Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CORNEL HAVÂRNEANU
CUPRINS
I. PROCESE PSIHICE COGNITIV SENZORIALE
SENZAŢII, PERCEPŢII ŞI REPREZENTĂRI
1.1. Senzaţiile
1.2. Percepţiile
1.3. Reprezentările
V. TEORIILE PERSONALITĂŢII
5.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei
5.2. Teoria învăţării sociale
5.3. Teoria psihanalitică
5.4. Teoria umanistă a personalităţi
5.5. Teoria cognitivă a personalităţii
5.6. Concluzii
5.7. Înţelesul teoretic şi înţelesul referenţial în tratarea conceptelor
de personalitate
5.8. Validitatea constructului, o soluţie posibilă pentru evaluarea
personalităţii
BIBLIOGRAFIE
SCOPUL UNITĂŢII DE CURS
să ofere cursanţilor noţiunile teoretice fundamentale pentru înţelegerea psihologiei;
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
identificarea şi diferenţierea celor mai importante aspecte caracteristice fiecărei modalităţi
de cogniţie senzorială;
să identifice nivelul de cuprindere şi caracteristicile conceptelor ca unităţi de bază ale
gândirii;
să identifice principalele operaţii cognitive implicate în rezolvarea de probleme
să precizeze care este relaţia dintre gândire şi limbaj;
să diferenţieze între diferitele tipuri de memorie;
să identifice modalităţile de organizare a informaţiilor în memorie;
să identifice şi să diferenţieze modele explicative ale uitării;
să diferenţieze între motivele biologice şi cele psihologice;
să identifice formele motivaţiei;
să diferenţieze între modalităţile explicative ale emoţiilor;
să evalueze diferitele teorii ale personalităţii pe baza unor criterii;
să diferenţieze între diferitele teorii ale personalităţii;
să identifice limitele teoriilor personalităţii şi consecinţele acestora;
să identifice posibilităţile de realizare ale validităţii conceptuale.
I.1. SENZAŢIILE
Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi de lumea internă a corpului nostru doar
pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să primească mesaje. Acestea ne dau
posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura, durerea etc. Organele senzoriale
operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care receptează din exterior diferite forme de
energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi
interpretate. Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre
creier este denumit senzaţie (Lahey, B., 1990). Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Senzaţia
porneşte de la un anumit tip de stimul, deci de la forma de energie (unda luminoasă sau sonoră), care
acţionează asupra organelor senzoriale (ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de detectare a
stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp. Percepţia este un proces de organizare a
senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe
această pagină, percepţia vizuală ne permite să organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi
psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele două procese se suprapun şi nu există un punct clar în
care senzaţia să se termine şi să înceapă percepţia.
Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale
lumii externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de
stimul vine de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe, care
poate stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru
receptorii din piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o
persoană este conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora,
putem spune că acea persoană recepţionează un stimul.
Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului. De
exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.
5
CORNEL HAVÂRNEANU
6
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
7
CORNEL HAVÂRNEANU
SENZAŢIILE VIZUALE
Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual.
Ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste
valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi
violet). Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea de undă este mai mare
de 760 milimicroni sau ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni).
Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la
corpuri luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează ochiul.
În acest fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă
reflectate.
Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe toate,
este văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din cele şapte
culori fundamentale.
8
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
alb-cenuşiu. Deci, cu cât o culoare este amestecată cu mai puţin alb, ea este mai pură, iar cu cât
conţine mai mult alb ea tinde spre cenuşiu.
Culorile au rol de semnalizare a existenţei unor obiecte. Ele au încărcătură energetică în
funcţie de tonul cromatic (roşu este o culoare antrenantă, negrul, cenuşiul sunt culori mohorâte).
Culorile au semnificaţii socio-culturale (albul semnifică puritatea, negrul doliul).
SENZAŢIILE AUDITIVE
Stimulii sunt undele sonore care acţionează asupra analizatorului auditiv.
Urechea umană receptează numai undele sonore cu o frecvenţă cuprinsă între 16.000-20.000
vibraţii pe secundă. Undele sonore sub 16.000 vibraţi pe secundă sunt infrasunete iar peste 20.000
vibraţii pe secundă sunt ultrasunete.
Proprietăţi (calităţi) ale senzaţiilor auditive: înălţimea, intensitatea, timbrul.
1. Înălţimea este dată de frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă). Din acest punct de
vedere sunetele pot fi înalte (subţiri), cu o frecvenţă mai mare, sau joase (groase), cu o
frecvenţă mai mică.
2. Intensitatea este dată de amplitudinea undei (mărimea oscilaţiilor) şi din acest punct de vedere
sunetele pot fi puternice, medii, slabe.
3. Timbrul este dat de forma undei. Un sunet muzical, pe lângă tonul dominant, este însoţit şi de
alte tonuri mai slabe. Acestea modifică forma vibraţiei undei sonore. Aceste sunete sunt numite
armonice şi diferă de la un instrument la altul.
SENZAŢIILE CUTANATE sunt de două tipuri: tactile şi termice, dar unii introduc în această categorie şi
senzaţiile de durere.
1) Senzaţiile tactile (de contact sau de presiune)
Stimulii sunt suprafeţele obiectelor care vin în contact cu pielea. Dau informaţii despre netezimea,
duritatea, asperitatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice (de mişcare) dau informaţii
despre întinderea şi forma obiectelor.
2) Senzaţiile termice (de temperatură)
Stimulul este diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a obiectelor. Dau informaţii despre
proprietăţile calorice ale obiectelor. Aceste senzaţii includ şi mecanisme de termoreglare (adaptare
termică).
SENZAŢIILE OLFACTIVE
Stimulii sunt substanţele volatile care pătrund în fosele nazale. Aceste senzaţii au calităţi
diferite care poartă denumirea substanţei care le produce (miros de benzină, miros de trandafir etc.).
Sunt însoţite de o tonalitate afectivă (miros plăcut sau neplăcut). Au rol de apărate împotriva unor
substanţe nocive.
SENZAŢIILE GUSTATIVE
Stimulii sunt substanţe solubile care pătrund in cavitatea bucală. Există patru gusturi
fundamentale: sărat (clorura de sodiu), amar (chinina), dulce (zaharina), acru (acid acetic).
9
CORNEL HAVÂRNEANU
Combinarea acestor gusturi în diferite proporţii contribuie la formarea celorlalte gusturi. Au rol de
apărare împotriva substanţelor nocive şi în reglarea comportamentului alimentar. Au o tonalitate afectivă
pozitiva şi negativă (gust plăcut sau neplăcut).
Senzaţiile proprioceprive furnizează informaţii despre poziţia membrelor, a trunchiului şi a
capului, precum şi despre direcţia, durata şi intensitatea mişcărilor şi oferă informaţii despre:
• poziţia membrelor (somatoestezia)
• poziţia capului şi a corpului (senzaţii statice sau de echilibru)
• mişcarea membrelor (kinestezice)
Senzaţiile interoceptive furnizează informaţii despre mediul intern şi pot fi:
• Senzaţii organice determinate de schimbări ale chimismului intern (foamea, setea, sufocarea)
• Senzaţii de durere determinate de tulburările funcţionale sau distrugeri de ţesuturi (dureri
musculare, dureri intestinale etc.).
I.2. PERCEPŢIILE
10
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
percepute datorită mecanismelor înnăscute pe care le deţin membrii sănătoşi ai unei specii. Aceste
mecanisme sunt celulele specializate pentru detecţia culorilor sau mişcării. Se susţine ideea existenţei
unei percepţii directe, realizate prin mecanisme înnăscute.
Gibson vorbeşte despre invariantele observabile, care intervin în percepţia vizuală şi care pot
genera informaţii despre distanţa, mişcarea sau forma obiectelor. Un astfel de invariant este gradul de
detaliu, adică diferenţele de detaliu. Suntem capabili să vedem mai multe detalii ale obiectelor care ne
sunt apropiate şi mai puţine pentru obiectele care sunt la distanţă. Gibson consideră că mecanismele
senzitive înnăscute ale gradului de detaliere sunt folosite ca invariant pentru estimarea mărimii unui nou
obiect, fără a fi necesară experienţa anterioară.
Există şi studii care susţin ambele explicaţii ale percepţiei: învăţarea, experienţa anterioară şi
organizarea neurobiologică. Perspectivele moderne ale psihologiei consideră că aceste puncte de
vedere nu se exclud. Aspecte din ambele teorii sunt implicate în fiecare organizare perceptivă.
11
CORNEL HAVÂRNEANU
S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea
un sens lumii. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Acest principiu
se referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca
un ansamblu deoarece, au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare.
Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte din obiectul care se
mişcă sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând
percepţia unui singur obiect în mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care
o persoană percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar).
Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. Astfel,
dacă vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. În
percepţia lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt văzute ca fiind întregi. Astfel, sistemul
nostru perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca
entităţi.
12
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
ca dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă, dar noi
nu percepem uşa ca modificându-şi forma. De fapt noi percepem că uşa este deschisă.
Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de
luminozitate sau de mediu din care vin informaţiile vizuale.
O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită acesteia obiectele par să aibă
aceeaşi strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie
gri la lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric, la umbră, totuşi foaia
albă ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în
funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când
trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii
provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali.
Aceste procese ale constanţei perceptive, sunt folosite de oameni, în mod automat, pentru
interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. În acest fel ei nu folosesc
numai informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.
13
CORNEL HAVÂRNEANU
14
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
pe retina fiecărui ochi. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite,
în timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă.
Combinând semnalele monoculare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea
tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale.
Perceperea pantei. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile,
cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei. Gibson şi Walk (1960) au
construit un sistem numit panta vizuală, o masă cu o suprafaţă de sticlă marcată pentru a simula panta
abruptă pe o parte, iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Sticla nu permitea căderea efectivă de pe
masă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante, abruptă şi cea mai puţin abruptă. S-a
constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor abrupte. Puii abia născuţi
au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Spre deosebire de puii de animale, noii născuţi nu au
precocitatea mişcării. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni, independenţa în
mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. Când copii pot fi testaţi, ei deja au
învăţat să evite căderea în gol. Se consideră că această evitare este o predispoziţie înnăscută, dar care
începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni.
15
CORNEL HAVÂRNEANU
16
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Stimuli vizuali
Schiţă primară
Reprezentarea 3 D
Schiţa primară.
Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice
esenţiale ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare.
În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe)
primare: reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau
întreagă. Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea
17
CORNEL HAVÂRNEANU
luminii scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste
informaţii pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute.
18
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
19
CORNEL HAVÂRNEANU
obiecte, iar dintre acestea, aproximativ 90% dintre ele se suprapun unele cu altele atunci când sunt
percepute. Procesele care ajută la discriminarea obiectelor sunt cele din procesarea vizuală primară,
care se supun legilor gestaltiste în organizarea câmpului perceptiv.
A doua problemă importantă este aceea de a recunoaşte obiectele dintr-o mulţime de unghiuri
posibile de vedere şi de la distanţe diferite. Spre exemplu, o proiecţia retiniană a unei mese rotunde
este foarte diferită, în funcţie de unghiul şi distanţa de la care e privit obiectul. Dacă privim masa de sus,
ea apare ca un disc perfect rotund, dacă e privită din lateral, discul rotund devine unul elipsoidal etc. Cu
toate aceste diferenţe, oamenii percep obiectele ca fiind constante în formă şi mărime, chiar dacă
proiecţia lor retiniană nu este la fel. Deci, o serie de procese ce intervin în recunoaştere vor realiza
tocmai acest lucru.
În fine, la un nivel de superior procesare a informaţiilor, oamenii pot identifica obiectele ca
făcând parte din aceeaşi categorie, chiar dacă ele sunt de tipuri şi mărimi diferite. De exemplu, scaunele
diferă între ele prin mărime, formă, culoare etc., dar oamenii pot recunoaşte cu destulă uşurinţă că e
vorba de scaune.
Este important să observăm că atunci când vorbim de recunoaşterea obiectelor, mai ales cele
tridimensionale, noi vorbim practic de mai multe activităţi care se desfăşoară în paralel, furnizând
diferite tipuri de informaţii. Să luăm ca exemplu recunoaşterea unui obiect ca fiind o pisică. Ştim cum ar
trebui să arate obiectul pentru a-l identifica ca fiind pisică, indiferent de unghiul din care privim obiectul.
Apoi, ştim la ce foloseşte obiectul (în cazul de faţă, animal de casă, la prins şoareci) şi mai ştim că face
parte dintr-o categorie anume, adică categoria “pisică”.
Humphreys şi Bruce (1989) au propus o teorie simplă pentru a explica cum funcţionează
recunoaşterea obiectelor. Conform cu aceasta, recunoaşterea are loc în etape, ca în figura de mai jos:
Clasificare perceptuală
Clasificare semantică
Denumirea
obiectului
Etapele în recunoaşterea obiectului nu sunt strict în serie, adică unele procese ulterioare (ex.
clasificarea perceptuală) pot începe înainte ca alte procese inferioare să se fi finalizat (ex. formarea
descrierii obiectului care este dependentă de punctul de vedere al observatorului). Clasificarea
perceptuală implică compararea şi “potrivirea” informaţiilor vizuale obţinute cu informaţiile stocate
anterior în memorie privind descrierea structurală a obiectului. Clasificarea semantică implică activarea
din memorie a informaţiilor privind funcţiile obiectului perceput, iar denumirea, implică activarea numelui
obiectului, împreună cu asociaţiile sale (spre exemplu, odată cu activarea numelui “pisică” se activează,
e drept mai slab, şi numele “şoarece” sau “câine”, întrucât şi aceste cuvinte fac parte din contextul în
care obiectul “pisică” este întâlnit).
20
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Săgeţile cu dublu sens din figură semnifică faptul că avem de-a face în recunoaştere, atât cu
prelucrări ascendente de informaţii (de la informaţiile senzoriale spre memorie), cât şi cu prelucrări
descendente (de la informaţii anterioare stocate în memorie spre informaţiile senzoriale).
Validitatea acestui model teoretic a fost susţinută de studii pe pacienţi care aveau diferite
tumori pe creier şi prezentau simptome diferite în recunoaşterea obiectelor, în funcţie de partea din
sistemul de recunoaştere a obiectelor care era afectată. Spre exemplu, pacienţii cărora le era afectată
partea din sistemul de recunoaştere implicată în clasificarea semantică, manifestau afazie optică,
caracterizată prin dificultăţi de denumire a obiectelor când acestea erau prezentate singure în câmpul
vizual, chiar dacă acestea erau şi atinse şi dificultăţi de utilizare a obiectelor, fără a putea descrie
funcţiile la care ele puteau servi (ex. puteau mânui adecvat o furculiţă fără a putea spune că ea este
utilizată pentru a mânca).
Există diferite tipuri de informaţie care sunt prelucrate de sistemul cognitiv uman în timpul
recunoaşterii obiectelor. Este util să distingem între informaţiile vizuale, cele semantice şi denumirea
obiectului, precum şi în care dintre etape sunt ele prelucrate, întrucât ele corespund diverselor procese
de prelucrare a informaţiilor. Faptul că diferite tipuri de informaţie corespund diferitelor procese este
susţinut de studiile efectuate pe pacienţi care aveau creierul lezat şi care nu puteau opera cu diversele
tipuri de informaţii.
Unii teoreticieni (Watt, 1988) au pornit de la principiile gestaltiste şi au propus o teorie privind
recunoaşterea obiectelor, care afirma că aceasta se realizează pornind de la structurile generale şi
mergând spre cele specifice. Astfel, conform acestei teorii, oamenii recunosc mai întâi întregul şi abia
apoi, părţile acestuia. Dacă ţinem seama de faptul că sistemul cognitiv uman are resurse cognitive
limitate, există într-adevăr o logică privind această abordare. Astfel, oamenii vor alege acele metode de
prelucrare a informaţiei care să le permită să-şi folosească resursele cognitive într-un mod cât mai
adecvat, mai economic posibil. Spre exemplu, doi câini se vor asemăna mult mai mult la nivel general
(adică amândoi au capul orientat în faţă, au patru picioare, coadă etc.), însă aceştia vor diferi foarte
mult dacă îi analizăm la nivel specific (adică ei pot diferi din punct de vedere a formei capului, a blănii, a
înălţimii etc.). Pornind de la acest exemplu, se poate observa că în recunoaşterea obiectelor este mai
utilă realizarea unei analize la nivel general decât o analiză la nivel specific, întrucât prima ne oferă mai
multe informaţii despre respectiva categorie de obiecte, în detrimentul aspectelor particulare.
Exemplu pentru a ilustra superioritatea prelucrării întregului faţă de cea a părţilor.
Navon (1977) a realizat primul un experiment care ilustrează această tendinţă. El a prezentat
subiecţilor stimuli aşa cum sunt cei de mai jos:
S S H H
S S H H
S S H H
SSSSSSSSSSSSSS HHHHHHHHHHHH
S S H H
S S H H
S S H H
Subiecţii trebuiau să recunoască cât mai repede una din cele două litere mici “S” sau “H” din
care erau formate cele două litere mari. S-a observat că performanţele subiecţilor în recunoaşterea
literei mici (viteza de reacţie în recunoaştere) erau mult mai slabe atunci când litera mare era diferită de
cea mică (ca în figura din stânga), dar erau considerabil mai bune (timpi de reacţie mult mai mici) atunci
când literele mici coincideau cu litera mare (figura din dreapta). În experimentul următor, Navon le-a
cerut subiecţilor să identifice doar litera mare. În acest caz, timpii de reacţie erau aceeaşi, indiferent
21
CORNEL HAVÂRNEANU
dacă litera mare era sau nu aceeaşi ca şi cea mică. Navon a concluzionat că în procesul percepţiei
vizuale se porneşte de la structuri globale către cele din ce în ce mai specifice, adică “imaginea este
mai degrabă descompusă decât construită” (Navon, 1977).
22
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Determinarea
componentelor
(a geonilor)
Potrivirea componentelor cu
reprezentarea obiectului în
memorie
Identificare
Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. El a prezentat
subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără context, într-un
23
CORNEL HAVÂRNEANU
context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex. cutie poştală într-o
bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar (ar putea fi o
dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în condiţia fără
context, iar atunci, obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un context
nefamiliar.
Teoria atributelor.
În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute.
Astfel, recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu
identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa
literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le
întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe atribute, cu atât mai
greu va fi ea recunoscută. Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. El a
comparat timpul necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau
în privinţa numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G).
Performanţele erau mai bune atunci când atributele erau mai puţine.
Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată
deoarece nu explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.
24
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală. După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele
mai complexe informaţii despre trăsături, conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din
descrierea anterioară se observă că lipsesc orice fel de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face
ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci când apare sub o mare varietate de forme.
Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să
reprezinte o manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc
recunoaşterea, modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un
neajuns al acestei teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.
25
CORNEL HAVÂRNEANU
persoana de la care provine partea superioară. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două
jumătăţi se potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când
bucata de nas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii
aveau dificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau.
Explicaţia dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele
despre configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o
interferenţă între memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi.
Repetând experimentul, dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor
două jumătăţi, experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea
situată acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de
cea inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult
mai rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acest
fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia
generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat
că informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat,
deci nu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia
mai uşor între cele două jumătăţi.
Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes,
Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi, acestea
sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în
mod acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi
caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele configurale.
Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea
feţei umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii,
desene etc.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere.
Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de
experimentele lui Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor,
luminiţe slabe, care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din
imediata apropiere a luminiţei. Apoi au realizat un film, în întuneric, iar actorul îşi modifica expresia
facială astfel ca ea să corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.). Rezultatele au indicat că
subiecţii erau capabili să recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.
26
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecare
corespunzându-i informaţii specifice:
• unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin
informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare.
• noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de persoanele
familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite.
• unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre
persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii care nu au legătură cu informaţiile autobiografice
(amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).
Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce
la nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu
celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise
în italic reprezintă un exemplu):
Noduri de identitate
personală
Am văzut-o des la TV, în
reviste etc.
Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din
rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce adeseori
putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţin timp de la
cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul
celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii care au sens (ex: Roşu, Cojocaru etc.) sunt
recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.
I.3. REPREZENTĂRILE
Problema reprezentărilor a fost obiectul unor controverse între filosofi, lingvişti şi psihologi.
Deşi este complicată sau încercat abordări ştiinţifice care să-i dea o rezolvare. Dificultăţile explicative
provin din definirea conceptului.
Astfel, reprezentarea a fost definită ca imagine unitară dar schematică a însuşirilor concrete
ale obiectelor în absenţa acestora din câmpul perceptiv.
Dar reprezentarea a fost definită şi ca o noţiune sau set de simboluri care se referă la un lucru
“obiect real” sau “obiect al imaginaţiei” în absenţa acelui obiect.
Dacă considerăm reprezentarea strict intuitivă atunci prima definiţie este acceptabilă. Dar
dacă ne raportăm la cea de-a doua definiţie, chiar dacă rămânem în domeniul intuitiv, implicarea
aspectelor intelective este evidentă.
27
CORNEL HAVÂRNEANU
Reprezentările pot fi clasificate după natura lor în interne şi externe. Fiecare din cele două
categorii au la rândul lor subcategorii care sunt prezentate în figura de mai jos.
REPREZENTĂRI
EXTERNE INTERNE
ANALOGICE PROPOZIŢONALE
Schema de mai sus poate fi interpretată fie apelând la imaginea vizuală prezentată (imagine
pictorială) fie apelând la următoarele propoziţii (imagine lingvistică).
• Maria este în biroul 100
• Dan este în biroul 111
• Ioana este în biroul 112
• George este în biroul 117
• Ana este în biroul 116
Evident, ambele tipuri de reprezentări se referă la acelaşi aspect, cu toate că reprezentarea
pictorială este mai apropriară de concret, indicând clar poziţiile ocupanţilor fiecărui birou, dar şi poziţiile
relative ale acestora, uni faţă de alţii. Propoziţiile care descriu acelaşi aspect ca şi reprezentarea
pictorială nu precizează plasarea în mijloc a culoarului, că fiecare birou are aceeaşi dimensiune, că
biroul Mariei este situat vis-à-vis de cel al lui Marius etc. Pentru a include toate aceste elemente este
nevoie de cantitate mult mai mare de informaţii lingvistice, fapt care exemplifică dictonul "o imagine
valorează cât o mie de cuvinte". Deoarece reprezentarea pictorială este mai apropiată de obiectul
reprezentat din lumea reală, dată fiind analogia dintre obiectul real şi reprezentarea acestuia, ea se mai
numeşte şi reprezentare de tip analogic.
Cu toate aceste deosebiri, cele două tipuri de reprezentări externe au în comun faptul că ele
sunt doar o sinteză, adică nu sunt complete şi nu reprezintă obiectul în totalitate, ci numai aspectele
28
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
importante, esenţiale. În exemplul prezentat nici una din cele două reprezentări nu ne oferă informaţii
despre culoarea mochetei din birouri, prezenţa tablourilor pe pereţi etc.
Există şi diferenţe între cele două tipuri de reprezentări. Imaginaţi-vă un desen în care este
înfăţişat un birou pe care se găseşte o carte. Reprezentarea pictorială ar fi tocmai acest desen, iar
reprezentarea lingvistică ar fi propoziţia "Cartea este pe birou." Pe baza acestui exemplu vom evidenţia
principalele deosebiri dintre aceste două tipuri de reprezentări:
1. Reprezentarea lingvistică este formată din simboluri discrete, iar cea pictorială nu conţine
astfel de simboluri. În reprezentarea lingvistică, fiecare literă este ea însăşi un simbol, dar litera nu
mai poate fi împărţită la rândul ei în ceva cu sens. De exemplu o jumătate din litera "a" nu semnifică
nimic. În reprezentarea pictorială este greu de stabilit care sunt simbolurile ce o conţin. Aici orice
linie poate să semnifice ceva, totul depinzând în cele din urmă de contextul întregii imagini;
2. Reprezentarea lingvistică are simboluri explicite pentru toate elementele conţinute în ea, ca şi
pentru relaţiile dintre elemente. În exemplul, "cartea este pe birou", în cazul reprezentării
pictoriale simbolurile sunt implicite, ca şi relaţiile dintre elemente, adică depind de context. Nu
avem nici o reprezentare grafică a relaţiei "pe";
3. Reprezentarea lingvistică este alcătuită pe baza unor reguli gramaticale care determină
combinarea simbolurilor, în timp ce acest lucru nu se regăseşte în reprezentarea pictorială;
4. Reprezentarea lingvistică este abstractă şi poate fi achiziţionată printr-o varietate de
modalităţi senzoriale (vizual, auditiv şi chiar tactil), în timp ce reprezentarea pictorială este
concretă şi achiziţionată predominant vizual.
PE (CARTE, BIROU)
29
CORNEL HAVÂRNEANU
Ordinea în care sunt aşezate argumentele indică direcţia relaţiei între cele două argumente. În
acelaşi timp un predicat poate exprima şi o proprietate a argumentului. Reprezentarea propoziţională
"Mărul este roşu" poate fi exprimată astfel: ROŞU (MĂR).
De asemenea şi reprezentări propoziţionale mai complicate por fi exprimate în scris. De
exemplu, reprezentarea propoziţională "Dan l-a lovit pe Marius şi l-a rănit" se scrie:
LOVIT (DAN; MARIUS)
RĂNIT (MARIUS)
Chiar dacă avem de-a face cu două predicate, avem o singură reprezentare propoziţională.
30
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
31
CORNEL HAVÂRNEANU
Un alt rezultat experimental, care vine să confirme teoria lui Pavio, este acela al diferenţei de
codificare a stimulilor abstracţi faţă de acei concreţi. Rezultatele arată că cu cât un stimul este mai
concret, cu atât mai bună este performanţa mnezică. În termenii teoriei lui Pavio, acest fapt ţine de
implicarea diferenţiată în codificare a celor două sisteme. Astfel, stimulii concreţi sunt codificaţi şi vizual
şi verbal (tocmai fiindcă sunt mai uşor de imaginat), în timp ce stimulii abstracţi sunt codificaţi numai
verbal.
În fine, un ultim argument în favoarea teoriei lui Pavio este de natură neuropsihologică. Astfel,
se ştie că există o anumită lateralitate şi dominanţă cerebrală şi că emisfera stângă este implicată mai
mult în prelucrarea informaţiei verbale, abstracte, în timp ce emisfera dreaptă este implicată mai mult în
sarcini de natură nonverbală.
Reprezentarea mentală este unul din subiectele de studiu cele mai importante. Tocmai de
aceea, există o puternică dezbatere privind implicarea celor două tipuri de reprezentări în funcţiile
sistemului cognitiv uman. Dezbaterea porneşte de la contestarea faptului că imaginile pot constitui un
tip distinct de reprezentare mentală. Cei care consideră că imaginile nu sunt distincte de reprezentarea
propoziţională, argumentează prin aceea că atunci când noi uităm părţi dintr-o imagine, noi uităm acele
părţi care au nu un înţeles, deci nu uităm la întâmplare, aşa cum s-ar întâmpla în cazul în care imaginile
ar fi diferite. Deci, presupun aceşti psihologi, că imaginile nu pot fi desprinse de un cod propoziţional
care stă la baza formării lor.
Un alt aspect care contribuie la menţinerea acestei dezbateri este acela că orice fenomen sau
proces psihic poate fi explicat utilizând exclusiv doar unul din tipurile de reprezentare menţionate, verbal
sau imagistic. Încă nu există suficiente dovezi privind natura diferenţelor dintre reprezentările
propoziţionale şi cele imagistice.
În orice caz, ceea ce psihologii consideră a fi unanim, este faptul că în orice reprezentare sunt
implicate în special procesările descendente de informaţii.
32
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Gândirea şi limbajul ne fac unici, probabil mai mult decât alte aspecte ale naturii umane. Deşi
maimuţele, de exemplu, pot gândi, gândirea lor este limitată deoarece ele pot învăţa doar un limbaj
rudimentar. Abilităţile noastre de a gândi şi vorbi au reprezentat piatra de temelie pentru civilizaţia
modernă. Generaţiile anterioare au găsit soluţii la multe dintre probleme şi le-au comunicat prin
intermediul limbajului. Noi am construit plecând de la cunoştinţele lor, dar în acelaşi timp noi vom
rezolva problemele noastre şi le vom comunica generaţiilor următoare. Mai mult decât alte specii avem
puterea de a controla lumea şi de a ne construi un loc mai bun pentru a trăi. Ironic, tocmai aceste
abilităţi ne-ar putea fi fatale, pentru că le-am folosit pentru înarmare şi devastare.
Cogniţia poate fi definită ca un proces intelectual (la fel ca şi percepţia, memoria, gândirea şi
limbajul) prin care informaţia este obţinută, transformată, stocată, reactivată şi utilizată. Prezentăm în
continuare câteva aspecte importante ale cogniţiei:
1. Informaţiile sunt prelucrate de cogniţie. Informaţiile prelucrate reprezintă materialul cogniţiei:
materialul este preluat, transformat, păstrat şi folosit. Multe dintre informaţii sunt legate de categorii şi
concepte.
2. Cogniţia este activă. Informaţiile preluate din lumea externă sunt schimbate, păstrate şi
folosite în procesul cogniţiei. În cogniţie informaţia obţinută are un sens, este transformată prin procesul
de interpretare al percepţiei şi gândirii, stocată şi reamintită prin intermediul memoriei, folosită în
procesul de rezolvare de probleme şi limbaj.
3. Cogniţia este utilă, foloseşte unui scop. Gândim când nu înţelegem ceva, folosim limbajul
pentru a comunica ceva celorlalţi, creăm când avem nevoie de ceva care nu există. Oamenii folosesc
cogniţia pentru a supravieţui din punct de vedere fizic şi pentru a trăi în lumea socială.
II.1. GÂNDIREA
33
CORNEL HAVÂRNEANU
transport. Existenţa unor concepte, cum ar fi barcă, clădire, câine este foarte utilă. Multe dintre obiectele
şi ideile cu care ne intersectăm zilnic aparţin unor categorii familiare, deşi ele pot să ne apară ca fiind
diferite. Aplicând conceptele putem să înţelegem imediat noile idei sau obiecte, pentru că putem să le
legăm de clase de obiecte similare cu care suntem familiarizaţi. Noi ştim la ce să ne aşteptăm de la un
obiect chiar dacă îl întâlnim pentru prima dată. Astfel economisim o mare cantitate de efort pe care ar
trebui să-l cheltuim de fiecare dată pentru a învăţa ce este fiecare obiect.
Iată şi un alt exemplu. Fiecare act de generozitate este diferit de la o persoană la alta, dar ele
pot fi grupate deoarece împart o calitate comună, generozitatea. Când dăm o definiţie a termenului de
generozitate, definiţia va fi o afirmaţie care include toate actele de generozitate şi le exclude pe cele de
negenerozitate.
Unele concepte se bazează pe o singură trăsătură comună, cum ar fi conceptul de “roşu”.
Acestea sunt considerate ca fiind concepte simple. Dacă un lucru este roşu, el aparţine conceptului de
“roşu” fără a ţine seama de alte caracteristici. Merele roşii, mingiile roşii şi tricourile roşii sunt exemple
ale conceptului de roşu, în ciuda altor aspecte care fac ca aceste obiecte să fie diferite. Alte concepte
sunt mai complexe.
Conceptele conjunctive sunt definite prin prezenţa simultană a două sau mai multe
caracteristici comune. Conceptul de “mătuşă domnişoară (necăsătorită)” este un exemplu de concept
conjunctiv pentru că are trei caracteristici simultan (femeie, necăsătorită şi sora unuia dintre părinţi).
Conceptele disjunctive sunt definite prin prezenţa uneia sau alteia dintre caracteristicile comune sau a
ambelor. De exemplu, o persoană poate fi considerată schizofrenă dacă are permanent experienţe
senzoriale distorsionate sau are permanent idei false (crede că este rege sau agent CIA) sau pe
ambele. Conceptul de “persoană schizofrenică” este un concept disjunctiv deoarece este definit de
prezenţa fie a uneia fie a alteia dintre caracteristici sau de prezenţa ambelor.
34
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Concepte naturale
Rosch (1973) a sugerat că nu toate conceptele sunt la fel de uşor de învăţat. Unele sunt mai
naturale decât altele. Suntem biologic pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite lucruri. Din această
perspectivă suntem pregătiţi să învăţăm mai uşor anumite concepte în comparaţie cu altele. Din punctul
de vedere al lui Rosch conceptele au două caracteristici primare, sunt concepte de bază şi prototipice.
Un concept de bază are un grad mediu de cuprindere. Cuprinderea se referă la numărul de
membri care sunt incluşi într-un concept.
Rosch distinge trei nivele de cuprindere:
1. Conceptele supraordonate, care sunt foarte cuprinzătoare şi au un număr foarte mare de membri.
De exemplu, vehicul este un concept supraordonat care conţine foarte mulţi membri (maşini,
biciclete, atelaje etc.).
2. Conceptele de bază care au un grad mediu de includere. Maşina este un exemplu de concept de
bază deoarece are o cuprindere mai mică decât conceptul supraordonat de vehicul, dar include
mulţi membri.
3. Conceptele subordonate au cel mai mic nivel de cuprindere. De exemplu, conceptul subordonat de
“Dacia” include mult mai puţini membri în comparaţie cu conceptul supraordonat de vehicul sau
conceptul de bază, maşină.
Conceptele de bază sunt mai naturale şi de aceea mai uşor de învăţat şi folosit. Acest aspect
este demonstrat de modul în care copii învaţă conceptele. Copiii, în general, învaţă mai întâi conceptele
de bază cum ar fi maşină şi apoi conceptele supraordonate (vehicul), sau conceptele subordonate
(Dacia). Explicaţia acestui aspect este legată de caracteristicile conceptelor de bază care se potrivesc
mai bine intelectului uman. Aceste caracteristici ale conceptelor de bază sunt:
1. Conceptele de bază posedă atribute comune. De exemplu, toţi membrii conceptului de bază
şurubelniţă sunt folosiţi pentru a răsuci şuruburile şi au un capăt metalic iar la celălalt capăt un
mâner. Membrii categoriei supraordonate de unealtă au mai puţine caracteristici comune. Membrii
categoriei subordonate de şurubelniţă din crom au multe caracteristici comune, doar unele dintre
acestea nefiind comune cu cele ale membrilor conceptului de bază şurubelniţă.
2. Membrii conceptelor de bază au forme similare. Toate şurubelniţele au aceeaşi formă, dar nu se
poate spune acelaşi lucru despre unelte. Formele şurubelniţelor din crom sunt asemănătoare, ele
distingându-se de alte şurubelniţe prin materialul folosit în construcţia lor.
3. Membrii conceptelor de bază presupun folosirea aceloraşi mişcări motrice. Mişcările motrice
asociate membrilor conceptului de bază sunt aceleaşi, răsucirea şurubelniţelor. Nu acelaşi lucru se
poate spune despre conceptele supraordonate, fiecare membru din această categorie presupune
mişcări motrice diferite. Membrii conceptului subordonat şurubelniţă din crom presupune aceleaşi
mişcări musculare cu cele ale membrilor conceptului de bază.
4. Conceptele de bază sunt uşor de denumit. De exemplu, dacă se cere unei persoane să
denumească obiectele dintr-o încăpere atunci cele mai multe cuvinte folosite se referă la conceptele
de bază cărora aparţin obiectele. La vederea unei şurubelniţe din crom persoana va spune
şurubelniţă şi nu unealtă sau şurubelniţă din crom.
Aceste patru caracteristici ale conceptelor de bază le fac mai naturale, adică mai uşor de
învăţat şi folosit în sistemul uman de procesare a informaţiei.
A doua caracteristică a conceptelor naturale se referă la faptul că acestea sunt exemple bune
pentru o categorie sau prototipuri. Dacă cerem unei persoane să dea un exemplu pentru categoria
35
CORNEL HAVÂRNEANU
supraordonată “jucărie”, există o probabilitate mai mare ca persoană să spună “păpuşă sau maşinuţă”
decât “găletuşă de nisip”. La fel pentru categoria supraordonată “fruct” răspunsul prototipic este “măr”.
A A
D D
B C B C
FIG. 1 FIG. 2
36
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
37
CORNEL HAVÂRNEANU
Euristicile sunt strategii care măresc probabilitatea de a găsi o soluţie corectă. Deoarece nu
evaluează sistematic toate soluţiile posibile, euristica nu garantează găsirea soluţiei corecte. Se pare că
oamenii folosesc mai mult strategiile euristice decât pe cele algoritmice. Explicaţia ţine de dificultatea
elaborării algoritmilor , dar şi de faptul că nu s-au realizat algoritmi pentru multe situaţii problematice.
Tversky (1973) a identificat două euristici frecvent utilizate în rezolvarea de probleme:
reprezentativitatea şi utilitatea. Euristicile reprezentative fac predicţii bazate pe asemănarea dintre
informaţiile pe care le avem şi rezultatele pe care le putem obţine. Putem face predicţii asupra profesiei
unei persoane pe baza trăsăturilor de personalitate specifice, necesare profesiunii respective. Aceasta
poate fi o bună strategie, dar nu avem posibilitatea folosirii altor informaţii utile (preferinţa profesională,
nivelul de şcolarizare, motivaţie etc.). Euristica utilă presupune luarea deciziilor pe baza utilităţii sau
valabilităţii informaţiilor din memorie. În acest caz vom utiliza informaţiile pe care ni le reamintim. Astfel
predicţia profesiei unei persoane se va face reamintindu-ne trăsăturile de personalitate ale unui subiect
care exercită deja profesiunea respectivă, trăsături pe care le posedă şi persoana pentru care facem
predicţia. Această strategie este eficientă din punct de vedere al efortului depus, dar nu duce
întotdeauna la rezolvarea efectivă a problemei.
II.3. LIMBAJUL
Unii cercetători consideră că limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală. Alţii susţin că
limbajul este rezultatul combinării abilităţilor cognitive, care include aptitudini intelectuale (utilizarea
gramaticii), informaţie verbală (semnificaţia cuvintelor), strategii cognitive (organizarea unei propoziţii pe
baza regulilor gramaticale şi a semnificaţiei cuvintelor), abilităţi motorii (mişcările buzelor şi limbii în
timpul vorbirii). Există şi părerea conform căreia limbajul este o aptitudine specială, specific umană,
diferită de alte aptitudini cognitive. Se consideră că limbajul poate afecta gândirea atât de puternic încât
gândirea poate fi modificată sau limitată de cuvintele utilizate în limbaj. Aceasta înseamnă că oamenii
pot gândi doar în limitele limbajului pe care îl posedă. Limbajul facilitează modul în care oamenii se
raportează la probleme şi fac discriminări.
38
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Limbajul se bazează pe folosirea unor semne sau simboluri care au o semnificaţie şi care
respectă anumite reguli gramaticale. Gramatica este un ansamblu de reguli care specifică relaţiile care
se stabilesc între aceste semne sau simboluri.
39
CORNEL HAVÂRNEANU
funcţionarea mecanismului de deprindere a limbajului copilul trebuie doar să asculte limba vorbită.
Sistemul este înnăscut, automat.
Nu se pune problema că moştenim limbajul sau toate regulile gramaticale specifice oricărei
limbi. Chomsky susţine că regulile gramaticale de care suntem conştienţi sau pe care le deprindem
atunci când învăţăm o limbă nouă, reprezintă doar structura de suprafaţă a limbii respective. Structura
de suprafaţă diferă de la o limbă la alta, dar sub aceasta se găseşte structura profundă, care este
identică pentru toate limbajele umane. Copilul posedă la naştere structurile profunde ale limbajelor,
care-i dau posibilitatea să recunoască substantive sau verbe atunci când aude limba vorbită.
Teoria lui Chomsky este o abordare reducţionistă chiar dacă nu este în acord cu
reducţionismul lui Skinner. Considerând deprinderea limbajului un proces genetic, copilul rămâne inactiv
în acest proces, deoarece învăţarea are loc mai mult sau mai puţin automat. Deprinderea limbajului este
redusă mai curând la acţiunea genelor decât la realizare conexiunilor stimul-răspuns.
Teoria lui Lenneberg reprezintă o altă abordare nativistă în explicarea deprinderii limbajului. El
susţinea că limbajul este o capacitate biologică moştenită a fiinţei umane, aspect demonstrat prin faptul
că limbajul este deprins de copii fără ca aceştia să fie învăţaţi. Limbajul trebuie să fie însuşit într-o
perioadă critică din viaţa copilului, iar dacă acest lucru nu are loc la momentul oportun, atunci nu va mai
avea loc niciodată. Această perioadă critică se situează înainte de pubertate, deoarece mai târziu
zonele creierului implicate în funcţia limbajului devin prea rigide şi inflexibile pentru învăţarea unui nou
limbaj. Adulţii care învaţă o limbă străină, nu o învaţă niciodată aşa cum au învăţat limba maternă.
Justificarea acestei idei provine din studiile făcute asupra ariilor corticale ale limbajului. Aceste arii sunt
situate în emisfera stângă a creierului, iar deteriorarea lor la adult duce la o disfuncţie permanentă a
limbajului. Dacă o astfel de deteriorare are loc la copii, până la vârsta pubertăţii, funcţiile limbajului trec
de obicei în cealaltă parte a creierului şi astfel copilul este capabil să se refacă complet după
deteriorare.
Ipoteza lui Lenneberg a fost pusă sub semnul întrebării în urma studiului efectuat asupra unui
copil, care a fost închis într-o mansardă de la vârsta de 1 an şi 8 luni până la 13 ani, când trecuse de
pubertate. În această perioadă copilul nu auzise niciodată limba vorbită şi nu poseda nici o formă de
limbaj. Luat sub supraveghere într-o instituţie specializată, copilul a deprins limbajul foarte rapid. Deşi a
învăţat să utilizeze limbajul au existat unele diferenţe semnificative, copilul neajungând la o fluenţa
gramaticală deplină.
Interpretarea nativistă s-a dovedit utilă pentru studierea mecanismului de înţelegere a
limbajului, pentru că a evidenţiat predispoziţia copiilor pentru limbaj şi dobândirea foarte rapidă a
acestuia. Totuşi Chomsky şi Lenneberg au exagerat în susţinerea acestor idei. Nu putem contesta că
există o tendinţă moştenită de deprindere a limbajului, dar această tendinţă nu o putem considera ca
acţionând automat şi independent aşa cum au sugerat aceştia.
c. Teoriile sociale. Brown (1973) a observat că teoriile anterioare asupra dobândirii limbajului au omis
deseori scopurile şi semnificaţiile care stau la baza utilizării limbajului de către copil. El a elaborat o
teorie în care a evidenţiat aspectele sociale ale dezvoltării limbajului. Această teorie porneşte de la
ideea că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica şi este cunoscută sub denumirea de
gramatică a relaţiilor semantice. Conform acestei teorii pentru copil este important sensul, intenţia
indicată prin ceea ce spune. Versiunile scurtate ale enunţurilor copiilor sunt numite vorbire telegrafică,
deoarece vorbirea lor seamănă cu o telegramă din care se omit cuvintele de legătura fără a se pierde
40
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
însă semnificaţia. Astfel, o frază ca “Dă lapte” ar fi adecvată mesajului “Aş mai dori puţin lapte dacă se
poate.” Omiterea cuvintelor de genul articolelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor duc la o versiune
prescurtată a limbajului, fără a se pierde conţinutul semantic.
Efectuând studii longitudinale asupra vorbirii copiilor, el a evidenţiat faptul că însuşirea
limbajului se desfăşoară într-o succesiune care parcurge aproximativ cinci etape. În prima etapă, copilul
articulează doar propoziţii simple de două cuvinte “Vreau maşinuţă” sau “Mama plecat”. Pe măsură ce
intră în a 2-a etapă începe să folosească forme flexionale şi articole, spunând “Uite o pisică” sau “Am
plecat”. În etapa a 3-a copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi “ce?”, “unde?”
şi “când?” până la “cum” şi “de ce ?“. Etapa a 4-a este caracterizată prin introducerea frazelor simple,
cum ar fi “eu am băut lapte şi căţeluşul a băut lapte”. În a 5-a etapă copilul este capabil să lege
propoziţii prin elemente de relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate: “Eliza care locuieşte acolo
merge la şcoala noastră.” În această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii
gramaticale specifice adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizându-se în principal prin
îmbogăţirea vocabularului.
41
CORNEL HAVÂRNEANU
denumirea de protoconcept. De exemplu, este uşor să ne imaginăm un câine. Imaginea unui “caniş”
necesită cunoştinţe specializate despre câini, iar imaginea unui mamifer (nu a unui câine, iepure sau a
vaci, ci a unui “mamifer”) este imposibilă pentru că este prea abstractă.
Conceptele abstracte se formează după ce sunt achiziţionate substantivele şi verbele. Primele
cuvinte abstracte învăţate sunt adjectivele, cum ar fi “roşu”, “înalt”, “mare”. Apoi sunt achiziţionaţi
termenii care se referă la aşezarea spaţială: “pe”, “între” “deasupra” etc. În final copii învaţă cuvinte
foarte abstracte, cum ar fi “libertate”, “tangenţial”. De fapt sunt învăţate definiţiile verbale ale acestor
cuvinte abstracte şi nu relaţiile lor cu obiectele reale.
În jurul vârstei de 18-24 de luni copiii încep să formuleze propoziţii formate din două cuvinte.
Pe parcursul acestei etape copii îşi însuşesc funcţia limbajului pentru exprimarea conceptelor, în special
pentru comunicarea dorinţelor lor altor persoane. Copii încep să folosească diferite forme descriptive
existente în limbaj, şi anume nominative (de exemplu, “acea casă”), posesive (de exemplu, “cartea lui
Dan”) şi acţiuni (“copilul merge”). Ei exersează diferite forme de limbaj înainte de a încercarea
extinderea limbajului.
În următorii câţiva ani copii se exprimă folosind propoziţii scurte, această etapă purtând
denumirea de vorbire telegrafică. Vorbirea lor este asemănătoare telegramelor, în care cuvintele inutile
sunt excluse, mesajele fiind scurte şi clare. Un exemplu tipic de vorbire telegrafică îl întâlnim în filmul
Tarzan, în care personajul foloseşte doar cuvinte importante, substantive şi verbe (de exemplu, “Tarzan
o ajută pe Cheetah” sau “Jane pleacă acum”). În această etapă de dezvoltare a limbajului morfemele
gramaticale lipsesc, nu apare pluralul, conjuncţiile, articolele, prepoziţiile, conjugările.
Cercetările indică faptul că pretutindeni copiii achiziţionează morfemele gramaticale cam în
acelaşi mod. Mai întâi se achiziţionează prepoziţiile, apoi pluralul, prenumele posesiv, articolele hotărâte
şi nehotărâte, conjugarea verbelor. Nu se ştie de ce morfemele sunt achiziţionate în această ordine, dar
se pare că ordinea este legată de complexitatea acestora. Alţi cercetători consideră că nu complexitatea
morfemelor determină ordinea de achiziţie, ci funcţionalitatea lor. Ordinea de achiziţie este determinată
de multitudinea funcţiilor acestor morfeme. De exemplu, exprimarea pluralului şi localizarea obiectelor
este mult mai utilă în conversaţia zilnică decât folosirea articolului sau conjugarea verbelor. Morfemele
gramaticale au o structură semantică sau o semnificaţie. De exemplu, utilizarea la plural a substantivului
“câine” semnifică faptul ce se fac referiri la mai multe exemplare ale acestei categorii.
42
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
experimental. Subiecţii erau condiţionaţi clasic să saliveze atunci când auzeau anumite propoziţii. Apoi,
li s-au prezentat cuvinte individuale selectate din aceste propoziţii, măsurându-se cantitatea de salivă.
Deşi articolele, adjectivele şi prepoziţiile erau la fel de numeroase ca şi substantivele şi verbele, s-a
constatat că substantivele şi verbele generau un răspuns salivar mai intens. Nu se cunoaşte încă modul
în care oamenii construiesc o propoziţie. Unii cercetători consideră că se folosesc strategii de procesare
cognitivă necunoscute încă, care pornesc de la o semnificaţie la sintaxa folosită pentru exprimarea
acestei semnificaţii. Alţii susţin că formularea unei propoziţii este legată atât de semnificaţie cât şi de
regulile gramaticale necesare exprimării semnificaţiei.
43
CORNEL HAVÂRNEANU
sugerat că, pentru a ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele care
desemnează acel lucru. Astfel, dacă o persoană ar cunoaşte doar trei cuvinte pentru denumirea
culorilor ar fi incapabilă să gândească sau să distingă mai mult de trei nuanţe. Cercetările interculturale
au arătat că gândirea nu este dependentă de limbaj într-o asemenea măsură. Cercetând membrii
tribului Dani, Rosch (1974) a arătat că, deşi aceştia au doar două cuvinte pentru a desemna culorile pot
totuşi să perceapă variaţii de culoare, ei descurcându-se la fel de bine ca şi indivizii care cunosc mai
multe cuvinte pentru denumirea culorilor.
Există şi o formă moderată a acestei teorii. Dacă o persoană are la îndemână, în limba
maternă, un număr de cuvinte, acest lucru determină o înţelegere diferenţiată a experienţelor. De
exemplu, laponii care au 27 de cuvinte diferite pentru zăpadă, au resurse mai bogate la care pot apela
în interpretarea şi observarea diferitelor tipuri de zăpadă, în comparaţie cu europenii care cunosc doar
2-3 cuvinte de acest gen.
4. În concepţia lui J. Piaget limbajul, cel puţin în forma în care îl foloseşte un copil foarte mic,
reprezintă o formă externă a procesului de gândire. Dacă Watson spunea că gândirea este limbaj,
Piaget susţine că limbajul este gândire. Când un copil începe să vorbească, vorbirea sa este foarte
egocentrică, nefiind folosită în scop social, ci din nevoia copilului de a-şi organiza şi structura
problemele apărute în interacţiunea sa cu mediul. Copilul spune, pur şi simplu, ceea ce crede, cu voce
tare. El ajunge treptat să-şi dea seama că limbajul poate fi utilizat şi în scopul comunicării a ceea ce
gândeşte, acest lucru se întâmplă însă numai datorită faptului că limbajul este perceput de copul ca un
instrument important pentru rezolvarea de probleme. Gândirea este pentru Piaget foarte importantă, iar
copilul îşi dezvoltă limbajul doar pentru că este un instrument util gândirii.
5. Vîgotsky (1962) consideră că însuşirea limbajului de către copil are origini sociale,
provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane. El considera că limbajul se dezvoltă direct din
primele interacţiuni sociale pe care copiii le au cu cei din jur, iar majoritatea cercetărilor moderne
referitoare la interacţiunea părinte copil par să sprijine această idee. Vîgotsky susţinea că la copiii se
manifestă necesitatea puternică de a interacţiona cu alte persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că
permite copilului să se angajeze mai eficient în interacţiunea socială.
Vîgotsky nu a negat faptul că limbajul ar putea să reprezinte şi un instrument la gândirii. El
considera comportamentul copiilor care vorbesc singuri în timp ce se joacă (comportament numit
vorbire egocentrică de Piaget) drept un exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a
limbajului. Acest tip de limbaj este folosit pentru a monitoriza şi comanda structurile gândirii interne a
copilului. Această formă de utilizare a limbajului permite copilului să-şi reorganizeze şi să-şi
restructureze problemele, la nivel cognitiv. Cu toate acestea funcţia socială de comunicare a limbajului
rămâne cea mai importantă.
44
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie noi nu am avea sensul
continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi imposibil să
funcţionăm. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.
Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon,
unele informaţii sunt uitate, alte sunt modificate. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează
abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.
45
CORNEL HAVÂRNEANU
asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al
memoriei.
În cazul modelului procesării informaţiei se consideră că informaţia care intră în sistem este
prelucrată, transferată, controlată, modificată, stocată, reactivată, iar pentru utilizarea acesteia se
folosesc o varietate de mecanisme de control. În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de
informaţie, informaţia întră în sistemul de memorie prin receptorii senzoriali într-o formă neprelucrată.
Atenţia este un mecanism de control al memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va
fi prelucrată ulterior. Informaţia senzorială brută, selectată, este codificată în anumite forme (sunete,
imagini vizuale, concepte) care pot fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control
continuă să guverneze “soarta” informaţiilor. De exemplu, prin repetare mentală anumite informaţii nu
vor fi pierdute din memorie. Un alt mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de
memorie de mai lungă durată. Atunci când este nevoie de o informaţie, aceasta este reactivată din
memorie, dar din motive diferite anumite informaţii nu mai pot fi reamintite.
Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să adăugăm în reţeta unei
prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde. Numele fratelui trebuie însă
să ni-l reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în memorie pentru scurte
perioade de timp, altele însă sunt reţinute permanent.
Memoria senzorială
Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli senzoriali, dar noi nu-i reţinem pe
toţi. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă
în memoria senzorială, sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu
succes în memoria senzorială, senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o
secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială.
Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din
experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. Se pare că noi
reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a localiza biţii
de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei. Informaţia este
stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei
senzoriale. Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Autorul a prezentat subiecţilor
un şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri, cu câte 4 litere pe fiecare rând:
46
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
G K E Q
R Y H T
C M L A
Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi subiecţilor să-şi
reamintească toate literele de pe un singur rând. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de
litere trebuia memorat. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica
primul rând, un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând, iar tonalitatea scăzută indica
rândul al treilea. S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere,
subiecţii îşi aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv. Dacă întârzierea era mai
mare de un sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Acesta
dovedeşte cât de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.
Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte
informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. Uneori pot fi observate urme ale
informaţiei auditive asemănătoare ecoului. Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem absorbiţi de
ceea ce citim în timp ce altă persoană ne vorbeşte. Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la
ceea ce citim, putem auzi ceea ce persoana respectivă ne spune. Acest lucru este posibil datorită
“ecoului sau copiei” senzaţiei auditive stocate în memoria senzorială.
Repetiţia
Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în general mai puţin de un
minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Probabil că uitarea informaţiilor noi
pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut:
toate numele de străzi pe care am mers, toate numerele de telefon, numele tuturor persoanelor pe care
le-am întâlnit. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată,
transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu este o situaţie atât de fericită, după cum s-
ar crede la prima vedere, pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le
ascund pe cele utile sau importante.
Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum, o
melodie, gustul unui fruct, poziţia unui deget pe clapele pianului, o listă de nume etc. S-a constat că
oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în
MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B, P, V, M, L etc. ) este mult mai posibil ca literele să
fie reţinute prin “numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma literelor. Probabil că în MSD utilizăm cât
47
CORNEL HAVÂRNEANU
mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie
cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de
informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ.
48
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi. Această secvenţă de reamintire este cunoscută sub
numele de efectul poziţiei seriale, efectul primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru
ultimii itemi
Materialul din memoria senzorială este codat în memoria de scurtă durată pentru a fi reţinut, la
fel şi materialul din MSD va fi stocat în memoria de lungă durată.
49
CORNEL HAVÂRNEANU
permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem
capabili să ne-o reamintim din anumite motive.
MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD sunt
stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În
MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem să ne
reamintim, de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar cel mai
frecvent MLD stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale.
50
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
51
CORNEL HAVÂRNEANU
pe baza căreia se poate judeca adevărul sau falsitatea”. Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion a
cumpărat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind logodnica sa.” Această frază poate descompusă fi într-un
număr de idei simple, implicate în fraza iniţială: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie”, “Dacia era nouă”,
“Maria este logodnica lui Ion”. Acestea sunt afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false.
Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau
felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau
vizuală. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau
care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta
să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală.
Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între ele trebuie să existe
interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat
la componentele afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar săgeţile legate la noduri
sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. Afirmaţia (1) “Ion a cumpărat
o Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel:
cumpărat
trecut
relaţia
timp
Ion 1
agent
Dacie
obiect
recipient
Maria
Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri sunt foarte apropiate şi legate
de altele, astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi foarte
departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să reactualizăm
celelalte componente.
Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. Să vedem ce să
întâmplă cu informaţia senzorială. Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane,
combinând părţi ale diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a
feţei, care era stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii, Anderson
(1983) a putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru
materialul vizual”. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. Deşi
materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt
asemănătoare. Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt stocate în
acelaşi fel, s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea principală prin care s-ar organiza
informaţiile în memorie, indiferent dacă este informaţie senzorială sau verbală.
52
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
blocuri diferite ale memoriei. Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei
senzoriale. Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate
informaţiile în memorie.
Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. Conform
acestui model de abordare, diferenţele dintre MSD şi MLD, care au fost descrise anterior, nu se referă
la două sisteme de memorie care operează după principii diferite, ci vizează nivele diferite de procesare
a informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de
procesare care merge de la foarte simplu la complex.
Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea superficială
implică o codare superficială a informaţiei perceptuale, în timp ce procesarea profundă implică
semnificaţiile. Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale, dulce, cald, frumos,
îngrijit, inteligent. Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt
câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa
profund lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”.
Ambele grupe de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. Craik
şi Lockart au constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti
subiecţi au procesat cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.
Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt
mai generale decât distincţia dintre codare în termeni de percepere a caracteristicilor intuitive sau a
înţelesului. O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în
timpul procesării superficiale. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii
şi cele care deja există în memorie. Da exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru
a lega conţinutul acestuia cu informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de
viaţă, elaborăm, adică facem legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi
ajută la reţinerea paragrafului. Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială
a informaţiei perceptuale poate fi îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou număr de
telefon cu amintirile existente despre persoana pe care o sunăm.
Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a informaţiei va înlocui
modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de memorie de scurtă,
respectiv de lungă durată.
III.2. UITAREA
Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt cauzele uitării? De ce unele
amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării:
teoria ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească; teoria
interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim;
teoria reconstrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp, uneori devenind de
nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi
ameninţătoare.
53
CORNEL HAVÂRNEANU
54
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control, putem
concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B.
Interferenţa retroactivă
În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A.
Grupul de control învaţă lista A, apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor.
Procedeul are următoarea schemă:
Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în
comparaţie cu subiecţii grupului de control, putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat
cu reamintirea listei A.
Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile interferenţei asupra
amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării.
Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de
scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii
acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un număr de telefon, 689-2354
şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul, putem spune că am experimentat
interferenţa.
55
CORNEL HAVÂRNEANU
De exemplu:
Figură reprodusă Grupul 1 Figura stimul Grupul 2 Figură reprodusă
Şapte Patru
Ulterior subiecţilor li s-a cerut să reproducă desenele figurilor. Desenele au fost distorsionate
pentru a fi în acord cu semnificaţiile date pentru figurile ambigui.
Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în
timpul procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a observat că nu
apar diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali.
Se pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat.
Situaţia este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu, şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte
de a cere subiecţilor să reproducă figurile. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de
reamintire.
Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD, dar în
ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează faptului că Barllet
a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving între
memoria episodică şi semantică. Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a
distorsiona sau reconstrui amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai
curând decât detaliile episodice. Dacă încercăm să ne amintim un eveniment mai târziu, este mult mai
probabil să ne reamintim semnificaţiile acestuia şi mai puţin detaliile. Fără a fi conştienţi de acest lucru,
noi inventăm detalii care sunt în concordanţă cu semnificaţia a ceea ce ne amintim. S-a încercat
testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca acesta:
“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote.
Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea
târziu.”
Mai târziu subiecţilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie:
“Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”
Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Propoziţia originală nu spune
nimic despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre subiecţi au
spus că au auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care implică puternic ideea că
documentul a fost ars, este reactivată din memoria de lungă durată, dar detaliile au fost reconstruite
pentru a completa această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o
“reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare.
56
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
putând fi cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al doilea rând, s-a constat că
stresul are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi
mai puţin de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. Un alt argument este acela că uitarea
motivată poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind legată de evenimentele stresante inutile.
Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte, iar mai
târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un
impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele neutre au fost reţinute cel
mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud.
Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu
cele negative, există motive să credem că experienţa emoţională, în general, ne-o amintim mai bine
decât cea neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această afirmaţie. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu
un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale. Ambele tipuri de emoţii, pozitive sau negative,
îmbunătăţesc reamintirea, dar după cum a afirmat şi Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile
negative.
57
CORNEL HAVÂRNEANU
IV.1. MOTIVAŢIA
58
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
59
CORNEL HAVÂRNEANU
denumit afagie). Dacă era distrusă partea hipotalamusului asociată sistemului de saţietate şobolanii
mâncau excesiv, continuu pe toată perioada zilei.
Cercetările recente au demonstrat că mecanismele biologice implicate sunt mult mai
complexe. Se pare că şi alte structuri cerebrale au rol reglator. Cercetătorii consideră că hipotalamusul,
ca centru de reglare a mecanismului foamei, primeşte informaţii de la diferite organe:
1. Stomacul oferă cele mai rapide informaţii, contracţiile stomacului semnalizează sistemul de
alimentare, iar stomacul plin activează sistemul saţietăţii.
2. Nivelul de zahăr din sânge. S-a constat că hipotalamusul are în structura sa neuroni
specializaţi pentru detectarea nivelul de glucoză din sânge. De asemenea, ficatul şi duodenul
monitorizează nivelul de glucoză din sânge. Când nivelul glucozei scade sub nivelul optim se activează
sistemul de alimentare. Când se obţine un nivel suficient de glucoză este activat sistemul de saţietate şi
alimentarea este oprită.
Rolul glucozei în reglarea foamei a fost demonstrată experimental. Insulina injectată în
sângele unei persoane care era sătulă, a cauzat scăderea nivelului de glucoză, persoanei respective
făcându-i-se foame. Injectarea de glucagon unei persoane căreia îi era foame, a produs creşterea
nivelului de glucoză din sânge, dispărând senzaţia de foame. Experienţele făcute pe şobolan au arătat
că dacă unui şobolan care a fost înfometat i se injectează sângele unui alt şobolan care abia a mâncat,
acesta refuză hrana. Deci, nivelul de glucoză din organism este un element cheie al mecanismului de
control a foamei.
3. Nivelul lipidelor din sânge. Cercetările au indicat că menţinerea în timp a greutăţii corpului
este realizată de către un alt mecanism. Probabil că hipotalamusul monitorizează nivelul de lipide din
sânge. Când un individ creşte în greutate, nivelul de glicerol creşte. Această creştere poate fi detectată
de hipotalamus, care poate semnaliza fie descreşterea alimentaţie fie creşterea nivelului de activitate al
organismului pentru a arde caloriile.
Deşi foamea este un motiv biologic, sunt implicaţi şi factori psihologici. Astfel, învăţarea are un
rol important asupra comportamentului alimentar. Emoţiile joacă, de asemenea un rol important.
Persoanele anxioase mestecă şi înghit de mai multe ori decât este normal, iar cele depresive îşi pot
pierde apetitul pentru o lungă perioadă de timp.
b. Setea
Setea este şi ea controlată de mecanisme homeostazie. Dorinţa de a bea este determinată de
felul în care apa este distribuită în întregul organism şi există cel puţin două mecanisme care
controlează echilibrul apei din corp. Apa nu este distribuită uniform în corp: 65% din apă se găseşte în
celule, 25% din apă se găseşte în spaţiul dintre celule, 10% din apă se găseşte sânge. Mecanismele
intracelulare au la bază un senzor de înregistrare a cantităţii de apă din interiorul celulelor, mecanismele
intercelulare înregistrează cantitatea de fluid din jurul celulelor. Cele două mecanisme nu sunt afectate
simultan.
Fluidul extracelular, de exemplu, poate fi afectat de pierderea de sânge sau dezhidratare, fără
ca să fie afectate şi mecanismele intracelulare.
60
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
O altă modalitate de control al echilibrului de fluide este reprezentată de receptorii din creier
sensibili la concentraţia de sodiu. Sodiul extrage apa din celule prin procesul de osmoză. Celule
receptoare sunt capabile să regleze echilibrul de apă, deoarece sunt sensibile la cantitatea de apă
eliminată din celulele creierului. Experimental s-a constat că injectarea de sodiu în hipotalamus a
determinat apariţia dorinţei de a bea. Se pare că şi glanda pituitară poate afecta cantitatea de apă
eliminată din organism.
La fel ca şi în cazul foamei, nu se cunosc încă pe deplin toate mecanismele care controlează
apariţia nevoii de a bea.
Factorii psihologici au rol în reglarea setei. Învăţarea influenţează ceea ce se bea (de
exemplu, nepalezii preferă să bea lapte de yak în loc de lapte de vacă) şi când se bea (de exemplu,
bem un pahar de suc la micul dejun). Vederea unui pahar de bere poate activa setea, chiar dacă înainte
de vederea paharului persoana respectivă nu era însetată. Stresul şi emoţiile au un efect mai slab
asupra setei în comparaţie cu efectul pe care-l au asupra nevoii de alimentare. Excepţie fac persoanele
consumatoare de băuturi care conţin alcool sau stimulanţi (cafea, ceai etc.).
În anii 60 s-a constat că atunci când animale erau private de hrană, acestea consumau o
cantitate mult mai mare de apă. Setea excesivă “înlocuia” comportamentul de alimentare, atunci când
animalele nu aveau acces la hrană. Această constatare a determinat cercetătorii să presupună că de
fapt foamea şi setea sunt reglate de mecanisme homeostazice similare.
c. Motivaţia sexuală
Fără o motivaţie sexuală, oamenii şi alte animale care se reproduc pe această cale ar
dispărea. În timp ce foamea, setea şi alte motive primare sunt necesare pentru supravieţuirea
individului, motivaţia sexuală este un motiv primar esenţial pentru supravieţuirea speciilor. Aceleaşi
mecanisme biologice de bază sunt implicate în motivaţia sexuală a mamiferelor, dar controlul biologic al
comportamentului sexual este mai puţin semnificativ la oameni. Sexualitatea implică mai multe emoţii şi
are o importanţă mai mare la oameni în comparaţie cu alte motive primare.
Baze biologice ale motivaţiei sexuale.
Ca şi în alte motive primare, hipotalamusul are un rol important în reglarea comportamentului
sexual. Centrii hipotalamici şi alte structuri cerebrale sunt implicaţi în iniţierea comportamentului sexual.
Extirparea acestor centri determină dispariţia comportamentului sexual. Alte structuri cerebrale duc la
inhibarea comportamentului sexual, iar distrugerea acestor structuri determină hipersexualitatea.
La animale hormonii joacă un rol important în reglarea motivaţiei sexuale. Femelele câini,
pisici şi şoareci sunt receptive la relaţiile sexuale doar atunci când sunt în perioada de ovulaţie. Masculii
acestor specii sunt mai puţin influenţaţi de hormoni decât femelele, putând fi receptivi în orice moment
la stimularea sexuală. La alte specii, cum sunt cerbii sau ţapii, masculii se angajează în relaţii sexuale
doar în anumite perioade ale anului şi numai atunci produc spermă. Comportamentul sexual al
animalelor este limitat la anumite perioade de timp când fertilizarea şi reproducerea este propice.
Motivaţia sexuală la oameni este mai puţin influenţată de factori hormonali, relaţiile sexuale
producându-se indiferent dacă reproducerea este posibilă sau nu. Legătura slabă între sexualitate
61
CORNEL HAVÂRNEANU
62
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
a. Nevoia de stimulare
Mulţi oameni se plictisesc dacă stimularea este slabă sau dacă aceasta rămâne neschimbată.
Oamenii, dar şi alte animale, se pare că au un motiv înnăscut de căutare de noi stimuli. Într-un
experiment, un şobolan a fost aşezat într-un labirint în formă de “T”, în care trebuia să aleagă între a
merge la dreapta pe o alee vopsită în gri sau să meargă pe aleea din stânga, care era dungată.
Şobolanul explora mai întâi aleea cea mai interesantă, apoi explora aleea gri. Maimuţele ţinute într-o
cuşcă plictisitoare vor depune mult efort pentru a deschide o fereastră prin care puteau privi alte
maimuţe sau obiecte în mişcare. Dacă maimuţele aveau la dispoziţie un puzzle, atunci ele erau
preocupate de joc, chiar dacă cuşca era la fel de plictisitoare.
Oamenii sunt motivaţi să manipuleze şi să investigheze mediul înconjurător. După un timp, în
lipsa unei stimulări psihice oamenii simt nevoia unei activităţi. Nu se cunosc mecanismele care
controlează nevoia de stimuli noi, dar este evident faptul că oamenii au nevoie de o anumit nivel de
stimulare pentru a se simţi confortabil. Dacă stimularea este prea slabă apare tendinţa de a o
intensifica, dacă este prea puternică apare tendinţa de a găsi o modalitate de descreştere a acesteia.
De exemplu, atunci într-o cameră este prea mult zgomot, apare tendinţa de a căuta liniştea, deci de a
reduce stimularea.
Există un nivel optim de stimulare, fiecare individ căutând să-şi menţină acest nivel optim de
stimulare. Stimularea se referă la starea de alertă sau de activare a unei persoane. O persoană activă
are un nivel mediu de stimulare. Persoanele anxioase sau aflate în panică au un nivel ridicat de
stimulare. Stimularea este legată de activitatea formaţiunii reticulare şi de cea a sistemului nervos
vegetativ simpatic. Nu se ştie dacă există o nevoie biologică pentru menţinerea unui nivel moderat al
stimulării. Indivizii pot supravieţui la un nivel ridicat sau foarte scăzut de stimulare deşi sunt motivaţi
pentru atingerea unui nivel optim de stimulare. Acest concept este legat de eficienţa activităţii în diferite
situaţii. Dacă stimularea este prea mică activitatea neadecvată, iar dacă este prea puternică activitatea
este întreruptă şi dezorganizată. În funcţie de natura activităţii nivelul ideal al stimulării diferă. De
exemplu, fotbaliştii au nevoie de un nivel ridicat de stimulare pentru un meci, iar un ceramist are nevoie
de un nivel de stimulare mai scăzut.
b. Motivaţia de afiliere
Ca fiinţe sociale, oamenii sunt motivaţi să desfăşoare activităţi în grup. S-a observat existenţa
unor diferenţe individuale în legătură cu intensitatea acestui motiv. Sunt persoane care au un nivel
ridicat al acestui motiv, preferând să stea în compania celorlalţi şi neglijând chiar satisfacerea altor
motive. Experimental s-a constatat că persoanele cu un nivel ridicat a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel
scăzut al motivaţiei de realizare de sine, aleg un prieten cu care să lucreze, fără a ţine seama de
competenţa acestuia. Cei cu nivel scăzut a motivaţiei de afiliere şi cu un nivel ridicat a motivaţiei de
realizare de sine îşi aleg partenerul pe care-l consideră cel mai competent.
Există două teorii explicative ale motivaţiei de afiliere. Una dintre acestea afirmă că motivaţia
de afiliere este înnăscută, bazându-se pe selecţie naturală. În perioadele preistorice, participanţii la o
vânătoare aveau mai multe şanse de succes dacă se organizau în grupuri, decât dacă vânau individual.
Astfel, şansele lor de supravieţuire erau mai mari. A doua teorie afirmă că motivaţia de afiliere se
63
CORNEL HAVÂRNEANU
dobândeşte prin experienţă. Deoarece copiii sunt asistaţi de cei din jur atunci când îşi satisfac nevoile
de hrană, căldură, igienă etc., ceilalţi oameni devin “stimuli pozitivi” prin procesul de condiţionare
clasică. Astfel, comportamentul de afiliere devine o întărire pozitivă. Motivaţia de afiliere pare să fie mai
puternică atunci când este ameninţată existenţa. Experimental s-a constatat că subiecţii care erau făcuţi
să se simtă mai anxioşi au manifestat un nivel mai ridicat a nevoii de afiliere, în timp ce subiecţii cu un
nivel scăzut de anxietate au manifestat tendinţe de afiliere mai mici.
c. Motivaţia de autorealizare
Acest tip de motivaţie se referă la nevoia psihologică de succes în situaţii competitive (în
activitatea şcolară, sportivă, profesională). Indivizi care au un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare
sunt mai puţin anxioşi în situaţii de eşec şi îşi aleg profesiuni în care au şanse de succes. Atunci când
realizează succesul aceste persoane se bucură de reuşita lor mai mult decât majoritatea indivizilor.
Persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei de autorealizare trebuie să înveţe să echilibreze
solicitările profesionale cu nevoia de relaxare. Cei care au un nivel scăzut al motivaţiei de autorealizare
nu sunt interesaţi de atingerea unui statut social sau de succesul material şi-şi canalizează energia spre
alte domenii. Aceştia sunt foarte anxioşi în situaţii competitive şi au o teamă mare de eşec. Ei evită
profesiunile de competiţie deoarece simt un disconfort accentuat.
Unii cercetători au arătat că există şi o temă de succes. Indivizii se tem de succes deoarece
sunt preocupaţi de responsabilităţile şi presiunile asociate succesului sau se tem de respingerea
celorlalţi atunci când obţin succesul.
64
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
IV.2. AFECTIVITATEA
65
CORNEL HAVÂRNEANU
şi pe cea a camarazilor ucigând soldaţii inamici. În acelaşi timp ei pot să simtă regret şi compasiune
pentru cei care au fost ucişi. Aceste emoţii amestecate sunt confuze şi greu de înţeles. Încercând să
spunem altora ceea ce simţim putem fi frustraţi pentru că majoritatea timpului nu suntem siguri de ceea
ce simţim.
Emoţiile sunt legate de anumite aspecte ale comportamentului. De exemplu, dacă o persoană
introduce o monedă pentru a primi o cafea de la un automat, iar acesta fiind defect nu produce cafeaua,
atunci persoana se poate înfuria. Emoţia de furie va determina un comportament agresiv faţă de
automatul de cafea.
Emoţiile puternice sunt bine memorate. Bucuria de a te îndrăgosti, jena de a fi întrebat de
profesor atunci când nu eşti pregătit, frustrarea că nu ai auzit ceasul şi ai pierdut o întâlnire foarte
importantă sunt experienţe memorabile. Dacă aceleaşi experienţe sunt trăite de o altă persoană, atunci
am putea evoca cu uşurinţă aceste răspunsuri.
Oamenii comunică emoţional. Expresivitatea facială a unei persoane oferă informaţii despre
ceea ce simte persoana respectivă. În acelaşi timp, informaţiile pe care le primim de la alte persoane
reprezintă referinţe sociale prin care verificăm propriile noastre interpretări. De exemplu, folosirea
sistemului numit panta vizuală imaginat de Gibson şi Walk (1960) în experimentele în care subiecţii erau
copii de un an, au demonstrat că expresia emoţională a mamei influenţează comportamentul copiilor.
Dacă mama manifestă teamă atunci probabilitatea ca prăpastia să fie trecută de copii este mai mică.
Dacă mama pare fericită atunci această probabilitate creşte.
66
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Teoria lui James-Lange a evidenţiat importanţa modificărilor fiziologice, mai ales în cazul
emoţiilor şoc, care fuseseră neglijate în teoriile anterioare.
De asemenea, prin această teorie se atrage atenţia asupra faptului că în anumite situaţii
reacţia emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. De exemplu, un copil de câteva luni se sperie dacă ai
tendinţa de a-l scăpa din braţe, cu toate că până în acel moment el nu a căzut vreodată. Deci, simpla
percepţie a evenimentului declanşează emoţia înainte oricărei interpretări.
Limita acestei teorii derivă din faptul că nu se constată o relaţie direct proporţională a trăirilor
afective cu manifestările corporale exterioare. De exemplu, trăirea unui eveniment trist poate provoca
multă agitaţie din partea unei persoane, manifestată pe o durată scurtă, în timp ce altă poate rămâne
imobilă, fiind influenţată mult timp de evenimentul respectiv. În acest caz cea de a 2-a persoană este
mai puternic afectată de eveniment, însă manifestările ei exterioare, precum şi modificările fiziologice
sunt mai slabe în comparaţie cu cele ale primei persoane. De asemenea, dacă injectăm adrenalină unei
persoane apar multe modificări fiziologice caracteristice unui şoc emoţional (creşterea ritmului cardiac, a
respiraţiei, înroşire etc.) dar totuşi persoana nu manifestă nici o emoţie.
67
CORNEL HAVÂRNEANU
Pentru Cannon şi Bard, experienţa emoţională conştientă şi modificările fiziologice sunt două
evenimente simultane şi independente.
68
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
are efecte de stimulare a sistemului cardiac şi a altor organe. Autorii erau interesaţi de modul în care
subiecţii vor interpreta cognitiv această stimulare, în circumstanţe diferite. Într-o situaţie, complicii
manifestau o bună dispoziţie, iar în alta se enervau şi deveneau irascibili. S-a constatat că forma de
comportament a complicilor a influenţat modul de interpretare cognitivă a modificărilor fiziologice
produse de hormonul injectat. Atunci când complicii erau veseli subiecţii afirmau că au aceeaşi trăire, iar
când complicii erau nervoşi şi subiecţii spuneau că sunt nervoşi. Acest efect nu apărea atunci când
subiecţii erau informaţi despre adevăratul efect al substanţei injectate. Comportamentul complicilor nu le
influenţa starea emoţională, ei atribuind substanţei injectate modificările fiziologice.
69
CORNEL HAVÂRNEANU
anumită expresie emoţională, ci li s-a indicat doar care muşchi trebuie contractaţi. Subiecţilor din grupul
de control li s-a cerut să contracte muşchii faciali care nu erau implicaţi în expresia facială a unei
anumite emoţii. Rezultatele au evidenţiat faptul că nu numai construirea unei expresii faciale a dus la
modificări fiziologice, ci şi tipurile de modificări fiziologice asociate celor şase expresii faciale erau
diferite unele de altele.
Pentru a verifica dacă stările fiziologice distincte, create de expresiile faciale, sunt asociate
emoţiilor Ekman a cerut subiecţilor să evoce experienţe emoţionale legate de cele şase emoţii. De
exemplu, un subiect trebuia să se gândească la ceva foarte trist şi apoi să evalueze cât de trist se simte
pe o scală cu opt trepte. Experienţele evocate şi evaluate la un nivel ridicat au creat aceleaşi modificări
fiziologice ca şi expresiile faciale.
Aceste date susţin teoria lui James şi Lange pentru că:
◊ diferite reacţii musculare şi viscerale duc la apariţia diferitelor emoţii;
◊ emoţiile sunt create de reacţii musculare care apar înainte de emoţia însăşi.
În acelaşi timp aceste cercetări sugerează modificarea teoriei cognitive a emoţiei. Cogniţia
este importantă, dar nu putem spune că cogniţia este necesară înainte de apariţia emoţiei. Unii
cercetători consideră că în multe situaţii emoţiile sun separate de gândurile noastre. Din acest punct de
vedere informaţia senzorială este orientată direct spre circuitele neuronale care duc la apariţia emoţiei.
Alţii, cred că emoţiile nu pot exista înainte ca procesele mentale sau activitatea cognitivă să apară
pentru a ajuta la interpretarea senzaţiilor şi la stabilirea semnificaţiei acestora şi apoi este generată
starea emoţională.
70
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
71
CORNEL HAVÂRNEANU
V. TEORIILE PERSONALITĂŢII
72
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
73
CORNEL HAVÂRNEANU
Tabelul nr. 2
Evaluarea teoriilor personalităţii pe baza celor şase criterii de diferenţiere
după Hjelle, A. L., Ziegler, J. D., (1981, p. 447 )
SCĂZUT MODERAT RIDICAT
FREUD
MASLOW SKINNER
MURRAY
VERIFICABILITATEA ADLER BANDURA
KELLY
ERIKSON ROGERS
ALLPORT
ERIKSON FREUD
VALOARE EURISTICĂ ALLPORT ADLER SKINNER
KELLY MURRAY BANDURA
MASLOW ROGERS
ADLER
MASLOW
MURRAY
CONSISTENŢA INTERNĂ FREUD ROGERS
ALLPORT BANDURA
KELLY
SKINNER
ERIKSON
74
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
ADLER
MASLOW
ALLPORT
ECONOMICITATEA CONCEPTELOR ROGERS
MURRAY FREUD
BANDURA
KELLY
SKINNER
ERIKSON
BANDURA
MASLOW
ERIKSON
ÎNŢELEGEREA ROGERS FREUD
COMPORTAMENTULUI MURRAY ADLER
ALLPORT
SKINNER
KELLY
FREUD
MURRAY ADLER
SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALĂ ROGERS
ALLPORT ERIKSON
MASLOW
KELLY BANDURA
SKINNER
Cunoaşterea poziţiei fiecărei teorii faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane, uşor
sesizabilă folosind procedeul de analiză prezentat, relevă importante diferenţieri între teoreticieni. Orice
interpretare a unui comportament se realizează folosindu-se un model teoretic a cărui valoare trebuie să fie
bine cunoscută pentru a oferi psihologului posibilitatea alegerii conceptelor care explică cât mai bine
conduita umană. Este preferabil să ne sprijinim pe metode şi procedee pe care teoria le poate evalua
obiectiv. Valoarea empirică, testarea ipotezelor teoretice, preocupare de bază a psihologilor contemporani,
reprezintă prima sursă de apreciere pentru determinarea valorii unei teorii. În general teoreticienii
personalităţii au dificultăţi în a determina, chiar moderat, validitatea empirică, ei preferând poziţii teoretice. În
anumite cazuri teoriile personalităţii au accentuat aspectul biologic, emoţional, inconştient, cognitiv, social şi
al factorilor culturali în comportamentul uman, limitând prin aceasta valoarea comprehensivă a teoriei. Orice
continuator competent poate mări această valoare euristică, transformând esenţa conceptelor într-o formă
care să permită dezvoltarea activităţii de cercetare.
Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a valorii lor
pentru cunoaşterea psihologică a persoanei.
TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor
psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei. Tipurile reprezintă aspecte
parţiale ale personalităţii, care bazându-se pe date morfologice, ignoră în general aspectele socio-culturale.
Minkowski, atrage atenţia că "cel care vorbeşte de tipuri constituţionale sau constituţii îşi atrage reproşul de
a fi considerat fatalist " (Ionescu, G., 1973, p.39). Constituţia trebuie considerată ca un tot mobil, deschis
spre ambivalenţa într-un continuu efort adaptativ. G. Allport, (1970, p. 28 - 29), consideră că " doctrinele
psihologice nu susţin nimic mai mult decât că anumiţi oameni se aseamănă cu alţii într-o anumită privinţă. ".
Dar, existând foarte multe criterii de clasificare a indivizilor, constatăm că am putea situa o persoană în sute
de tipuri posibile, nereuşind să-i surprindem structura internă, unică, de organizare. Referitor la tipurile
ideale, autorul arată că acestea nu cuprind persoane reale, sunt obţinute prin metode raţionale şi nu
empirice. A. Cosmovici, ocupându-se de problema tipologiilor, prezintă câteva puncte de vedere critice la
adresa acestor teorii:
• Psihicul este influenţat de constituţia biologică, dar şi psihicul şi constituţia sunt influenţate de mediu.
Nu putem găsi frecvent deosebiri prea nete între indivizi, existând puţine tipuri extreme (Cosmovici A.,
1974, p. 99 - 100);
75
CORNEL HAVÂRNEANU
• Majoritatea tipologiilor sunt insuficiente, deoarece în structurile psihice imaginate putem încadra un
număr mic de persoane, restul având însuşiri intermediare (Cosmovici A., Caluschi Mariana, 1985,
p.28 - 31);
• Deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trăsături. Tipologiile ori
vizează structuri de trăsături, ori categorii de motive. Aspectul şi constanţa diferitelor trăsături sunt
subordonate motivaţiei persoanei (Cosmovici A., Caluschi M., 1985, p. 28 - 31).
În concluzie, tipologiile oferă o imagine lacunară, parţială, a personalităţii, cu o dominantă
explicativă constituţională, neglijând aspectele motivaţionale şi influenţele socio-culturale în explicarea
persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a indivizilor in diferite structuri, varietatea de tipuri în raport
cu diferite criterii impune necesitatea unei sinteze.
TEORIILE TRĂSĂTURILOR, consideră trăsătura ca o tendinţă de a reacţiona relativ constant în
anumite situaţii. Cunoaşterea personalităţii a fost direcţionată spre descrierea trăsăturilor, izolarea lor prin
analiza factorială, metode experimentale şi calcul statistic. Utilizarea frecventă a testelor, a calculului
matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii, ceea ce a determinat o critică severă adusă analizei
factoriale. Confuzia frecventă a noţiunii de "trăsătură" a personalităţii, cu adjectivele care caracterizează
personalitatea, insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în caracterizarea personalităţii, au
determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural, caracterul (Ionescu, G., 1973, p. 50).
Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă, ceea ce constituie o forţare a
realităţii, o îndepărtare de adevărul vieţii (Cosmovici, A., 1992, p.16 - 24). Factorii sunt priviţi ca entităţi
unitare, constante, imuabile şi independente între care ar exista relaţii extrem de simple. Factorialiştii nu
admit interferenţa factorilor sau îmbinarea lor reciprocă. Această metodă se bazează în exclusivitate pe
notele finale, arătând că există o corespondenţă între serii de rezultate, dar nu se arată prin ce mijloace s-a
ajuns la performanţele respective. Analiza corelaţiilor nu arată dacă potrivirea consfinţită de un coeficient
ridicat se datorează aceloraşi subiecţi (Cosmovici, A., 1976, p.26). Aceste teorii au fost criticate de partizanii
metodei genetice, care susţin că " răspunsul unui individ într-o situaţie dată nu poate fi apreciat pe baza
trăsăturilor, ci pe baza răspunsurilor anterioare la situaţii similare " (Ionescu, G., 1973, p. 58). Modul de a
reacţiona al unei persoane nu este constant, acest mod se schimbă odată cu situaţia, ceea ce presupune
cunoaşterea persoanei în situaţii cât mai variate. Orice trăsătură izolată prin teste are consecinţe
comportamentale în funcţie de contextul situaţional şi de amestecul cu celelalte trăsături. Teoriile trăsăturilor
nu prezintă interacţiunea diferitelor aspecte psihologice ale persoanei, nu exprimă influenţa mediului în
formarea personalităţii şi deşi se declară dinamice, par statice.
TEORIILE COMPORTAMENTULUI, incluzând teoriile behavioriste şi non-behavioriste, consideră
comportamentul ca fiind determinat de factori situaţionali şi folosesc pentru cunoaşterea acestuia metoda
observaţiei şi testele de aptitudini. Skinner, de exemplu, foloseşte o sarcină simplă aplicată la un număr
mare de subiecţi, animale sau oameni, pentru a stabili validitatea empirică a principiilor condiţionării
operante. Analizele experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise şi cuantificabile care sunt
aplicabile comportamentului individului actual. Dar, posibilitatea de prognoză, de stabilire a
comportamentului viitor rămâne îndoielnică.
O altă problemă legată de orientarea metodologică este aparatura experimentală automată şi
definirea controlului asupra condiţiilor subiective în care comportamentul individului este observat şi
înregistrat. Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru stabilirea empirică a legilor învăţării, cu
determinări de mare precizie, a controlului condiţiilor şi variabilelor care afectează comportamentul.
Cercetările sale au aplicaţii efective în toate domeniile psihologiei (psihofarmacologie, tehnologie
76
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
77
CORNEL HAVÂRNEANU
78
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
79
CORNEL HAVÂRNEANU
Eul are rolul de a găsi o modalitate realistă de a satisface dorinţele inconştiente, evitând
neplăcerile cauzate de egoism sau de comportamentele egoiste. Eul funcţionează conform principiului
realităţii, adică blochează satisfacerea nevoilor inconştiente până în momentul în care găseşte o
modalitate realistă şi sigură pentru realizarea lor. Eul poate fi văzut ca un "executor al personalităţii"
deoarece utilizează abilităţi cognitive pentru a controla sinele şi de a echilibra dorinţele inconştiente în
funcţie de restricţiile realităţii şi ale supraeului.
Supraeul. Sinele urmăreşte satisfacerea motivelor egoiste fără a ţine seama de ceilalţi, iar eul
are doar rolul de a găsi momentul potrivit pentru a le satisface. Dar atât timp cât aceste nevoi sunt
satisfăcute în siguranţă, nu are importanţă care reguli sunt încălcate sau dacă alţi oameni au fost răniţi.
Supraeul este partea minţii care se opune dorinţelor prin impunerea restricţiilor morale, pentru atingerea
unui scop ideal. Părinţii au rolul principal în crearea supraeului. Ei sunt cei care-i învaţă pe copii
principiile moralei pedepsind încălcarea acestor principii sau întărind comportamentele potrivite. Aceste
experienţe sunt încorporate în mintea copilului formând cele două părţi ale supraeului. Pedepsele
parentale au ca rezultat formarea unui un set de inhibiţii morale, adică duc la formarea conştiinţei.
Întăririle primite din partea părinţilor au ca urmare crearea unui standard de conduită perfectă a
supraeului, numit ego ideal. Aceste două părţi ale supraeului lucrează împreună pedepsind
comportamentele care nu au respectat codul moral (apar sentimentele de vinovăţie) sau răsplătind
comportamentele bune (apar sentimentele de mândrie). Freud consideră că mulţi dintre oameni nu fură
şi nu ucid deoarece supraeul blochează aceste dorinţe şi nu pentru că nu vor sau pentru că eul nu a
găsit modalităţi potrivite de satisfacere.
Aceste constructe teoretice creează un tablou al aspectelor biologice (sinele), psihologice
(eul) şi sociale (supraeul) ale personalităţii. Freud crede că dinamica personalităţii implică un conflict
permanent între sine, eu şi supraeu. Se consideră că fiecare persoană are o anumită cantitate de
energie, sau libido, care este tocmai rezultatul conflictului dintre cele trei aspecte ale personalităţii.
Instinctul plăcerii intră adesea în conflict cu restricţiile sociale legate de modul de exprimare a dorinţei.
Freud consideră că lupta dintre instinctele biologice şi inhibiţiile sociale produce anxietate,
adesea eul utilizând diferite mecanisme de apărare pentru reducerea şi controlul acestei anxietăţi. El
consideră că este necesar ca oamenii să distorsioneze realitatea pentru a se putea proteja de idei
inconştiente inacceptabile, realităţi nedorite sau caracteristici personale inacceptabile. Psihanaliştii nu
consideră mecanismele de apărare ca fiind dăunătoare sau nesănătoase, cu excepţia cazurilor în care
sunt folosite în exces. Există variate mecanisme de apărare: reprimarea, negarea, regresia,
raţionalizarea, intelectualizarea, proiecţia, deplasarea, reactanţa, compensarea, sublimarea,
identificarea.
Reprimarea este un mecanism de apărare comun tuturor oamenilor. Acest mecanism este
definit ca trimitere a ideilor, sentimentelor, informaţiilor ameninţătoare în inconştient. Amintirea unor
evenimente dramatice, de exemplu un accident de maşină, este trimisă în inconştient pentru a reduce
anxietatea pe care această amintire o poate produce.
Prin negare persoana refuză pur şi simplu să admită un aspect particular al realităţii. Un
fumător, de exemplu, poate nega pericolul apariţiei cancerului.
Regresia constă în adoptare de comportamente infantile care au scăzut anxietatea în trecut.
Un adult, ca răspuns la frustrările din timpul serviciului poate să plângă. Negarea şi regresia sunt
considerate mecanisme de apărare infantile.
80
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
81
CORNEL HAVÂRNEANU
82
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
de maturitate. Sublimarea continuă să fie importantă în această perioadă, iar instinctele sexuale şi cele
inconştiente sunt transformate în energie, care va susţine căsătoria, creşterea copiilor şi exercitarea
unei meserii.
83
CORNEL HAVÂRNEANU
reprezintă aspecte importante ale experienţei cumulate de umanităţii. De exemplu, simbolul sexual al
falusului apare în multe culturi sub forma sceptrului ţinut de rege pentru a simboliza autoritatea.
Teoria dezvoltării personalităţii a avut o puternică influenţă în istoria psihologiei. Un număr
mare de concepte au fost preluate de psihologia modernă, inclusiv propunerea de existenţă a gândurilor
inconştiente. Rămân totuşi dificil de testat, prin metode ştiinţifice, multe dintre ideile lui Freud. Unele
aspecte ale teoriei nu mai sunt valabile. Astfel teoriile moderne au demonstrat că primii 6 ani de viaţă nu
sunt cruciali în dezvoltarea personalităţii adulte.
84
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
decât alţi oameni dar şi pentru că părinţii i-au spus că este un bun atlet. Rogers distinge două concepte
de sine: eul (self), ceea ce crede individul că este şi eul ideal (ideal-self), ceea ce doreşte să fie. Cineva
poate să se considere, de exemplu, că în general este o persoană drăguţă (eul), dar ar dori să înveţe să
fie mai puţin egoistă (eu ideal). Discrepanţele între aceste două aspecte ale conceptului de sine pot fi
inconfortabile. O persoană îşi poate propune un eu ideal nerealist, dar pentru care nu are resursele
necesare să-l atingă.
Dacă cele două aspecte ale conceptului de sine nu sunt compatibile, rezultatul va fi
dezvoltarea unei percepţii de sine obscure. Dacă de exemplu, o persoană consideră că este fără
prejudecăţi, dar are resentimente atunci când un membru al unui grup minoritar este preferat pentru
promovare, aceste resentimente nu se potrivesc conceptului de sine. Conform teoriei lui Rogers, aceste
resentimente care nu sunt compatibile cu conceptul de sine nu sunt conştientizate. Oamenii sunt
conştienţi de sentimente şi informaţii dacă acestea sunt simbolizate mental. Experienţele nesimbolizate
sunt dăunătoare deoarece acestea îşi exercită influenţa asupra individului, producând anxietate sau
stări conflictuale.
Anumite reacţii sau experienţe nu sunt conştientizate datorită reacţiilor părinţilor. Reacţionând
calm şi lăudând acţiunile copiilor sau fiind severi şi pedepsindu-i părinţii creează condiţii de valorizare.
Copiii se vor simţi valorizaţi în anumite situaţii şi nevalorizaţi în altele. Aceste situaţii sunt interiorizate,
iar ca adulţi se vor simţi valorizaţi atunci când se vor comporta în concordanţă cu aceste situaţii. Există
tendinţa de negare a sentimentelor care nu sunt consistente cu condiţiile interiorizate de valorizare.
Termenul de sentimente nesimbolizate se apropie de conceptul freudian de sentimente
refulate, ambele influenţând individul adesea într-o manieră dăunătoare. Spre deosebire de Freud care
considera refularea ca parte necesară a vieţii psihice, Rogers consideră că neconştientizarea nu este
benefică.
Psihologii umanişti au fost criticaţi deoarece concentrându-se asupra percepţiei de sine şi
evaluărilor subiective nu s-au apropiat de explicarea cauzelor comportamentului individual. O altă critică
a fost aceea că umaniştii, concentrându-se prea mult asupra individului, au ignorat condiţiile de mediu,
care pot cauza disconfort sau dizarmonie. De asemenea, punctul lor de vedere nu este susţinut de date
experimentale. Nu există date pentru a susţine că oamenii sunt pozitiv orientaţi spre auto-realizare. O
altă critică adusă se referă la faptul că această abordare ştiinţifică nu poate face predicţia
comportamentului în situaţii şi circumstanţe diferite.
La fel ca şi adepţii teorie învăţării sociale, cognitiviştii recunosc influenţa proceselor cognitive
asupra comportamentului individului. Adepţii acestei teorii accentuează rolul experienţei subiective şi
dau mai puţină atenţie situaţiilor obiective.
Cea mai cunoscută teorie cognitivistă a personalităţii este teoria constructelor personale
elaborată de George Kelly (1905-1967). Autorul consideră că oamenii, asemeni cercetătorilor ştiinţifici,
testează continuu ipoteze despre realitatea. Aceste ipoteze sunt denumite constructe personale,
structura specifică a acestora determinând personalitatea umană. Constructele sunt văzute ca având o
structură bipolară (oamenii pot fi timizi sau îndrăzneţi). Să presupunem că o persoană şi-a format
constructul "străinii sunt periculoşi". Această persoană va fi suspicioasă faţă de străini. La fel ca şi
85
CORNEL HAVÂRNEANU
cercetătorii, care reţin ipotezele doar dacă se dovedesc a fi corecte, şi oamenii reţin constructele
personale dacă sunt corecte. Dacă persoana din exemplul nostru constată că străini adulţi nu sunt
periculoşi, aceasta îşi va revizui constructul "străini tineri sunt periculoşi".
Abilitatea oamenilor de a aplica constructe diferite pentru o anumită situaţie dată este
denumită de Kelly alternalism constructiv. Sunt parcurse mai multe etape: evaluarea constructelor care
pot fi relevante pentru o anumită situaţie, alegerea celui mai relevant construct pentru situaţia dată şi
apoi acţiunea. Să presupunem că cineva solicită un act de caritate. În prima fază se evaluează şi se
aleg dintre constructele bipolare cele relevante pentru această situaţie. Ne vom întreba dacă persoana
care solicită ajutorul este onestă sau nu şi dacă actul de caritate are sau nu valoare. În următoarea
etapă vom decide, dacă persoana este onestă şi dacă actul de caritate are valoare, pentru ca în final să
hotărâm dacă oferim sau nu un ajutor material.
V.6. CONCLUZII
În afara aspectelor legate de validitatea empirică a teoriilor personalităţii, D. Fiske (1978, p. 25),
arată că neclaritatea în înţelegerea persoanelor şi comportamentelor este generată de faptul că "cercetătorii
se străduiesc să înţeleagă propriile impresii, atribute despre persoanele care se comportă ..., utilizează
concepte derivate din experienţa cotidiană şi experienţa clinică.". În acelaşi timp, fiecare dată, scor şi
statistică descriptivă este sintetizată din elemente eterogene, procedându-se la o aglomerare de date şi nu
la o integrare a lor. Se fac extrapolări nepermise şi generalizări nesistematice.
H. Paicheler, (1984, p.277-307), se întreabă dacă diferenţa dintre psiholog şi observatorul naiv
este tranşantă. "Omul de pe stradă nu utilizează el însuşi, într-o manieră implicită, reguli de organizare ce
stabilesc reguli de corespondenţă între trăsăturile atribuite sau nu se referă la modele sau tipuri ideale? " Se
constată că impresia pe care ne-o formăm despre altă persoană rezultă din funcţionarea structurilor definite
de o reprezentare socială a persoanei. "Reprezentarea socială reflectă, ca orice teorie ştiinţifică, dezbaterile
şi înfruntările ce există între grupurile sociale."
În concluzie, această diversitate a punctelor de vedere indică clar faptul că înţelesul conceptului
de personalitate se extinde în psihologie dincolo de termenul de "imagine superficială". Aceasta înseamnă
că în psihologia actuală conceptul de personalitate se referă la aspectele esenţiale şi de durată ale
persoanei. Pornind de la această observaţie constatăm că definiţiile teoretice ale personalităţii au câteva
aspecte comune:
1. Multe definiţii descriu personalitatea ca un anume tip de structură sau organizare ipotetică.
Comportamentul, sau cel puţin o parte a acestuia, poate fi organizat şi integrat prin personalitate. Cu alte
cuvinte personalitatea este o abstracţie bazată pe inferenţe derivate din observarea comportamentului.
2. Multe definiţii pun accentul pe nevoia de a înţelege semnificaţia diferenţelor individuale. Cu alte cuvinte
personalitatea este văzută ca unicitatea palpabilă a tuturor individualităţilor. În acest fel studierea
personalităţii permite diferenţierea unei persoane de alta prin trăsături speciale sau combinaţii ale acestor
trăsături.
3. Multe definiţii evidenţiază importanţa abordării personalităţii în termenii istoriei personale a individului sau
a perspectivei în dezvoltare. Personalitatea reprezintă un proces de evoluţie cu variaţii sub influenţa
internă sau externă, incluzând particularităţi biologice şi genetice, experienţe sociale şi schimbări ale
circumstanţelor din mediu.
86
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
Orice definiţie a personalităţii depinde de cadrul teoretic care stă la baza elaborării ei. Pentru a
înţelege o teorie particulară aceasta trebuie inclusă în toate principiile psihologiei generale. Apoi se vor căuta
toate interrelaţiile dinamice dintre aceste principii . De exemplu trebuie să cunoaştem cum percepţia este
legată de învăţare, cum învăţarea se leagă de motivaţie, motivaţia de dezvoltare ş.a.m.d.
Psihologia contemporană deschide noi perspective în studierea şi cunoaşterea personalităţii.
Dintre acestea cele mai importante şi care merită să fie evidenţiate sunt:
1. Studiul proceselor cognitive şi al relaţiilor acestora cu alte aspecte ale funcţionării psihice. Din
acest punct de vedere psihologii au început să se orienteze spre procesele simbolice cognitive din trei
motive (Pervin, 1978):
• A devenit evident pentru psiholog faptul că modelul întăririi stimul-răspuns nu este adecvat pentru
explicarea tuturor rezultatelor obţinute în cercetarea proceselor de învăţare. Se învaţă şi în absenţa
întăririi la fel de bine ca şi în prezenţa acesteia. Procesul de învăţare la un adult nu este identic cu cel al
unui copil sau a unei maimuţe. Această abilitate de a utiliza simbolurile şi de a gândi abstract evidenţiază
faptul că procesul de învăţare este diferit ca tip şi nu numai ca grad, aspect care a fost demonstrat pe
organisme simple;
• A doua raţiune a emergenţei spre orientarea cognitivă în psihologie este influenţa celorlalte persoane în
procesul dezvoltării psihice. J. Piaget arată că dezvoltarea intelectuală a copiilor, competenţa şi abilitatea
de a face judecăţi morale asupra comportamentului urmează o secvenţă de dezvoltare precisă. Un copil
procesează constant informaţia din mediu, o asimilează şi o potriveşte în structurile preexistente. În
acelaşi timp prin asimilare copilul poate schimba structurile în concordanţă cu noile informaţii din mediu;
• A treia raţiune este legată de apariţia computerului care a produs schimbări în câmpul psihologiei. În
acest fel conceptul cheie este procesarea de informaţii. Computerele sugerează noi moduri de procesare
a ideilor care ar putea fi investigate. Utilizarea modelului computer pentru reprezentarea minţii umane a
determinat introducerea în psihologie a termenilor de input, procesare mediată la nivel central, output,
feedback.
Toate aceste aspecte au determinat o creştere a interesului cercetătorilor pentru conceptul de "stil
cognitiv". Acesta se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la relaţia dintre aceste
procesări şi alte aspecte ale funcţionării psihice. "Stilul cognitiv" este o altă cale de conceptualizare a
organizării ierarhice a structurii şi dinamicii personalităţii. Termenul include conceptul de sine al individului
(individual's self-concept), sistemul de credinţe individuale, concepţia despre lume, răspunsurile tipice şi
idealurile.
Un "stil cognitiv" se referă la specificul individual şi acurateţea percepţiei, stilul de gândire,
comportamentul direcţionat spre scop şi centrarea atenţiei. Stilul cognitiv organizează experienţa emoţională
a persoanei, tipul de emoţii pe care o persoană este probabil să le aibă, intensitatea lor şi felul în care
persoana le face faţă.
Orientarea cognitivistă prezintă şi dezavantaje în sensul că nu există instrumente adecvate pentru
măsurarea fenomenelor cognitive, nu se ştie prea mult despre impactul factorilor cognitivi asupra altor
categorii ale experienţei (comportament şi emoţii). Ar trebui identificate variabilele care influenţează
dezvoltarea, menţinerea şi schimbarea stilului cognitiv particular.
2. Studierea producţiilor deosebite, a talentului şi creativităţii Acest aspect sugerează faptul că
studiile trebuie să se orienteze spre evidenţierea a ceea ce persoana poate să devină, adică a "potenţialului
uman în evoluţie." Acest concept este important pentru cunoaşterea funcţionalităţii optime a persoanei, a
87
CORNEL HAVÂRNEANU
cărui obiectiv este identificarea şi definirea personalităţii normale şi adaptarea maximă a individului pentru
realizarea potenţialităţilor de care dispune.
3. Studiul determinanţilor fiziologici şi neurologici. Comportamentul este influenţat de factori
genetici, biochimici, farmacologici şi neurofiziologici care produc schimbări remarcabile în conceptele şi
metodele care ghidează cercetarea psihologică. Studiile psihologice vizează interacţiunea dintre
comportament şi bazele biologice, felul în care aceste procese biochimice şi neurofiziologice influenţează
funcţionarea psihică (cogniţia, imaginaţia, afectele, senzaţiile). Investigaţia trebuie să meargă pe linia stabilirii
coerenţei dintre semnificaţia factorilor fiziologici, acordul psiho-biologic în termeni de dezvoltare,
comportament, experienţă individuală.
4. Studii asupra procesului de autoreglare. Abilitatea omului de a-şi controla viaţa personală, de a
da importanţă contextului în care trăieşte, duce la necesitatea examinării sistematice a posibilităţilor
individului de a-şi regla propriul comportament. Această reglare a comportamentului se face după scopuri şi
standarde autoimpuse iar reacţiile subiectului la propriile performanţe sunt autocritice sau produc satisfacţie.
Studierea persoanei trebuie să ţină seama de regulile prioritare şi de felul în care o persoană îşi alege o
strategie comportamentală. Se impune studierea tipurilor de planuri individuale pe care subiecţii le fac pentru
controlul paşilor unor secvenţe complicate subordonate unui scop de lungă durată. Atenţia trebuie canalizată
spre procesele psihice care-i fac pe indivizi capabili să-şi construiască succesiuni de secvenţe ale activităţii.
Dar care va fi teoria pe care psihologul practician se bazează când îşi propune cunoaşterea şi
înţelegerea persoanei? La această întrebare nu există un răspuns ferm, aşa cum nici o teorie nu epuizează
sfera cunoaşterii şi explicaţiei. Situaţia particulară, sinteza datelor în faza finală a cunoaşterii, prin
reunificarea tuturor datelor analizei, va reorienta psihologul spre aderarea la un punct de vedere teoretic.
Aceasta presupune eliminarea tuturor ideilor preconcepute, o încercare de detaşare de un punct de vedere
prestabilit sau dominant al gândirii sale.
Utilizarea testului, în cunoaştere, va direcţiona psihologul spre teoriile comportamentului sau a
trăsăturilor. Dar sinteza finală a datelor observate poate oferi explicaţii psihanalitice, cognitiviste sau de altă
natură. Important este ca diagnosticul să fie valid, predicţia cât mai exactă, iar consilierea un sprijin real
pentru subiect.
88
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
comportamentului activ, situaţie în care nu se poate vorbi de o explicaţie ci doar de o simplă descriere
tautologică, prezentă şi în psihologia naivă.
Făcând referiri la şcoala vestică modernă, bazată pe caracteristicile personalităţii umane, Jerome
Lagan (1988, p. 614 - 616) consideră că aceasta poate fi împărţită în trei etape istorice distincte:
a) Perioada premergătoare ideilor psihanaliste şi behavioriste, care urmează descrierea antică tradiţională
a tipurilor de temperament. Conceptele abstracte sugerau posibile corelaţii cu starea sufletească,
comportamentul social şi stilul de muncă, originile lor fiind argumentate parţial fiziologic sau experienţial.
b) Psihanaliza, care aduce importante schimbări în natura conceptelor folosite pentru descrierea tipurilor
umane. Caracteristica importantă a acestei concepţii constă în aceea că, atât pentru tipuri cât şi pentru
procesele fundamentale, aceste concepte nu au fost utilizate în limbajul comun, ci explică caracteristicile
individului prin conflicte care nici măcar nu erau intuite de un spirit neinstruit. Cu toate acestea, termenii
psihanalitici au generat afirmaţii care implicau simptome şi comportamente care nu ţineau seama de
situaţie.
c) Studiul diferenţelor individuale care a orientat psihologia americană contemporană în două direcţii:
• Cercetarea psihologică nederivând dintr-o teorie bogată, înţelesul constructului nu este dedus din
relaţiile dintre legile şi principiile care stau la baza sa;
• Cercetarea este absolut indiferentă faţă de caracteristicile individului, de temperamentul său, sau
experienţa copilăriei, cunoaşterea realizându-se preponderent prin chestionare. Cele mai multe studii
asupra personalităţii apărute în Journal of Personality and Social Psychology şi în Journal of
Personality din ultimii zece ani (raportat la 1988), folosesc chestionarele ca singura sursă principală
pentru colectarea datelor, deşi cu 20 de ani în urmă se utilizau în mod frecvent instrumente pentru
măsurarea comportamentului.
Acest aspect este important şi poate avea consecinţe dăunătoare, deoarece există o corelaţie
mică sau inexistentă între indicatorul empiric analog conceptului bazat pe comportamentul manifest
(funcţionalitate cognitivă, simptome fiziologice sau psihologice) şi indicatorul bazat pe întrebările din
chestionar. Această constatare sugerează faptul că înţelesul conceptului nu poate fi acelaşi în diferite
contexte de măsurare. Orice schimbare în informaţie, deci în aspectul referenţial, determinată de contextul
de măsurare, schimbă şi înţelesul conceptului. Observăm că atât teoria psihometrică cât şi cea piagetiană
utilizează conceptul de inteligenţă dar, înlocuirea scalei lui Wechsler cu testul de conservare a masei sau
volumului, utilizat de Piaget, schimbă înţelesul constructului de "inteligenţă a copilului".
Caracterul formal al unui concept sau enunţ nu poate fi utilizat prin el însuşi, ci prin considerarea
sistemului din care face parte, a contextului care oferă valoare referenţială elementelor. Această disociere,
arată Mario Bunge (1974, p.224 - 225), trebuie realizată la trei niveluri: nivelul fizic real (lucruri, proprietăţi,
conexiuni, etc.); nivelul conceptual (concepte, judecăţi, teorii), care se raportează la primul prin relaţia de
referinţă şi nivelul lingvistic (termeni, propoziţii, limbaje), care se raportează nemijlocit la nivelul conceptual
prin relaţia de semnificaţie şi, mijlocit, la nivelul real prin relaţia de referinţă.
Cu toate acestea, sunt frecvente cazurile în care psihologii fac referiri la caracteristicile umane
adresându-se unor calităţi considerate esenţiale, dar neschimbătoare semnificativ în funcţie de context, timp,
subiect. Acest aspect este justificat prin faptul că psihologii studiază persoane şi afirmaţiile lor sunt
generalizate deasupra timpului, locului şi subiecţilor, fără a fi împărţite în categorii mai fine.
În concluzie, înţelesul teoretic şi cel referenţial al propoziţiilor care vizează procese psihice şi
valoarea de adevăr a acestora, necesită specificarea clasei din care face parte subiectul, a contextului de
analiză precum şi durata lor de desfăşurare. Din păcate, cele mai multe studii care vizează aspectele
personalităţii sunt redactate ca şi cum înţelesurile aspectelor psihologice studiate sunt independente de
categoria subiectului şi de context. Observaţiile menţionate impun o reconsiderare a prezumţiilor teoretice,
89
CORNEL HAVÂRNEANU
metodologice şi metateoretice care să faciliteze cunoaşterea psihologică, s-o apropie cât mai mult de
realitatea studiată în efortul de restabilire a psihologiei persoanei.
90
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
91
CORNEL HAVÂRNEANU
BIBLIOGRAFIE
▪ Anderson, J.R., 1983, Retrival of information from long-term memory. Science, 220
▪ Atkinson, R.C. & Sffrin R., M., 1968, Human Memory: A Proposed System and Its Control Processes, in
K. Spence & J. Spence: The Psychology of Learning and Motivation, New York, Academic Press
▪ Bandura, A., 1977, Social Learning theory, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall
▪ Biederman, I., 1987, Recognition by components: A theory of Human image understanding,
Psychological Review, 94, p. 115-147
▪ Bransford, J.D. & Franks, J., 1971, The abstraction of lingvistic ideas, Cognitive Psychology, 2
▪ Brown, R., 1973, A first language: The early stage, Chambridge, Mass: Havard Univ. Press
▪ Buss, D.M., Craik, K.H., 1983, The Act Frequency Approach to Personality, in Psychological Review, 90
▪ Campbel, D.P., Fiske, D.V., 1955, Convergent and Discriminate Validity in the Multitrait-multimethod
Matrix, in Psychological Bulletin, 52.
▪ Cosmovici, A. şi colab., 1992, Diagnosticul adecvării reacţiilor în situaţii conflictuale şi sub presiunea
timpului, Rev. de Psih., 2, p.145-153.
▪ Cosmovici, A., 1974, Metode de investigare a personalităţii în „Probleme fundamentale ale psihologiei”,
B. Zorgo (coord.), Bucureşti, Ed. Academiei
▪ Cosmovici, A., 1974, Psihologie diferenţială teoretică, Iaşi, Universitatea "Al. I. Cuza"
▪ Cosmovici, A., 1992, Resurse ale psihodiagnosticului, în Analele Universităţii "Al. I. Cuza" - Iaşi, serie
nouă, 1, nr. 1
▪ Cosmovici, A., Caluschi, Mariana, 1985, Adolescentul şi timpul său liber, Iaşi, Junimea.
▪ Cosmovici, A., Crăciunescu, R., Cristescu, M., Neculau, A., Rudică, T., Teodorescu, S., 1972, Metode
pentru cunoşterea personalităţii, Bucureşti, E. D. P
▪ Cosmovici, A., Hăvarneanu, C. E., 1991, Aspecte ale personalităţii vatmanului, în Revista de Psihologie
▪ Cosmovici, A., Rudică, T., 1989, Structuri de personalitate ale elevilor cu dificultăţi de adaptare, Revista
de Psihologie, 2
▪ Craik, F. & Lockhart. S., 1972, Levels of processing: A framework for memory research, Journal of
Verbal Learning and Verbal Behavior, 11
▪ Cronbach, J.L., 1970, Essentials of Psychological Testing, New York, Hamper and Row, New York
▪ Dworetzky, J.P., 1995, Psychology, West Publishing Company, New York.
▪ Fiske, D.W., 1978, Strategies for Personality Research, San Francisco, Jossey-Bass Publishers.
▪ Freud, S., 1980, Introducere în psihanaliză (trad.), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 212-219.
▪ Gibson & Walk, 1960, The “Visual Cliff”, Scientific American, 202, p. 64-71;
▪ Gough, H.G., 1965, Conceptual Analysis of Psychological Test Scores and Other Diagnostic Variables,
Journal of Abnormal-Psychological Bulletin, 52
▪ Guilford, J.P. 1950, Creativity, American Psychologist, 5
▪ Hjelle, A.L., Ziegler, J.D., 1981, Personality theories Basic Assumption, Research and Applications, New
York, McGraw-Hill International Edition.
▪ Hogan, R., Nicholson, A.R., 1988, The Meaning of Personality Test Scores, in American Psychologist.
▪ Ionescu, G., 1973, Introducere în psihologia medicală, Bucureşti, Editura ştiinţifică
▪ Kaufman & Rock, 1962, The moon illusion, I. Science, 136, p. 953-961;
▪ Kinchla şi Wolfe, 1979, The order of visual processing, perception & psychophysics
▪ Lahey, B. & Ciminero, A., 1980, Maladaptative Behavior, Gleiew, Scott, Foresman
▪ Marr, D., 1982, Vision, San Francisco, Freeman and Company
▪ Maslow, A., 1970, Motivaion and Personality, New York: Harper & Row
▪ McCelland & Atkinson, 1948, The Projective Expression of Needs: The Effect of different intensities of
the hunger drive on perception, Journal of Psychology, 25, p. 205-222;
92
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE (II)
▪ Miclea, M., Radu, I., 1989, Modelarea în sistemul psihologiei cognitive, în Revista de Psihologie, nr. 1.
▪ Miclea, Mircea, 1994, Psihologie cognitivă, Editura Gloria, Cluj-Napoca
▪ Mineka, S., 1984, Observational conditioning of snakes fears in rhesus monkeys, Journal of Abnormal
Psychology, 93
▪ Neisser, U., 1978, Memory: What are the Important Question, in M. Gruneberg, P.E.
▪ Paicheler, H., 1984, L'epistemologie du sens commun de la perception a la connaisance de l'autre, în
Psychologie sociale (coord. S. Moscovici), Paris, P. U. F.
▪ Paivio, A., 1971, Imagery and verbal processes, New York: Holt Rinehard & Winston
▪ Palmer, S.E., 1975, The effects of contextual scenes of the identification of objects, Memory &
Cognition, 3, p. 519-526
▪ Pervin, L., Lewis, M. (ed.), 1978, Internal and external determinants of behavior, Plenum, New York
▪ Plutchik, R., 1980, Emotion: A psychoevolutionary synthesis, New York: Harper & Row
▪ Posner, M.I., 1973, Cognition: An Introduction, Glenview, I L: Scott, Foresman
▪ Rosch, E., 1973, Natural categories, Cognitive psychology, 7
▪ Schachter, S., 1962, Cognitive, social and psychological determinants of emotional states,
Psychological Review, 69
▪ Sdorow, L., 1990, Psychology, Wm. C. Brown Publishers, Iowa.
▪ Solomon, R.L., 1980, The opponent-process theory of acqiured motivation, American Psychologist, 35
▪ Sperling, G., 1960, The information available in brief visual reprezentation, Psychological
Monographs,74
▪ Stephan, Berscheid & Walster, 1971, Sexual arousal and heterosexual perception, Journal of
Personality and Social Psychology, 20, p. 93-101
▪ Tulving, E., 1972, Episodic and semantic memory, in E. Tulving & W. Donaldson, Organisation and
memory, New York: Academic Press
▪ Tversky, A & Kahneman, D., 1973, Judgment under uncertainty: Heuristics and biases, Science, 185
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
93
CORNEL HAVÂRNEANU
TEME OBLIGATORII
1. Dacă într-o sală de sport intensitatea luminii este de 1000 de lucşi, cu câţi lucşi trebuie să crească
această intensitate pentru ca spectatorii să sesizeze diferenţa de lumină?
2. Care este diferenţa dintre concepţia lui Helmholtz şi cea a lui Gibson în legătură cu explicarea
percepţiei vizuale.?
3. Diferenţiaţi MSD de MLD.
4. Cum sunt organizate informaţiile în memorie?
5. Care sunt nivele de cuprindere ale unui concept?
6. Sintetizaţi teoriile însuşirii limbajului.
7. Care sunt principalele modalităţi de abordare a conceptului de motivaţie?
8. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a foamei?
9. Care sunt mecanismele psihofiziologice de reglare a setei?
10. Care este specificul motivaţiei sexuale în comparaţie cu celelalte motive primare?
11. Identificaţi limitele teoriilor personalităţii.
NOTĂ:
Întrebările nu trebuie rezolvate obligatoriu. Acestea pot fi subiecte de examen şi au fost concepute în scopul
verificării cunoştinţelor acumulate după parcurgerea unităţii de curs.
Temele sunt obligatorii şi vor fi depuse de studenţi atunci când participă la primul tutorial.
94