii etiologici se impart in:

a)Factori declansatori

b)Factori determinanti

c)Factori favorizanti

d)Factori predispozanti sau de risc

e)Factori de mentinere

a) Factorii declansatori se refera la acei factori care produc in mod direct

simptomatologia. Ei sunt factori necesari declansarii tabloului clinic, dar adesea
nu sunt si suficienti. Unul dintre factorii declansatori cei mai i mportanti in
psihopatologie se refera la discrepanta cognitiva dintre motivatia pacientului
(scopuri, motive, dorinte, expectante) si evenimentele propriu-zise care au loc.

23
Cu cat aceasta discrepanta este mai mare, cu atat problemele psihologice sunt
mai severe.

b) Factorii determinanti au aceleasi caracteristici ca si cei declansatori – produc

in mod direct simptomatologia, dar ei sunt legati specific de un anumit tablou
clinic (cum ar fi bacilul Koch pentru tuberculoza), in timp ce factorii
declansatori nu sunt specific legati de un tablou clinic (de exemplu, stresorii ca
factori declansatori pot genera tulburari depresive sau anxioase). In
psihopatologie, panã acum au fost clar identificati putini factori determinanti,
mai ales de natura psihosociala.

c) Factorii favorizanti joaca in psihopatologie rolul pe care catalizatorii il joaca

in reactiile chimice. O serie de reactii chimice se pot desfasura si fara
catalizatori, dar prezenta acestora eficientizeaza intregul proces. Similar, factorii
favorizanti e ficientizeaza actiunea factorilor declansatori si determinanti in
aparitia tabloului clinic.

d) Factorii predispozanti sunt acei factori care au un caracter general, apartin

pacientului, au fost prezenti inainte de instalarea tabloului clinic si care, prin
interactiune cu factorii declansatori, determinanti si/sau favorizanti, duc la
aparitia tabloului clinic.

e) Factorii de mentinere au rolul de a sustine simptomatologia. Acest rol poate fi

jucat de factorii declansatori, determinanti, favorizanti sau predispozanti care au
declansat tabloul clinic, dar si de alti factori care au aparut dupa generarea
tabloului clinic. Toti acesti fac tori etiologici descrisi aici interactioneaza pentru
a genera un anumit tablou clinic, dar aceasta nu inseamna ca de fiecare data
cand apare un anumit tablou clinic, trebuie sa fie prezenti factori din fiecare
categorie mentionatã (de exemplu, in anumite situatii, factorii favorizanti pot sa
nu fie prezenti, iar in psihopatologie este adesea dificil sa se identifice factorii
determinanti). Tratamentele care vizeaza modificarea acestor factori si, prin
acestea, reducerea tabloului clinic s e numesc tratamente etiologice, ele vizand
cauza manifestarilor bolilor.

Latura psiho-terapeutica a medicamentului – efectele psihologice ale medicatiei

Termenul de psihologie a medicamentului este un termen recent introdus in

specialitate. El se refera la aspectele psihologice care apar in momentul in care

24
subiectul se afla in relatie cu medicamentul. Sub aspect psihologic distingem
urmatoarele etape in cadrul acestei relatii:

1.Momentul prescrierii medicamentului. In aceasta etapa, factorul psihologic

prin cipal se refera la efectul placebo.

2.Momentul actiunii farmacologice a medicamentului. In afara efectului benefic

pe plan somatic si psihologic, medicamentele exercita si o serie de efecte
adverse (ex. reactii alergice, anxietate, ameteli etc.). Aceste ef ecte adverse
devin stimuli cu valoare psihologica incarcata care pot interfera ulterior - ca
urmare a prelucrarii lor cognitive - cu buna derulare a tratamentului deschis.

3.Momentul bilantului. Aici analiza psihologica se refera la analiza

costuri - beneficii a tratamentului medicamentos si la decizia continuarii sau
renuntarii la tratamentul tinta. In cazul in care tratamentul a fost reusit, analiza
psihologica se refera si la dezvoltarea increderii pentru eventuale readministrari.
Din punct de ved ere psihologic, un caz particular este dependenta de
medicamente. Aceasta dependenta poate implica atat o dependenta fizica cat si
una psihica.

Efectul ,,placebo’’

Placebo este un termen utilizat in cercetare pentru a desemna o substanta

inactiva sau o pr ocedura utilizata ca element de control in experimente. Efectul
placebo este imbunatatirea masurabila, observabila sau care se resimte asupra
sanatatii, care nu se atribuie unui tratament real in desfasurare.

Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a

acesteia despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o
activitate fiziologica sau psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea
de sanatate a pacientului in cazul afectiunii tratate.

Placebo poate fi:

-placebo inert, cand se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un

continut neutru;

-placebo activ, cand se utilizeaza o pastila cu efecte farmacologice, dar care care
nu este considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei
afectiuni.
25
„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv
chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat eficace pentru
respectiva situatie medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.

Cuvantul placebo reprezinta forma, la viitor, a verbului latin placeo/placere si

poate fi tradus prin: voi placea, sau voi fi placut (agreabil).

-placebo reactiv este persoana care raporteaza un efect placebo.

Caracterele generale ale efectului placebo:

·substan◊'3fa administrata este inerta farmacodinamic;

·efectul este simptomatic;

·durata efectului este, de regula, scurta;

·instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice

active;

·actiune nespecifica.

Efectul placebo poate fi de doua feluri:

1.activ - cand apar simptome adverse ce apar si in cazul medicatiei;

2.inactiv - cand nu apar aceste simptome adverse.

Riscurile automedicatiei

Automedicatia se refera la consumul de medicame nte fara prescriptie medicala.

Este un fenomen foarte raspandit in multe tari. La noi, statisticile din industria
farmaceutica arata ca 73% dintre romani isi administreza singuri tratamente.
Problema este ca automedicatia implica riscuri.

Obiectul automedicatiei il fac acele produse farmaceutice care se elibereaza fara

reteta medicala. Cele mai vandute sunt cele pentru raceala si gripa, analgezicele,
vitaminele si mineralele, hepato-tonicele, cele pentru circulatia periferica, pentru
probleme cutanate, afectiuni digestive, hemoroizi.

26
Exista o serie de factori care favorizeaza automedicatia, printre care se numara:
accesul facil la numeroase informatii medicale, in special pe calea internetului,
frica de medic, evitarea cheltuielilor legate de consultatii, ipohondria, vanzarea
tot mai permisiva de medicamente fara reteta etc.

Din pacate, administrarea de medicamente fara prescriptie medicala, implica

riscuri. Iata care sunt cele mai des intalnite:

Abuzul de medicamente. Deseori automedicatia inseamna abuz de medicamente.

Cea mai cunoscuta situatie este cea a antibioticelor. Desi la noi in tara, este
interzisa prin lege vanzarea lor fara reteta, romanii profita de faptul ca farmaciile
le pot vinde in doze de urgenta.

Antibioticele se iau de multe ori fara discernamant, chiar in cazul infectiilor

virale, cand nu au efect. Rezultatele sunt distrugerea flo rei intestinale, slabirea
imunitatii, cresterea rezistentei bacteriilor la antibiotice, ceea ce inseamna ca in
situatia in care sunt cu adevarat necesare, aceste medicamente nu mai fac fata
infectiilor.

Intarzierea stabilirii unui diagnostic exact. Automed icatia poate amana punerea

unui diagnostic, cu efect nefavorabil pentru sanatate. De exemplu, tratarea
problemelor digestive fara consult medical, poate amana diagnosticarea unui
ulcer stomacal, sau al unui sindrom de colon iritabil.

Riscul intolerantei sau al interactiunii dintre medicamente. In lipsa unor

cunostinte medicale amanuntite, se pot ignora efectele adverse ale unor
medicamente sau ale unor posibile combinatii de medicame nte. Consecintele
pot fi uneori atat de grave incat necesita spitalizare, mai ales la o varsta
inaintata.

Posibile intoxicatii. Serviciile de urgente medicale se confrunta cu situatii in

care pacientii, din ignoranta, pierd din vedere numarul pastilelor administrate si
apar intoxicatiile. Cele mai frecvente sunt cele cu medicamente impotriva
durerii si cu antiinflamatoare.

Agravarea starii de sanatate. Automedicatia implica riscul de a se administra

un tratament nepotrivit, in lipsa unui consult medical. Astfel, tratarea cu sirop de
tuse a unei infectii pulmonare, poate duce rapid la agravarea bolii, deoarece este
tratat doar un simptom si nu boala in sine.

27
Copiii si abuzul de medicamente. Sunt destule mame care se considera foarte
pricepute si administreaza copiilor tratamente fara prescriptie medicala. In cazul
copiilor, numai anumite medicamente sunt interzise (cazul aspirinei), dar trebuie
prudenta si in folosirea ceaiurilor si a unor suplimente alimentare, fara acordul
medicului. In Franta, exista medici pediatri care considera ca administrarea
excesiva si nejustificata de medicamente la copii, poate fi considerata o forma
de violenta asupra lor.

Datorit a intereselor economice, se constata in Europa ca regulamentele de

vanzare a medicamentelor fara reteta devin mai permisive. Chiar si in tari mai
riguroase in aceasta privinta cum este Franta, lucrurile devin greu de controlat
datorita pietei online a med icamentelor (se pot cumpara produse farmaceutice
din alte tari).Cele mai achizitionate in acest mod sunt pastilele pentru potenta
gen Viagra, calmantele, somniferele, pastilele pentru slabit, antidepresivele.

Toata aceasta situatie ne arata ca automedicatia ramane o problema ce poate fi

gestionata prin responsabilitatea fiecaruia. Medicul nu are aici niciun rol,
deoarece nu se apeleaza la el, iar producatorii de medicamente se protejeaza,
notand pe prospect (cu litere mici): ,,a nu se utiliza indelungat fara avizul
medicului’’ sau ,,a se citi prospectul inainte de utilizare’’.

Ipohondria

Ipohondria, in termeni medicali hipocondria, reprezinta preocuparea

excesiva sau teama de a suferi de o boala grava. De cele mai multe ori starea de
anxitate persista chiar si dupa un consult medical dupa care bolnavul este
asigurat ca temerile legate de simptomele sale nu au o baza medicala solida, sau
daca exista o boala la baza simptomelor, temerile sale sunt mult exagerate.
Majoritatea celor ce sufera de aceasta boala tind sa isi focalizeze teama asupra
unui anumit simptom, cum ar fi problemele gastro-intestinale, palpitatiile sau
oboseala musculara.

De cele mai multe ori ipohondria este definita ca teama ca mici simptome
sa reprezinte un indicator al unei boli grave, constanta autoanaliza ◊'3fi
autodiagnosticare, precum si o excesiva preocupare fata de propriul organism.
Multe persoane suferind de acesta boala exprima neincredere in diagnosticul
medicilor precum si faptul ca asigurãrile medicilor fata de absenta unei boli
serioase sunt neconvingatoare sau de scurta durata. Multi ipohondri necesita
constante reasigurari, fie de la doctori, fie de la familie sau prieteni, boala
28
putand deveni un adevarat calvar atat pentru bolnav cat si pentru familia si
prietenii acestuia.

Efectul reactiilor adverse produse de medicamente

Medicamentul este o substanta sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea, pre

venirea, ameliorarea sau vindecarea unei suferinte. Medicamentele sunt
prescrise pentru efectele lor benefice asupra unor afectiuni, insa nu trebuie
ignorate reactiile secundare sau adverse care pot aparea in urma administrarii
lor.

Conform definitiei data de Organizatia Mondiala de Sanatate (O.M.S), reactiile

adverse sunt reactii nedorite, daunatoare, care apar la dozele eficace terapeutice.
Nu sunt considerate reactii adverse, supradozarile neterapeutice (exemplu:
tentativa de suicid) si nici lipsa de ef icienta.

La aparitia efectelor adverse ale medicamentelor, contribuie numerosi factori si

anume:

-utilizarea unui numar mare de medicamente asociate (polimedicatia) care

determina aparitia de interactiuni medicamentoase ce pot anula sau intensifica
efectul terapeutic;

-utilizarea de doze eficace mari;

-durata mare a tratamentului;

-anumite stari fiziologice particulare cum sunt sarcina sau varsta inaintata;

-anumite stari patologice si anume insuficienta renala sau insuficienta hepatica;

-malnutritia, consumul de alcool, consumul de tutun, etc.

-Efectele adverse ale medicamentelor sunt, de obicei:

1.usoare: nu presupun utilizarea unui antidot sau a unui tratament special si nici
nu

prelungesc spitalizarea;

29
2. moderate: presupun o modificare sau un tratament special si pot sa
prelungeasca spitalizarea;3. grave: presupun oprirea medicamentului si
instaurarea unui tratament specific al reactiei;4. letale: produc direct sauindirect
decesul pacientului.

Incidenta si severitatea reactiilor adverse ale medicamentelor sunt influentate

atat de factori care tin de medicament (tipul, calea de administrare, durata
tratamentului, dozele administrate), cat si de factori care tin de pacient (varsta,
sexul, factori genetici etc.). De exemplu, la varstnici, frecven ta aparitiei
efectelor adverse si gradul de severitate sunt mari datorita faptului ca la aceasta
categorie de pacienti exista polipatologie si in consecinta polimedicatie, iar
particularitatile farmacologice si farmacodinamice specifice varstei sunt adesea
ignorate de medic.

Exista reactii adverse grave si frecvente (de exemplu cele date de

medicamentele anticanceroase); reactii adverse grave, dar foarte rare (spre
exemplu, cloramfenicolul care poate produce aplazie medulara, o reactie adversa
cu mortalitate de aproximativ 80%, dar cu o frecventa de 2-4 cazuri la 100.000
de bolnavi tratati).

Dependenta de medicamente

Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de

medicamente. La fel ca si alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele
psihotrope (antidepresivele, somniferele) actioneaza asupra creierului si duc
la modificarea comportamentului persoanelor care le consuma.

Deoarece problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa

nu isi schimbe medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior.
Acest lucru duce la o toleranta crescuta a corpului la agentii activi din
medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi mareasca dozele din ce in ce
mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-s i indeparta problema,
risca sa ajunga la stadiul de supradoza.

Simptomele dependentei

Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu

mai poate sa adoarma fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o

30
pastila ,,minune’’, nu mai are incredere in capacitatile propriului organism si nu-
l poate controla.

Anxietate (in cazul absentei pastilelor): daca nu si-a luat pastila ca de obicei,

persoana dependenta devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de
ideea ca trebuie sa isi faca rost cat mai repede de medicament.

Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta

medicamentelor cat si timpul consumului.

Medi camentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul
ca o administrare simpla si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica,
este foarte mare. Asa ca, specialistii recomanda sa nu se consume medicamente
decat sub supraveg herea unui doctor.

NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Etica si deontologie farmaceutica

Comportamentul ºi relatiile interumane in societate sunt ghidate de anumite

reguli sau norme. Pentru incalcarea acestor norme omul raspunde juridic. In
afara de drepturi si obligaþiuni juridice exista si cele morale, care nu sunt reglate
de lege. Etica este o stiinta care se ocupa de studiul principiilor morale. Etica
medicala este o reflectare a umanismului in procesul de activitate a lucratorilor
medicali. Etica medicala cuprinde o totalitate de principii de reglare a normelor
de comportare referitor la lucratorii medic ali, conditionate de activitatea lor
specifica si de situatia lor in cadrul societatii. Normele, principiile de etica
medicala contribuie la orientarea corecta a lucratorilor medicali in activitatea lor
profesionala.

Deontologia face parte din etica medica la, fiind o stiinta despre traditiile din
cadrul medicinii si ocrotirii sanatatii practice. Pentru realizarea cat mai deplina a
principiilor de deontologie si etica medicala sunt necesare urmatoarele conditii:
simtul tactului, vocatia pentru profesiunea aleasa si perfectionarea continua a
cunostintelor.

Un asistent medical va obtine succese in activitatea sa, isi va castiga autoritatea

daca va avea simtul respectului fata de pacient si isi va indeplini obligatiunile
sale. Disciplinarea, executarea exacta a prescriptiilor medicului, sporirea

31
constanta a nivelului profesional si de cultura sunt calitati indispensabile pe care
trebuie sa le manifeste asistentii medicali. Fiind binevoitori, calmi, retinuti, ei
vor acorda fiecarui pacient o atentie personalizata.

In relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita orice familiaritati.

Pacientul va fi incurajat, i se va crea o atmosfera agreabilã,in acelasi timp
asistentul medical ramanand tacticos si retinut. Pacientii care vor necesita
ingrijire deosebita, fiind incapabili s-o faca singuri, asistentul medical le va
acorda o atentie sporita, incercand sa le usureze suferintele.

Asistentii medicali trebuie sa posede urmatoarele calitati: demnitate, simpatie,

acuratete, disciplina, colegialitate, abilitate, competenta,
daruire, responsabilitate, perseverenta, spirit de observatie, spirit de initiativa si
atitudine corecta fata de bolnavi.

Normele morale in relatiile cu personalul sanitar si pacienti

Art.Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:

a) activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor

si a altor produse pentru sanatate, care sa aiba calitatea garantata, insotitã de o
informare si consiliere adecvate pentru pacient;

b) principala preocupare a farmacistului trebuie sa fie asigurarea starii de

sanatate a pacientilor, precum si a populatiei, in general;

c) farmacistul trebuie sa incurajeze o prescriere rationala si sa promoveze

utilizarea corespunzãtoare a medicamentelor, inclusiv in scopul evitarii
automedicatiei;

d) fiecare serviciu furnizat de unitatea farmaceutica trebuie sa aiba un scop

pertinent pentru bolnav, sa fie clar definit, facut cunoscut in mod eficace
parþilor implicate ºi acceptat de catre acestea;

e) farmacistii practicieni au obligatia profesionalãa si morala de a se asigura

ca serviciile pe care le furnizeaza fiecãrui pacient sunt de calitate adecvata.
Respectarea Regulilor de buna practica farmaceutica reprezinta un mijloc de a
indeplini aceasta obligatie.Art.3 Pentru indeplinirea acestor cerinte:

32
a) este necesara menþinerea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din
sanatate, in special cu medicii. Aceasta relatie trebuie sãa fie considerata ca un
parteneriat terapeutic ce implica o incredere mutuala in orice are legatura cu
tratamentul medicamentos;

b) intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta,

fiecare trebuind sa incerce prin orice mijloace etice sa imbunatateasca serviciul
farmaceutic;

c) farmacistul trebuie sa isi exercite profesia respectand principiile de

deontologie profesionala, predominant fata de aspectul comercial;

d) in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef trebuie

sa-si asume o parte din sarcinile privind definirea, evaluarea si imbunatatirea
calitatii serviciului farmaceutic.

Codul deontologic al personalului din farmacii

CAPITOLUL IPrincipii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de

principii ºi reguli ce reprezintã valorile fundamentale în baza cãrora se
exercitã profesia de farmacist pe teritoriul României. (2) Prezentul cod
exprimã adeziunea farmaciºtilor români la Carta Universalã a Drepturilor
Omului ºi la Carta Farmaciei Europene. Art. 2. - Codul deontologic al
farmacistului are drept principal scop: a) ocrotirea drepturilor pacienþilor; b)
respectarea obligaþiilor profesionale de cãtre farmaciºti; c) apãrarea
demnitãþii ºi a prestigiului profesiunii de farmacist. Art. 3. - (1) În exercitarea
profesiei sale farmacistul furnizeazã servicii de sãnãtate specializate
pacientului ºi publicului în general, fãrã nici un fel de discriminare. (2) Relaþiile
dintre farmacist ºi beneficiarii serviciilor acordate trebuie sã aibã la
bazã încrederea în competenþa ºi experienþa profesionalã a farmacistului. (3)
Aceastã încredere obligã farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere
sã asigure ºi sã menþinã la cel mai înalt nivel performanþele ºi conduita sa
profesionalã ºi personalã, sã-ºi actualizeze cunoºtinþele profesionale
permanent în sfera activitãþii sale. Art. 4. - Principiile fundamentale în baza
cãrora se exercitã profesia de farmacist sunt urmãtoarele: a) exercitarea profesiei
se face exclusiv în respect faþã de viaþa ºi de persoana umanã; b) în orice
situaþie primeazã interesul pacientului ºi sãnãtatea publicã; c) respectarea în

33
orice situaþie a drepturilor pacientului; d) colaborarea, ori de câte ori este cazul,
cu toþi factorii implicaþi în asigurarea stãrii de sãnãtate a pacientului; e)
adoptarea unui rol activ faþã de informarea ºi educaþia sanitarã a publicului,
precum ºi faþã de combaterea toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului,
automedicaþiei ºi a altor flageluri; f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la
cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de
competenþã ºtiinþificã, aptitudini practice ºi performanþe profesionale, în
concordanþã cu progresele ºtiinþelor ºi practicii farmaceutice; g) în exercitarea
profesiei farmaciºtii trebuie sã dovedeascã loialitate ºi solidaritate unii faþã de
alþii în orice împrejurare, sã-ºi acorde colegial ajutor ºi asistenþã pentru
realizarea îndatoririlor profesionale; h) farmaciºtii trebuie sã se comporte cu
cinste ºi demnitat e profesionalã ºi sã nu prejudicieze în nici un fel profesia de
farmacist sau sã submineze încrederea publicã în aceasta. Art. 5. - În situaþiile în
care în rezolvarea unei probleme alegerea soluþiei nu este prevãzutã în normele
legale, farmacistul trebuie sã ia o decizie concordantã cu etica profesiei ºi sã-ºi
asume responsabilitatea. Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus
farmacistul este obligat sã-ºi pãstreze libertatea ºi independenþa
profesionalã conform jurãmântului profesiei. Art. 7. - Colegiul Farmaciºtilor din
România garanteazã menþinerea standardelor profesionale la cel mai înalt nivel
posibil, în scopul ocrotirii sãnãtãþii publice, prin supravegherea respectãrii de
cãtre farmaciºti a îndatoririlor profesionale ºi a eticii profesionale, precum ºi prin
apãrarea independenþei, onoarei ºi demnitãþii profesionale.

CAPITOLUL IIStandarde deontologice

SECÞIUNEA 1Responsabilitatea personalã ºi independenþa

farmaciºtilorFarmacistul furnizor de servicii Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de
activitate, farmacistul trebuie sã aibã în centrul atenþiei sale binele pacientului ºi
al publicului în general. (2) Farmacistul este rãspunzãtor pentru toate deciziile
sale profesionale, indiferent de responsabilitãþile asumate în exercitarea
profesiei sale. Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziþiilor art. 8, farmacistul, în
timpul exercitãrii actului profesional, este obligat sã respecte urmãtoarele
reguli: a) sã-ºi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de
operare scrise, prevãzute de regulile de bunã practicã din domeniul sãu de
activitate; b) sã-ºi îndeplineascã îndatoririle profesionale cu competenþã, în
termenele stabilite; c) sã profeseze doar în acele posturi în care i se permite sã-ºi
respecte îndatoririle esenþiale ca farmacist, libertatea de decizie ºi
independenþã profesionalã; d) sã accepte acele posturi pentru care are

34
competenþa ºi disponibilitatea necesare pentru a îndeplini cu succes îndatoririle
profesionale. În acest sens trebuie sã se informeze asupra specificului activitãþii,
accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la standardele
necesare; e) sã-ºi îndeplineascã personal atribuþiile ºi, la nevoie, s ã delege o
persoanã competentã autorizatã pentru îndeplinirea anumitor activitãþi
profesionale, asumându-ºi rãspunderea; f) sã informeze imediat o
persoanã responsabilã în cazul în care nu îºi poate îndeplini îndatoririle
profesionale, pentru a se putea lua la timp mãsuri de remediere; g) sã raporteze
medicului prescriptor sau autoritãþilor competente orice efect nedorit sau advers
al medicamentelor, în scopul optimizãrii tratamentelor; h) sã se abþinã sã critice
sau sã condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului care
apeleazã la serviciile sale; i) sã acorde servicii în mod egal pentru toþi pacienþii,
fãrã discriminare, în ordinea solicitãrii acestora, cu excepþia situaþiilor de
urgenþã; j) sã se asigure cã serviciile sale au fost percepute ºi înþelese corect de
pacient, încurajându-l s ã participe activ la reuºita tratamentului; k) sã nu refuze
nejustificat acordarea serviciilor care îi intrã în atribuþii, conform legii. Art. 10.
- Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii cãtre pacient atunci când
refuzul este justificat de interesul sãnãtãþii pacientului. Farmacistul-ºef Art. 11.
- Înainte de a-ºi asuma o funcþie de conducere, farmacistul trebuie sã se
autoevalueze ºi sã se asigure cã este capabil sã îndeplineascã toate
responsabilitãþile acestei funcþii. Art. 12. - În exercitarea funcþiei farmacistul-
ºef are urmãtoarele obligaþii: a) trebuie sã se informeze asupra tuturor
aspectelor ºi cerinþelor legate de funcþia pe care o îndeplineºte; b) trebuie sã se
asigure cã toþi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaþi
asupra atribuþiilor profesionale pe care trebuie sã le îndeplineascã; c) trebuie
sã transmitã instrucþiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în mãsura
posibilitãþilor, el va transmite în scris proceduri standard de operare; d) se
asigurã cã membrii personalului aflat în subordinea sa îºi îndeplinesc
atribuþiile în conformitate cu prevederile legale, dar ºi cu competenþa ºi
aptitudinile personale; e) trebuie sã respecte independenþa profesionalã a
farmaciºtilor din subordine; f) se asigurã cã echipamentele, localul ºi utilitãþile
de la locul de muncã sunt menþinute la standardele acceptate pentru
desf ãºurarea în bune condiþii a activitãþilor profesionale; g) se asigurã cã toate
activitãþile profesionale desfãºurate sub controlul sãu, precum ºi cele exercitate
de el personal sunt supuse asigurãrii de r ãspundere profesionalã; h) se
asigurã cã toate mãsurile privind pãstrarea confidenþialitãþii sunt efective; i) are
datoria sã notifice colegiului pe raza cãruia îºi desfãºoarã activit atea orice

35
schimbare de interes profesional privind membrii personalului din subordinea sa
ori funcþia sa; j) trebuie sã accepte, în mãsura posibilitãþilor, elevi ºi studenþi,
pentru îndeplinirea stagiului de practicã în unitatea pe care o conduce.

SECÞIUNEA a 2-aCompetenþa profesionalã

Art. 13. - Farmacistul trebuie sã-ºi asigure ºi sã-ºi menþinã la un înalt nivel
pregãtirea profesionalã, prin actualizarea permanentã a cunoºtinþelor în aria sa
profesionalã, în scopul îndeplinirii atribuþiilor cu competenþa necesarã. Art. 14.
- În vederea actualizãrii permanente a cunoºtinþelor profesionale, farmacistul
este obligat: a) sã-ºi planifice ºi sã participe la formele de pregãtire
profesionalã organizate sau acreditate de Colegiul Farmaciºtilor din România; b)
sã evalueze ºi sã aplice în practica curentã cunoºtinþele actualizate permanent; c)
sã ateste cu documente doveditoare pregãtirea sa, prin formele programelor de
dezvoltare profesionalã acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de
comisiile de specialitate ale colegiului teritorial la care este înregistrat.

SECÞIUNEA a 3-aConfidenþialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta ºi proteja informaþia

profesionalã. Art. 16. - Farmacistul trebuie sã respecte ºi sã protejeze
confidenþialitatea informaþiilor referitoare la pacienþi, obþinute în cursul
activitãþilor profesionale. Art. 17. - Informaþiile pot fi dezvãluite în urmãtoarele
cazuri: a) când pacientul ºi-a dat consimþãmântul scris; b) când tutorele
pacientului a consimþit în scris, dacã vârsta pacientului sau starea sa de sãnãtate
nu permite aceasta; c) când este necesar pentru a preveni afectãri majore sau
punerea în pericol a sãnãtãþii pacientului, a unei terþe persoane sau a
publicului în general; d) stabilirea vinovãþiei în cazul sãvârºirii unor
infrac þiuni, la solicitarea instanþei de judecatã; e) în alte situaþii prevãzute de
lege. Art. 18. - Farmacistul nu trebuie sã dezvãluie, decât cu acordul scris al
medicului prescriptor, nici o informaþie referitoare la practica prescrierii
acestuia. Art. 19. - Farmacistul trebuie sã protejeze informaþia
profesionalã internã, respectând urmãtoarele reguli: a) sã nu permitã accesul
terþilor la informaþii privind activitatea unitãþii în care îºi desfãºoarã activitatea
decât cu acordul scris al angajatorului sau în alte situaþii prevãzute de lege; b)
sã respecte cerinþele legale de protecþie a informa þiilor privind acumularea ºi
utilizarea acestora; c) sã asigure protecþia informaþiilor la operaþiunile de
stocare, transmitere, primire ori distrugere.

36
SECÞIUNEA a 4-aRelaþiile de colaborare ale farmacistului

Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul
bolnavului ºi al pacientului în general, sã colaboreze cu toþi confraþii sãi. În
acest sens: a) toþi farmaciºtii îºi acordã ajutor reciproc ºi consultanþã pentru
realizarea îndatoririlor profesionale; b) farmaciºtii îºi rezolvã singuri litigiile, cu
respectarea spiritului de colegialitate; dacã nu reuºesc, fac apel la comisia de
litigii a colegiului; c) farmacistul trebuie sã-ºi trateze toþi colaboratorii cu
respect, bunãvoinþã ºi colegialitate; d) farmacistul trebuie sã dovedeascã în
orice împrejurare solidaritate faþã de colegii sãi ºi loialitate faþã de corpul
profesional ºi profesia de farmacist. Art. 21. - În interesul pacientului ºi al
publicului în general, farmacistul trebuie sã colaboreze cu medicul ºi cu alþi
membri ai echipei de sãnãtate. În acest sens: a) farmacistul colaboreazã activ cu
medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea tratamentului pacientului la
timp, în parametrii optimi ºi în interesul acestuia; b) în colaborarea sa cu
medicul, farmacistul se va abþine de la orice înþelegere în scop material sau de
altã naturã care ar avea drept rezultat încãlcarea dreptului pacientului; c)
farmacistul trebuie sã se abþinã de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii
demnitãþii ºi imagini medicului sau altor membri ai profesiunilor sanitare,
pentru a nu crea neîncredere pacientului.

SECÞIUNEA a 5-aConcurenþa neloialã

Art. 22. - Farmacistul nu trebuie sã utilizeze mijloacele concurenþei neloiale în

vederea obþinerii unor avantaje materiale sau de altã naturã. Art. 23. - Se
considerã a fi practici neloiale, fãrã a fi limitative, urmãtoarele activitãþi: a)
atragerea pacienþilor prin oferirea de avantaje materiale sau
reclam ã mincinoasã; b) folosirea de funcþia deþinutã ori de
mandatul încredinþat în cadrul organelor de conducere pentru atragerea de
pacienþi. Art. 24. - Este sancþionabilã denunþarea nejustificatã ºi în scop
concurenþial a colegilor.

SECÞIUNEA a 6-aPublicitatea

Art. 25. - Orice informaþie furnizatã publicului de cãtre farmacist în legãturã cu

serviciile de sãnãtate oferite trebuie sã fie corectã, decentã, legalã ºi onestã. Art.
26. - Orice informaþie ºi material promoþional cu privire la serviciile
profesionale trebuie sã fie în concordanþã cu rolul farmacistului în promovarea
sãnãtãþii ºi sã permitã pacientului sã decidã independent asupra solicitãrii
37
serviciului respectiv. Art. 27. - În scopul promovãrii unor servicii proprii,
farmaciºtii trebuie sã se abþin ã de la a defãima serviciile profesionale ale altor
confraþi. Art. 28. - Farmacistul trebuie sã se abþinã de la orice procedee sau
mijloace contrare demnitãþii profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului
de a-ºi alege singur farmacistul. Art. 29. - Pe tot timpul exercitãrii profesiei
farmacistul trebuie sã se asigure cã acþiunile de promovare a medicamentelor, în
care este implicat sau care au loc în unitãþile în care el lucreaz ã, sunt în
conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor. Art. 30.
- Farmacistul se va asigura cã promovarea medicamentelor nu implicã obligarea
pacientului de a cumpãra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în
locul celor dorite sau împreunã cu acestea.

SECÞIUNEA a 7-aServicii farmaceutice de urgenþã

Art. 31. - Pentru asigurarea continuitãþii asistenþei cu medicamente a

populaþiei, farmaciºtii trebuie sã furnizeze, în condiþiile legii, servicii
farmaceutice de urgenþã. Art. 32. - Pentru a realiza în condiþii bune serviciile
farmaceutice de urgenþã, farmacistul este obligat sã acorde primul ajutor, în
limita competenþelor sale, ºi sã solicite intervenþia serviciilor specializate,
informând asupra mãsurilor luate din proprie ini þiativã. Art. 33. - Farmacistul
poate elibera medicamente fãrã prescripþie medicalã în urmãtoarele situaþii: a)
un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediatã de administrarea
medicamentului; b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea
tratamentului ºi farmacistul ori pacientul nu poate lua legãtura cu medicul
prescriptor; c) o persoanã solicitã ºi are nevoie urgentã de mãsuri de prim
ajutor. Art. 34. - Când nu poate sã acorde pacientului serviciul solicitat,
farmacistul trebuie sã îndrume pacientul spre un serviciu specializat de
asistenþã medicalã. Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie sã acorde
asistenþã pacienþilor, dacã este solicitat, ºi în afara programului farmaciei.

CAPITOLUL IIIDispozi þii finale

Art. 36. - Farmacistul rãspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor ºi

regulamentelor profesionale, a Codului deontologic al farmacistului ºi a regulilor
de bunã practicã profesionalã, a Statutului Colegiului Farmaciºtilor din
România, pentru respectarea deciziilor adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Farmaciºtilor din România, precum ºi pentru orice fapte sãvârºite în
legãturã cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de naturã sã prejudicieze

38
onoarea ºi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciºtilor din România. Art.
37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcã principiile
prezentului cod, poate face obiectul unei reclamaþii privind încãlcarea eticii
profesionale de cãtre farmacist. Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la
prezentul cod se soluþioneazã, conform legii ºi Statutului Colegiului
Farmaciºtilor din România, de comisia de disciplinã competentã. Art. 39. - În
aplicarea procedurii disciplinare, instanþele Colegiului Farmaciºtilor din
România trebuie sã judece cauzele disciplinare þinând cont de circumstanþele în
care s-a petrecut fapta.

39