Fundamentele

psihologiei
An I
Delimitări conceptuale

• Literatura psihologică asupra proceselor afective abundă într-o

terminologie foarte complexă. După cum sesiza Vasile Pavelcu „în
domeniul afectivităţii, aproape fiecare autor întrebuinţează o
terminologie proprie”(Pavelcu, Vasile, 1982, p. 89).

• Astfel, concepte precum emoţie, afect, stare afectivă ori procese

afective sunt utilizate adesea ca sinonime de unii autori, în timp ce
pentru alţii, ele desemnează realităţi distincte. În acest context, o
încercare de a defini procesele afective este un demers destul de dificil.
• O perioadă îndelungată în evoluţia psihologiei, afectivitatea a fost echivalată
unei trăiri interioare, unei vibraţii ca reacţie faţă de un anume eveniment ori
situaţie.
• Ea reprezenta ceea ce simte fiecare dintre noi la un moment dat, ca reacţie la
stimulările din mediu; putem aşadar vorbi despre existenţa unei emoţii doar
în măsura în care conştientizăm o stare afectivă .

• Studii recente relevă însă faptul că manifestările afective înglobează mai

multe elemente, starea afectivă fiind doar una dintre acestea. Din acest motiv,
sintagma de procese afective definite ca reacţii psiho-fiziologice complexe,
manifestate în plan cognitiv, comportamental, biologic şi subiectiv,
declanşate automat în scopul adaptării la mediu, este una mult mai adecvată
realităţii.
• Indiferent însă de accepţiunea adoptată, orice emoţie presupune prezenţa
câtorva elemente şi anume: un stimul declanşator, interpretarea cognitivă a
acestuia, modificări în plan fiziologic, manifestări comportamentale şi o
stare/trăire subiectivă.

• Între aceste cinci elemente există un raport de interdependenţă ceea ce

justifică abordarea afectivităţii ca un ansamblu procesual. În cele ce urmează,
ne propunem să analizăm pe rând elementele proceselor afective evidenţiind
natura fiecăruia, formele concrete de manifestare precum şi modalităţile de
cercetare specifice.
Componentele proceselor afective
• Stimulii emoţionali

• Deşi cauzele unei stări afective nu sunt întotdeauna evidente,

orice emoţie are un factor declanşator; vestea reuşitei la un
examen ne bucură, în timp ce pierderea unei persoane dragi
atrage o stare de tristeţe. Cu toate că, în ultimă analiză orice
informaţie receptată dispune de o coloratură afectivă, nu toţi
stimulii induc o reacţie emoţională semnificativă.
S-au conturat două strategii prin care psihologii utilizează stimulii emoţionali în scopul studierii ştiinţifice a proceselor
afective. Prima strategie este una preponderent ecologică, prin care se încearcă valorificarea condiţiilor naturale
în care apar emoţiile. Ea oferă avantajul surprinderii manifestărilor în manieră autentică, fără o intervenţie
artificială, de laborator, din partea cercetătorului. Dintre metodele specifice incluse aici, amintim:
• valorificarea modificărilor spontane ale stării afective
• valorificarea unor evenimente cu potenţial emoţional
• reactualizarea unor situaţii cu potenţial emoţional.
Cea de-a doua strategie este una eminamente experimentală. În acest caz cercetătorul este cel care manipulează
stimulii emoţionali în condiţii de laborator, starea afectivă fiind o variabilă dependentă. Ideea de bază este de a
reproduce situaţiile naturale de emergenţă a unei emoţii, păstrând sub control factorii implicaţi. Per ansamblu,
intensitatea emoţiilor declanşate prin tehnicile incluse aici este mai slabă decât în strategiile ecologice, însă
cercetătorul are posibilitatea izolării variabilei independente. De asemenea, posibilitatea standardizării şi
replicării procedurilor constituie un punct forte ce fac ca această strategie să fie folosită frecvent în laboratoarele
de psihologie. Dintre tehnicile incluse aici, menţionăm:
• utilizarea stimulilor verbali (cuvinte izolate, fraze ori scenarii cu conţinut emoţional)
• expunerea de imagini
• proiecţia de filme
• administrarea unor substanţe chimice
• manipularea interacţiunilor interpersonale
• Procesările emoţionale

• Termenul de procesare, preluat din jargonul cognitivist, desemnează

ansamblul prelucrărilor la care este supusă informaţia în cadrul unui
sistem cognitiv, ceea ce se întâmplă între ceea ce intră în sistem (input) şi
ceea ce iese, produsul, rezultatul transformărilor (output). În particular,
prin procesări emoţionale înţelegem prelucrarea informaţională a
stimulilor emoţionali. În particular, acest demers presupune raportarea
inputurilor la structurile motivaţionale ale subiectului, stabilirea măsurii în
care acestea îndeplinesc sau dimpotrivă încalcă trebuinţele, dorinţele,
interesele, aspiraţiile, convingerile, idealurile sale.
• Modificările fiziologice
Emoţiile implică declanşarea unor reacţii organice, vegetative, datorită participării sistemului nervos
vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic. Mai specific, apar o serie de
modificări ale parametrilor bazali de funcţionare ai organismului, puse în slujba adaptării acestuia
la situaţia nou creată. Gama acestora este una foarte complexă, principalele aspecte fiind
următoarele:
• la nivelul activităţii electrice a creierului, apar modificări în funcţionarea diferitelor structuri ale
acestuia. metoda clasică prin care pot fi evidenţiate paternurile de activare cerebrală aferente este
cea electroencefalografică (eeg), prin aplicarea unor electrozi la nivelul scalpului. metodele
alternative moderne, cum sunt tomografia cu emisie de pozitroni şi rezonanţa magnetică oferă însă
rezultate mult mai clare asupra specificităţii circuitelor neuronale subiacente manifestărilor
emoţionale.(damasio şi colab., 2000)
• la nivelul activităţii cardiace şi a sistemului circulator, au loc modificări ale pulsului şi tensiunii
arteriale, reacţii de vasoconstricţie şi vasodilataţie ce duc la schimbarea coloritului epidermic (în
speţă facial).
• la nivelul aparatului respirator pot interveni modificări de ritm, amplitudine, întreruperi ale
funcţionării normale, putându-se ajunge până la senzaţia de sufocare.
• la nivelul musculaturii netede şi striate. cel mai evident aspect este tremurul (cum este cazul fricii)
Manifestările comportamentale
Un alt element al proceselor afective sunt manifestările în plan comportamental. Ele se
grupează în conglomeraţii specifice numite expresii emoţionale. Daca modificările
fiziologice descrise mai sus se desfăşoară în plan lăuntric, interior, manifestările
comportamentale sunt expresia externă a funcţionării conjugate a acestora. Dincolo de
eterogenitatea expresiilor emoţionale, se impun câteva categorii de manifestări, cum
sunt mimica, pantomimica şi modificări ale vorbirii.
• mimica reprezintă ansamblul modificărilor la care participă elementele mobile ale feţei,
dată de contracţiile succesive ale musculaturii faciale, în funcţie de starea emoţională a
unei persoane. concret, ea se traduce prin poziţia comisurilor bucale, deschiderea gurii,
direcţia privirii, gradul de deschidere a ochilor, dilatarea/contracţia pupilei, încruntări,
grimase.
• pantomimica include manifestări mai ample ce implică întregul corp. starea emoţională
se traduce astfel prin mers, ţinuta corporală, gesturi, tremur etc. de exemplu, muşcatul
buzelor, rosul unghiilor, culegerea de scame imaginare, frecatul mâinilor,
Starea afectivă

constituie aspectul subiectiv, dimensiunea experienţială a procesului

emoţional, ceea ce simte fiecare dintre noi într-o anumită situaţie. Dacă
manifestările comportamentale descrise mai sus sunt manifestate plenar
în exterior, făcând evidentă prezenţa unei emoţii, starea afectivă se
manifestă în forma unei trăiri interne, inaccesibilă altor persoane şi ţine de
intimitatea persoanei.
• Experiment

• https://www.youtube.com/watch?v=VLVmOxbYuZc
Proprietăţile proceselor afective
• În funcţionarea lor concretă, emoţiile dispun de o serie de caracteristici pe
baza cărora distingem între diversele forme ale vieţii afective. Dintre
acestea, cele mai importante sunt următoarele:
• Valenţa emoţiei desemnează felul, tipul acesteia. Distingem astfel între
bucurie, tristeţe, frică, furie, dezgust, invidie, gelozie, ură etc. Rareori însă
vibraţia noastră subiectivă este focalizată pe un singur aspect. Cel mai
adesea, elemente aparent incompatibile apar împreună, ca reacţie la
acelaşi stimul: reuşita la un concurs atrage o stare de bucurie, satisfacţie,
datorită apropierii de scopul propus, dar şi o undă de îngrijorare faţă de
modul în care ne vom descurca în situaţia nouă.
• Un alt aspect important în privinţa valenţei este tendinţa
stărilor afective de a se grupa fie în jurul polului pozitiv (emoţii
pozitive/plăcute) fie a celui negativ (emoţii negative/neplăcute),
situaţiile de indiferenţă fiind tranzitorii. Proprietatea de
numeşte polaritate şi apare datorită satisfacerii/nesatisfacerii
diferenţiate (totale sau parţiale) a scopurilor şi aspiraţiilor
noastre. În funcţie de polaritate, emoţiile se grupează în perechi
opuse, contrare: bucurie – tristeţe, simpatie – antipatie,
entuziasm – resemnare, iubire – ură etc. Cele pozitive sunt
însoţite de tendinţe de apropiere, implicare în sarcină, iar cele
negative duc la respingere, evitare, refuz (Cosmovici, 1996).
• Intensitatea se referă la tăria, forţa, profunzimea unei stări afective la un moment dat. În funcţie de
aceasta, emoţiile se situează pe un continuu între foarte intens şi foarte slab: vremea frumoasă de afară
ne poate bine dispune, însă vestea unui câştig la loto va fi trăită mult mai intens. Intensitatea e funcţie
atât de valoarea afectivă a obiectului (semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului) cât şi de
capacitatea afectivă a subiectului (unii vibrează emoţional mai intens, alţii mai slab). Pentru evaluarea
intensităţii, psihologii recurg adesea la întrebări directe adresate subiecţilor, răspunsul fiind dat pe scale
tip Lickert – de exemplu: Cât de tare te-ai întristat la auzul acelei veşti? Alege din variantele următoare
pe cea care crezi că corespunde cât mai bine situaţiei tale: 0 (deloc), 1 (puţin), 2 (destul de tare), 3 (tare),
4 (foarte tare).
• Durata stării afective constă în persistenţa în timp a acesteia, indiferent dacă stimulul sau persoana ce a
declanşat-o mai este sau nu prezent. Sentimentele pot dura câteva luni, ani sau chiar toată viaţa pe când
o emoţie se menţine câteva clipe. Raportând persistenţa stării afective la momentul acţiunii stimulului
declanşator, putem distinge între:
• emoţii anticipative – apar înainte de acţiunea factorului declanşator (ne îngrijorăm pentru un examen
încă dinainte ca acesta să aibă loc);
• emoţii curente – se manifestă doar în prezenţa stimulului emoţional (frica de înălţime se remite o dată cu
revenirea în siguranţă pe pământ);
• emoţii reziduale – starea afectivă e prezentă, deşi cauza acesteia a trecut (amintirea unei gafe făcute în
public ne poate chinui mult timp după consumarea faptului).
• Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea în interiorul aceleiaşi
trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la
una complet diferită. În primul caz este vorba de evoluţia de la un stadiu
primar (trăire nespecifică marcată de incertitudine, dată în general de un
deficit de informaţie) la stadiul secundar (trăire specifică adecvată unui
deznodământ favorabil sau nefavorabil). De exemplu, Vasile Pavelcu
(1969) identifică în dinamica sentimentelor o fază de cristalizare, o zonă de
platou , de evoluţie relativ liniară dată de maturizarea relaţiei şi o fază de
decristalizare ce poate ajunge până la despărţirea persoanelor implicate.
• Expresivitatea emoţiilor constă în proprietatea acestora de a se exterioriza, de
a se manifesta plenar prin intermediul unor semne specifice, fiind astfel
identificabile de un observator extern. Acest lucru se realizează prin
intermediul modificărilor fiziologice şi comportamentelor descrise în
subcapitolul anterior, grupate în configuraţii specifice numite expresii
emoţionale. Expresivitatea emoţională este rezultatul funcţionării conjugate a
două categorii de factori: unul înnăscut (rezultat al condiţionărilor rezultate pe
parcursul evoluţiei speciei) şi celălalt dobândit prin influenţele educaţionale
ale societăţii (un argument în acest sens sunt variaţiile interculturale existente:
în societatea noastră de pildă, exprimarea emoţiilor este adeseori percepută
ca un semn de slăbiciune; practica este acceptată la femei dar respinsă la
bărbaţi). Rolul expresiilor emoţionale este acela de comunicare a stării
afective; acestea pot transmite mesaje de intimidare, supunere, pericol,
ajutor, dar pot fi de asemenea utilizate conştient ca mijloace de şantaj
emoţional (adeseori copii plâng pentru a obţine un favor din partea părinţilor).
• Utilitatea emoţiilor. O perioadă îndelungată încă înainte de apariţie
psihologiei ca ştiinţă, emoţiile şi cogniţiile au fost considerate facultăţi
total disjucte ale omenirii; mai mult, concepţia generală era aceea că
afectele împiedică buna funcţionare a activităţii cognitive. Ideea scurt-
circuitării raţiunii de către afect a fost subliniată începând cu filosofii
antichităţii. Şi totuşi de ce avem emoţii? Au ele doar rolul de a ne colora
afectiv viaţa, ferindu-ne astfel de monotonie? Perspective recente din
psihologie cu un puternic angajament evoluţionist răspund cu un „Nu”
categoric întrebării de mai sus. Se consideră astfel că, în parametri normali
de manifestare, emoţiile servesc unor scopuri bine definite, rezultat al
adaptării şi selecţiei naturale în urma a milioane de ani de existenţă.
Formele vieţii emoţionale
În funcţie de proprietăţile cumulative de care dispun, se disting câteva categorii specifice de
procese afective.
Dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, de intensitate slabă, relativ
discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice (Radu,
1991). Aşa cum relevă definiţia de mai sus, notele principale ale acestora sunt: intensitatea
scăzută (alcătuind mai degrabă un fond emoţional al vieţii, pe care se pot dezvolta procese
afective mai intense), expresivitatea moderată (sunt discrete, în sensul că modificările
fiziologice şi manifestările comportamentale implicate nu sunt la fel de evidente ca şi în cazul
celorlalte categorii) şi durata relativ mare (sunt resimţite pentru intervale de ordinul orelor,
zilelor, uneori chiar mai mari).
Exemplul prototipic este ceea ce resimţim cu toţii atunci când spunem că suntem bine sau
dimpotrivă prost dispuşi. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă, dispoziţiile
afective au o etiologie mai vagă; aceasta nu înseamnă că nu au o cauză, însă individul nu o
poate întotdeauna identifica precis. În această situaţie, din nevoia de control cognitiv asupra
realităţii, omul recurge adesea la atribuiri eronate ale stării sale afective (frecvent atribuim
vremii un rol important).
• Afectele se situează la polul opus dispoziţiilor afective. Ele
sunt caracterizate de o intensitate deosebită, durată
scurtă şi o exteriorizare foarte pronunţată prin diferite
expresii emoţionale, modificări fiziologice şi manifestări
comportamentale ce adesea scapă controlului conştient.
• Din punct de vedere al calităţii sunt unipolare. Pentru că
apar în situaţii neaşteptate, unii autori (Cosmovici, 1996)
le numesc emoţii-şoc. Exemplele sunt numeroase:
momentele de groază, panică sau extaz, accesele
nestăpânite de râs sau plâns, ieşirile agresive
necontrolate, stările de disperare etc.
• Emoţiile propriu-zise (a se revedea şi accepţiunea de concept umbrelă –
subcapitolul 1) au un caracter intermediar: sunt mai puternice decât
dispoziţiile afective dar mai puţin intense decât afectele; durează mai
puţin decât primele, dar mai mult decât secundele; în fine, expresivitatea
este de asemenea moderată. Ele apar la interfaţa dintre nevoile individului
şi datele reale sau prezumptive ale mediului şi se traduc printr-un anumit
tip de raportare la un obiect, situaţie ori persoană. Bucuria, frica, tristeţea,
dezgustul, nostalgia, vina, ruşinea, frustrarea sun doar câteva exemple de
emoţii propriu-zise.
• Sentimentele au spre deosebire de emoţii un caracter trans-situaţional
(Cosmivici, 1996), în sensul că persistă în împrejurări variate, chiar şi în
absenţa obiectului. De exemplu, iubirea nu se manifestă doar în prezenţa
fiinţei dragi; dimpotrivă îndrăgostiţii aflaţi departe unul de celălalt îşi scriu
scrisori, deapană amintiri plăcute, plănuiesc momentul reîntâlnirii etc.
Sentimentele se impun astfel prin nota de stabilitate şi generalizare, devenind
astfel „adevărate atitudini afective faţă de obiecte, evenimente, valori,
persoane semnificative pentru un individ sau grup” (Radu, Ion, 1991, p. 238).

• Ele au un rol major în reglarea conduitei, fiind vectori motivaţionali atât

pentru comportamentele prosociale (activităţi de caritate) cât şi antisociale
(crimele pasionale).
• Dintre toate formele afectivităţii, sentimentele au durata cea mai mare, putând fi menţinute toată viaţa. Ca şi
deprinderile, ele persistă latent ţi se activează selectiv. Evoluţia lor presupune o etapă ascendentă, de
cristalizare, una de maturitate (de platou) dar uneori şi o etapă de decristalizare, involuţie, declin, marcată de
saţietate şi uzură, transformându-se astfel în simple deprinderi afective.
Cum dezvoltăm emoționalitatea la copii?

Pentru ce există sentimentele- Goleman, capitolul 1, pag 17-24