IDN

C7

Identitățile Chișinăului • Ediția a patra

Identitățile Chișinăului
Ediția a patra

Editura ARC
IDENTITĂŢILE CHIŞINĂULUI
ediția a IV-a
 Seria
Istorii și Documente Necunoscute – IDN
Culegere de studii
C7

IDENTITĂŢILE CHIŞINĂULUI
Ediția a IV-a
Chișinău – 2018

Coordonatorul seriei:
Sergiu Musteață

Lucrarea este publicată cu sprijinul financiar al Direcției Cultură

a Primăriei Municipiului Chișinău, al Grupului Civic pentru Patrimoniu
Cultural și al Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova.
Finanțatorii nu poartă răspundere pentru conținutul lucrării.
IdentităȚile Chişinăului
Ediția a IV-a
Materialele Conferinței Internaționale
„Identităţile Chişinăului”, ediția a IV-a,
19-20 octombrie 2017, Chişinău, Republica Moldova

Chișinău – 2018
 Coordonatorii volumului:
Sergiu Musteață
Alexandru Corduneanu

Redactare: Lilia Toma

Coperta și prelucrarea imaginilor: Mihai Bacinschi

Coperta 1: Piața veche a Chișinăului, Catedrala Sf. Arhangheli Mihail și Gavril

(edificată în 1802), casa mitropolitului Bănulescu-Bodoni și Monumentul Eroilor
Comsomolului amplasat în 1959. Catedrala a fost demolată în 1962, când a fost amenajat
noul bulevard al Tineretului (L. Dubinovschii și F. Naumov).
Coperta 4: Posterul Conferinței „Identitățile Chișinăului”, ediția a IV-a.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

„Identităţile Chişinăului”, conferinţă internaţională (4 ; 2018 ; Chişinău). Materialele Conferinţei Internaţionale
„Identităţile Chişinăului”, Ediţia a 4-a, 19-20 octombrie 2017, Chişinău, Republica Moldova / coord.: Sergiu Musteaţă,
Alexandru Corduneanu. – Chişinău : Arc, 2018 (Tipogr. „Bons Offices”). – 296 p. : fig., fot. – (Seria : „Istorii şi
Documente Necunoscute – IDN” : Culegere de studii ; C 7 / coord.: Sergiu Musteaţă, ISBN 978-9975-61-871-7).
Texte : lb. rom., engl., rusă. – Bibliogr. la sfârşitul art. – Referinţe bibliogr. în subsol. – Apare cu sprijinul financiar
al Dir. Cultură a Primăriei Mun. Chişinău, al Grupului Civic pentru Patrimoniu Cultural şi al Asoc. Naţ. a Tinerilor
Istorici din Moldova. – 200 ex.
ISBN 978-9975-0-0224-0.
94(478-25)(082)=135.1=111=161.1
I-34
 Cuprins

Introducere (Sergiu MUSTEAȚĂ, Alexandru CORDUNEANU) ...................................................................... 7

În loc de prefață
Chișinău: la cumpăna „scoaterii din ascundere” (interviu cu academicianul Mihai Cimpoi) .............................11

orașul literar și artistic

Leo BUTNARU, Despre poezia inspirată de oraș .......................................................................................................17
Iurie COLESNIC, Hotelul Londra și consacrarea unui poet ....................................................................................20
Diana VRABIE, Imaginea Chișinăului în presa interbelică românească: (auto)imagologie literară .................28
Aliona GRATI, Chişinăul şi chișinăuienii. Exerciţiu de imagologie literară . ........................................................33
Leo BUTNARU, Jurnal de Chișinău (1970-1980) ..................................................................................................50
Mihaela TOADER, Chişinăul lui Nicolae Lupan . ....................................................................................................59
Sergiu MUSTEAȚĂ, Chișinăul lui Efim Crimerman . .............................................................................................65
Larisa UNGUREANU, Chișinăul în viziunea dramaturgilor și a regizorilor de teatru . ...................................74
Ghenadie POSTOLACHI, Chişinău: între amurgul dionisiac şi recrudescența bizantină ...............................78
Alexandru CORDUNEANU, Marcaje pentru un sentiment al spațiului cultural .............................................79
Vladimir BULAT, Petru Jireghea conjugă lumea la verbul cromatic .......................................................................82

ORAȘUL CA TOPOS ISTORIC ȘI CULTURAL

Andrei EȘANU, Valentina EȘANU, Aspecte ale istoriei Chișinăului din vechime până în pragul
epocii moderne ..............................................................................................................................................................87
Andrei EȘANU, Valentina EȘANU, Vama domnească și poșta veche a Chişinăului .........................................101
Анатолий ГОРДЕЕВ, Градостроительство Кишинева со дня основания и до наших дней ......................106
Андрей ГЕРЦЕН, Тамара НЕСТЕРОВА, Евгений ПАСКАРЬ, Реконструкция историко-
географического ландшафта средневекового Кишинёва .................................................................................114
Virgil PÂSLARIUC, Politici imperiale între centru şi periferie: cum şi-a păstrat Chişinăul statutul
de centru administrativ al Basarabiei ....................................................................................................................141
Maria DANILOV, Pe urmele unui manuscris inedit din Chișinăul de altătadă
(Ф. Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, 1823) ..................................................147
Alla CHASTINA, Arhitectul Luka Zaușkevici (1807 – după 1859) ..................................................................154
Lidia PRISAC, Ograda Armenească din Chișinău (1813-1922) ..........................................................................161
Михаил СЛОБОЗИЯНУ, 185 лет со дня основания первой публичной библиотеки города
Кишинева (22 августа 1832 г. – 22 августа 2017 г.). Спорная преемственность . .............................171

–5–
Ivan DUMINICA, Activitatea Dumei Orășenești din Chişinău în perioada primarului Dmitri Mincov
(primul mandat, 1850-1854) (II) . .......................................................................................................................181
Olga GARUSOVA, Filantropii Chișinăului. Gheorghe Balș .................................................................................188
Lucia SAVA, O imagine a alterității. Chișinăul în viziunea contelui Serghei D. Urusov . .................................195
Лилия ЦЫГАНЕНКО, Кишинев в 1913 году (по материалам газеты «Придунайский край»)..........202
Iulian RUSANOVSCHI, Monumentul-Izvor General Pion .................................................................................206
Mariana S. ȚĂRANU, Asigurarea cu produse alimentare a locuitorilor orașului Chișinău în timpul
înfometării artificiale a populației din RSSM (1944-1947) . ...........................................................................209
Ana CARP, Strada Nicolae Iorga din municipiul Chișinău, între trecut, prezent și viitor ................................214
Dinu POȘTARENCU, Biserica Sfântul Proroc Ilie din Chişinău ........................................................................219
Наталия ЮРЧЕНКО, Как типовой проект стал памятником архитектуры (или к вопросу
об авторстве Римско-католического костела в Кишиневе) . .......................................................................240
Bo LARSSON, Thoughts on the Future Quality and Identity of Chişinău .........................................................246
Silviu ANDRIEȘ-TABAC, Noile simboluri heraldice ale comunelor Ciorescu și Băcioi,
municipiul Chișinău .................................................................................................................................................258
Aurelia TRIFAN, Galeriile de la Cricova, municipiul Chișinău. Imaginea actuală a căutărilor
arhitecturale și artistice..............................................................................................................................................265
Ludmila MOISEI, Orașul Chișinău – epicentru al acțiunilor de revitalizare a tradiției culturale ..................273
Maria AXENTI, Imaginea Chișinăului: între oferta turistică și experiența urbană ..........................................280
Gilles Duhem, Capitala Republicii Moldova, Chişinău – un haos urbanistic reflectând o societate
în derută . ....................................................................................................................................................................286

În loc de POSTFAȚĂ
O mărturisire de credință pentru Chișinău (interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă) . .....................................293
 INTRODUCERE
Începând cu anul 2011, Asociaţia Naţională a
Tinerilor Istorici din Moldova și Grupul Civic pen-
tru Patrimoniu Cultural, în parteneriat cu Direcția
Cultură a Consiliului Municipal Chișinău, reali-
zează ediții bienale ale Conferinței Internaționale
„Identitățile Chișinăului”. Până în prezent au fost
realizate patru ediții ale proiectului (2011, 2013,
2015, 2017). Publicarea ulterioară a comunicărilor
în volume distincte a avut un impact direct asupra
publicului larg interesat de trecutul, prezentul și vii-
torul Chișinăului.
Proiectul se înscrie în șirul de acțiuni menite să
facă cunoscut și să valorifice patrimoniul cultural
și istoric, material și imaterial al orașului Chișinău,
acțiuni încurajate și de majoritatea organizaţiilor in-
ternaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale –
UNESCO, ICOMOS, Consiliul Europei, iar recent
şi de Uniunea Europeană prin Tratatul de la Lisabo-
na, care îndeamnă statele membre să-şi respecte reci-
proc diversitatea culturală şi lingvistică şi să asigure
protecţia patrimoniului cultural european. Declara-
rea de către Uniunea Europeană a anului 2018 drept
Anul European al Patrimoniului este o dovadă eloc-
ventă în acest sens.
Eforturile organizatorilor vin să încurajeze stu-
diile și cercetările urbane pe diverse domenii. Pro-
movarea unei culturi a memoriei urbane aduce și
o schimbare de viziune asupra viitorului orașului.
Tot mai rar orașul este perceput doar ca obiect de
intervenție (științifică, edilitar-administrativă, eco-
nomică, politică etc.) și tot mai des – ca subiect de
dialog istoric și cultural. Tendința este globală și se
regăsește inclusiv în Actul final al Conferinței ONU
Habitat III. În 2017, ediția a treia a Conferinței
„Identitățile Chișinăului” a avut loc aproape con-
comitent cu Congresul Uniunii Internaționale a
Arhitecților, desfășurat la Seul cu tema „Sufletul
orașului” („Soul of City”), la care arhitecții au pledat
fără echivoc pentru redescoperirea, renașterea relației
dintre spațiul construit și locuitori, dintre loc și lo-
–7–
cuire. Recuperarea orașului se poate face doar prin
regenerarea sufletului lui, care supraviețuiește și este
renăscut în fiecare dintre locuitori.
Patrimoniul cultural al spațiului unde locuim
poate contribui la identificarea şi cunoaşterea iden-
tităţii şi a topografiei urbane şi poate facilita dezvol-
tarea culturală de mai departe a fiecărui oraş. Oraşul
Chişinău are o istorie seculară şi a cunoscut un pro-
ces de urbanizare în continuă creştere în ultimii două
sute de ani, însă moştenirea sa istorică este, deocam-
dată, puţin cunoscută. De aceea, proiectul nostru
are și un obiectiv educațional pronunţat, deoarece
fiecare aşezare umană este reprezentată atât de moş-
tenirea ei culturală, cât şi de cetăţenii care o locuiesc
în prezent, care trebuie să fie conştienţi de faptul că
sunt succesorii generaţiilor anterioare și să contribuie
la cunoașterea și protejarea acestui patrimoniu.
Patrimoniul construit al cartierelor istorice chi-
şinăuiene – cu elementele arhitecturale specifice, cu
istoriile fiecărei case, cu tramele stradale diferite pen-
tru oraşul de sus şi oraşul de jos – constituie una din
cele mai importante componente ale moştenirii cul-
turale naţionale, care conferă simţul continuităţii şi
al legăturii cu generaţiile precedente şi oferă posibili-
tatea de a avea acces la documentul istoric veritabil.
Astăzi patrimoniul cultural al capitalei riscă o
desfigurare şi o pierdere a autenticităţii, iar istoria
şi valorile lui riscă să rămână doar pasiunea unora,
în loc să devină un bun al comunităţii, cunoscut şi
drag tuturora, destinat şi generaţiilor care vin, dar şi
persoanelor care ne vizitează oraşul. Chişinăul este
unicul oraş istoric protejat de stat din Republica
Moldova. Identitatea toposului şi a chişinăuienilor
este strâns legată de caracterul centrului istoric, care
poartă amprenta etapei iniţiale de fondare a oraşului.
Vatra istorică trebuie protejată, cercetată şi valorifi-
cată cultural.
Se cere o mai mare responsabilitate a tuturor
factorilor de decizie de nivel local şi central. Toa-
te instituţiile implicate în procesele decizionale din
domeniul construcţiilor sunt responsabile în egală
măsură de cazurile care au condus la demolări, dis-
trugeri sau intervenţii care au deteriorat patrimoniul
cultural al oraşului, iar abuzurile şi încălcările trebu-
ie pedepsite.
Administraţia publică locală şi responsabilii de
planificarea urbană şi amenajarea teritoriului trebuie
să ţină cont de legislaţia naţională şi de convenţiile
internaţionale ratificate de Republica Moldova, care
menţionează expres că patrimoniul arheologic apar-
ţine umanităţii, iar acolo unde nu există procedurile
de control administrativ şi ştiinţific care se impun şi
de protecţie a patrimoniului arheologic în contextul
politicilor de amenajare urbană şi rurală şi de dezvol-
tare culturală, să se introducă astfel de proceduri. Cu
atât mai mult cu cât administrația capitalei şi-a asu-
mat, în faţa cetăţenilor şi a partenerilor externi, un
şir de angajamente de a proteja şi a reabilita patrimo-
niul cultural, în general, şi centrul istoric, în special.
Invitația pentru edificarea participativă a zilei de
mâine a Chișinăului este adresată tuturor, inclusiv
scriitorilor care prin ceea ce creează, carte cu carte,
configurează şi remodelează orașul în imaginarul co-
lectiv. „Oraşul e un text care se scrie şi se citeşte la
nesfârşit, un teritoriu la răscrucea închipuirii cu me-
moria. Oraşul e, în sine, o mare istorisire, un roman
al romanelor, o bogată reţea de ficţiuni care se între-
taie şi se bifurcă, un mare simbol, o creaţie de sine
stătătoare a închipuirii, un hipertext de care se leagă
texte nesfârşite” (Luis García Jambrina). Colocviul
„Orașul și literatura: Chișinăul ca topos cultural”,
care s-a desfășurat la Muzeul Național de Artă în
ziua a doua a Conferinței, și expoziția artistului plas-
tic Iurie Platon „În labirint”, care a însoțit și a cata-
lizat lucrările colocviului, au fost, în sensul citat, o
provocare reușită pentru mediul literar și artistic, cu
efecte pe care le vom urmări în continuare.
Lucrările ediției IV a Conferinței din 19-20 oc-
tombrie 2017 au stârnit un viu interes în mediul aca-
demic, literar și artistic, al administrației municipale
și al profesioniștilor din diverse domenii de interes
comunitar. La masa de dialog cultural au participat
–8–
academicieni și profesori universitari, istorici, arhi-
tecţi, urbanişti, scriitori, critici de artă, artiști plastici,
antropologi urbani, specialişti în domeniul protecţiei
şi reabilitării oraşelor istorice, reprezentanţi ai secto-
rului asociativ şi ai administraţiei publice centrale și
municipale. La Conferință au fost susținute 38 de co-
municări pe o tematică variată de la istoria medieva-
lă și modernă, date biografice ale unor personalități
uitate și istoricul unor locuri, clădiri, lăcașe de cult,
până la cercetări imagologice ale unor texte literare
vizând Chișinăul și analize ale prezenței orașului în
arta plastică, arta dramatică și în discursul memoria-
listic al scriitorilor. Conferința a însumat un număr
record de comunicări, majoritatea prezente în volu-
mul de față, structurat în două compartimente te-
matice: „Orașul literar și artistic” și „Orașul ca topos
istoric și cultural”. Pe post de prefață a fost inclus un
interviu edificator pentru relația noastră culturală cu
Chișinăul, realizat cu academicianul Mihai Cimpoi,
iar ca postfață, un interviu cu scriitorul Vladimir
Beșleagă, care destăinuie o mărturisire de credință
pentru Chișinăul românesc.
Organizatorii aduc mulţumiri tuturor partici­
panților din țară și de peste hotare, colegilor noștri
care au sprijinit organizarea conferinței și celor care
și-au adus contribuţia la apariţia prezentei lucrări.
În mod deosebit mulțumim persoanelor care au
susținut financiar atât organizarea conferinței, cât și
tiparul acestei culegeri.
Exprimăm gratitudinea noastră Muzeului Națio­
nal de Artă a Moldovei, în mod special domnului
Tudor Zbârnea, director general, pentru tor sprijinul
acordat în organizarea colocviului și a expoziției de
pictură „În labirint” a lui Iurie Platon.
Ne încurajează faptul că pentru toate cele patru
ediții ale „Identităților Chișinăului” administrația
municipală, indiferent de culoarea politică, a fost
solidară cu proiectul nostru, edificând prin interme-
diul Direcției Cultură un parteneriat unic ca durată
și ca impact.
Sergiu Musteață, Alexandru Corduneanu
În loc de prefață
 CHIȘINĂU: LA CUMPĂNA „SCOATERII DIN ASCUNDERE”
(interviu cu academicianul Mihai Cimpoi)
– În „Război și pace”, Lev Tolstoi sugerează că
spiritul locului poate fi surprins prin contempla-
rea de pe o înălțime, în lumină potrivită, a imagi-
nii de ansamblu a orașului cu tot cu împrejurimi.
De pe care înălțimi ați putut surprinde genius loci
al Chișinăului? Cum ați descrie, domnule acade-
mician Mihai Cimpoi, caracterul individual al
orașului nostru?
– Am cunoscut/cunosc trei Chişinăuri – diferiţi
ca întindere, ca aglomeraţie urbană, ca tablou etno-
lingvistic, dar foarte apropiaţi şi contopiţi într-o ima-
gine unitară ca forma mens, ca habitat, ca biotop. Mă
refer – bineînţeles – la o adânc înrădăcinată convin-
gere că e o localitate de margine, de provincie, convin-
gere nutrită şi de răutăcioasa identificare puşkiniană
cu pustiul, făcută în calitatea acestuia de exilat-spion
(cu leafă de la Departamentul de Externe al Rusiei).
Este un Chişinău ca sat sau târg, cu pecetea adâncă a
anonimatului, descris de călătorii străini. Un Chişi-
nău negruzzian, semipatriarhal, văzut ca o stanişte,
ca un fief de petrecere a străinilor de toată speţa. Și
un Chișinău de azi; de fapt, un megalopolis, întins
pe o suprafaţă mai mare decât Parisul, cu o topogra-
fie dispusă alandala după voia mulţilor arhitecţi ce
s-au perindat şi a celor aruncaţi în goana după spaţii
din zilele noastre. E greu de găsit azi un loc anume
din care poţi face un tur de orizont, o panoramare ce
să-i surprindă adevăratul profil. La începutul anilor
’60 ai secolului al XX-lea era încă un oraş ce putea
fi crezut o oază de tihnă câmpenească, un otium vir-
gilian cu aer curat, îmbibat primăvara cu miresme-
le florilor de tei şi salcâm, iar toamna cu arome de
busuioacă, fiindcă pe lângă case locuitorii mai creş-
teau butuci de vie sau lăsau să se întindă loazele de
viţă peste galeriile dintre clădiri. Jean-Paul Sartre era
întrebat insistent, în timpul vizitei la Chişinău din
1968, ce părere are despre „noul aspect” al oraşului
şi, după un moment de tăcere, a răspuns: „Mie-mi
place vechiul Chişinău…”.
– Modernitatea urbană a Chișinăului este
produsul ultimelor secole, răstimp în care s-au
succedat și s-au suprapus câteva paradigme cul-
turale. Cum arată, în viziunea Dumneavoastră,
Chișinăul actual ca topos cultural? Cum ați defi-
ni în cadrul culturii române un „discurs cultural
chișinăuian”?
– 11 –
– În ciuda schimbării aleatorii de paradigme, în
pofida faptului că mai este crezut o localitate de mar-
gine şi ilustrează un marginarism evident, Chișinăul
are un „discurs cultural” indiscutabil, întemeiat pe
ceea ce numeam „întoarcere la izvoare”, la matricea
stilistică firească, la un românism cultural fervent şi
consecvent, depistabil în literatură, muzică, în artele
plastice.
– Ați dedus, deși sub semnul unui „se pare”,
marca ontologică a Chișinăului ca „închidere” cu
referire și la „orizontul închis” basarabean, despre
care vorbea George Meniuc. Această „închidere”
(„învăluitul”, „acoperitul”, „ascunsul” la Heide-
gger) ființială a Chișinăului este ca și documentată
istoric și literar în ultimele două secole. Are oare
Chișinăul vocația „secretului?
– „Orizontul închis” nu are, la Meniuc, o conota-
ţie filosofică, ci acea de „marginarism”, de condamna-
re la ceea ce Mircea Eliade denumea „teroare istorică”
şi de claustrare într-un cerc destinal „blestemat” (ceva
de ordinul „blestemului valah” al lui Cioran). „Secre-
tul” este, bineînţeles, pecetea vechimii care „se ascun-
de” în zonele ce poartă şi nişte denumiri sugestive,
precum Schinoasa, Otovasca, Ceucari, Poşta Veche,
Valea Morilor, Melestiu, Sculeni, Valea Crucii, Vis-
terniceni, Ciocana Nouă. Întâmplarea face să fi lo-
cuit, în anii studenţiei, la Otovasca şi Visterniceni în
case de lut şi bârne şi cu poduri din grinzi prin care
se vedeau, noaptea, stelele. Veneam la Universitate şi
pe la redacţii pentru a propune câte-un articolaş în
cizme. Anumite străzi, înnoroiate cumplit, puteau
fi străbătute numai cu astfel de încălţăminte. Tai-
na Chişinăului, pe care n-au perceput-o nici poeţii,
stă în această legătură organică cu natura, observa-
bilă şi astăzi în pâlcurile de copaci cu hăţişuri încă
sălbatice, în izvoare, în blagiana alternare deal-vale,
în stufărişul des din albia Bâcului. Această pecete a
vechimii, a organicismului (filosofic vorbind) nu au
putut-o şterge clădirile – cu multe etaje („flăcările”),
nici construcţiile kitsch ale celor cu dare de mână.
– Mitologia culturală a Chișinăului include
printre temele predilecte pe cea a orașului de sub
oraș, a galeriilor subterane, care ar avea o vechime
de sute (mii?) de ani și ar forma o rețea extinsă cu
mai multe intrări-ieșiri. Săpăturile făcute cu ocazia
edificării unor clădiri în zona istorică a orașului
confirmă presupoziția. Ce alte legende, istorisiri
chișinăuiene au suscitat curiozitatea intelectuală a
generației șaizeciste?
– Chişinăul e cel care s-a impus ca aşezare urbană
în ultimul timp, cu istoria lui recentă. Dacă există şi
un Chişinău „protoistoric”, adică dinainte de prima
lui atestare documentară, cu o istorie secretă, precum
afirmaţi, ar trebui să fie desecretizată cu documente-
le pe tapet, precum zicea Eminescu, şi nu dedusă din
presupoziţii şi legende născocite.
– Pentru toate generațiile postbelice de intelec-
tuali și artiști basarabeni Chișinăul ca spațiu pu-
blic începea la Bibliotecă. Acolo era orașul în oraș,
acasa de la oraș. Înainte de a fi un refugiu personal
din calea orașului sovietic, era un loc de regăsire
a destinului cultural colectiv. Cât Chișinău este în
biblioteca Dumneavoastră? Ce alte locuri semni-
ficative din Chișinăul anilor 60 au un rol cultural
paradigmatic?
– Bine ziceţi: loc de refugiu. Este ceea ce a fost
pentru mine Biblioteca Naţională (pe atunci „N. K.
Krupskaia”; studenţii ironizau cumplit spunând „mă
duc la femeia lui Lenin”). Pentru mine, ca şi pentru
mulţi colegi ai mei, deveniţi scriitori, oameni de cul-
tură, cercetători, Biblioteca, şi nu Universitatea, cu
mulţi profesori dogmatici şi cu cultură sărăcuţă, a
fost reala alma mater. Am fost şcoliţi cu adevărat şi
de Teatrul „Luceafărul”, şi de filmele româneşti care
se proiectau în Sala Verde a Cinematografului „Bi-
ruinţa” (azi „Odeon”), şi de micile concerte care se
dădeau înainte de filme, cu Nicolae Sulac şi Isidor
Burdin, şi de cenaclurile conduse de Liviu Deleanu
şi apoi de Liviu Damian de la Tinerimea Moldovei,
şi de întâlnirile cu scriitorii, cele cu Grigore Vieru,
Victor Teleucă, Ion Druţă rămânând memorabile, și
de filmele lui Emil Loteanu, singurele care rulau în
româneşte. Biblioteca mea personală e foarte bogată
în Chişinăuiana cultural-documentară, începând cu
Dicţionarul geografic al Basarabiei (1904) de Zamfir
Ralli-Arbore, cu De la Basarabia rusească la Basa-
rabia românească (vol. I, 1926) de Onisifor Ghibu,
până la cărţile documentate ale lui Iurie Colesnic,
Chişinăul în literatură, O călătorie de la Petersburg
la Chişinău (1920) a lui Leon Donici-Dobronravov,
studiul recent despre Chişinăul secolul al XIX-lea al
Alionei Grati şi multe altele.
– Deși literatura de limbă română din Chișinău,
inclusiv a optzeciștilor, are o tematică prepon-
– 12 –
derent rurală, am putea distinge totuși, fără a ne
aventura să vorbim de citadinism chișinăuian, o
serie de opere de inspirație urbană. Cui i-a reușit,
în opinia Dumneavoastră, cea mai inspirată citire
a „textului” chișinăuian?
– „Textul” chişinăuian a fost citit, în cheie
mitopo(i)etică, de Nicolai Costenco, Magda Isanos
şi George Meniuc, într-o măsură oarecare de Vera
Malev în romanul despre Maria Cebotari, iar mai
aproape de noi, în registru satiric, de Val Butnaru şi
Dumitru Crudu.
– Domnule academician, locuiți în Chișinău
de peste 50 de ani. Cum arată, în viziunea Dum-
neavoastră, un adevărat chișinăuian?
– Un adevărat chişinăuian ar trebui să arate ca
un intelectual rasat, tobă de cultură şi cu spirit euro-
pean, în felul lui Emil Loteanu, Mihail Grecu, Ale-
xandru Cosmescu, Igor Creţu, Gheorghe Dimitriu,
iar mai aproape de noi Valeriu Matei.
– Cred că avem probleme grave de memorie cul-
turală. Orașul istoric a fost construit de Imperiul
Rus pentru a servi interesele imperiale rusești în
regiune. Profilul urban al burgului a fost așezat în
istorie de neamțul Schmidt, de italianul Bernarda-
zzi, dar și de basarabenii Șciusev, Katz, Voitzehov-
sky. Ce ne facem cu acest patrimoniu construit,
care este distrus barbar sub privirile indiferente
ale mediului nostru cultural și academic? Este oare
acest patrimoniu redundant culturii române?
– Profilul urban polietnic, pluriperspectiv, moza-
icat-heteroarhitectonic – de la barocul somptuos al
Casei Herţa, elegantele căsuţe cu creneluri din seco-
lul al XX-lea la „corobcile” de tip sovietic şi mohorâ-
tele clădiri de fabrici din zona industrială – trebuie
păstrat ca document istoric al stratificărilor arhitec-
turale şi ca semne de rezistenţă şi supravieţuire a ceea
ce numeam partea organică sau organicistă (aproape
de natură) a oraşului. Nemţii au demolat toate clădi-
rile de tip sovietic din Berlin. Nu suntem nemţi, nu
dispunem de forţe materiale să facem acelaşi lucru,
dar ar trebui să avem o reală voinţă de a ne debarasa
de mentalitatea învechită în toate domeniile, inclusiv
în urbanistică.
– Ați putea invoca o culoare, un sunet, o imagi-
ne, un cuvânt ca trăsătură distinctivă a Chișinăului?
Care ar fi un supranume al Chișinăului?
– Culoarea ar fi cea verde, simbolizând viul, natu-
raleţea, organicul (de care tot vorbesc). Sunetul ar fi
cel al tălăncii mioritice (de care nu ne putem despăr-
ţi). Imaginea ar fi „zimbrul sombru şi regal” sau cru-
cea şi sabia pe care le ţine în contrast simbolic Ştefan
cel Mare şi Sfânt. Cuvântul ar fi, probabil, „răbdare”
(cuvânt dacic), care semnifică rezistenţa în faţa tero-
rii istoriei, a tuturor valurilor/vânturilor ei. Un su-
pranume (poreclă) potrivit(ă) ar fi CHINŞINĂU.
– Care ar fi pentru Dumneavoastră, domnu-
le academician, cea mai utopică idee reală pentru
Chișinăul secolului XXI?
– Cea mai utopică dar şi cea mai reală idee pentru
secolul al XXI-lea, care iată se scurge vertiginos, ar fi,
cum zicea distinsul cărturar Edgar Papu, un oraş cu
vocaţia monumentalităţii, bineînţeles valorice, cultu-
rale, artistice.
– Domnule academician, Vă mulțumesc.
Alexandru CORDUNEANU
orașul literar și artistic
 DESPRE POEZIA INSPIRATĂ DE ORAȘ
Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, re-
gizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase
pe colinele cartierului Ciocana, întrebându-mă des-
pre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat
acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea
de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai în-
alt cartier din (aproape...) metropola moldavă, m-am
surprins să constat – jur, fără orgoliu! – pur și simplu
m-am surprins să constat că, în studenție, în primele
cărți ale autorilor din generația numită șaptezecistă,
eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu
zic adevărul curat – chiar unicul care a scris despre
oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu
tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în
lumină” (1976), în care (o iau metodic), în poemul
„Luni” (p. 14), „Peste piața toată și dincolo de ea/
din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul
pe care/ pe semne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat
să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/ de pe
balcoane/se va ros-to-go-li în stradă/ alarma soneri-
ilor deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/-mâ-
nă muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.
Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt
albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic,
să zic, „vine” Hermes, „zeul călătoriei și al soliei”,
„care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreu-
nă cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”,
„însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi
mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării,
„căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește
de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e
strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de
la benzină revenim la petrolul din care a fost extra-
să aceasta, despre el fiind vorba în poemul „Meta-
morfoză în apropiere de Baku”: „Purtând peste oraș
norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei
ploi prelungi , clocotitoare”, însă, după-amiază, re-
veni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars ca mari
cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste
corpurile noastre”.
Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță
de scenariu pentru un film cu desene animate”.
„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban,
dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se
ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze
– 17 –
Leo BUTNARU
din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul străzii/ va
începe libertatea lui/ și pacea”...
Ba chiar și marea mi se pare că ține mai mult de...
oraș, decât de rustic, în poemul „Stea la pieptul tău”
– după înotul nocturn, când ieșim din mare, apare
surprinzătorul motiv de a exclama: „Ah, iubito, pe
sânul tău umed se reflectă/ Steaua polară! Ah, iu-
bito,/ precum o nemaipomenită decorație/ lucește
steaua la pieptul tău! // Și o meriți, o meriți,/ fru-
moaso”.
Mai peste câteva pagini, „se înalță” un „Turn de
macara – întinsă/ daltă, spre-a sculpta azurul”. Iar
poemul „– Șase, cinci, patru...” îl încep cu: „Uite-așa
trec peste traversele căilor ferate/ ca semnul cuvenit/
peste rigla logaritmică;/ plecarea ori sosirea mea/
înseamnă o numărătoare secretă, complicată/ referi-
toare la viață și la ceea/ ce fac și-ar trebui să mai fac/
în ea”.
Peste o pagină e înserat poemul „Noapte în Le-
ningrad”, când „Lumina lunii urcă din Neva spre
frunțile noastre (...) / Ard lumânările miilor de lămpi
– / statuile orașului își serbează ziua de naștere” etc.
Însă așa cum, implicit, cărțile autorului comu-
nică, peste ani, decenii între ele (după plecare celui
care le-a scris la cele veșnice, unele din ele vor conti-
nua, probabil, să mai comunice mult timp înainte),
acest poem, „Noapte în Leningrad”, de la pagina 74
a cărții de debut, apărute în 1976, la Chișinău, și un
alt poem, de la pag. 78, intitulat „Întâlnire amicală
cu viforul”, dedicat „poetului și arhitectului Andrei
Voznesenski”, peste 41 de ani sunt invocate în volu-
mul meu „Surfing în Galileea”, editat în 2017 la Iași.
Poemul-rezultat așa se și intitulează: „Paginile 74 și
78”, însă, fiind cam extins, voi cita din el doar câteva
momente: „Era de parcă/ luminozitatea ușor obscură
a zilei trecute se evapora spre boltă/ prelinsă vertical
pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea/ unui ames-
tec de aburi-lumină ce mă ducea cu gândul/ la clasele
primare, când avusesem de didactică lectură/ capito-
lul despre circulația apei în natură/ de data aceea pe
malurile de granit ale nordicului fluviu/ circulația fi-
ind triplată – de lumină lină și, bineînțeles, – de po-
ezie. (Zău/ sună bine: circulația poeziei în natură…)/
...Noi/ parcă am fi intrat într-un timp vechi și intim/
având curiozitatea deschisă asemenea unui geam/
la care sta cineva (poate chiar conaționalul nostru/
Dimitrie Cantemir ce viețuise și murise pe aici)/
privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,/ în
unul din care peste câteva ore avea să se închege/
să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunțile
noastre/ aburii luminii ar fi continuat să urce din
Neva/ până la tripla circulație în natură – inclusiv
a poeziei/ (Zău, sună bine: Circulația poeziei în na-
tură)/ ce avea să se întâlnească cu o zi nouă/ pare-se
de 28 februarie/ sau poate de 1 martie/ la oră rotun-
dă ce s-ar fi smuls din orologii/ lipindu-se ca un afiș
avangardist/ ca un anunț sonor/ de soarele roșu/ sau
pătratul negru – cam așa se încheie poemul/ din pri-
ma mea carte/ pagina 74. După care/ iarna rusească
apare peste alte patru pagini/ într-un text dedicat
poetului și arhitectului Andrei Voznesenski. Tot
așa,/ probabil, într-o iarnă spre primăvară, când/
ultimele vifornițe mai înșurubează spre cer/ trâmbe
de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva…
specialist/ în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp
oarecum mai blând/ viforul deja nu e prea năprasnic
(chiar de mai/ rupe câte o frânghie cu tot cu drape-
lele albiturile întinse pe ea – drapelele/ existenței;
unele – scutece!), în vreme ce îmbrățișările sale sunt/
asemănătoare/ cu ale poeților-prieteni/ trosnindu-ți
ușor oasele la încheieturi”.
În partea a doua a acestui poem este vorba, deja
explicit, de ceea ce avea să se înscrie în destinul meu:
studiul aplicat și traducerea literaturii avangardei
ruse, în special a poeziei: „…era un început de primă-
vară în Leningrad/ cu iarna încă în putere, mătăhă-
loasă/ cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,/
june poet și el/ îmi spunea/ că, de cum se desprimă-
vărează de-a binelea, Neva/ prinde a privi, precum
cândva, Anna Ahmatova – migdalat/ oarecum euro-
asiat.// În ceea ce aveam de zis între noi/ ne încuraja
și vreun avangardist sau altul,/ dar înaintea tuturor
– Hlebnikov/ cândva geniu al libertății poeziei/
deci și al libertății cuvântului/ pe atunci însă (anii
șaptezeci) ca și interzis./ Apoi coboram, celest, spre
sud, la Chișinău debarcând din avion/ ca de la etaj/
mai având încă ochii doldora de fragmente caleido-
scopice/ ca un mini-Ermitaj. Toate alea/ parcă în-
curajându-mă să prind curaj // O, Sankt-Petersburg,
hommage!”.
Astfel, revenind acasă, în, pe atunci, acasa mea
studențească, după poemul dedicat lui Voznesenski, pe
pagina următoare, 79, a primei mele cărți vine „Dip­
ticul chișinăuian”, despre „strada Frumoasa/ în partea
– 18 –
orașului unde/ turnul televiziunii străbate asfaltul/
precum Osia Lumii”. Metaforele din text au un su-
port real: eu locuiam, cu chirie, chiar pe Frumoasa,
una din foarte puținele străzi cu nume românesc din
Chișinăul de atunci. Exact, nu departe de Turnul Te-
leviziunii, nucii (între Prut și Nistru li se spun: nucari)
rotați sunt vecini cu plopii „ce par/ uriașe bujii de la
arderea internă/ a oricărui anotimp;/ ...unde vrejurile
viței-de-vie sunt confundate ușor/ cu firele electrice”;
acolo, unde „macarale și turnul televiziunii/ par foar-
fece întinse/ pentru a croi/ pânza cerului”.
Alte poeme ale orașului au rămas pe dinafara pri-
mei mele cărți. Din varii motive. Spre exemplu, „În
legătură cu acest eveniment”, trezise suspiciunea din
cauza că eroul liric spunea: „În sfârșit am descope-
rit îngerii/ precum se mai întâmplă în acest secol a
descoperi/ triburi prin păduri tropicale./ I-am văzut
noaptea întâmplător./ Își odihneau aripile pe turnul
televiziunii./ (Albi/ în stol/ precum erau/ făceau
turnul să pară o/ enormă păpădie.)” etc. Eram într-
o țară fără Dumnezeu, studenților li se preda „ate-
ismul științific” și poeții nu trebuiau să deruteze,
ideologicește, tânăra generație...
Oare nu apărea deja prea mult urbanism în min-
tea și emoțiile unui citadin-neofit, născut și crescut
la țară, 80 kilometri nord de Chișinău, oraș pe care,
neamânat, de cum a intrat în el, poți spune, „l-a și
prins” în poemele sale de început?...
Oricare ar putea fi răspunsul, până a ajunge la
înfățișarea lui, eu pot presupune doar că apropierea
mea de discursul imagistic, metaforic urbanist mi-a
mediat-o avangardismul (revista „Secolul 20”, sau
unii dintre poeți radicali ruși de la începutul seco-
lului XX) (și) creația lui Verhaeren, care până astăzi
mai poate activa, rememorat, impulsurile curiozității,
emoțiilor și freamătul firii de posibil ucenic cu care
– îmi amintesc bine! – o descopeream, o citeam eu,
adolescentul venit dintr-un spațiu rustic, încă foar-
te puțin familiarizat cu orașul. În biblioteca mea,
printre sutele de volume colectate în decurs de de-
cenii, este și cel de „Poeme” al lui Verhaeren în ex-
celenta tălmăcirea a lui Radu Boureanu, apărut, în
1960, la E.S.P.L.A. bucureșteană, cu, celebrele, cel
puțin pentru mine, grupaje „Orașele tentaculare”
(1895), „Orașele cu creste” (1910). „Este orașul ten-
tacular,/ E caracatița de foc și osuarul,/ Schelet so-
lemn cu viața-n el.// Și drumurile toate au pornit, la
nesfârșit,/ Spre el” – drumurile din lectura lui Ver-
haeren care aveau să mă poarte spre „Zona” și „Le-
găturile” lui Apollinaire: „Șine de fier ce legați cobză
națiunile…/ Funii țesute/ Cabluri submarine/ Tur-
nuri Babel schimbate-n poduri” (trad. M. Beniuc).
De aici, spre neliniștiții și nefericiții impresioniști
germani, până la „Zeul orașului” de Georg Heym:
„Lat stă pe-un bloc de case cocoțat,/ Se strânge-n ju-
rul frunții sale negrul vânt;// …Roș pântec luciu are
Baal: orice oraș/ În juru-i îngenunche, rob, și urlă.//
…Și nori, hogeacuri, fabrici: fumul sufocant/ Spre
el tămâie-nseamnă…” (trad. N. Argintescu-Amza).
Dacă pe atunci, adolescent, aveam un început, o spu-
ză de viziune artistică, e de presupus că astfel de acor-
duri dure ale lumii moderne cu care mă întâlneam în
cărți, dar și aievea, în orașul care avea să-mi devină
deja permanentul loc de viețuire și simțire, – deci
astfel de acorduri ce mi se imprimau adânc în fire si-
gur că modelau oarecum altfel spuza de viziune poe-
tică, o dez-orientau de la rustic, orientându-mi-o spre
urbanisticul pe care, nu este exclus, să-l fi receptat
– 19 –
pe cât de realist, pe atât de… mistic. Și, bineînțeles,
metaforic, fantezist-imagist, precum atestă – e drept,
destul de naiv – primele mele probe de citadinism
prozodic.
Prin urmare, nu cred să fi avut momente în care
să fi crezut că n-o să mă pot asimila Chișinăului. În
acest oraș am făcut studii, chiar și o clasă de școală
medie (la Nr. 11, „Ion Creangă”), apoi universitare;
am acumulat experiență, de viață și de profesie, am
muncit și muncesc, aici m-am înrădăcinat. Satul nu
mă mai cheamă/ îndeamnă cu romantismul și suflul
de eternitate blagian. Plus că trăim un timp de inten-
să urbanizare, de migrare din sat spre orașe. Astfel
că iubesc și prefer orașul, confortul pe care ți-l poa-
te asigura. În Interriverania pruto-nistreană, a prins
a deveni consistent și un patriotism, un etnicism
național urban, civilizat, cărturăresc, contempora-
neizat și consolidat perpetuu.
 HOTELUL LONDRA ȘI CONSACRAREA UNUI POET
Hotelul Londra
Mai puţină lume cunoaşte faptul că articolul de
consacrare a lui Octavian Goga, „Poetul pătimirii
noastre” de Constantin Stere, a fost scris la Chişi-
nău, în Hotelul Londra, unde acesta poposise. As-
tăzi acel hotel nu mai există, dar s-ar putea în acel
loc, după modelul francezilor, să consemnăm eve-
nimentul şi să-l marcăm printr-o placă comemora-
tivă. Căci impactul acelui prim studiu critic a fost
decisiv pentru recunoaşterea lui O. Goga şi pentru
începutul unirii provinciilor româneşti prin cultu-
ră. Profund impresionat de vocea inconfundabilă a
poetului, ce venea la el parcă din adâncurile istori-
ei, C. Stere a luat un vers drept motto al ziarului
Basarabia. Astfel, prin mâna uşoară a scriitorului
basarabean, lumea cultă dintre Prut şi Nistru a cu-
noscut debutul unui poet care va marca o epocă în
literatura română.
Constantin Stere a iubit nespus de mult Ardealul
şi ardelenii. Lui îi aparţine expresia „drumul Ardea-
lului duce prin Basarabia”. Cu incomparabila-i intu-
iţie politică, Stere, încă în 1916, a pre­simţit marile
schimbări care urmau să se producă. Publicistul şi
omul politic bucovinean Gheorghe Tofan mărturi-
sea mai târziu: „Când Stere, în anul 1916, a vizitat
Ardealul, s-a înapoiat la Iaşi prin Bucovina şi, întâl-
nindu-ne la Suceava, ca unui vechi colaborator al re-
vistei «Viaţa românească», mi-a spus, prin­tre altele:
«La revedere, dragul meu, să te văd în curând gu-
vernator al Bucovinei şi să ştii de la mine că drumul
Ardealului duce prin Basarabia»” (Viaţa Basarabiei,
1939, nr. 4, p. 42).
– 20 –
Iurie COLESNIC
Constantin Stere fusese luminat de acest gând cu
mult mai devreme, în 1906, la Chişinău, unde venise
să pună bazele primei publicaţii periodice în limba
română, ziarul Basarabia. Citise placheta de versuri
Poezii (Budapesta, Tipografia „Luceafărul”, 1905),
cartea de debut a lui Octa­vian Goga şi, profund im-
presionat, a publicat, în revista Viaţa românească
(anul I, 1906, nr. 1, p. 50-77), cu pseudonimul C.
Șărcăleanu, un remarcabil articol – „Cântarea păti-
mirii noastre”. În­demnat de dorinţa de a-l cunoaşte
pe tânărul poet, Constantin Stere întreprinde în ace-
laşi an, în zilele de 6-9 mai, o călătorie în Ardeal, la
Sibiu și la Arad, descrisă foarte iscusit în materialul
memorialistic Patru zile în Ardeal. Impresiuni fugi-
tive. Iar în octombrie, scrie cercetătorul Victor Dur-
nea (v. C. Stere, Publicistica. Vol. I: 1893-1905, ed. V.
Durnea, Iași, 2010, p. 27), C. Stere „va reveni la Sibiu
[...] pentru a participa la nunta lui Octavian Goga”.
Poezii de Octavian Goga a apărut la 15 septem-
brie 1905 și, imediat după apariție, s-a bucurat de
apreciere din partea unor personalități, care au scris
despre ea: Vasile Goldiș, „Cântărețul pătimirii noas-
tre” (Tribuna, 1905, 9 oct., nr. 188), Iosif Vulcan,
„Eveniment: Octavian Goga, «Poezii»” (Familia,
1905, 16 oct., nr. 42, p. 501), Nicolae Iorga, „Poezi-
ile lui Octavian Goga” (Sămănătorul, 1905, 30 oct.,
nr. 44, p. 404-405), Ion Gorun, „Poezii de O. Goga”
(Revista noastră, 1905, 1 nov.), Gheorghe Panu, „Un
Coperta cărții Poezii de Octavian Goga
nou poet” (Săptămîna, 1905, 25 nov., nr. 122) ș.a.
Dacă acești autori semnalau apariția unui nou și ori-
ginal poet, cu un mesaj construit liniar, atunci ide-
ea lui C. Stere se pliază exact pe mișcarea națională
care se năștea în Basarabia și la a cărei constituire el
participa. De aici și sensibilitatea acutizată la mesa-
jul cărții lui O. Goga, care conta cel mai mult. Stere
a apreciat partea originală a acestui debut poetic –
mesajul de împotrivire la presiunile asupritorilor. Nu
contemplarea acestei presiuni, nu lamentarea, ci anu-
me mesajul de chemare la răzvrătire l-a sesizat Stere.
Aici era cheia adevăratei originalități. Atmosfera din
Basarabia și starea interioară a lui Stere au coincis cu
mesajul intuit de Goga și anume pe acest făgaș s-a
produs adevărata lor întâlnire.
Puţină lume cunoaşte faptul că articolul ce l-a
consacrat pe Octavian Goga, „Cântarea pătimirii
noastre”, a fost scris la Chişinău, în Hotelul Londra,
unde poposise C. Stere în 1906. Astăzi acel hotel nu
mai există, a fost distrus de un grup NKVD, condus
Hotelul Londra în 1941
de Iacob A. Muhin, în luna iulie 1941. După război,
pe ruinele fostului hotel a fost ridicată o clădire care
este cu un nivel mai înaltă și de departe amintește de
edificiul de odinioară. Dar s-ar putea ca în acel loc,
după modelul francez, să consemnăm evenimentul
şi să-l marcăm printr-o placă comemorativă care va
fixa pentru eternitate momentul consacrării unui
poet național. Căci impactul acelui prim studiu cri-
tic a fost decisiv pentru recunoaşterea lui Octavian
Goga şi pentru începutul unirii pro­vinciilor româ-
neşti prin cultură. Profund impresionat de vocea
inconfundabilă a poetului, ce venea la el parcă din
adân­curile istoriei, Stere a luat un vers şi l-a pus pe
frontispiciul ziarului Basarabia, primul ziar de limbă
română editat la Chișinău, cu începere de la 24 mai
– 21 –
1906 până la 11 martie 1907: „Avem un vis neîmpli-
nit,/ Copil al suferinţii,/ De jalea lui ne-au răposat/
Şi moşii, şi părinţii”.
C. Stere nu s-a limitat în articolul său la o suc-
cintă trecere în revistă a conținutului cărții, ci, după
cum era felul lui de a privi lucrurile în profunzime,
a purces la o analiză comparată a mesajului poetic,
raportându-l la concepțiile lui politice, sociale, filo-
zofice, etice și estetice.
Chiar din debutul articolului, din primele lui
rânduri, el face o mărturisire șocantă pentru un om
care cunoștea bine literatura, dar mai ales cunoștea
viața:
Din nou am recitit din scoarță în scoarță cărti-
cica cu coperta roz-gălbuie ce poartă acest titlu, și
parcă îmi vine greu s-o închid, să rup vraja de care
mi-a cuprins sufletul „cântarea pătimirii noastre”
și, de pe înălțimile la care m-a ridicat, să arunc
ochii în juru-mi [...]
Plin încă de farmecul dureros și bărbătesc în
același timp al sunetelor, al căror
Domol purcede glas de schijă
De la clopotnița din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal,
mă uit pe fereastră: chipuri străine; graiul so-
nor, dar brutal al unui neam cotropitor, firme scri-
se cu caractere neobișnuite, purtând niște nume
ciudate pentru urechea românului; și în mijlocul
acestui cadru atât de ne al nostru, iată-le, parcă ră-
tăcind, câteva figuri răzlețe, apoi altele în grupuri
mici, sucmane cenușii și castanii închise, cojoace
albe, atât de ale noastre (C. Șărcăleanu „Cântarea
pătimirii noastre”).
Prin geamul Hotelului Londra, Stere a văzut ba-
sarabeni, iar simțirea lui i-a contopit cu ardelenii, cu
soarta lor simetrică de înstrăinați la ei acasă. Aici e
secretul simpatiei lui C. Stere pentru Ardeal, el pri-
vea încolo și vedea Basarabia. Același destin, aceleași
simțiri și aceleași aspirații...
Criticii noștri, desigur, îl vor analiza pe Goga,
îi vor măsura versurile, îi vor număra silabele, îi
vor cântări fiecare cuvânt, îi vor cataloga poeziile
după genul lor, vor pune, în sfârșit, oriunde trebu-
ie eticheta potrivită.
Și slavă Domnului, avem destui critici, și mari, și
mici, învățați și dezbrăcați de orice [...] prejudecăți
științifice, inteligenți și cum a dat Dumnezeu.
Și cine știe, poate vreun savant specialist ne va
dovedi că și Octavian Goga e un bestial și un să-
 rac cu duhul, iar vreun filo-
log, excursionist în câmpul
literaturiii, nu va descoperi
în fulgerile ce scânteie din
versurile lui decât o banală
și naivă versificare.
Nu voi să mă amestec
în ceata falnică de critici și,
dacă aș vrea, n-aș putea.
Dar nu pot rezista ispitei
de a așterne pe hârtie gân-
durile ce m-au cuprins când,
după ce am recitit din nou
Constatin Stere
cărticica de poezii tipărită
la Budapesta, am văzut pe fereastră, în mijlocul
unei lumi străine, grupuri de țărani, în sucmane
cenușii și negru-castanii și în cojoace albe.
Și cum nu se credea critic de meserie, își rezervă
dreptul de a emite orice opinie, chiar foarte în­dră­z­
neață, el face o profeție, care se va confirma în timp:
„Dar orice vor decreta profesioniștii criticei, îndrăz-
nesc o profeție: Octavian Goga e menit să ajungă po-
etul favorit al intelectualilor români”.
De aici încolo urmează pe mai multe pagini și în
mai multe planuri critice argumentarea acestei teze
fun­damentale: „E foarte semnificativ faptul că, în toa­
te poeziile sale, Eminescu nu vorbeşte nicăieri, afa­ră
de câteva uşoare aluziuni, despre ţărani: e fiu adevărat
al acelei generaţii, care era pornită să vadă în ţărănime
numai o masă reacţionară de mici burghezi”. Şi ceva
mai departe îşi trage jăraticul la turta sa:
Dacă socialiştii au plătit scump, prin zădărnicia
unei vieţi de chinuri, lupte şi visuri nobile, porni-
rea de a considera ţărănimea, cum a scris subsem-
natul încă acum 12 ani (C. Şărcăleanu, „Poporul în
artă şi literatură” // Evenimentul literar, 1894, nr.
19), ca un material de experimentaţie pentru aplica-
rea formulelor abstracte ale vreunui program, orica-
re ar fi el, uitând sfântul cuvânt că nu omul e făcut
pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (mulţumesc
amicului Ibrăileanu că a reînviat din neagra veşni-
cie aceste cuvinte de mult uitate), apoi e un păcat
şi mai mare de a vedea în ea numai subiecte de fol-
clor şi ornamentaţie în stil naţional […]
Şi păcatul e comun, e acela al intelectualilor
români, străini sufleteşte unui popor întreg de oa-
meni vii, în mijlocul cărora trăiesc, indiferent din
ce cauză tirania formulelor abstracte ale celui mai
înalt ideal sau înrâurirea prafului din arhivele ve-
chilor universităţi europene […].
– 22 –
În această situaţie, este firească apariţia poetului
George Coşbuc, ca unul dintre cei mai reputaţi cân-
tăreţi ai vieţii ţărăneşti: „În aceste condiţiuni, pentru
intelectualul român îndurerat, în izolarea lui morală
de stârpiciunea şi zbuciumul vieţii sale de solitar, în-
setat după armonie sufletească poeziile lui Coşbuc
au avut un farmec nespus”. Găsirea de elemente de-
finitorii pentru acest fel de poezie îl fascinează pe
C. Stere:
Dar dacă Coşbuc ne-a fermecat, ne-a entuzias-
mat, ne-a arătat strălucirile senine ale unei adevă-
rate vieţi omeneşti, unei vieţi pline, cum ea se poate
manifesta, în aceste împrejurări fericite, în toată
ţărănimea noastră el n-a putut însă reda linişte şi
pace inimilor chinuite, şi atât le doream […]
…Şi poetul din Balade şi idile nu e un intelec-
tual (când s-a intelectualizat sărmanul poet al ţă-
rănimii, venind în România, cum spune el însuşi,
a fost nevoit de mizerie, de mizerie! să scrie ode în
loc de poeme şi aproape a amuţit…), prin pana lui
măiastră ne vorbeşte însuşi sufletul ţăranului, în
vigoarea şi întregimea lui, neatins de zbuciumări-
le noastre. Chiar când se află în faţa unui arzător
conflict social, el vorbeşte numai ca un ţăran […].
Şi după această lungă pregătire, în prim-plan apa-
re poetul de la Răşinari: „Şi iată: Octavian Goga.
Acesta e al nostru. Ca şi noi, el ştie amarul îndoelii şi
al necredinţii, durerile deznădejdii, simte şi el pulsul
înstrăinării sufleteşti şi ruşinea căderilor în ispită; îl
rod şi pe el mustrările de cuget”. Matricea poetului
intelectual se potriveşte exact în cazul lui O. Goga:
Iată toată gama de zbuciumări ale unui intelec-
tual, în momente de criză sufletească, când inima,
cuprinsă de îndoială şi necredinţă, se zbate zadar-
nic în doru-i de înălţimi albastre şi cade neputin-
cioasă în prăpastia de deznădejde [… ]
Poetului i se pare că nu mai poate rodi nimic
în biata pustietate a sufletului său şi ar vrea să-şi
înece amarul în neguri de uitare şi, învălit în întu-
neric, să-şi tragă zăvorul la poarta sufletului, când
va bate la ea glasul tinereţii moarte şi al visurilor
înfrigurate, pentru ca nicio stea să nu-l vadă în zbu-
ciumarea sa deşartă […].
Şi aici e aplicată paralela cu creaţia eminesciană:
Aceste accente puternice, aceste zvâcniri du-
reroase, de avânturi neputincioase, de amară dez-
amăgire şi adâncă necredinţă s-ar fi putut atribui
lui Eminescu însuşi, de nu ar fi forma atât de ori-
 ginală a poetului înstrăinatului Ardeal, care scrie
în limba cărţilor noastre bisericeşti singura litera-
tură cetită de întreg neamul românesc […]
Dar, în deosebire de Eminescu, pentru Octavi-
an Goga motivul adânc al acestor zbuciumări nu
e vreo concepţie metafizică asupra vanităţii lumii,
ci înstrăinarea sufletească, dezrădăcinarea, sfăr-
marea unirii morale cu pământul, cu poporul în
sânul căruia s-a născut.
Raportarea la poezia lui Mihai Eminescu este re-
frenul acestui studiu. Poezia lui G. Coşbuc e un jalon
ascuns şi este motivată prin analiza făcută principial
de C. Stere, care o defineşte prin condiţia intelectu-
alului:
Şi intelectualul dezrădăcinat, neputincios în
izolarea-i sufletească, al lui Eminescu, şi pămân-
tul în toată vigoarea şi splendoarea lui primitivă,
lipsit însă de luminile venite de pe piscurile înalte
ale gândirii omeneşti, al lui Coşbuc găsesc astfel în
poezia lui Octavian Goga o sinteză superioară în
înfrăţirea puterii şi sănătăţii morale cu idealurile
fruntaşilor cugetării omeneşti şi visurile marilor
cântăreţi ai lumii […].
Şi aici recenzentul trece pe planul social, atât de
apropiat lui, profitând de faptul că tema, poetul,
abordarea îi oferă prilejul să facă nişte concluzii pro-
funde:
Dreptul cel mai sfânt al unui neam, dreptul de
a creşte neîmpiedicat, potrivit cu firea şi sufletul
său, dreptul de a-şi străbate el însuşi cărarea-i spre
înălţimile gândirii şi ale simţirii, la care au ajuns
popoarele înaintaşe, fără ca o mână păgână să-ţi
pună pe inimă pecetea-i duşmană, acest drept ne-a
fost sfărâmat de ciocanul nemilos al istoriei nea-
murilor […]
[…] Înstrăinat e Ardealul, ascultaţi glasu-i de
aramă, leagănul nostru al tuturora, cu Ţara Bâr-
sei ori bătrânul Olt, „fratele plânsetelor noastre şi
răzvrătiriii noastre frate”, căci duce unda-i „gândi-
toare/ Durerea unui neam ce-aşteaptă/ De mult o
dreaptă sărbătoare”.
Înstrăinată-i Bucovina, în care zac oasele sfinte
ale lui Ştefan-Vodă, cu cetatea-i slăvită, Suceava, cu
văile înverzite şi munţii întunecaţi ai Dornei.
Înstrăinată-i Basarabia, cu limba de argint a
Nistrului, cu străbunii codri al Tigheciului, cu
plaiurile Orheiului, cu dealurile Sorocii, cu Ceta-
tea-Albă şi Hotinul, străjeri în curs de veacuri îm-
potriva crivăţului de miază-noapte.
Octavian Goga
Şi de când, o, Doamne, nu e încă înstrăinat,
pentru cei rămaşi în urmă, pentru cei urziţi din
lacrimi şi sudoare, şi tot cuprinsul ţării între Car-
paţi şi Mare!
Al treilea plan al recenziei lui C. Stere rezidă în
dinamica schimbării poziţiei autorului de la momen-
tul contemplării la o poziție de acţiune, conştienti-
zând gravitatea problemei:
Dacă Octavian Goga, fiu îndurerat al unei ţări
robite, e un vajnic luptător pentru izbăvirea nea-
mului de lanţurile străinătăţii, dacă el înţelege că
pentru un popor asuprit lupta contra duşmanului
e o lege neîndurată şi o datorie a tuturor fiilor săi,
el rămâne un intelectual în înţelesul adevărat şi
nobil al cuvântului şi inima-i largă nu iartă xeno-
fobia firilor vulgare, ura de antropofag în contra
oricărui străin, fără nicio deosebire, rătăcit printre
noi, el înţelege că atunci chiar când conflictele na-
ţionale duc la războaie între popoare, încă civili-
zaţia impune anume norme de omenie şi nu iartă
nici gloanţele dum-dum, nici încălcarea semnului
Crucii Roşii […].
Şi aici se întrepătrund mai multe teme:
În calea înălţării neamului, alături de proble-
ma naţională (în care pentru ardeleanul Goga e
cuprinsă şi problema drepturilor politice), stă şi
problema dreptăţii sociale, nu dreptate abstractă
pentru proletarii din toate ţările, ci sfânta libertate
pentru un neam de plugari, moşneni de baştină,
din moşi şi strămoşi stăpâni de pământ şi, în ace-
laşi timp, vai! mucenici nerăsplătiţi ai pâinii.
Scrisă în toiul primei revoluţii ruse, în Chişinăul
care fierbea în marele cazan al nemulţumirii antimo-
narhice, scriitura lui Constantin Stere poartă am-
prenta certă a acelor vremuri în care se visa şi se lupta

– 23 –
pentru drepturi naţionale. De aici şi finalul recenzi-
ei, care anunţă nu numai venirea unui mare poet, ci a
unui apostol, aşteptat de generaţii:
Un gând mă fulgeră şi apuc din nou condeiul
[…] Să nu fie nevoit şi acesta să scrie în altă par-
te ode în loc de poeme! O, nu, frate al sufletului
nostru, rămâi acolo sus, în satul de sub munte şi
glasul tău, ca un clopot de pe vârf de munte, să
ducă în vale. Să povestească lumii jalea înstrăina-
tului Ardeal, jalea neamului întreg al înstrăinării
şi povestea ţarinei robite […] Şi el va trezi toate
conştiinţele adormite, va lumina toate minţile
întunecate şi va însenina fruntea obidiţilor, şi va
întări inima şi braţul drepţilor. Şi primeşte, Apos-
tol al înstrăinatului Ardeal, din inima înstrăinatei
Basarabii prinosul meu smerit de binecuvântare şi
versul tău să ţi-l închin:
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ţie,
Drept vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie.
10 februarie 1906. Chişinău
Istoria este cea mai frumoasă antologie de para-
doxuri:
Faimoasa telegramă trimisă de dl Goga dlui
Stere în anul 1912: „Vino ime­diat cu orice preţ, e o
chestie de viaţă şi de moarte”, l-a făcut pe dl Stere
să-şi lase ocu­paţiile de la Iaşi şi să alerge ime­diat
la Budapesta, unde cunoştea personal pe mi­nistrul
de interne ungar Kristoffy. Se ştia că dl Vaida acu-
zase prin publicitate pe dl Goga că a luat bani de la
acest minister pentru a duce o cam­pa­nie de presă
împot­riva Partidului Naţional.
Cum a procedat dl Stere să facă dovada nevi-
novăţiei dlui Goga, de care era abso­lut convins?
S-a dus mai întâi la ministrul de inter­ne ungar şi
l-a întrebat:
– Cunoaşteţi pe dl Goga?
– Da.
– E adevărat că i-aţi dat bani din fon­durile se-
crete?
– Da.
– I-aţi înmânat d-voastră per­sonal aceşti bani?
– Da, răspunse ministrul un­gar, c-un ton dis-
cret, în baza cunoştinţei mai vechi ce avea cu dl
Stere.
Uimit de aceste afirmări atât de cate­gorice şi
mai ales atât de grave, dl Stere rugă pe interlocuto-
rul său să accepte ca a doua zi să facă aceste decla­
raţii, fireşte tot cu discreţia cuve­nită, în faţa a zece
– 24 –
mem­bri din comitetul naţional. Ministrul Kristo-
ffy consimţi.
A doua zi, dl Stere se prezentă în au­dienţă, în-
soţit de cei zece membri.
Convorbirea fu repetată aidoma ca în ajun:
– Aţi înmânat d-voastră banii personal?
– Da.
Atunci dl Stere, punând mâna pe umă­rul pri-
mului dintre delegaţi, zise:
– Nu cumva aţi dat banii acestui domn?
– Nu.
Punând mâna pe al doilea, repetă în­trebarea:
– Nici acestuia?
– Nici.
Apoi pe al treilea:
– Nici acestui domn?
– Nici acestui domn.
Atunci dl Stere sări revoltat:
– Dar bine, domnule ministru, acesta e chiar
Octavian Goga în carne şi oase.
– Nu-l cunosc, nu l-am văzut nicio­dată, răs-
punse ministrul consternat.
Apoi adaose:
– E domnul Goga? Dar atunci n-am dat banii
dlui Goga. Sunt victima unei mistificări…
– Iată procedeul prin care dl Stere a ştiut să
salveze, într-un moment atât de important, situa-
ţia dlui Goga, expo­nen­tul nostru de căpetenie din
Ardeal, de pe atunci.
– Ne dăm seama cu toţii ce com­pro­mi­tere te-
ribilă ar fi fost pentru cauza noastră naţio­nală…
(Romanul românesc în inter­vi­uri. O istorie autobi-
ografică. Anto­logie de Aurel Sasu şi Mariana Var-
tic, Bucureşti, 1988, vol. III (R-S), partea II.)
„Cazul Goga” a fost acel foc ascuns care a „înfier-
bântat” spiritele celor două mari personalităţi, Stere
şi Maniu, care, în cele din urmă, s-au des­părţit atât
de nepriete­nos. Cu preţul propriei cariere politice, C.
Hotelul Londra
Stere a împăcat liderii naţio­nali ai Ar­dealului, găsind
de cuviinţă să le demon­streze că cea mai preţioasă
avere pe care o au este unitatea lor.
Deja în timpul celui de al Doilea Război Mondi-
al, Pan Halippa, la conferinţa ţinută la Arad, în ziua
de 7 mai 1943, a vorbit despre „legături vechi între
Ardeal și Basarabia”, referindu-se concret la cazul
Octavian Goga:
Şi acum să trec la alt fiu ilustru al Basarabiei care
a lucrat şi s-a zbuciumat pentru Ardeal şi Unire.
Este vorba de Constantin Stere, boierul moldovan
de la Cerepcăul Sorocei, revoluţionarul neînfricat
împotriva despotismu­lui ţarist din fragedă tinere-
ţe, ideologul constituţionalismului democrat pen-
tru neamul nostru de nobili plugari pământeni,
profesorul, publicistul, romancierul, luptătorul
politic, marele patriot basarabean unionist.
Victimă politică a regimului ţarist de la vârsta
de 18 ani, C. Stere n-a stat degeaba în exilul său
din Siberia de 8 ani. Când a scăpat din taigaua
siberiană şi instinctul naţional 1-a îndrumat spre
România liberă, C. Stere a trecut Prutul în 1893,
cu un bagaj de cunoştinţe în atâtea domenii so-
ciale, politice, econo­mice, juridice şi în literatura
lumii întregi, încât uimea multă lume de la Iaşi.
Era un poporanist, format la şcoala marelui critic
Mihailovski şi un naţionalist român pentru că se
trăgea din neamul moldovenilor de la hotarul ră-
săritean al ţării. Când a intrat în polemică cu cei
care înţelegeau poporanismul ca un fel de negaţie
a naţionalismului, C. Stere i-a lămurit că popo­
ranismul este o ideologie socială care vrea să aducă
pe scena politică pătura cea mai numeroasă a po-
porului român — ţărăni­mea, cu spiritualitatea,
nevoile şi interesele ei sociale, acestea nefiind deloc
în contradicţie cu interesele naţionale.
Spune Stere: „Un popor vrednic de acest nume
ţine la ca­racterul său propriu naţional mai pre-
sus de toate şi luptând pen­tru el, luptă nu numai
pentru dreptul său la libertate, la viaţa culturală
proprie, la propăşirea naţională, dar luptă pentru
con­diţiile indispensabile ale civilizaţiunii ome-
neşti. Un popor sub­jugat altei culturi e numai
un material pasiv în istoria lumii şi e silit numai
la imitaţiune moartă, care îi ucide puterea de cre-
aţiune”. În lupta pentru asigurarea libertăţii de
dezvoltare a poporului vede C. Stere izvorul naţi-
onalismului sănătos şi adevărat (din „Viaţa eomâ-
nească!, 1907).
Dar C. Stere nu înţelegea să fie numai un cer-
cetător teoretic al problemelor vitale pentru nea-
1
– 25 –
mul românesc, ci şi un luptător pe tărâmul practic
al vieţii; se devotează deci acţiunii politice, încer-
când să împingă partidele politice din ţară spre
reforme care să împărtăşească masele populare la
viaţa statului. A ajuns un intim sfetnic al condu-
cătorului Partidului Liberal – I.I.C. Brătianu – şi
un far îndreptător spre noi limanuri pentru gene-
raţia mai tânără a democraţiei romaneşti. Şi cum
problema cea mare pentru poporul român rămâ-
nea acea a adunării și reîntregirii statului naţional
în hotarele etnice ale neamului, C. Stere a început
să se intereseze de aproape de această prob­lemă.
Menţinând şi mai departe, legăturile sale cu pro-
vincia-i natală, C. Stere ia contact şi cu lumea din
Ardeal şi din Buco­vina. Nimeni din oamenii poli-
tici români n-au avut atâtea legături cu ardelenii.
C. Stere mergea în Ardeal spre a se informa şi a
informa. C. Stere era trimis de conducătorii poli-
ticii statului român să ia contact cu conducătorii
Partidului Naţional din Ar­deal spre a-i lămuri
asupra unor probleme la ordinea zilei. C. Stere era
chemat de conducătorii ardeleni spre a-1face arbi-
tru în chestiunile lor de organizaţie şi de atitudine
politică1.
Şi cât de bine i-a cunoscut C. Stere pe ardeleni!
Spune el în volumul „Documentări şi lămuriri po-
litice”:
„Un intelectual ardelean a crescut şi s-a dezvol-
tat, și-a format sufletul şi mentalitatea sub o apăsare
de care, de pildă, basarabenii nu-şi pot da seama.
Basarabenii, în adevăr, au trăit şi ei sub un jug
străin, sub o grozavă opresiune, dar această opresi-
une se manifestă ca o prigonire pur politică. Ea nu
lua aspectul unui vecinie şi feroce război de rasă,
de la popor la popor, nu ducea la o necontenită şi
haină duşmănie, de la om la om, individual, între
toţi membrii celor două neamuri, pe care destinul
istoric le-a juxtapus fără să dea naştere nici măcar
unui curent de simpatie omenească între ele.
Războiul de rasă apasă asupra oricărui copil de
român din Ardeal, necontenit, fără răgaz, de la pri-
mele licăriri ale conştiinţei şi până la stingerea ei.
Sub această apăsare s-a format sufletul şi min-
tea oricărui intelectual ardelean.
Calvarul însă al intelectualului român, care a
fost silit să-şi facă studiile exclusiv în şcolile ungu-
reşti, nu-şi găseşte analogie în lumea întreagă.
În mijlocul colegilor tăi, faţă de profesorii săi,
în raporturile cu toată societatea din jurul său, mi-
cul „valah” din şcolile ungureşti se simţea ca un
Octavian Goga îl numea „ambasador al Ardealului şi
Regatului”.
paria şi în fiece clipă ca un vecinic obiect de ură, ardelenilor să încerce o împăcare. Acordul nu s-a
dispreţ şi prigonire. putut stabili, deoarece în situaţia de atunci dintre
Şi oricât de revoltat şi jignit sufleteşte, el era si- unguri şi români, pace nu putea să fie, şi după vor-
lit să-şi stăpâ­nească orişicare gest de indignare, sub ba dlui Maniu, „sau ei pe noi, sau noi pe ei trebuia
pedeapsa de a fi, cel puţin, lipsit de posibilitatea de să-i doborâm!.
a-şi continua studiile. Cu ce puteau să se aleagă ardelenii sau C. Stere,
Apoi, la vârsta când inimile se deschid şi sunt care îi re­prezenta pe basarabeni, din aceste întâl-
însetate de simpatie umană, adolescentul român, niri şi discuţii? Octavian Goga, cu puterea lui de a
înscris la universitatea din Budapesta, nu găsea turna în imagini „patimile noastre” ale neamului
nici o casă de familie care să-i deschidă uşa; ani de rășluit în bucăţi, doinea, în anul 1912, când ruşii
zile el trăia ca un ciumat în clocotul unei capitale, jubilau un secol de la răpirea Basarabiei:
neputând veni în contact decât cu alţi oropsiţi ca
şi dânsul – neîngăduit odată să stea de vorbă cu o VORBEAU AZI NOAPTE DOUĂ APE...
femeie curată! (1812-1912)
Nici măcar iluzii primăvăratice, expansiuni ne-
vinovate tine­reşti nu-i erau iertate. Venea un vifor să ne-ngroape
Îmi aduc aminte povestirea lui Octavian Goga Şi grindina-mi bătea în geam,
despre o excursiune a mai multor studenţi români Vorbeau azi noapte două ape
în împrejurimile capitalei ungare. Şi vorba lor o-nţelegeam.
Au poposit la o casă de ţărani, înflorită şi de Şi lumina necunoscutul
câteva fete tinere, care i-au primit cu râsul argintiu Cu fulgere, din deal în deal,
al nevinovatei bucurii – „dor cu dor să se cuprin- Şi, chicotind prin neguri, Prutul
dă”... Dar peste câteva clipe parcă s-a întunecat Vorbea cu Mureşu-n Ardeal:
soarele, florile s-au veştejit, a amuţit râsul argintiu;
s-a aflat că tinerii sunt români şi fetele erau străi- „În taina apelor afunde
ne... Ce pustiire de suflete!” Un ţintirim de veacuri port,
[...] Altă dată C. Stere a fost chemat la Arad ca Mi-e albul înspumatei unde
să înlăture o mare primejdie care ameninţa Co- Mai trist ca giulgiul unui mort...
mitetul naţional şi totodată şi acţiunea politică a Din vreme-n vreme mai străbate
lui, în legătură cu divizarea Comitetului în două Un lung îndepărtat fior,
tabere: una, în frunte cu Vasile Goldiş, scotea zi- Şi-ncheieturile trunchiate
arul „Ro­mânul” şi alta, în frunte cu Octavian Atâta de cumplit mă dor...
Goga, scotea „Tribuna”. Intervenţia lui C. Stere a
dus la restabilirea solidarităţii naţionale, care era N-auzi cum strigă Basarabii
reclamată şi de evenimentele politice la orizont, în Blestemul zilelor ce vin,
legătură cu războiul din Balcani din 1913 şi apoi Cum sună-n bucium pârcălabii
cu cel mondial din 1914-1918. De la Soroca la Hotin?
Mai târziu, însă, s-au produs din nou diver- Eu simt cum matca mea tresare
genţe de păreri interne între ardeleni şi apoi între De-al amintirilor şuvoi,
aceştia şi conducătorii politicii externe a Regatului Arcaşii lui Ştefan cel Mare
Român. C. Stere, şi ca basarabean, şi ca reprezen- Îmi cer azi moaştele-napoi...
tant al politicii oficiale a statului român, a stăruit
şi a obţinut consensul tuturor ardelenilor ca eman- Aşa tulburător de ţară
ciparea neamului să se înceapă prin Basarabia, care Vuia ne-nduplecatul glas
era mai oropsită decât Ar­dealul. Pân-fulgerele se curmară
După cât se ştie, concepţia tradiţională a statu- Şi-o ploaie blândă a rămas.
lui român s-a schimbat în legătură cu atitudinea Atunci o-ntunecată noapte
Ungariei, care n-a vrut să primească aproape nimic Pe creasta codrilor cădea,
din revendicările politice ale românilor ardeleni, Şi-n plânset lin urzit de șoapte
deşi împăraţii Wilhelm al Germaniei şi Francisc Bătrânul Mureş răspundea:
Iosif al Austriei, împreună cu Regele Carol I al „În valul meu de veacuri plânge
României, căzuseră de acord să ceară ungurilor şi Acelaşi vaier stins fi mut,

– 26 –
 Mai multe lacrimi decât sânge
Nisipul meu a cunoscut.
Tu-ţi plângi mărirea îngropată,
Eu jalea veche an cu an,
Tu ai avut părinţi odată,
Eu veci de veci am fost orfan”...
Aşa vorbeaţi îndurerate
Sub cerul înnorat şi crud,
Bolnave râuri tulburate
Şi-acum durerea v-o aud...
Nedumerirea mă supune
Când rostul patimii v-ascult,
Căci inima nu-mi poate spune
Pe care să vă plâng mai mult!
Cântăreţul pătimirilor noastre începea să des-
luşească tul­burătoarele vuiete de peste Prut, infor-
mat fiind de C. Stere că în Basarabia se anunţau
zorile unei vieţi noi.
[...] Încheind acest capitol, trebuie să adaug că
poezia lui O. Goga, adusă în Basarabia, de C. Ste-
re, a jucat un rol mare, alături de poezia celuilalt
mare poet ardelean, George Coşbuc. Din cântarea
pătimirii noastre s-a inspirat poetul basarabean
– 27 –
Alexe Mateevici, iar răzvrătitorul poem soci-
al „Noi vrem pământ!” al lui George Coşbuc i-a
zguduit pe mulţi ţărani basarabeni, pregătindu-i
pentru marea revoluţie din 1917, când Basarabia a
avut norocul să-i aibă printre propagandiştii ide-
ii de renaştere naţională şi de Unire pe ardelenii
Onisifor Ghibu, Romulus Cioflec, Ion Matei,
preot Ian Moţa și Sebastian Bornemisa, care au
colaborat la publicaţiile vremii de atunci: „Cu­vânt
moldovenesc”, „Ardealul”, „România Nouă” şi
„Sfatul Ţării” (Viaţa Basarabiei, nr. 6, 1943).
Astfel, prin mâna uşoară a scriito­rului basarabean
Constantin Stere, lumea cultă din România și cea
dintre Prut şi Nistru au cun­oscut, încă la 1906, de-
butul unui poet care a marcat o epocă în literatura
română. Politica i-a despărțit. N-au mai fost prieteni.
Și la funerariile lui Constantin Stere, Octavian Goga
n-a participat...
Mai bine de un secol ne desparte de acele furtu-
noase vremi când spusa lui Con­stan­tin Stere avea
să-şi găsească confir­ma­rea. Şi dacă legile echilibru-
lui sunt vala­bile şi în relaţiile sociale, atun­ci, astăzi,
suntem în­dreptăţiţi să credem că „dru­mul Basa­rabiei
trece prin Ardeal”.
 IMAGINEA CHIȘINĂULUI ÎN PRESA INTERBELICĂ ROMÂNEASCĂ:
(AUTO)IMAGOLOGIE LITERARĂ
Reprezentările imagologice constituie, în general,
apanajul ambasadorilor culturali, călătorilor străini,
scriitorilor sau turiștilor, prin intermediul cărora au
fost perpetuate, amplificate, consolidate în conștiința
colectivă. Dorința de a (re)descoperi și de a cunoaște
noua-vechea Basarabie și, implicit, capitalia acesteia
îi mobilizează și pe românii din Regat, care, în urma
incursiunilor întreprinse, vor publica mai multe re-
portaje, însemnări de călătorie, proză scurtă, toate
risipite în presa timpului.
Imaginile adunate de românii din Regat cad sub
incidența cadrului natural, economic, social, poli-
tic, cultural, contribuind la formarea unui portret
al chișinăuianului și al Chișinăului. În dorința de
a cunoaște realitățile de dincolo de Prut, locurile
„despărțite până mai ieri de linia unei granițe teri-
bile”, Ion Petrovici, de pildă, împreună cu câțiva
confrați, întreprinde o călătorie de la București spre
Chișinău, remarcând că „întreg Chișinăul, constru-
it din ordinul împărăției moscovite deasupra satului
românesc, e un fel de anacronism, care nu se armo-
nizează cu mediul în care a răsărit. Altminteri, în
interiorul său poate să-ţi placă, din moment ce uiți
înconjurimea şi te izolezi de rest”1. Anacronismul,
hibriditatea și heteroclitismul constituie doar câte-
va dintre mărcile reținute de Ion Petrovici, toate
înțelese ca un amestec de semne şi practici culturale.
Chișinăul îi apare înscris sub semnul unei fatalități
genetice, în care moravurile străine sunt înlocuite
cu cele autohtone, obiceiurile străine altoindu-se pe
obiceiurile străvechi. „Nu știu în ce direcţie misio-
narii noştri au românizat provincia, dar cât privește
masa, constat că s-au rusificat dânșii cu toții!”2 ,
menționează la un moment dat.
Imaginea unui oraș se proiectează şi ca o comu-
nicare intelectuală, în raporturile cu celălalt, în
cunoașterea şi definirea alterității. Important este
modelul de umanitate care exprimă cele mai adânci
aspirații ale unui grup sau ale unei societăți. Fiecare
comunitate este legată de un spațiu cu limite aproa-
1
Ion Petrovici, „Spre Tighina. Note de drum”, Adevărul lite-
rar și artistic (București), Seria III, An. IV, nr. 133, 10 iunie
1923, p. 4.
2
Ibidem.
– 28 –
Diana VRABIE
pe stabile; de unde, pentru fiecare din ele, o geo-
grafie particulară, a ei înseși, care implică o serie de
posibilități, de constrângeri date, unele cvasiperma-
nenţe, niciodată aceleași de la o comunitate la alta.
Între om și spațiul pe care îl populează se instituie
o relație indisolubilă, cu efecte bilaterale. Cum bine
observă, Fernard Braudel, în Gramatica civilizaţiilor,
„reacţiile omului nu încetează să-l elibereze de me-
diul care îl înconjoară şi să-l supună în același timp
soluțiilor pe care şi le imaginează. El scapă de un
determinism pentru a cădea în altul”3. În acest sens,
Chișinăul, în accepția lui Ion Petrovici, se dovedește
foarte vulnerabil în fața determinismului social:
„Aspectul general al orașului e desigur foarte dife-
rit de cel al târgurilor românești. Locuințele sunt la
marginea străzii şi numai o dată sau de două ori am
zărit câte-o casă în câte-un fund de ogradă sau pier-
dută printre copaci de grădină, așa precum în vechea
țară sunt așa de multe reședințe boierești”4.
I. D. Ștefănescu, în reportajul „Un cuget înnoi-
tor în pictura bisericească (Soborul din Chișinău)”,
descrie într-o grilă critică arhitectura religioasă a
Chișinăului: „...zidurile bisericilor se împodobesc
cu sfinţi şi sfinte zişi ai unei arte şi tradiţii bizanti-
ne, pe care nu avem nevoie să o părăsim, fiind lega-
tă de un trecut naţional şi de un trecut al credinţei
creştine, care ar fi să păgubească din cea mai mică
noutate; umbre colorate şters şi fără nicio nobleţe,
fără rotunjimile şi relieful corpului omenesc, hai-
ne şi draperii liniate cu aspect lemnos ori păstrând
d-a dreptul înfățișarea tencuielii reci și triste”5.
Ștefănescu sancționează acest tip de „zugrăveală pen-
tru mulțumirea unei teorii necugetate, cunoscută în-
tunecat de tot chiar de acei care se sprijină într-una
pe ea, nu pictură pentru ochii îndrăgiți de frumos și
cu nici un chip icoane care să vorbească sufletului şi
să-l mărturisească”6, aceste biserici „care nu cheamă
deloc pe nimeni şi par, pitite cum sunt, în luxul lor
3
Fernand Braudel, Gramatica civilizațiilor, București, Editu-
ra Meridiane, 1995, p. 43.
4
Ion Petrovici, op. cit., p. 4.
5
I. D. Ștefănescu, „Un cuget înnoitor în pictura bisericească
(Soborul din Chișinău)”, Lamura, București, An. I. nr. 2,
nov. 1919, p. 6.
6
Ibidem.
întunecat, la colțuri zăbrelite, cu ușile strașnice, cu cei
câțiva copaci înalți drepți ca niște santinele, că s-au
închis și ele supărate de curând…” 7. Reține, astfel,
toate însemnele unui spațiu claustrat: alei mărginite,
case „mici, joase, cu obloanele trase mai totdeauna”,
„împrejmuiri de zid înalte cu porţi ferecate care as-
cund grădini umbroase”, „geamuri oblonite ale unei
bănci” și, respectiv, simte peste tot „suflete retrase
după obloane care cercetează rar”8.
O încercare autoimagologică întreprinde și Eu-
gen Dârzeu, preşedintele Tribunalului Cetatea Albă
(1929),  unde a înființat, cu un grup de intelectuali,
filiala judeţeană Astra şi un muzeu arheologic al re-
giunii. E de reținut în acest sens reportajul său „În-
semnări răzlețe. Chișinăul”, publicat în Sfatul Țării
din 18 iulie 1920. După o proiecție poetică plastică,
ușor edulcorată, în care reține „străzile largi umbri-
te de pomi prietenoși” ale Chișinăului, „clădirile
masive de piatră, cu porți formidabile, cu ferestre
oblonite ca să nu se strecoare priviri curioase în inte-
rioruri bogate, ori sărace”, „grădinile cu băncile lun-
gi şi joase” în care din zori până seara stă şi aşteaptă
o lume de toate sexele şi vârstele”9, publicistul reține
hibriditatea Chișinăului surprins în plină epocă de
tranziție: „Fosta capitală a guberniei Basarabiei –
focar de cultură rusă, în mijlocul unei populaţiuni
moldoveneşti, cu un funcţionărit crescut în şcoală şi
suflet rusesc, cu o nobilime şi o burghezie suprapusă,
ori ruptă şi înstrăinată de la băştinaşi – mai păstrea-
ză încă mult din mentalitatea slavă, mistică, străină
de ceea ce în adevăr este, care poate crede uneori că
realitățile sunt idealuri şi care adeseori şi-a închipu-
it că idealurile sunt realități. Această întreagă lume
nu este dezmeticită încă”10. Supraviețuirea identitară
poate fi asigurată, în accepția publicistului, doar de
tineret: „Prin tineretul de acum, atâta de vioi – se
desăvârșește trecerea de la trecutul rus sau rusificat,
la viitorul cât mai românesc”. „Când, după cum vi-
nul în fierbere, tinerețea în ebuliţiune se va fi maturit
completamente – obloanele se vor da în lături, porţi-
le se vor deschide îmbietoare şi o viaţă nouă curată,
frumoasă, de progres se va începe în acest oraş atât
de bine întemeiat, atât de fericit împodobit cu străzi,
case, grădini şi împrejurimi desfătătoare”11. Un opti-
7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Eugen Dârzeu, „Însemnări răzlețe. Chișinăul”, Sfatul Țării,
Chișinău, An. III, nr. 655, 18 iulie 1920, p. 1-2.
10
Ibidem.
11
Ibidem.
– 29 –
mism pe care cu dificultate l-am mai putea împărtăși
astăzi.
Într-un inedit reportaj cu trenuri, cu mașini și
cu șosele basarabene, Eusebiu Camilar, renunțând la
perspectiva gravă și adoptând un registru ludico-iro-
nic, ne relevă mărcile unui „Chișinău misterios”, cu
„străzi largi, pomi îngropați în asfalt” și „drumuri cu
noroi basarabean”: „Drumuri! Drumuri! Drumuri!
Unde-i drumul bun, ne întrebăm? Cât mai este până
la drumul bun?”12 . Ne întrebăm și noi până astăzi,
dragă Eusebiu Camilar!
La publicistul Laurențiu Fulga, în schimb, „toate
drumurile sfârșesc în poem”. Scriitorul ne oferă într-
un reportaj literar savuros „Chișinău – orașul basme-
lor. Reportaj cu dragoste, vutcă, balalaici și moarte”,
imaginea unui Chișinău „cu case igrasioase”, „femei
inutile”, „cântece de întortocheate cuvinte rusești”,
„duhuri cenușii”, „mascaradă”, „vutcă și tutun prost”,
oameni care sunt altfel, care „trăiesc intens, trăiesc
cu toţi porii, cu toată carnea”, un Chişinău al bez-
nelor, cu o „viaţă lipsită de orice aspect mai intere-
sant, mai omenesc”, ce se desfăşoară monotonă, „fără
niciun repaos intelectual, fără nicio disperare sau
bucurie”13. Naratorul reține strada Alexandrovskaia,
observă „parada dughenelor paralelipipedice de lemn
uscat, strâmte, cenușii”, respiră mirosul de carne
râncedă, de pește stricat, alimente alterate, remarcă
pe „grumazurile caselor colorate ţipător în albastru
sau chinoroz de proastă calitate, firmele avocaților şi
doctorilor evrei”, ce se întind ca o pecingine, se re-
12
Eusebiu Camilar, „Prin codrii Orheiului. Reportaj cu tre-
nuri, cu mașini și cu șosele basarabene”, Iașul, Iași, An. VI,
Seria II, nr. 101, 30 iulie 1938, p. 3.
13
Laurențiu Fulga, „Chișinău – orașul basmelor. Reportaj cu
dragoste, vutcă, balalaici și moarte”, Universul literar, Bu­
curești, An. XLVII, nr. 26 și 27, 13 și 20 august 1938, p. 8.

voltă de faptul că în casa unde „a suferit atât de mult
Puşkin, astăzi se vinde cvas şi sămânţă de floarea
soarelui”14.
Imaginea Chișinăului oferită de Laurențiu Fulga,
una de-a dreptul pitorească, amintește pe alocuri de
imaginea Bălțiului din reportajul „Un oraș din in-
fern” de Geo Bogza: „Începând de la Moara Roşie
(casele aici seamănă a grajduri şi-a altceva) până la
Buicani, dinspre Orhei şi până în cartierul de dinco-
lo de gară, Chişinăul e o batistă murdară, pătată de
sânge…”.15 Altminteri, reportajul lui Laurențiu Fulga
are o secvență – „Oraş al beznelor – rămas bun!” –
menită să transmită această „demonizare a luciferi-
cului basarabean”.16
Chișinăuienii sunt apropiați structural, în
accepția acestuia, de firea rușilor, având ceva de îngeri
sublimi și brute asiatice în același timp, deținând reli-
gia extremelor, fiind fie „apocaliptici”, fie „nihiliști”
și fiindu-le improprii stările intermediare. Spirite ju-
puite și aspre, delirante și haotice, aceștia comportă o
structură lăuntrică oximoronică, așa cum rezultă din
următorul dialog, decupat din reportajul respectiv,
extrem de sugestiv pentru acest exercițiu imagologic:
„– Aşa o să-i întâlnim pe toţi, doamnă. Un fel de
demoni buni.
– La Chişinău, într-adevăr, oamenii sunt altfel. Ei
trăiesc intens, trăiesc cu toți porii, cu toată carnea.
– O să-i întâlnim, doamnă, ca-ntotdeauna. Beţivi,
orbi, cerşetori, hoţi, toţi murdari, zdrenţuiţi, înjumă-
tăţiţi de boli.
– Da, dar ei trăiesc până și mizeria cu altă menta-
litate. Au o credință. Pe Dumnezeu îl poartă pe piept
în partea stângă, au cerul în ochi, au ţărâna în gură.
Ei înjură, te îngrozesc, dar la biserică sau la un pahar
14
Ibidem.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
– 30 –
cu rachiu, nu mai sunt oameni, ies din ei încovoiaţi,
devenind un fel de păsări sau plante, sunt altceva în
clipa aceea, ceva alb, nedefinit, puri cu toate impuri-
tăţile lor exterioare.
– Îi cunoşti prea bine; într-adevăr, n-au trădat ni-
ciodată ideea de om. Sunt însă nişte crucificaţi din
clipa naşterii.
– Exact. Priveşte-i pe aceştia care dorm. Mâine le
va părea rău că trăiesc, dar se vor închina.
– Şi totuşi Basarabia e o enigmă.
– Care nu se va dezlega niciodată”.17
Desprindem din aceste proiecții imagologice reli-
giozitatea chișinăuianului, la care se adaugă sinceri-
tatea și extremismul, susținut de formula „totul sau
nimic”, melancolia, sentimentul de nesiguranță, fata-
lismul, lipsa măsurii. De cele mai multe ori, în ca-
racterul acestuia se întâlnesc trăsături oximoronice:
lenea cu dragostea de muncă, dezinteresul cu patima,
năzuința spre libertate cu supunerea: „Am impresia
certă că trec printr-un oraș cu toți oamenii morți
sau narcotizați. Se sting felinarele odată cu stelele,
storurile rămân tot trase, uşile tot închise. De-abia
acum îmi dau seama ce-nsemnează Chişinăul cu
adevărat”18. Chișinăul îi apare un oraș halucinant,
în care „casele sunt jucării de carton, în care visele
se mototolesc lângă mirosul de piele nespălată şi nă-
dejdi rupte pe jumătate”19.
George Dorul Dumitrescu reabilitează oarecum
imaginea Chișinăului descrisă de Laurențiu Ful-
ga, în reportajul său „Chișinău”. Îl găsește „frumos
și alb iarna”, „alb și roz primăvara, până sub teii cu
mireasmă tare ai străzii Gavriil Bănulescu-Bodoni”,
singuratic și violet toamna: „Drumul toamnei la
Chişinău e singuratic, fără multă lumină. Galbenul
mat, cu o singură nuanţă de verde închis, din ceti-
na pâlcului de brazi lângă cubul alb şi cu ceasornic al
Bisericii Protestante, desfășoară odată cu revărsarea
lui, de-a lungul străzii Cuza-Vodă, colţurile înflori-
te de la Muzeul Naţional şi cei patru mesteceni din
fereastra d-lui Boga, albi, ca şi inima sa, faţa unei ape
tremurătoare de zări, peste Alexandru cel Bun, ruina
Teatrului Național şi liceul de fete „Berthelot”, unde
nimeni nu ia aminte că-i toamnă. Râd fetele toate,
râd – şi le răspund florile de tufănică micuţe, albe
şi cu miros amar, din grădina publică, lângă statuia
cenuşie şi îngândurată a lui Puşkin.
17
Ibidem.
18
Laurențiu Fulga, op. cit., p. 8.
19
Ibidem.
 Nopţile toamnei, la Chişinău, cad violet asupra ora-
şului. Primul bec aprins este cel de la cofetăria Zamfi-
rescu. La mesele din vitrină, se strânge în fiecare seară,
,,la o cafeluţă” sau la o „ţuiculiţă cu măsline”…”20.
Dumitrescu reține că e un „oraş unde toate gra-
iurile pământului îşi dau întâlnire”21, observă că
„limba ţării, vorbită mai mult în vechiul Chişinău,
cu uliţele strâmbe, întortocheate, ce fac din loc în loc
ocolul unei aşezări bătrâneşti, moldoveneşti, împrej-
muită de uluci din şipcă neagră putrezită de vreme
şi umbra rotată a câtorva stejari, pe trunchiul cărora
se sprijină temeinic întreaga aşezare. De aci începeau
odinioară cele cinci sate bogate, răzăşeşti, Visterni-
ceni, Hruşca, Munceşti, Buicani, Varvinţeni, prelun-
gite mai târziu cu ghettoul de astăzi şi barierele cu
drumuri evocatoare: Schinoasa, Hâncu, Poşta veche,
Sprincenoaia, Şapte ani, Fulgeleşti, Melesteu, Mălina
mică, Valea Crucii”22 . Publicistul aduce date statis-
tice valoroase referitoare la componența populației:
„Trăiesc în Chişinău, după statistica oficială din
1919, 40.000 români, 62.000 evrei, 10.000 nemţi,
19.000 ruşi (ucraineni şi velo-ruşi), 2.000 de bulgari,
ceea ce ar reveni cu o largă aproximaţie, pentru că nu
sunt socotiţi grecii, polonezii şi armenii, o populaţie
de 135.000 locuitori”23, date referitoare la etimologia
Chișinăului: „Asupra filiaţiei vizând etimologia cu-
vântului Chişinău s-au emis tot felul de teorii, una
mai extravagantă decât alta. De pildă s-a căutat de-
rivarea expresiei din Kaşen, cu semnificaţia de mă-
năstire, loc de închinăciune, schit; din ucraineanul
Chişeni, a cărui traducere este buzunar; apoi din de-
numirea Câşla nouă, echivalent cu târla nouă; alte-
ori s-a admis ca origine cuvântul Keşne, tătăresc, care
înseamnă piatră de mormânt, monument funerar.
Ipoteza cea mai plauzibilă ar fi a căpitanului Alexan-
dru Zașciuc, care a dat cea mai valoroasă lucrare despre
Basarabia anilor 1860-1865, şi a savantului I. Veletin,
consemnată în cartea sa Documente daco-slave”24.
Dumitrescu constată că „pentru cercetătorul iu-
bitor de trecut, Chişinăul oferă destule pagini vii şi
duioase – chiar de istoriografie lite­rară”. Amintește
cazuri exemplare: blândul Alecu Donici, „prietenul
tuturor animalelor”, un uitat, „chiar și pentru Basa-
rabia”; figura luminoasă, apostolică a mitropolitului
20
George Dorul Dumitrescu, „Chișinău”, Universul literar,
București, An. XLVIII, nr. 17, 29, aprilie 1939, p. 5.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
– 31 –
Gavriil Bănulescu-Bodoni; mult învăţatul Alexandru
Hajdeu, „unul din avocaţii savanţi ai Chişinăului”,
„Lebăda Basarabiei”, cel căruia Eliade Rădulescu îi
ridica neprecupeţite elogii în ,,Curierul românesc”,
cavalerul Costache Stamate, Ion Sârbu cu ale sale
Fabule alcătuite în limba moldovenească și Gheorghe
Păun, cântărețul popular al Basarabiei ș.a.
Plecând de la constatarea că în Chişinău totul se
confundă sau se suplinește, Dumitrescu constată că
vestimentația chișinăuienilor este la fel de pestriță
și amestecată, cum le sunt și năravurile: „Rubacica
rusească cu sacoul ultramodern de croială impecabil
bucureșteană; pălăria, cu căciula fumurie retezată de
moț, îngustă și plată ca un ceaun, anume suspendată,
nu înțelegi prin ce miracol, în vârful unei hălăciugi
de păr, pentru o cât mai evidentă, parcă, punere în
valoare şi cochetărie a unei foarte complicate frizuri
muscălești, numai rotocoale, ondulări şi crețuri; pan-
tofi acaju lângă cizme cu carâmburi moi şi tocuri în-
alte, aproape femeiești; armonica şi ţambalul; palton
de biber şi şuba largă cât o desetină, mirosind a oaie,
a cuptor şi a vutcă”25. În acest univers heteroclitic se
regăsesc „semințe de floarea soarelui prăjite şi pasti-
le de ciocolată „Urs de Dorna”; vinul Aligote şi ţui-
că de Văleni; Dama de pică, Ana Karenina, Noaptea
Sf. Andrei lângă Mioriţa, Întunecare, La Medeleni;
turlele bisericilor, verzi, galbene ori de culoarea stân-
jenelului, în formă aidoma unei cepe lângă liniarul
stil bizantin; morile de vânt după dealul Buicanilor
şi morile moderne cu electricitate şi calorifer; obra-
zuri rase curat englezeşte, alături de bărbi pravoslav-
nic ruseşti, amintindu-ne îndeosebi nouă regăţenilor
figura lui Ivan cel Groaznic din cinematograf sau, şi
mai bine, portretul lui Tolstoi din vechea editură Şa-
raga; trăsuri de un singur cal şi un singur loc, mici
cât un ghem, cu jugul înflorat şi sunător al clopoţe-
ilor, lângă maşini „Lincoln” model 1937; cântece cu
nostalgii de stepă şi vocea cu virtuozităţi de local a
Miei Braia; cvas şi limonadă, mămăligă şi „blinii”,
Mărioara şi Marusia; Gogu şmecheru la dame lângă
Vasea nefericitul…”26.
Conștient de diversitățile culturale, naratorul
reține „curiozitățile” universului chișinăuian, reduc-
tibile mai mult la varietatea locuitorilor, în accepția
sa, decât la curiozitățile publice. În mantia generoasă
a Chișinăului interbelic încap „cel puţin şapte idio-
muri, asurzitoare larmă”. „O mie de culori, din bluze
căzăceşti, sumane moldoveneşti, caţaveicile lipoven-
25
George Dorul Dumitrescu, op. cit., p. 5.
26
Ibidem.
celor şi bărbile lipovenilor, caftane ovreieşti…” „Se pasivitatea, rezistența resemnată, lipsită de energie.
plimbă molcom, dar discută viforos, ovrei în caftan Se remarcă o anumită impregnare de melancolie, dar
unsuros, cu perciuni fluturători deasupra urechilor şi o anumită nepăsare stoică, oriental-fatalistă faţă de
clăpăuge; au ţilindru înalt, limbă mult ascuţită şi viaţă, care determină încrederea şi supunerea necon-
pe buze, gata oricând, în româneşte: «aşa să trăiesc diţionată în faţa destinului, o singurătate asumată și
eu!» Lipovenii sunt cu totul roşii: bărbi, obrazuri, falsitatea unui mediu bezmetic.
mustăţi, dinţi, cămăşi, cizme, şepci. Rușii, pasivi și
ușor de tras pe sfoară; nemţi masivi şi taciturni; bul-
gari în zeghe de dimie groasă de care nu se despart
nici în iulie; polonezi subţiri şi eleganţi, păşind ca la
bal; țăranul nostru, mergând agale şi cuminte, cu fe-
meia la trei paşi în urmă. Graiul lor «oblu», dulce
«moldovinesc» te face să respiri ușurat şi să-ţi aduci
aminte că nu ești în țară străină…”27.
„Radiografia” Chișinăului înregistrează, prin
urmare, următoarele „simptome”: heteroclitismul,
hibriditatea etnografică, provincialismul, monotonia,
solitudinea, contradicția, deprimarea, ignoranța, for-
malismul – toate acestea reflectându-se într-un anu-
mit tip de conștiință specifică acestui oraș. Chișinăul
se dovedește, plecând de la însemnele relevate de
publiciștii în cauză, un „semn ușor” și, totodată,
„greu de citit”. Modelat în mare măsură de factorii
istorici, sufletul etnic al chișinăuienilor își cultivă

27 Ibidem.

– 32 –
 CHIŞINĂUL ŞI CHIȘINĂUIENII.
EXERCIŢIU DE IMAGOLOGIE LITERARĂ
Dincolo de identitatea fizică, geografic reală,
Chişinăul şi-a creat de-a lungul istoriei sale ca oraş o
identitate mentală, imaginară, de sorginte culturală.
Exemplul marilor oraşe ne arată că literatura parti-
cipă semnificativ la conturarea acestei identităţi şi
că potenţialul ei de expresivitate are forţa de a o im-
pune rapid şi la distanţe mari în lume. În ce măsură
Chişinăul a beneficiat de susţinerea literaturii, cum a
fost el trăit, conştientizat, imaginat, proiectat, repre-
zentat de scriitori? Există oare cantitatea necesară de
literatură despre Chişinău care să atingă pragul unui
imaginar simbolic proeminent? Putem vorbi despre
o mitologie a oraşului nostru? Are Chişinăul vârsta
suficientă pentru a-şi contabiliza miturile?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom recur-
ge la instrumentele imagologiei literare1, o disciplină
mai nouă, dar numărând deja câteva decenii, timp
în care şi-a probat eficienţa. Aceasta ne îndreaptă
atenţia asupra literaturii conţinând reprezentări ale
Chişinăului, văzut cel puţin din două perspective: a
străinilor (cărturari, scriitori) care au vizitat oraşul
ori s-au aflat un timp în el (heteroimagini) şi a scri-
itorilor autohtoni (autoimagini). Teoreticienii disci-
plinei consideră că anume aceşti autori ocazionali sau
ba sunt responsabili în mare măsură de stereotipurile
legate de locurile pe care le-au proiectat în creaţia lor
şi tot lor le aparţine meritul creării unui topos literar
distinct şi chiar a unei mitologii.
Chişinăul nu are farmecul marilor oraşe cum e
Veneţia sau Roma ca să atragă neîncetat plăsmuiri şi
să inspire călătorii fără greş, totuşi s-au păstrat despre
el şi texte mai expresive, ai căror autori, fie dintr-o
pornire interioară, fie la comanda unor publicaţii, re-
alizează consemnări cu accent liric, descrieri, portre-
te etc., transgresând neutralitatea limbajului specific
rapoartelor. Pornim de la 1812, după care începe po-
vestea Chişinăului ca oraş, mai corect, după ce i se
atribuie statutul de reşedinţă şi de centru politico-
Ramură a psihosociologiei, imagologia studiază percepţiile
1
pe care comunităţile sau popoarele şi le fac despre ele însele
sau despre alte comunităţi sau popoare. Descinzând din li-
teratura comparată, imagologia literară cercetează reprezen-
tările colective şi individuale despre celălalt în literatură, cu
alte cuvinte, este „studiul imaginilor sau al reprezentărilor
străinului” (Daniel-Henri Pageaux) în literatură.
– 33 –
Aliona GRATI
administrativ al noii provincii a Imperiului Rus. Din
acest moment, localitatea a cărei istorie număra deja
mai mult de trei secole se face mai atractivă pentru
străini, funcţionari cu varii misiuni, cărturari, diplo-
maţi, militari, negustori şi chiar scriitori care, fie din
obligaţie, fie din proprie dorinţă, şi-au aşternut pe
hârtie impresiile şi observaţiile, proiectându-i prime-
le imagini. Majoritatea relatărilor străinilor despre
Chişinău sunt scurte, informative, orientate pe un
anumit segment specializat şi nu pot fi raportate la
literatură. Acestea, spune N. Iorga, „pentru istorie
sunt mult mai folositoare decât forma literară, forma
pregătită a scriitorilor de obişnuite călătorii”2 . Seg-
mentul literar lăsat în afară de celebrul autor al Isto-
riei românilor prin călători constituie, prin urmare,
obiectul nostru de analiză.
Ceea ce ne interesează, la o primă etapă, este felul
în care a fost perceput (geografia reală) şi, mai ales,
trăit (emoţiile pe care le-a generat) şi reprezentat (în
lumea ficţională) oraşul Chişinău de către străini ca
spaţiu nou, necunoscut până atunci, deci ca alteri-
tate. Vom urmări mecanismele prin care imaginile
oraşului (tradiţii cultural-istorice, peisaj urban, ar-
hitectură, moduri de viaţă, mentalităţi, memorie şi
conştiinţă colectivă, relaţii între minorităţile naţio-
nale, mituri, utopii etc.) devin limbaj simbolic în in-
teriorul imaginarului literar al străinului. Exerciţiul
de înregistrare a acestor reprezentări culese din jur-
nalele sau notele de călătorie, publicistică, scrisorile
cu calităţi literare, poezia şi proza străinilor va pune
în evidenţă dimensiunea imaginară şi ideologică, co-
lectivă şi individuală, inconştientă şi intenţionată a
Chişinăului în orizontul celuilalt.
I. Întocmirea identităţii
literare a unui început de oraş
Avem convingerea că textele literare au o răspân-
dire şi o forţă persuasivă mai mare decât cele cu fina-
litate informativă (rapoarte, studii specializate etc.),
modelând substanţial, prin caleidoscopul de ima-
gini-cheie, cunoştinţele despre celălalt ale poporului
reprezentat de călător. Adesea, primele reprezentări
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Casei
2
Şcoalelor, 1928, p. 59.
din literatura călătoriilor ale unor ţări şi naţiuni ne-
cunoscute iau, în mentalul cititorilor, formele reduc-
tive ale clişeelor de percepţie, ale stereotipurilor (şi, în
limbajul disciplinei a cărei perspectivă o abordăm,
ale imagotipurilor). Scriitorilor care au vizitat şi au
descris Chişinăul le revine o mare responsabilitate în
ceea priveşte generarea şi răspândirea primelor locuri
comune despre el. Adesea, acestea alcătuiesc „semifa-
bricatele” din care, ulterior, se prepară mituri. Cum a
fost alcătuită imaginea mentală, simbolică a Chişină-
ului la începuturile lui ca oraş şi ce clişee de percepţie
au fost generate de către scriitori: sunt aspectele care
ne vor preocupa în continuare. Înainte de a trece în
revistă şirul de imagotipuri ale Chişinăului, trebuie
să subliniem că acestea nu coincid neapărat cu iden-
titatea reală a Chişinăului, aşa cum, spre exemplu,
Veneţia nu este un loc inevitabil funest, ca în roma-
nul lui Thomas Mann, Moarte la Veneţia.
„Târguleţ de puţină importanţă”
Sintagma „târguleţ de puţină importanţă” con-
stituie una dintre primele catalogări pe care le ca-
pătă Chişinăul în literatura străinilor. Reiterată în
majoritatea însemnărilor călătorilor străini şi până
la 1812, această etichetă va deveni un loc comun în
literatura ruşilor, fiind reluată mai ales în momentele
în care aceştia îşi propun să pună faţă în faţă două
oraşe: oraşul vechi, vetust, ancorat într-o istorie ob-
scură, parcurgând trei secole în ipostazele de sat şi de
târg de provincie, devastat adesea de tătari şi cazaci,
şi oraşul nou, prosper, graţie statutului de reşedinţă a
administraţiei ţariste.
Mărturii despre localitatea Chişinău au existat şi
până la 1812. Colecţia Călători străini despre țările
române3 conţine însemnările mai multor misionari
catolici ajunşi prin părţile noastre. Acestea au fost
valorizate în special de istoricii care au căutat în ele
informaţii obiective referitoare la timpul istoric. Nu
vom insista să demonstrăm aici că unele texte au par-
tea lor de frumos, de estetic, mai ales în pasajele cu
tablouri şi reflecţii şi că notele lor de călătorie tind
adesea să treacă frontiera simplelor notaţii, urmărind
expresivitatea literară. Ne interesează, de vreme ce
am adoptat perspectiva imagologiei, felul în care scri-
sul străinilor modelează imaginea Chişinăului, evolu-
ând, odată cu realitatea sau nu, de la sat și „târguleţ
fără importanţă”, la oraş european.
http://www.digibuc.ro/colectii/calatori-straini-in-spatiul-
3
romanesc-c1131.
– 34 –
Chişinăul nu a avut experienţa unui burg me-
dieval, istoria lui urbană numără ceva mai mult de
două secole. Până a deveni oraş-centru administrativ
al regiunii, Chişinăul era înregistrat de străini fie ca
„sat”, fie ca „târg”, sub denumiri variind de la o sursă
la alta: „Kischanowo”, „Kischinewo”, „Kieszeanu”,
„Kyschneff” şi chiar „Coserev”. Nicolae Iorga pome-
neşte, în Istoria românilor prin călători, nota unui
pelerin care, în secolul al XIV-lea, străbate Basarabia
prin localitatea numită de el „Mitirivi Chişini”, care
ar fi existat pe vremea ceea ca sat4. Localitatea, ca şi
întreg teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Prut, nu a
fost tranzitată mult timp din cauza nesiguranţei dru-
murilor, iar acest caz de înregistrare a unui călător pe
aici este aproape singular pentru acele timpuri. Dru-
murile care străbăteau Moldova medievală treceau
prin Hotin, Suceava, Iaşi, Bârlad, Tighina, Galaţi,
Cetatea Albă şi alte târguri bine păzite de oamenii
domnitorului, ceea ce nu era posibil în Moldova Ră-
săriteană din cauza deselor năvăliri ale tătarilor şi ale
cazacilor. Conservându-şi existenţa într-o formă sub-
dezvoltată, sătucul Chişinău, ca şi celelalte aşezări
umane din regiune, îşi suporta istoria cu stoicism.
În 1709, în drumul său spre Bender, ungurul Pál
Ráday trece prin „satul numit Chişinău”5. Germa-
nul Erasmus von Weismantel, locotenent partici-
pant la campania lui Carol al XII-lea contra ţarului
Petru I, în Jurnalul de campanie pe anii 1710-1714,
îşi consemnează şederea în „satul Chişinău (…) de
asemenea păcătos şi a fost ars de tătari aproape în
întregime”6. Călătorind prin Moldova, în 1737, că-
lătorul scoţian John Bell descrie Chişinăul ca pe un
sat, egal ca importanţă cu alte sate, de exemplu Văl-
4
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Ca-
sei Şcoalelor, 1928, p. 24: „Alți pelerini luau drumul, care
era al pelerinilor ruși, poloni, lituanieni, dar mai ales al
ortodocșilor ruși, către Cetatea Albă, străbătînd o parte
din Basarabia, pe la localitatea pe care unul dintre dînșii o
numește «Mitirivi Chișini», în legătură cu cuvântul din
limba slavă care înseamnă vamă, și cu Chișinăul,[3] [nota de
subsol 3: «De la cuvîntul popular care înseamnă cascada,
„gura” unui rîu, aici Bîcul, care-și are și „cheile” lui.»] care
ar fi existat pe vremea aceasta ca sat. De la Cetatea Albă era
prilej ca drumeții să fie duși la Constantinopol, de unde
luau, sau drumul de uscat, mai rar, sau drumul de mare,
pentru a ajunge la Ierusalim”.
5
Pál Ráday, „Jurnalul călătoriei mele la Bender”, în Călători
străini despre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 295.
6
Erasmus von Weismantel, „Jurnalul de campanie pe anii
1710-1714”, în Călători străini despre ţările române. Vol.
IX, Bucureşti: Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.
334, 345.
cineţ. Ambele localităţi prezentau interes pentru că
jalonau drumul spre Bender, având poştă de cai, ser-
viciul de transport al timpului: „În ziua de 6 am ple-
cat din acest sat (Vălcineţ) şi am ajuns seara în alt sat
numit Chişinău, unde am rămas noaptea” 7. Pentru
călătorul scoţian, obişnuit cu formele de viaţă euro-
peană, Chişinăul mai rămâne încă un sat obişnuit,
în timp ce Dimitrie Cantemir îl numise deja „târg”
atunci când enumeră, în Descrierea Moldovei, loca-
lităţile mai importante ale Principatului Moldovei.
E adevărat, Cantemir zice despre Chişinău că e un
„târguleţ de puţină importanţă” din ţinutul Lăpuş-
nei, dar care are deja o populaţie pestriţă etnic („din
creştini, armeni şi jidovi”), specifică localităţilor
moldoveneşti cu spaţii comerciale. Potrivit lui Ştefan
Ciobanu, până şi etimologia cuvântului „Chişinău”
dovedeşte că, în vechime, Chişinăul era un „centru
comercial, unde se adunau negustori ucraineni, ar-
meni, evrei şi moldoveni”, care ducea viaţa satelor şi
târgurilor moldoveneşti înfiinţate în Moldova răsări-
teană prin secolul al XIV-lea8.
La distanţa de numai douăzeci de ani, în 1758,
francezul Charles-Claude de Peyssonnel trece Chi-
şinăul printre cele mai de seamă localităţi ale Mol-
dovei9. „Târgul Chişinăului” este menţionat şi de
baronul François de Tott10, ambasadorul francez de
la Bahcisarai şi Constantinopol, care se arată mul-
ţumit, la 1767, de ospitalitatea unui „guvernator de
Chişinău”. De asemenea, „Kischinewo” figurează
pe harta generalului rus Bawr (Bauer), comandantul
armatelor ruse ce au ocupat Moldova în octombrie
176911. În 1782, germanul Georg Lauterer certifică
Chişinăul ca „oraş comercial destul de mare, aşezat
pe ambele coaste ale unei văi largi, unde curge prin
vale râul Bâc, care acolo face două mlaştini, peste
care sunt două poduri pentru circulaţia oraşului”12 .
7
„Călătoria în Moldova şi Dobrogea”, în Călători străini des-
pre ţările române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1997, 194.
8
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 11.
9
„Comerţul Mării Negre”, în Călători străini despre ţările
române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei Române,
1997, 400.
10
Drumurile prin Moldova, în Călători străini despre ţările
române. Vol. IX, Bucureşti: Editura Academiei Române,
1997, 609, 616.
11
Călători străini în Moldova şi Muntenia în secolul XVIII.
Carra, Bauer şi Struve, de George Paşcu, Iaşi: Institutul de
arte grafice „Bravo”, 1940, p. 84.
12
Georg Lauterer, „Jurnalul călătoriei. Drumul prin Moldo-
va”, în Călători străini despre ţările române. Vol. X, partea
– 35 –
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Chi-
şinăul devine victimă colaterală a campaniilor Rusiei
împotriva turcilor. Într-o epistolă datată cu 22 de-
cembrie 1788, secund-maiorul Von Raan13 trece pe
hârtie câteva rânduri despre nesiguranţa care pluteş-
te în atmosferă şi fragilitatea localităţii, a cărei locui-
tori nu sunt lăsaţi niciodată să-şi ridice casele până la
capăt. Trecut prin pârjol de mai multe ori, în acel an
Chişinăul numără câteva zeci de case în stare deplo-
rabilă: „Chişinăul, înainte de devastarea lui, a fost un
oraş de mijloc, dar când l-au părăsit turcii în retrage-
rea lor, l-au incendiat după obiceiul lor. O privelişte
care emoţionează este de a vedea devastări noi la fie-
care pas, de a vedea distrugeri la care se dedă numai
inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, resturi ale
celor mai bune case, care au fost aproximativ în nu-
măr de trei sute. Prăvăliile negustorilor, care formau
un pătrat de piatră de 300 de stângeni împrejur, zac
sub cenuşă tot aşa, cum vreo şase-şapte biserici…”14.
La numai un an distanţă de mărturia lui Von Raan,
în 1789, Chişinăul este iarăşi incendiat, iar o parte
din locuitorii lui sunt nevoiţi să se strămute pe moşia
Buiucanilor, un sat din apropiere.
Călătorind în perioada dintre 1787 şi 1791, polo-
nezul Leyon von Campenhausen constată deja faptul
că moldovenii îşi numesc Chişinăul „oraş”: „Pe tim-
puri trebuie să fi fost foarte mare, căci, de partea cea-
laltă a râului (Bâc), se văd încă ruinele a peste o mie
de case, iar sub pământ, pivniţe minunate din zid.
Oraşul este împărţit în trei mahalale, fiecare având
propria sa biserică. Cea mai mare are, în loc de aco-
periş, o cupolă, iar deasupra intrării apare, în toată
splendoarea, chipul Sf. Gheorghe, destul de bine pic-
tat al fresco. Odinioară a fost aici o academie (şcoală
de preoţie – n.n.), la care studiau tinerii moldoveni,
mai ales preoţii, dar în timpul şederii mele în oraş,
nu se aflau decât şapte studenţi. (…) Trei minunate
fântâni arteziene, prevăzute cu bazine, dau oraşului
Chişinău apă îndestulătoare. Acest fel de lux este în-
tâlnit în toate oraşele moldoveneşti şi turceşti, ca şi
băile publice, de cele mai multe ori frumoase, deoa-
rece religia unora şi obiceiurile celorlalţi prevăd spă-
lări numeroase”15.
I, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2000, p. 331.
13
Arsenie Stadniţki, Materiale pentru istoria Basarabiei, Chi-
şinău, 1892.
14
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 25-26.
15
Leyon Pierce Balthasar von Campenhausen, „Despre cele
văzute, trăite sau auzite în Moldova”, în Călători străini
 Nici în 1792, când Rusia alungă turcii dincolo
de Dunăre şi îşi stabileşte frontiera la Prut, condiţia
Chişinăului nu se schimbă prea mult. Vizitatorul es-
tonian Von Reimers, diplomat din solia pe care Eca-
terina a II-a a trimis-o, în 1793, sub conducerea lui
Kutuzov, la Constantinopol, descrie Chişinăul (sau
„Kieszeanu, cum găseşti notată localitatea pe harta
generală din 1774 a Moldovei şi a Ţării Româneşti”)
ca pe „o localitate neînsemnată pe râuleţul Bâc”, lo-
cuită de moldoveni, evrei şi greci, „deoarece turcilor
nu le este îngăduit nici în Moldova şi nici în Ţara Ro-
mânească să se stabilească cu locuinţă şi de aceea în
provinciile acestea nici nu se găsesc moschei”16. Un
alt diplomat din aceeaşi solie, Johann von Struve,
numeşte Chişinăul „orăşel (…), aşezat într-un ţinut
mai mult şes, pe râul Bâc, care se varsă în Nistru”17.
La începutul secolului al XIX-lea, în praf, noroi şi
cenuşă, obişnuit cu vizitatori neinvitaţi năvălind pe
neaşteptate, târguleţul îşi visează liniştea şi bunăs-
tarea. Boierii îşi durează case, iar negustorii tarabe
pentru câştigul lor de toate zilele. Mai devreme sau
mai târziu, târgul Chişinău avea să aibă soarta altor
localităţi româneşti devenite oraşe datorită poziţiei
geografice şi importanţei economice. Însă istoria nu
a avut răbdare.
„Reşedinţă a administraţiei ţariste”
Din momentul în care Chişinăul devine capita-
lă a regiunii anexate de Imperiul Rus şi începe să se
extindă cu noi cartiere, eticheta „târguleţ fără im-
portanţă” consemnează trecutul său „barbar” şi, mai
ales, serveşte drept argument pentru cei care vor să
pună în valoare, prin comparaţie, achiziţiile „civili-
zatoare” ale oraşului nou. Istoriografia timpului ofe-
ră o mulţime de exemple care probează în acest sens.
Călătorul rus V. Dedlov descria vechea localitate
drept „o aşezare mediocră din câteva stradele strâm-
be şi construcţii turceşti foarte murdare”18. În 1816,
într-un raport adresat ţarului Alexandru I, generalul
despre ţările române. Vol X, partea a II-a, Bucureşti: Editu-
ra Academiei Române, 2001, p. 866-867.
16
Heinrich von Reimers, „Scrisoarea a VII-a”, în Călători
străini despre ţările române. Vol X, partea a II-a, Bucureşti:
Editura Academiei Române, 2001, p. 1149.
17
Johann Christian von Struve, „Călătorie de la Viena la
Iaşi”, în Călători străini despre ţările române. Vol. X, par-
tea a II-a, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2001, p.
1141.
18
M. Danilov, „Basarabia în notele de călătorie ale lui V. L.
Dedlov (sfârşitul sec. al XIX-lea)”, în Revista de istorie a
Moldovei, 2014, nr. 2 (98), p. 40-47.
– 36 –
P. Kiselev caracterizează Chişinăul ca „un sat mare,
murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră”,
cu străzi, după cum susţine un alt vizitator, „cufun-
date vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar
noaptea în întuneric”19. Mai toţi călătorii ruși, vizi-
tând Chişinăul în această perioadă, se percep pe sine
ca un eu civilizator al celuilalt, în a cărui oglindă îşi
contemplă cu bucurie așa-zisa superioritate.
La câţiva ani de la anexare, Chişinăul are tot as-
pectul unui târg provincial, cu o populaţie de 7 mii
de oameni, amestecată cu militari ruşi. Cu toate aces-
tea, localitatea atrage mai mulţi călătorii străini20.
Mai întâi, pentru că ea găzduieşte în timpul războ-
iului dar şi în primii ani de după administraţia mili-
tară ţaristă. Aici îşi aleg reşedinţa primii guvernatori
ai Basarabiei: Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetev,
Inzov, dar şi mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni,
care a ridicat în Chişinău principalele sale ctitorii
ecleziastice și culturale. Apoi, pentru că, potrivit
strategilor ruşi, Chişinăul are o excelentă poziţie din
punct de vedere militar. Accederea unei localităţi la
condiţia de oraş este întotdeauna un pretext şi un în-
semn de evoluţie economică şi socială. Chişinăuienii
nu se grăbesc însă să-şi ridice construcţii solide, expe-
rienţa îi face circumspecţi faţă de noua administraţie,
pe care o cred temporară. Ameninţarea permanen-
tă a unor agresiuni străine: austriacă, turcă, rusă, a
cultivat locuitorilor resemnare şi pasivitate, rezisten-
ţă, defensivă, dar şi delăsare. De cealaltă parte, ruşii
percep localitatea şi noul ţinut al Imperiului drept
un spaţiu exotic din sudul Rusiei („Italia Rusiei”). În
primii ani după anexare, noua regiune rămâne necu-
noscută, inclusiv cercurilor conducătoare de la Sankt
Petersburg, absorbite de alte evenimente şi probleme
la nivel european (izgonirea lui Napoleon, Congresul
de la Viena, relaţiile cu Alianţa Sfântă etc.). Ei trimit
aici tot felul de specialişti care urmează să cerceteze
situaţia în regiune şi să aducă centrului informaţii
utile. Printre ei se întâmplă şi scriitori, motivaţi să
scrie despre locurile noi. Spre deosebire de rapoartele
specialiştilor şi militarilor, textele artistice ale acesto-
ra cu imagini ale Chişinăului au o largă răspândire
prin simplul fapt al publicării lor în ziarele timpului,
făurind un întreg imaginar legat de tânărul oraş şi,
19
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 34.
20
Normele unui articol care se vrea parte dintr-un volum co-
lectiv ne restricţionează în legătură cu dimensiunea textu-
lui şi ne determină să ne limităm la scriitorii ruşi din prima
jumătate a secolului al XIX-lea.
în genere, modelând primele cunoştinţe ale ruşilor
despre moldoveni şi ţinutul necunoscut, care au gli-
sat iute în zona folclorului, au creat preconcepţii.
În primii ani după anexare, Chişinăul au fost vi-
zitat de scriitorii ruși Pavel Svinin, Alexandr F. Velt-
man, Alexandr S. Puşkin, Vladimir F. Raevski, în a
doua jumătate a secolului – de Lev Tolstoi, Vsevolod
Garşin, Nicolai Garin-Mihailovski. Cele dintâi ima-
gini ale Chişinăului cu repercusiuni în memoria co-
lectivă a ruşilor şi primele stereotipuri de percepţie
se datorează anume acestora. Stereotipurile, se ştie,
sunt foarte rezistente la acţiunea timpului şi se pot
regăsi la intervale mari de timp. Unul dintre primii
delegaţi ai administraţiei ţariste, Pavel Svinin, func-
ţionar la Ministerul de Externe, trimis aici în 1815,
trebuia să descrie obiectiv legile şi obiceiurile pămân-
tului. Anterior, guvernatorul Harting făcuse o recla-
maţie contra nobilimii basarabene: „…aceştia, scria
el, făceau dovadă de totală lipsă de interes faţă de
vechile obiceiuri şi legi ale Imperiului Rus, de cule-
gerile de legi, de documentele scrise şi faţă de ordine.
Ei acţionează după obiceiul românesc”21, iar Svinin
trebuia să clarifice situaţia. Deşi este scriitor, jurna-
list, fondator al revistei Otecestvennye zapiski, autor
de poezii, memorii şi romane, lucrările lui Descrierea
regiunii Basarabia (încheiată în 1816)22 şi Notiţă des-
pre Basarabia (apărută în Otecestvennye zapiski) nu
au caracter literar. Acestea constituie pentru ruşi în-
tâile izvoare de cunoaştere a noii provincii (cu excepţia
lucrării Descrierea Moldovei, scrisă de D. Cantemir
cu un secol mai înainte23). Ele sunt interesante pen-
tru noi şi ca fiind o colecţie a primelor (hetero)ima-
gini ale Chişinăului şi ale locuitorilor ei, aşa cum s-au
proiectat acestea în orizontul cultural al ruşilor.
Svinin ne oferă o privire dintr-o parte a felului
de a se comporta al boierilor moldoveni în perioada
de tranziţie la administrarea nouă. E interesant să se
urmărească reacţiile moldovenilor, de la boieri la ne-
gustori şi ţărani, la instalarea structurilor imperiale,
21
George F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-
1828. Studiu asupra expansiunii imperiale, Iaşi: Polirom,
2003, p. 106.
22
P. P. Svinin, „O estestvennom sostoianii Bessarabskoi oblas-
ti”, in Тrudy Volnogo ekonomiceskogo obschestva, partea 68,
1816, СПб, p. 221-269.
23
Tradusă în rusă din germană în 1789: Димитрия Канте-
мира, бывшего князя в Молдавии, историческое, геогра-
фическое и политическое описание Молдавии с жизнью
сочинителя. С немецкого переложения перевел Васи-
лий Левшин. Москва. В университетской типографии
у Н. Новикова, 1789.
– 37 –
oscilând între neînţelegere, incertitudine, debusolare
şi dorinţa de adaptare la noua conjunctură şi de păs-
trare a privilegiilor. Raportul lui Svinin reflectă co-
lonizarea pe care Rusia o realizează programatic aici
şi denotă o faţă etnică schimbată a ţinutului. După
retragerea turcilor şi a tătarilor, de frica iobăgiei, ţă-
ranii moldoveni fug peste Prut, iar locurile eliberate
de ei sunt ocupate de ţărani iobagi ruşi și ucraineni
fugari, de coloniști bulgari și nemţi şi de negustori
evrei. Populaţia Basarabiei este în continuă transfor-
mare, şi sub acest aspect Chişinăul are indicatorii
cei mai evidenţi. Localitatea avea deja de mulţi ani
acel nucleu al diversităţii etnice specific spaţiilor de
comercializare din vechile târguri moldoveneşti, care
acum se extinde cu viteză.
„Chişinăul, scenă a victoriilor Rusiei”
În 1818, ofiţerul şi scriitorul rus Alexandr Velt-
man vine în Basarabia în calitate de cartograf, fă-
când parte dintr-o comisie militară. Având misiunea
să alcătuiască planul topografic al regiunii, Veltman
are ocazia să vadă amănuntele vieţii basarabenilor
de la nord la sud. El ţine un jurnal de călătorie care,
ulterior, face o parte bună din conţinutul romanului
Călătorul (Странник). Chiar dacă îşi construieşte
subiectul în jurul călătoriilor sale în Basarabia, tex-
tele lui Alexandr Veltman sunt, în mare parte, lungi
digresiuni pe tema dragostei pentru Rusia. Obsesia
spiritului rus cucereşte întreg universul. Însemnările
despre locurile prin care trece sunt puţine, observa-
ţiile expeditive. Ceea ce i se înfăţişează ochiului nici
nu-l exaltă, nici nu-l revoltă, ci mai degrabă îl lasă
indiferent. Povestea lui urmează infailibil o singură
tehnică, scriitorul grevează pe peisajul local nara-
ţiunile şi obsesiile poporului său de la împărăteasa
Ecaterina încoace. Chiar şi atunci când îşi propune
să scrie Schiţe din istoria antică a Basarabiei (1828),
observaţiile cartografului ajung neapărat la comple-
tarea eposului rus. Analizând, spre exemplu, Valurile
lui Traian, el încheie prin a le consemna ca fiind „lo-
curile eroice” ce păstrează memoria victoriilor repur-
tate de ruşi împotriva turcilor.
Veltman nu este singurul care adoptă acest dis-
curs panslavist, scriitorul rus Vladimir F. Raevski
(trimis, în 1821, la Chişinău pentru a conduce şcoala
lancasteriană a diviziei) scria în însemnările sale din
O seară la Chişinău, în acelaşi registru propagan-
distic: „Pământul pe care ne manifestăm ca actuali
cavaleri era odinioară teatrul unor războaie şi fapte
mari. Aici înfloreau Niconia, Ofeusa, Tiras şi Her-
monactis; de aici, Darius Hystaspes, zdrobit de sciţi
în 513, a pribegit dincolo de Dunăre; aici strămoşii
noştri, slavii, au vestit, prin arme, fiinţa lor (şi vitea-
zul Sveatoslav)”24. Puşkin oferă încă o probă a faptu-
lui că, pentru autorii ruşi, pământurile Basarabiei nu
prezentau interes istoric sau poetic în sine, ci ca itine-
rarii victorioase ale Rusiei: „Basarabia cunoscută din
cea mai adâncă Antichitate trebuie să ne preocupe
îndeosebi (de la Oleg şi Sveatoslav până la Suvorov şi
Kutuzov, ea a fost teatrul veşnicelor războaie”25.
În cele câteva texte ale lui Veltman cu subiect ba-
sarabean: romanul Călătorul, povestirile Ursul, Stân-
cile Costeştilor, Ilia Larin, Ianco сiobanul, Basarabia
apare secvenţial şi este descrisă fie cu lehamite, fie cu
ironie, constituind un discurs de alternativă la regis-
trul slavofil grav-patriotic. Jovialitatea nu-l părăseşte
niciodată atunci când se apucă să descrie Chişinăul.
Intrarea în „oraşul înfloritor Chişinău”26 constituie
un prilej pentru un tur de calambururi: „Să ne oprim
pe acest deal. Iată oraşul de pe deal; iată şi Bâcul; dar
să nu mai stăm pe gânduri, să-l traversăm! Dar să nu
cumva să creadă cineva că eu vorbesc de un bou27
care s-a întins în drum şi nu vrea să se ridice – în ni-
ciun caz! Geografia este o ştiinţă, care spune, printre
altele, că în Basarabia este un râu Bâc, pe care se află
or. Chişinău.
Despre Chişinău, atunci când eu am ajuns pentru
prima dată, se puteau spune multe; dar traversându-l,
poate ultima dată, eu nu aş spune niciun cuvânt, dacă
timpul trecut nu l-ar înlocui adesea pe cel prezent”28
(trad. n.).
Tânărul scriitor are, după toate probabilităţile, o
experienţă nu prea bună de convieţuire cu chişină-
uienii, de vreme ce evocă doar întâmplările neplăcu-
te ale periplului său. Transcrise în proză, aventurile
cunoaşterii lui se vor neapărat hazlii: „În acest fel, o
vorbă-două, uşor-uşor, şi iată că noi ne cărăm noaptea
pe străzile murdare ale Chişinăului. Necunoscând pe
nimeni în oraş, cel mai bun lucru e să dai comanda
să fii dus la han. – Du-mă la un han! am strigat eu. –
Nu ştiu! îmi răspunde surugiul. – La cârciumă! – La
care? – Măcar şi la Dacar. – Nu ştiu! îmi răspunde
surugiul. – Stai, blestematule de Nuştiu!”. Veselia şi
mirarea îl însoţesc în această nouă lume a Sudului.
24
După Gheorghe Bezviconi, „Puşkin în exil”, în Profiluri
basarabene, Chişinău: Ştiinţa, 2017, p. 125.
25
Ibidem, p. 121.
26
„Благополучный город Кишинев” (А. Вельтман).
27
În limba rusă cuvântul omofon бык înseamnă „bou”.
28
A. Veltman, Călătorul, M., Nauka, 1978, XXXIV.
– 38 –
Îl impresionează târgul moldovenesc cu forfota şi
coloritul lui, cu agitaţia negustorilor expunând măr-
furi felurite: „Primele lucruri pe care le-am văzut au
fost dughenele şi prăvăliile mici. Aproape în fiecare
casă pe ferestruici se aflau sticle cu vin şi votcă, iar pe
obloanele late ale ferestrelor, care se lăsau în jos, erau
înşiruite tutun, sulf, ţinte, alice, funii, saci, încălţări
de marochin roşu, cuşme, ciubuce, caşcaval, ulei…
Dumnezeule! m-am gândit. Aici se vinde peste tot,
dar unde locuiesc cei care cumpără? – Plăcinte, plă-
cinte! a răsunat în spatele meu o voce tare. – Tu eşti
plăcintă, blestematule! Și cu adevărat: un moldovean
cu faţa arsă ca o coajă de prăjitură, unsuros ca o bli-
nie, ducea pe o tigaie de cupru o turtă fierbinte şi
striga: plăcintă, plăcintă! Aceasta este un fel de dejun
pentru trecători” (trad. n.).
Încercările moldovenilor de a cununa influenţele
orientale şi europene în felul de a se comporta şi a se
înveşmânta îi stârnesc ilaritate. Scriitorul creează din
aceste pretexte câteva caricaturi: „Am întâlnit aici
nenumărate echipaje; aici mai toţi se deplasează cu
trăsurile, de la cel din urmă golan cu barba rasă până
la marii boieri cu barba lungă. Dar caii moldoveneşti
nu sunt ca echipajele de la Viena. Mai n-am murit de
râs când am văzut cum doi cai pricăjiţi şi buni de că-
rat apă:
Cu-o râvnă demnă de elogii,
Cărau trăsura vieneză,
În dolomanu-i de husar, țiganul
Își îndemna lălâu ologii.
Grăsan, boierul moldovean,
Un idol vechi chioplit ca din topor,
În căciula-i mare, își netezea avan,
Mustățile-i și barba sa de slut,
Scrâșnea de greutatea-i căpriorul!
Statuie, țeapăn era bravul arnăut,
Pe scară își fuma destoinic pipa,
Întregind și el, în așa fel, echipa (trad. n.)”.
Veltman pozează în superioritate voalată în expre-
sii ironice şi jucăuşe: „La ieşirea din biserică aveam
tot dreptul legitim să urmăresc enoriaşii şi enori-
aşele, iar o povestire despre ei ai fi un tratat despre
frumuseţe şi urâciune. Voi spune doar că cucoanele
şi cuconiţele moldovence se aseamănă foarte mult cu
doamnele şi domnişoarele rusoaice, madamele şi ma-
demoisellele franţuzoaice, donnele spaniole, lady şi
miss englezoaice, frau şi frauleinele nemţoaice şi aşa
mai departe. Ochii lor sunt negri, iuţi şi isteţi; pri-
virile lor parcă ar întreba pe fiecare: «Vă plac oare?
aaa? ce? îţi plac! aha! ai păţit-o!»”. Fiind invitat în
ospeţie, are ocazia să descrie tabieturile unui boier
moldovean (e vorba de boierul Iordache Varfolomeu)
şi o face cu o cruzime pe care tonul comic nu o poate
masca: „În casă am găsit totul în gustul luxului euro-
pean. Trecând prin salon, am auzit bătăi iuţi din pal-
me şi sunetele imperative: – Iorgule! ciubuc! În odaia
următoare, stăpânul casei stătea cu toată fiinţa sa de
preţ. Îndată ce am intrat, s-a ridicat, şi-a scos fesul şi
a pronunţat cu importanţă: – Poftim, şedeţi, şi iar a
strigat: Iorgule! ciubuc! Arnăutul Gheorghe ne-a dat
şi nouă ciubucuri. După prezentări lungi, între tova-
răşul meu şi stăpân s-a legat discuţia. Pentru decenţă,
mi-am orientat privirea spre stăpân, ascultându-i dis-
cursurile lui molcome. Privindu-mă, s-a adresat către
camaradul meu: – Moldovineşte nu ştie? – Nu ştie, i-a
răspuns tovarăşul meu. Aşa s-a consumat atenţia lui
faţă de mine. Despre plăcerile exprimării limbii mol-
doveneşti nu pot spune niciun cuvânt, dar mereu mi
se părea că stăpânul tăia lemne de stejar, ale cărui aş-
chii îmi săreau drept în ureche” (trad. n.). Boierul Ior-
dache Varfolomeu era într-adevăr un „om primitiv”29
din Moldova, care, potrivit lui Liprandi, a stat când-
va ca ciubucciu pe scările butcii prinţului Moruzi, iar
după ce a trecut cu traiul la Chişinău, s-a îmbogăţit
datorită întreprinderilor negustoreşti şi a relaţiilor
bune cu administraţia rusă. Filistinismul boierului
este amendat de Veltman şi în următoarele versuri:
Înfumurat și îngâmfat e mamelucul,
Mustățile-n trei țoli și albă
De vreo doi coți i-atârnă barba,
Arșin de ambră, cinci stânjeni e ciubucul,
Înfumurat și îngâmfat e mamelucul (trad. Ivan
Pilchin).
Critica moldovenilor incapabili a se racorda la
modelul rus de civilizație capătă în scrierile tână-
rului Veltman tuşe îngroşate de sarcasm. În tabloul
care descrie vizita împăratului Alexandru I din 1818,
boierii locului sunt înfăţişaţi ca nişte ignoranţi, an-
coraţi în stilul de viaţă turcesc, nepricepuţi şi nepre-
gătiţi să asimileze cultura rusă. Pe deasupra, aceştia
nu au antenele destul de rafinate pentru o elementară
sensibilitate modernă cu un cod de maniere adecvat
unor ceremonii publice de tip urban. Pe fundalul co-
loanelor albe în stil greco-roman din casa lui Teodor
Krupenski, aşezate aici cu ocazia venirii împăratului,
pe gustul căruia erau, boierii moldoveni arătau inso-
lit (caraghios, în opinia rușilor) în straiele lor în stil
oriental, influențate de moda de la Constantinopol:
„Cucoane sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientu-
29
Ibidem, p. 138.
– 39 –
lui şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună
gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea
oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învă-
luite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli
şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşi. Cu
câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile
au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete
au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor”30.
Martorii timpului spun că festivitatea a fost în-
delung pregătită. Cu acest prilej, nobilii moldoveni
au învăţat să se îmbrace şi să danseze după moda
franceză, invitând un profesor de dans de la Viena.
E adevărat, în sală erau prezenţi şi boierii veniţi de
la distanţe mai mari şi care nu au reuşit să se orien-
teze la cerinţele noii urbe. În economia demersului
său caricatural, lui Veltman însă îi convine să scoată
în evidenţă anume acest segment. Admitem că tână-
rului Veltman nu-i plăcea societatea moldovenească,
debusolată de desele schimbări de situaţie politică şi
de modă. Îl amuza şi faptul că aceasta nu-şi manifes-
ta o identitate proprie, ci îmbina elementele străine
de vestimentaţie şi mod de trai. Pe deasupra, în sala
casei boierului Krupenski plutea un aer de supuşenie
faţă de monarhul rus. Dorinţa ostentativă a boierilor
de a-şi păstra privilegiile în noua structură politico-
administrativă era vizibilă şi, fireşte, nu le aducea
profit de imagine. Nici Al. Mihailovski-Danilevski,
ofiţer de gardă al împăratului, prezent la această fes-
tivitate, nu se pronunţă mai bine despre boierii mol-
doveni, pe care îi prezintă drept nişte înapoiaţi31.
Pe haiduci Veltman îi descrie fără nicio culoare
romantică, ca pe nişte sălbatici bandiţi ordinari. Fi-
ind martor ocular la scena în care este capturat unul
dintre capii haiducilor, Ursul, scriitorul îi consacră o
proză scurtă: „Acesta era şeful unei bande, alcătuită
din fel de fel de adunătură de oameni iubitori de răz-
boi, care au servit în eteria moldovenească şi au trecut
în Basarabia (…) Însuşi Ursul era modelul brutalităţii
şi al înrăirii; când l-au pedepsit, el nu se dădea să fie
lecuit; şedea întins, acoperit cu viermi şi nu suspina”.
Sceptic faţă de ideea de a găsi ceva frumos în acest
loc, un aspect îi satisface totuşi gustul pentru exotis-
me: îi place populaţia pestriţă din punct de vedere et-
nic de pe străzile Chişinăului: „Peste tot am întâlnit
ruşi, moldoveni, greci, sârbi, bulgari, turci, evrei etc.
(…) Am văzut multe lupte atletice ale bulgarilor, jocul
30
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 38-39.
31
A. Mihailovski-Danilevski, „Zapiski A. Mihailovski-Dani-
levskogo 1818 god”, în Istoriceski vestnik, 1892, т. 48, № 5.
moldovenilor, muzica ţiganilor, corturile evreilor; am
vizitat băcănia grecilor, cafeneaua turcilor, am privit
fără interes semnul vădit de culturalizare: afişa france-
ză «Marchande de modes»… şi în final, am schimbat
o hârtiuţă rusească pe un argint de aramă austriac”.
În final, tânărul scriitor îşi exprimă exaltat aprobarea
acestei noi creaţii a ruşilor – oraşul multietnic Chişi-
nău, oraşul veneticilor şi alogenilor: „Să nimereşti de
pe o stradelă înfundată a oraşului din piatră albă –
Moscova, într-un loc al coliziunii tuturor popoarelor
vechi ale Asiei şi Europei şi să le găseşti într-o stare de
pace şi armonie perfectă este foarte plăcut”.
„Chişinăul, insulă populată de eterişti
şi revoluţionari”
În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei lui
Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriştilor (1821-
1823), de frica represiunilor turceşti, la Chişinău
s-au refugiat mulţi greci şi români din Principate.
Aici vin să se adăpostească Alexandru Ipsilanti, fiul
fostul domn din Moldova şi Muntenia şi prieten bun
al contelui Capodistria, principele Moldovei, Mihail
Suţu, cu numeroasa sa familie şi alţi boieri mari din
ambele principate, ca postelnicul Ioan Schina, fiul
fostului principe al Munteniei Carajea cu soţia, fa-
miliile Rosetti şi Moruzi, Gheorghe Roznoveanu,
Dimitrie Statachi, văduva hatmanului Bogdan cu
fiica sa, Mariola Balş, postelnicul Iacovachi Rizo,
unul dintre cei mai înfocaţi eterişti, boierul Mano,
boierul Petrachi Mavrogheni, cununat cu sora lui
Mihai Strurza, boierul muntean Varlam, Constantin
Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica, Herescu
ş.a. Despre secvenţă de timp Veltman menţionează
următoarele: „Chişinăul în acea vreme era rezervo-
rul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol
şi din cele două principate. În fiecare casă (...) trăiau
refugiaţi din splendidele palate din Iaşi şi Bucureşti.
Aici era în trecerea sa prin Italia şi domnitorul Mol-
dovei, Mihail Suţo, aici s-a aşezat familia lui, în care
strălucea ca frumuseţe Rala Suţo; aici era familia
Mavrocordato, în mijlocul căreia a înflorit Maria,
cea din urmă reprezentantă a frumuseţii antice pe
pământ (…) La fiecare pas se încingeau discuţii asu-
pra chestiunilor greceşti”32 .
Dimpotrivă, viceguvernatorul Wiegel găsea dez-
binată, „fără un punct de legătură” această lume
pestriţă. Entuziasmul eteriştilor nu era împărtăşit de
moldoveni, care le doreau turcilor succes şi se bucu-
32
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 38-39-40.
– 40 –
rau din tot sufletul când li se tăia capul fanarioţilor,
fiindcă în fiecare din ei vedeau pe un viitor domn al
său. Concentrarea nobilimii venite din oraşe cu ve-
che tradiţie citadină facilitează simţitor instalarea şi
consolidarea formelor de civilizaţie urbană la Chişi-
nău. Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exo-
dului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului
crescuse de la 12.000 la 50.000 de persoane. Acest
fapt animă viaţa socială a Chişinăului, se pune pro-
blema construcţiilor de case şi a extinderii oraşului.
Surghiunul lui Alexandr Puşkin nu putea fi foar-
te rău într-un Chişinău înviorat de discuţii despre
libertate şi de idei revoluţionare, alimentate de suc-
cesele francezilor, care aveau loc fie în cadrul reuni-
unilor eteriştilor, fie în loja masonică „Ovidiu”, sub
privirile îngăduitoare ale gubernatorului Inzov. Poe-
tul era relativ liber şi putea merge la Odesa, Camen-
ca sau Kiev. I se asigură un anumit confort în casa
boierului Donici, unde avea şi un servitor personal.
Faptul că era deja poet cunoscut în Rusia i-a asigu-
rat deschiderea atât a ofiţerilor ruşi, stabiliţi în nu-
măr mare la Chişinău, cât şi a boierilor moldoveni.
În orice caz, Puşkin are prilejul să-l întâlnească la
Chişinău pe Vl. F. Raevski, eroul bătăliei de la Bo-
rodino din 1912 şi pe familia sa, la care mergea des.
Poetul rus putea să stea îndelung de vorbă cu ofiţerul
N. S. Alexeev şi cu I. Liprandi, agent secret al ruşilor,
însărcinat de monitorizarea eteriştilor refugiaţi la
Chişinău. La Liprandi, unde Puşkin mergea adesea,
se întruneau numeroşi fruntaşi ai Sud-Estului eu-
ropean: postelnicul Ioan Schina şi aga Iorgu Ghica,
postelnicul Iacovache Rizo-Nerulos şi sârbii fugari
Vucici, Nenadovid, Jivcovici, fraţii Macedonski. În
dorinţa de a fi pe placul administraţiei ţariste şi al
guvernatorului Inzov, boierii moldoveni I. K. Varfo-
lomeu, Pruncul, Balş ş.a. îi deschideau larg uşile. Su-
biectiv şi, după cum am văzut, maliţios peste măsură
în privinţa moldovenilor, Veltman consideră însă că
„succesul lui Puşkin în Chişinău cutreieră doar cer-
curile ruşilor; clasa intelectuală moldovenească ştia
doar că poet este acel om care scrie poezii. Puşkin
făcea parte, în opinia lor, din clasa moşierilor; în so-
cietatea femeilor, un frac cusut, un statut maiestuos,
frumuseţea jucau un rol mai deosebit decât slava ob-
ţinută prin pana de raţă”. Nu se poate spune acelaşi
lucru despre atitudinea poetului faţă de gazdele lui,
boierii moldoveni, cărora le adresa adesea „epigrame
înţepătoare”33.
Alexandr Veltman, „Amintiri despre Puşkin în Basarabia”,
33
în Rossiiskie drevnosti i sokrovischa, M., 2015, p. 191-208.
 „Chişinău, ţinut pustiu”
Relaţia lui Puşkin cu oraşul Chişinău (şi cu Basa-
rabia în genere), aşa cum apare aceasta în textele lui,
este una contradictorie, oscilând între admiraţie şi
contestare. S-ar putea spune că poetul era justificat să
se exprime ambivalent. Sub ochii tânărului Puşkin,
despre care s-a spus că „a exprimat dispoziţiile revolu-
ţionar-naţionale ale poporului rus” (B.A. Trubețkoi),
s-au desfăşurat o sumedenie de evenimente: eşuarea
mişcării de eliberare naţională a grecilor, distrugerea
nucleului masonic, arestarea prietenilor, mişcarea
haiducească etc. Perioada în care s-a aflat aici (20 sep-
tembrie 1820-25 mai 1823) i-a asigurat rebelului ro-
mantic o viaţă activă, creatoare de impresii noi, care
l-au inspirat de vreme ce a conceput aici o mare parte
din operele sale bine cunoscute (în jur de 200 de tex-
te). Bogăţia de impresii i-a dat posibilitatea să înceapă
la Chişinău şi în mare parte să scrie aici principalele
opere, de exemplu poemele Prizonierul din Caucaz
şi Fântâna din Bahcisarai, o serie întreagă de poezii
ş.a.. Aici a scris în ciornă poemul Ţiganii, a început să
scrie romanul în versuri Evgheni Oneghin. Într-o scri-
soare din 7 mai 1821, scrisă la Chişinău şi adresată lui
A. I. Turgheniev, poetul rus recunoaşte acest lucru,
scriind: „În Basarabia noastră nu ne lipsesc impresii”.
În acelaşi timp, Puşkin proiectează, în operele
acestea, o Basarabie-pustiu şi un Chişinău insupor-
tabil. Într-o scrisoare adresată lui N. I. Turgheniev
la 1822, el se tânguie, numindu-se „pustnic basara-
bean”, proscris să stea într-un mediu lipsit de civiliza-
ţie: „Impresionanta dumneavoastră scrisoare, stimate
Nicolai Ivanovici, m-a găsit în pustiurile Moldovei”34.
Unii comentatori găsesc explicabilă această ambiva-
lenţă, punând-o pe seama firii romantice a tânărului
poet, limitat în libertate. Alţii o consideră inadmisi-
bilă pentru faptul de a exprima lipsă de respect faţă
de autohtonii care îl găzduiesc. Visând de departe ca-
pitala pierdută, îngrijorându-se pentru viitorul fiecă-
rui text al său, care avea de confruntat cenzura după
cele câteva epigrame cu care l-a supărat pe împărat,
Puşkin nu avea cum să fie mulţumit de traiul la Chi-
şinău şi găsea că destinul său este asemănător cu cel
al lui Ovidiu, trimis în exil la Tomis:
Aici, -nviind prin tine a gândului visare,
Am îngânat, Ovidiu, eu jalnica-ți cântare,
Și tristele-i imagini la mulți eu le-am transmis,
Dar ochiu-mi nu crezut-a minciuna ăstui vis,
Socinenija A. S. Puşkina (pod redakţiei P. I. Efremova), http://
34
lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=PTNT-
VCiRwQ%3d&tabid=10326.
– 41 –
(...)
Ca tine, prins de vrajba lumescului șuvoi,
Nu-n slavă, ci-n destine ne-asemănarăm noi.
Cu nordica mea liră trezind singurătatea,
În zilele când grecul chemându-și libertatea
Pe țărmuri dunărene o proslăvea cu-avânt;
Și nimeni de pe lume nu m-asculta cum cânt.
Dar văi și culmi străine, nemărginirea sură
Și pașnicele muze prielnice îmi fură.
(A. Pușkin, „Către Ovidiu”. în: A. S. Puşkin, Poe-
zii, Buc., Editura pentru Literatură, 1962)
Vorbele şi versurile aruncate pe hârtie într-un mo-
ment de erupţie a spiritului tânăr35 şi rebel pot găsi
o înţelegere, dar ce facem cu mulţimea de clişee de
percepţie şi stereotipuri culturale pe care Puşkin le-a
generat graţie popularităţii sale?
„Oraş blestemat”
Puşkinistul Piotr Bartenev (1829-1912) scria des-
pre poet că, „fiind o natură vie şi socială, el nu pu-
tea fi niciodată singur, îi plăceau adunările cu mulţi
oameni, mereu mergea la petrecerile şi balurile Chi-
şinăului, la sărbătorile holteilor tineri militari”36.
Bineînţeles, un ţinut pustiu putea fi cu adevărat in-
suportabil pentru o astfel de fire. Însă din notele nal-
tor autori ruşi se vede bine că această comparaţie a
Chişinăului cu pustiul nu are un suport real. La acea
vreme, în oraş, se organizau baluri, funcţiona un tea-
tru în casa boierului Teodor Krupenski, chiar dacă
în condiţii nu tocmai bune, aşa cum constata ofiţe-
rul rus V. P. Gorciakov într-o schiţă despre Puşkin:
„incinta săracă a teatrului din Chişinău, prost ilumi-
nat de lumânăride seu”37. I. Liprandi scrie în aminti-
rile sale despre faptul că poetul rus mergea la baluri
şi adesea se întâlnea cu amicii în casele boierilor. De
exemplu, era întotdeauna primit în casa familiei Sta-
mati, care ținea un salon aristocratic în stil european,
unde se discuta literatură şi istorie. Boierul Varfolo-
meu organiza baluri într-o sală mare, pictată pestriţ,
la care cântau lăutari ţigani. Baluri erau organizate
de nobilii Catargi, Cantacuzino, Cheşco, Krupen-
ski, Moruzi, Donici, Râşcanu-Derojinski, Suruceanu
sau Russo în casele lor, cu săli largi şi special adaptate
pentru buna petrecere a timpului. Să fi fost oare Si-
beria, acolo unde au fost trimişi decembriştii, o alter-
nativă mai atractivă pentru poet?
35
Când a ajuns la Chișinău, A. Pușkin avea 21 de ani.
36
Piotr Bartenev, Puşkin v Iujnoi Rossii, Мoskva, 1862, p. 47,
http://lib.pushkinskijdom.ru/LinkClick.aspx?fileticket=m
JNGFmetwxQ%3d&tabid=10358.
37
Ibidem, p. 53.
 Calificativele date oraşului unde a fost exilat au Graţie popularităţii lui Puşkin, textul s-a bucurat
încins spiritele şi au suscitat varii interpretări. În po- de o răspândire uriaşă, devenind cutia de rezonanţă
ezia Scrisoare către Vighel38 (1823), Puşkin îşi expri- în stare să ridice imaginea Chişinăului la nivel de
mă cu o veselie grobiană (pretinzând că e vorba de o mit. Din nefericire, prima proiecţie a Chişinăului în
glumă) aversiunea faţă de oraşul exilului său, plin de literatura cu caracter estetic este cea de „oraş bleste-
praf şi noroi, arhaic şi oriental. mat” („проклятый город Кишинев”). Această ex-
Blestem pe tine, Chișinău! presie devine foarte repede un stereotip, reiterat ori
Să te înjur am obosit. de câte ori oraşul nostru este asociat cu ceva neplă-
Cu ale tale păcătoase cut. Peste ani, Mstislav Dobujinski, un alt locuitor
Și negre, și murdare case, temporar al Chişinăului, reţine în amintirile sale că,
Vei fi odată pedepsit fiind gimnazist, făcuse un cântec pe aceste versuri.
De mâniatul Dumnezeu! Să recunoaştem, prima încercare de mitopoietizare a
Cădea-vor mistuite-n foc Chişinăului e una dezavantajoasă.
Și casa lui Bartolomeu, Puşkin preia şi îşi nuanţează atitudinea ambiva-
Dughene negre, jidovești, lentă faţă de oraşul marginalizării sale în mai multe
Precum, la Moise am citit, texte:
Sodoma rea s-a prăbușit. Curând, curând vor înceta
Dar cu acest oraș frumos Robie, nedreptate,
Nu se compară Chișinăul, Şi cu ciocanu-n mâna ta
Căci am citit în tomul gros Vei spune: Libertate!
Și fără pic de măgulire, Mărie ţie, frate drept,
Sodoma era în strălucire. Mason prea venerabil!
Avea păcatu-i drăgăstos, Fii vesel, Chişinău deştept,
Dar lumina și abitir Oraş prea mizerabil! (Trad. Pan Halippa)
Ți-l îmbuna pe musafir Cu toate acestea, într-o scrisoare către fratele său
Cu mândre fete și flăcăi. Lev, scrisă la 1820, Puşkin scria cu exultanţă despre
Păcat, în sacrul său delir viaţa sa la Chișinău: „Am trăit cele mai fericite mo-
Iehova i-a trimis călăi. mente din viaţa mea în mijlocul familiei respectabi-
În a desfrâului lumină lului Raevski. Judecă şi tu cât de fericit eram: viaţă
Și a lui Dumnezeu ființă, liberă şi lipsită de griji care îmi place atât de mult şi
Consilier bun de pomină, de care niciodată nu m-am bucurat – un cer fericit în
Mi-aș duce viață în asceză, miezul zilei, un meleag încântător, cu peisaje ce sati-
-N Parisul din vechea Geneză. sfac orice imaginaţie”. Într-o scrisoare din 1823 către
În Chișinău, o știi prea bine, fratele său, el scrie că regretă plecarea sa din Chişi-
Nu-s de găsit nici doamne fine, nău la Odesa: „Vreau, sufleţelul meu, să-ţi scriu un
Codoașe nu-s și nu-s librari. întreg roman despre ultimele trei luni din viaţa mea.
Îmi pare rău de a ta soartă! Sănătatea mea ceruse nişte băi de mare; abia l-am
Nu cred că-ți vor veni la poartă putut îndupleca pe Inzov să mă lase la Odesa. Mi-am
Pe seară, niște tineri bravi, părăsit Moldova şi am sosit în Europa. Restaurantele
Dar, Vighel, dragă, eu cumva şi opera italiană îmi evocau timpurile vechi şi, zău,
Voi apărea în casa ta, mi-au remontat spiritul. Dar iată că vine (dintr-o că-
Doară să pot și să am chef, lătorie de peste hotare) Voronţov, mă primeşte prie-
Voi fi alături să-ți răspund, teneşte: mă anunţă că sunt transferat sub conducerea
În vers și-n proză, dar îți cer – lui şi rămân în Odesa. Pare a fi bine, dar o nouă tris-
Salvează, dragă, al meu fund! teţe îmi strânge pieptul; mi-e dor de lanţurile mele
(Trad. Ivan Pilchin) părăsite. Am venit la Chişinău pentru câteva zile, am
trăit într-o stare de elegie, dar plecând de acolo pen-
F. F. Wiegel (ortografiat și Vighel, rus. Ф. Ф. Вигель) (1786-
38
tru totdeauna, am oftat de dorul Chişinăului”39.
1856) – cunoscut memorialist în epocă, viceguvernator al
Basarabiei și reprezentant al Coroanei în Consiliul Suprem
al Basarabiei (1823-1827). P. Bartenev, Puşkin v Iujnoi Rossii, Мoskva, 1862, p. 148.
39

– 42 –
 Poetul este un scindat între fastul şi europenismul
Odesei, pe de o parte, şi simplitatea şi exotismul Mol-
dovei, pe de altă parte. Întrucât Puşkin are o Moldo-
vă a sa („mi-am părăsit Moldova”, „Regiunea aceasta
pustie e sfântă pentru un suflet de poet”) şi această
Moldovă, îi scria lui Baratynski în 1822, „e slăvită
de către Derjavin şi e plină de slavă rusească”40. Ideea
că pământul aparţine Rusiei şi e cuprins de „sufletul
rus” îi ameliorează oarecum suferinţa. Poetizat, sur-
ghiunul în „Novorosia” capătă confortul de acasă:
„În stepele verzi din Bugeac,/ Unde Prutul, un râu
destinat,/ Înconjoară al ruşilor hat”. În 1824, îi scria
pe o notă elegiacă prietenului său N. S. Alexeev, în
casa căruia a stat două săptămâni, următoarele: „Nu-
ţi pot exprima sentimentele mele când am primit
scrisoarea ta. Sunetele Chişinăului, malul Bâcului…
Dragul meu, tu m-ai restituit Basarabiei. Eu stau iar
în ruinele mele, în odăiţa mea întunecată, în faţa
geamului cu gratii sau la tine, dragul meu, în sfânta
ta căsuţă curată”41.
„Ţiganii moldoveni”
Sensibilitatea romantică îl predispune pe Puş-
kin să vadă cu ochi buni mediul chişinăuian, exotic
şi pestriţ din punct de vedere etnic, cu moldoveni,
greci, evrei, cazaci, albanezi, bulgari şi ţigani. „Masa
principală, scrie Bartenev, o alcătuiau, dacă nu gre-
şim, moldovenii, evreii şi bulgarii; dar aici trăiau şi
greci, turci, maloruşii noștri, nemţi, întâlneai şi kara-
imi, arnăuţi, francezi şi chiar italieni, fiecare cu lim-
ba sa, cu obiceiurile şi costumele sale. Ruşi adevăraţi
coloniști erau încă foarte puţini. Cea mai mare parte
a populaţiei ruse era constituită din soldaţi şi func-
ţionari. Staţionarea militarilor a diversificat şi mai
mult tabloul”42 . Într-un manuscris, Puşkin surprinde
învălmăşeala multietnică a târgului:
Evreul lacom se-nghesuie-n mulțime,
În burca-i, un cazac din Caucaz semeț,
Tăcutul turc și grecu-n trăncănire,
Și persul cel de seamă, și-armeanul cel isteț (trad.
Ivan Pilchin).
Intenţionat sau ba, Puşkin scoate din mantaua sa
personaje pozitive din mijlocul altor etnii decât cea a
moldovenilor şi proiectează în imaginarul cititorilor
săi o „Basarabie semiturcă”, prin care hălăduiesc bul-
40
Al. Boldur, „A. S. Puşkin în Basarabia”, în: Istoria Basarabi-
ei. Contribuţii la studiul istoriei Românilor. Vol. I (Până la
sec. XVII), Chişinău, Tipografia „Dreptatea”, 1937, p. 298.
41
P. Bartenev, Puşkin v Iujnoi Rossii, Moskva, 1862, p. 149.
42
Ibidem, p. 44.
– 43 –
garii şi ţiganii. Povestirea Cârjali are ca prototip un
haiduc eterist de origine bulgară. În mod paradoxal,
poetul rus asociază haiducia, acest element al vieţii
medievale moldoveneşti, cu alte etnii. Haiducul lui
nu e bandit ordinar, aşa cum îl prezintă Veltman, el
ne este înfăţişat drept un revoluţionar al timpului.
„Cârjali înseamnă brav, îndrăzneţ”, îşi începe Pușkin
povestea despre camaradul lui Alexandru Ipsilanti,
„este unul din perdanții războiului de la Sculeni
a eteriştilor cu armata turcă”, care s-au împrăştiat
„prin cafenelele semiturceşti din Basarabia, cu ciubu-
ce lungi în gură, sorbind din felegene spuma cafelii”,
cu toţii datorând „Rusiei pentru ocrotirea ce le-a ară-
tat”. Şi haiducul le este într-adevăr loial salvatorilor,
fapt reflectat în replica patetică pusă în gura lui Câr-
jali: „Pentru turci, pentru moldavi, pentru valahi, cu
adevărat sunt un tâlhar, dar pentru ruşi sunt oaspe”
(trad. C. Negruzzi).
Poemul Ţiganii este un alt text crucial în recep-
tarea Basarabiei de către ruşi. Sub influenţa acestei
opere, ţiganii devin o temă asociată cu Moldova în
tot spaţiul culturii ruse. Ideea poemului i-a venit lui
Puşkin în timpul călătoriei lui prin stepele Bugeacu-
lui. A fost trimis acolo de Inzov după un alt incident
pe care l-a avut cu nişte boiernaşi moldoveni. Potri-
vit lui Bartenev, în timpul unui joc de cărţi, nemul-
ţumit, Puşkin l-a lovit pe un tânăr moldovean din
echipa adversă cu ciubota în faţă. Ulterior, de frica
răzbunării, poetul zurbagiu umbla prin Chişinău în-
armat. Inzov l-a salvat din nou, trimiţându-l în Bu-
geac, departe de scandaluri, a căror veste ajungea deja
până la Petersburg. Sub girul poetului, majoritatea
evocărilor ulterioare ale artiştilor ruşi despre Moldo-
va abordează tema ţiganilor şi a haiducilor. „Moldo-
venii ţigani” devine o axiomă unanim acceptată în
mediul artistic rus.
„Moldoveanul greoi”
Caracterul exploziv al lui Puşkin este menţionat
de toţi contemporanii săi. Pușkinistul P. Bartenev
nota: „În relaţia cu boierii moldoveni, primele feţe
ale populaţiei locale, Puşkin nu putea să-şi ascundă
uneori sentimentul de superioritate şi nu era în pute-
rea lui de asemenea să ţină sub control sarcasmul său
caracteristic rusesc; totuşi el, neavând altă societate,
mergea la ei în vizită, spre exemplu la boierul Varfo-
lomeu, şi îi îndrăgise chiar pentru simpla amabilitate
şi ospitalitate”43. După o insultă în public adresată
boierului Balş, Puşkin a fost pus în arest la domiciliu
P. Bartenev, Puşkin v Iujnoi Rossii, Моskva, 1862, p. 82.
43
(în 1822). Întâmplarea l-a determinat să scrie poezia E. Dvoicenko menţionează, în Completări la
Trei zile, drag prieten…44: „Viaţa şi opera lui C. Stamati”, faptul că „tânărul şi
Trei zile, drag prieten, zburdalnicul Puşkin, cunoscut prin glumele lui, cău-
Aici stau în arest ta la orice ocazie să prefacă chiar o solemnitate într-o
Și n-am văzut de mult distracţie”45. Şi iarăşi ne punem întrebarea cui cerem
Pe bunul meu Orest. socoteală pentru clişeele care s-au lipit pe creştetul
La moldoveni pios, moldovenilor pentru ani în şir. Bunăoară, pentru eti-
E jude și mesie, cheta de „moldoveni somnoroşi” dintr-o poezie către
În locul lui Bahmetev, N. I. Gnedyci: „Glasul liber al fluierului meu/ Îi tul-
Ioan cel Credincios. bură pe somnoroșii moldoveni” (tr. n.).
Bătut-am boier mare, Acelaşi lucru îi putem reproşa şi din cauza imagi-
Netot cam din născare, nii de „moldovean greoi” din poemul Evgheni One-
Dansând mazurca în turban, ghin:
Cu barba-i de mârlan, Vorba Italiei de aur
Un laș și-un grobian. Se-aude-n stradă cu alean,
Sunt spaima boierimii, Pe unde umblă slavul bravul,
Să vină, -s om de vază, Francezu’, ibericu’, armeanul,
Cocioaba mea umilă Grecul, greoiul moldovean (trad. Ivan Pilchin).
Acuma are pază. [...] Puşkin avea tot dreptul să amendeze pe unii bo-
(Trad. Ivan Pilchin) ieri pentru primitivismul gândirii, comportament şi
Aceste imagini dispreţuitoare au stârnit polemici vestimentaţie, dorinţa de parvenire, slugărnicie, pro-
şi interpretări potrivit cărora Puşkin ar fi simţit faţă zelitism etc. Dar oare putem accepta portretul aceas-
de românii moldoveni aversiune. Să admitem că re- ta caracterizând, în contumacie, o întreagă etnie?
vărsările lui de supărare pot fi oarecum trecute pe Au oare voce boierii de bună-credinţă în literatura
seama vârstei, a temperamentului coleric şi că nu acestor scriitori predispuşi să vadă doar răul? Isto-
putem vorbi de un sentiment de ură viscerală faţă ria atestă mai multe gesturi de rezistenţă a boierilor
de moldoveni. Puşkin nu aparţine oficialităţii ruse, moldoveni la politica imperială, dar ele rămân fără
el reprezentând Rusia culturală. Adept al discursu- proiecţie în literatura ruşilor.
lui libertar, Pușkin nu suferea deopotrivă birocraţia Vorbele înţepătoare ale lui Puşkin nu puteau
rusă, realitatea regimului autocrat ţarist din timpul rămâne fără reacţie, la rândul lor moldovenii îl nu-
lui Alexandru I (despre care scrie o invectivă: „Mon- meau pe Puşkin „бес арабский” – drac arăbesc (un
strule autocrat,/ Te urăsc pe tine şi tronul tău!”, atră- calambur alcătuit din cuvântul rus „бессарабский”
gându-şi astfel exilul  ), dar şi pe boierii moldoveni, – basarabean). Poetul ajunge chiar să se plângă în
pe care adesea îi provoca până se ajungea la dueluri. versurile:
Însă nici boierii moldoveni nu prea ofereau exemple Poetul e disprețuit
de admirat prin felul de a se comporta. Societatea Și „drac arab” el e numit,
adunată în casa guvernatorului C. Catacazi apare Și-l tot tratează cu dispreț,
într-o lumină orientală, vecină cu primitivismul, în Și îl înjură îndrăzneț.
această schiţă caricaturală: Veninul rău, în scăpătare,
Tot căscând la liturghie, I-l toarnă-n cap cu încântare (trad. Ivan Pilchin).
Mă îndrept spre Catacazi,
Spre greaceasca lor prostie, „Scriitori influenţaţi de Puşkin”
Spre sodom și nerozie. Apărătorii lui Puşkin susţin că înţepăturile po-
Stând turcește pe șezut, etului se refereau doar la boieri, că resorturile sale
Cu dulcețuri în iatac, libertare îi dictau să fie deopotrivă oripilat de auto-
Ca zeițe de Egipet, ritarismul ţarist şi de inerţia boierilor. Poetul rus ar
Doamne lâncezesc și tac (trad. Ivan Pilchin). fi avut o relaţie mai aparte cu boierii cărturari Con-
stantin Stamati şi Costache Negruzzi, pe care i-a
44
А. Pușkin, Moi drug, uje tri dnea..., http://rvb.ru/pushkin/ După Gheorghe Bezviconi, „Stamati şi Puşkin”, în Profiluri
45

01text/01versus/03juv_misc/1822/0318.htm basarabene, Ştiinţa, 2017, p. 34.

– 44 –
influenţat. Din datele biografilor lui Puşkin aflăm
că acesta a comunicat cu ei în franceză. Bun cunos-
cător al acestei limbi, adesea îşi corecta conlocutorii.
Liprandi reconstituie o scenă în care Puşkin îl ia în
derâdere în mod public pe Stamati, chiar la el acasă,
pentru traducerea din franceză a tragediei lui Seneca
Fedra: „În tăcerea generală, Stamati a început să ci-
tească tragedia lui. Dar pentru că trebuia prea multă
vreme pentru a o citi, Puşkin a propus să se aleagă
vreun fragment după care s-ar putea judeca despre
limba şi întreaga traducere şi, foarte serios, a precizat
acest loc al lui Stamati. El s-a aşezat în faţa generalu-
lui Bologovski, şi ochii lor s-au întâlnit cu un zâmbet
mai mult sau mai puţin ascuns. Când însă s-a ajuns
la locul pe care Puşkin nu-l putea suporta, el a bufnit
de râs, după el alţii, pe urmă chiar Bologovski, cău-
tând să se stăpânească, şi parcă râsul lui nu se referea
la cuvintele pronunţate de poet, ci mai mult la Puş-
kin, întrebându-l:
– Ce găseşti aici de râs? Râdea până şi Stamati.
– Vai, Excelenţă, poate că aceasta e foarte bine,
foarte literar, foarte just redat, dar ce armonie este în:
«Ce face Ippolit?» – şi răspuns: «Săracul a murit».
Toţi, împreună cu poetul moldovean, râdeau, dar
Bologovski susţinea că nu găseşte nimic deosebit de
neplăcut pentru auz. Aceasta l-a încurajat pe Sta-
mati, care a început să citească din traducerea lui şi
alte fragmente”46.
Constantin Stamati se cunoştea bine cu Puşkin,
învăţa limba rusă şi se pregătea să traducă din el, pre-
cum şi din Lermontov şi Krîlov. A şi tradus Prizoni-
erul din Caucaz. Constantin Negruzzi a preferat să
tălmăcească povestirea Cârjaliul. El a făcut cunoş-
tinţă cu poetul rus în 1822, când se retrăgea din Iaşi
cu tatăl său după izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vla-
dimirescu. Scriitorul român evocă întâlnirea în scri-
soarea intitulată Calipso: „În toată această societate
de emigranţi şi de localnici, două persoane numai
îmi făcură o întipărire neştearsă. Acestea erau un om
tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi
o jună naltă fată, învelită într-un şal negru, pe care îi
întâlneam în toate zilele în grădină. Aflai că junele
cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron al Rusi-
ei, ce avu un sfârşit atât de tragic, iar tânăra cu şalul
pe care o numeau greaca cea frumoasă, o curtezană
emigrată de la Iaşi, numită Calipso. (…) Puşkin mă
iubea şi găsea plăcere în a-mi îndrepta greşelile ce le
făceam vorbind cu el franţuzeşte. Câteodată şedea şi
ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind
46
Ibidem, p. 31-32.
– 45 –
greceşte, apoi începea a-mi recita niscai versuri de ale
lui, pe care mi le traducea”.
În ce măsură putem vorbi de o „influenţă de-
cisivă” a lui Puşkin asupra scriitorilor moldoveni,
invocată de toată istoriografia sovietică? Stamati şi
Negruzzi erau mai degrabă sub influenţa literaturii
franceze, pe care o cunoşteau bine. Admitem că aceş-
tia au apreciat franceza perfectă a poetului rus, că au
tradus câte un text din Puşkin, dar de aici până la in-
fluenţe e cale lungă. Dacă au existat, acestea rămân la
nivel de teme şi motive specifice romantismului. Spre
exemplu, Negruzzi traduce în română, cu anumi-
te modificări, poemul Şalul negru, atribuit lui Puş-
kin şi considerat o transpunere în poezie a poveştii
amoroase a poetului rus cu tânăra grecoaică Calipso
Polihroni. Subiectul poemului tratează răzbunarea
unui îndrăgostit, gelos pe o curtezană grecoaică, care
îl trădează pentru un armean. Îndrăgostitul îi ucide
pe ambii, apoi le aruncă trupurile în Dunăre şi şter-
ge sângele lor de pe sabie cu şalul negru al grecoai-
cei. În Păcatele tinereţii, Negruzzi afirmă că poemul
ar fi fost o dedicaţie a lui Puşkin acestei curtezane.
Cercetătorii susţin însă că, dincolo de similitudini,
poemul are altă provenienţă, căci Calipso ajunge la
Chişinău în 1821, peste un an după apariţia poeziei
lui Puşkin. Mai mult, poetul rus V. Gh. Tepliakov
afirmă că Şalul negru a fost auzit de Puşkin de la o
moldoveancă cu numele Marioliţa, care îl cânta la
„Restaurantul Verde” din Chişinău, apoi a fost tra-
dus în rusă şi publicat la 14 noiembrie 1820 (după
Bartenev). Era o veche romanţă populară mărturi-
sind pe ton elegiac tragedia îndrăgostitului. Nici în
cazul lui C. Stamati nu avem probe de scriitor influ-
enţat. Trâmbiţând despre influenţa „magistrală” a lui
Puşkin în Moldova Răsăriteană, scribii istoriografiei
sovietice nu au menţionat, fireşte, versuri de genul:
„Mâhnit şi pe gânduri şed posomorât,/ Cu un dor
nespus/ Ș-întristat, și dornic trăind amărât/ Mă uit
spre apus…// Acolo îi viaţa!/ Acolo-i speranţa!/ Să
fim fericiţi/ De-am fi toţi uniţi//” (C. Stamati, Un
român înstrăinat).
„Chişinăul pe vremea lui Puşkin”
Această imagine-stereotip persistă în numeroase-
le studii dedicate aflării lui Puşkin la Chişinău (21
sept. 1820-iulie 1823). Ea poartă conotaţia schim-
bărilor benefice survenite în aspectul oraşului gra-
ţie aportului civilizator al administraţiei ţariste, aşa
cum ţin să sublinieze comentatorii în cauză. Un loc
comun al acestor consemnări este, după cum am mai
menţionat, polarizarea a două imagini: oraşul vechi,
aşezarea semirurală şi semiorientală cu străzi şi case
plasate haotic, şi oraşul nou, cu construcţii simetrice,
având fizionomie rusească şi fiind asociat cu moder-
nizarea.
Potrivit lui P. Bartenev, Puşkin a găsit Chişi-
năul în forma lui veche, de doar opt ani ales drept
reședință a administrației imperiale, o localitate „cu
străzi înguste, strâmbe, pieţe murdare, tarabe joase
şi căsuţe mici, acoperite cu oale, dar în schimb cu o
sumedenie de grădini cu plopi piramidali și salcâmi
albi”47. Însă, încă în 1818, Veltman reconstituie un
tablou al Chişinăului având deja două feţe: una, a
unui trecut neclar şi aducător de sărăcie, şi alta, nu-
mărând câţiva ani, cu semne certe de progres: „Ora-
şul vechi situat pe pantă se împărţea în: dealul unde
trăiau moşierii […], strada fierbinte Bulgară, cartierul
bulgarilor, grădinarii de pe malurile Bâcului. Ora-
şul nou, rusesc, pe deal, s-a aşezat după arhitectura
gubernială. El era înfrumuseţat de case din lemn şi
chirpici. În locul cel mai înalt era aşezată mitropolia,
biserica armenească şi aleile noii grădini imitând bu-
levardul Moscovei”48.
În 1823, într-un memoriu către contele Voron-
ţov la Odessa, Wiegel va mai scrie despre aceşti ani
de după anexare: „Moldovenii erau încredinţaţi că
administraţia regională nu poate rămânea mult la
Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu gar-
duri de nuiele, cu toate că multe dintre ele erau în-
chiriate statului cu preţuri mari”49. După părerea lui,
boierii nu-şi construiau palate şi oraşul nu se dezvol-
ta, deoarece aceştia erau siguri că regimul ţarist nu
va dura. „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut
curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul: din
vorba cu ei se putea observa că ei considerau Nordul
nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se
duceau la Viena”50. Suprapopularea din vremea Ete-
riei din 1821 a pus problema extinderii oraşului şi a
construcției de case.
În 1900, apare lucrarea Oraşul Chişinău de pe
timpul şederii lui Alexandr Sergheevici Puşkin51 de
47
P. Bartenev, Puşkin v Iujnoi Rossii, Моskva, 1862, p. 43.
48
Alexandr Veltman, „Amintiri despre Puşkin în Basarabia”,
în Rossiiskie drevnosti i sokrovischa, M., 2015, p. 191-208.
49
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Vol. II, Chişinău: Tim­
pul, 2016, p. 49.
50
Ibidem.
51
Ioan Halippa, „Oraşul Chişinău de pe timpul şederii
lui Alexandr Sergheevici Puşkin”, in Trudy Bessarabskoi
gubernskoi ucenoi komissii, t. 1, Chișinău, 1900, p. 97-170
(И. Н. Халиппа, „Город Кишинев времен жизни в нем
– 46 –
Ioan Halippa, șef al Comisiei Arhivelor din Basara-
bia. Pornind de la un Proiect de împărţire a oraşului
Chişinău în cinci părţi pe care arhitectul Ozmidov îl
propunea, la 1823, guvernatorului C. Catacazi, Ioan
Halippa reconstruieşte planul detaliat, cu descrierea
străzilor şi caselor boierilor. Acest plan propus de Oz-
midov trebuia să delimiteze clar graniţele vechiului şi
noului. Arhitectura nouă urma să pună într-o lumină
favorabilă cultura Imperiului şi să ascundă „haosul”
sectorului vechi. Majoritatea denumirilor de străzi
de pe schemele lui Ioan Halippa sunt astăzi greu de
recunoscut, ele fiind redenumite până acum nu o
singură dată, articulând ideologia vreunui moment.
Recunoaştem însă numele originare ale unor zone,
în mare – ale satelor care au fost integrate oraşului:
Buiucani, Râşcani, Munceşti, Mălina Mare şi Mică,
Pruncul, Cimitirul Armenesc sau râul Bâc. Nume-
le proprietarilor caselor denotă caracterul pestriţ al
chișinăuienilor la acea vreme: casa lui Mihalache Ca-
ţica (moldovean), Toma Panicupulo (Panikopoulos,
n.n.) (grec), Krupenski (moldovean-grec), Kirkor Tu-
tunji (bulgar), Haji Petko (turc), Eptel (evreu).
Descrierea lui Ioan Halippa ne dă posibilitatea să
ne creăm o imagine despre felul cum arăta Chişinăul
de până la implicarea administraţiei ţariste: „Vechile
cartiere aveau forme minunate şi stranii. Unul semă-
na cu desagile moldoveneşti, altul – cu laba desfăcu-
tă a broaştei, al treilea – cu un dragon cu o sută de
capete, al patrulea cu un pantof de damă la modă,
având tocul lung şi nasul subţire, al cincilea cu o nă-
milă cu nas mare şi urechi atârnând etc. Fireşte, toate
acestea trebuia să fie supuse unor nemiloase amputa-
ţii. Nămila urma să-şi piardă îndată ambele picioare,
urechile şi nasul sau să fie linşată, pantoful femeiesc
să se transforme într-o cioturoasă cizmă bărbăteas-
că, broasca în ţestoasă ascunsă, iar dragonul într-un
trup decapitat ca în bâlina despre Alioşa Popovici”52 .
Noul plan al oraşului, inclusiv proiectul noilor străzi,
a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Fiodorov.
Efectele urbanistice şi arhitecturale ale politicii im-
periale se fac simţite în casele mari, în bulevardele de
respiraţie largă şi extinderea rapidă a oraşului. Admi-
nistraţia rusă imprimă oraşului fizionomia propri-
ei civilizaţii. Cartierele vechi ale oraşului au case în
mare din lemn, de piatră fiind puţine şi chiar lipsind
Александра Сергеевича Пушкина”, in Труды Бесса-
рабской губернской ученой комиссии. Том 1. Кишинев,
1900).
52
Ioan Halippa, Oraşul Chişinău de pe timpul şederii lui Ale-
xandr Sergheevici Puşkin, p. 109.
de tot. În centru, clădirile sunt predominant din pia-
tră, construite masiv ca să reprezinte imaginea insti-
tuţională a puterii.
Însemnările vizitatorilor ruşi alimentează aproa-
pe unanim acest mit al modernizării, contrapus
stării proaste de odinioară. Dar chiar şi după ani,
în 1923, P. I. Dolgorukov se plânge pe casele vechi
care continuau să menţină o imagine orientală şi să-
răcăcioasă a orașului. „Construcţia lor era mult prea
uşoară, neadaptată iernilor severe, şi ce poţi cere de
la pereţii construiţi în mare parte din lut şi alte ali-
aje lichide, cu grosimea de o pătrime a unui arşin.
În peretele reşedinţei mele au vrut să bată o ţină din
lemn. După vreo trei bătăi, aceasta a trecut prin tot
peretele, care a început să se dărâme”. După doar un
an, funcţionarul Longhinov proiectează un Chişi-
nău copleşit de orori, pe de-a dreptul ancorat într-un
ev mediu obscur: „...este o regiune barbară, unde oa-
menii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi,
bătuţi şi arşi”53.
Viceguvernatorul F. Wiegel scria, în acelaşi an
1823, în acel memoriu către Voronţov: „Atunci când
am ajuns la Chişinău, în 1923, şapte sau opt case
se vedeau între sute de cocioabe şi s-ar părea că ni-
mic nu evoluează” 54. Oraşul este descris în manieră
aproape naturalistă: „Eu nu am văzut un sat mai
urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare încă
mai seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas
cu gura căscată […] Mi-aduc aminte că la 14 octom-
brie, duminică, eu m-am plimbat până târziu noap-
tea. În această zi s-au sărbătorit multe nunţi şi eu, în
mai multe locuri, despărţit de cei ce se veseleau cu
un gard jos de nuiele, parcă luam parte la serbări; în
curte, la lumina făcliilor, moldovenii şi moldovence-
le se desfătau cu iubitul lor dans naţional Mititica”55.
După vizita țarului, grădina, care asigura zonei din
centru un aspect estetic, o imagine de urbe moder-
nă, fu lăsată de izbelişte. În 1823, Wieigel este ne-
voit să o reabiliteze, comiţând, potrivit mărturiilor
timpului, abuzuri în atitudinea sa faţă de orăşeni:
„Printre vreo treizeci-patruzeci de salcâmi şi plopi,
împrăştiaţi pe un teren vast, se plimbau liniştit oile
şi vacile, fiindcă din neglijenţă, ograda s-a ruinat. Eu
am dat ordin să se repare gardul, iar animalele, prin
53
Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu,
Chişinău, 1926, p. 141.
54
După Trubeţkoi, Amintirile lui F.V. Wiegel, Moscova,
1865, p. 114.
55
Ştefan Ciobanu, Chişinău, Editura Comisiunilor Monu-
mentelor Istorice, Secţia din Basarabia, 1925, p. 37.
– 47 –
bună înţelegere cu poliţistul, au fost prinse şi duse la
închisoare pentru hrana deţinuţilor. Locuitorii s-au
alarmat, s-au indignat, iar eu am făcut cum am cre-
zut şi biata grădină pentru totdeauna a fost scăpată
de primejdioşii vizitatori”56. Dar cel mai grav lucru,
în opinia lui Wiegel, era faptul că moldovenii nu
aveau încă sentimentul apartenenţei la un monarh, ei
„nu arătau cu ocazia morţii ţarului Alexandru I prea
mult regret, rămâneau indiferenţi: dacă n-a rămas
acesta, va fi altul” şi recomanda înăsprirea legilor şi
a unei administrări mai controlate de la centru. Ca
reacţie la invectivele lui Wiegel, boierii moldoveni
au cerut imediata îndepărtare a guvernatorului din
provincie pe motiv că acesta s-a arătat „vrăjmaş al po-
porului moldovenesc”. Însuşi Wiegel se plângea că a
fost boicotat de „întreaga naţiune”57. Deşi Voronţov
îl apără, mai stă în această funcţie şase luni şi pleacă
definitiv din Basarabia.
Rapoartele funcţionarilor ruşi şi relatările de călă-
torie consemnează o îmbunătăţire continuă a situaţi-
ei din Chişinăul care, sub administraţie ţaristă, avea
asigurarea unui viitor excelent. Opiniile lor contras-
tau însă cu cele ale altor călători, de regulă veniţi din
Vest, referitor la aşa-numita „evoluţie” sub ocupaţie
străină. Bunăoară, geograful francez E. Reclus con-
sideră simbolic faptul că „clădirea principală a oraşu-
lui este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care
se înalţă deasupra caselor joase”, evidenţiind puterea
oprimantă exercitată asupra provinciei58.
„Chişinăul – oraşul obiceiurilor bahice”
În jurnalul său Două luni pe drumurile Basarabi-
ei, Moldovei şi Ţării Româneşti în anul 1829, scriito-
rul rus Andrei V. Storojenko scria despre Chişinău
într-un registru admirativ: „Privirea mea aluneca
pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi (…).
Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un
oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi ca-
sele mari; soarele ardea cupolele şi crucile templelor;
clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi to-
tul la un loc forma o panoramă splendidă”. Dincolo
de această impresie lirică, un ochi de slav pragmatic
observă miezul lumii dizgraţios revelate de ruinele
dezolante şi inactivitatea generală. „Intru în oraş,
56
Ibidem, p. 48.
57
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti: Editura
Victor Frunză, 1992, p. 322.
58
Mircea Rusnac, Basarabia sub stăpânire rusească (1812-
1914), postat 20 sept. 2009, https://istoriabasarabiei.wor-
dpress.com/tag/istoria-basarabiei/.
continuă A.  Storojenko, merg pe nişte străzi îngus-
te şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri
asiatice sobre, dar, linişte. Zadarnică speranţă! Între
colibele vechi, pretutindeni se înalţă case destul de
bune; gardurile de pe mai multe case boiereşti s-au
dărâmat, au rămas numai porţile, pe lângă unele
chiar de piatră, care mărturisesc că stăpânul cândva
voia să trăiască omeneşte (…). Tot la un loc prezintă
un fel de dezastru, iar porţile fără garduri par mo-
numente triste sau firme ale leneviei şi neglijenţei”.
Scriitorul caută să găsească ceva incitant pentru per-
cepţiile lui senzoriale în oraş, însă e dezgustat de mi-
zerie şi ruină.
La adăpostul îndestulării, viaţa nobilimii decurge
în alte ritmuri de „civilizaţie”. Fiind invitat la o săr-
bătoare mondenă în afara oraşului, la Mălina Mică,
A. Storojenko constată destule anacronisme în me-
diul înaltei societăţi, însă veselia, frivolitatea generală
a acestui loisir aristocratic le acoperă îndeajuns ca să
lase impresii satisfăcătoare şi chiar exaltare. Şi, desi-
gur, indispensabilă cadrului este imaginea lăutarilor
ţigani, nelipsită în evocările Basarabiei ale diariş-
tilor ruşi: „…şi am văzut acolo o mulţime de boieri
şi cucoane, ofiţeri militari şi civili în straie europe-
ne. Corul ţiganilor a anunţat venirea mea printr-un
marş străvechi. Stăpâna cu care făcusem cunoştinţă
în preajma zilei m-a prezentat mamei sale şi tuturor
rudelor, originari din Chişinău. Eu credeam că în 16
ani ei trebuiau să fi învăţat rusa; dar am observat că,
în special cucoanelor, nu le mergea limba rusă. Au
început să se mire că le cunoşteam limba şi vorbeam
destul de coerent moldoveneşte. Au adus aperitive-
le sau prânzul, între timp a încetat ploiţa, s-a arătat
soarele şi le-am propus să sărbătorim mai sub nuci.
Toate societatea a primit propunerea mea cu entuzi-
asm: unii s-au apucat de carne, alţii de pâine; linguri,
furculiţe, mâncăruri au fost prinse de mâini şi a în-
ceput veselia. Vinul moldovenesc curgea în pahare
pline, care erau golite cu hărnicie. Tineri ţigani săl-
batici şi trişti cântând la vioare şi cobze m-au indus
într-o meditaţie plăcută; îmi purtam privirea pe dea-
luri, plantate cu viţă-de-vie şi pomi fructiferi, în văi
şi pe vârfuri de deal răsunau voci asemănătoare nouă
sărbătorinzilor; unele sunete de vioară şi cântecele
lor constituiau un fel de armonie stranie”59. „Italia
Rusiei” oferă prilejuri de desfătare continuă sub su-
netele lăutarilor ţigani, chiar dacă, undeva în preaj-
mă, se desfăşura războiul ruso-turc (1828-1829).
59
Ioan Halippa, Oraşul Chişinău de pe timpul şederii lui Ale-
xandr Sergheevici Puşkin, p. 156.
– 48 –
„Ţinut însorit şi îmbelşugat”
Peste aproximativ douăzeci de ani, pictorul rus
Mstislav Dobujinski îşi notează în Amintiri impre-
siile pe care i le-a făcut oraşul în cei doi ani cât a stat
în el, fiind copil şi însoţindu-l pe tatăl său, ofiţer de
artilerie: „Chişinăul mi-a creat impresia unui sătuc
mic pe malul unui pârâiaş (desigur în comparaţie cu
râul Neva…), am văzut case mici muruite, străzi largi,
pline de praf teribil (care mai târziu s-a transformat
într-un noroi de netrecut), hodorogeau şi scârţâiau
căruţele cu roţi vechi din lemn, fără spiţe. În aces-
te «carete» stăteau moldoveni negricioşi cu cuşme
ţuguiate de cârlan, mânând leneş plăvanii, care abia-
abia de se mişcau: «Ţo-gara, ţo-ţo» Evreii cărau că-
rucioare, strigând: «I-i, mere, murate, mere bune,
într-ales… mere». De-a lungul trotuarelor, pe toate
străzile creşteau şiruri de plopi înalţi, peste tot erau
garduri interminabile de nuiele, iar văzduhul era plin
miresme condimentate, necunoscute”.
Lui Dobujinski nu-i scapă să prolifereze un alt
loc comun al însemnărilor ruşilor referitor la fap-
tul că Moldova este un ţinut însorit şi îmbelşugat:
„Grădina noastră, care vara era plină cu trandafiri,
acum era plină cu fructe: se coceau merele văratice,
cireşele, vişinele şi caisele, creştea un copac rămuros
de nuc – îmi plăcea să urc în el şi să smulg nucile
verzi pentru minunata dulceaţă a dădacei mele. Dă-
daca a învăţat de asemenea să facă fructe zaharisite
şi marmeladă, nu mai rea decât faimoasa «Balabu-
hă» de la Kiev, iar dulceaţa ei din petale de tranda-
fir era o adevărată ambrozie. În genere, au existat
multe plăceri gastronomice”60. De-a lungul anilor, în
imaginarul ruşilor, Moldova dintre Prut şi Nistru se
va asocia instantaneu cu formula „solnecinaja Mol-
davia” („Moldova însorită”), modelând o schemă
de gândire comună, ce dă naştere, spre exemplu, la
versuri de genul: „Ca un strugure de poamă/ Stai pe
harta Uniunii”.
Aceste şi alte note scrise de scriitorii ruşi au con-
figurat primele cunoştinţe ale ruşilor despre noul
oraş Chişinău şi locuitorii săi. Unele enunţuri s-au
fixat în aşa măsură, încât au devenit stereotipuri re-
iterate insistent de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al
XX-lea, continuând şi în zilele noastre să pigmenteze
produsele culturale ale ruşilor, cinematografia spre
exemplu. De departe, imaginile acestea nu avantajea-
ză oraşul nostru şi nu-i asigură un plus de demnitate
Mstislav Dobujinski, „Chişinău”, în Amintiri, http://dobu-
60
zhinsky.com/text/vospominaniya_gimnaziya.html#kishinev.
şi încântare. Totuşi, în final, dorim să menţionăm că
nu ne-am propus decât să scoatem în evidenţă nişte
laitmotive formatoare de imagine şi nu a stat în in-
tenţia noastră să blamăm scriitorii pentru rea-cre-
dinţă. Nu putem scoate aceşti scriitori din contextul
literaturii care se scrie la începutul secolului al XIX-
lea, când persistă o anumită stare de spirit a roman-
tismului (dezamăgirea profundă, revolta antifilistină,
neîncrederea totală faţă de lume şi societate, incom-
patibilitatea geniului cu lumea înconjurătoare, cultul
supraomului etc.) şi când se afirmă cu vigoare este-
tica realismului (reflecţia veridică, obiectivă, opusă
idealismului, observaţie şi analiză, descrierea fidelă a
– 49 –
constantelor umanităţii cu implicaţii sociale, psiho-
logice, sociologice, etice, economice etc.), îndemnând
artiştii să privească prin lupă racilele societăţii.
Marile oraşe ale lumii au un patrimoniu greu de
producţii literare, de reprezentări construite de lite-
ratură. Chişinăul începe să-şi contureze o dimensiu-
ne mitopoetică abia la începutul secolului al XX-lea,
după mai mult de un secol de la declararea lui ca
oraş, graţie scriitorilor, în mare parte, autohtoni, care
îi identifică spaţiile privilegiate, îi generează poveşti
semnificative cu evenimente şi personaje de excepţie.
În fine, oraşul nostru se inventează şi se reinventează
continuu.
 JURNAL DE CHIȘINĂU
1970-1980
14.VI.1970
„Meșterul Manole nu este un arhitect care asigu-
ră temelia mănăstirii, zidindu-și în pereți, descrip-
tiv, nevasta. Meșterul Manole este fiecare creator de
artă și de acțiune, fiecare zămislitor și întemeietor
care trebuie să îngroape în efortul său tot ce are mai
scump: nu se poate viață nouă fără jertfă” (Tudor
Arghezi, „Octavian Goga: Meșterul Manole”, Bi-
lete de papagal, nr. 48, 1928). (Cineva spunea că, la
Chișinău, unica colecție a Biletelor de papagal o avea
poetul Liviu Deleanu.)
11.VIII.1970
Revenirea mea la „anchetarea” propriei intimități
este destul de desuetă. Ar fi aceasta o necesitate, un
moft, altceva? Grabnica și frecventa perindare de
evenimente mă ține într-o stare de dubiu.
Care ar fi primul eveniment? Concertele de la Tea-
trul Verde ale excepționalului ansamblu bucureștean
„Mondial” au demonstrat că la Chișinău mai palpită
încă un puls capabil să ne reabiliteze.
[De necrezut! La Teatrul Verde din capitala
RSSM concertase celebrissimul ansamblu „Mondi-
Anii 70. Cu jurnaliști germani
– 50 –
Leo BUTNARU
al”! Mamă, mamă, ce mai scandal și dureri de cap
pentru autoritățile bolșevice! S-a lăsat cu confrun-
tări dintre miliția călărașă și spectatori, după care
unii studenți, dintre cei mai fervenți și remarcați,
au fost exmatriculați din instituțiile de învățământ.
Printre ei și Mariana Ababii, colega noastră de gru-
pă la jurnalism, care, urcând pe scenă, îl încleștase
pe Mircea Drăgan, se pare, într-o îndelungă și dis-
perată îmbrățișare. Îmi amintesc că, în acea seară de
31 iulie 1970, la un moment dat miile de spectatori
prinseră a striga: „Pe harta Europei! Pe harta Euro-
pei!” Aceasta era melodia pe care bravii „Mondial”-i
ezitau să o cânte la Chișinău, neexclus – la sugestia,
la „doleanța” ideologilor mărunți cu ochelari de cal
(asin, catâr, măgar?): „Știți, dumneavoastră, să nu
care cumva... oarece interpretări subtextuale... sub-
versive...”. Însă, la nestrămutata și insistenta cerere a
publicului exploziv-neconcesiv, „Mondialul” cântă
și „Pe harta Europei”, care se termină, în poemul lui
Minulescu, astfel: „M-am căutat pe hartă, dar nu
m-am mai găsit”... Piei, Satană! (care umbli la har-
tă)... Jos labele de pe harta României!... Fraților!... –
astea, apoi făclii din ziare aprinse, și miliție călărașă,
nervoasă, derutată, dând cu pieptul cailor în pieptul
mulțimii de tineri supraexaltați... – L.B., 1998.]
27.X.1970
La Biblioteca Republicană „Nadejda Krupska-
ia” (unii studenți îi spun… „Nadiușa”) – prelegeri și
manifestări dedicate lui Lev Tolstoi: „Tolstoi și Mol-
dova”, „Tolstoi și muzica”, documente cinematogra-
fice din timpurile moșierului și scriitorului Tolstoi.
Instructivă trecere în revistă. Lucruri interesante re-
feritoare la călătoria lui Tolstoi prin Basarabia, Mol-
dova, Valahia în martie-decembrie 1854. Bucureștiul
– „civilizat, precum credea că e Viena și Parisul”;
Chișinăul – „provincial, animat și frumos”. Se vede
că rușilor totdeauna le-a plăcut Moldova…
12.II.1971
Ieri, ședința cenaclului „Luceafărul”. Prezenți –
Cimpoi, Zadnipru, Chira. Sala arhiplină, lucru mai
rar altădată. Prezent și domnul Novicov din Româ-
nia. Zice: „Fiți siguri că o să vorbesc în Țară despre

Chișinău. Împreună cu familia Tyrislou din
Franța
dumneavoastră. O atare audiență pentru poezie im-
presionează. Să stea lumea două ore în picioare, să as-
culte versuri...”.
Într-adevăr, mulți n-aveau un loc. Sică Roman-
ciuc se ridică să citească fără să-și scoată paltonul.
Tarlapan: „După cum vedeți, nu numai în sală nu
sunt locuri, ci nici la garderobă”.
S-a vorbit mult, desuet, uneori deplasat, neconvin-
gător, cu „dreptate” pentru fiecare autor care a citit.
După, vreo 20 de cenacliști ne-am reîntâlnit la
restaurantul „Noroc”. La masă, am stat vizavi de dl
Novicov. Am discutat câte ceva. Nici că puteam gân-
di să-mi acorde atâta atenție. Citi versuri și Novicov
(e critic literar, nuvelist, romancier). Versuri din care,
am înțeles, n-a publicat nimic niciodată. Cimpoi, cu
ironia-țepușă, îi spune lui Zadnipru: „Dintre critici,
dl Novicov scrie versuri destul de agreabile”. Novicov
despre Zadnipru: „Iată un poet care știe a face versuri
din nimic”. Eu am înțeles că n-ar îi fost vorba despre
„nimicul – nimic”, ci despre lucruri obișnuite, din
care n-ar fi ușor să faci poezie. La rândul său, drept
răspuns, Zadnipru invocă o părere a Anei Blandiana,
care-i spusese când fusese el în România: „Domnule
Zadnipru, dumneavoastră nu știți a face poezie des-
pre nimic”.
Am stat până târziu. Troleibuzele nu mai circu-
lau. Am mers pe jos. Petru Ionovici îmi povesti diver-
se lucruri. Încă în restaurant, Lozan de la Comitetul
Central vorbea cu cineva despre ceva (cine știe ce...). Za­
dnipru, care, se vede, trăsese cu urechea: „Ce e, Lo­zane,
mă critici?” Partinicul zâmbi și, văzându-1 pe Zadnipru
– 51 –
stând cu țigara neaprinsă între degete, face împăciuitor:
„Vreți un chibrit?” Zadnipru: „Eu cre­deam că doar mă
critici, iar tu chiar vrei să-mi dai foc!”
Un detaliu de la restaurantul „Moldova”. Când
Nicolae Sulac se așeză fără ifose la masa noastră.
Gh. Mazilu îl întreabă dacă este adevărat ceea ce se
zvonește că el, Nic. Sulac, a început să cânte și me-
lodii de estradă. Interpretul confirmă că anume așa
este. Mazilu se arată destul de sceptic. Sulac: „Să
vedeți, o să prelucrez muzica populară ca nimeni al-
tul. După concert, telefonați-mi și-mi spuneți cum vi
s-a părut. O să vă placă”. Mai vorbim despre condu-
cere, despre noul său ansamblu etc.
16.VI.1971
La ședință, Dumitru Strah spune că mâine
sosește o delegație americană, menționând că la în-
tâlnirea cu ea vor fi prezenți doar Tudor Colac și
încă cineva, motivând numărul restrâns de gazde
prin... modesta încăpere a biroului. Apoi a amintit
de „tendențiozitatea americanilor”; unde mai pui că
de la Chișinău ei pleacă în... România.
7.VI.1971
Citesc „Doina” lui Ion Druță, publicată în nr. 5
al revistei Teatr (Moscova). La noi, trebuia să se nu-
mească „Semănătorii de zăpadă”. Dar – interzisă de
a fi publicată și montată. Proștii, fricoșii... Cuvintele
nu-și pot afla adevărata lor valoare. Muzica noastră,
frumoasă, duioasă, melodioasă – și chinuitul suro-
gat muzical. Druță tinde spre frescă și monumental:
accente de irealitate în vecinătatea mitului. Aici,
„Hora fetelor”, precum „Perinița” în altă piesă a sa,
„Casa mare”, ține de laitmotiv, de contrapunct; un
ecou ce revigorează omul. Umor fin. Probabil, greu
de montat. Gligore: „Dar știi dumneata oare, fru-
moasă domnișoară, de ce mă tot încăpățânez eu să
beau?” Doina: „De ce?” „Pentru că nu există drep-
tate.” „Chiar pentru aceasta ar și trebui să bei?” Gl.:
„Ba nu, pentru că eu de-acu am băut din cauza că nu
există dreptate! Și am hotărât să nu pun picătură în
gură”. (Traduc din rusește.)
Doina – personaj ireal. Spre finalul actului II, se
înfățișează și ea. Drept cunoștință veche a lui Tudor.
Îl descoase de câte în lume, lună și stele.
Consider că niciun alt final de piesă, din câte s-au
scris la noi, nu este atât de puternic. Până la durere
sfâșietoare, până la lacrimi.
Druță face un rechizitoriu dur personajelor sale.
În afară de Doina, Veta și Gligore. Chiar și Fima e
supus oprobriului. (De altfel, nu mi s-a părut prea
bine individualizat. Neconturat deplin. Pentru
că, atunci când Tudor îi spune să ducă strugurii la
Chișinău, Fima tace, nu se opune.)
La 21 martie a.c., Ion Druță a publicat în Komso-
molskaia pravda eseul „Plugarii la Chișinău” („Хле­
бо­пашцы в Кишиневе”).
17.VI.1971
Printre lecturile mele atât de dezordonate –
Al. Robot, Scrieri alese, apărute încă în 1968, la
Chișinău, prefațate și îngrijite de S. Cibotaru. Ce-i
drept, aici, la Negureni, cartea respectivă îmi nimeri-
se în mâini și cu alte ocazii, însă... n-am învrednicit-o
de atenția pe care o merita cu adevărat. Un autor de
la care un viitor ziarist are ce învăța. Pagini deosebite
despre viața Chișinăului de odinioară, despre artă,
cultură, literatură, călătorii. Poate, cândva, voi scrie
despre Robot vreun studiu, dacă nu e spus prea tare,
sau, pur și simplu, impresii de lectură. Deocamdată,
am multe de învățat de la el, în special arta de a con-
strui fraza – nu doar ca mod de a esențializa ideile (de
multe ori, idei de ordin comun), ci prin construcția și
ținuta ei intelectuală, prin inteligență. Puțin probabil
ca un om „rândaș” din zilele noastre, atât cât dânsul
este și cititor, să poată insista sau să reziste la decrip-
tarea unor arabescuri enigmatice – firești pentru un
om cult, însă inaccesibile „rândașului”; să insiste în
depășirea unei atenții și trude caracteristice cititoru-
lui de nivel mediu. Opera lui Robot, popularizată,
interpretată și „reabilitată” de către condeierii noștri,
ar ajuta mult la evoluția gustului artistic, la avansarea
gradului de percepție estetică a cititorului.
În ce-l privește pe F. Aderca, cel care, după Per-
pessicius, „avea de două ori dreptate” când dibui „o
urmă de geniu în poezia dlui Al. Robot”, mai plusăm
Valeria Grosu, Leo Butnaru și Leonida lari, 1971
– 52 –
o nuanță: avea de trei ori dreptate! De fapt, aici arit-
metica nu importă – importă chintesența noțiunii
apreciative: Al. Robot – copil de geniu.
27.VI.1971
Dacă ar fi să scriu, în toamnă, despre Chișinăul
zilelor noastre, ar trebui să reamintesc ce scria des-
pre el, în 1936, Al. Robot, îmi zic, și deschid volumul
său Opere alese, luat cu mine de la Negureni și „văd”
următoarea priveliște: pe un birou – o adevărată pa-
noplie de creioane și tocuri de tot felul, oricând la
îndemâna scriitorului. De jur-împrejur, rafturi cu
cărți, imagine ce se metamorfozează progresiv – a
vedea casa din interior ca și cum construită doar din
cărți; pereți bibliografici.
Citesc-recitesc publicistica lui Robot. Și învăț,
învăț de la scriitorul și publicistul ce „are” cu 2-3 ani
mai puțin decât mine (pe atunci împlinise 19 ani).
Exactitatea detaliului, metafora, stilul sobru – virtuți
incontestabile.
11.XI.1971
Majoritatea studenților noștri au pornit de la țară,
din case fără biblioteci, fapt care ar părea să le stimu-
leze elevilor de ieri râvna întru recuperarea întârziată
a ceea ce trebuiau să știe mai demult. Bibliotecile din
Chișinău au destule bogății ce se cer cercetate. Dar,
vai, prea puțini studenți își pun astfel de probleme
sau scopuri.
31.I.1973
(Tiraspol.) După masă, i-am întâlnit pe Iulian
Filip, Nicolae Dabija, Costel Ciobanu și Valentina
Tozlovanu, sosiți la seminarul tineretului de creație.
Primii trei – glumeți, curioși, ce și cum e în armata
asta a ta, tov. locotenento-poet etc.
Le propun două variante: mai întâi, mergem la li-
brărie (marțea se aduc cărți noi) sau intrăm în vreun
local să chefuim puțin. Hotărâre unanimă: mai întâi,
la librărie. La Chișinău, o carte bună, de cum apare,
dispare. Aici, mai puțină vâlvă bibliografică. Precum
era, de fapt, și la Nikolaev. Cărțile noi încă nu sosiseră,
însă colegii au ales dintre cele aflate în rafturi. Le-am
recomandat un volum de poezie ciliană, ceva – din
cea chineză. Când să ieșim din librărie, în prag dăm
nas(uri) în nas(uri) cu Roland Vieru și Vlad Druc,
cineaștii. Schimb de „Ce mai faci? Ce se aude?” Le
spun că mergem la bar. Zic că, ceva mai târziu, vin
și ei. Câte o pereche de halbe de bere. Dabija era
predispus doar pentru una, însă riscă. Apoi, pornim
spre gazda mea, la o cafea. „Cât avem până acolo?”
„Cam 7-8 sute de metri”, le spun. Ei bine, mergem
pe jos, zic ei, pentru ca, pe la jumătate de cale, să spu-
nă că deja am parcurs 2 kilometri. Concluzia: față de
Chișinău, la Tiraspol unitățile de măsură sunt diferi-
te, duble! Filip: „Acum îmi dau seama ce faci tu din
soldați, cum îi alergi kilometri în plus!”
Îmi examinează biblioteca. Druc ar vrea să-i îm-
prumut Florile răului, Ciobanu-Dabija – poemele
lui Voznesenski, Costel – un disc-două de muzică
populară. Filip, dat pe bancuri: „Da’ placheta asta
n-o schimbi?”, întrebă, drămăluind volumașul unui
poet mediocru, pe care-l procurasem doar spre a mă
ține cât de cât la curent cu viața – oricare, așa cum
este! – noastră literară. S-a fumat grozav de mult.
S-au vorbit destule. I-am condus la căminul unde
sunt cazați. Acolo, se înfiripă un recital. Însă cei doi
cineaști o dădură în bancuri absurde, greu de repro-
dus. Apoi, la rândul lor, m-au condus ei la stația de
troleibuz.
A doua zi – vreo doi kilometri de comunicări și
rapoarte ale delegaților. Cam p(o)litico(so)-teoretică
întrunirea...
Au sosit cei de la Tinerimea – Stadnicov,
Șcerbina, Marin, Savcenco fotograful. Seara, trecem
pe la restaurantul „Aist” („Cocostârcul” sau, pur și
simplu, „Aista”). Presupuneam o reluare a intermi-
nabilelor discuții despre presă, colectiv redacțional
etc., dat fiind că lui M. și S. le cunoșteam deja
preferințele (apucăturile) impulsionate de rândurile
de pahare. Nicio perspectivă de a rezolva cât de cât
aceste probleme...
Au venit și actorii, regizorii: Apostol, Curagău,
Zaiciuc, Prepeliță...
La librărie, las 8 din cele 15 ruble pe care le mai
aveam. Până la salariu mai sunt cam vreo 10 zile. Nu
face să mă neliniștesc: o achiziție bună mă consolea-
ză, mai cu seamă dacă e vorba de Drevnekitaiskaia
filosofia (Filosofia chineză antică).
Leo Butnaru, Nicolai Costenco, Bogdan Istru și Vasile Romanciuc.
Anii 70, Orhei
– 53 –
13.X.1973
Erwin Strittmatter „mă susține”. În acest mijloc
de octombrie, oarecum consolatoare și deopotrivă
cam „încăpățânate” îmi par cuvintele sale, pe care
le citez ad-hoc: „Hai să așteptăm iarna și s-o trăim
asemeni pomilor – sub coajă”. Sub coaja sau scoarța
cazonă a kaki-ului... Această frază poate fi cel mai
adecvat epigraf pentru începutul acestui nou caiet al
Jurnalului. Poate fi tăinuită aici o nuanță îmbărbă-
tătoare, care să mă facă să aștept mai ușor luna iunie
sau iulie a anului viitor, când voi fi lăsat la Chișinău
(vatră, totuși).
…După care, deloc vesel, o iau spre locul inspecției
de ținută și instrucțiune înainte de intrarea în
gard(ă).
22.X.1973
Săptămânalul Cultura de sâmbăta trecută mă
anunță că, mâine, duminică (astăzi e deja luni), 21
octombrie, la orele 11.00, se va da undă verde Zi-
lei Poeziei. M-am bucurat, zicându-mi să plec la
Chișinău. Reușesc să înfrunt anumite impedimente
legate de serviciu, la 8 și ceva urc într-un taximetru
și, peste o oră și zece minute, sunt în capitală. Mai
e timp, și intru la restaurantul „Inturist” să deju-
nez. Atmosferă matinală, plicticoasă. La o masă din
stânga, chelnerița dă din umeri a „nu înțeleg”. Prind
frânturi de fraze în franceză, pe care o vorbesc un El
și o Ea, cam trecuți de 50 de ani, dar simpatici. Îmi
ofer, tacticos, serviciile. În fine, cu forțe (nearmate)
comune, reușim să comandăm bucatele. Bucuroși,
dânșii mă întreabă dacă nu care cumva sunt din...
Brazilia (!). (Probabil, accentul meu francez aducea
a vorbitor de portugheză, nu?) De unde?! Franceza,
atât cât o cunosc, am învățat-o la școală, Universita-
te etc. „Ați absolvit Universitatea? Cine sunteți, cu
ce vă îndeletniciți?” Pricep că dânșii cunosc fran-
ceza mai mult în urma adaptării spaniolei, care le
este limbă maternă. Însă, în comunicare, nu întâl-
nim mari dificultăți. Ne luăm rămas bun, pentru
că eu, de, mă grăbesc la deschiderea oficială a Zilei
Poeziei. Dar, Aleea Clasicilor e... pustie! Mă reped
la un chioșc, iau Gazeta de seară, care-mi „explică”
impasibil că evenimentul respectiv va avea loc la li-
brăria „Universul”. Astfel, oficialitățile și-au bătut
joc de scriitori. N-a ieșit Ziua Poeziei, ci Ziua Fricii
și a umorului negru, dus spre tragic. Întâlnii câțiva
cunoscuți, nu dintre cei mai apropiați. În stradă, dau
de Ghiță Gorincioi. Luăm masa la „Noroc”, discu-
tând despre ultimele evenimente. Băiat informat,

Kiev. Cu un prieten din Arad
ce mai, în ale mahalalei... Ef. Romanciuc, referentul
tezei mele de diplomă, a fost numit corespondent la
Agenția de Presă „Novosti’” în România. I se propu-
nea lui Coval, dar... Îl întâlnim pe Lescu (nu s-a prea
schimbat), apoi îi telefonăm lui Poiată-Ștefan. Ne in-
vită la el. Divanul nostru ad-hoc hotărăște ca Ghiță
să ne organizeze o întâlnire cu studenții de la jurna-
listică. Eu, cu condiția dacă pot veni.
Mi-a fost greu să re-părăsesc Chișinăul, însă taxi-
metrul mi-a scurtat suferința: în 45 de minute furăm
la Tiraspol.
Da, ieri, la librăria „Universul”, schimbai câteva
vorbe cu Petru Zadnipru. Ceruse un foc să-și aprin-
dă țigara, ceea ce-l făcu pe Hropotinschi (beat) să se
dea într-un spectacol stupid, bleg, hohotitor, ca de
prost în mijlocul târgului.
14.XI.1973
Îmi zic să scriu cândva, inspirat de G. Călinescu,
un eseu despre jurnalul intim ca gen. Dar, vezi tu, bă-
iatule, să nu rămâi doar cu doleanțele... Blok: „A scrie
jurnal sau, în cel mai elementar caz, a face din când
în când însemnări despre esențele existenței ar trebui
să devină o îndeletnicire a fiecăruia dintre noi”. Tot
el, la 31 de ani: „...minimum de prietenii literare: ele
te otrăvesc, te îmbolnăvesc”. Dacă ar cunoaște acest
adevăr Chișinăul literar! Ah, sub motivul „prietenii-
lor literare” cât timp și câtă energie se pierd pe străzi,
prin cafenele, prin casele scriitorilor cu soții mof-
turoase, nu prea culte și deloc înțelegătoare... Câte
explicații inutile, de a doua zi...
25.XII.1973
De cum ajung acasă, așa, plin de noroi, cum eram,
cercetez să văd ce mi-a adus poșta. Un necrolog: su-
bit, a decedat poetul Vitalie Tulnic-Manolescu. L-a
– 54 –
cunoscut pe Arghezi, Labiș, Rău etc. Făcuse școala
de literatură din București. Reveni în Basarabia oda-
tă cu Loteanu, Busuioc ș.a. Amănunte de la Andrei,
pe care l-am întâlnit ieri la Chișinău. Spuse că scri-
itorii plângeau ca niște copii. La masă, la „Cramă”.
Mă puse la curent cu ultimele evenimente din viața
capitalei. A apărut antologia de poezie a tinerilor
autori moldoveni în ucraineană. Oles’ încă nu mi-a
expediat-o. Inclus cu 4-5 poeme. Începe cu Boțu (40
de ani, totuși), încheindu-se cu Știrbu. Apoi, aceleași
sfaturi despre căsătorie, angajare după lăsarea la va-
tră... Voiam să-l văd și pe M.C., care-mi scrie din
când în când. Sunt convins că-mi va propune să vin
în redacția Moldovei socialiste. Dar cum rămâne cu
Tinerimea? Întâlnindu-mă pe holul Casei Presei,
A. Ciubașenco, redactor-șef la Tinerimea, mă luă
la o parte, spunându-mi confidențial-serios că sunt
așteptat să revin în colectiv. Cică, auzit-a că sunt bă-
iat bun, de ispravă. Pe la ședințele redacționale se tot
amintește: „Curând, revine Butnaru”. Sunt oarecum
măgulit de cele auzite. În prezența șefului, Grinberg
îi spune lui H.M.: „Tu nici la Universitate nu ai fost
stimat, nici de profesori, nici de colegi. De ce L.B. era
respectat?” (O, Butnarule, tu, cel care aici, în ofișerie,
încasezi atâtea mustrări!)
Serafim i-a dat antologia lui Lozie, s-o citească. Șt.
tot amână să i-o întoarcă. Primul îi pune o condiție
drastică: „Dacă nu-mi întorci cartea, o să-ți șterpelesc
căciula de ondatră!” Dumbrăveanu însă îl sfătuiește
altfel: „Mai bine intră la el și șterpelește-i de pe birou
un șomoiog de texte ce trebuie să fie trimise urgent la
tipografie. Să vezi cum îți întoarce îndată antologia!”
Însă ce înseamnă doar o singură zi pentru a-ți
vedea prietenii, cunoscuții. Câte 2-3 minute am fă-
cut schimb de vorbe cu Spinei, Furtună, Scoarță,
Caminschi, Bradu, Nic. Vieru, Virschi, Smâslov,
Șcerbina, Rogozencu, Nicuță, Dumbrăveanu, Mora-
ru, Roșca, Manea, Guzun, Mânăscurtă, Stici, Puiu,
Caranfil, Răzmeriță, Apostol, Nicula... aș putea da
încă multe nume ale celor pe care i-am întâlnit ieri.
Seara, la spectacolul (experiment) după Neruda,
„Vânătoarea de oameni”. Prezent și ministrul culturii.
În roluri: Puiu, Caranfil, Iorga, Negoiță... Situație...
laxă... Metaforizare aproape originală. Discuții.
Reîntors, cicălit de superiori. E drept că nu le
prea știu de frică. La Universitate, m-ar fi amenințat
să nu mi se permită a susține teza. Aici, ce pot să-mi
facă? A mai rămas cam la jumătate de an și... valea
la vatră!

Vasile Romanciuc, Serafim Saka, Vlad Ioviță, Leo Butnaru, Gheor-
ghe Vodă 1975-1976
29.VII.1974
După Leningrad și Letonia, revenii deci la
Chișinău. Mai întâi, la Casa Presei trec pe la Pavel
Cristea și M. Gh. Cibotaru. Dânșii îmi propun să
aleg din mai multe secții în care Moldova socialistă
are nevoie de reporteri. Mai să mă convingă, mai să
mă îndoaie. Însă avantajele pe care mi le-au enume-
rat n-au reușit a mă face să renunț de a intra pe la
Tinerimea Moldovei. La urma urmei, acolo îmi ră-
măsese carnetul de muncă. Alexei Ciubașenco, noul
șef, m-a întâmpinat cu un – e-he!: „Leule, de două
luni nu ne-ai mai dat de veste. Sofiica, – se adresează
secretarei, – emite imediat ordinul de reîncorporare
în redacție. Nu de azi, ci retroactiv, de la întâi a lu-
nii... Chiar acum să primească și salariul!... Știi, dra-
Colectivul redacției „Tinerimea Moldovei”, 1975
– 55 –
gă Leo, avem mult de muncă. Unii sunt în concediu,
alții nu prea trag...”. Sofiica Ivanov se descurcă foarte
operativ cu formalitățile (a făcut liceul la București,
prin 1965 revenind cu familia la Chișinău), astfel că
mă pomenii în fața ghișeului de la contabilitate.
Pe câteva zile plecasem acasă, la Negureni. Dar
mi se făcuse dor de... ziar și de colegii mei din civilie.
Am revenit la Chișinău. Deja am scris primele mate-
riale. Azi, A.C. zice: „Știi, Cristov (Cristea) te laudă,
i-a plăcut recenzia”.
Mă vizitează M. Mateieșu, propunându-mi să
potrivesc texte pentru unele melodii „folclorice”
(producție proprie...), pe care are de gând să le inter-
preteze. De cum apare în birou, fredonează și dan-
sează. E numai vână și melodie.
Redacția suferă de „cine e mai mare”. Dis­cor­
danțe, ciondăneli. Însă e cu mult mai bine decât
acum doi ani.
Sunt rânduit cu Liviu Damian într-un birou.
La rugămintea mea, încep reparațiile. Pereții erau
înnegriți, afumați, jerpeliți, numai pete și zgârieturi.
I-au adus la condiție bună. (Meșterul Vorona, ovreu
ce se pregătește s-o ușchească de pe aici).
Gheorghe Vodă venise în redacție și răsfoia
colecția ziarului, căutând numere cu nume și versuri
de tineri autori. Îl salutai. Mă întrebă binevoitor:
„Când vii cu cartea la Uniunea Scriitorilor?” La o
adică, manuscrisul e cam gata și ar trebui să-l propun
pentru discuție.
Al. Gromov – foarte gentil, politicos (de frumoa-
să modă veche). L. Busuioc – la fel.

1976, Congresul Scriitorilor. În prim plan Gheorghe Malarciuc, Leo
Butnaru și Vasile Pascaru
20.X.1976
Toamnă să fie aceasta? Strugurii – necopți, acri,
pierduți pe sfert. Frunzele nici n-au reușit să se îngăl-
benească, – au înghețat și cad de verzi. Înghețurile
n-au fost nicidecum așteptate. Au înghețat, plesnind,
țevile aparatelor-automate pentru limonadă. Curge
apa și siropul – pe străzi, băltoace.
Leo Butnaru și Ioan Mânăscurtă, colegi la „Tinerimea Moldovei”,
1976
Acum o lună, Zilele Internaționale ale Lliteratu-
rii. La Chișinău, marele poet Nichita Stănescu. Ore
de neuitat în compania lui.
Deja, fără poetul Petru Zadnipru... Atac de cord,
în taxi spre casă. Avea doar 49 de ani. Era prevăzut să
merg la Ungheni, împreună cu grupul în care se afla
și el. Întâlniri și durere, evenimente și uitare...
28.I.1977
La Chișinău, o mulțime de femei ce bat cu târ-
năcoapele în pământul înghețat, săpând gropi și
sădind brazi. Majoritatea din ele sunt aduse de la
țară, din satele din împrejurimi. Ce simbol trist: fe-
mei ce plantează brazi iarna, când e frig afară și în
suflete...
– 56 –
27.II.1977
Sovetskaia Moldavia critică „Mirosul de gutuie
coaptă” a lui Druță. Nuvela a apărut încă acum pa-
tru ani, însă aici, tot atâta vreme a fost trecută sub
tăcere. Acum?... Vedeți, ’neavoastră... Se știe de unde
pornește campania.
Și tocmai acum câteva zile mi s-a ivit ocazia să plec
la Moscova. L-am rugat pe Ion Druță să-mi facă rost
de un bilet de favoare pentru „Sfânta sfintelor” (Tea-
trul Armatei). M-a invitat să-i fac o vizită acasă. Ple-
când de la el, am rămas convins că, acolo, la Moscova,
Druță e mult mai informat decât s-ar crede despre
cele ce se pun la cale la Chișinău. Zicea că vrea să rupă
orice legătură cu editurile și teatrele din Moldova.
Mă mustră ușor că aș fi prea timid. „Și atunci, la
întâlnirea de la Institutul Agricol, când te-am cunos-
cut, rămâneai la vreo 20 de pași în spatele nostru”
(modul lui de-a exagera cu bună intenție...). Excesul
de modestie îl tratează drept un neajuns al moldo-
veanului. „Suntem prea nu știu cum, așa...”
Îmi arată decupările recenziilor la spectacolele
sale apărute la Vilnius, Tula etc. Elogioase. Mai zice:
„Sovetskaia Moldavia însă nu pot s-o citesc. Cam
știu ce scriu. Mă pricep”. (Însă numărul curent al ga-
zetei chișinăuiene îl avea la îndemână!)
La Moscova te poți întâlni și cu cei cu care ani de
zile nu te-ai văzut la Chișinău: Ion Macovei, sufle-
tist, foarte talentat, cuceritor prin felu-i de-a fi.
La spectacolul „Sfânta sfintelor” – foarte mulți
moldoveni. Moscova parcă focalizează, dar și risipește
iremediabil.
1976. Cu Liviu Damian într-o Cu soția Zinovia, 1976
deplasare de la „Tinerimea Mol-
dovei” în Râșcani.
 28.VII.1977
M-ar tenta să propun o selecție din opera lui An-
ton Pann. Aici, de ce nu s-a realizat până astăzi? An-
ton Petrov-Pann a locuit și la Chișinău (1808-1812).
Frații săi, înrolați în armata rusească, au căzut la ase-
diul Brăilei.
6.VI.1978
Că am avea deloc puțini scriitori talentați – in-
contestabil. Dar că printre ei există și foarte puțini
intelectuali de bună calitate – iarăși e adevărat. Nu-
meri până la 10-15, după care lași cifrele în pace; se
cam încheie „deschiderea spre cultură”. Deocam-
dată, tinerii nu-i luăm în calcul – unii dintre ei au
pretenții și ambiții de-a ajunge la principii și sinte-
ze intelectuale apreciabile. Să dea Domnul să nu se
„stingă” înainte de-a atinge atare scop nobil. Pentru
că un Bolduma, Vîlcanov propăvăduiesc, ca și cum
deschis, fără rușine, ignoranța. De aici și noțiunea
„boldumati”. Cimpoi i-a zis Boldomoro, punându-l
în legătură cu tragica răpire a ex-premierului italian
Aldo Moro. Însuși Bolduma pare a fi încântat de po-
pularitatea asociației, zicând că, vedeți voi, ideea s-a
răspândit, „pentru că nu e o porcărie, cum spun alții,
despre mine”.
Săraca Țară a Moldovei! De necaz, ne mai și vese-
lim, parafrazând: Dimitrie Șante-mir.
Păi da, unde, când și cu cine dintre (mulți) scriitori
ai mai putea discuta și altceva decât mereu aceleași
probleme legate de un pseudopatriotism... folcloric?
Oare să existe în Chișinău condeier care să nu do-
rească să fie lăudat, uneori întâmplându-se chiar să-ți
smulgă cu forța elogii despre textele sale?
După Robert Escarpit, Franța are cca 40 de mii
de scriitori. Pornind de la numărul populației, cal-
culând, generalizând, ar reieși că Moldova ar trebui
să aibă... 2 mii de scriitori. Doamne, ce utopie! Cu
membrii și nemembrii USM, abia de se adună... 150,
cel mult – 200. Puținătatea lor vorbește și de slaba al-
La o întâlnire cu cititorii. Iunie 1978
– 57 –
fabetizare a societății. Poate că și această „cocoloșeală”
stimulează angoasele, bârfele, jignirile reciproce – prin
desconsiderație, regrupări conform spiritului de gașcă,
toate însă ducând la o generală resemnare de provin-
ciali. Trebuie să posezi o adevărată vocație și, să-i zic,
artă a spiritului ca să rămâi sau să insiști să fii scriitor
modern, civilizat, cu simțul contemporaneității, în
pofida acestei sărăcăcioase statistici.
13.VI.1978
Așa-zișii plopi canadieni, aduși cu speranță și
„simpatie” la Chișinău, sădiți și înmulțiți aici ca ni-
ciunde în altă parte, în luna iunie își ning alergic
nori de puf. Bieții de ei, sunt din abundență înjurați,
blestemați, părând a fi cei mai „contestați” copaci
din lume. Unii orășeni chiar zic că cel ce avu această
inițiativă de „pufizare” alergică a orașului să fie, nici
mai mult, nici mai puțin, decât... împușcat! Crudă lu-
mea! Pe de altă parte, stai și te întrebi: oare să n-aibă
Moldova seminții de pomi decorativi? Însă situația e
de așa natură că, în iunie, avem apartamentele și nări-
le vătuite cu puf de plopi canadieni. Cineva povestește
că, la Râșcani, niște locuitori au incendiat un aseme-
nea plop înflorit care a ars făclie (uriașă, fantastică!)
în câteva clipite (bineînțeles, doar puful...).
14.X.1980
Începând cu 2 octombrie – migrația forțată, im-
pusă a sutelor de funcționari, ingineri, teoreticieni,
intelectuali chișinăuieni spre podgoriile și ogoarele
cu roade întârziate, semicoapte, amenințate de ploi
bătrâne și brume. Mda, prin migrația nevoită din
oraș spre lanuri ar vrea să se reducă pe cât e posibil
pagubele cauzate de migrația... benevolă din sat spre
oraș, în urma căreia deja, în unele localități, nu mai
pot fi completate clasele întâi cu elevi, gospodăriile
agricole rămânând fără brațe de muncă: în sate, se
construiesc de 2-3 ori mai puține case decât acum un
timp. Și cum să ții tinerii în sat, dacă orice munci-
tor al câmpului de pe aici se tânguie că plata e mi-
zeră, mai că ridicolă; în colhoz și sovhoz se lucrează
pe... degeaba. Copilul, auzind astfel de nemulțumiri
și plângeri încă de pe când prinde a înțelege ce e cu
lumea până prin clasa a 8-a, a 10-a, până e înrolat
în armată, sigur că el, copilul, elevul, tânărul, încă
de pe la vârsta-i de 8-10 ani își face planuri cum s-o
șteargă din sat, pentru că nu ar vrea să se plângă și el
o viață întreagă, precum părinții săi, că în agricultură
domnește mizeria, dezordinea, voluntarismul condu-
cătorilor, nedreptatea etc. (E dur spus? Nici a zecea

Începutul anilor 80. Împreună cu doi colegi cehoslovaci, Vladimir
Mihna și Milan Topar
parte din severitatea situației reale...) Atunci când
vorbesc despre migrația tinerilor, geaba încearcă zia-
rele, radioul, televiziunea să orienteze problema spre,
cică, lipsa condițiilor de cultură și odihnă la sate... Po-
sibil, și asta, dar, pare-se, trebuie să ne gândim mult
mai serios la psihologia, mentalitatea, atitudinile față
de sat pe care și le formează tânărul încă din copilăria
sa, din judecățile, spusele negative ale colhoznicilor,
agricultorilor. Aceasta e partea cea mai importantă a
problemei, pentru că – să fim serioși – nu se mai rup
atât de tare satele noastre spre teatre, filarmonici, ca-
fenele, restaurante etc., deoarece aceste lucruri nu le
sunt caracteristice nici foarte multor orășeni sadea.
Dimineață, lângă cinematograful „Flacăra” din
Chișinău, forfoteau, nemulțumite, „ajutoarele” ce
urmau să fie îmbarcate cu zecile, sutele, miile și
duse în diferite direcții, pe diverse lanuri, coclauri.
Nemulțumiți și cei de la editură. Prietenul și scriito-
rul Nicolae Vieru zice că, chiar a doua zi, îi va depu-
ne lui Gheorghiu (Tampei e în concediu) cerere de a
fi eliberat din serviciu. Aveam să aflu că chiar făcu
asta, așteptând decizia finală.
Bineînțeles, majoritatea „agricultorilor urbani”
erau nemulțumiți că pleacă pe câmpuri. Mame lu-
ate de la copii, alții s-au văzut nevoiți să-și amâne
chestiuni personale urgente... Întâlnii și doi bătrâni
care mai aveau un an-doi până să se pensioneze (de
la Standardul de Stat). Unul dintre ei, Vinogradov,
mi s-a destăinuit: a lucrat peste 25 de ani pedagog în
Otaci, apoi s-a transferat la Chișinău. Soția s-a aran-
jat administrator într-un cămin, în care li s-a oferit
o cameră. Nu găsiră alte posibilități de-a avea un
acoperiș, fie și provizoriu. Merge și el la muncile câm-
pului, nevrând să se pună rău cu șefii, deoarece mai
are un singur an până se pensionează. Un altul, la 50
de ani, fost căpitan de navă maritimă. Nemulțumit
până la un nihilism deschis. Îmi dau seama că bătrâ-
– 58 –
nii nihiliști sunt de zeci de ori „mai periculoși” decât
tinerii, care neagă totul. Acest om în vârstă, experi-
mentat și deloc prost din fire, condamnă totul: poli-
tica economică, aducând șiruri de argumente, multe
din ele cunoscute, juste, despre dezastrele din agri-
cultură, industrie, construcții și tot așa...
Alte considerente triste: copiii de la țară mun-
cesc, anual, câte o lună, chiar și mai mult pe câmp,
timp luat din cel destinat școlii. Deci, să calculăm:
10 clase minus 10 luni fac doar 9 clase! Așadar, ele-
vii noștri termină o școală... incompletă, deoarece
„ritmul forțat” de recuperare a absențelor cauzate
de prezența pe câmpuri nu mai poate recupera-repa-
ra cele pierdute. Apoi, să zicem că elevul cu 9 clase,
în loc de 10, ajunge student la institut, universitate.
Aici, același lucru – câte o lună, o lună jumătate, al-
teori chiar două, studenții sunt duși la muncile câm-
pului. Astfel, 5 ani de studiu minus în jur de 8 luni
înseamnă doar... 4 ani de studiu. Dintr-un elev „in-
complet” și un student „ciopârțit” poate ieși un bun
specialist? Niciodată! Salvăm ceva din roadele câm-
pului, dar pierdem rodul minții.
Altă problemă: satul va rămâne inferior orașului
și din cauza că, toamnele, elevii din sate lucrează, pe
când cei din orașe au norocul să fie păsuiți. Cât are
a continua această tâmpenie ce i se impune Ministe-
rului Învățământului Public de către... de către cine?
Știm noi de către cine... Mai bine e să trăiești într-o
țară a munților, ca Tadjikistanul, într-o țară a pietrei,
ca Armenia, într-o țară în care nu se cultivă nici po-
rumb, nici struguri, nici mere, precum ar fi Letonia,
decât în Moldova, unde muncile câmpului nu se mai
termină aproape anul împrejur. Iată de ce în acele
țări elevii și studenții pot fi mai deștepți, specialiștii
mai împliniți, decât în blestematul nostru „colț de
rai”, unde o exploatare economică este acutizată de
una spirituală și încă de multe altele.
Noi am fost repartizați „cu ajutoarele” la Zloți,
Cimișlia. De la Zloți la Chișinău ar fi cam 35 km,
dar ca să ajungi trebuie să parcurgi cam 130 km. Vor-
ba e că pe o porțiune de 4 km nu există drum pavat,
astfel că trebuie să ocolești prin Selemet, Cimișlia,
Hâncești... Asta e – ca peste tot, gospodărire la cata-
ramă! Câtă benzină se arde pe cei 130 km, cât timp
în plus, câtă distrugere de mașini! De ani de zile, toa-
te astea au depășit însutit cheltuielile necesare pentru
a pava cei 4 kilometri de cale...
Brigadierul, cu piciorul în ghips. Și l-a fracturat la
nuntă, pe când dansa, dând cu el într-un… cuib din
care fuseseră scoși cartofii.
 CHIŞINĂUL LUI NICOLAE LUPAN
Istoria exilului românesc postbelic reuneşte în
paginile sale personalitatea celui care a fost Nicolae
Lupan, care, aşa cum afirma academicianul Dan Be-
rindei, „a fost un luptător pentru o cauză care pen-
tru dânsul era însăşi viaţa sa”. Astăzi, când putem
privi cu obiectivitate istoria, merită să cunoaştem şi
să punem în lumina în cadrul tematicii „Identităţile
Chişinăului” activitatea şi cariera lui Nicolae Lupan
la Chişinău, conflictul său cu regimul şi ce semnifi-
caţii a avut Chişinăul în scrierile şi prezentările sale
la Radio Europa Liberă.
Nicolae Lupan s-a remarcat în exil, asemenea
unor apreciaţi intelectuali şi oameni de cultură ro-
mâni care au ales să reprezinte în Occident tradiţiile
şi valorile democraţiei române, militând pentru reîn-
tregirea neamului românesc. A fost liderul Asociaţiei
Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la
Bruxelles şi Paris (1975-2008). Activitatea sa din exil
şi persoana sa au fost deseori atacate în diverse publi-
caţii din Uniunea Sovietică şi la radiodifuziunile și
televiziunile din Chişinău şi Cernăuţi.
Nicolae Lupan s-a născut în satul Cepeleuţi, jude-
ţul Hotin, Basarabia, la 16 martie 1921 şi s-a stins la
25 martie 2017, la Paris. În 1961 a absolvit Universi-
tatea din Cernăuţi. Un timp a lucrat ca învăţător de
matematică la şcoala din satul natal şi la școala nr.
11 din Ţeţina-Cernăuţi, desfășurând simultan o ac-
tivitate jurnalistică la ziarul regional Bucovina sovie-
tică din Cernăuţi (1952-1956). Ulterior, a lucrat în
calitate de redactor-şef la Televiziunea din Chişinău
şi la postul de radio Luceafărul până în 1970, când
a fost concediat pentru instigare la „naţionalism
românesc”1. O altă preocupare a lui Nicolae Lupan a
fost editarea unui manual de „literatură românească”
pentru ultima clasă de școală medie. Manualul, deși
s-a bucurat de succes, a fost exclus din programa de
învăţământ în 19722 .
Despre plecarea sa din Cernăuţi la Chişinău şi
experienţa acumulată aici ne vorbeşte însuşi Nicolae
Lupan în una din lucrările sale de memorii, Străin la
mine acasă. Venirea sa, în august 1958, prin transfer
la Chişinău pentru un post de redactor-şef la Televi-
ziune nu a fost un lucru simplu: „...deci, eram primul
1
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc.
1945-1989, Buc., Ed. Compania, 2010, p. 480.
2
Ibidem.
– 59 –
Mihaela TOADER
redactor-șef la pilonul de 198 de metri de pe Dealul
Schinoasei […]. Aşadar, televiziunea era ceva nou pen-
tru republică […] nu trecu nicio jumătate de an de re-
dactoro-şefie şi, în urma unor concluzii savante emise
de Ion D. Ciobanu şi Andrei T. Borşci, am fost tras de
mânecă, spunându-mi-se că la televiziune, spre deose-
bire de radio, se scrie prea PE româneşte! […] Fără o
mână şi cu ochi iscoditori, Alexei Ivanovici Medvedev,
şeful secţiei de agitaţie şi propagandă, mă întrebă de
unde sunt de loc. Spunându-i că sunt din nordul Basa-
rabiei, de la Hotin, mă apostrofă că ce caut eu la Chişi-
nău, când Hotinul meu face parte din Ucraina”3.
După acest episod, Nicolae Lupan a fost transfe-
rat la Radio, unde nu i-a fost uşor cu cei care aveau
grijă să nu se vorbească prea româneşte sau prea mul-
tă istorie. Pentru a înţelege mai bine preocuparea ori
dragostea lui Nicolae Lupan pentru Chişinău, pen-
tru limba română şi pentru cunoaşterea istoriei ade-
vărate, trebuie doar să ne aplecăm asupra rândurilor
de la începutul cărţii sale de memorii, unde transmi-
te într-o manieră emoţionantă că „există evenimente
ce se imprimă pentru toată viaţa în mintea fiecărei
fiinţe. Şi n-aş putea zice că în ceea ce mă priveşte aş fi
o excepţie. Pentru că mi s-au cuibărit în suflet, cu o
durere de nedescris, trei evenimente din istoria nea-
mului nostru ce nu se vor şterge niciodată: cel de la
28 iunie 1940, cel de la 22 iunie 1941 şi cel de la sfâr-
şitul decadei a doua a lui august 1944”4.
Revenind la activitatea sa la Radio, Nicolae Lu-
pan a reușit stabilirea formulei de deschidere a emi-
siunilor radiofonice: „Vorbește Chişinău!”, precum
şi o bună conlucrare cu câţiva dintre colaboratori, în
pofida cenzurii de zi cu zi. În cele din urmă, a fost
obligat să plece din Chişinău la 5 martie 1974. În
memoriile sale, Lupan povesteşte că a cunoscut exi-
lul „cu mult timp înainte de a pleca în străinătate,
din timpul când se afla la Chişinău”. După cum se
ştie, împreună cu soţia şi cei trei copii, este expulzat
din Chişinău, în martie 1974, „pentru naţionalism
românesc şi propagare a culturii occidentale la radio
şi televiziune”5.
3
Nicolae Lupan, Străin la mine acasă, Editura EVF Bucu-
reşti & „Nistru” Bruxelles, 1996, pp. 163-164.
4
Ibidem, p. 98.
5
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 480.

5 martie 1974. Nicolae Lupan împreună cu familia au plecat din
Chișinău
La scurt timp după expulzarea scriitorului Ale-
xandr Soljeniţîn, a urmat expulzarea din URSS a lui
Nicolae Lupan împreună cu familia sa. Despre mo-
mentele de dinaintea plecării Nicolae Lupan relatea-
ză într-un interviu, spunând că vameşii de la Odessa
i-au zis că poate lua orice, dar era anunţat că „taxa de
scoatere din ţară a aşa-ziselor obiecte de import este
egală cu preţul de cumpărare al acestor obiecte. În
felul acesta, pentru pianul Marianei şi acordeonul lui
Victor trebuia să plătesc 1200 de ruble, rubla fiind
cu 10 copeici mai scumpă decât dolarul. Pentru o
garnitură de mobilă cehă – 1000 de ruble, pentru un
covor chinezesc ce cântărea 46 de kilograme – 450
de ruble etc., ceea ce se ridica la 30 de salarii lunare.
Plus 22 de salarii – costul a cinci paşapoarte pentru
străinătate! Aşa că am fost nevoiţi să le abandonăm
pe preţuri de nimic de la rude şi prieteni”6.
După plecarea din Chișinău, Nicolae Lupan se
stabileşte în Belgia, la început, unde va lucra ca mun-
citor într-o uzină (1974-1975), profesor la Şcoala
Superioară de Secretariat de Direcţie şi la Şcoala „Be-
litz” din Bruxelles (1975-1986). Aici, Lupan îşi con-
tinuă studiile până când se mută la Paris. În capitala
Franței, va reuşi să scrie despre chestiunea provincii-
lor române Bucovina şi Basarabia şi nu numai. După
ce este refuzat de posturile de radio BBC şi Deutsche
Welle (Köln), Nicolae Lupan întregistrează o colabo-
rare timp de un deceniu cu postul de radio Europa
Liberă în cadrul unei emisiuni săptămânale de zece
minute, consacrată Basarabiei şi Bucovinei. Pe lângă
colaborările de la radio, scrie pentru ziarul Cuvântul
românesc, la rubrica „Între Prut şi Nistru”, încercând
să sublinieze şi să menţină sentimentul naţional
6
Nicolae Lupan, Gânduri de proscris. La 30 de ani de activi-
tate unionistă a Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Buco-
vina”, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2006, pp. 29-30.
– 60 –
ca „antipod al colonizării şi asimilării ruseşti de la
Chişinău”. Lupan a publicat în Documentation sur
l’Europe Centrale (Louvain, Belgia) zeci de articole
cu privire la Uniunea Sovietică şi așa-zisa Republică
Moldovenească și a scris pentru revista săptămânală
pariziană Le Figaro Magazine.
În 1975, cu gândul la Chișinău și Basarabia, Ni-
colae Lupan a relansat Asociaţia Culturală „Pro
Basarabia şi Bucovina”, cu sediul la Bruxelles7. Din
primul Comitet de organizare al Asociaţiei au făcut
parte: Nicolae Lupan, Tudor Bompa (Canada), Radu
Câmpeanu (Franţa), Dinu Zamfirescu (Franţa), Ion
Raţiu (Anglia), George Gregor (Australia), Petre Vă-
limăreanu (RFG)8.
Activitatea celor care aderaseră la această Asoci-
aţie era diversificată în: promovarea dorinţei basara-
benilor şi bucovinenilor de a reveni la patria lor de
totdeauna – România; organizarea de comemorări
anuale ale reunirii din 1918 a Basarabiei şi Bucovinei
cu Ţara; susţinerea activităţii editoriale a asociaţiei
prin contribuţii băneşti; culegerea şi publicarea de
documente privind apartenenţa românească a ţinu-
turilor ocupate de ruşi; promovarea considerentelor
de solidaritate românească cu ţinuturile ocupate de
ruşi; promovarea considerentelor de solidaritate ro-
mânească în problema întregirii etc.9.
Implicațiile lui Nicolae Lupan pentru imaginea
Chișinăului și activitațile sale pro- Basarabia și pro-
Bucovina nu au rămas fără ecou în sfera autorităților
sovietice, care au reacționat denigrându-l. În anii ’80
revista B.I.R.E. publică un articol despre Nicolae
Lupan pe care îl preluase din Literatura şi arta de la
Chişinău: „În ultimii ani, mai marii de la Radio Li-
berty şi Radio Europa Liberă au început să atragă pe
scară mai largă antisovieticii de la o nouă fabricaţie:
renegaţi expulzaţi din URSS ori plecaţi din propria
iniţiativă în străinătate şi deveniţi agenţi titulari ai
serviciilor occidentale de spionaj. Cum arată aceşti re-
cruţi? Ei nu sunt mai puţin mârşavi decât colegii lor
mai cu vechime în ce priveşte antisovietismul şi an-
ticomunismul. Unul din ei este Nicolae Lupan. Nu
există latură a vieţii republicii noastre pe care să nu
o fi încercat să o denatureze [...]. Trebuie să precizăm
7
Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi Bucovina” a fost înfi-
inţată de diplomatul Nicolae Dianu la 27 noiembrie 1950,
la Paris. În 1955, în urma unei interdicţii de funcţionare în
Franţa, sediul a fost mutat la Bruxelles. A se vedea „Istori-
cul Asociaţiei”.
8
Nicolae Manolescu, op. cit., p. 481.
9
Ibidem.
din capul locului că baza lor rămâne aceeaşi – vechiul
arsenal al falsificării burgheze şi emigranto-naţiona-
liste a istoriei şi a realităţilor existente, stereotipurile
elaborate ale instituţiilor sovietologice din SUA, care
sunt un fel de fabrici de idei strâmbe. O mână de re-
negaţi jalnici. Şi nu există pe lume forţă în stare să
oprească înaintarea fermă a popoarelor URSS”10.
În mare parte, toate aceste acuzații și denigrări
au fost provocate de platforma-program a Asociaţiei
coordonate de Nicolae Lupan, ce proclama: „...nere-
cunoaşterea Basarabiei sub forma aberantei republici
sovietice şi a Nordului Bucovinei sub denumirea de
Oblastea Cernivţi; denunţarea şi combaterea noţiu-
nii de limbă moldovenească; divulgarea Rusiei ca ţară
de ocupaţie şi a oprimării naţionale a românilor ba-
sarabeni, bucovineni şi herţeni; apărarea adevărului
istoric şi a justeţei frontierelor naţionale româneşti
de la 1601, de la 1918 şi până la 1940 etc.”11.
Nicolae Lupan preciza într-un interviu că Asocia-
ţia nu a dispus de niciun fel de fonduri băneşti: „Mai
întâi trebuie spus că, prin statut, membrii Asociaţiei
au putut dispune de o independenţă totală din punct
de vedere politic, cultural şi religios. În schimb ce-
rerile de aderare cuprindeau menţiunea: o contri-
buţie de aderare este binevenită. Şi toţi, absolut toţi
aderenţii, din considerente de solidarizare cu lupta
de reîntregire dusă de asociaţie, odată cu cererea tri-
meteau în plic 5, 10 şi uneori chiar 20 de dolari! În
acest sens, n-ar fi corect din partea mea dacă nu i-aş
menţiona măcar pe unii din aceşti generoşi: Cezar
Teodorescu (SUA), Dumitru Nimgeanu (Australia),
Constantin Cernăianu (Germania), Tudor Bomba
(Canada), Grigore Caraza (SUA), Claudia Filimon
(Paris), Victor Brâncoveanu (SUA), Benedict Sergen-
tu (Elveţia), Gheorghe Leporda (Germania), Nico-
lae Dima (SUA), Gheorghe Sergici (Londra), Titus
Bărbulescu (Paris), Nicolae Timiraş (SUA), Duiliu
Sfinţescu (Paris), Ovidiu Vuia (Germania), Leonid
Mămăligă (Paris)”12 .
În calitate de coordonator al Asociaţiei, Nicolae
Lupan a avut contacte cu diferite personalităţi. Una
dintre vizitele care au avut o însemnătate aparte
pentru Nicolae Lupan a fost intâlnirea cu Suveranul
Pontif Ioan Paul al II-lea. În Occident el a întâlnit
personalităţi marcante prin intermediul Asociaţiei
Internaţionale „Democraţie şi Independenţă”, al că-
rei preşedinte era Vladimir Bukovski.
10
B.I.R.E., septembrie 1983, p. 3.
11
Nicolae Lupan, op. cit., p. 47.
12
Ibidem, pp. 47-48.
– 61 –
Formele de manifestare unionistă din cadrul Aso-
ciaţiei Pro Basarabia şi Bucovina au fost dintre cele
mai diverse, însă toate aveau substrat de reîntregire
naţională: comemorări ale teritoriilor răpite, desfăşu-
rate în toate comunităţile din exil13. Nicolae Lupan
afirma că festivitatea cea mai interesantă din cadrul
exilului a fost „70 de ani de la reunirea Basarabiei cu
România”. Comemorarea, la care au participat 150
de invitaţi din peste 20 de ţări, s-a ţinut în ziua de
26 martie 1988, la Bruxelles, În cadrul ei a avut loc
o emoţionantă slujbă religioasă săvârşită de preoţii
Gheorghe Calciu din SUA, Dumitru Popa din Ger-
mania şi Petre Gherman din Bruxelles, cu nenumă-
rate luări de cuvânt şi cu o masă comună, organizată
de Asociaţie la restaurantul grecesc Pythagora14.
Au existat şi alte manifestări dedicate spiritu-
lui unionist demarate de Nicolae Lupan, cum ar fi:
sutele de intervenţii, memorii, audienţe la ONU, la
Departamentul de Stat al Statelor Unite, la Uniunea
Europeană, la Parlamentul European, la nenumărate
alte instituţii şi personalităţi occidentale, lui Brejnev
personal. Toate au vizat problema teritoriilor româ-
neşti răpite de Moscova şi Kiev. La aceasta se adaugă
şi interpelările la cancelariile occidentale de resort în
apărarea lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său, cu un dosar
de 600 de pagini, ce cuprindeau peste trei milioane
de semnături de la românii din ţară şi peste hotare15.
În paralel, au fost organizate, la iniţiativa lui Ni-
colae Lupan, colocvii internaţionale privind reîntre-
girea României, cu peste 1200 de participanţi, au
fost trimise scrisori de protest parlamentelor de la
Chişinău şi Bucureşti în legătură cu totala lipsă de
implicare privind întregirea neamului. Zeci de con-
ferinţe publice au fost susținute în diverse oraşe din
Occidentul liber: Paris, Londra, Bruxelles, Roma,
Köln, Los Angeles, New York, Toronto, Praga, Ge-
neva, Frankfurt, Montreal etc. La Montreal, după
cum ne relatează Nicolae Lupan, au asistat la confe-
rinţă peste 2200 de români.
Colaborarea lui Nicolae Lupan cu ziarul Cuvân-
tul românesc din Canada a început tot prin a scrie
despre aceeaşi problemă: Chișinău-Basarabia. Pri-
mul articol publicat în acest ziar a fost în decembrie
1977 cu titlul „Aici Cernăuţi!”16. În cadrul acestei
publicații, Nicolae Lupan a susţinut cu articole pa-
gina „Între Prut şi Nistru”, devenită ulterior „Basa-
13
Ibidem, p. 50.
14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 52.
16
Ibidem, p. 53.
rabia şi Bucovina”, până în aprilie 2000, când a fost
suprimată de directorul ziarului, George Bălaşu.
O altă dovadă care atestă implicarea lui Nicolae
Lupan în a nu uita Chișinăul și Basarabia – la care a
făcut referire în cele peste o mie de articole, reportaje,
schiţe, povestiri, studii (în limba română, franceză,
engleză şi rusă), în numeroase publicații lunare, tri-
mestriale, anuare occidentale, la care se mai adaugă
circa 700 de emisiuni săptămânale la Europa Libe-
ră, BBC, Vocea Americii, Radio France etc. – a fost
fondarea şi editarea revistei Basarabia şi Bucovina.
Întregirea şi Reîntregirea17. După 1980 a editat cărți,
înființând Editura Nistru, cu sediul la Bruxelles,
unde a publicat următoarele volume: Plânsul Basa-
rabiei, Bessarabie – terre roumaine; Scrisoare fratelui
meu; Pământuri româneşti; Scrisoare din închisoarea
popoarelor (în română, franceză, engleză, rusă); Ima-
gini nistrene (2 volume); Alexandru Cristescu – erou
şi martir; Mareşalul Ion Antonescu; Ivaniada; Instan-
tanee fără retuş; Străin la mine acasă; Străin printre
străini; Eminescu – Luceafărul românismului (două
ediţii); La Roumanie – victime de l’expansionisme
russe. 23 août 1939; Însemnări de desţărat18.
Informaţiile la care putea avea acces Nicolae Lu-
pan în perioada exilului despre ceea ce se întâmpla
în Basarabia erau dintre cele mai sumare, mai con-
fuze şi mai bizare sau de manipulare, și anume prin
intermediul ziarelor din regiune: Moldova socialistă,
Comunistul Moldovei, Literatura şi arta, Chişinăul
de seară şi Sovetskaia Moldavia. Din cauza activită-
ţii sale antisovietice din exil, Nicolae Lupan a fost
atacat în mai multe publicaţii de la Chișinău: Lite-
ratura şi arta lui Dabija, Moldova socialistă, Sovets-
kaia Moldavia şi Zorile Bucovinei. La televiziunile
şi radiourile din Chişinău şi Cernăuţi era menţio-
nat constant ca: „duşman al nordului moldovenesc”,
„trădător în solda serviciilor occidentale de spionaj”,
„renegat”, „expulzat”, „proscris”, „ahtiat încă din lea-
găn după bani necinstiţi”, „antisovietic înveterat”,
„criminalul de drept comun”, „mincinos fabricat în
SUA”19. Aceste denigrări i-au adus un imens prejudi-
ciu de imagine lui Nicolae Lupan și, din nefericire,
au rămas amprentate și astăzi în mentalul colectiv de
la Chișinău, orașul pe care l-a îndrăgit și despre care
a făcut de multe ori referiri în presa sau emisiunile
radio din exil.
17
Ibidem, p. 60.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 63.
– 62 –
Un argument covârșitor în privința luptei sale
pentru reîntregirea României îl reprezintă schimbul
de scrisori dintre Nicolae Lupan, liderul Asociaţiei
Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina”, şi conducă-
torii postului de radio Europa Liberă. Să nu uităm,
de asemenea, încercările lui Lupan de a se introdu-
ce o emisiune săptămânală la Radio Europa Liberă
sub genericul „Basarabia şi Bucovina”. Scopul era de
a „introduce sentimentul naţional ca antipod al colo-
nizării şi asimilării ruseşti de la Chişinău (subl. n.)”.
Spre exemplu, nota din 15 mai 1985 a lui Nicolae
Lupan către Vlad Georgescu, directorul Departa-
mentului românesc de la Radio Europa Liberă, înre-
gistrează mâhnirea şi indignarea faţă de modul cum
se desfăşoara emisiunea de zece minute de la „Actu-
alitatea românească”. Lupan afirma existența unei
„depersonalizări a emisiunilor, renunţarea la forma
narativă şi ancorarea în tot felul de mărunţişuri”20.
Într-o altă notă de protest semnată de către Nicolae
Lupan se rețin aspectele unei convorbiri telefonice
avute cu Nicolae C. Munteanu, redactorul progra-
mului „Actualitatea românească” al postului de ra-
dio Europa Liberă, care îi comunica renunțarea la
cele zece minute din cadrul acelui program privind
Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei21.
La 22 noiembrie 1986, la Bruxelles, Nicolae Lu-
pan publică o scrisoare deschisă 22 , relatând câteva
dintre nemulţumirile sale faţă de postul de radio
Europa Liberă, printre care și afirmația că se practica
cenzura sau că unele dintre textele sale despre Basa-
rabia şi Bucovina erau catalogate drept „cam dure”,
„prea personalizate”, „prea literare”, „vădit iredentis-
te” şi „naţionaliste”23. La acest rechizitoriu de acu-
zare, Nicolae Lupan conchidea următoarele: „Noi,
românii, nu trebuie să punem mănuşile atunci când
vorbim cu ruşii despre drepturile noastre de liberta-
te şi autodeterminare naţională, că fac emisiunile de
la persoana întâi, pentru că sunt foarte cunoscut în
Basarabia şi Bucovina, încă de pe timpul când eram
învinuit la Chişinău de naţionalism românesc şi că
forma de prezentare a emisiunilor mele nu e litera-
ră, ci publicistică”24. În finalul scrisorii adăuga: „Mă
întreb încă o dată dacă este liber Departamentul ro-
mânesc al postului de radio Europa Liberă? [...] Pu-
20
Ibidem, p. 269.
21
Ibidem, p. 280.
22
Textul scrisorii a fost publicat în N. Lupan, Imagini nistre-
ne, Editura „Nistru”, Bruxelles, 1989.
23
Nicolae Lupan, op. cit., p. 275.
24
Ibidem, p. 275.
ţin probabil, din moment ce de la microfonul lui nu
se poate afirma că România începe la Nistru, şi nu
la Prut”25.
Replica postului de radio Europa Liberă a sosit
printr-o scrisoare adresată lui Nicolae Lupan, din 12
decembrie 1986. Se afirma printre altele: „...majorita-
tea programelor noastre corespund unor criterii [...].
Mai mult, unele programe au început să promoveze
activitatea unei organizaţii din exil (se făcea aluzie
la Asociaţia Mondială prin corespondenţă „Pro Ba-
sarabia şi Bucovina”, n.a.), în timp ce în codul nos-
tru intern se spune că Radio Europa Liberă şi Radio
Liberty nu au relaţii cu niciun partid politic sau cu
vreo organizaţie din exil”26.
La câţiva ani, după evenimentele din decembrie
1989, Nicolae Lupan a scris în numele Asociaţiei
Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina” un memoriu
adresat guvernelor Statelor Unite ale Americii, Marii
Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Canadei, Australi-
ei, Noii Zeelande, Indiei şi României. În acel memo-
riu se cerea susţinerea cauzei reîntregirii naţionale a
României prin aducerea pe cale paşnică la sânul pa-
triei a Basarabiei, a Nordului Bucovinei, a ținutului
Herţei şi a Insulei Şerpilor, ocupate de Moscova în
1940 și 1944 şi, respectiv, în 1947.
Se mai menționa în memoriu despre români, care
„sunt dintotdeauna un popor paşnic. Un popor care
n-a atacat pe nimeni. Dar tot dintotdeauna a ştiut să
apere ce-i aparţine de când lumea. E timpul să ni se
redea ceea ce e al nostru din moşi-strămoşi!”27. Me-
moriul lui Nicolae Lupan se încheie cu exprimarea
speranței că „e timpul să fie reabilitate spusele mi-
nistrului american Wopicka din 21 octombrie 1918:
«În numele Statelor Unite, [...] vă zic: Să trăiască
România Mare! România cea frumoasă, împreună
cu Transilvania, Bucovina, Basarabia, pentru care
vom lupta pe toate căile pentru a-i da posibilitatea la
o nouă înflorire şi cu idealul realizat...»”28.
Lupta remarcabilă a lui Nicolae Lupan în exil
despre reîntregirea României se completează cu eve-
nimentele desfăşurate la Chişinău: comemorarea
a 71 de ani de la Unirea Basarabiei cu România în
1989, care a avut loc „într-un moment de incredibilă
efervescenţă pe malurile Bâcului”, aşa cum relatează
George Ciorănescu în volumul său despre Basara-
25
Ibidem, p. 278.
26
Ibidem, p. 279.
27
Ibidem, p. 295.
28
Ibidem.
– 63 –
bia29. În acel moment, asemenea stării din anii 1917-
1918, „fenomenul naţional românesc se manifesta cu
tărie în Republica Moldovenească, trezind masele din
hibernare şi stârnind elitele să găsească noi formule
de regenerare naţională, politică şi socială. Atunci, ca
şi acum, afirmarea naţională a moldovenilor are loc
într-un context istoric favorabil ideii de recunoaştere
a autonomiei locale pentru diferitele grupuri etnice
din Imperiul ţarist de ieri şi sovietic de astăzi”30.
Poziţia organelor centrale de la Moscova faţă de
mişcarea naţională moldovenească era ambivalentă:
„Pe de o parte, ziarul armatei sovietice, Steaua roşie,
critică organizaţiile moldovene care încearcă „să asu-
me controlul peste partid, stat şi organele sovietice”,
iar procuratura unională trimitea la Chişinău un
grup de anchetatori penali spre a cerceta la faţa lo-
cului cele întâmplate. Pe de altă parte, un membru al
Biroului Politic al Comitetului Central sovietic, Ce-
brikov, se întâlnea la 10 februarie cu reprezentanţii
grupurilor democratice şi le asculta păsurile”31.
În 2007, Nicolae Lupan are ocazia, în cadrul
unei dezbateri la care participa academicianul Dan
Berindei, să afirme despre lupta sa, care l-a călău-
zit toată viața, de a menţine la suprafaţă una dintre
problemele de căpătâi ale românilor – Reîntregirea
Neamului. Academicianul Berindei, impresionat de
activitatea și de afirmațiile ferme ale acestuia, a spus
atunci: „Pe Nicolae Lupan îl cunosc de multă vreme
ca un luptător pentru o cauză care pentru dânsul e
însăşi viaţa sa. Şi mi se pare un lucru foarte frumos
astăzi, când trăim după o dominaţie a materialismu-
lui, când oamenii nu se mai dedică cauzelor, dânsul
se dedică unei cauze şi trebuie să-i mulţumim pentru
acest lucru. În afară de aceasta, este evident că dânsul
este un fiu al Basarabiei, este un fiu al acelor locuri.
Noi cei mai mulţi suntem despărţiţi de acel pâmânt
românesc de zeci de ani. Dragostea noastră este simi-
lară, dar înţelegerea, puterea de înţelegere este alta.
De aceea numeroasele discuţii avute cu Nicolae Lu-
pan sunt de tot interesul, pentru că ele reflectă toc-
mai puterea de a se exprima ca fiu al acestui pământ
şi care nu renunţă la caracterul românesc al acestui
pământ”32 .
29
George Ciorănescu, Basarabia, pământ românesc, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 263; vezi „Fenome-
nul naţional moldovenesc”, în Moldova, nr. 4 (9), Iaşi, 1991.
30
Ibidem, p. 263.
31
Ibidem, p. 266. Vezi „Basarabia in Romania’s Foreign Poli-
cy”, în Journal of American Romanian Academy, nr. 15, Da-
vis California, 1990, p. 203-210.
32
Caietele INMER, anul IV, nr. 8, aprilie 2007, p. 5.
 Nicolae Lupan, disidentul basarabean expulzat
din URSS, se identifică drept un luptător pentru
identitatea românească a Basarabiei și Bucovinei. A
luptat – mai întâi la Chișinău, pe care îl evocă des
în scrierile sale, și mai târziu, în Occident – pentru
reîntregirea României, cu sprijinul Asociaţiei Mon-
diale „Pro Basarabia şi Bucovina”, al cărei fondator și
președinte era.
Bibliografie:
CIORĂNESCU, George. Basarabia, pământ românesc.
Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002.
LUPAN, Nicolae. Gânduri de proscris. La 30 de ani de ac-
tivitate unionistă a Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia
şi Bucovina”. Editura Pro Historia, Bucureşti, 2006.
– 64 –
LUPAN, Nicolae. Imagini nistrene. Editura „Nistru”,
Bruxelles, 1989.
LUPAN, Nicolae. Instantanee fără retuș. Editura Victor
Frunză și „Nistru” Bruxelles, 1995.
LUPAN, Nicolae. Străin la mine acasă. Editura EVF,
București, și „Nistru”, Bruxelles, 1996.
MANOLESCU, Florin. Enciclopedia exilului literar ro-
mânesc. 1945-1989. Editura Compania, 2010.
B.I.R.E., septembrie 1983.
„Basarabia in Romania’s Foreign Policy”, Journal of Ame-
rican Romanian Academy, nr. 15, Davis California,
1990.
Caietele INMER, anul IV, nr. 8, aprilie 2007.
„Fenomenul naţional moldovenesc, Moldova, nr. 4 (9),
Iaşi, 1991.
 CHIȘINĂUL LUI EFIM CRIMERMAN1
Efim CRIMERMAN1
(1923-2015), scriitor, poet,
traducător, jurnalist, cu-
noscut și sub pseudonimele
Efim Zorin, Efim Ciun-
tu și Grigore Singurel2 .
Născut la Bălți, în anul
1923. A locuit cu familia
la Galați (1923-1933), a
învățat la București (1933-
1940), apoi familia sa se re-
trage la Chișinău în 1940.
Între 1941 și 1944 a fost pe front și în spatele fron-
tului. Din 1944 până în 1951 a locuit la Chișinău, în
1951-1960 la Nisporeni, între 1960 și 1981 din nou
la Chișinău, de unde mai târziu a plecat în Germa-
nia (1981-1994 la München și 1994-2015 la Aachen).
Între 1946 și 1951, își face studiile la Facultatea de
Filologie a Universității de Stat din Chișinău. Încă
din anii de studenție, E. Crimerman a început să
scrie poezii și povestiri. În 1949, el a primit un pre-
miu de încurajare pentru creațiile sale în calitate de
autor începător și participant la concursul literar or-
ganizat sub egida Universității de Stat din Chișinău,
cu ocazia aniversării a 30 de ani ai Comsomolului.
Creațiile studenților erau publicate în Almanahul
literar, care apărea „ca organ al cercului literar de la
Universitate”3. Deși a terminat studiile universitare
cu „diplomă roșie” (magna cum laude), a primit re-
partizare în calitate de învățător de limbă și literatu-
ră moldovenească la școala medie din centrul raional
Nisporeni, unde a activat în perioada 1951-1960. Pe
lângă activitatea de pedagog, Crimerman a devenit
redactor-responsabil al ziarului raional Zorile din
Nisporeni, unde activa și Ivan Vidrașcu, cei doi de-
venind buni colegi și prieteni. La acest ziar raional a
început Efim Crimerman să-și publice poeziile, foi-
letoanele și povestirile sub pseudonimul Efim Zorin.
Datorită specificului local, a însușit mai bine aspec-
1
Acest articol a fost dezvoltat în baza unor secvențe preluate
din studiul introductiv al volumelor S. Musteaţă, Basara-
beanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Efim
Crimerman, 1981-1990, vol. 1 și 2 (Chișinău: ARC, 2017).
2
Ефим Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспо-
минания (Gelsen: Гельзенкирхен, 2011), 274-278.
3
V. Ružina, „Concurs literar”, Vecernij Kišinev, 1949.
– 65 –
Sergiu MUSTEAȚĂ
tul popular și folcloristic al limbii române, nuanțele,
originalitatea și metaforele ei4.
În anul 1960, în baza recomandării lui Aurel Busu-
ioc, Efim Crimerman este angajat în calitate de redac-
tor literar-muzical la Filarmonica de Stat din Chișinău,
care era o megainstituție cu un colectiv de peste 600
de artiști, membri a peste 20 de colective artistice, de
la orchestra simfonică până la ansamblul țigănesc5.
Redactorul era responsabil de conținutul pieselor și
al programelor artistice. După cum menționează și
Efim Crimerman, „în biroul redactorului are loc pri-
ma etapă a cenzurii”; după toate etapele de verificare,
redactare și aprobare, textele folclorice erau de nere-
cunoscut, fiind adaptate la ideologia comunistă6. În
această perioadă, a lucrat sub conducerea câtorva
directori ai Filarmonicii de Stat: Alexandru Fedco,
Evtodienco, Nicolae Lupan și Mihail Murzac, însă
cel mai bine a conlucrat cu Alexandru Fedco. Din
1960, Efim Crimerman a fost numit, prin ordinul
ministrului Culturii, membru al Consiliului artis-
tic al Filarmonicii de Stat și a fost ales secretar al
Consiliului7. Pe lângă obligația de a ține procese-
le-verbale ale ședințelor Consiliului artistic, Efim
Crimerman, deseori, lua atitudine față de proble-
mele discutate sau calitatea programelor concertis-
tice. În perioada lui M. Murzac, Crimerman a fost
eliberat din funcția de redactor literar-muzical, dar
a fost numit în fruntea grupului cameral nou-creat.
În timpul cât a activat la Filarmonica de Stat, Efim
Crimerman a scris și a tradus mai multe texte pen-
tru piese muzicale.
Efim Crimerman a scris peste 200 de texte pen-
tru piese muzicale, care au fost imprimate pe cca
4
Кримерман, Голос из-за бугра, 220.
5
În cadrul Arhivei Organizațiilor Social-Politice din Re-
publica Moldova (fosta arhivă a Comitetului Central al
Partidului Comunist al Moldovei), la compartimentul
„Instituții teatrale și concertistice”, se află mai multe docu-
mente (dispoziții și hotărâri, procese-verbale ale ședințelor
Consiliului artistic, programele concertelor, recenzii, dosare
personale etc.) care reflectă activitatea Filarmonicii de Stat
a Moldovei (Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici”
din or. Chișinău), Fondul 3241, 561 un.p., inclusiv 23 ale
personalului scriptic, 1942-1974, inventare.
6
Кримерман, Голос из-за бугра, 226-229.
7
AOSPRM, fond 3242, op. 1, d. 338, Протоколы заседа-
ний художественного совета за 1960-1963 гг.
30 de discuri ale studioului unional „Melodia”8.
Crimerman a colaborat cu mai mulți compozitori,
printre care Valentin Vilinciuc9, T. Zgureanu10, Șico
Aranov11, Solomon Șapiro12 , Oleg Negruță13, Arca-
di Luxemburg14, Serghei Lunchevici15, Teodor Ma-
rin16, Constantin Rusnac17, Mihai Dolgan18, Oleg
Milștein19, Dumitru Gheorghiță 20, frații Ion și Petre
Teodorovici21, Vladimir Rotaru22 .
Piesele lui Efim Crimerman au făcut parte din re-
pertoriul multor colective muzicale („Noroc”, „Con-
temporanul”, „Orizont”, „Bucuria”, „O-zone”) și au
fost interpretate de mai mulți cântăreți, printre care
Maria Codreanu23, Nicolae Sulac, Gheorghe Eșanu,
8
Nu am putut stabili o cifră exactă a textelor scrise de Efim
Crimerman, el însuși operând, în diverse surse, cu cifre di-
ferite – 200, 300 de texte, 47 de albume, 36 sau 53 de dis-
curi etc.
9
Piesele „Tudoraș” (1964); „Hai noroc”, muzica V. Vilinciuc,
text E. Crimerman.
10
Cântecul „Patria” (muzica F. Zgureanu, text E. Crimer-
man), 1966.
11
Piesa „Nu glumesc”, muzică Ș. Aranov, versuri E. Crimer-
man.
12
Piesele „Nu spune nu…”; „De ce taci?”; „S-a născut o stradă
nouă” (muzica S. Șapiro, versuri E. Crimerman).
13
Cântecele „Plouă”, 1967; „Lei-paralei”; „Caut un om de ză-
padă” (muzica O. Negruță, text E. Crimerman), 1970.
14
Piesele din 1969 „Pe strada însorită” și „Fără tine” (muzica
A. Luxemburg, versuri E. Crimerman).
15
Cântecul „Numai cântecul rămâne” (muzica S. Lunchevici,
versuri E. Crimerman), 1969.
16
Piesele „Eu doar de tine am nevoie”; „Noapte bună, Chi­
șinău!”; „Orașul dragostei”, muzica T. Marin, versuri E.
Crimerman.
17
Cântecul „Eu cânt iubirea”, muzica C. Rusnac, versuri E.
Crimerman, 1979.
18
Piesele „Cântă un artist…”; „De ce plâng chitarele”; „Două
manechine”; „Скажи зачем и почему”, muzica M. Dolgan,
versuri E. Crimerman.
19
Piesele „A fost dragoste”; „Nu regret”; „Suflet de țigan”,
muzica O. Milștein, versuri E. Crimerman.
20
Piesele „Valentina”, muzica D. Gheorghiță, versuri E.
Crimerman, interpretată de Sofia Rotaru; „Frumoase-s
nunțile-n colhoz”, muzica D. Gheorghiță, versuri E. Cri-
merman, interpretată de Nicolae Sulac.
21
Piesele „Orizont”, muzica P. Teodorovici, versuri E. Cri-
merman; „Dragoste târzie”, muzica Ion și Petre Teodoro-
vici, versuri E. Ciuntu; „Dorința mea”, muzica Ion și Petre
Teodorovici, versuri E. Ciuntu; „Nu pleca”, muzica Petre
Teodorovici, versuri E. Ciuntu; „Dorul meu”, muzica Ion și
Petre Teodorovici, versuri E. Ciuntu.
22
Piesa „În Moldova vă poftim”, muzica Vladimir Rotaru,
muzica Efim Ciuntu.
23
Piesele „Rudă-paparudă”, muzica O. Milștein, versuri E.
Ciuntu; „Drag îmi este plaiul meu”, muzică populară, ver-
suri E. Ciuntu; „Cântec de nuntă”, muzică M. Mordkovici,
– 66 –
Dorica Roșca, Olga Sorochina, Nina Krulikovska-
ia, Efim Bălțanu, Sofia Rotaru24, Ian Raiburg25, Ion
Suruceanu26. Unele dintre aceste piese au devenit
șlagăre în perioada sovietică și au rămas populare
până în prezent. Majoritatea textelor au fost scrise
în limba română, cu două excepții: „Дети солнца”,
muzica de I. Spițân, și „Скажи зачем и почему”,
muzica de M. Dolgan27.
În anii 1960 a fost premiant al mai multor ediții
ale concursurilor republicane (1963, 1965, 1967,
1969). La concursul republican al cântecului de masă
moldovenesc („массовая песня”) din 1964, pie-
sa „Tudoraș” (muzica V. Vilinciuc) a obținut locul
trei28. Un șir de texte (poezii și lirică) au fost semnate
cu pseudonimul Efim Ciuntu, iar altele – cu nume-
le propriu29. În anul 1970, la cel de-al treilea concurs
republican al cântecului, organizat cu ocazia jubile-
ului de 50 ani ai puterii sovietice de către Ministe-
rul Culturii al RSSM, primul premiu nu s-a acordat,
dar premiul doi i-a revenit compozitorului V. Rotaru
pentru piesa „Meseria cea de aur”. E. Crimerman, ca
autor al versurilor, a luat un premiu de încurajare. La
același concurs, E. Crimerman, în calitate de textier,
a primit și premiul doi pentru cântecul „Plouă” (mu-
zica Oleg Negruță). În anii puterii sovietice, un mod
de apreciere a oamenilor de creație (poeți și compo-
zitori) era includerea lucrărilor premiate „în reperto-
riul colectivelor de artiști profesioniști și al cercurilor
de activitate artistică”30.
Deseori, piesele semnate de Efim Crimerman au
fost declarate „cântecul săptămânii”, cum ar fi, spre
exemplu, „Doar să semene cu tine” (muzică popula-
ră), interpretat de Nicolae Sulac, artist emerit al re-
versiuri E. Ciuntu; „Nu regret”, muzica O. Milștein, versuri
E. Ciuntu.
24
Piesa „Dragoste târzie” (I. Aldea-Teodorovici, P. Teodoro-
vici, versuri E. Crimerman) este inclusă pe discul „Гигант
(LP) С. Ротару – София Ротару”: [Твои следы] (1976).
25
Piesa „Vântule”, muzica Ian Raiburg, versuri E. Crimerman.
26
Piesa „Nu regret”, muzica Milștein, versuri E. Crimerman.
27
Înregistrare audio: „Дети солнца”, muzica de Y. Spițân,
versuri de E. Crimerman; Норок / Вокально-инструмен-
тальный ансамбль „Норок””, Moskva: СССР Мелодия
01619, Апрелевский завод, 1969.
28
Juriul nu a acordat niciun premiu pentru locurile I și II.
„Pervye itogi”. Sovetskaja Moldavija, 24 aprelja 1964 g., s. 3.
29
Efim Ciuntu, „Primitivă...”, Chipăruș 6(1963). „...Și cosmi-
că”, Chipăruș 6(1963). Piesa „Doar să semene cu tine” (mu-
zică populară, versuri Efim Ciuntu), 1966.
30
„S-au evidențiat biruitorii”, Moldova socialistă 1970; „По-
бедители конкурса песни”. Советская Молдавия, № 2
(524), 9 января 1970 г.
publicii – „cântecul săptămânii în decembrie 196631,
„Plouă” – în decembrie 1967 (muzica O. Negruță),
„Noapte bună, Chișinău!” – în septembrie 1972
(muzica T. Marin) sau „Caut un om de zăpadă” (mu-
zica O. Negruță) – în ianuarie 1970.
În anul 1968, piesa „Eu doar de tine am nevoie”
(versuri E. Crimerman, muzica T. Marin), interpre-
tată de Olga Sorochina și orchestra „Bucuria”, a ocu-
pat locul I la Festivalul Internațional al Cântecelor
de Estradă Contemporană de la Soci. La acest festi-
val, dedicat aniversării a 50-a a Comsomolului, au
participat interpreți din mai multe state socialiste:
URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia, RDG, România,
Mongolia. Uniunea Sovietică a fost reprezentată de
Olga Sorochina din Moldova și de Voldemar Kuslap
din Estonia32 .
În anul 1979, piesa „Nu cânt iubirea” (versuri
E. Crimerman, muzica C. Rusnac), interpretată de
formația „Orizont”, a fost printre câștigătoarele con-
cursului unional „Песня 79”33. Astfel, Efim Cri-
merman, în calitate de textier, a devenit de două ori
laureat al concursurilor muzicale unionale și de pa-
tru ori – al celor republicane.
Unele texte semnate de E. Crimerman au fost
interzise de regim, cum ar fi, spre exemplu, „Două
manechine” – „o piesă psihedelică, cu elemente in-
spirate din Jimi Hendrix, piesă care, până în ziua de
azi, a apărut pe un singur CD, cel care a fost editat
la Moscova”34. Ținând cont de realitățile politice și
ideologice ale regimului comunist, Efim Crimerman
a scris și câteva texte „patriotice”, despre care astăzi
spune autocritic: „Am scris și eu prostii. Aici, [în
emigrație, n. red.] eu am început să scriu adevărat”.
La finele anului 1966, cântecul „Patria” (muzică
T. Zgureanu, text E. Crimerman) a ocupat locul III
la Concursul Radioteleviziunii Moldovenești, orga-
nizat cu prilejul a 100 ani de la nașterea lui V. Lenin:
„Am scris și câteva cântece excesiv patriotice, de care
mi-e rușine și azi. Vorba lui Sulac, care fredona, în loc
de «Союз нерушимых…», «Soiuz mi-i rușine…».
31
Piesa a fost transmisă la radio începând cu 19 decembrie
1966, în zilele de luni, marți, miercuri, joi și vineri la orele
21:05, sub acompaniamentul Orchestrei Radioteleviziunii
Moldovenești, dirijor Valentin Vilinciuc.
32
Olga Sorochina a cântat și în formația „Noroc”, apoi a de-
venit solista ansamblului „Bucuria”, v. Molodeži Moldavii,
1968; Večernij Kišinev, 1968.
33
Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспомина-
ния, 237-239; 241-243 și 245; Poiată, Rockul, „NOROC”-
ul & Noi (1966-1970), 116.
34
Poiată, Rockul, „NOROC”-ul & Noi (1966-1970), 117.
– 67 –
Unul dintre aceste cântece a fost «Mulțumim Par-
tidului», pe care el era nevoit să-l cânte la diferite
concerte guvernamentale. Cum spunea o solistă din
Capela Corală «Doina»: «Oare poți lucra într-un
bordel și să rămâi virgină?»”35.
Pe lângă versuri, E. Crimerman a scris și cartea
„Numai cântecul”, publicată la Chișinău în 1968,
articole despre mediul artistic moldovenesc36 și sce-
narii muzicale pentru Filarmonica moldovenească,
cum ar fi „Peripețiile lui Harap-Alb” (autorii scena-
riului M. Manuilov, E. Crimerman), adresat copiilor
din clasele mici37. Efim Crimerman consideră că a
reușit să publice puțin la Chișinău, dar o serie de tex-
te semnate de el au fost incluse în alte culegeri, cum
ar fi cea editată de I. Burdin în 196838 sau piesa „Ul-
timul tramvai” din volumul Sărbătoreasca, publicat
în 197739. Totodată, el a fost, în 1970, redactor coor-
donator al albumului despre orchestra „Fluieraș”40.
Din memoriile și discuțiile cu Efim Crimerman
aflăm că nu a avut mulți prieteni la Chișinău, mai
ales printre scriitori, cu care, probabil, era într-o anu-
mită concurență. Dar cu câteva persoane a fost în
bune relații amicale. În primul rând, se evidențiază
relația cu Igor Crețu. În al doilea rând, prietenia
cu Aureliu Busuioc, care a început încă în anii de
studenție, iar E. Crimerman îl considera drept unul
dintre cei mai talentați colegi. În anul 1968, Busu-
ioc a semnat prefața la cartea lui E. Crimerman, Nu-
mai cântecul41. O altă relație colegială a fost cu Andrei
Strâmbeanu, cu care erau apropiați din cauza umoru-
lui și atitudinii ironice unul față de altul. Încă o relație
de prietenie a fost între familia lui Efim Crimerman
și Baruh Vexler, plecat din Chișinău în Israel în 1973
35
Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспоми-
нания, 241; Interviu cu Efim Crimerman, 12 iulie 2014,
Aachen, Germania.
36
Efim Crimerman, Numai cântecul... = Только песня...:
[Cu­legere de cântece pentru voce fără acomp.] (Chișinău:
Cartea Moldovenească, 1968); E. Crimerman, despre an-
samblul „Joc” în Культура и жизнь, mai 1969.
37
„Невероятные приключения Харап Алба”, Soverskaja
Moldavija, iunie 1974.
38
I. Burdin, ed., Drag îmi este cântecul = Мои любимые песни
[Muzică]: [Pentru voce fără acomp.] (Chișinău: Cartea Mol-
dovenească, 1968).
39
E. Ciuntu and Dumitru Gheorghiță, „Ultimul tramvai”.
Ver­suri E. Ciuntu (Crimerman), muz. Dumitru Gheor­ghi­
ță, in Sărbătoreasca, ed. D. Gheorghiță (Chișinău: 1977).
40
E. Kримерман, M. Kаневскийj, and В. Шаров, eds.,
Молдавский оркестр «Флуераш»: [альбом] (Mосква:
1970).
41
Crimerman, Numai cântecul... = Только песня...: [Culegere
de cântece pentru voce fără acomp.].
și cunoscut în mediile scriitoricești de la noi sub nu-
mele Boris Vlăstaru. Relații bune au păstrat și cu fa-
milia Mara și Musea Raiburg, cu care se cunoșteau
încă de la Nisporeni și care au emigrat în SUA42 .
O colaborare impresionantă a lui Efim Crimer-
man a fost cu Mihai Dolgan, formația „Noroc” și ul-
terior „Contemporanul”, care, în anii ´60 ai secolului
trecut, a fost o primă trupă de rock din URSS, deve-
nită un „The Beatles” local43. „Noroc” a avut un suc-
ces excepțional nu doar în URSS, dar și peste hotare,
ajungând în primele zece trupe ale topului muzical
britanic. În anul 1970, formația „Noroc” a repre-
zentat Uniunea Sovietică la festivalul „Bratislavská
lýra”44. După această participare, piesa „Cântă un
artist”, tradusă și interpretată în limba slovacă, a fost
timp de un an în topul muzical din Cehoslovacia.
Astfel, „Cântă un artist” a devenit „o piesă simbol
al unei generații”. În timpul concertelor din Ucrai-
na, reacțiile organelor PCUS erau negative. În acest
context, în ziarul Pravda a apărut un articol semnat
de V. Tverskaja, „Так о чём же поют эти гитары?”.
Formația „Noroc” aducea venituri importante Filar-
monicii de Stat din Chișinău, de aceea conducătorii
nu prea luau în seamă aceste reacții și scrisori ale or-
ganelor de partid din Ucraina. Însă, după cum spun
și membrii formației „Noroc”, și oamenii de cultură,
motivul dizolvării „Noroc”-ului au fost concertele
formației românești „Mondial” la Chișinău, la fine-
le lunii august 1970. Alexandru Cazacu, membru al
formației „Noroc”, descrie venirea formației „Mon-
dial” la Chișinău ca un vis: „…Veneam noaptea spre
dimineaţă la Filarmonică şi am văzut un afiş straniu.
E scris în limba rusă «Mondiali», scris cu semnul
moale. Asta a fost prima formaţie care a venit din
România, formaţie de pop rock. Lumea nu putea
crede că o asemenea formaţie va putea fi văzută live
la Teatrul Verde. Asta era o enigmă. La noi asta a
fost ca un vis! […] Erau pancarte cu «Trăiască Mon-
dial!», «Trăiască România!», «Patrie», «Unire».
42
Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспоми­на­
ния, 246; 284-287; 289-290. Familiile Crimerman, Vexler
și Raiburg s-au vizitat reciproc în anii ´80-´90 ai sec. XX,
atât în Germania, cât și în Israel și SUA.
43
Poiată, Rockul, „NOROC”-ul & Noi (1966-1970). Filmul
documentar „Bucurie de Noroc la Orizont de Plai”, lansat
în 2016, Producător – Alex Calancea, imagine – Oleg Po-
pescu, sunet – Corneliu Bucătaru, regie, scenariu, montaj,
postproducție – Victoria Cușnir, https://www.youtube.
com/watch?v=6kRwYb_EekQ&feature=youtu.be (ultima
accesare 7.02.2017).
44
„Novaja programma Noroka”, Večernij Kišinev, 2.07.1970.
– 68 –
Aceasta a fost prima Mare Adunare a Neamului nos-
tru. Nu în Piaţa Marii Adunări, ci chiar acolo a fost,
în 1970”45.
Conducerea comunistă, văzând ce s-a produs la
acel concert, a înțeles că ceva similar se întâmplă și la
concertele „Noroc”-ului, de aceea a decis lichidarea, la
10 septembrie 1970, a formației. Ștefan Petrache, so-
listul formației „Noroc”, menționează că nu va fi ui-
tat niciodată motivul politic al acestei decizii politice
– „за несоответствие моральных и политических
убеждений занимающих должности работников
идеологического фронта”, iar Ion Suruceanu, alt
solist al „Noroc”-ului, consideră că, dacă nu era con-
certul lui „Mondial” la Chișinău, formația „Noroc”
supraviețuia46. Câțiva ani mai târziu, Efim Crimer-
man relata, în una dintre intervențiile sale la Europa
Liberă, despre concertul lui „Mondial” la Chișinău:
„În august 1973 [1970, n.n.], a venit la noi în turneu
ansamblul român de estradă «Mondial». Teatrul
Verde din Chişinău, cu cele şase mii de locuri ale
lui, s-a dovedit a fi prea mic pentru acei care voiau
să-i asculte pe români. Câteva mii de oameni au sărit
gardul ce înconjoară acest teatru în aer liber. Publi-
cul nu i-a dat traducătorului să spună niciun cuvânt.
L-a măturat de pe scenă. Fiecare cântec românesc era
însoţit de aplauze nesfârșite, de urale, de scandarea
unor lozinci antisovietice. Şi cele câteva sute de mi-
liţioneri, chemaţi de urgenţă, n-au mai fost în stare
să restabilească ordinea. Concertul s-a prefăcut în-
tr-o adevărată demonstraţie naţionalistă. Numai că
de-atunci niciun artist român nu a mai urcat pe vreo
scenă din Basarabia”47.
Piesele formației „Noroc” au devenit populare în
toată Uniunea, iar cele mai cunoscute și apreciate au
fost și au rămas până astăzi „Cântă un artist” (text
E. Crimerman, muzică M.  Dolgan), „Dor, doru-
le” (text A. Strâmbeanu, muzică M. Dolgan) și „De
ce plâng chitarele” (text E. Crimerman, muzică M.
45
Valentin Buda, „Primul miting unionist la Chișinău, în
1970 mii de basarabeni au cerut „Unire, frați români!”, Eve-
nimentul zilei, 26 iunie 2016 (ultima accesare 7.02.2017).
46
Filmul documentar „Bucurie de Noroc la Orizont de Plai”,
lansat în 2016. Producător – Alex Calancea, imagine –
Oleg Popescu, sunet – Corneliu Bucătaru, regie, scenariu,
montaj, postproducție – Victoria Cușnir, https://www.yo-
utube.com/watch?v=6kRwYb_EekQ&feature=youtu.be
(ultima accesare 7.02.2017).
47
Text prezentat în cadrul programului „Domestic Bloc” nr.
627 din 28 iulie 1981. Romanian Broadcasting Depart-
ment, Radio Free Europe. RFE/RL Broadcast Records Col-
lection / Hoover Institution Library & Archive, Box 3621,
file 3. http://www.hoover.org/library-and-archives.
Dolgan), care au fost înregistrate pe un disc pentru
prima dată în 1969 de Studioul „Melodia” într-un ti-
raj de 2,5 milioane48. La întrebarea mea adresată lui
Efim Crimerman: „De ce totuși plâng chitarele?”, el
a răspuns: „Din cauza regimului atunci și chitarele
plângeau!”49.
Nicolae Sulac a interpretat mai multe piese sem-
nate de E. Crimerman; doar în primul său album,
editat în 1979, șase cântece erau pe versurile lui
Efim. Relația cu Sulac a fost una mai mult decât co-
legială, au fost chiar prieteni, discutând, în timpul
liber, pe teme interzise de regim. Pe unul din discuri-
le sale, Nicolae Sulac i-a adresat lui E. Crimerman o
dedicație: „Ca amintire lui Efim Crimerman, fratelui
mai mare de cultură, care, prin versurile, experiența
și sfaturile sale, a fost și este ajutorul meu apropi-
at. Din tot sufletul, N. Sulac. 3 aprilie 1964”50. În
intervențiile sale de la Europa Liberă, E. Crimerman
l-a menționat de mai multe ori pe Nicolae Sulac ca
un „neîntrecut interpret de cântece populare”51, iar
în 1988, a repovestit la microfonul REL o povesti-
oară de-a lui Nicolae Sulac, „A murit speranța”, care
reflecta starea societății basarabene52 . În anul 1989,
lui Nicolae Sulac i s-a conferit titlul onorific de artist
al poporului din Uniunea Sovietică; cu această oca-
zie, Efim Crimerman îi dedică o intervenție specială
la Europa Liberă, menționând că „s-a făcut un act
de dreptate unui mare artist”, deoarece: „De câteva
ori, din cauza sincerităţii sale de neînchipuit într-o
lume artistică stătută, el a fost alungat din Filarmo-
nică, prigonit şi arestat la domiciliu de şefii de-atunci
ai Ministerului de Interne. Dar cântecul lui Sulac
nu mai putea fi arestat. El a fost acela care, în zilele
amorfe ale stagnării, a reabilitat cântecul moldove-
48
„De ce plâng chitarele”, muzica de M. Dolgan, versuri de
E. Crimerman. „Cântă un artist”, muzica de M. Dolgan,
versuri de E. Crimerman. Норок / Вокально-инструмен-
тальный ансамбль “Норок”, СССР, Мелодия, Апрелев-
ский завод, Первое издание вышло в 1969 году. Discul
a fost tirajat ulterior la uzinele de la Leningrad (1969-1972,
1973), Riga (1970), Tașkent (1969-1970). http://apatrid.
ru/ru/efim-krimerman-ciuntu#.WLQf0Ts6rb3 (accesat
27.02.2017).
49
Interviu cu Efim Crimerman, 12 iulie 2014, Aachen, Ger-
mania.
50
Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспомина-
ния, 244.
51
Text prezentat în cadrul programului „Communist Wor-
ld” nr. 157 din 30 noiembrie 1987. Romanian Broadcasting
Department, Radio Free Europe.
52
Text prezentat în cadrul programului „Domestic Bloc” nr.
247 din 9 februarie 1988. Romanian Broadcasting Depart-
ment, Radio Free Europe.
– 69 –
nesc de dor şi de cătănie, de nuntă şi de jale, baladele
haiduceşti şi colindele, şaga strigăturilor şi izul trist
al doinelor. Kaghebiştii de pe malul Bâcului îl învi-
nuiau că se ocupă de propagarea cântecului româ-
nesc. Din repertoriu i-a fost scos, bunăoară, cântecul
«Dor de mamă», în care amintiţii «esteţi» presu-
puneau că e vorba de dorul basarabenilor după plaiul
Prutului [...]
Marşul lui triumfal continuă şi în zilele noastre.
Slava lui a trecut demult hotarele republicii. Dar îmi
amintesc cum încă după primele lui concerte, date
prin dărăpănatele cluburi raionale, ţărani şi ţărănci
se apropiau de el şi-i sărutau mâna. În semn de recu-
noştinţă că le-a ogoit sufletul, că le-a reîntors cânte-
cul […]”53.
În cadrul acestei emisiuni, Efim Crimerman
amintește și despre plimbările și discuțiile pe stră-
zile Chișinăului cu Nicolae Sulac: „De Sulac ne-am
despărţit într-o amiază de iarnă, tot plimbându-ne
prin faţa sumbrei clădiri a Ministerului de Interne.
Atunci, el mi-a spus: «Ar trebui să mi se dea Steaua
de Erou numai de-atâta că merg alături de dumneata
prin faţa acestor geamuri». Şi apoi, cu clarviziunea
marilor talente, el a adăugat: «Las’ că n-o trece mult
şi am să te ascult la un post de radio…»”54.
La Chișinău, familia lui Efim Crimerman a locu-
it împreună cu părinții, care au primit, în 1959, un
apartament cu o cameră pe strada Panfilov. În came-
ra propriu-zisă locuia Efim, soția și fiica, iar părinții
s-au retras la bucătărie, situație, de altfel, caracteris-
tică pentru mii de familii în perioada sovietică. Nu
în zadar, tatăl lui Efim a considerat puterea sovietică
„властью кретинов, подонков и воров”, iar Efim,
deși a avut o carieră destul de reușită, consideră
această perioadă ca una trăită într-o cușcă, cunoscută
prin trista abreviere – URSS55.
În anul 1981, ambele familii au obținut dreptul
de a emigra în Israel, dar au plecat în Germania. Au
primit invitație de la sora soției, care era deja în Is-
rael, și au depus actele în conformitate cu procedura
sovietică de emigrare pe linie evreiască: „Chișinăul
îl știi? Pe strada asta pe care-i Universitatea. Pe Sa-
53
Grigore Singurel, „Nicolae Sulac – artist al poporului”, text
prezentat în cadrul programului „Moldavian Report” nr. 6
din 22 septembrie 1989. Romanian Broadcasting Depart-
ment. RFE/RL Broadcast Records Collection / Hoover In-
stitution Library & Archive, Box 4153, http://www.hoover.
org/library-and-archives.
54
Ibidem.
55
Кримерман, Голос из-за бугра. Скрипты и воспомина-
ния, 199 și 281.
dovaia. Era o secție acolo. MVD-ul. Și acolo m-am
dus… cu plăcere grozavă. Și uite așa. Și de acolo,
arividerci”56.
Odată cu aflarea plecării lui E. Crimerman,
autoritățile au încercat să-l discrediteze în fața co-
legilor și să-l marginalizeze: „Înainte de plecare, mi
s-au luat diploma, insigna, livretul militar (eram că-
pitan), distincțiile de stat și mi s-a interzis să iau cu
mine orice manuscris. Așa că toate conceptele, ori-
ginalele și copiile textelor le-am lăsat într-un sertar
deschis al cabinetului de la etajul doi al Filarmonicii.
Tot ce-am scris a fost scos din programe, repertorii,
culegeri, discurile au fost retrase din circuit, inter-
pretarea cântecelor – interzisă…”57.
Înainte de plecare, după relatările lui Crimer-
man, la Filarmonică s-a organizat „un fel de jude-
cată populară”, la care l-au criticat pentru faptul că,
„sub pretextul reunificării familiei, părăsește patria,
care i-a dat educație și loc de muncă”. Unica per-
soană care a îndrăznit, la plecare, să-l conducă de la
Filarmonică până în parcul Catedralei din centrul
Chișinăului a fost Margareta Ivanuș58. Alexandru
Cazacu își amintește, în cartea Rockul, „Noroc”-ul &
noi (1966-1979), semnată de M. Ș. Poiată, că, după
plecarea lui Crimerman, cineva de la Ministerul Cul-
turii i-a reproșat lui Nicolae Sulac că interpretează o
piesă semnată de Crimerman, care acum e la Europa
Liberă. Dar Nicolae Sulac i-a răspuns original: „Dar
închipuiți-vă că mâine Malamud pleacă în America.
Ce, va trebui să radem toata ștukaturka [tencuiala]
de pe pereții Filarmonicii?”59.
În anii de activitate în calitate de freelancer (1981-
1994) la Europa Liberă și Libertatea, Efim Crimer-
man a scris circa 1200 de texte. O bună parte din
contribuțiile lui Grigore Singurel la RFE/RL se
păstrează în Arhiva Hoover. Unele texte semnate de
Grigore Singurel în limba română, după ce au fost
date pe post la Europa Liberă, au fost publicate, în
perioada 1986-1989, și în săptămânalul Micro Ma-
gazin, înființat de către Marius Ligi la New York,
SUA. Dar marea majoritate a textelor se păstrează în
56
Interviu cu Efim Crimerman, 12 iulie 2014, Aachen, Ger-
mania, publicat în S. Musteață, Basarabeanul bruiat de
KGB. La microfonul Europei Libere – Efim Crimerman,
1981-1990, vol. 1 (Chișinău: ARC, 2017), 77-94.
57
Mihai Ștefan Poiată, Rockul, „Noroc”-ul & noi (1966-
1970) (Chișinău: ARC, 2013), 117.
58
Кримерман, Голос из-за бугра, 240-241.
59
Malamud, pe atunci administrator la Filarmonica de Stat,
de naționalitate evreu. Poiată, Rockul, „Noroc”-ul & noi
(1966-1970), 119.
– 70 –
arhiva lui personală. Efim Crimerman a adunat și a
legat textele sale în 15 volume, care astăzi sunt pe un
raft al bibliotecii sale. Peste 4 000 de pagini, tipărite
la mașina de dactilografiat pe foi format A4, sunt le-
gate în volume separate a câte cca 250-300 de pagini.
Primele zece volume cuprind textele în limba rusă,
prezentate în cadrul emisiunilor de la Radio Liberta-
tea, iar ultimele cinci sunt textele de la Europa Liberă.
Efim Crimerman consideră că aceasta este o scurtă
istorie a Moldovei sovietice, a României ceaușiste și
a evreilor basarabeni, scrisă pe urmele fierbinți ale
anilor ´80 ai secolului al XX-lea60. Din toată activita-
tea lui la acest post de radio, 3/4 au fost contribuții la
Radio Libertatea și 1/4 – la Europa Liberă. Conform
documentelor din Arhiva Hoover, am putut con-
stata că Grigore Singurel și-a adus contribuția sa în
programele Serviciului românesc al Europei Libere
între anii 1981 și 1990, iar în programele Serviciu-
lui rusesc al Radio Libertatea – în perioada 1981-
199461. Chișinăul a fost foarte des amintit de către
E. Crimerman în intervențiile sale de la RFE/RL.
În termeni statistici, doar în emisiunile prezentate
în cadrul Serviciului românesc al Europei Libere,
Chișinău este menționat de peste 560 de ori62 . Prac-
tic în fiecare emisiune a vorbit despre acest oraș, în
special despre realitățile Chișinăului sovietic.
În calitate de textier, Efim Crimerman a scris
câteva versuri și despre orașul Chișinău. Acest su-
biect este foarte puțin cunoscut de publicul moldav.
Natalia Ciorbă a publicat pe blogul Bibliotecii de
Arte „Tudor Arghezi” „Cântece despre Chișinău”63;
printre cele 69 de piese sunt și câteva piese despre
Chișinău semnate de Efim Crimerman: „Vorbeşte
Chişinău”, muzica de Oleg Negruţa; „Vrăbioarele
din Chişinău”, muzica de V. Masiucov, „S-a născut
o stradă nouă”, muzică de Solomon Şapiro, „Ultimul
tramvai”, muzica V. Slivinschi64. La acestea se adaugă
și piesele „Noapte bună, Chișinău” și „Ce, ce, ce?”,
muzica de T. Marin.
60
Кримерман, Голос из-за бугра, 277.
61
A se vedea mai multe detalii despre viața, activitatea și
contribuția lui la Radio Europa Liberă în S. MUSTEAŢĂ,
Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere
– Efim Crimerman, 1981-1990, vol. 1 și 2 (Chișinău: ARC,
2017).
62
MUSTEAŢĂ, Basarabeanul bruiat de KGB, vol. 1, 505;
vol. 2, 398.
63
https://bibliomusic.wordpress.com/tag/cantece-despre-chi-
sinau-2/page/2/ (accesat 17.10.2017).
64
https://bibliomusic.wordpress.com//?s=Crimerman (acce-
sat 08.08.2018).
 În piesa „Vorbeşte Chişinău”65 autorul versu-
rilor se referă la un glas care-l urmărește oriunde,
fiind emis de același post: „Vorbeşte Chişinău!...
Aici e Chişinău!”. Deși se referă la un post de radio
care emite pe unde lungi și scurte, autorul ne dă de
înțeles că acest post nu este în RSSM: „Şi chiar de
ne desparte al mării val spumos, / Căruntul vârf de
munte, pustiul nisipos…”, autorul îl căută de fiecare
dată „printre frânturi de vorbe, prin cântece de jazz”,
fiind nerăbdător. În continuare, „cu a inimii ante-
nă găsesc acelaşi glas, / Şi ca un bun prieten, încet
şi liniştit, /Cu mine stă la vorbă oraşul meu iubit...”.
Din conținutul piesei nu este clar cui aparține vocea
îndrăgită, dar observăm că este o voce liniștită pe
care o consideră „un bun prieten” asociat cu orașul
voi vrăbioi?” Cât privește Chișinăul, probabil, este
vorba de perioada de primăvară când natura reîn-
vie, deoarece autorul menționează „vrăbioare cu
limpede grai / Din oraşul cu ramuri de mai” și ti-
nerii care își dau întâlniri: „Eu aştept să aud pasul
tău / Şi copacii îmi cântă mereu, / … / Dacă doi
se-ntâlnesc, / Dacă doi se iubesc / Totu-i simplu ca
doi şi cu doi! / ... / Ca să fim fericiţi / Eu şi fata cu
părul bălai!”
Piesa „S-a născut o stradă nouă”67 continuă tema
generală a dragostei, prezentă în majoritatea versuri-
iubit. Efim Crimerman, în cadrul interviului realizat lor scrise de Efim Crimerman, dar aici se evidențiază
în vara anului 2014, a confirmat că asculta posturi- faptul că „s-a născut o stradă nouă / În bătrânul
le de radio occidentale, în special Europa Liberă, iar Chişinău / Şi pe strada asta nouă / S-a mutat iubi-
despre cele auzite discuta doar cu prietenul său Igor tul meu”. Autorul încearcă să confrunte două teme
Crețu. Probabil, cuvintele din această piesă reflectă esențiale: orașul vechi cu cel nou, unde se constru-
pe alocuri și această realitate a Chișinăului anilor
1970.
Sensul versurilor din piesa „Vrăbioarele din
Chişinău”66, la prima vedere, pare a fi unul nevi-
novat, fiind vorba despre ciripitul unor vrăbioare
din Chișinău și despre doi îndrăgostiți. Dar, așa
cum știm particularitățile epocii sovietice, bănuim
că autorul are și un mesaj ascuns, mai ales că se în-
treabă: „Despre ce ciripiţi între voi, / Vrăbioare şi

65
https://bibliomusic.wordpress.com/2015/12/23/cantece-
despre-chisinau-vorbeste-chisinau-%D0%B3%D0%BE%D
0%B2%D0%BE%D1%80%D0%B8%D1%82-%D0%BA%
D0%B8%D1%88%D0%B8%D0%BD%D0%B5%D0%B2/
(accesat 17.10.2017).
66
https://bibliomusic.wordpress.com/2014/03/19/cantece-
despre-chisinau-vrabioarele-din-chisinau-%D0%BA%D0% 67
ht tps:// bibl iomu sic .wordpress .com/2 014 /01/2 8/
B8%D1%88%D0%B8%D0%BD%D0%B5%D0%B2%D1 cantece-despre-chisinau-s-a-nascut-o-strada-noua-
%81%D0%BA%D0%B8%D0%B5-%D0%B2%D0%BE% % D 0 % BD % D 0 % BE% D 0 % B2% D 0 % B 0 % D1% 8F-
D1%80%D0%BE%D0%B1%D1%8C%D0%B8/ (accesat %D1%83%D0%BB%D0%B8%D1%86%D0%B0/ (accesat
17.10.2017). 17.10.2017).

– 71 –
iesc străzi și case noi, și dragostea între doi tineri care Versurile din cântecul „Ultimul tramvai”68 reflec-
locuiesc în aceste cartiere. Autorul mai mult descrie tă o problemă importantă pentru Chișinău – scoa-
partea nouă a orașului, probabil și din perspectiva terea din funcție a tramvaiului și acoperirea liniilor
cuplului îndrăgostit – „Stradă nouă, stradă nouă, / de tramvai cu asfalt. Efim Crimerman reflectă asu-
Cu grădini ce înfloresc, / Tu mă chemi spre-o viaţă
nouă / Cu iubitul să pornesc”. Deși în piesă se pole-
mizează pe seamă neacceptării de către rude a iubi-
tului, finalul e unul fericit: „S-a născut o stradă nouă
/ În oraşul meu iubit / Şi pe strada asta nouă / Feri-
cirea mi-am găsit”.
Piesa „Noapte bună, Chișinău!”, scrisă în 1972,
este dedicată direct orașului Chișinău, și anume
aspectului lui nocturn. Deși către acest an erau în-
chise practic toate bisericile din Chișinău, inclusiv
soborul, iar turnul-clopotniță a fost demolat, au-
torul scrie despre ceasul vechiului sobor, care bate
grav, răsunător, anunțând miezul nopții. Partea a
doua a piesei se adresează orașului truditor și aflat
în construcții: „Macaraua, gânditor, / Stă ca barza-n
într-un picior” și „Dormi în pace, până-n zori, / Dor-
mi, orașe truditor”. În această piesă autorul revine în
trecere la două aspecte întâlnite și în alte cântece, și
anume „manechinul” și „vrăbioarele”: „În vitrina cu
lumini, / Doarme dus un manechin, / Dorm și vră- pra acestei realități sovietice din două perspective.
biile pe ram, / Doarme fiecare geam”. Efim Crimer- Prima, regretă că tramvaiul nu mai este, deoarece de
man se identifică cu orașul Chișinău, fie că-i spune tramvai se leagă tinerețea și dragostea lui, iar orașul
„iubit oraș” sau „orașul meu”, evidențiind în refren: a devenit mai tăcut: „Tramvaiul nu mai sună de de-
„Noapte bună, / Noapte bună, orașul meu, / Noapte parte / Și parcă-i mai tăcut orașul meu, / S-a dus
bună, Chișinău!”. din tinerețea mea o parte / Cu ultimul tramvai din
Chișinău. / Acest tramvai la colț avea oprire, / Cu
el întâi la școală m-am pornit, / El m-a adus la pri-
ma întâlnire, / Și m-am întors pe viață-ndrăgostit. /
Cu acest tramvai, în haină militară, / Eu am plecat
să-nving ori ca să mor… / Și din Berlin, noaptea, de
la gară / El m-a adus acasă-nvingător”. A doua, au-
torul încearcă să arate că orașul se modernizează
prin construcția de străzi asfaltate pe care circulă
mașini. Dar, în final, oricum regretă că tramvaiul a
plecat la pensie în depou și odată cu ultimul tramvai
a plecat și o parte din tinerețea lui: „Azi lunecă pe
străzile-asfaltate / Mașinile orașului meu nou, / Noi
ne grăbim spre țărmuri minunate, / S-a dus la pensie
tramvaiul în depou / … / Iar viața cheamă, cheamă
mai departe. / Și de tramvai n-ai când să-ți pară rău
/ … / Însă s-a dus din tinerețea mea o parte / Cu ul-

https://bibliomusic.wordpress.com/2014/02/26/cantece-
68

despre-chisinau-ultimul-tramvai-%D0%BF%D0%BE%D1
%81%D0%BB%D0%B5%D0%B4%D0%BD%D0%B8%D
0%B9-%D1%82%D1%80%D0%B0%D0%BC%D0%B2%
D0%B0%D0%B9/ (accesat 08.08.2018).

– 72 –
timul tramvai din Chișinău”. În același context este
scris și refrenul, foarte scurt, dar sugestiv: „Tramvaiul
nu mai…”, adică nu mai este în peisajul urban.
Versurile cântecului „Ţii minte, Chişinău”69 conti-
nuă tema amintirilor despre Chișinău, oraș al copilări-
ei și tinereții lui Efim Crimerman, pe care îl consideră
„prieten bun al meu”. În câteva versuri, autorul trece
în revistă practic o bună parte a biografiei sale, por-
nind de la copilărie și ajungând la tinerețe. Copilăria
o asociază cu străduța unde a lansat primul zmeu, iar
tinerețea cu un colț de stradă unde staționa tramvaiul
2 și de unde „am plecat / De tânăr la război”. Refre-
nul piesei reflectă legătura cu orașul și efortul de a
reveni: „Ţinându-mă de pietre şi de vânt, / De orice
fir de iarbă pe pământ, / La tine m-am întors, oraşul
meu. / Chişinău, Chişinău, / La tine, prietenul meu”.
Partea a doua a piesei este dedicată Chișinăului post-
belic, când orașul, răvășit de război, a devenit mai
tăcut, iar autorul, revenit în oraș, căuta pe străzile
vechi ce a pierdut: „Ţii minte, Chişinău, / Cum mă
priveai tăcut / Când m-am pornit pe aceleaşi străzi /
Să caut ce-am pierdut / … / Îţi aminteşti tu, scump
oraş, / De străzile-n ruini, / În locul lor ţi-am ridicat
/ Prospecte şi clădiri”. În partea finală a cântecului,
autorul ajunge și la tema dragostei, care este prezentă
în fiecare piesă. Din nou revine la Chișinăul de pri-
măvară, cu teii și castanii înfloriți: „Ţii minte, Chi-
şinău, / De-o stradă-n flori de tei? / Pe strada ceea
mi-ai deschis / Portiţa dragostei / … / Pe-aceleaşi
străzi, prieten bun, / Sub ramuri de castani, / Îmi
duci prin lupte şi prin vis / Ai vieţii mele ani”.
Chișinăul a fost menționat cu diverse ocazii și în
alte piese semnate de Efim Crimerman. Cum ar fi cân-
https://bibliomusic.wordpress.com/2013/10/30/cantece-
69
despre-chisinau-tii-minte-chisinau/
– 73 –
tecul „Ce, ce, ce?”, în care autorul descrie frământări-
le unei fete care se întreabă „ce să facă să crească mai
mare”, ca să fie la o înălțime cu iubitul ei: „Ce bine e,
orice n-ai spune, / Că este înalt iubitul meu, / Ce bine
e că sunt pe lume / Așa băieți ca-n Chișinău”70.
Soarta „l-a aruncat” pe Efim Crimerman în di-
verse localități din România interbelică, Moldova
sovietică și Germania, mai întâi federală, apoi reîn-
tregită. Dar o bună parte a vieții sale Efim Crimer-
man a petrecut-o la Chișinău, aici și-a luat majoratul,
de aici a plecat la război, aici a făcut facultatea, aici
s-a îndrăgostit și s-a căsătorit, aici a scris majoritatea
textelor sale etc. De aceea, în creația și memoriile
sale, Chișinăul ocupă un loc aparte. Dar, revenit în
1993, într-o scurtă vizită la Chișinău după colapsul
URSS, E. Crimerman a rămas dezamăgit de starea
orașului. În discuția noastră din 2014 am atins și
tema Chișinăului de astăzi. La întrebarea mea „Cum
ați văzut Chișinăul, Moldova, după 12 ani?”, E. Cri-
merman a răspuns: „Neschimbat (râde în hohote).
Ne-schimbat! Asta m-a omorât dintr-o dată. Unde
m-am întors?! Am fost de două ori la Chișinău, mi
se pare. Da, așa mi se pare. Vai de mine! E plin de
gropi. Pe trotuar, pe carosabil. Eu merg mult. Am o
slăbiciune. Merg și mă gândesc. Și am început să râd
așa, singur. Mergeam și râdeam. E aceeași, aceeași
bucată de asfalt. Asfalt? Nu. Era asfalt? Acuma s-a
mai îmbunătățit. Și tot nu găseai de mâncat când
trebuia, eu am fost cu 10 ani în urmă. M-am deza-
măgit. L-am văzut pe Busuioc. Prieteni buni, eram
prieteni. Eu, când lucram la Filarmonică redactor,
aceeași femeie sta la poartă (râde). Pe cuvânt. Când
m-a văzut, a lăsat ușa și m-a îmbrățișat (râde). Ma-
ria. M-a îmbrățișat, m-a sărutat și zice: „Efim Semi-
onovici, V-am văzut”. Știau că scriu, ascultau. Radio.
Așa. Câțiva oameni am mai întâlnit” 71.
Deși a lăsat o moștenire culturală impresionantă,
Efim Crimerman este puțin cunoscut în Republica
Moldova. De aceea, îndemn istoricii de muzică să
reconstituie întreaga contribuție muzicală a lui Efim
Crimerman. Doar așa vom putea cunoaște atât carie­
ra lui de textier, cât și tematica abordată în piesele
sale, care au fost șlagăre la vremea lor. Poate, măcar
așa îl vom reabilita pe Efim Crimerman.
70
AOSPRM, fond 3242, op. 1, d. 338, Протоколы заседа-
ний художественного совета за 1960-1963 гг., fila 71.
71
Interviu cu Efim Crimerman, 12 iulie 2014, Aachen, Ger-
mania, publicat în S. Musteaţă, Basarabeanul bruiat de
KGB. La microfonul Europei Libere – Efim Crimerman,
1981-1990, vol. 1 (Chișinău: ARC, 2017), 92.
 CHIȘINĂUL ÎN VIZIUNEA DRAMATURGILOR
ȘI A REGIZORILOR DE TEATRU
Este important locul acțiunii într-o piesă de teatru
și de ce? Are vreo semnificație pentru regizorii care
montează piesa locul acțiunii? Sunt întrebări la care
se caută un răspuns, dat fiind că această temă, tema
locului acțiunii, nu a fost încă studiată îndeajuns.
În Antichitate, autorii, de regulă, indicau locul
desfășurării acțiunii. De exemplu, Eschil în „Perșii”:
„Acțiunea se petrece la Susa, în fața palatului lui
Xerxes”1. Sau Euripide în „Troienele”: „În faptul zi-
lei, sub pale de fum, Troia pustie”2 . Și alți autori dra-
matici, fie că sunt greci, latini, francezi, englezi sau
români, indicau locul acțiunii. Pentru tragedia „Ro-
meo și Julieta”, Shakespeare alege orașul Verona, deși
istoria în sine este o plăzmuire, iar orașul a fost ales
la întâmplare. Ca și în „Neguțătorul din Veneția”.
Am putea aduce și alte exemple din istoria teatru-
lui care să confirme că autorii de piese făceau trimite-
re la țara sau locul unde se desfășura drama, comedia
sau tragedia. Avea vreo semnificație pentru regizori
locul acțiunii? Probabil, nu. Se pare că important era
mesajul piesei sau „suflul” contemporaneității3.
Mihai Volontir în rolul lui Călin din „Sfânta sfinte-
lor” de Ion Druță. Regizor Mihai Volontir. Teatrul
Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, 1988.
1
Eschil, Perșii, București, 2010, p. 16.
2
Euripide, Troienele, București, 2010, p. 17.
3
Vezi Jonh Elsom, Mai este Shakespeare contemporanul nos-
tru? București, 1994.
– 74 –
Larisa UNGUREANU
Realitatea teatrului din Republica Moldova, așa
cum s-a dezvoltat el în a doua jumătate a secolului
XX – începutul secolului XXI, când societatea își
punea probleme de ordin identitar (apelurile scriito-
rilor de a reveni la grafia latină), cunoașterea istoriei
recente (deportările, Războiul de pe Nistru din anul
1992) ș.a., demonstrează că piesele în care Chișinăul
devine locul unde se „întâmplă” ceva important – ca
mesaj, gând, idee, semnificație – și-au găsit reflectare
pe scena teatrelor.
Cum a fost reflectat Chișinăul în spectacolele de
teatru? Și au existat asemenea spectacole în istoria
teatrului din Republica Moldova? Cine au fost dra-
maturgii care au ales ca loc de desfășurare a acțiunii
Chișinăul? Cine au fost regizorii care au montat ase-
menea piese?
„Îmi pun problema locului acțiunii, fiindcă e
foarte important”, afirmă dramaturgul Dumitru
Crudu, care a semnat mai multe piese în acest sens
(„Karmen la Chișinău”, „Salvați America!”, „Oa-
meni ai nimănui”, „Înainte și după fugă”, „Fata cea
mută a început să vorbească” ș.a)4.
Teatrul Național „Satiricus – I. L. Caragiale” a
adus Chișinăul în prim-plan prin spectacolele mon-
tate de regizorul Alexandru Grecu, directorul tea-
trului. Primul spectacol de acest gen a fost „SRL
Moldovanul” de Nicolae Esinencu, după care au ur-
mat „Golanii revoluției moldave”, „Țara asta a uitat
de noi”, „Made in Moldova” de Constantin Cheianu,
„Dictatorul” de Andrei Strâmbeanu, „Maimuța în
baie” de Irina Nechit ș.a. „Eu fac parte din regizorii
care nu uită nici pe o secundă în ce an montez spec-
tacolul, pentru cine montez și locul unde montez”,
menționează A. Grecu5. „Avem spectacole multișoare
despre Chișinău, de diferite genuri”, precizează Tu-
dor Țărnă, autor de piese, regizor, directorul Teatru-
lui de Revistă „Ginta Latină”6. Amintim că Teatrul
4
Dumitru Crudu, „Îmi pun problema ca în multe piese
acțiu­nea să aibă loc la Chișinău”, în Larisa Ungureanu, Chi­
și­năul în teatru, Chișinău, 2017, p. 36.
5
Alexandru Grecu, „Suntem un teatru al orașului...”, in L.
Ungureanu, Chișinăul în teatru, Chișinău, 2017, p. 13.
6
Tudor Țărnă, „Avem spectacole multișoare despre Chiși­
nău!”, in L. Ungureanu, Chișinăul în teatru, Chișinău, 2017,
p. 28.

Igor Caras în rolul lui Dumitru Caraciobanu
din spectacolul „Actorul Crap” de Nicolae
Negru. Regizor Mihai Fusu. Teatrul Municipal
al unui Actor, 2007.
„Ginta Latină” a montat în anii 2005-2014 specta-
colele: „Grădina „Ștefan cel Mare”, „Ultimul tram-
vai”, „Între Bâc și Missisippi”, „Carambol”, „Păcală
& Company”, „Gentilomii vagabonzi” ș.a.
În perioada sovietică, preponderent, teatrele din
RSSM montau îndeosebi piese scrise de dramaturgi
străini, în care acțiunea avea loc „undeva”, fără a se in-
dica locul. Piesele dramaturgilor autohtoni care ajun-
geau să fie jucate, la fel, nu aveau un loc al acțiunii
indicat. Însă atunci când dramaturgii noștri au scris
piese în care predomina tema deportărilor, a „desti-
nelor frânte”, a intelectualului în raport cu societatea,
a familiei, a relațiilor dintre părinți și copii, în care se
ciocneau mentalitățile personajelor care veneau din di-
verse categorii sociale, locul acțiunii începe să devină
evident. Chișinăul se transformă într-o adevărată are-
nă unde se desfășoară acțiuni ample. Amintim de au-
torii: Constantin Condrea, Iuliu Edlis, Ruvin Florin,
Feodosie Vidrașcu, Alexei Marinat, Ion Druță, Andrei
Strâmbeanu, Aureliu Busuioc. Era un act conștient?
Pentru dramaturgi, în parte da, odată ce ei indicau în
piesele lor locul desfășurării acțiunii. Pentru teatre lo-
cul acțiunii nu întotdeauna avea o importanță majoră.
Importantă era tema. Criticii, teatrologii, în cronicile
și recenziile lor, de regulă, analizează jocul actorilor,
ingeniozitatea regizorului, dar de locul acțiunii nu se
amintește sau se amintește foarte rar7.
Larisa Ungureanu, „Chișinăul – izvor de inspirație și crea-
7
tivitate pentru dramaturgi și regizori de teatru”, in L. Un-
gureanu, Chișinăul în teatru, Chișinău, 2007, p. 7-11.
– 75 –
Chișinăul devine, mai ales începând cu sfârșitul
anilor 1960, o sursă de inspirație pentru autorii de
piese, pentru regizorii care aleg aceste piese, viața
orășenilor fie get-beget, fie veniți de la țară, dar care
au „slobozit rădăcini” la oraș, oferindu-le material
„viu” pentru scrierile lor8. Teatrul nu a întârziat să
facă apel la aceste piese și să monteze spectacole, în
care destinul uman ajungea în prim-plan. Astfel și
locul acțiunii avea importanță, Chișinăul devenind
un oraș unde se aduna o energie creatoare, benefi-
că. Criticul moscovit Irina Uvarova menționează în
reflecțiile sale la spectacolul „Copiii și merele” de C.
Condrea: „Berejan părea să fie reprodus după unul
dintre personajele foarte cunoscute. Fiicele lor, toa-
te Laurele acestea, se perindau prin Chișinăul anilor
șaizeci pe tocurile lor neobișnuite, mereu dedate ex-
centrismelor și riscurilor de tot felul”9.
Anii ’90 ai secolului trecut au fost ani de cotitură
nu doar pentru societate, și teatrele au trecut prin-
tr-un proces de reconfigurare a gândirii artistice, de
creare a unui nou limbaj scenic și a unei noi estetici.
Această perioadă s-a reflectat și în noua dramaturgie,
care nu a întârziat să apară și să fie montată cu succes
într-un șir de teatre. Într-un număr destul de mare
de piese, acțiunea se desfășoară la Chișinău.
Alegerea locului acțiunii devine conștientă. Pro-
blema locului unde se desfășoară acțiunea și-o pun
Actorul Filip Dascăl – Sandu în spectacolul
„Minodora” de Andrei Strâmbeanu. Regizor Ion
Ungureanu. Teatrul „Luceafărul”, 1971.
8
Vezi „Aprecieri critice”, in L. Ungureanu, Chișinăul în tea-
tru, Ch., 2017, p. 63.
9
Irina Uvarova, Teatrul „Luceafărul”. Un deceniu al deveni-
rii, Chișinău, 1992, p. 20.

„Coridorul morții” de Irina Nechit. În rolul lui Vale-
riu – Ciprian Răcilă. Regizor Anatol Răcilă. Teatrul
Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, 2010.
și dramaturgii, dar și regizorii, care montează piese-
le10. Creatorii de teatru din perioada independenței
Republicii Moldova au un cuget lucid, sunt sensibili
mai ales la aspectele dramatice ale societății noas-
tre, aflată în tranziție. Iar Chișinăul s-a transformat
într-o arenă unde se manifestă oamenii din diverse
categorii soicale, devenite apoi personaje scenice. O
piesă de teatru este valoroasă în sine ca text literar,
dar ea capătă forță și viață atunci când este transpusă
în limbaj scenic. Când teatrul a venit cu spectacole
în care destinul uman era în prim-plan, a devenit im-
portant nu doar mesajul, ci și locul acțiunii.
În piesele contemporane sunt exprimate ideile
politice, soclaile, etico-morale ale dramaturgilor din
noua generație, dar și a generației de până la 1990.
De regulă, autorii din noua generație nu indică genul
piesei. Regizorii, în funcție de subiect – deportări,
relația părinți-copii, corupție, războiul de pe Nistru
din 1992, migrația ilegală, evenimentele din 7 aprilie
2009 etc. –, caută genul artistic care ar pune în va-
loare aceste teme de actualitate prin farse, comedii,
drame sociale, tragicomedii, pamflet ș.a. Dramatur-
gii din generația mai veche indică genul piesei, une-
ori „modificându-l”: comedie, comedie amară, scenă
lirică, dramă, dramă lirică, divertisment, plăsmuire,
cascadorie năzdrăvană, fantezie excepțională, renghi-
pamflet ș.a.
Fiecare teatru tratează temele în mod diferit:
unele folosind săgeata satirei și a grotescului, altele
L. Ungureanu, Chișinăul în teatru, Ch., 2017.
10
– 76 –
– umorul fin sau elementul dramatic și lirico-dra-
matic, limbajul artistic însă diferă de la teatru la
teatru, ceea ce oferă spectatorului o gamă multico-
loră a vieții chișinăuienilor, dar și un specific inedit
orașului nostru.
În spectacolele dramaturgilor noștri Chișinăul
este emoționant de variat: lirico-dramatic, cu persona-
je care au fost marcate de grave suferințe, dar nu s-au
lăsat învinse („Două vieți și-a treia” de F.  Vidrașcu,
„Unde ești, Campanella?” de A. Marinat, „Minodo-
ra” de A. Strâmbeanu), romantic („Moi belîi gorod”
de I. Edlis) sau cu gust de comedie amară (cum a fost
caracterizat spectacolul „Copiii și merele” de C. Con-
drea), dramatic („Și sub cerul acela” de A. Busuioc),
„Ziua a opta” (Pavel Ivașcu) de R. Florin), tragicomic
(„Consumatorul de onoruri” de A. Strâmbeanu),
muzical („Buchetul” de N. Rusu) etc.
Și dacă în perioada sovietică putem vorbi despre
un teatru legat puternic de o școală – școala de tea-
tru rusă, după anii 1990, când societatea a trecut
prin mari transformări politice, economice, sociale,
când democratizarea societății, libertatea de expresie
nu era un mit, ci o realitate, teatrul, dar și principii-
le, normele regizorale s-au pomenit „dezbrăcate” de
tradiții. Pe de altă parte, și harta teatrală a Republi-
cii Moldova s-a mărit prin înființarea de noi teatre,
fiecare teatru creându-și propriul stil și limbaj sce-
nic. Numim aici: Teatrul de Revistă „Ginta Latină”
(1989), Teatrul Național „Satiricus – I. L. Caragiale”
(1990), Teatrul Național „Eugene Ionesco” (1991).
Alte teatre – „Luceafărul”, Teatrul Național „Mi-
hai Eminescu”, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”,
Teatrul „Alexei Mateevici” – au trecut prin diverse
metamorfoze și transformări, în primul rând de or-
din estetic.
Unele teatre prezintă spectacole „nesofisticate”
din punct de vedere regizoral pentru a fi cât mai
pe înțeles publicului. Se observă această tendință și
la Teatrul „Satiricus – I. L. Caragiale” („SRL Mol-
dovanul”, „Maimuța în baie”), și la Teatrul de Re-
vistă „Ginta Latină” („Grădina „Ștefan cel Mare”,
„Generația GL”). La Teatrul Național „Mihai Emi-
nescu”, în „Consumatorul de onoruri”, se pune în
prim-plan destinul intelectualului de formație sovie-
tică adus în fața realității de azi, pe care nu știe cum
s-o înfrunte. Ilie Todorov a conceput spectacolul ca
pe un vid, cu elemente puține de scenografie, imensa
scenă fiind aproape goală. În schimb, la Teatrul „Lu-
ceafărul”, regia (Stela Focșa) pune accentul pe viața
Consumatorului, care a trăit pentru „onoruri”. Pân-

Actorul Nicolae Jelescu din spectacolul „Au-u-
u, Paula” de Nicolae Esinencu. Regizor Andrei
Vartic. Teatrul „Alexei Mateevici”, 1994.
za albă care-și are începutul ca o perdea la geam este
lăsată în jos ca o trenă lungă-lungă, transformându-
se într-un miraj al unei vieți trăite în deșert11.
Faptul că teatrele manifestă interes pentru tex-
tele inspirate din realitatea imediată și că această
realitate, mai în toate cazurile, este descrisă aici, la
Chișinău, demonstrează că Chișinăul devine un cen-
tru politic, administrativ, economic și cultural. Majo-
ritatea spectacolelor de azi sunt satire, comedii, farse
și descriu o realitate grotescă, populată de o cohortă
de personaje pestrițe, provenite din mediul urban de
azi – tineri și în vârstă, medici și pacienți, studenți
și profesori, poeți și academicieni, femei triste și fru-
moase, șomeri, țărani veniți în vizită la oraș, băieți
gălăgioși, politicieni, combatanți, chelnerițe, bețivi,
șarlatani, boschetari, îndrăgostiți, dezamăgiți, visă-
tori – o gamă de locuitori ai capitalei care au nimerit
în „vizorul” oamenilor de teatru. Teatrul se adresea-
ză publicului din sală, iar acest public este adesea re-
prezentat prin personajele din scenă („Cu bunelul, ce
11
Vezi „Aprecieri critice”, in L. Ungureanu, Chișinăul în tea-
tru, Ch., 2017, p. 73-74, 103-104.
– 77 –
facem?”, „Salvați America!”, „Minte-mă, minte-mă”,
„Buchetul”, „Gentilomii vagabonzi” ș.a.).
Materialul uman din care dramaturgii își con-
struiesc personajele în ultimele decenii s-a schimbat
enorm comparativ cu materialul uman din perioada
sovietică. Azi se scriu alte piese. Aceste piese sunt mai
„la zi” comparativ cu piesele dramaturgilor din „gar-
da veche” – Ion Druță, Andrei Strâmbeanu, Aureliu
Busuioc, dar și viața noastră, deși bogată în eveni-
mente, e mai „superficială”, fiindcă azi „trăim clipa”.
În același timp contemporaneitatea semnifică o viață
supradimensionată, cu tehnologii informaționale
din ce în ce mai avansate. Astăzi nu poți spune cuiva
că „eu sunt mai deștept”, iar „tu ești lipsit de profun-
zime”. Nu ar fi corect.
Viața de azi e un test foarte dur și pentru drama-
turgi, și pentru regizori, și pentru actori. De aceea,
în special regia lui Sandu Grecu, e o regie mai direc-
tă, mai „consumistă”, mesajul spectacolelor sale este
foarte clar, fiind o reflecție a publicului chișinăuian
care, adesea, se (re)vede pe scenă („Made in Moldo-
va”, „Țara asta a uitat de noi”, „Puștoaca de la etajul
13 sau Dragă societate” ș.a.).
La Teatrul de Revistă „Ginta Latină” reflecta-
rea realității este dublată și de o dimensiune po-
etico-muzicală, mai ales în spectacolul „Ultimul
tramvai” (autorul textului și regizor Tudor Țărnă).
Destinul Melaniei Noianu, cântăreață, dansatoare în
Chișinăul antebelic, este marcat de suferințe, dar în-
nobilat de credința în dragoste pentru bărbatul iubit,
pe care o va păstra în sufletul ei peste ani.
În concluzie s-ar cere următoarele: viața chișină­
uienilor, pagini din istoria acestui oraș ar trebui po-
vestite generației de azi și – de ce nu? – celei de mâine
simplu, frumos, convingător. S-ar cere o reînnoire a
limbajului pieselor, dar și tematica lor. La fel, e impe-
rioasă reînnoirea limbajului regizoral, aprofundarea
expresivității scenice în toate registrele: interpretativ,
muzical, al luminilor, al scenografiei.
Locul acțiunii, mai ales pentru un popor care este
în căutarea identității, a valorilor naționale, a recu-
perării memoriei istorice, devine de o importanță
majoră.
 CHIŞINĂU: ÎNTRE AMURGUL DIONISIAC
ŞI RECRUDESCENȚA BIZANTINĂ
Există o punctuală viziune esoterică asupra Chi-
şinăului: cei care au supravieţuit dezagregărilor de
fond, adică n-au consimțit, n-au făcut jocul, vor evo-
lua negreşit, în linie psihosocială mai ales, altundeva.
Şi se vor impune, indiferent de sfera în care experi-
mentează.
Se poate întâmpla că nu e lipsită de noimă afirma-
ţia. Ba însuşi oraşul, prin tempoul său meridional, cu
neistovită nonşalanţă taie elanuri cu tentă radicală,
inhibă impulsuri formative de anvergură.
Oraşul eternei clise primăvăratice, unde se jubilea-
ză lacom (re)găsirea unui Eros frust, vag şi amăgitor
ceremonios, care conferă urbei alura neînduplecatei
tinereţi.
E oraşul-port fără mare. Deloc sec, magistral ori
cinic, precum ar fi cetăţile mari, bastioane de civili-
zaţie, cu tot setul lor de acide rigori, dar şi generoase
deschideri.
E oraşul căruia nu-i poţi pretinde armonizări ad-
hoc cu niscaiva fapte prodigioase, pentru că e înrudit
cu rezervorul marilor virtualităţi. Chişinăul taxează
ieșirile impetuoase la rampă, acreditând în acelaşi
timp acorduri molcome, cuminţi, inapte cel mai des
a destabiliza ordinea secretă a lucrurilor.
Oraş care consimte exerciţiului docil și previzibil,
oraş care, în crize recurente identitare, „cabrează” to-
tuşi spectaculos şi atunci erup şi se consacră nume ca
Druţă, Grecu, Loteanu, Busuioc, fenomene ca No-
roc-ul, Joc-ul; şirul nu e lung, relevant însă.
Oraş de litoral fără mare, adjudecându-şi efluviile
agitate, saline în marea unui Eros revărsat cu mâna
spartă peste ruinele semeţe ale unui Bizanţ, abia lizi-
bil în amurgirile dionisiace, latente, nedezminţite…
– 78 –
Ghenadie POSTOLACHI
Dacă Roma se asociază, oricât de previzibil, cu
lupoaica, urbea noastră – pe un segment – cu o că-
ţea de pripas, căţea cu mameloanele istovite, căţea-
emblemă magică şi tristă a lumii (asta fără dram de
sarcasm), capabilă să adopte pui străini, pentru că e
şi ea străină lumii şi oricine vine să se alăpteze n-are
decât.
De aici, statutul de oraş provincial, învestit însă
cu atribute de capitală, aceste învestiri ţinând de fac-
tori supraordonaţi exerciţiului intelectual, în conti-
nuă asumare a acestui rost.
De aici şi nescrisul statut de oraş-pistă, oraş-tram-
bulina, oraş-chei, de unde se vor desprinde numai-
decât cohorte de plozi pentru a evada spre tărâmuri
zise mai bune.
De aici, deopotrivă, capacitatea unică, devenită în
subsidiar normă, de a plodi impostori. Astfel, pe ver-
ticala vieţii sociale se confundă şi se compromit elite,
se dizolvă substanţe identitare, se intră scurt, carna-
valesc în disoluţii de tot calibrul, se instituie legi su-
mare şi se aplaudă delirul parcimonios al servituții.
Oraş unde, alături de epigoni cu tiare de mucava,
de vajnici şi găunoşi profitori, sălășluiesc şi firi din-
tr-o bucată, şi minţi luminate, ostracizate de ofensiva
suficientă sieşi a potenţialităţilor larvare.
Și totuşi… oraş al tinereţii, al încăpăţânatelor fă-
găduinţe, academie a frustelor delicii, unde se învaţă,
poate mai uşor decât oriunde, a muri.
Aici nu se joacă totul pe o singură carte, că şi ăsta
e un moft.
Oraş fără „mitici”, pentru că şi strâmbele pe aici
se ruşinează de propriul spectacol.
Dar şi neîncrezător pentru darurile care-i prisosesc.
 MARCAJE PENTRU UN SENTIMENT AL SPAȚIULUI CULTURAL
1. Pe una dintre tăblițele sumeriene stă scrijelat ur-
mătorul text: „Orașul este legătura între Pământ
și Cer și noi locuim aici”.
2. În pământul și pe cerul Chișinăului se arata in
palimpsest cateva paradigme culturale, ca orase
diferite, suprapuse arheologic și cultural, crescu-
te spațial și urbanistic unul prin celălalt. Patri-
moniul material și imaterial al acestei îmbinări,
istorice și culturale deopotrivă, este inepuizabil
și, deoarece nu mai poate fi regăsit în altă parte,
poartă caracter de unicat.
3. De la o vreme locul memoriei noastre cultura-
le, Chișinăul istoric, suferă schimbări evidente,
spontane și contradictorii sub aspect urbanistic,
economic și social. Ariile de-a lungul Bâcului,
zona Pieței Centrale și a Gării de Nord, trotua-
rele, intersecțiile, rondurile, vârfurile copacilor,
dar și fețele orășenilor, toate vădesc același haos
progresiv. Transformările se înmulțesc și sporesc
dezechilibrele psihourbane și degradarea spațială
a toposului care poartă amprenta identitară a eta-
pei inițiale de fondare a localității.
4. Pe acest câmp arhitectonic un sentiment de slă-
bire treptată de lumină și culori dă ton peisaju-
lui și relațiilor interpersonale. Privirea comună
nu observă decât landșafturi viciate. Pe fundalul
unei disoluții, unei ruinări a  ideii de vecinătate,
inconștientul colectiv semnalizează frica de celă-
lalt. Un neobarbarism a pus stăpânire pe habita-
tul urban. Între Chișinău și locuitorii săi s-a lăsat
o distanță interogativă. Iar clivajele nu se explică
definitiv nici administrativ, nici politic.
5. Relația noastră cu spiritul locului este una neîm-
plinită, anevoioasă, chiar defectuoasă. Orașul ne
este „necunoscut” (Iurie Colesnic), „ascuns” (Lică
Sainciuc), „fără identitate” (Mircea V. Ciobanu)
și, drept expresie a viciului estetizat, este „urât”
(Adrian Ciubotaru). Mihai Cimpoi, cu aplecarea
sa specifică pentru orice obiect cultural, ne trimi-
te, sub semnul lui „se pare”, spre o marcă ontolo-
gică, meniuc-iană, a Chișinăului, „închiderea” (cu
precizare de „marginarism”). Or, pentru o bună
parte din mediul intelectual și artistic Chișinăul
– 79 –
Alexandru CORDUNEANU
e loc în stare de „ascundere”, de ocultație, e „din-
colo”. Un altul, un străin, un dușman. Un viciu.
Un fals. Un „non-loc”. Și când nu îl luăm ca fapt
divers sau nu îl folosim, cu superioritate, ca pe un
oarecare bun de consum, atunci îl tratăm, din
perspectiva minoritarului de ieri, drept loc al stră-
inimii (al rusului, evreului, omului sovietic) și al
străinătății, zonă dincolo de hotarele noastre, loc
de pribegie.
6. Ce o fi însemnând această situare a noastră în
afara orașului, hașurarea lui atât de emoțională,
barbară? Este oare fobia tradiționalismului față
de spiritul citadin, expresia fracturii biografice și
culturale a celor care sunt pe jumătate rurali, pe
jumătate orășeni ori nici rurali, nici orășeni până
la capăt?
7. Deja și întro geografie culturală românească,
unde Bucureștii sunt regali, Iașii plini de istorie și
cultură elevată, Clujul – apolinic și Timișoara –
Madonă de sare, pe locul Chișinăului stă strâmb,
confuz și complexat „basarabenitatea”, expresie
a consolidării „mai lenta la noi a formelor de ci-
vilizatie urbana” (Mircea Martin), dar și a stării
de neliniște și tulburare a transprutenilor în fața
unor amenințări niciodată adeverite.
8. Sau poate că orașul acesta are vocația „secretului”?
9. Scriitorul Gala Galaction, părinte-profesor la Fa-
cultatea de Teologie, figură tolstoiană, care în de-
curs de 14 ani (1926-1940) a dat farmec și expresie
Chișinăului interbelic, îl găsea – așa, „ciudat și
eteroclit”, „cu miile lui de curiozități topografice
și antropologice” – tot într-un fel de ascundere:
„Centrul Chișinăului, bogatele și unduioasele lui
împrejurimi, chiar și periferia lui [...] n-au găsit
încă printre noi pe marii dăruiți, capabili să ridi-
ce, din varietatea și din aspectele vieții, dijmele de
aur ale talentului”.
10. În „Război și pace”, Lev Tolstoi sugerează că spi-
ritul locului poate fi surprins prin contemplarea
de pe o înălțime, în lumină potrivită, a imaginii
de ansamblu a orașului cu tot cu împrejurimi.
Înalțimile deschid privelişti nebănuite mai ales
 pentru Chişinăul istoric, care la cota statului de
om pare prozaic, bidimensional, neîngrijit, plin
de forfotă, înghesuială, în paragină, lipsit de vla-
gă şi culoare. Un alt oraș se deschide la înălțimea
vârfurilor de copaci şi a turlelor de biserici. Ne
stă în față textul geografiei simbolice a oraşului
vechi – istorică şi culturală deopotrivă – pe lini-
ile drumurilor, străzilor, construcţiilor, lăcaşelor
de cult, care a împletit şi despletit în structura
sa limba, tradiţiile şi cutumele românilor cu cele
ale grecilor, armenilor, polonezilor, nemților,
evreilor, ruşilor, rutenilor, bulgarilor. Și mai sus,
dincolo de înălţimea zborului de pasăre şi al dro-
nelor, Chișinăul e geografie pură, formă și culoa-
re, sunet și aromă, oraș în fața soarelui-răsare.
11. Perspectiva altitudională, ca o cotă energetică,
dialogală, scoate în valoare organismul istoric
și cultural viu al Chișinăului, variabil și creativ,
care a păstrat pe parcursul dezvoltării unitatea
intrinsecă. Nu ne mai putem limita la practica
discursurilor-tip (geografic, demografic, econo-
mic, urbanistic, istoric, psihologic, sociologic, de
conservare a patrimoniului etc). Nu mai putem
percepe orașul doar ca un mecanism imens com-
pus din case și blocuri, străzi, întreprinderi, auto-
vehicule, cabluri, piețe, parcuri, o mașinărie care
produce statistici, date ecologice, mult zgomot și
bunăstare aproximativă.
12. Limba și-a însușit demult pentru oraș semanti-
ca organismelor vii: inima, care este catedrala
orașului, centrul istoric și cultural; coloana verte-
brală, care este fie strada, bulevardul principal, fie
râul care traversează localitatea; arterele orașului,
care sunt străzile, drumurile importante pe care
se deplasează pietonii și autovehiculele, imitând
circulația sângelui; centrul nervos, care este nu-
cleul politic sau economic al orașului; plămânii
orașului, care sunt parcurile, spațiile verzi, gradi-
nile publice.
13. „Oraşele sunt un soi de al doilea trup al minţii
omeneşti” (George Santayana).
14. Cum e să-ți asumi acest „al doilea trup al minții”,
cum să comunici cu spiritul locului, cum să-i
percepi carisma, ideea principală, motorul dez-
voltării? Cine va citi textul Chișinăului, care,
la vedere fiind, efectiv stă ascuns, așteptând „pe
marii dăruiți”? Unde sunt lectorii pentru orașul
care invocă ochiul creativ și o rostire deslușită
– 80 –
a mitului identitar (ca parte a noii paradigme
culturale), o scoatere din ascundere a unei bune
părți din identitatea și potențialul toposului, ac-
tualmente învăluită, înăbuşită, uitată, nerealizată
şi neimaginată.
15. Arătarea ființei ascunse reclamă „marilor dăruiți”
un „simț al Chișinăului”. Întocmai cu înalțimea
și acuitatea simțurilor celor îndrăgostiți sau ale
creatorilor. „Labirinturile” lui Iurie Platon și cu-
loarea nouă de pe capitelurile Sălii cu Orgă (arhi-
tect Gicu Bulat), albumul „Orașul ascuns” (Lică
Sainciuc) și „Ch-ul” lui Em. Galaicu-Păun sunt
amprentele gravate profund ale unor experiențe
bio- și geofonice, expresia relației nemijlocite a
unor biografii artistice cu spiritul locului.
16. Iar urbonimia este limbajul dintâi al orașului.
Nu-l poți citi dacă nu înveți să-l asculți. Ni-
mic din zgomotul faptului divers: Drumul lui
Vodă – Buecani – Drulești – Bâcu – Ghețeoani
– Petricani – Ceucari – Hrușca – Vovințeni –
Schinoasa – Visternici – Cartușa – Hlubocica –
Spârcoceani – Ciocana – Otovasca – Costiujeni
– Mălina – Melestiu – Mazarachi – Mâncești
– Negreșteni – Tăbăcăria – Valea Dicescu –
Pruncul – Râșcani – Valea Crucii – Botanica
– Valea Gâștelor – Sfânta Vineri – Cioricești
– Furgulești – Frumoasa – Poșta Veche... Oico-
nime și oronime, hidronime și hodonime, împle-
tite armonios istoric, topografic și textual pentru
zona unei aglomerații umane străvechi. O edifi-
catoare tramă sonoră înaintea și deasupra tramei
stradale.
17. O nouă paradigma culturală redă Chișinăului,
la acest început de mileniu, valențe integratorii
multiple. Traiectoria exilară de aproape 200 de
ani, trecând prin procesele de colonizare cultu-
rală imperială din secolul XIX și de colonizare
ideologică sovietică din secolul XX, provocând
dorul fizic și metafizic doinit folcloric și literar,
înclină astăzi spre timpul recuperării identitare.
Regenerând sub aspectul componenței numerice,
al expresiei instituționale a populației și al capita-
lului cultural asumat, Chișinăul reintră în matri-
cea stilistică originară.
18. De obicei, așa cum accentua Iurii Lotman, „fie-
care din culturi își definește paradigma proprie a
ce trebuie ținut minte (înregistrat în memorie) și
ce trebuie uitat. Acestea din urmă sunt șterse din
 memoria colectivă și ca și cum «încetează să mai
existe». Însă vremurile se schimbă, se schimbă și
sistemul de coduri culturale, se modifică și para-
digma a ce trebuie ținut minte și ce trebuie uitat”.
19. Revenirea lentă, dar implacabilă a Chișinăului
din exilul istoric și imagologic al orașului damnat
(«прόклятый город Кишинев», «пустыня»)
este un proces dinamic și anevoios de (re)
construcție identitară, pentru care este solicitată
întreaga comunitate, dar mai ales mediul artistic
și intelectual.
20. Filosoful catolic de origine spaniolă María Zam-
brano subliniază că „unui oraş fără scriitori îi lip-
– 81 –
seşte esenţa citadină, rămânând doar un complex
conglomerat, care se poate schimba, transmuta
ori face nevăzut, fără să i se remarce lipsa. Un
oraş fără un scriitor e un templu pustiu, o piaţă
publică fără centru ori poate descentrată, cu cen-
trul la margine, într-un colţ, ca să-şi lase locul ori
să lase în locul lui un lucru cu numele nici măcar
bine catalogat, un lucru căruia, în realitate, nici
nu i s-a destinat un cuvânt».
21. Ne este predestinat să construim în mintea și ini-
ma noastră forma cea mai de preț pentru ceea ce
este cu adevărat un oraș, profunda și complexa
expresie a culturii.
 PETRU JIREGHEA CONJUGĂ LUMEA LA VERBUL CROMATIC
Relația orașului cu artele plastice constituie o
temă vastă și veche în istoria artelor. Aceasta tra-
versează întreaga Europă de la începuturile ei, pînă
în zilele noastre. Urbanismul și tumultul orașului a
devenit o temă recurentă și în secolul XX, căpătînd
nuanțe foarte expresive și chiar ideologizate în era
avangardei istorice (1910-1930)1. Marile orașe (New
York, Londra, Paris, Roma, București ș.a.), cu ale
lor cetăți, aglomerări stradale și arhitecturale, mase
umane, forfotă tehnologică, industrială, mașinistică
și automobilistică, au îmbogățit imaginația artiștilor
plastici, au creat un cadru speculativ incredibil. O
creativitate debordantă, manifestată în pictură, ci-
nema, fotografie, sculptură etc. Tema abundă de
referințe bibliografice, și doar trecerea în revistă a
acestora ar merita un studiu sau un eseu aparte2 .
Aici nu ne interesează decît felul în care imaginea
orașului – cu multiplele sale transformări – a ampren-
tat pictura, aceasta fiind mediul de expresie cel mai la
îndemînă nu doar în instrumentarul de persuasiune
al statului (propaganda etc.), dar și al individului luat
separat, al artistului. Pictura cumulează realități mul-
tiple, le topește într-o imagine individuală, devenind
un cumul de reprezentări recognoscibile sau doar su-
gerate. Pentru unii artiști orașul este doar un pretext
în contextul unor dezvoltări tematice care nu au nea-
părat de-a face cu orașul concret, pentru alții – un pri-
lej de cercetare a istoriei și evoluției unui oraș anume.
Două exemple doar în susținerea celor afirmate
anterior. Americanul Edward Hopper (1882-1967),
în perioada lui de formare la Paris, consemna în ti-
tlurile tablourilor denumirea exactă a locului re-
prezentat, iar în perioada sa de maturitate, vedutele
urbane devin un punct de plecare pentru devoalarea
unor sensuri de natură biografică și intimistă3, aproa-
1
Pentru o privire rapidă asupra problematicii complexe a
avangardelor se poate consulta: Kostelanetz, Richard, H. R.
Brittain. A Dictionary of the Avant-Gardes, second edition.
New York: Schirmer Books, 2000.
2
Exemplar în acest sens este, mi se pare, „Eseul bibliogra-
fic” oferit de Anthony Julius în: Trangresiuni. Ofensele ar-
tei, Editura Vellant, București, 2009, traducere de Tania
Șiperco, pp. 236-264.
3
Pentru o mai recentă analiză a semnificațiilor operei sale
picturale, vezi eseurile din catalogul Edward Hopper, editat
de Fondation de l’Hermitage, Lausanne, sub direcțíunea lui
Carter E. Foster, Skira Editore, Milan, 2010.
– 82 –
Vladimir BULAT
pe deloc exploatate pînă la el. Tema tristeții, susține
Alain de Botton, „este dominantă în arta sa”4. Hop-
per folosea imagistica orașului pentru a analiza pre-
ponderent această temă.
Un alt exemplu este demersul pictorului nostru
Petru Jireghea5 (n. 1941). Deși nu s-a dedicat nici pe
departe în experimentele sale doar Chișinăului, to-
posul acestui oraș a rămas o constantă în creația sa,
de-a lungul a cîtorva decenii. O nouă istorie a arte-
lor din stînga Prutului nu va putea face nicidecum
abstracție de faptul că creația plastică a lui Petru Jire-
ghea se identifică cu istoria politică și socială a capi-
talei RSSM, unde i-a fost dat să se formeze ca artist și
să trăiască întreaga sa viață. Unde-și savurează gloria
tîrzie. „Glorie” este un fel de a spune, căci la cei 77 de
ani ai săi, abia de a beneficiat de o mică expoziție re-
trospectivă (2017), care a trecut practic neobservată,
necomentată, iar opera sa rămîne nedecriptată, tre-
cută cu vederea...
Cândva, în îndepărtatul an al marelui cutremur
din martie 1977, care a înfrigurat și a devastat mare
parte a Moldovei socialiste (R.S.S. Moldovenească)
și a României, bolnave de același morb roșu, Jireghea
picta tabloul Clopotnița, o lucrare în ulei pe pânză,
nu tocmai mică, dar nici prea mare – spre a putea fi
lesne ascunsă la nevoie. Pitită, întrucît la acea vreme
orice referințe la demolările efectuate de regimul so-
vietic erau puse sub obroc, trecute sub tăcere, perse-
cutate. Memoria clopotniței dispărute era înfățișată
pe suprafața unei pînze care avea 108 pe 80 cm; ea
reprezenta drama dispariției clopotniței care făcea
parte din complexul bisericesc-comemorativ din
centrul Chișinăului6 (prima jumătate a secolului al
XIX-lea, 1832-1836, arh. Avraam Melnikov).
4
Vezi eseul său „Despre plăcerile tristeții”, inclus în volumul
Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, Ed. Humanitas,
2006, traducere de Florina Pîrjol, pp. 5-19; în care autorul
introduce termenul de „hopperism” – despre starea intro-
spectivă a spațiilor alienate.
5
Am dedicat în ultimii ani două eseuri acestui artist, pri-
lejuite de împlinirea de către acesta a vîrstei de 75 de ani:
„Clopotnița lui Petru Jireghea”, în: Contrafort, 1-2, 2016,
pag. 22; „Petru Jireghea și structura imaginii”, în: Moldova,
iulie-august, 2017, pp. 34-40.
6
Vezi studiul lui Petru Starostenco, „Complexul istorico-ar-
hitectural: catedrala şi  clopotniţa” în: Cugetul, nr. 2 (18),
2003, pp. 25-32.
 Tabloul se află actualmente în Muzeul Național
de Artă al Moldovei, și e firesc să fie așa, căci pictura
aceasta este un document de epocă: istoric și de artă.
Din două motive.
Întîi, pentru că ea conservă de-o manieră aproa-
pe fotografică decizia autorităților de odinioară, care
au dispus să se arunce în aer clopotnița amplasată
în fața Catedralei, transformată în vremea comu-
nismului în sală de expoziții. Iar clopotnița nu avea
nicio utilitate dacă nu mai avea clopote. Era un turn
tăcut. S-a decis demolarea lui. S-a întîmplat într-o
noapte cumplită de decembrie (se apropia Sărbătoa-
rea Nașterii Domnului) a anului 1962, într-o vreme
în care se construia sediul Guvernului RSSM. Turla
clopotniței era prea înaltă, înfățișa o priveliște supă-
rătoare pentru birocrația comunistă. Nu ar fi dat prea
bine vederii viitorilor locatari-birocrați ai imobilului
(care crescuse pe locul Casei Eparhiale de altădată).
Pe atunci Petru Jireghea avea 21 de ani și probabil
că nu era suficient de „copt” pentru a reprezenta în
acel moment drama unui monument, care s-a consu-
Clopotnița, 1977
mat discret într-o noapte. Peste 15 ani, în 1977, apa-
re această pînză, dar nu e arătată public decît foarte
tîrziu, după 1990 – anul de debut al unei noi ere. Al
unei ere a libertății, a posibilității de a discuta despre
trecut.
În 1991 Jireghea pictează pînza Piața Catedralei,
moment în care Clopotnița nu era încă rezidită, ci
– 83 –
Piața Catedralei, 1991
doar imaginată de artist. Piațeta dintre cele trei ele-
mente arhitecturale este ocupată de lume, accentul
cromatic punîndu-se anume pe aceste mase umane.
Clopotnița, Catedrala și Arcul de Triumf sunt abia
sugerate, confundîndu-se în neutralitatea mai degra-
bă acromatică a cerului. Clopotnița urma să-și ocupe
locul inițial tocmai în anul 19987, ca urmare a deci-
ziei Primăriei Chișinău, fiind folosite planuri și ima-
gini de epocă.
Tabloul Clopotnița (1977) ne arată că nu tot ce
pictau artiștii [în perioada sovietică, n. red.] era ime-
diat sau repede expus; era și un soi de pictură tăinu-
ită, clandestină, așa cum era „literatura de sertar”.
În 2010 artistul avea să revină la acest peisaj urban
cîndva mutilat și va reprezenta Clopotnița, Catedra-
la și Arcul de Triumf într-o lucrare de 82 x 78 cm,
pictată în ulei pe pânză – Peisaj. Paști –, care se află
actualmente într-o colecție particulară.
În anul 2015, Petru Jireghea a prezentat la
expoziția „Saloanele Moldovei”, la Chișinău, lu-
crarea Peisaj. Zebră (90 x 80 cm), care reprezintă o
imagine cu o trecere de pietoni, numită și „zebră”.
Artistul preia cuvîntul și îl topește în titlu. În jurul
fîșiilor albe – case îngrijit aliniate, cuminți și pomi
înfloriți, iar acoperișurile și coroanele se contopesc
în albul rafinat al cerului. Predomină bicromia alb
și negru. Puținele și discretele nuanțe de culoare
sunt pe suprafața zebrei și, în chip parcimonios, pe
acoperișurile receptaculelor de habitat, așezate în rit-
mul parcă al unei fortificații.
7
Un scurt rezumat al problematicii pe: http://www.monu-
ment.sit.md/biserici/catedrala/
 Lucrarea aceasta este atît de neașteptată prin ti-
tlu și prin subiectul reprezentat, încît chiar îți pune
în față problema limitelor picturii și ale subiectelor
acesteia. Pînă la ce nivel curiozitatea artistului se
„scufundă” în cotidianul comun și cît din iscodirea
aceasta este capabilă să se transforme în „ceva bun și
demn de a fi pictat”? Altfel spus, unde se oprește in-
teresul artistului și cît anume din cenzura lui interi-
oară poate fi depășită prin însuși actul de a picta?
Desigur, după pictura „nimicului”, specifică artei
americane a anilor 1960-70, nu ar mai trebui să ne
punem astfel de întrebări, ele par oarecum fortuite și
chiar inadecvate. Consumate istoric. Dacă nu chiar
de-a dreptul deplasate, mai ales în această epocă a
post-picturii. Dacă ne focalizăm pe context, ne dăm
seama, că în cazul nostru, în care efluviile consume-
riste încă nu au invadat complet societatea, artistul
ne apare încă oarecum inocent. Nu prea are temei să
se războiască, să devină militant (în perspectiva fap-
tului că societatea capitalistă i-a luat aerul proaspăt)
și astfel să se revolte iritat. Doar că revolta lui va face
parte din sistem... Insurgența artistului este prevă-
zută prin însăși „fișa postului”, pe care o formulează
modelul acela de societate.
În cazul lui Jireghea insurgența este sădită în
însăși ființa sa, în trecutul său alternativ, constrîns
de circumstanțe, lipsuri și sărăcie, care i-au permis
să „comită” o lucrare ca cea evocată mai sus. Cred
că anume atunci a învățat (poate alături de Mihail
Grecu sau de Andrei Sârbu?) că mai ales neastîmpă-
rul interior și neîmpăcarea cu solicitările oprimante
venite din exterior (comanda socială, saloanele ofi-
ciale, expozițiile omagiale, supravegherea actului
creator etc.) sunt releele autenticei exprimări plas-
tice, sunt cele care inspiră și irigă globulele actului
artistic. Nevoia de a picta nu are, în definitiv, decît
două motivații majore: banii și plăcerea proprie a ar-
tistului. Aceasta din urmă se hrănește, mai ales, din
imaginație, inspirație, vocație și intelect.
Întreaga operă a lui Jireghea de pînă acum ne arată
o plăcere debordantă de a se exprima prin pictură, de
a conjuga lumea la verbul cromatic, și niciodată artis-
tul nu a părut marcat de anxietatea de a fi banal sau
caduc. Chiar și atunci cînd, aparent, picta compoziții
„decorative” sau afișînd scene de producție etc.; toate
acestea deveneau prilejuri bune de experimente pic-
tate, de a înfrunta prin textúră picturală platitudinea
și ostilitatea caducă a subiectelor. Pentru că ultimele
două erau, de regulă, în răspărul tipului de artist care
era Jireghea.
– 84 –
Grădina Moldovei, 1974
În cele din urmă, îmi amintesc de o lucrare de a sa,
care mi-a marcat oarecum adolescența de tînăr care
studia artele, o piesă de mai mari dimensiuni, parcă
se numea Grădina Moldovei și era pictată în anul
1974. Era o evocare abracadabrantă a abundenței so-
cialiste, a mitului despre „râurile de lapte” ale Moldo-
vei sovietice, în care asistam la o desfășurare aproape
teatrală a unui interior de magazin cu fructe, legu-
me, conserve, vinuri, sucuri, iar lîngă ele, un grup de
oameni care se bucură de toată aglomerația aceasta.
Vînzători și cumpărători. Iar în spatele lor surprin-
dem imaginea unui front cu magazine și un camion-
tir care trece prin fața acestora (plin și el, altfel de ce
și-ar fi aflat locul tocmai acolo). Tabloul este bulver-
sant și derutant prin felul în care povestește, pentru
că prin stilizare și cromatica sa, elaborată pe un roșu
predominant, pare fatalmente un panou decorativ,
festivist sau un crochiu foarte elaborat, meticulos,
parcă pentru un viitor mozaic sau o pictură murală.
Lucrarea aceasta nu ascunde niciun abis, nicio pro-
funzime semantică. Este plat, frontal și ușor ludic.
Ceva totuși nu se asocia cu ceea ce știam atunci, de-
mult, despre cum și ce trebuie să arate o pictură, un
tablou „corect”. Pânza asta se cantona mai ales într-un
soi de frivolități cromatice și părea complet decuplată
de la mecanismul și limbajul cazon al artei oficiale.
Aceasta este rețeta, am putea spune, pe care a scris-o
Petru Jireghea pentru pictura noastră, iar imaginea
orașului devine parcă mai complexă dacă, în analiza-
rea acesteia, folosim reproduceri după picturile sale.
ORAȘUL CA TOPOS ISTORIC
ȘI CULTURAL
 ASPECTE ALE ISTORIEI CHIȘINĂULUI DIN VECHIME
PÂNĂ ÎN PRAGUL EPOCII MODERNE
Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

Istoria orașului Chișinău ca cel mai important centru economic, politic și cultural din
ultimele două secole și capitală a Republicii Moldova după proclamarea independenței
la 27 august 1991 trezește un mare interes nu numai din partea oamenilor de știință,
dar și din partea unui larg cerc de cititori, dornici de a cunoaște trecutul localității.
Dintre multiplele aspecte privitoare la trecutul urbei noastre, în studiul de față ne
propunem să ne oprim la câteva ce țin de începuturile și evoluția acesteia din cărunta
epocă străveche până în pragul modernității.

1. În aria unor vechi civilizaţii
Vatra Chişinăului de astăzi, situată într-o zonă
climaterică favorabilă, în partea centrală a spaţiu-
lui geografic dintre Prut şi Nistru, a fost populată
din timpuri străvechi. Arheologii au descoperit aici
aşezări umane care datează încă din epoca de pia-
tră, staţiuni din paleoliticul tardiv (35-8 mii ani
î.Hr.). Asemenea stațiuni au fost identificate pe te-
ritoriul cartierelor Mălina Mică, Telecentru, iar în
ultima vreme (2009) și în aria Văii Morilor, unde a
fost identificată o stațiune paleolitică, precum și „68
de unelte din silex, printre care câteva percutoare și
mai multe vârfuri de suliță și de săgeată realizare
din os”1.
De asemenea au fost localizate staţiuni umane
din epoca timpurie a fierului (secolele X-VIII î.Hr.).
Sistematizând rezultatele săpăturilor arheologice din
a doua jumătate a sec. XX, Ion Hâncu2 arată că în
raza oraşului actual Chişinău au existat în această
epocă mai multe aşezări rurale. Astfel, la intersecţia
şoselelor Poltava-Chişinău-Străşeni au fost cercetate
urmele unui sat care este datat, după obiectele găsi-
te, cu secolele X-IX î.Hr., fiind vorba de o aşezare
tracică timpurie cu locuinţe de suprafaţă, făcute din
nuiele împletite şi lipite cu lut. Printre obiectele de
uz casnic găsite în urma săpăturilor, au fost scoase la
iveală un număr mare de vase din lut (oale, străchini,
urcioare, cupe, cănuţe ş.a.). Tot aici au fost descope-
rite obiecte din metal, cum ar fi un pumnal de bronz
cu două tăişuri, un ferăstrău ş.a.
O altă interesantă descoperire a fost făcută în pă-
durea din preajma orașului Durleşti, unde până as-
1
Ion Tentiuc, „Chișinăul în lumina noilor descoperiri arhe-
ologice”, în Identitățile Chișinăului. Coord. S. Musteață și
Al. Corduneanu, Chișinău, 2015, ARC, p.20.
2
I. Hâncu, „Cercetări arheologice în Chişinău”, în Moldova
suverană, 1996, 26 octombrie.
tăzi pot fi observate urmele unei cetăţi geto-dacice
din lemn și pământ din sec. IV-III î.Hr., cu înălțimea
de circa 1,5 m, de formă circulară cu diametrul de
circa 70 m, cu un șanț, care prin 1982 avea o lățime
de 8-9 m și adâncimea de 1-1,5 m3.
Tot în perimetrul Chişinăului arheologii au
descoperit aşezări din epoca romană şi postroma-
nă (secolele II-IV). O aşezare din această epocă a
fost identificată şi cercetată pe teritoriul cartieru-
lui Petricani, în locul numit în tradiţia băştinaşilor
Huşia. Descriind sumar descoperirile din această
aşezare, I. Hâncu arată că aici au fost identificate
urme de locuinţe de suprafaţă, făcute din „nuie-
le şi unse cu lut, gropi pentru păstrarea rezervelor
alimentare, obiecte de uz casnic – oale de cerami-
că de producţie locală şi vase de factură romană,
aduse din oraşele provinciilor Imperiului Roman,
din Moesia Inferioară şi Dacia. Vasele de lut erau
modelate la roata olarului şi arse în cuptoare speci-
ale de tip roman”4. De asemenea, au fost găsite un
număr considerabil de cioburi de amfore romane.
Printre obiectele rare, găsite în aşezarea de la Petri-
cani, se numără şi o seceră de fier pentru recoltarea
cerealelor.
O altă aşezare din epoca romană a fost descoperi-
tă pe valea Mălina Mică, spaţiu care actualmente este
inclus în perimetrul Chişinăului. De-a lungul anilor
au fost descoperite în aceste situri şi monede romane
ce datează din sec. al IV-lea, care trebuie puse în legă-
tură cu activitatea economică şi comercială a popula-
ţiei băştinaşe şi raporturile ei cu Imperiul Roman, cu
provinciile romane de la Dunărea de Jos, din nordul
Mării Negre. Aceste materiale, după opinia specia-
3
Ion Dron, Chișinău. Schițe etnotoponimice, Chișinău, Ulys-
se, 2001, p. 25.
4
I. Hâncu, „Cercetări arheologice în Chişinău”, în Moldova
suverană, 1996, 26 octombrie.

– 87 –
liştilor, ilustrează destul de convingător că în această
perioadă procesul de romanizare intensivă s-a extins
şi în partea centrală a spaţiului geografic dintre râu-
rile Prut şi Nistru, incluzând acest teritoriu în aria de
romanizare şi de formare a daco-romanilor, strămo-
şii direcţi ai poporului român.
Tot în acest spaţiu sunt atestate urme ale popu-
laţiilor migratoare, venite din est şi nord-est (sec.
VII-XIV), ce au aparţinut slavilor, ungurilor, cuma-
nilor, tătaro-mongolilor ş.a., care au convieţuit cu
populaţia romanizată. Drept exemplu menţionăm
că pe teritoriul Chişinăului de astăzi au fost iden-
tificate până în prezent circa 30 de movile funerare
străvechi şi din epoca marii migraţii de popoare, care
reprezintă morminte ale unor conducători de oşti
sau de comunităţi tribale, peste acestea fiind ridicate
mari movile de pământ. Dintre acestea face parte şi
Movila Turcului din fostul sat Râşcani (actualmen-
te sectorul Râşcani al Chişinăului), în apropiere de
Biserica Sf. Constantin şi Elena.
În acest context merită atenţie şi vetrele de aşezări
rurale datând din sec. VII-IX, descoperite în valea
râului Bâc, lângă staţia de cale ferată Ghidighici şi în
valea Mălina Mică. „În locurile menţionate s-au gă-
sit obiecte caracteristice pentru perioada respectivă:
vase de lut, pietre arse, oase de animale etc.”5.
Dominaţia Hoardei de Aur, exercitată prin interme-
diul unor centre urbane de la Orheiul Vechi şi Costeşti
asupra spaţiului dintre Prut şi Nistru şi a teritoriului
pe care este situat astăzi oraşul Chişinău, a durat din
a doua jumătate a sec. al XIII-lea până prin anii ‘80 ai
sec. al XIV-lea, când tătaro-mongolii, sub presiunea
voievozilor Ţării Moldovei şi a altor puteri din această
parte a Europei, au fost nevoiţi să se retragă din terito-
riu, care încă la finele sec. al XIV-lea – în special, după
cum admite pe bună dreptate Pavel Parasca, pe timpul
domniei lui Petru I Muşat (1375-1391) şi a lui Roman
I Muşat (1391-1394), voievozi ai Moldovei – a fost
inclus în componenţa Țării Moldovei6. „O aşezare
Ibidem.
5 7
П. Параска, „Укрепление международного положения
6
Молдавского княжества во второй половине XIV века”,
in П. Параска, Внешнеполитические условия образова-
ния Молдавского феодального государства, Кишинев,
1981, с 96-131; П. Параска, „Территориальное станов-
ление Молдавского феодального государства во второй
половине XV в.”, in Социально-экономическая и полити-
ческая история Юго-восточной Европы до середины XIX
века, Кишинев, 1980, с. 62-87; P. Parasca, Evoluţia politică
internă şi poziţia internaţională a Mol­do­vei. Jumătatea
secolului XIV – începutul secolului XV. Auto­referatul tezei de
doctor habilitat în ştiinţe istorice, Chi­şinău, 1998.
– 88 –
umană din sec. XIV, adică din epoca formării Ţării
Moldovei, s-a identificat pe malul râului Bâc, în par-
tea de nord-vest a fostului sat Munceşti, astăzi parte
componentă, cartier al oraşului Chişinău. Pe locul
fostei localităţi rurale specialiştii au găsit fragmente
de oale caracteristice epocii, alte obiecte de uz casnic
şi gospodăresc” 7.
În baza surselor scrise din sec. al XV-lea, Sergiu Ba-
calov consideră că cea mai cunoscută dintre așezările
mongolo-tătare din zona Cișinăului este cea atestată
pe moșia logofătului Oancea, menționată la 17 iulie
1436, adică peste 60 de ani după distrugerea orașului
tătăresc „lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade
în dreptul Chișinăului lui Acbaș, la Fântâna, unde
este Seliștea Tătărească din dreptul păduricii”8, în
zona cartierului Visterniceni a Chișinăului9, iar alta
– în zona bisericii Măzărache10.
Sistematizând descoperirile arheologice efectua-
te până de curând (2011), cercetătorii de la Muzeul
Național de Istorie a Moldovei au repertoriat toa-
te siturile arheologice cunoscute în vatra actuală a
Chișinăului, fiind identificate 69 de monumente
arheologice datând din epoca paleoliticului până în
epoca de trecere de la medieval la modern11.
Aşadar, enumerarea şi descrierea sumară a ce-
lor mai importante aşezări umane din raza oraşului
Chişinău din Preistorie, Antichitate şi până către
Evul Mediu timpuriu (sec. XIII-XIV) arată că în
acest spaţiu au existat aşezări sub formă de sate ale
populaţiei băştinaşe, care în secolele II-IV au fost
romanizate. Localităţile cu populaţie autohtonă da-
co-romană şi-au dus permanent existenţa, în ciuda
tuturor vicisitudinilor şi primejdiilor vremii, până în
plin Ev Mediu, când acest teritoriu a fost inclus în
componenţa Ţării Moldovei.
2. La originile toponimului
Istoria localității și denumirea ei au început să-i
intereseze pe oamenii de ştiinţă de mai multă vreme
I. Hâncu, „Cercetări arheologice în Chişinău”, în Moldova
suverană, 1996, 26 octombrie; vezi şi I. Hâncu, Străvechi
monumente din Republica Moldova, Chişinău, 1996.
8
Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, Buc.,
1975, doc. 158, p. 218-220 (în continuare, DRH A).
9
Sergiu Bacalov, „Considerații privind perioada tătaro-mon-
golă din istoria Chișinăului”, în Identitățile Chișinăului.
Coord. S. Musteață și Al. Corduneanu, Chișinău, ARC,
2015, p. 30-31, 40.
10
Ibidem, vezi harta nr. 1.
11
Ion Tentiuc, „Chișinăul în lumina noilor descoperiri arhe-
ologice”, în Identitățile Chișinăului. Coord. S. Musteață și
Al. Corduneanu, Chișinău, ARC, 2015, p. 25.
şi mai ales după 1812, când acest orăşel din centrul
Basarabiei a fost ridicat la rang de centru al regiunii
anexate la Imperiul Rusiei. Ca localitate Chișinăul
este atestat în sec. al XV-lea pe malul drept al râu-
leţului Bâc, în perimetrul unui spațiu cu mai multe
așezări rurale ale populației autohtone românești.
După cum reiese din primele documente scrise în
care este menționat Chișinăul pe la 1436-1466, ante-
rior, în timpul dominației mongolo-tătatre (1241-cir-
ca 1380), în aria localității au apărut două așezări ale
migratorilor: una numită în 1436 Seliște tătărească12 ,
situată pe malul stâng al Bâcului (în zona Visterni-
ceni), iar alta – pe malul drept, la Cheșeneul lui Acbaș
sau Fântâna lui Acbaș, din care, precum se admite,
prin filieră românească a ajuns să fie numită a lui
Albaș, apoi Albișoara (în perimetrul bisericii Măză-
rache). La data primelor mențiuni ale acestor seliști
tătărești, acestea dispăruseră; în schimb, fie că exista
de mai înainte, fie că apăruse în scurtă vreme după
retragerea mongolo-tătarilor din interfluviul pruto-
nistrean, s-a consolidat și a continuat să existe loca-
litatea Chișinău, numită în sec. al XV-lea Cheșeneu,
în preajma căreia era un izvor puternic, de unde mul-
tă vreme populaţia s-a alimentat cu apă. Inspirați
de acest din urmă element geographic, una dintre
primele ipoteze privind obârșia numelui Chișinău
se trage de la o noţiune mai veche românească, care
desemna o sursă de apă: un şipot (un izvor), cișmea
(fântână), o cădere de apă, opinie care mai curând
„nu-și găsește niciun suport științific”13, deoarece
în graiurile românești ale populației dintre Prut și
Nistru nu erau în uz asemenea noțiuni ca „șipot” sau
„cișmea”. Deși s-ar mai putea admite că toponimul
ar fi putut să-și aibă originea în acea Fântâna a lui
Acbaș sau a lui Albaș sau Fântâna Albișoara, dar nu
vedem cum din cuvântul „fântână” să se fi format
treptat toponimul Cheșeneu/Chișinău.
Pe parcursul sec. al XIX-lea și începutul sec. al
XXI-lea și-au exprimat părerea în această privinţă
mai mulţi istorici români şi străini. Unii au conside-
rat că denumirea este de origine turanică14 (câpceacă,
cumană ș.a.), alții – de origine mongolo-tătară sau
chiar persană.
12
În izvoarele istorice medievale, noţiunea de „selişte” desem-
na, de regulă, o aşezare umană care, în anumite împrejurări,
a fost părăsită, rămânând mai multă vreme nepopulată.
13
I. Dron, Chișinău. Schițe etnotoponimice, Chișinău, Ulysse,
2001, p. 23.
14
История Кишинева, Кишинев, 1966, p. 13-15; N. Raev-
schi, „Toponime de origine iranică şi turcică”, în Limba şi li-
teratura moldovenească, 1964, nr. 1, p. 60.
– 89 –
Celebrul istoric şi filolog român B. P. Hasdeu, de
exemplu, considera că numele Chişinău provine de
la termenul „chişinău” („cheşene”) care ar fi desem-
nat mausoleu, cavou, cupolă şi a apărut pe locul unei
„selişti tătăreşti”, fiind vorba de o înhumare a unei
căpetenii mai importante a migratorilor, situată în
perimetrul seliștii tătărești.
Sistematizând ipotezele emise până la el de I. Ve-
nelin, Al. Cociubinski15, I. Halippa16, Șt. Ciobanu17
ș.a., istoricul basarabean A. Boldur18 aduce trei versi-
uni cu privire la etimologia cuvântului: 1. Chişinău –
un termen de provenienţă cumană: „cheşen” – capelă,
schit, mănăstire, plus tătărescul „aul” – cătun, selişte,
îngrăditură; 2. din sintagma „câşla nouă” – stână,
târlă; 3. din ungurescul „Kisjenő” – „kis” și „Jenő” –
„Jenő cel mic” (de ex. Ioan cel mic, Jenő cel mic).
Trecând în revistă diverse opinii, I. Dron a expus
interpretări interesante referitoare la originea topo-
nimului Chişinău. Cercetătorul consideră că „eti-
monul turanic (câpceac) «cheşene» (împrumutat de
turanici din persană: kaşana – locuinţă, sălaş, casă
cu pereţi căptuşiţi din exterior, locuinţă de iarnă) a
căpătat în dialectele câpceace sensul „mausoleu, ca-
vou” (pers. kaşana, la rândul său, provine din acelaşi
etimon indo-european ca şi latinescul casa). Toate
cuvintele de împrumut cu accentul pe ultima vocală
(ori grup de vocale) în graiurile româneşti se modi-
fică uşor, terminaţia lor refăcându-se în diftongul
-eu/ău [...] [în] pământurile ocupate în trecut de
câpceaci «chişinăurile», iniţial mausolee, au trecut,
pe alocuri, în categoria numelor topice. În graiurile
moldoveneşti dintre Prut şi Nistru termenul entopic
«chişinău», de origine câpceacă, a suferit şi o defor-
mare oarecare [...] căpătând un nou înţeles toponi-
mic”. Prin urmare, conchide Dron, „sursele mai vechi
şi mai noi atestă că denumirea «chişinău» se dădea
de populația băștinașă unor mausolee «tătăreşti»,
care mai apoi serveau, fiind construite din piatră, şi
în calitate de eventuale adăposturi”19.
15
A. Кочюбинский, Граф Андрей Иванович Остерман и
раздел Турции. Из истории Восточного вопроса. Война
пяти лет (1735-1739). Одесса, 1899.
16
И. Н. Халиппа, „Материалы для истории Кишинева в
XVI-XVIII вв.”, in Труды Бессарабской губернской ученой
архивной комиссии, том 1, Кишинев, 1900, с. 399.
17
Ștefan Ciobanu, Chișinăul, 1925, p. 11-13. Reeditat la
Chișinău, Museum, 1996, p. 8-9.
18
A. Boldur, Istoria Basarabiei. Contribuții la studiul români-
lor, vol. 1, Chișinău, 1937, p. 82-89.
19 I. Dron, „Cu privire la originea numelui topic Chişinău”,
în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1995, nr 3, p. 147-
150; Idem, „Numele Chişinăului”, în Tineretul Moldovei,
 În privința originii toponimului Chișinău au
fost exprimate și alte opinii (Gh. Boghaci20, N. Rus-
sev21 ș.a.), sistematizate recent de Sergiu Bacalov22,
care vine totodată cu părerea proprie că denumirea
localității și-ar trage obârșia de la tătărescul „cheșene”
– baie, dat fiind faptul că în preajmă era situată „Fân-
tâna lui Acbaș”, iar vechiul Chișinău ca localitate ar
fi apărut într-o zonă riverană a Bâcului, numită mult
timp „feredeu” – de la ungurescul „fürdő” (baie).
Această opinie este după noi îndoielnică, dat fiind
faptul că pe acele timpuri, „în virtutea unei interdicții
religioase, mongolii nu-și spălau niciodată hainele.
Murdăria lor […] a contribuit la a-i speria cu atât mai
mult pe occidentali”23. Pe când prezența unor fântâni
(probabil destul de mari, dacă au ajuns să fie consem-
nate în documentele istorice) în preajma locurilor de
staționate a mongolo-tătarilor se datora mai curând
necesității de adăpare a unui număr mare de cai și vite,
care însoțeau campaniile militate ale invadatorilor.
Vedem că spectrul de păreri este deosebit de divers,
încât este dificil de a da prioritate unei sau altei opi-
nii. Cert este faptul că toponimul Chișinău s-a format
treptat în ultima perioadă de stăpânire mongolo-tă-
tară și de înglobare a spațiului pruto-nistrean prin
anii 80 ai sec. al XIV-lea în Țara Moldovei. Noțiunea
„chișinău” a apărut în mediul migratorilor și, fiind
preluată și adaptată la graiul băștinașilor, s-a perpetuat
până astăzi, desemnând cel puțin din epoca ultimu-
lui val de migrații nomade un mausoleu, o înhumare
a unei căpetenii mai importante, care cu timpul, ne-
având importanța de altă dată, fie că s-a distrus de la
1996, 3 martie; Idem, „Să vorbim chiar ultima oară despre
provenienţa denumirii Chişinău?” în Curierul de seară,
1996, 26 august; Idem, Chișinău. Schițe etnotoponimice,
Chișinău, Ulysse, 2001, p. 7-23.
20
Г. Ф. Богач, „Заметки по молдавской топонимике и
оно­мастике”, in Известия Молдавского филиала АН
СССР, 1959, № 12 (45), с. 94-96.
21
H. Руссев, „Кишинев в молдавских грамотах XV-XVI
вв.”, in Revista de istorie a Moldovei. Chișinău, 1995, nr. 2,
p. 55- 56.
22
S. Bacalov, „Considerații privind perioada tătaro-mongolă
din istoria Chișinăului”, în Identitățile Chișinăului. Coord.
S. Musteață și Al. Corduneanu, Chișinău, ARC, 2015, p.
32-34.
23
Descrierea este preluată din însemnările despre călătoria la
mongoli în sec. al XIII-lea ale franciscanului Willem van
Rubroeck, vezi: Jan Michel (éd.), Le voyage en Asie centrale
et au Tibet. Anthologie des voyageurs occidentaux du Moyen
Age à la première moitié du XXe siècle, Paris, 1992, p. 30,
apud: Thierry Camous, Orienturi / Occidenturi. 25 de se-
cole de războaie. Trad. din franceză de M.-M. Cucinschi,
Chișinău, Cartier, 2009, p. 155.
– 90 –
sine, fie că a fost demolat de băștinași, pentru ca mate-
rialele extrase să fie utilizate în diferite construcții.
3. Parcursul istoric din Evul Mediu timpuriu
până în prag de epocă modernă
Extinderea suzeranităţii statului medieval mol-
dovenesc până la Nistru şi Marea Neagră a creat
condiţii mult mai favorabile de viaţă şi activitate
economică şi cultural-spirituală pentru populaţia
băştinaşă românească. Mai cu seamă cu începere din
ultimele decenii ale sec. al XIV-lea în aceste ţinuturi
ale Ţării Moldovei se intensifică procesul de formare
a unor proprietăți de tip medieval, apar sau se fortifi-
că cetăţi de margine de-a lungul Nistrului, la Marea
Neagră şi Dunăre, prin roire și colonizări apare un
număr considerabil de aşezări rurale și urbane, sunt
înălţate lăcaşe de cult, sunt croite căi comerciale.
Nu este exclus ca localitatea Chişinău să fi existat
deja pe timpul dominaţiei în acest spaţiu a Hoardei
de Aur, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea-sec. al
XIV-lea, căruia i s-a alăturat în preajmă, după 1241-
1242, o tabără tătărească, „seliște tătărească”, urmele
căreia ulterior au dispărut. În epoca de linişte şi pace
de lungă durată a domniei lui Alexandru cel Bun
(1400-1432), Chişinăul continua să existe, probabil,
ca o mică aşezare rurală situată la poale de codru, pe
malul drept al râuleţului Bâc. Cu toate acestea, satul
Chişinău va apărea în documentele vremii ceva mai
târziu, când procesul de consolidare a structurilor
medievale şi de delimitare a proprietăţilor funciare
boiereşti şi mănăstireşti ia proporţii considerabile şi
apare necesitatea obţinerii şi confirmării prin acte
scrise a averilor imobile şi mobile.
Totuși prima menţiune documentară, fie doar
tangențială, a Chişinăului ca localitate (loc, aşezare
populată sau nepopulată) din valea râului Bâc datea-
ză din 17 iulie 1436, când domnii Ţării Moldovei,
Ilie şi Ştefan (fiii lui Alexandru cel Bun), au dat şi
i-au întărit lui Oancea logofăt pentru credincioasă
slujbă mai multe sate pe Răut, între care: Procopinţi,
Macicăuţi, Cozărăuţi ş.a. Stabilind hotarele acestor
sate în documentul menţionat, aflăm următoarea
informaţie: „...şi la Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce
cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântâna,
unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii”24.
Nu putem şti cu exactitate dacă în cazul dat este
24
Documenta Romaniae Historica A, vol. I, p. 218-220, doc.
nr. 158 (în continuare, DRH A); Moldova în epoca feuda-
lismului, vol. II, Chişinău, 1978, p. 77-80, doc. nr. 22 (în
continuare, MEF).
vorba de o aşezare rurală, adică de un sat, care ar fi
aparţinut unui oarecare Acbaş, de o construcţie sau
de un monument natural deosebit situat „pe râul Bâc
în apropiere de o selişte tătărească”.
A doua menţiune documentară în ordine crono-
logică despre Chişinău, de această dată ca localitate
sătească din acelaşi perimetru geografic, datează din
1466. Este vorba de un document de proprietate ie-
şit din cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare
(1457-1504), prin care strălucitul voievod i-a întărit
„unchiului nostru dumnealui Vlaicul [...] o silişti (în
documentul păstrat, acest loc este rupt, dar cuvântul
„selişte” este reconstituit de istorici după conţinutul
părţii finale a aceluiaşi document – n.n.) la Chişinău,
la Fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader,
feciorul lui Fedor, şi de la fratele lui, de la...* şi de la
Fedorel, drept 120 arginţi tătăreşti”. În partea finală
a aceluiaşi document mai aflăm: „Deci i-am dăruit
acea silişti mai sus-numită, la Chişinău, la Fântâna
Albişoara, ca să-i fie dumisale şi de la noi direaptă oci-
nă şi moşie cu moară şi cu tot venitul şi fiilor dumisale,
nepoţilor şi strănepoţilor, stătătoare în veci”25. De unde
reiese că unul dintre primii proprietari cunoscuți ai
Chișinăului de până la 1466 a fost un oarecare „Fe-
dor”, de la care „ocina” a fost moștenită de urmașii săi
Toader și Fedorel. Dacă încercăm să deslușim unele
realități din prima jumătate a sec. al XV-lea din aceas-
tă parte a Țării Moldovei ne punem întrebarea dacă
nu cumva acest „Fedor” sau fiul său „Fedorel” este una
și aceeași persoană cu „Fedorca”, pârcălab de Cetate
Albă pe la 1440, menționat pe una din inscripțiile de
pe zidurile cetății cu ocazia refacerii ori consolidării
acesteia26? Ne-a determinat să punem această între-
bare faptul că, la fel ca Fedorca în jurul lui 1440,
Vlaicu deținea dregătoria de pârcălab de Cetatea
Albă cu începere din septembrie 1457. Cu alte cuvin-
te, am putea crede că Chișinăul, pe la 1466, trece din
stăpânirea fostului pârcălab de Cetatea Albă în pro-
prietatea altui pârcălab al cetății în cauză.
Boierul Vlaicul27, care a intrat în stăpânirea Chi-
şinăului pe la 1466 (fratele mamei lui Ştefan cel
* Loc rupt în documentul citat, aproximativ 7-8 litere, unde
era înscris, probabil, patronimicul lui Fedor.
25
DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 187, doc. nr. 131.
26
Vezi: I. Bogdan, „Inscripțiile de la Cetatea Albă și stăpâ-
nirea Moldovei asupra ei”, în Analele Academiei Române.
Memoriile Secției Istorice, s. I, t. 30, 1908, p. 10; M. Șla­pac,
Cetatea Albă. Studiu de arhitectură medievală mili­ta­ră,
Chișinău, 1998, p. 36.
27
Vlaicul, unchiul lui Ștefan vv. pe linie maternă; promovat
de Bogdan al II-lea, menționat doar o dată în Sfatul dom-
– 91 –
Mare, Maria-Oltea28), era pe acea vreme pârcălab de
Cetatea Albă (1457-1466), ulterior, pârcălab de Ho-
tin (1467-1476) şi de Orhei (1481-1484), precum și
prim-sfetnic domnesc29. Astfel, între cele două men-
ţiuni documentare ale „siliștii” Chişinău (din 1436
și 1466) se face o legătură directă. Din acelaşi izvor
(1466), istoricii mai conchid că în cazul dat este vor-
ba de o aşezare rurală cu anumite bunuri agricole,
terenuri valorificate, cu o moară, care – în totalitatea
lor – constituiau o moşie ce aducea proprietarului
anumite venituri, care era procurată cu o sumă des-
tul de mare pe acele vremuri – 120 arginți tătărești.
Probabil, în cazul Chişinăului de atunci era vorba de
o selişte, unde erau stabilite cu traiul, pe malul Bâcu-
lui, câteva familii ţărăneşti care se îndeletniceau cu
agricultura (arau, semănau, iar cerealele obţinute le
măcinau la moara din partea locului), creşteau vite
ş.a. De obicei, asemenea aşezări rurale numărau 5-10
gospodării ţărăneşti. Tot atâtea gospodării trebuie să
fi avut şi Chişinăul pe atunci.
Din documentul citat mai sus, din 1466, care,
trebuie să constatăm cu regret, nu s-a păstrat în ori-
ginal, ci doar într-o copie târzie tradusă din slavonă
în română în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, mai
nesc din 13 iun. 1451. Probabil, a fost în pribegie cu viitorul
vv. Ștefan, 1451-1457; adept al lui Ștefan la luarea scaunului
domnesc din 12 aprilie 1457; pârcălab de Cetatea Albă, 8
sept. 1457-3 dec. 1462 (probabil până la 1466); partici-
pă la semnarea tratatului moldo-polon din 4 apr. 1459 de
la Overcăuți; boier sfetnic în Sfat fără dregătorie, 15 apr.
1463-30 iun. 1467; ia parte la lucrările comisiei mixte pen-
tru reglementarea relaţiilor moldo-polone din 9 octombrie
1467. Ștefan vv. îi întărește seliștea Chișinău; pârcălab de
Hotin, 11 sept. 1467-5 iunie 1469; 20 oct. 1469-22 mai
1476, când apără cetatea de invazia otomană; boier sfetnic
în Sfat fără dregătorie, 11 febr. 1478-17 sept. 1480; prim-
sfetnic, 11 aug. 1479-29 mai 1484 și, totodată, pârcălab de
Orhei, 1 febr. 1481-29 mai 1484, când cetatea a fost înzes-
trată pentru prima dată cu artilerie. Sunt cunoscute pecețile
personale din 18 februarie 1466 și din 22 mai 1476. În
20 oct. 1469-1479 este înscris în Sfatul domnesc conform
formularului actelor oficiale de cancelarie împreună cu
fiul său Duma. Înscris în pomelnicul Mănăstirii Bistrița.
Menționat ultima dată în documente la 29 mai 1484. Se
admite că a murit participând în luptele de apărare a Chili-
ei sau a Cetății Albe. Copii: Duma pârcălab și prim-sfetnic
și Dragna (Valentina Eșanu, Marii demnitari ai Țării Mol-
dovei în domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504), Chișinău,
Ed. Cartier, 2018, p. 152-159.
28
V. Eșanu, A. Eșanu, Bogdan al II-lea și Maria-Oltea –
părinții lui Ștefan cel Mare, Chișinău, Prut Internațional,
2007.
29
A. Eșanu, Vlaicul pârcălab – unchiul lui Ștefan cel Mare,
Chișinău, Prut Internațional, 2001.
aflăm că până la acea dată seliştea Chişinăului cu
toate bunurile şi veniturile ei de mai multă vreme, fie
între 1436 și 1466, fie încă până la această dată, era
în proprietate boierească. Urmașii lui Fedor, Toader
și Fedorel au vândut moşia Chişinăului lui Vlaicul
pârcălab.
În continuare să urmărim cronologic după docu-
mente scrise curgerea ulterioară a moșiei Chișinăului:
de la pan Vlaicul, care moare în 1484, Chișinăul
a trecut în posesia fiului acestuia, Duma pârcă-
lab (1478-1490), prim-sfetnic al lui Ștefan cel Mare
(1490-1502), iar de la acesta – în stăpânirea fiului său
Dragoș, apoi acesta lasă moștenire satul Chișinău fii-
cei sale Anușca, căsătorită cu Eremia vistiernicul30,
ca în cele din urmă să ajungă în înainte de 1576 în
proprietatea „Vasutcăi, fiica Măricăi, nepoata lui
Eremia, ce a fost vistiernic” 31. Astfel, mai bine de o
sută de ani moșia Chişinău de pe râul Bâc s-a aflat
în stăpânirea fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lui Vla-
icul pârcălab.
Este interesant faptul că în afară de „Cheşenăul”
de pe Bâc, în aceeaşi perioadă sunt atestate la est de
râul Prut şi alte aşezări sau locuri cu aceeaşi denumi-
re. De exemplu, în cartea domnească de la 7 aprilie
1458 a lui Ştefan cel Mare este menţionat „Chişină-
ul Roşu” în bazinul râuleţului Botna32 , iar în urice-
le din 9 martie33 şi din 22 martie 153334 de la Petru
Rareş voievod sunt menţionate locurile „Chişineu”
pe Răut în apropiere de Orheiul Vechi şi, respectiv,
30
Eremia, fiul lui Galeș pârcălab de Orhei, membru al Sfatu-
lui domnesc, căsătorit cu Anușca, fiica lui Dragoș, nepoa-
ta lui Duma Vlaiculovici, prim-sfetnic. Vistiernic, 20 nov.
1499-1 mart. 1507; mare vistiernic, 10 dec.-25 mart. 1523.
Trimis sol în 1506 la Viena din partea lui Bogdan al III-lea.
A avut în posesie moșiile Chișinău, Vistiernicii și Râșcani
de pe Bâc. Pentru „dreaptă și credincioasă slujbă” domnul
îi dăruiește la 27 decembrie 15. Pentru pomenirea sa a dat
satul Sălăgeni „bisericii sale ce a zidit el cu mâinile sale, mă-
năstirii sale din Sălăgeni”. Probabil, amestecat în mișcarea
boierească contra lui Ștefăniță-Vodă din 1523, fiind întâlnit
la 12 febr. 1525 ca fost vistiernic. S-a călugărit sub numele de
Evloghie (29 aprilie 1529-27 mai 1546), mort după această
din urmă dată, fiind înmormântat la mănăstirea ctitorită de
el la Sălăgeni. Copii: Ana, căsătorită cu Toma m. vist., Ilie,
Marinca, căsătorită cu Turcul sulger, fiul lui Clanău, o fată
căsătorită cu Ion Grumaz (V. Eșanu, Marii demnitari ai
Țării Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504).
Teză de doctor în istorie. Manuscris la Biblioteca Națională
a Republicii Moldova, p. 196. Cartier, 2018).
31
MEF, vol. I, Chişinău, 1961, p. 89-90, doc. nr. 34.
32
DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 101-102, doc. nr. 69.
33
Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Mol-
dova, vol. I, 1398-1595, Buc., 1989, p. 252, doc. nr. 616.
34
MEF, vol. II, p. 268-271, doc. nr. 85.
– 92 –
„Cheşeneul Mare” pe Botna, toate, fiind după noi,
urme ale stăpânirii migratorilor, inclusiv a mongolo-
tătarilor pe meleagurile noastre.
Trebuie de menţionat că pe parcursul Evului Me-
diu satul Chişinău era situat într-o zonă geografică
destul de dens populată, căci din secolele XV-XVII,
în vecinătatea imediată erau atestate documentar
mai multe localităţi săteşti cu moşiile lor. Probabil,
deja din aceeaşi perioadă a primelor menţiuni docu-
mentare ale Chişinăului de pe Bâc, pe partea stângă a
râului exista o vatră de sat a cărui nume nu figurează
în documentele vremii. Totuşi, se ştie că aceasta din
urmă era situată în dreptul satului Chişinău şi că la o
dată destul de timpurie a urmaşilor lui Alexandru cel
Bun, domnii ţării Iliaş şi Ştefan (anii ’30, sec. XV),
satul de pe malul stâng al Bâcului era proprietate
boierească. Această moşie a fost transmisă prin moş-
tenire din tată în fiu şi nepoţi până la 15 decembrie
1517, când acest sat apare într-un act domnesc de la
Ştefan voievod (domn al Ţării Moldovei, 1517-1527),
cu o veritabilă microistorie a sa, din care am desprins
unele date expuse mai sus. Din acest uric domnesc
aflăm că la acea dată o jumătate din satul de peste
Bâc (precum am arătat, nu este indicată denumirea)
este vândută vistiernicului Eremia de către Iacob,
fiul lui Oţel pisarul: „...a venit înaintea noastră şi în-
aintea boierilor noştri, slujile noastre, Iacob, fiul lui
Oţel pisarul, şi nepotul său Aver de a lor bună voie, de
nimeni siliţi [...] şi au vândut a lor dreaptă ocină, din
a lor drept uric, din uricul tatălui lor, Oţel pisarul, şi
din privilegiul ce l-a avut de la strămoşii noştri, de la
Iliaş şi de la Ştefan voievozi, jumătate de sat pe cea
parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş (este oare vorba
de acelaşi Acbaş, moldovenizat în Albaş, menţionat
în 1436? – n.n.), la Fântâna Mare, jumătate de sus,
credinciosului nostru pan Eremia visternicul pentru
130 zloţi tătăreşti”35. Delimitându-se hotarul de jur-
împrejur al acestei jumătăţi de moşie, aflăm indirect
şi date suplimentare despre proprietăţile moşiei Chi-
şinău: „Iar hotarul mai sus scrisei jumătăţi de sat, pe
cea parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş, din sus, să fie
după hotarul vechi, începând din jos de la ezătura he-
leşteului Chişinăului...”36. Din acelaşi izvor aflăm că
deja pe timpul domniei fiilor lui Alexandru cel Bun,
Ştefan şi Iliaş (1436-1442), acest sat exista de mai
multă vreme şi era pe atunci proprietatea lui Oţel
pisarul. Acesta din urmă, se pare, îl primise în dar
de la cei doi voievozi pentru slujbă dreaptă şi credin-
MEF, vol. II, p. 233-236, doc. nr. 74.
35
Ibidem.
36
cioasă, dar care se întărea printr-un document scris,
numit uric domnesc. Ulterior, satul de cealaltă parte
de Bâc a trecut drept moştenire fiului şi nepotului
lui Oţel pisarul. Cu părere de rău, izvorul indicat nu
ne arată ce reprezenta acest sat până la Oţel pisarul,
cui aparţinuse: vreunui boier sau unei comunităţi de
ţărani liberi. Astfel că începuturile acestui sat se pi-
erd în negura anilor. Despre aceasta pare să ne vor-
bească formula: „Iar hotarul... să fie după hotarul
vechi...”. Acest sat se va numi ulterior Vistiernici sau
Visterniceni, nume ce vine de la rangul deținut de
noul proprietar – Eremia vistiernicul, având prima
mențiune documentară atestată tocmai la 2 august
166637, şi avea hotar comun cu proprietățile logofă-
tului Oancea și cu moşia Chişinăului38.
Pe aceeași vreme, de cealaltă parte a Bâcului, Ere-
mia vistiernicul poseda încă o moșie, din care la 12
februarie 1525, prin testament „cu limbă de moar-
te”, dăruiește o jumătate Mănăstirii Moldoviţa, da-
nia fiind întărită de Ștefăniță voievod prin cartea sa
domnească39. În act se menționează în special că el
„a dat din dreapta sa ocină și cumpărătura sa, jumă-
tate de sat (nu se indică denumirea – n.n.) pe cealal-
tă parte a Bâcului (subl. n.), […] jumătate de sus și
cu balta și cu moara în Bâc”, cumpărată de la același
Iacob, fiul lui Oțel pisarul. Hotarul acestei jumătăți
de sat „care este de cealaltă parte a Bâcului, în drep-
tul Băii lui Albaș, la Fântâna Mare, […] să fie din
sus după hotarul vechi, iar din jos să fie începând de
la zăgazul iezerului Cheșenăului, în afară de hotarul
lui Șarpe postelnic, până la vârful dealului, care este
pe Togatin”40. După câte se pare, acesta este viitorul
sat Râșcani, care va fi înglobat mai târziu în limi-
tele orașului Chișinău, cu denumirea de cartierul
Râșcani (menționat documentar pentru prima dată
37
A. Sava, Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușna,
București, 1937, p. 99-100, doc. 76. După cum ar reieși din-
tr-o serie de dovezi aduse la o judecată între Mănăstirea Că-
priana și vornicul Constantin Râșcanu pe la 1801 pentru
un loc de moară în apa Bâcului, „la mănăstire […] s-a văzut
un ispisoc vechiu din anii 7033 (1525) fevruarie 12 de la
domnul Ștefan voievod, pe jumătate de Visterniceni, ce-i de
cea parte de Bâc”, ceea ce ar însemna că satul numit „Vister-
nicii” deja exista pe la 1525 (MEF, vol. XI, Chișinău, 2008,
p. 358-363, doc. nr. 289).
38
Vezi documentele din 17 iulie 1436 (DRH A, vol. I, doc.
nr. 158, p. 218-220) şi 1466 (DRH A, vol. II, doc. nr. 131,
p. 187), precum şi scurtele comentarii ale editorilor acestor
izvoare (DRH A, vol. I, p. 494, 508; vol. II, p. 482, 530).
39
MEF, vol. II, p. 256-258, doc. nr. 81.
40
Documente privind istoria României, A. Moldova, veacul
XVI, vol. I, p. 224-225, doc. nr. 198 (în continuare, DIR A).
– 93 –
la 15 decembrie 151741). Din același hotar aflăm că
moșia Chișinău avea un iaz cu zăgaz.
Întrucât Eremia vistiernicul, care era, de altfel,
fiul pârcălabului de Orhei de pe timpul lui Ștefan cel
Mare – Galeș42 , era căsătorit cu Anușca, strănepoata
lui Vlaicul pârcălab, se poate admite că pentru prima
dată cele trei localități învecinate Chișinău, Vistier-
nicii și Râșcani au fost un timp în posesia aceluiași
boier – Eremia vistiernicul, punându-se astfel înce-
puturile nucleului viitorului târg și oraș Chișinău.
Dintre cele mai vechi localităţi din zona istorică
a Chişinăului face parte şi satul Buiucani (Buicani,
Buecani), care exista cel puţin încă din timpul lui
Ştefan cel Mare. Astfel, într-un act domnesc, scris în
cancelaria de stat a lui Constantin Movilă la 20 au-
gust 1608, privitor la vechimea acestui sat, se arată:
„... Gligorie, fiul lui Miron şi vărul lui, Timotin, fiul
lui Ion Zanciu şi Caisin, fiul lui Ciumeş şi Sava, fiul
lui Cârstea şi Stratin, toţi nepoţii lui Hodor şi dease-
meni vărul lor, Toader, fiul lui Tudoran şi fratele lui,
Moldovan, nepoţii Părascăi şi ni s-au plâns cu mare
jeluire şi cu mare mărturie, spunând aşa, că uricul ce
au avut bunicii lor, Hodor şi Părasca, de la Ştefan
voevod cel Bătrân (astfel era numit în documentele
de mai târziu Ştefan cel Mare – n.n.) pe satul Bui-
cani ce este la Lăpuşna (ținutul Lăpușna – n.n.) pe
Bâc şi cu loc de iaz de moară pe Bâc, acest uric s-a
pierdut din cauza tătarilor...”43. Aceeaşi informaţie
este confirmată în actul din 18 decembrie 1610: „...
nepoţii lui Petrea Crăhan, de bună voia lor, nesiliţi de
nimeni, nici asupriţi şi au vândut ocina şi dedina lor
dreaptă, din privilegiul de cumpărătură, pe care l-au
avut strămoşii lor de la Ştefan voevod cel Bătrân
(Stefan cel Mare – n.n.) […], două părţi din tot satul
Buecani, care este pe Bâc...”44. Despre existenţa ace-
luiaşi sat Buiucani ne parvine o informaţie indirec-
tă din acelaşi izvor şi din anii de domnie a lui Ioan
Despot voievod (1561-1563)45. Însă cea mai sigură in-
formaţie despre existenţa Buiucanilor o avem din 20
august,46 apoi din 5 octombrie47 1608, când diferiţi
proprietari îşi vând părţile lor din moşia Buiucani.
41
DIR A, veacul XVI, vol. 1, București, 1953, p. 111-112, doc. 107.
42
A. Eșanu, V. Eșanu, Epoca lui Ștefan cel Mare. Oameni, des-
tine și fapte, București, 2004, p. 368-372.
43
DIR A. Veacul XVII, vol. II, Bucureşti, 1953, p. 171-172, doc.
nr. 222. Vezi documentele din 20 august, 5 octombrie 1608
(MEF, vol. III, Chişinău, 1982, p. 54-57, doc. nr. 20, 21).
44
DIR A, p. 335-336, doc. nr. 449.
45
Ibidem.
46
Ibidem, p. 171-172, doc. nr. 222.
47
Ibidem, p. 182, doc. nr. 239.
 Alte sate, care mai târziu la fel ca Buiucani,
Visterniceni, s-au contopit cu Chişinăul, sunt Pe-
tricani, cu prima mențiune documentară din 9 ia-
nuarie 148948, Spiroasa (ulterior Schinoasa), atestat
pentru prima dată la 11 martie 150249, Hruşca, care
apare pentru prima în documentele scrise în domnia
lui Ștefăniță-Vodă (1517-1527)50, apoi în acte de la 1
și 12 martie 154851.
Revenind la istoria propriu-zisă a satului Chi-
şinău, vom arăta că după mai bine de o sută de ani
când satul Chişinău de pe râul Bâc s-a aflat în stă-
pânirea fiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lui Vlaicul
pârcălab, la 25 aprilie 1576 survine o schimbare
importantă. Astfel, din cartea domnească de întări-
tură de la Petru Şchiopul, domnul Ţării Moldovei
(1574-1577, 1577-1578, 1582-1591), purtând această
dată, aflăm că „Vasutca, fiica Măricăi, nepoata lui
Eremia, ce a fost vistiernic, ce s-au chemat în călugărie
Evloghie, strănepoata lui Vlaicul52 , de bună voia ei, de
nimeni silită nici asuprită, şi a vândut ocina şi moşia
ei dreaptă, un sat cu numele Chişinăul pe Bâc, în
ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori în Bâc, din ispisocul
de întăritură, pe care l-a avut strămoşul ei Vlaicul
de la Ştefan voievod cel Bătrân (Ştefan cel Mare –
n.n.), şi l-a vândut slugii noastre lui Drăguş, ce a fost
ureadnic în Iaşi, drept 500 galbeni tătăreşti”53. În
acest răstimp, după cum reiese din izvorul citat, satul
Chişinău a crescut şi s-a dezvoltat cu mult, căci dacă
pe timpul lui Vlaicul, pe la 1466, a fost cumpărat cu
120 de arginți tătăreşti, apoi după 110 ani, în 1576,
localitatea era vândută cu 500 de galbeni tătăreşti,
având de această dată şi mai multe mori pe Bâc.
Timp de 40 de ani după 1576, Chişinăul s-a aflat
în stăpânirea boierului Drăguş şi a urmaşilor săi
„Cârstea și Vasile, cu nepoții lor, Nicola și Ionașco și
Anghelina, fiii lui Ștefan Drăguș”54.
48
DRH A, vol. III, doc. 44, p. 83-84.
49
A. Sava, Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușna,
București, 1937, doc. 1, p. 1; A. Eșanu, Chișinău. File de is-
torie, Chișinău, Museum, 1998, p. 73.
50
Reconstruit după documentul din 1 martie 1548 (DIR A.
Veac. XVI, vol. 1, doc. 499, p. 556-557; MEF, vol. II, p. 287-
290, doc. nr. 91, 92). A. Eșanu, „Regeste și documente re-
construite”, în A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău,
Museum, 1998, p. 198.
51
MEF, vol. II, p. 287-290, doc. 91, 92.
52
Aici este vorba de acelaşi Vlaicul, unchiul lui Ştefan cel
Mare, care intrase în posesia Chişinăului pe la 1466.
53
MEF, vol. I, Chişinău, 1961, p. 89-90, doc. nr. 34.
54
A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, Museum,
1998, p. 84.
– 94 –
Dar la 29 noiembrie 161655 satul este vândut cu
„180 de ughi de aur roșii” de către Salomia, jupânea-
sa lui Drăguș fost vornic, lui Constantin Roşca, mare
vistiernic al Țării Moldovei. În acelaşi act de vânzare-
cumpărare, întărit de Radu Mihnea Voievod (1616-
1619), se mai arată că satul Chişinău era înzestrat cu
mai multe locuri de moară pe râul Bâc. La 12 martie
1617 același voievod, de rând cu alte moșii și părți din
moșii din diferite ținuturi, îi reîntărește aceluiași dem-
nitar satul Chișinău, indicându-se de astă dată încă
un loc de iaz și altul de moară la Bâc56. Se pare, satul
Chișinău a rămas în posesia marelui vistiernic, apoi și
mare vornic al Țării de Jos până la începutul domniei
lui Vasile Lupu (1634-1653). Se știe că în 1633 Con-
stantin Roşca cu alți boieri îl însoțea la Istanbul pe
Miron Barnovschi Movilă (căruia turcii ulterior i-au
tăiat capul), eveniment după care același mare demni-
tar devine om de încredere al lui Moise Movilă, domn
al țării (25 iunie 1633-apr. 1634)57. Întrucât viito-
rul domn Vasile Coci (Lupu) era principalul rival al
lui Moise Movilă la tron, acesta din urmă îl trimite
pe Constantin Roșca să-l prindă pe vornicul Vasile
Coci58, dar nu reușește, căci acesta fuge la Istanbul, de
unde obține domnia Moldovei. Fostul domn Moise
Movilă cu o seamă de boieri, între care și Constantin
Roșca, se refugiază în Țara Leșească, unde acesta din
urmă se pare a murit (ante-1636). Urcând pe tron, Va-
sile Lupu (1634-1653) a purces la măsuri contra celor
care au fost împotriva sa, unul dintre ei fiind Con-
stantin Roșca, căruia i s-au confiscat moșiile. Dacă
unele dintre acestea au fost revendicate și împărțite
prin 163659, după moartea fratelui lor Constantin,
între Gheorghe și Vasile Roșca, apoi satul Chișinău
a rămas să fie împărțit după bunul plac al lui Vasile
Lupu. Nu se cunoaște exact la ce dată, dar din docu-
mente ulterioare reiese că domnul țării a donat moșia
Chișinău „călugărilor de la Svânta mănăstire de la
Svânta Vineri și de la mănăstirea Balicăi” din Iași60.
Astfel, din domnia lui Vasile Lupu Chișinăul va rămâ-
ne pentru mulți ani înainte moșie mănăstirească.
În cadrul evenimentelor din 1617-1618, legate de
campania lui Şkender-Paşa asupra Poloniei61, dom-
55
MEF, vol. III, p. 119-121, doc. nr. 56.
56
DIR A, veacul XVII, vol. IV, p. 114-116, doc. 154.
57
Costin Miron. Letopisețul Țării Moldovei, în Costin Mi-
ron, Opere. Ed. de P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 104.
58
Ibidem, p. 105.
59
DRH A, vol. 23, București, 1996, p. 435-446, doc. 389.
60
DRH A, vol. 26, București, 2003, p. 169-170, doc. 186.
61
Vezi: C. C. Giurescu, Istoria românilor. Vol. III, partea I,
ed. III-a, Bucureşti, 1944, p. 35-39.
nul Moldovei, Radu Mihnea, îşi stabili pentru un
timp tabăra în apropiere de satul Chişinău. De aici a
ajuns până în zilele noastre o scrisoare a voievodului
moldovean, de la 1 septembrie 1618, către Stanislav
Zolkiewski62 , prin care îşi propune serviciile de me-
diator în vederea încheierii păcii între poloni şi turci.
Se pare că stabilirea taberei domneşti lângă Chişinău
a fost dictată şi de faptul că acest sat era destul de
mare şi important sub aspect economic şi strategico-
militar. Prin urmare, în această perioadă importantă,
Chişinăul, ca aşezare rurală, era în creştere.
Din izvoare ulterioare mai aflăm că pe la 28 apri-
lie 1620 satul „Buecani”, țin. Lăpușna, devine de
asemenea proprietate mănăstirească, fiind vorba de
Mănăstirea Galata din Iaşi (Galata din Deal) cu hra-
mul Învierea Domnului63 și de Mănăstirea „Erusali-
mului, unde este hramul Învierea lui Isus Hristos”64,
probabil a Sfântului Mormânt din Ierusalim65, căreia
din 1618 îi era închinată mănăstirea ieșeană. Actele
din 28 aprilie și 4 mai 1620 mai arată că dania a fost
făcută de Maria postelniceasa, soția lui Chiriță Du-
mitrache Poleolog66, ca prin alt document din 5 apri-
lie 1621 aceeași persoană să reconfirme aceeași danie
a moșiei „Buicani” către mănăstirea Galata67.
Cu începere din 1641 sunt atestate primele for-
me de stăpânire mănăstirească şi asupra satului Chi-
şinău. Astfel, printr-o carte domnească de întăritură
de la 4 august 1641 Vasile vodă Lupu le dă dreptul
călugărilor de la mănăstirile Sfânta Vineri şi Balica
din Iaşi să strângă zeciuiala de pe toate veniturile sa-
tului Chişinău, din toate câte se cultivau pe această
moşie: „din toată pâine, den fân şi din legumi, şi din
in, şi cânepă, şi den tot venitul la sat, la Chişinău”68.
Tot prin acest act mănăstirile mai sus-pomenite îşi
revendică dreptul de proprietate asupra moşiei Chi-
şinău, fără a se indica în baza căror drepturi sau do-
cumente se face acest lucru, probabil, fiind donate
62
Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese
din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1983, p.
93-94, doc. nr. 40.
63
MEF, vol. III, Chișinău, 1982, p. 152-153, doc. 76.
64
DIR A. Veacul XVII, vol. IV, Bucureşti, 1956, p. 466-467,
doc. nr. 588, p. 470, doc. 593; MEF, vol. III, p. 145-147,
doc. nr. 72.
65
DIR A. Veacul XVII, vol. V, Bucureşti, 1957, p. 40-41, doc.
nr. 42.
66
DIR A, veacul XVII, vol. IV, Bucureşti, 1956, p. 466-467,
doc. nr. 588.
67
DIR A, veacul XVII, vol. V, Bucureşti, 1957, p. 40-41, doc.
nr. 42.
68
MEF, vol. IV, Chişinău, 1986, p. 30-31, doc. nr. 5; DRH A,
vol. 26, București, 2003, p. 169-170, doc. 186.
– 95 –
comunităților monahale ieșene, precum am arătat
în exemplul de mai sus, de Vasile Lupu. La 28 apri-
lie 1642 Vasile Lupu expediază o dispoziție adresată
pârcălabilor de Lăpușna ca aceștia „să aleagă hotarul
satului Chișinăului despre alte hotară și să pună și
stâlpi, ce este a Svintei mănăstiri a Svintei Vineri”69
din Iași, de unde reiese că moșia Chișinău trece defi-
nitiv în proprietatea acestui lăcaș monahal. În scurtă
vreme, la insistența călugărilor de la Sf. Vineri sunt
delimitate suplimentar hotarele moșiei Chișinău
dinspre satul megieș Hrusca. Interesant este faptul
că la această tocmeală au fost de față „oameni bă-
trâni c-au știut locul și semnele cele bătrâne”, între care
„popa Anton din Buecani, […] Pavăl din Muncești și
Chirilă de acolo, și Mustață cel bătrân, și Ostahie de
acolo, și Șapco de Ghețăoani”, adică persoane din sa-
tele limitrofe, care ulterior au fost înglobate în târ-
gul Chișinăului. Chişinăul a rămas în proprietatea
acestei mănăstiri până în primele decenii ale sec. al
XIX-lea.
Dacă e să ne referim la aspectul satului din pe-
rioada respectivă (sec. al XV-lea și prima jum. a sec.
al XVII-lea), Chişinăul era alcătuit dintr-un anumit
număr de bordeie şi case de suprafaţă împletite din
nuiele şi lipite cu lut sau construite din lemn. Nu-
mărul lor se afla în permanentă creştere, deşi acest
fapt era frânat de incursiunile destul de frecvente ale
tătarilor, turcilor, cazacilor şi polonilor (1509, 1513-
1514), care supuneau prădălniciilor, în primul rând,
ţinuturile de margine ale Ţării Moldovei. Ca oricare
localitate populată de creştini, şi Chişinăul trebuia
să aibă pe acele timpuri o biserică de lemn; fie ca ur-
mare a vechimii, fie a incendierii repetate a localităţii
de către invadatori, aceasta a dispărut fără urmă.
Deşi mai multă vreme Chişinăul s-a aflat departe
de marile căi şi centre comerciale ale Ţării Moldovei,
totuşi pe râul Bâc, care pe atunci era mult mai bogat
în apă, se făcea ieşirea la Nistru, iar de acolo – la căi-
le comerciale spre Soroca, Hotin ş.a., în nord, şi spre
Tighina, Cetatea Albă, în sud. Însă, treptat, situaţia
Chişinăului începe să se schimbe, mai ales din a doua
jumătate a sec. al XVI-lea, după ce în urma campa-
niei lui Suleiman Magnificul (1538), oraşul Tighina
este transformat în raia turcească, iar Bugeacul şi îm-
prejurimile Căuşenilor sunt date de către otomani
în stăpânirea tătarilor nohai. Ca urmare, târgul şi
centrul de ţinut Lăpuşna, prin care trecea vechea cale
comercială Suceava-Iaşi-Lăpuşna-Tighina-Cetatea
Albă, sunt puse tot mai frecvent în pericol din par-
DRH A, vol. 26, București, 2003, p. 371, doc. 434.
69
tea turcilor şi tătarilor. În aceste condiţii negustorii
moldoveni şi străini caută noi căi mai sigure70, oco-
lind tot mai des târgul Lăpuşna şi croindu-şi cale de
la Iaşi (devenită capitală și reședință voievodală pe la
mijlocul sec. al XVI-lea), pe o linie situată ceva mai
la nord de acest centru de ţinut, trecând tot mai frec-
vent prin imediată apropiere de Chişinău. Astfel, pe
fundalul decăderii economice a oraşului şi a târgului
Lăpuşna (pustiite de incursiunile turcești și tătărești
din 1538, 1574) până la transformarea sa într-un sat
obişnuit71, creşte rolul Chişinăului. Se pare că răstur-
narea aceasta de situaţie în favoarea Chişinăului s-a
produs mai ales pe timpul domniei lui Vasile Lupu,
căci deja pe la 1641, când această localitate trece în
stăpânirea mănăstirilor ieşene, se constată o creştere
evidentă a localităţii şi a populaţiei sale, între care, în
afară de ţărani liberi şi vecini (ţărani şerbi), aici sunt
stabiliţi meşteşugari, negustori, precum şi reprezen-
tanţi ai unor categorii sociale mai înstărite (slujitori,
curteni, călăraşi). Pământurile fertile din jurul satu-
lui permiteau lărgirea suprafeţelor arabile şi creşterea
cantităţilor de cereale recoltate.
Schimbările demografice pozitive a populaţiei și
valorificarea continuă a pământurilor din jurul Chi-
şinăului încă de pe la mijlocul sec. al XVII-lea duc la
apariţia unor neînţelegeri dintre locuitorii acestei aşe-
zări cu diverşi proprietari ai moşiilor învecinate ale
Visternicenilor şi Buiucanilor. Drept urmare, în izvoa-
rele vremii se precipită informaţii că locuitorii acestor
din urmă sate înaintează jalbe, plângeri în diferite in-
stanţe precum că cei din Chişinău intră cu fâneţe şi
arătură în moşiile lor. Pe locurile defrişate erau sădite
viţă-de-vie şi livezi; heleşteiele şi apele curgătoare din
preajmă aduceau venituri bune în peşte şi ofereau con-
diţii pentru construcţia unor mori de apă. Pădurile
bogate din apropiere puneau la dispoziţie material re-
lativ ieftin pentru înălţarea caselor de locuit şi a unor
construcţii edilitar-gospodăreşti, adăposturi pentru
vite, stâne. La toate acestea s-au mai adăugat anii pri-
elnici de pace din timpul îndelungatei domnii a lui
Vasile Lupu, precum şi strămutarea căii comerciale.
La ameliorarea stării economice a Chişinăului în
anii ’40-’50 ai sec. al XVII-lea un rol nici pe depar-
70
I. Chirtoagă, „Pagini din istoria unor locuri memoriale”, în
Revistă de istorie a Moldovei, Chişinău, 1990, nr. 2, p. 61;
D. Agachi, „Restructurarea căilor de comunicaţie din Mol-
dova medievală în context central şi sud-est–european”, în
Itinerarii istoriografice, Iaşi, 1996, p. 315-325.
71
A. Eșanu, V. Eșanu, „Lăpușna medievală în secolele XIV-
XVIII”, în Lăpușna. Studii de istorie și arheologie, coord.
Gheorghe Postică, Chișinău: Masterprint, 2015, p. 27-66.
– 96 –
te secundar au avut mănăstirile în stăpânirea căro-
ra se aflau moşiile Chişinăului şi Buiucanilor, care
trimiteau la faţa locului în calitate de administra-
tori călugări dintre cei mai experimentaţi în aseme-
nea treburi. Căci se ştie că moşiile mănăstireşti erau
mult mai bine administrate, iar muncile agricole şi
alte activităţi gospodăreşti şi chiar comerciale erau
mult mai bine gospodărite decât pe moşiile stăpânite
de boieri. Drept urmare, toate acestea contribuiau nu
numai la o sporire a veniturilor mănăstirilor, dar şi la
o îmbunătăţire a stării economice a fiecărei gospodă-
rii ţărăneşti, în parte, şi a localităţii, în general. Prin
toate acestea Chișinăul face un pas hotărâtor spre a
deveni centru comercial și meșteșugăresc.
În urma transformărilor care au avut loc la Chişi-
nău pe timpul domniei lui Vasile Lupu şi a urmaşilor
săi în tronul Ţării Moldovei, localitatea, în pofida
incursiunii tătaro-căzăcești din 165072 , face un salt
destul de important în evoluţia sa, ridicându-se trep-
tat (fiindu-i de facto recunoscut) la rangul şi statutul
de târg, adică de mic orăşel. Probabil, deja pe tim-
pul acestui domn Chişinăul era un mic târg, adică
centru comercial nu prea mare. Călătorul turc Evlia
Celebi, descriind diferite localităţi şi oraşe din Mol-
dova către perioada imediat următoare a domniei lui
Vasile Lupu (1665), arată, printre altele, că în Bârlad
erau 200 de prăvălii şi dughene mari şi mici, la Ţuţo-
ra şi Hotin câte 50 ş.a. El constată că erau multe pră-
vălii şi la Chişinău, fără a indica un număr concret73.
Călătorul otoman ne lasă şi unele descrieri ale aspec-
tului general al târgurilor şi al oraşelor de atunci ale
Moldovei. Despre Chişinău el relatează că aici casele,
la fel ca la Bender, Vaslui, Hotin ş.a., sunt constru-
ite din lemn şi sunt acoperite cu stuf, paie sau şin-
drilă74. Călătorii străini Niccolo Barsi, acelaşi Evlia
Celebi ş.a., în notele lor de călătorie, arată că în vatra
oraşelor, a târgurilor, inclusiv la Chişinău, chiar şi în
partea lor centrală, casele, gospodăriile aveau ogrăzi,
curţi largi, împrejmuite cu garduri de stuf sau împle-
tite din nuiele. Pe lângă case erau plasate construcţii
auxiliare pentru animale, pentru păstrarea roadelor
şi a produselor alimentare75.
72
Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei..., în Miron Cos-
tin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 131-134.
73
Călători străini despre Ţările Române, vol. III, Bucureşti,
1971, p. 72 (în continuare, Călători străini...); Эвлия Че­ле­
би, Книга путешествия, вып. 1, Москва, 1961, с. 199.
74
Ibidem, p. 45.
75
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti,
1973, p. 75; Э. Челеби, Книга путешествий, вып. 1,
Москва, 1961, с. 45, 176.
 Se pare că încă domnul Vasile Lupu începe să de-
vină conştient de importanţa Chişinăului ca târg.
Probabil, aceasta îl face să iniţieze, după cum admit
unii cercetători, construirea unei biserici domneşti în
localitate. Unul din urmaşii săi la tronul Ţării Mol-
dovei, Eustratie Dabija (1661-1665), chiar încearcă să
consolideze şi să lărgească târgul Chişinăului, dân-
du-i în acest scop întreaga moşie a Visternicenilor.
Astfel, într-un uric domnesc de la Eustratie Dabija,
document care nu s-a păstrat, dar conţinutul căruia
ne-a parvenit dintr-un izvor ulterior, Chişinăul este
numit târg, pentru lărgirea căruia se dăruieşte din
partea acestui domn moşia Visterniceni.
După cum am arătat mai sus, către 1666, în urma
creşterii masive a târgului Chişinău, târgoveţii ies
din moşia lor și își fac fâneţe şi arătură în moşia Bu-
iucanilor. Acest fenomen reprezintă primul pas spre
contopirea celor două localităţi. Mai târziu, în sec.
al XVIII-lea, mulţi târgoveţi din partea locului, în
scopul desfacerii cât mai avantajoase a mărfurilor, ies
din vatra veche a Chişinăului şi a moşiei sale, aşezân-
du-se şi construindu-şi case şi dughene mai aproape
de drumul care venea dinspre Iași spre Chișinău.
Stăpânii moşiei satului Buiucani, sus-numitele mă-
năstiri, s-au alarmat mult pe motivul că târgoveţii
chişinăuieni şi-au construit case şi dughene pe mo-
şia Buiucanilor, adresându-se la judecata domneas-
că pentru a li se face dreptate şi a delimita din nou
hotarele celor două localităţi. Aceste evenimente au
căpătat reflectare în mai multe documente hotarnice
din această perioadă76.
Puţin mai târziu, pe la 12 martie 1666, când
domnul Gheorghe Duca (1665-1666) întărea postel-
nicului Toader satul Buiucani, ţinutul Lăpuşna, aflat
în imediata apropiere a Chişinăului, se spune, prin-
tre altele, că „cine va ara sau va cosi pre acest hotar a
boiarinului nostru, ce mai sus scriem, ori târgoveţii
de Chişinău ori alţi oameni, ca să le ia a zecea (parte)
şi nime să nu cutiaze a ţine sau a opri priad (de acum
înainte – n.n.)” 77. Din documentul citat observăm că
locuitorii Chişinăului sunt numiţi târgoveţi şi, prin
urmare, pe atunci localitatea era de o anumită vre-
me recunoscută drept târg, adică orăşel. Ceva mai
târziu, la 1677, celebrul cărturar şi cronicar moldo-
vean Miron Costin (1633-1691), în Cronica polonă,
include Chişinăul în numărul oraşelor Ţării de Jos
76
Vezi, de exemplu, documentul din 12 iulie 1744, 12 iulie
1748 (A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, Muse-
um, 1998, p. 114-115, 117-118).
77
MEF, vol. V, Chişinău, 1987, p. 140-141, doc. nr. 56.
– 97 –
a Moldovei78. Acelaşi autor, dar de astă dată la 1684,
în Poema polonă, enumerând şi descriind ţinuturile
Ţării Moldovei, arată că în ţinutul Lăpuşnei se află
oraşul Lăpuşna şi „orăşelul Chişinău” 79.
Aşadar, în perioada de la Vasile Lupu până la
Dumitraşco Cantacuzino, domn al Ţării Moldo-
vei (1684-1685), Chişinăul devine treptat târg, apoi
orăşel, aflându-se în această perioadă în continuă as-
censiune economică, aflându-se ca şi mai înainte în
stăpânirea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi. Însă dez-
voltarea de mai departe a orăşelului întâmpină piedici
mari, din cauza stăpânirii otomane, a incursiunilor
de jaf ale turcilor, tătarilor şi polonilor (1686-168780),
a opreliştilor, a impozitelor şi a prestaţiilor în mun-
că şi în bani, îndeplinite de chişinăuieni în favoarea
stăpânilor moşiei şi a statului. Devastator şi deosebit
de greu pentru economia Ţării Moldovei era iernatul
diferitor detaşamente de oaste turcească şi tătărească.
De obicei, acestea din urmă iernau în satele şi oraşele
ţării pe contul băştinaşilor. O asemenea povară nu a
ocolit nici Chişinăul. Astfel, într-un document din
25 aprilie 1670 se aminteşte de iernatul la Chişinău a
lui Ahmet-Paşa de Silistra81, cu o samă de oaste.
Cu toate acestea, treptat, pe parcursul ultimului
sfert al sec. al XVII-lea şi în prima jumătate a sec. al
XVIII-lea, Chişinăul devine un important centru
comercial al ţării, în care se consolidează comerţul
permanent de iarmaroc. Apare comerţul stabil, sus-
ţinut de cârciumi şi dughene ale unor neguţători din
partea locului, precum şi ale mănăstirilor şi episcopi-
ilor. Astfel, pe la 1676 o oarecare călugăriţă Dorof-
tea a dăruit episcopiei de Huşi trei dughene în târgul
Chişinău cu toate veniturile82 .
Cercetările din ultima vreme au arătat că în gene-
ral mănăstirile erau foarte active în comerţul de la ora-
şe, posedând aici numeroase case, dughene, cârciumi,
prin care să-şi poată realiza producţia meseriaşilor de
pe domenii, la fel şi băuturile produse în urma prelu-
crării roadei viilor, pomilor fructiferi ş.a.83. De aceea,
78
Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 216.
79
Ibidem, p. 391.
80
Însemnări de pe manuscrise și cărți vechi din Țara Moldovei.
Un corpus editat de I. Caproșu și E. Chiaburu, vol. I (1429-
1750), Iași, 2008, p. 312.
81
Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Centrală a
Statului, vol. III, 1653-1675, Bucureşti, 1968, p. 410, doc.
nr. 1938.
82
A. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei,
Buc., 1937, p. 131, doc. 106.
83
P. Cocârlă, Târgurile Moldovei în epoca feudală (sec. XV-XVI-
II), Chişinău, 1991, p. 129.
la Chişinău, care era situat pe moşie mănăstirească, o
parte din dughene şi cârciumi aparţineau mănăstiri-
lor, iar altă parte - târgoveţilor.
Aşadar, cu începere din epoca lui Vasile Lupu
până către finele sec. XVII, Chişinăul are o evoluţie
destul de spectaculoasă, ajungând la rangul de târg,
apoi de orăşel, impunându-se în câmpul de vedere al
multor călători şi cărturari ai vremii. Chișinăul este
menționat de Dimitrie Cantemir în Descriptio Mol-
doviae, finisată în 171684.
Ulterior, în izvoare apar şi alte sate în vecinătatea
Chişinăului, fiind vorba de Gheţioani (menționat
în domnia lui Vasile Lupu, 1634-165385), Măncești
(azi, Munceşti, prima mențiune documentară la 2
februarie 164686), Ceucani (azi, Ciocana, menționat
pentru prima dată la 27 ianuarie 1680)87, Vovin-
ţeni (menționat pentru prima dată la 21 decembrie
1720)88 ş.a. Istoria Chişinăului de mai târziu este
strâns împletită cu cea a satelor menţionate, căci
acestea, treptat, pe parcursul sec. XVIII-XIX, au de-
venit suburbii ale Chişinăului, iar pe parcursul sec.
al XX-lea s-au integrat total în sectoarele și cartierele
orașului, iar vechile lor nume se regăsesc în toponi-
mia urbană a capitalei până astăzi ca denumiri ale
unor sectoare, cartiere, străzi și stradele89.
Transformarea treptată a Chişinăului în aşezare
urbană i-a făcut pe locuitorii săi să-şi revendice tot
mai mult drepturile lor de târgoveţi şi orăşeni. Din
a doua jumătate a sec. al XVII-lea – înc. sec. al XIX-
lea chişinăuienii luptă aproape permanent pentru a
ieşi de sub stăpânirea mănăstirească şi pentru obţi-
nerea tuturor înlesnirilor şi privilegiilor pe care le
aveau din moşi-strămoşi oraşele mai vechi ale Ţării
Moldovei. În acest scop, mulţi locuitori ai Chişinău-
lui nu plăteau zeciuiala şi refuzau să presteze diferite
munci în favoarea mănăstirilor90.
În aceşti ani locuitorii Chişinăului au trăit şi tim-
puri mai grele. Astfel, în perioada campaniei regelui
84
Dimitrie Cantemir, Descrierea stării de odinioară şi de as-
tăzi a Moldovei. Studiu introductiv, notă asupra ediţiei şi
note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba la-
tină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cul-
tural Român, 2007, p. 158, 271.
85
A. Eșanu, „Regeste și documente reconstruite”, în A. Eșanu,
Chișinău. File de istorie, Chișinău, Museum, 1998, p. 199.
86
DRH A, vol. XXVIII, București, 2006, p. 224-225, doc. 284.
87
MEF, vol. VI, Chișinău, 1992, p. 118-120, doc. 36.
88
A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, Museum,
1998, p. 97-99.
89
Vezi: Chișinău. Bulevarde. Străzi. Piețe. Parcuri. Ghid enci-
clopedic, Chișinău, 2017.
90
История Кишинева, Кишинев, 1966, с. 23.
– 98 –
polonez Jan Sobieski în Moldova din 1683, Chişi-
năul este ocupat de un detaşament de cazaci, iar în
1690 este devastat de turci şi tătari. În 1739 tătarii
au ars din nou Chişinăul91 pentru a nu-l lăsa pradă
uşoară armatei ruse. Atât până, cât şi după retragerea
armatei ţariste din Ţara Moldovei (1739)92 , Chişină-
ul începe să se refacă în vatra veche, şi în teritoriile
din vecinătate. Treptat, în deceniile următoare, îşi
lărgeşte hotarele, încât unele mahalale şi ulicioare
au ocupat spaţii din moşia satului Buiucani, care era
stăpânită de altă mănăstire ieşeană, Galata. Drept
urmare, o parte a Chişinăului se pomeni a fi stăpâ-
nită de Mănăstirea Galata93, iar partea veche a ora-
şului a continuat să fie stăpânită de Mănăstirea Sf.
Vineri. În legătură cu aceasta, a izbucnit un conflict
de lungă durată între cele două mănăstiri, Galata şi
Sf. Vineri, pentru delimitarea hotarelor dintre moşia
Chişinău şi satele din vecinătate. Atât demnitarii lo-
cali, serdarul Năstase Lupu, cât şi cei împuterniciţi
din capitală în frunte cu vistiernicul Vasile Măzăra-
che (Mazarachi) au întâmpinat mari dificultăţi în re-
zolvarea acestui litigiu, deoarece cele două localităţi
(Chişinău şi Buiucani) se contopiseră94. Conflictul a
durat încă multă vreme, fiind implicaţi diferiți dom-
ni ai ţării, mitropoliţi, înalți dregători domnești, o
mulţime de târgoveţi chişinăuieni şi locuitori ai sa-
telor megieşe.
Către mijlocul sec. al XVIII-lea, deşi a crescut cu
mult în comparaţie cu localităţile din împrejurimi,
Chişinăul continuă să aibă în mare parte înfăţişarea
unei localităţi rurale mai de proporţii. În afară de co-
merţ şi meşteşugărit, mulţi locuitori ai săi continuau
să aibă ocupaţii agricole. Arau, semănau grâu, mei,
in, cânepă, legume, creşteau animale, cultivau viţă-
de-vie, pomi, pescuiau ş.a. În a doua jumătate a sec.
al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, Chişinăul a
continuat să crească, însă, ca şi mai înainte, îşi croia
noile ulicioare şi mahalale pe malul drept al Bâcului.
Conform catagrafiei populaţiei Moldovei din
1774, efectuată de administraţia armatei ruse, în
Chişinău erau 162 de contribuabili95 (adică aproxi-
91
AAȘM, F. 18, R. 10, D. 35.
92
История Кишинева, Кишинев, 1966, с. 23-24.
93
MEF, vol. VI, Chişinău, 1992, p. 150-153, doc. nr. 52.
94
И. Н. Халиппа, „Документы XVII-XVIII вв., касающи-
еся села Буюканы ныне предместие гор. Кишинева”, in
Труды Бессарабской Губернской ученой архивной комис-
сии, том II, Кишинев, 1902, с. 240-242.
95
MEF, vol. VII, partea II. Alcătuirea, cuvântul introductiv
şi comentariile de P. Dmitriev, Chişinău, 1975, p.426-428,
432-435.
mativ 800 de locuitori). Având în vedere că atunci
erau timpuri de restrişte, fiind în plină desfăşurare
războiul ruso-turc din anii 1768-1774, mulţi locu-
itori din localităţile aflate în preajma teatrului de
război, inclusiv din Chişinău, erau fie robiți (cum re-
iese din inscripția de pe stela funerară descoperită la
Biserica Sfântul Ilie din Chişinău: „Acest stâlp l-au
ridicat robul lui Dumnezeu Ştefan Nouor, pentru po-
menirea lui şi a părinţilor lui: Diaconu Nouor, Maria,
Vasile, Maria şi Axinia, Gafiţa ce s-au robit de tătari.
V let 1781 mai 11”96), fie fugari sau înrolaţi voluntari
de partea armatei ţariste, și mulţi dintre aceştia nu
erau înregistraţi printre contribuabili. Prin urmare,
pe timp de pace numărul locuitorilor oraşului Chişi-
nău trebuia să fi fost mai mare. În afară de populaţia
băştinaşă românească, aici locuiau, conform unui că-
lător străin97, greci, armeni, evrei, aromâni ş.a.
Pe la 1788, când armata rusă reintrase în Ţara
Moldovei, Chişinăul este din nou incendiat de turci.
Un martor ocular al evenimentelor, Von Raan, scrie
la 22 decembrie a anului în curs că „Chişinău, înainte
de devastarea lui, a fost un oraş de mijloc; dar când l-au
părăsit turcii în retragere, l-au incendiat după obiceiul
lor. O privelişte care te emoţionează este de a vedea de-
vastări noi la fiecare pas, de a vedea distrugeri la care se
dedă numai inamicul barbar. Aici se văd sobe şi coşuri,
resturi ale celor mai bune case, care au fost aproximativ
în număr de 300. Prăvăliile negustorilor, care formau
un pătrat de piatră de 300 de stânjeni* împrejur, zac
sub cenuşă, tot aşa, cum şi vreo 6-7 biserici”98. Calcu-
lând după aceeaşi metodă, numărul populaţiei Chi-
şinăului trebuia să atingă pe atunci cifra de cel puțin
1500 de oameni. Pe timpuri grele, când dădeau năvală
străinii şi oraşul era devastat şi incendiat, populaţia lui
se refugia în satele şi pădurile din împrejurimi. Ast-
fel, în urma unei incursiuni tătărești, poate în mer-
sul războiului ruso-turc din 1786-1792, întreg târgul
Chișinăului s-a mutat în adâncul Codrilor, „în Poia-
na Mândra, la 3 vârste de la mănăstirea” Hârjauca99,
96
Șt. Berechet, „Cinci biserici vechi din Chişinău”, în Comi-
siunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuar,
Chişinău, 1924, p. 144.
97
N. Iorga, Istoria românilor prin călători străini, București,
1981, p. 413.
98
Фон Раан, Перечень из собственного своего журнала в
продолжении прошедшей войны при завоевании Молда-
вии и Бессарабии с 1787 по 1790 годы, Кишинев, 1891, с.
51; Șt. Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1996, p. 17.
99
Documentul din 16 iunie 1852 (Paul Mihail, Mărturii de
spiritualitate românească din Basarabia, Chișinău, Știința,
1993, p. 282-283, nr. XXII).
– 99 –
iar un martor ocular, de astă dată băștinaș, scria că
„au ars Chișinău întru ace zi când s-au dus moscalii
din Țara Moldovii. Și au ars olița di la Buicani în jos,
până, la F… jidovul, miercuri înspre joi din săptămâ-
na luminată […] 1792”100. Despre starea de spirit a
populației Chișinăului în urma războiului ruso-turc
din 1786-1792 aflăm din impresiile de călătorie din
1793 ale lui Struve, un angajat al armatei ruse, căruia
cineva „i s-a plâns […] de situația cu totul nenorocită
în care o adusese războiul”101.
În pofida tuturor greutăţilor, oraşul se refăcea
din nou, devenind către sfârşitul sec. al XVIII-lea un
centru comercial tot mai important. Numai într-un
document din 1797 figurează numele a 57 negustori
din Chişinău. Creşte şi se diversifică asortimentul
mărfurilor neguţătorilor locali şi străini. De exem-
plu, dintr-o informaţie de la 1741 reiese că negustorul
David din Chişinău avea în dugheană spre desfacere:
„un poloboc de holercă de 80 de lei, 1100 ocă de tutun,
75 ocă de bumbac tare, miei şi orez de 120 lei, frân-
ghii de 70 lei, un poloboc de dohot de 32 lei, 60 drobi
de sare, 30 ocă de aramă, 30 părechi de ciubote şi ceva
oale”102 . Din alte izvoare mai aflăm că în anul 1765,
prin vama de la Movilău trec mai multe încărcături
cu mărfuri, ce urmau să fie desfăcute pe pieţele de
la Chişinău. Astfel, negustorul evreu Moscu duce 2
care, trase de câte 4 boi, cu pânză leşească; negustorii
români Teodor şi Sofian transportă 3 care cu in la
Chişinău; Donici, alt negustor român, duce 7 „tes-
tele singeap” la Chişinău, cu blănuri, iar Mihălache
şi cu Stoian trec vama de la Movilău cu 2 care de 4
boi cu in lipovenesc, care ţineau calea de asemenea
spre târgul Chişinăului103. Pe lângă faptul că aceste
exemple ne vorbesc despre diferite mărfuri aduse din
străinătate spre a fi vândute la Chişinău în cantităţi
destul de mari, ele ne mai arată că piaţa oraşului era
destul de atractivă pentru mulţi negustori.
Se diversifică şi spectrul specializărilor meşteşu-
găreşti. Aici se întâlnesc ateliere de cizmărie, precum
se vede din „Catastiful cizmarilor din Chişinău”
din 30 august 1811104, ateliere de fierărie, tâmplărie,
cusătorie. Se dezvoltă mica industrie de prelucrare a
produselor agricole. Apar mici fabrici de vin, abatoa-
100
Ibidem, nr. 163, p. 98.
101
N. Iorga, Istoria românilor prin călători străini, București,
1981, p. 411.
102
N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca mai nouă, Bu-
cureşti, 1937, p. 25-26.
103
Gh. Ghibănescu, „Catastihul vămilor Moldovei (1765)”, în
Ioan Neculce (Iaşi), 1922, fasc. 2, p. 205.
104
A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, Museum, 1998.
re, mori de apă, ateliere de prelucrare a pieilor. Unii
meşteşugari îşi vindeau singuri produsele, alţii le în-
credinţau negustorilor. Este utilizat tot mai frecvent
cântarul. Monopolul vânzării băuturilor alcoolice
aparţinea mănăstirilor. Pe la 1798, în Chişinău îşi
desfăşurau activitatea comercială 70 de dughene şi
30 de cârciumi105. La pieţe şi iarmaroace îşi vindeau
produsele mănăstirile, ţăranii satelor din împreju-
rimi, precum şi negustorii veniţi din alte oraşe ale
Moldovei. Tot aici puteau fi văzuţi şi negustori stră-
ini, în special turci. La intersecţia sec. al XVIII-lea
cu al XIX-lea s-au contopit aşezările de pe ambele
maluri ale Bâcului, formând practic o singură locali-
tate, iar importanţa Chişinăului ca centru comercial,
meşteşugăresc şi agricol este în creştere. De aseme-
nea, se schimbă aspectul urbei de pe Bâc. Aici încep
a se stabili şi a-şi construi case mari de locuit boieri şi
negustori bogaţi. În această perioadă sunt construite
primele case cu etaj, care aparţineau lui Andronache
Donici, autorul vestitului cod de legi106, şi stolnicului
Dimitrie Râşcanu, de cealaltă parte a Bâcului. Cu-
noscutul cercetător al trecutului oraşului Gheorghe
Bezviconi, într-un studiu al său, arată că aceste edifi-
cii au fost serios deteriorate de cutremurul din 1821
și ulterior s-au dărâmat cu totul107.
Multă daună şi ruină au provocat oraşului Chi-
şinău, ca şi întregii Ţări a Moldovei, războaiele ru-
so-turce din sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al
XIX-lea. Acestea nu numai că dezorganizau și ruinau
economia, dar şi atrăgeau un număr mare de oameni
în operaţiile militare, în aprovizionarea părţilor be-
ligerante cu alimente, furaje, mijloace de transport,
repararea căilor de acces, podurilor şi cetăţilor. Lăsat
în ruină după fiecare din aceste războaie, Chişinăul
era refăcut prin munca celor mulţi. Însă chiar și pe
timp de pace, nu rareori, asupra meleagului nostru
se abăteau și dezastre naturale, cum ar fi cutremure-
le de pământ din 26 martie 1790, din 27 noiembrie
1793, din 14 octombrie 1802, sau din invazia lăcus-
telor din 1800108.
105
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor,
vol. XXI, Bucureşti, 1911, p. 116-118.
106
Este vorba de Adunarea cuprinzătoare în scurt din cărţile
împărăteştilor pravile a lui Andronache Donici (Iaşi, 1814),
care a fost aplicată pe larg în Basarabia.
107
Gh. Bezviconi, Semimileniul Chişinăului, Chişinău, 1996,
p. 20.
108
P. Cernovodeanu, P. Binder, Cavalerii apocalipsului. Cala­
mi­tăţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bu­
cureşti, 1993, p. 182.
– 100 –
În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, la
Chişinău au fost dislocate diverse unităţi ale arma-
tei ruse109. Populaţia oraşului înregistrează o creştere
considerabilă pe seama refugiaţilor. După unele eva-
luări, pe la 1812 Chişinăul număra circa 7-12 mii de
locuitori. Prin 1814, în Chişinău era deja 2109 case,
7 biserici şi o mănăstire. Tot în acest an sunt înregis-
trate 448 de dughene. O dată pe săptămână îşi des-
chidea porţile un mare iarmaroc. În primele decenii
ale sec. al XIX-lea, la Chişinău îşi desfăşoară activita-
tea mulţi meşteşugari, care erau uniţi în bresle. Aici
activează 22 de ateliere de pielărie, 18 – de producere
a lumânărilor, 4 – de fabricare a săpunului, 3 vopsi-
torii110 ş.a.
În extinderea sa Chişinăul se apropia tot mai mult
de satele din împrejurimi: Buiucani, Visterniceni,
Munceşti, Mălina. Însă construcţia haotică, ulicioa-
rele întortocheate şi neamenajate, bordeiele şi marea
majoritate a caselor fără etaj făceau ca Chişinăul să
se prezinte mai curând ca o mare aglomeraţie rurală
decât urbană. Cu toate acestea, din ultimele decenii
ale sec. al XVIII-lea, în Chișinău începe să se profile-
ze un centru civic, având în prim-plan Ulița Mare, în
perimetrul Bisericii Sf. Ilie și al pieței din preajma ei,
prima stradă a orașului menționată în documentele
vremii111.
Populaţia oraşului presta diverse impozite atât în
folosul mănăstirilor Galata şi Sfânta Vineri, cât şi al
vistieriei ţării. Mulţimea dărilor provocau deseori
nemulţumiri şi conflicte, momente care se desprind
frecvent din izvoarele vremii.
Aşadar, pe parcursul sec. al XVIII-lea şi la înce-
putul sec. al XIX-lea, deşi în repetate rânduri fusese
teatrul unor acţiuni militare de amploare în cadrul
războaielor ruso-otomane, oraşul Chişinău a cunos-
cut o continuă creştere ca centru urban economico-
meşteşugăresc şi comercial, care juca un rol tot mai
important la scara întregii ţări.
109
Conform documentului din 12 iunie 1808, la Chișinău și
Orhei era dislocată divizia a 16-a a armatei ruse (Documen-
te privitoare la istoria Țării Moldovei în perioada războiului
ruso-turc din 1806-1812. Vol. 1: Noiembrie 1806-iulie 1808.
Ed-a a II-a, volum întocmit de D. Dragnev, L. Svetlicinâi, T.
Candu et al., Bacău, 2016, p. 262, doc. 279).
110
История Кишинева, Кишинев, 1966, с. 36.
111
Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Hușilor și Basarabia (1598-
1949) (Istoric și documente), Iași, 2009, p. 273-274, nr. 82.
 VAMA DOMNEASCĂ ȘI POȘTA VECHE A CHIŞINĂULUI
În procesul de devenire a Chișinăului târg, oraș și
centru administrativ al ținutului Lăpușna, apoi și al
ținutului Lăpușna-Orhei – transformări care au loc
pe parcursul celei de a doua jumătăți a sec. al XVII-
lea și a primei jumătăți a sec. al XVIII-lea –, aici sunt
instituite un șir de structuri la nivelul întregii Țări a
Moldovei.
Una din asemenea instituții înființate în Chiși­
nău, care se afirmă pe parcursul sec. al XVIII-lea, a
fost vama domnească. Aceasta apare aici în condiţiile
când creşte rolul căii comerciale care trecea prin Chi-
şinău ducând spre Tighina şi Cetatea Albă, precum
şi ca urmare a creşterii oraşului Chişinău ca centru
meşteşugăresc şi negustoresc. Observăm în această
perioadă și o înviorare a circulaţiei de mărfuri şi de
persoane în sens opus. Tot în această perioadă apar
drumuri comerciale mai noi spre Nistru (pe la Vadul
lui Vodă), spre Tighina şi Cetatea Albă.
Deocamdată nu am izbutit să stabilim când a
fost instituită vama domnească la Chişinău. Totuşi,
după cum am încercat să reconstituim noi derularea
evenimentelor, s-a profilat faptul că vama din partea
locului este succesoarea vămii din sud-estul Ţării
Moldovei, care multă vreme şi-a avut sediul pe Nis-
tru, la Tighina. După pierderea de către moldoveni
a Tighinei (1538), Petru Rareş, în a doua sa domnie,
sau careva din succesorii săi la tron a fost nevoit să re-
tragă vameşii tighineni la Lăpuşna1. După mai mul-
tă vreme, când vama din Lăpuşna se afla în pericol
permanent, căci era situată în apropiere de raialele
turcești și de tătarii nogai din Bugeac, domnii mol-
doveni au fost nevoiţi să schimbe din nou reşedinţa
acestei vămi, strămutând-o de astă dată la Chişinău.
Deocamdată nu putem spune cu certitudine când s-a
produs acest eveniment. A fost oare transferată vama
la Chişinău în acelaşi timp cu instituirea pârcălăbiei și
cu dislocarea altor structuri ținutale de la Lăpușna și
Orhei la Chișinău, adică prin anii ’60 ai sec. al XVII-
lea, sau mai târziu – vor arăta cercetările viitoare.
Investigațiile predecesorilor au arătat că vama de
la Chișinău era așezată pe ruta Iași-Tighina2 . Din
1
I. Nistor, „Basarabia, pivotul politic al Moldovei voievoda-
le”, in: Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei istori-
ce. Seria III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 242.
2
I. Chirtoagă, N. Vîlcu, Istoria vămii din Moldova, Chiși­
nău, 2006, p. 40.
– 101 –
Andrei EȘANU, Valentina EȘANU
istoria concretă a vămii de la Chişinău am reuşit să
depistăm doar câteva informații disparate. Astfel, în-
tr-o carte domnească de la Grigore al II-lea Ghica din
10 octombrie 1740 aflăm că voievodul miluieşte mă-
năstirii de la Chişinău3 din venitul vămii domneşti
din partea locului „câte 2 ocă de untdelemn şi câte o
litră de tămâe pi lună”. Aceste mile – se arată în fina-
lul hrisovului domnesc – „să o aibă a lua popii, ci vor
fi la ace mănăstire, pe toate lunile, în toţi anii [...] de
la vama gospod de la Chişinău (subl. n.)”4. Aceste
relatări sunt în acelaşi timp şi o primă atestare do-
cumentară certă a acestei structuri vamale domnești
la Chişinău. Ulterior, în documentele vremii această
vamă mai apare sporadic, doar tangenţial, fără ca-
reva detalii concrete privind activitatea ei. Astfel,
despre existenţa în continuare a acestei instituții ne
vorbeşte un alt hrisov domnesc de la Matei Ghica,
din 1 decembrie 1754, când domnul, urmând exem-
plul predecesorilor săi în tronul Ţării Moldovei,
porunceşte „să ia biserica pre tot anul câte cincizeci
de lei din vama domnesc de la Chişinău (subl. n.)
[...] şi câte 2 ocă de untudelemn şi o litră de tămâe
pe lună”5.
Activitatea acestei structuri vamale, care făcea
parte din rețeaua de vămi a Țării Moldovei, era con-
dusă de un vameș. De exemplu, dintr-un act particu-
lar de judecată aflăm că la 8 decembrie 1741 vameș
de Chișinău era un oarecare Simeon, care anterior
deținuse dregătoria de pârcălab de Orhei6.
Într-o altă carte domnească a lui Matei Ghica,
din 12 decembrie 1755, aflăm că domnul, răspun-
3
Este vorba de fosta biserică Sfântul Nicolae din Chişinău,
ca­re din 1740, fiind reconstruită din temelii, a căpătat
sta­tutul de mănăstire și a fost sfințită cu hramul Sfinții
Arhangheli Mihail și Gavriil (Andrei Eșanu, Valentina
Eșa­nu, „Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil
(Chișinău)”, in: Mănăstiri și schituri din Republica Moldo-
va. Coord., red. șt. coautor acad. Andrei Eșanu, Chișinău,
2013, p. 690-697).
4
Arhiva Academiei de Ştiințe a Moldovei, F. 18. R.10. D. 21.
5
И. Н. Халиппа, „Документы XVII-XVIII вв., касаю-
щиеся села Буюканы ныне предместие гор. Кишине-
ва”, in: Труды Бессарабской Губернской ученой архивной
комиссии, том II, Кишинев, 1902, с. 263.
6
Condica lui Constantin Mavrocordat. Ed. de C. Istrati,
vol. II, Iași, 1986, p. 454; Documente privitoare la istoria
orașului Iași. Vol. V. Acte interne (1741-1755). Ed. de Ioan
Caproșu, Iași, 2001, doc. 131, p. 42-73.
zând probabil la o plângere a autorităţilor târgului
Chişinău, dă poruncă: „...vameşul Chişinăului nici
de cum, de acum înainte să nu să amestece (în ac-
tivitatea cântarului din partea locului – n.n.) fiind
că de la domnia [mea], numai vama li să vinde, iară
nu şi cântarul (subl. n.)” 7. Din informaţiile oferite
de acest document se poate distinge destul de clar
că activitatea vămii de la Chişinău era reglementată
direct de domn prin intermediul unor oameni ai săi
și prin dispoziții speciale scrise, prin care voievodul
„vindea”, adică arenda, după noi, vama respectivă în
anumite condiţii unor persoane particulare pe un
anumit termen.
La fel ca vama domnească, „cântarul” menționat
mai sus, cu care se măsura greutatea mărfurilor, era
o instituție plasată în târgurile Moldovei8, între care
și la Chișinău, subordonată domnului țării. Acesta
arenda cântarul, alegându-se cu anumite venituri.
În cazul Chișinăului, domnul reglementa strict ac-
tivitatea celor două instituții, interzicând ameste-
cul vameșului de Chișinău în treburile celor care
administrau „cântarul târgului”. Aceeaşi dispoziţie
privind neadmiterea amestecului vameşilor de Chişi-
nău în treburile cântarului târgului este dată în mod
special și în hrisovul lui Constantin Mihail Cehan
Racoviţă voievod din 22 aprilie 17569, al lui Scarlat
Ghica voievod din 14 mai 175810 şi al lui Ioan Teo-
dor Calimachi voievod din 1 ianuarie 175911.
Alte informaţii despre activitatea vămii domneşti
de la Chişinău ne parvin pe la sfârşitul sec. al XVI-
II-lea, când, într-o serie de acte de vânzare-cumpăra-
re din 23 aprilie, altele din mai și octombrie 1799,
îl aflăm participând la aceste afaceri pe vameşul de
Chişinău Gheorghe Ţigara12 . Din hrisovul de fon-
dare a Școlii Domneşti din Chişinău, din 28 mai
1803 de la Alexandru Moruzi voievod, aflăm că
7
И. Н. Халиппа, „Документы XVII-XVIII вв., касаю-
щиеся села Буюканы ныне предместие гор. Кишине-
ва”, in: Труды Бессарабской Губернской ученой архивной
комиссии, том II, Кишинев, 1902, p. 268.
8
De regulă, în Țara Moldovei, în sec. XVI-XVIII se folosea
ca instrument de măsurare așa-numitul „cântar turcesc”, la
utilizarea căruia se percepea o anumită taxă. Vezi pe larg în
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O.
Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p. 104.
9
Ibidem, p. 265.
10
Ibidem, p. 274.
11
Ibidem, p. 277.
12
Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în secolul al
XVIII-lea (1787-1800). Cărți domnești și zapise. Vol. XI, al-
cătuitori L. Svetlicinâi, D. Dragnev, E. Bociarov, Chișinău,
2008, doc. 247, p. 309; doc. 250, p. 311; doc. 258, p. 321.
– 102 –
Gheorghe Ţigara era negustor grec din Chişinău şi
figura printre epitropii şcolii deschise în acest oraş13
și că la 11 octombrie 1803 el ocupa dregătoria de
vameș la Chișinău14.
Despre activitatea unei sau altei vămi concrete,
despre termenul și condițiile de arendă în sistemul
vamal din Țara Moldovei, despre taxele vamale per-
cepute la unele sau alte mărfuri, despre diversitatea
de mărfuri care intrau sau ieșeau din țară ș.a. pu-
tem desprinde informații din actul lui Constantin
Ipsilanti voievod din decembrie 1806 cu privire la
arendarea de la domnie pe un termen de un an și ju-
mătate15, precum și pentru un alt an și jumătate în
1807-180816, în ambele cazuri, de către Sandul Stur-
za hatman.
Pentru cititorul interesat putem arăta că pe acea
vreme se exportau: cai, iepe, catâri, oi, capre, mas-
curi (porci), „boi de negoț […], boi de jug […], boi
și vaci de zalhană (abator – n.n.), ialovițe de negoț;
produse animaliere: seu, cervișuri (carne conservată
în seu topit – n.n.)”, pastramă, piei, stupi, miere, cea-
ră, unt; sare, păcură, „tabacu, anason (plantă aroma-
tică – n.n), scumpie (arbust întrebuințat în vopsire și
tăbăcărie – n.n.)”, cherestea ș.a., și se importau: vin
străin, vutcă, untdelemn, blănuri, piei, haine, cărți;
fructe exotice: „alămâi, portoali, chitri și rodii”, „ra-
hat-lucumuri, pedenii, ardenii, perje uscate”; produse
de mare: „suta, calamari, astachi, caracatiți, pește,
scoici de mare”; cereale: grâu, orz; ș.a.17.
Din informațiile aduse mai sus putem conchide
că și prin vama de la Chişinău trecea o mare diver-
sitate de mărfuri și că taxele pentru serviciile vamale
se percepeau, de cele mai multe ori, în bani. De plăți
și taxe erau scutiți doar curierii sultanului. Cu părere
de rău, nu dispunem de alte date despre activitatea
13
Andrei Eşanu, „Şcoală domnească de la Chişinău la începu-
tul sec. al XIX-lea”, în Revista de istorie a Moldovei, 1993,
nr. 3, p. 18-19.
14
Documente privitoare la istoria Țării Moldovei la începu-
tul secolului al XIX-lea (1801-1806). Continuare la colecția
Moldova în epoca feudalismului. Vol. XII, alcătuitori L.
Svetlicinâi, D. Dragnev, E. Bociarov, Chișinău, 2012, doc.
206, p. 208-208.
15
Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în perioa-
da războiului ruso-turc din 1806-1812. Vol. I, noiembrie
1806-iulie 1808. Ediția a II-a, Alcătuitori D. Dragnev, L.
Svetlicinâi, T. Candu, T. Ciobanu și V. Constantinov, Ba-
cău, 2016, doc. nr. 6, p. 13-20.
16
Documente privitoare la istoria Moldovei sub ocupația mili-
tară rusă (1806-1812). Prefață de Alexei Agachi, Ion Varta.
Chișinău, 2012, p. 19-27.
17
Ibidem.
vămii „domnești” de la Chişinău. Numai cercetările
viitoare ar putea arăta dacă ea a continuat să activeze
şi după 1812 sau şi-a încetat existenţa.
* * *
În continuare ne propunem să examinăm o altă
instituție de la Chișinău aflată sub controlul domni-
ei – poșta.
În Țara Moldovei, poșta domnească asigura sis-
temul de comunicații în plan intern și extern de cu-
rieri, numiți olăcari, cărora li se puneau la dispoziție
„cai de olac”18. Acest vechi sistem a fost reformat de
sultanii otomani cu începere din sec. al XVII-lea, fi-
ind instituit un corp permanent de curieri în între-
gul imperiu, numit turcește „menzil”, în care au fost
incluse și țările române. De aceea, nu rareori, în Mol-
dova această rețea era numită „menzil împărătesc”.
Menzilul (poșta cu stațiile ei de schimbat caii, de
unde erau numiți și „cai de menzil”) era însărcinat cu
transportul curierilor, ulterior și al călătorilor19. Pri-
ma mențiune a acestei structuri în Moldova datează
din 1672, când, conform unei surse, Antonie Ruset
voievod „ținea menziluri (sic!) de la Ștefănești (pe
Prut – n.n.), până la Camenița (pe Nistru – n.n.)”.
Caii de menzil sunt menționați în Moldova la 1692,
iar un căpitan de menzilgii – la 169320. Tangențial
amintește despre această rețea de poștă Dimitrie
Cantemir când scrie că despre „întărirea” și „mazili-
rea principilor” curieri speciali (capugibași) trebuiau
să ducă știrea la Iași și foloseau în acest scop, pentru
a ajunge „cât poate el de iute, cu cai de olac, pe care
aceia [turcii – n.n.] îi numesc «menzil»”21.
18
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O.
Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p. 64.
19
Dimitrie Cantemir menționează menzilul ca o formă de
deplasare accelerată dintr-o localitate în alta pe întinsu-
rile Imperiului Otoman: „Daltaban [este vorba despre
un înalt dregător otoman din domnia sultanului Musta-
fa al II-lea (1695-1703) – n.n.] […] purcede țintă [din Da-
masc – n.n.] la Constantinopole fără de nicio zăbavă, în
mers grabnic în șaizeci de menziluri (subl. n.) <„conace de
drum”>” (D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor
Curții Othman(n)ice, trad. de Dan Slușanschi, ed. a II-a,
București, Paideia, 2012, p. 541).
20
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O.
Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p. 292.
21
Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării
de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu introductiv,
notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu.
Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bu-
cureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 229, 233.
– 103 –
Cât privește vechimea poștei din Chișinău, vom
arăta că încă pe la 1678 domnul Moldovei stabilește
localitățile care trebuiau să asigure curierii domnești
cu vehicule și cai de schimb pe rutele principale ale
țării22 . Nu este exclus că printre aceste localități fi-
gura și Chișinăul. O interesantă informaţie despre
activitatea vămii domneşti de la Chişinău ne parvi-
ne din 1 iulie 1811, când prin hrisov domnesc este
reglementată activitatea vămii din partea locului, în
special în ceea ce priveşte impozitele vamale şi înre-
gistrarea folosirii cailor de poştă23. Faptul că vama
domnească subordona şi controla serviciile poştale
(probabil atât cele interne, cât şi cele internaţionale)
ne face să presupunem că vama domnească şi servi-
ciul poştal reprezentau o singură instituţie şi erau
situate în perimetrul actualului cartier Poşta Veche
din Chişinău.
Cea mai timpurie atestare documentară directă a
poştei Chişinăului pe care o avem la dispoziţie da-
tează din 1741, fiind vorba de „Condica hatmanului
Ion Sturza”24. Se pare că poșta era situată pe atunci
în plin târgul Chișinăului, în partea cu care acesta
se extinsese pe moșia Buiucanilor, stăpânită pe acea
vreme de Mănăstirea Galata din Iași. După cum ara-
tă surse din 21 iunie 176225, 29 octombrie 176526 și
22 mai 176727, menzilul cu casele sale era situat apar-
te, într-o mahala, în subordinea structurii poștale.
Nu rareori, între Mănăstirea Galata și târgoveții din
Chișinău, dar și cu menzilul împărătesc apăreau di-
sensiuni în privința perceperii unor taxe și dări, disen-
siuni care deveneau litigii de durată. Aceste conflicte
răbufnesc periodic, după cum reiese dintr-o serie de
documente, până la sfârșitul sec. al XVIII-lea28. Mă-
năstirea Galata, care se considera parte păgubită, se
adresa chiar în judecata domnească, care încerca să se
descurce în hățișul relațiilor de proprietate din târ-
gul Chișinăului, venind în sentințele de judecată cu
anumite rezolvări prin care delimita strict interesele
mănăstirii de cele ale poștei împărătești.
22
I. Chirtoagă, N. Vîlcu, Istoria vămii din Moldova, Chiși­
nău, 2006, p. 40.
23
Arhiva Națională a Republicii Moldova, Fond 17. Inv. 1.
Dos. 1, p. 1-9. Mulțumim și pe această cale doamnei Larisa
Svetlicinâi, care ne-a pus la dispoziție cu amabilitate acest
document.
24
I. Chirtoagă, N. Vîlcu, Istoria vămii din Moldova, Chiși­
nău, 2006, p. 40.
25
Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1989, p.
128-129.
26
Ibidem, p. 129-130.
27
Ibidem, p. 130-131.
28
Ibidem, p. 143-145.
 O altă mențiune a aceleiași poște o aflăm în „Sama
vistieriei Moldovei din 1763”, unde, de rând cu alte
staţiuni de poştă din Țara Moldovei, sunt trecute și
cele dintre Prut și Nistru (Ismail, Bugeac, Căușeni,
Bender, Hotin), între care și cea de la Chișinău29. Pe
atunci aceasta era deservită de lipcani (curieri), care
asigurau transportul de pasageri, de corespondență
și alte expedieri poștale. Aceste legături erau efec-
tuate prin intermediul unei rețele de staţii poştale
interne și internaționale, astfel fiind făcută legătura
respectivă cu Iașul, capitala Moldovei, cu Istanbu-
luil, capitala Imperiului Otoman, şi cu alte centre
din străinătate şi din ţară. Aceste stații de poștă erau
situate la o anumită distanță una de alta, care, de re-
gulă, era parcursă într-un interval de timp numit pe
atunci și ulterior „cale de o poștă”, circa 15-20 km,
distanță parcursă în 4-6 ore30. La început, la această
rețea poștală, care trecea și prin Chișinău, în calitate
de curieri și corp de pază erau folosite echipaje speci-
ale de tătari, iar în sec. al XVIII-lea – şi din rânduri-
le băştinaşilor. La stațiile de poștă se schimbau sau se
odihneau caii, echipajele de poștă și călătorii.
După războiul ruso-turc din 1768-1774, sultanul,
în scopul informării cât mai rapide asupra eveni-
mentelor politice și militare, a reorganizat servicii-
le menzilului împărătesc (poștei). Conform acestei
reorganizări, fiecare stație avea câte un căpitan de
poștă, iar întreaga instituție era coordonată de un
vel căpitan de menzilgii, controlat de marele spătar,
ajutat de un logofăt de menzil. Fiecare stație, inclusiv
cea de la Chișinău, ținea o condică cu toți pasagerii
care foloseau oficial serviciile cu taxă ale poștei. Că-
tre sfârșitul sec. al XVIII-lea această instituție evolu-
ase în Țara Moldovei destul de mult, ajungând una
bine organizată și era înzestrată cu cca 3400 de cai
și cca 1000 de căruțe, devenind una dintre cele mai
rapide poște din Europa31.
Ținem să arătăm că activitatea rețelei poștale
continua și pe timpul războaielor ruso-turcești din
sec. al XVIII-lea – înc. sec. al XIX-lea, deși uneori
aceasta suferea de pe urma „abuzurilor demnitari-
lor militari [ruși – n.n.]”, care duceau la „ruinarea
29
Gh. Ghibănescu, „Sama vistieriei Moldovei din 1763 (iunie-
decembrie)”, în Ioan Neculce (Iaşi), 1925, fascicula 5, p. 98;
Dinu Poștarencu, Poșta Moldovei. File de istorie, Chișinău,
Civitas, 2000, p. 20-21.
30
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O.
Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p. 373.
31
Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O.
Sachelarie și N. Stoicescu, București, 1988, p. 292-293.
– 104 –
poștelor”. Aceasta i-a determinat pe boierii Divanu-
lui Țării Moldovei să se adreseze, la 26 mai 1808,
președintelui Divanurilor ambelor țări românești și
să solicite apărarea menzilurilor32 . Se vede că aceas-
tă plângere a avut un anumit efect, căci la 23 iunie
același an membrii Divanului îl înștiințează pe S.
Kușnikov, președintele acestei structuri domnești,
că din porunca sa au fost numiți la Iași „doi călărași
[…] cercați întru învechite slijbi” și un „scriitoriu ce
va fi rânduit la poșt-expediție […] pentru purtatul
poștilor și a estafetelor”33. Și aceasta se făcea nu pen-
tru că autoritățile ruse de ocupație voiau să contri-
buie la menținerea unei anumite ordini, ci pentru că
aveau nevoie, în condiții de război, să ajungă la timp
expedierile lor poștale.
Nu se știe când, dar se pare că la începutul sec. al
XIX-lea – stația de poștă fiind situată într-o maha-
la deosebit de aglomerată a târgului Chișinău, poate
și datorită numeroaselor echipaje care se opreau aici
din diferite părți ale țării și din străinătate, dar și
ca urmare a necontenitelor tensiuni cu Mănăstirea
Galata –, domnul țării a decis scoaterea stației de
poștă din dricul târgului în afara acestuia, găsindu-i
loc pe moșia lui Dimitrie Râșcanu. Treptat, aici, se
pare după 1812, în zona vămii şi a poştei din preajma
Chişinăului a apărut o mică aşezare rurală, ulterior
numită Poşta Veche34. Stația de poștă și-a continuat
activitatea și după anexarea Basarabiei la Imperiul
Rus35.
Treptat, pe parcursul sec. al XIX-lea, această
așezare a fost înglobată în orașul Chișinău.
Trebuie de arătat că după anexarea Basarabiei la
Imperiul Rus, conform unor impresii de călătorie
prin această provincie a lui I. H. Zucker în 1831,
rețeaua poștală care trecea prin Basarabia a con-
tinuat să activeze, fiind destul de înalt apreciată
de acesta: „...poșta este una dintre cele mai bune
organizații din Basarabia, și chiar în puține țări,
32
Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în perioa-
da războiului ruso-turc din 1806-1812. Vol. I. Noiembrie
1806-iunie 1808. Ediția a II-a. Coord. D. Dragnev et al.,
Bacău, 2016, doc. 257, p. 243.
33
Ibidem, doc. 309, p. 285.
34
D. Dragnev, „Denumirile suburbiilor Chişinăului”, în Ca-
lendar, 1969, Chişinău, 1968; I. Dron, „Poşta Veche”, în
Chişinău. Enciclopedie, Chișinău, 1997, p. 383.
35
Pentru unele informații privitoare la activitatea poștei
chișinăuiene în sec. al XIX-lea vezi D. Poștarencu, Poșta
Moldovei. File de istorie, Chișinău, Civitas, 2000, p. 29-65.
poate în niciuna […] călătoriile nu se fac mai repede
ca aicea”36.
În concluzie, vama și poșta de la Chișinău, situate
într-un ţinut de margine, aveau statut internaţional
şi asigurau expedierea și circulaţia până la destinație
a corespondenței, a mărfurilor și a pasagerilor care
treceau prin această urbe, şi serveau drept centru
vamal și de popas pentru o zonă mai largă din sud-
estul Ţării Moldovei. Deşi situate pe teritoriul ora-
36
I. H. Zucker, „Basarabia [Bessarabien. Bemerkungen und
Gedanken, dei Gelegenheit eines mehrjährigen Aufenthaltes
in diesem Lande, Frankfurt am Main, 1834, 86 S. (Bassara-
bia. Observații și cugetări cu prilejul unei șederi de mai mulți
ani în această țară)]”, traducere din germană de Maria Peli-
van, în Revista Societății istorico-arheologice bisericești din
Chișinău, vol. XII, Chișinău, 1932, p. 176.
– 105 –
şului, vama domnească și poșta de la Chişinău nu se
subordonau autorităţilor locale, ci direct domnului
Țării Moldovei, care o controla prin intermediul
unor concesionari, cu care el încheia un contract
unde erau stipulate obligațiile reciproce și împărţirea
veniturilor37.
Activitatea vămii și poștei din Chișinău, după
aprecierea specialiștilor38, a constituit un avantaj de
prim rang în procesul urbanizării sale.
37
S-a păstrat un asemenea contract din 27 mai 1804, înche-
iat pe 4 ani și jumătate, din care aflăm multe informații
prețioase despre activitatea rețelei poștale din Țara Moldo-
vei. Spicuiri din acest document vezi în D. Poștarencu, Poșta
Moldovei. File de istorie, Chișinău, Civitas, 2000, p. 24-27.
38
T. V. Poncea, Geneza orașului medieval românesc în spațiul
extracarpatic, sec. V-XIV, București, 1999, p. 162.
 ГРАДОСТРОИТЕЛЬСТВО КИШИНЕВА
СО ДНЯ ОСНОВАНИЯ И ДО НАШИХ ДНЕЙ
Лесть и ненависть – главные враги истины…
Период до начала Второй мировой войны
Первое упоминание населенного пункта Ки-
шинэу датируется 1436 годом. Однако, о Киши-
неве, как о городе, можно говорить со второй
половины 17 века. В это время к Кишиневу были
присоединены сначала Вистерничень, а чуть поз-
же и Гециоань (Рис. 1). В это же время Кишинев
становится административным центром двух
цинутов (Лапушна и Орхей). В нем располагает-
ся резиденция двух пыркалабов, Господарская
таможня и почта с постоялым двором1. С этого
времени начинается бурное развитие города. Ос-
нову развития составляла торговля. Если в конце
17 века население города составляло около 3,5-4,5
тыс. жителей (по расчетам автора), то на рубеже
18-19 веков численность населения составляла
Рис. 1
уже около 15-17 тыс. жителей на обеих берегах (по
расчетам автора) (Рис. 2). Основным отличием от
европейских городов было отсутствие единого
центра. Двухъядерный центр, состоящий из Ста-
рого cобора и Старого базара, был характерной
особенностью для еврейских местечек. Третьим
элементом композиции выступал обычно распо-
ложенный в стороне административный центр,
как резиденция пыркалаба в данном случае. Во
1
См. A. Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău, 1998.
– 106 –
Анатолий ГОРДЕЕВ
Рис. 2
время русско-турецких войн Кишинев использо-
вался в качестве одной из военных баз российской
армии. Никаких серьезных боевых действий на
территории города не велось. Все основные бата-
лии происходили на Дунае.
В связи с этим, уже в 1813 году, по моим сооб-
ражениям, Кишинев был выбран центром Бес-
сарабии, имея в виду развитие существующей
военной базы. Нам известен тот факт, что в 1811
году планы «образцовых кварталов» были ра-
зосланы Вильямом Гесте (главный архитектор
России в 1806-1817 гг.2) во все губернии России
для использования в качестве обязательного ру-
ководства. 7 января 1814 года была утверждена
схема застройки центральной площади на месте
бывшей центральной площади военного лагеря
российской армии и на ее основе началось стро-
ительство здания Митрополии. Опираясь на ряд
проведенных мною исследований, могу утверж-
дать, что В. Гесте не мог не принимать участия в
разработке и согласовании как этой схемы, так
и известного «Плана города 1817 года» (Рис. 3).
Дело в том, что размеры «образцовой» площади
на 8 улиц, имеющей в своей основе площадь Царс-
кого села 1809 года, значительно меньше размеров
2
Вильям Гесте  (англ.  William Hastie, в России  –  Василий
Иванович Гесте;  1763  (или 1753)  –  4 июня  1832)  – рос-
сийский инженер и архитектор шотландского происхож-
дения, см. Википедия.
 тех же границах, в которых он был определен еще
первой схемой 1817 года и с населением в 130 тыс.
жителей; число жителей также практически не из-
менилось с конца 19 века (Рис. 4).

Рис. 3

площади, разработанной для Кишинева. Ширина

центральных улиц также больше, чем на схемах
«образцовых кварталов». Такую корректуру мог
внести только автор этих обязательных к приме-
нению документов, а не местный землемер. К тому
же, этот план еще в то время предусматривал осво-
ение территорий, на которых через 46 лет, в 1863
году, размещалось 94 тыс. жителей. Исключено,
что планировку города таких масштабов могли
доверить местному землемеру.
При этом, двухъядерная структура центра,
присущая Кишиневу, была сохранена в виде раз-
дельно расположенных Нового собора и Нового
базара. Административный центр в виде дома гу-
бернатора, а затем и Примарии располагались от-
дельно от них.
Могу смело утверждать, что В. Гесте является
автором первого генплана Кишинева 19 века. Ука- Рис. 4
занные выше данные также позволяют говорить о
том, что решение о выборе Кишинева в качестве Кишинев постоянно растет сумасшедшими
центра новой территории принимались исходя из тем­пами! За счет механического прироста естест-
стратегических военных соображений на самом венно. Вот вам и объяснение полиэтничности. В
верху Российской империи еще в 1812-1813 гг., и 19 веке прирост 1200% за 50 лет (с 5-7 тыс. в 1812
на это решение не могло влиять желание или не- году до 94 тыс. в 1863 году), в 20 веке – 260% за 30
желание местной элиты. лет (с 112 тыс. в 1939 году до 290 тыс. в 1969 году),
Что же касается «первого» генплана 1834 года, а с учетом последующих 20 лет прирост 20 века –
то это был по большей части план существующих на 800% (население города в 1989 году было 800 тыс.
то время строений. Все формирующие город объек- жителей)! Вот это темпы!
ты (Митрополия, Новый базар, Городской сад, Ка-
федральный собор и Плац-парадная площадь) были Период во время Второй мировой войны
к тому времени построены по плану 1817 года. Много дискуссий идет о том, кто и когда раз-
По результатам переписи 1930 года в Кишине- рушил центральную часть города. Если о разру-
ве проживало 117 016 человек. К 1 июля 1937 года шении верхней части города и его центральной
население города уменьшилось до 113 640 чело- улицы мы имеем информацию из воспоминаний
век. По числу жителей Кишинев был вторым, пос- В. Меднека, принимавшего в середине 1941 года
ле Бухареста, городом Румынии3. участие в работе истребительных батальонов
Нетрудно заметить, что к началу Второй миро- Красной Армии, то в отношении нижней части
вой войны город Кишинев пришел практически в города не так все ясно.
После выселения всех евреев в конце 1941 года,
См. Enciclopedia României, vol. II, Buc., 1938.
3 практически все дома на территории гетто в ниж-

– 107 –
ней части города оставались пустыми до конца
войны. Часть их была либо сожжена, либо разру-
шена, что можно видеть как на топосъемке 1942
года, так и на аэрофотосъемке 1944 года.
Здесь также надо упомянуть сильнейшее зем-
летрясение осенью 1940 года. «…В результате зем-
летрясений многие семьи горожан остались без
крова. (400 семей были размещены практически
сразу же, оставшиеся 50-60 семей предполага-
лось разместить в течение месяца)» (по данным
«Справки о состоянии жилого фонда по Киши-
неву на 25 января 1941 г.)
Что представлял собой город в начале Второй
мировой войны и как его настоящее и будущее
оценивали в это время можно увидеть из отчета
румынской технической комиссии в 1941 году4.
Население города оценивалось в 30 тыс. жи-
телей. Члены технической комиссии предлагали
изменить значение города, сократить занимаемые
им территории и уменьшить население до 110 тыс.
жителей в будущем, изменив стиль города и внеся Рис. 5
элементы румынской архитектуры5.
Армии в город составляло те же 30 тыс. жителей,
Из последней фразы можно сделать и еще один
что и в начале войны в июле 1941 года.
вывод. В период с 1918 года по 1940 год никаких ге-
неральных планов Кишинева не разрабатывалось. Период после Второй мировой войны
В 1942-1943 году известный румынский архи- Чтобы понять то, чем руководствовались архи-
тектор Октав Дойческу разработал «Проектные текторы и градостроители, разработавшие столь
предложения по перестройке („Anteproiect de разрушительный и частично реализованный ге-
remodelare”) Кишинева» (Рис. 5). Из этого мате- неральный план города в первые послевоенные
риала следует, что население города в 1939 году со- годы, а также в последующие за этим годы, можно
ставляло 130 тыс. человек, а в 1942 году – 70 тыс. привести в пример некоторые выступления извес-
человек. Указанными проектными предложения- тных зодчих того времени.
ми количество жителей города определялось как
максимум 130 тыс. жителей. Данные предложения …В известном письме к А. Мордвинову – пер-
Дойческу были опубликованы в журнале Tehnica вому председателю Комитета по делам архи­
și viața (ianuarie, 1943). Застройка нижней части тек­туры – М.И. Калинин писал: «Новое
города определялась как «чрезвычайно ветхая и стро­ительство дает большие возможности для
вредная для жилья» („extrem de uzate și insalubre”). создания подлинных социалистических городов с
Этим проектом планировался практически пол- большими художественными ансамблями и глубо-
ный снос застройки в нижней части города и из- ко продуманными жилыми стройками, полностью
менение его уличной сети. отвечающими современным требованиям […] Со-
В июле 1944 года был разработан план мини- циалистическое строительство должно быть це-
рования основных жизненно важных объектов го- леустремленным, красивым, радующим взгляд.6
рода отступающими немецкими войсками. Этот …Бурный рост застройки жилых кварталов,
план был реализован в августе того же года. Насе- магистралей в Москве и Ленинграде, в Свердлов-
ление города в момент вступления частей Красной ске и Новосибирске, Запорожье и других городах
далеко оставляет позади реконструкцию улиц,
4
Техническая комиссия была учреждена Министерс- проводившуюся Османом в Париже. То, что
твом общественных работ и коммуникаций Румынии, в Париже было единственным, хоть и весьма
состояла из инженеров и архитекторов и имела зада- значительным, эпизодом, у нас стало обычным,
ние определить состояние зданий и инфраструктуры повсеместным явлением…7
г. Кишинева после отхода советских войск; комиссия
проводила оценку в Кишиневе с 25 по 30 июля 1941 г. 6
«Письмо М. И. Калинина председателю Комитета по
5
Anexa nr. II. Raport asupra stării cladirilor din Municipiul делам архитектуры А. Г. Мордвинову», Архитектура
Chișinău după retragerea armatelor URSS, in Сhișinăul în СССР, вып. 6, 1944, стр. 1.
1941: Scrieri despre Chișinău, ed. îngr. de Dinu Poștarencu, 7
А. Мостаков, «Пути советского градостроительства»,
Chișinău: Museum, 1996. Советское искусство, 13 декабря 1947.

– 108 –
 И, наконец, высказывание архитектора Р. Е.
Курца, имеющего отношение уже непосредствен-
но к нашей теме:
…Мы помним слова М. И. Калинина: „Сей-
час советским архитекторам представляется
редкий в истории случай, когда архитектурные
замыслы в небывало огромных масштабах будут
претворяться в реальном строительстве” […]
…Необходимо решительно покончить с хао-
тической застройкой нижней части города […]
…Разрушенные здания, положение которых
совпадает с трассами намеченных по генераль-
ному плану улиц и магистралей, восстанав-
ливаться не будут. Таким образом создадутся
новые улицы, особенно в нижней части Кишине-
ва и улучшится вся планировка города…8
Необходимо отметить, что в то время аэро-
дром располагался на Рышкановском холме. Это
важное обстоятельство для понимания дальней-
ших действий в области планирования города.
Именно этим обстоятельством объясняется на-
правление Центрального луча в данной схеме
планировки центра города (Рис. 6). Организация
парадного въезда в город со стороны Аэродрома в
направлении Дома Правительства – вот основная
цель такой схемы. В этих же материалах можно ви-
деть, что из двух частей старого центра сохранял-
ся только Старый собор. Рис. 6
Здесь необходимо отметить тот факт, что пред-
ложения А. В. Щусева очень тесно переплетаются
с предложениями Октава Дойческу. Можно пред-
положить, что предложения Дойческу были извес-
тны Щусеву до начала разработки схемы 1947 года.
Похоже, что он добавил Центральный луч в сто-
рону аэродрома и несколько изменил положение
остальных двух лучей. Ведется много споров, яв-
лялся ли Щусев автором послевоенного Генплана
Кишинева. Вот что об этом пишет В. Ф. Смирнов:
…академик А. В. Щусев, который не только
составил первый вариант генерального пла-
на Кишинева, но и консультировал разработку
планировочных схем для всех остальных городов.
Вместе с ним в этой работе принял участие
и профессор В. В. Бабуров, бывший в то время
начальником отдела планировки городов Коми-
тета по делам архитектуры при СНК СССР
[…] Схемы планировки были утверждены прави-
тельством республики в 1947 году…9 (Рис. 7)

8
Р. Курц, главный архитектор города Кишинев, «Архи­
тектурно-строительные задачи восстановления Кишине- Рис. 7
ва», Советская Молдавия, № 42, 01 марта 1945.
9
В. Ф. Смирнов, Градостроительство Молдавии ХIX-XX А вот что пишет сам А. В. Щусев в газете «Со-
веков, Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1975, стр. 36. ветская Молдавия» 21 августа 1945 года:

– 109 –
 …Нижняя часть города, старый молдавский
Кишинев, с его «Буркутом», кривыми улицами
и старыми церквами, был заброшен и в сани-
тарном отношении неблагоустроен. Здесь юти-
лась беднота […]
Нижняя часть разрушенного города пере-
планировывается. При помощи радиальных
бульварных магистралей (при прочтении мне
показалось «бульдозерных» – прим. автора) и
площадей, она превратится в весьма благоуст-
роенную часть современного города…10
Нетрудно заметить, что еще в 1945 году архи-
тектор Щусев уже высказал основную идею пе-
репланировки нижней части города. Это первый
генплан советских времен, который, после Схемы
Озмидова 1817 года, а также Проектных предло-
жений Октава Дойческу 1943 года, предусмат-
ривал освоение новых территорий и увеличение
численности населения города до 240 тыс. жите-
лей. Также это был первый генплан, разрушавший
двухъядерную структуру, как Нового, так и Ста-
рого центров. Не оставалось ни Старого, ни Но-
вого базаров.
Период 1950-1960-х годов
Фактически Генплан Кишинева был утверж-
ден в 1952 году. Более точную дату дает выписка
из Протокола заседания Архитектурной комис-
сии при Главном Архитекторе города 7 января
1953 года № 1: «…В основу правил застройки го-
рода Кишинева положен проект планировки и
застройки города Кишинева, утвержденного Со-
ветом Министров Молдавской ССР 24 сентября
1952 года постановлением за № 1390…»11.
Однако, как видим, корректировке подверг-
лись только количественные показатели, эконо-
мическая часть. Общие планировочные решения
первого варианта были сохранены. Более того,
все это время, параллельно с разработкой и кор-
ректурой генплана, на протяжении с 1945 года и
по 1952 год, велось строительство в соответствии
с принятым планировочным решением. Как тут
не вспомнить аналогичную ситуацию в начале 19
века. «…О значении градостроительных работ,
проведенных в этот период (1952-1954 – прим. ав-
тора) можно судить по решению таких проблем,
как создание нынешнего проспекта Молодежи в
Кишиневе, соединение главной столичной магис-
трали проспекта им. В.И. Ленина с привокзаль-
А. В. Щусев, «Перспективы развития Кишинева», Со-
10
ветская Молдавия, № 163, 21 августа 1945.
11
Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond R-3304-1,
dos. 46, «Информация о работе Городского отдела
архитектуры за 1951-1952 годы».
– 110 –
ным районом посредством вновь проложенного
бульвара им. Негруцци…»12 .
Вот еще один, не оцененный по достоинству
«подвиг»! Мы как-то забыли о другом бульваре –
бульваре им. Негруцци, который послужил началу
уничтожения еще одной части Старого Кишине-
ва – Гуцулевки. В отличие от Центрального луча,
назначение которого было красиво провезти при-
летевшее самолетом высокое начальство, бульвар
Негруцци выполнял ту же функцию, но в случае
приезда высокого начальства поездом.
Прошли годы, но отношение к нижней час-
ти города не изменилось и в дальнейшем, в 60-е
годы. «…Основные элементы градостроительной
структуры прошлого – прежние мелкие кварта-
лы, тесные дворы и т.п. – остались неизменными.
В эти узкие рамки не укладывается жизнь советс-
ких людей, объединенных в крупные коллективы,
стремящихся с самого раннего возраста к обще-
ственной самодеятельности, коллективному отды-
ху и массовому спорту…»13. Казалось, ничто уже
не может спасти эту часть города, но опять прови-
дение выступило против подобного разрушения.
Постановление ЦК КПСС и Совета Минист-
ров СССР от 31.07.1957 г. № 931 о развитии жи-
лищного строительства в СССР:
…Все жилищное строительство с 1958 года
уже планировалось только на новых землях.
Кроме того, был запрещен снос существующего
Рис. 8
12
Г. А. Педаш, «Развитие городов Молдавии», in Г. А. Пе-
даш, И. С. Эльтман, Опыт проектирования городов Укра-
ины и Молдавии, Киев: Будивельник, 1965, стр. 66.
13
В. Дементьев, «Об архитектурном облике Кишинева»,
Советская Молдавия, № 97, 25 апреля 1958
 жилого фонда (независимо от степени его амор-
тизации) в размерах, превышающих 2-3 процен-
та от вновь возводимой жилой площади. Это
заставило во всех городах окончательно прекра-
тить новую застройку в центральных частях
городов, реконструкция которых из-за этого
была полностью приостановлена…14. (Рис. 8)
Наконец свершилось! В Генплане 1969 года и
в старой, и в новой части запроектированы мик-
рорайоны! А что это значит? А это значит тоталь-
ное уничтожение существующей планировочной
структуры, как нижнего, так и верхнего города
уже (Рис. 9).
Рис. 9
Период 1970-1980-х годов
Специальное Постановление ЦК КПСС и Со-
вета Министров СССР «О реконструкции и раз-
витии Кишинева» было принято в 1971 году.
Вот так выглядела Комплексная транспортная
схема города в 1985 году (Рис. 10). Центр города
разделен на микрорайоны. Население города 600
тыс. жителей. Планируемая численность жите-
лей 1 миллион. Можно еще видеть предложение
по расширению ул. Искры (теперь Букурешть). В
этот период отношение к исторической застройке
начало постепенно меняться. Вот что пишет глав-
ный архитектор города тех времен С. Б. Лебедев:
«…необходимо с наибольшей точностью опреде-
лить соотношение старого и нового при реконс-
трукции старых частей города, чтобы все, что
будет построено, содействовало решению задач
охраны историко-культурных ценностей городс-
кой застройки…»15.
14
В. Ф. Смирнов, Градостроительство Молдавии ХIX-XX
веков, Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1975, стр. 62.
15
С. Б. Лебедев, «Самобытности черты», Вечерний Киши-
нев, № 105-106, 11-12 мая 1978, стр. 3.
– 111 –
Рис. 10
Вот, пожалуй, первый главный архитектор го-
рода, который начал формулировать принципы
застройки центральной части города в соответс-
твии с современными понятиями в этой области.
Другое дело, что он, как и все до него, не рассмат-
ривал нижнюю, самую старую часть города в ка-
честве ценной среды и застройки.
А вот как описывает в 1983 году Кишинев 2000
года Ю. Б. Туманян, главный архитектор ПИ «Ки-
шиневпроект», разрабатывавшего новый генплан
города: «…характерной для строительства в эти
десятилетия станет комплексная реконструкция
центра города […] проектируется застройка новой
улицы «дублера» проспекта Ленина – проспекта
Фрунзе, расширение и обновление ул. Искры […]
Разработаны проекты первого и двенадцатого
микрорайонов центра города…»16. Фактически,
в подходе к рассматриваемой нами исторической
части ничего не изменилось. По-прежнему, под-
ход не отличается от подхода к строительству на
вновь осваиваемых территориях.
Тем не менее, в генплане 1989 года, а также в
материалах Проекта детальной планировки цен-
тра города Кишинева, разработанного на основе
материалов этого генплана, а также всесоюзного
конкурса, можно уже видеть некоторые подвиж-
ки в сторону сохранения исторического центра
16
Ю. Б. Туманян, «На семи холмах (путешествие в Ки-
шинев 2000 года)», Вечерний Кишинев, № 26, 1 февраля
1983, стр. 1.
(Рис. 11). Не стало угрозы расширения ул. Буку- ...Чтобы разгрузить проспект Штефана
решть, разрушавшей структуру верхней части, а чел Маре необходимы улицы-дублеры. Таковой
также в нижней части появились сохраняемые ос- должен быть (и частично это уже выполнено)
тровки существующей застройки. К сожалению, просп. Кантемира. Некоторые считают, что
по субъективным причинам, в то время не удалось нельзя пробивать улицу сквозь историческую
отказаться от идеи строительства бульвара Канте- часть города. Но ведь там очень много уста-
мира, разрушающего нижнюю часть историческо- ревшего, ветхого жилья, не имеющего истори-
го города. ческой ценности. Например, академик Щусев,
повторюсь, не побоялся пробить «по живому»
Центральный луч (ныне Ренаштерий) и связал
центр с Рышкановкой. Он предвидел, что аэро-
дром там вскоре будет закрыт, а на его месте
появится жилой район...
С. М. Шойхет, заслуженный архитектор Мол-
довы, лауреат Государственной премии РМ, при-
нимал участие в разработке генплана 1969 года,
а также был одним из главных концептуальных
авторов в разработке последнего генплана, ут-
вержденного Муниципальным советом в 2007
году. На представленном фрагменте транспортной
схемы, утвержденной Муниципальным советом в
2007 году в составе генерального плана, явно ви-
Рис. 11 ден возврат к делению на микрорайоны. Бульвар
Кантемира, ул. Сфатул Цэрий, ул. В.  Александри
Период с 1990-х и до наших дней окончательно могут разрушить те небольшие, со-
…Много внимания в генплане уделено раз- хранившиеся на сегодняшний день остатки исто-
витию центрального района […] сложилась рического города (Рис. 12).
концепция застройки исторического центра Ки-
шинева. Коротко ее можно охарактеризовать
так: сохранение квартальной системы с за-
стройкой в основном по периметру, этажность
новой застройки 2-6 этажей, максимальное со-
хранение и реставрация ценных зданий, учет в
объеме застройки региональных традиций […]
Концепция, как нам кажется, убедительная…
…Но немало примеров и явных перегибов.
Многие теперь настаивают на обязательном
сохранении всех зданий, включая очень ветхие и
не представляющие ни архитектурной, ни ис-
торической ценности […] При этом говорится
о задачах сохранения исторической среды. Как
будто логика в этом есть. Но она не учитывает
состояние ветхого фонда…
…Сохранение памятников? Бесспорно! Со-
хранение планировочной структуры? Правиль-
но. Но сохранение среды? Возможно и нужно это
сделать с включением новых зданий…17
Вот мнение С. М. Шойхета в интервью журна-
лу Moldova urbană в 2005 году:

Ю. Б. Туманян, «Новый генплан Кишинева», Вечерний

17

Кишинев, 25 августа 1988, № 197, стр. 2. Рис. 12

– 112 –
 Перспектива
Это зависит от того, что рассматривать под сло-
вом «перспектива».
Если говорить о том, что планируется в части
разработки градостроительной документации, то
необходимо отметить следующее. С одной сторо-
ны, планируется корректировка генплана 2007
года. Большинство представителей власти уже оп-
ределились с нереальностью и ненужностью осу-
ществления пр. Кантемира. А проспект Кантемира
присутствует во всех утвержденных документах и
во всех вновь выдаваемых градостроительных сер-
тификатах на проектирование. Другими словами,
все понимают, что этого проспекта не будет, да и
не надо, а проектирование застройки и застройка
ведутся таким образом, как будто он уже есть. И
появляются в исторической среде одинокостоя-
щие 9-10 этажные дома.
Единой стратегии по ревитализации данной
исторической среды не существует. С одной сторо-
ны, понятно желание тех, кто пытается сохранить
существующую среду в том виде, в каком она нахо-
дится сегодня. С другой стороны, понятно жела-
ние проживающих там сегодня людей. Все хотят
жить в современных, комфортных условиях. При
этом надо отметить и тот факт, что большинство
проживающих там людей не имеют финансовой
возможности изменить свои жилищные условия
и скорее всего не будут иметь этой возможности
в ближайшем будущем. Решением этого вопроса
может быть сохранение, как это ни парадоксаль-
но звучит, пустоты, нематериального пространс-
тва, окружающего существующую застройку. При
этом будет возможным проводить реконструкцию
материальной части, не нарушая окружающее ее
пространство, ту часть среды, которая является не
менее важной, чем материальная. Для материаль-
ной же части среды необходимо будет разработать
стилевой регламент.
Выводы и заключение
• Кишинев, как город, начал формироваться во
второй половине 17 века, являясь админист-
ративным центром двух цинутов.
• На рубеже 18-19 веков Кишинев был значи-
тельным городом Молдавского княжества, с
населением около 15-17 тыс. жителей.
• В 1812-1813 годах Кишинев был выбран вер-
ховным руководством Российской империи
в качестве центра Бессарабии и военной базы
для ведения войн на Балканах.
– 113 –
• Первый генплан города в 19 веке был разра-
ботан В. Гесте в 1813-1817 годах с расчетным
числом жителей в 100 тыс. жителей.
• Первым генпланом 20 века является план
Окта­ва Дойческу, разработанный в 1942-
1943 го­дах. «Лавры» первого плана, прак-
тически пол­ностью разрушающего нижнюю
историчес­к ую часть города, принадлежат
также Дойческу.
• Считавшийся до этого первым генпланом 20
века, план А. В. Щусева является во многом
развитием идей плана О. Дойческу.
В заключение можно сказать, что мы до сих
пор можем еще видеть отдельные части Старого
города, ходить по его частично сохранившимся
улицам и улочкам, фотографировать сохранив-
шиеся элементы Старого города не благодаря, а
вопреки! Не благодаря усилиям местных влас-
тей, инвесторов, проектировщиков, а вопреки их
желанию! В то же время надо отметить рост фор-
мальных и неформальных гражданских движе-
ний и организаций, выступающих за сохранение
старого города (Рис. 12). Наряду с Агенством по
сохранению культурного наследия, в этом про-
цессе участвуют такие общественные движения
и организации, как My favorite city и The Postman
Chisinau и другие. Число таких организаций рас-
тет постоянно. Растет количество выступлений в
защиту Старого города от разрушений. В целом
же можно позитивно оценить все большее стрем-
ление жителей города сохранить кишиневский
Старый центр.
Рис. 12
 РЕКОНСТРУКЦИЯ ИСТОРИКО-ГЕОГРАФИЧЕСКОГО ЛАНДШАФТА
СРЕДНЕВЕКОВОГО КИШИНЁВА

Андрей ГЕРЦЕН, Тамара НЕСТЕРОВА, Евгений ПАСКАРЬ

Историко-географический подход исторического, этнокультурного, политического

Полноценные представления о богатстве
куль­­т урного наследия какого-либо региона не­
воз­­можно получить без проведения исто­рико-
гео­графических исследований. Комплексный
историко-географический подход позволяет пред-
ставить историко-географические ландшафты как
целостные природно-антропогенные геосистемы,
изучение которых интегрирует накопленные зна-
ния различных научных отраслей, а также даёт
основу для дальнейших географических, истори-
ческих, этнографических, культурологических и
других научных и практических исследований.
Высокое разнообразие историко-географических
ландшафтов вместе со сформировавшимися в ре-
зультате многовекового исторического процесса в
их рамках историко-географическими регионами
привело к их существенным этническим и религи-
озным различиям, многоукладности, значитель-
ной пестроте идентичностей и политических
предпочтений, богатому культурному наследию
(см. рис. 1; жёлтым выделена степь, светло-зелё-
ным – лесостепь, зелёным – леса, тёмно-зелёным
– заболоченные местности). Формирование ланд-
шафтных условий строго зависит от климатичес-
ких особенностей и конкретно от коэффициента
увлажнения: в лесах осадков выпадает больше, чем
испаряется, поэтому формируется соответству-
ющий растительный покров и природный ком-
плекс, в лесостепи коэффициент примерно равен
единице, оттого в зависимости от рельефа мес-
тности лесные дачи перемежаются с травяными
экосистемами, а в степи испаряемость существен-
но превышает количество выпадающих осадков,
поэтому она так пустынна – лесные массивы тут
встречаются только в долинах крупных рек, где
постоянно имеется влага. Этнические сообщес-
тва в допромышленную эру находятся в прямой
зависимости от агроклиматических условий. В
различных природных условиях формируются и
особые историко-географические области.
Географическое положение Молдавии и всего
региона Северо-Западного Причерноморья на
стыке крупнейших природных и цивилизацион-
ных зон обусловило значительное разнообразие
его физико-географических и социально-экономи-
ческих условий, длительное историческое разви-
тие и богатое культурное наследие, что в течение
многих столетий имело большое значение для
и экономического развития евроазиатского про-
странства.
Кишинёв расположен в центральной части
Северо-Западного Причерноморья на границе
лес­ной и лесостепной зон. В основе историко-
гео­графического ландшафта Большого Кишинё-
ва два специфических географических района
– лесная возвышенность Восточных Кодр и лесо­
степные участки Приднестровской равнины.
Ши­ро­кая заболоченная пойма Быка, служившая
в допромышленную эпоху природным историко-
географическим рубежом, в Новое время стала
центральной интегрирующей осью урбанизиро-
ванного историко-географического ландшафта.
Средневековый центр города сформировался на
правом берегу реки. Вместе с тем, в силу топогра-
фических особенностей местности и специфики
исторического процесса в регионе левобережье
Бы­ка сыграло важную роль в формировании це-
лостного историко-географического ландшафта.
Геологически обусловленное сужение поймы
Быка в районе Кишинева (протянувшаяся в суб-
меридиональном направлении, гряда коралловых
рифов эпохи Сарматского моря сформировала вы-
ходы известняковых скал, пересекаемых руслом
реки) обеспечило возникновение надёжных бро-
Рис. 1. Историко-географические ландшафты Кишинёва
и Центральной Молдавии / Историко-географические
ландшафты Северо-Западного Причерноморья. Фрагмент
карты (Герцен А.А., 2013).

– 114 –
дов, ставших частью одной из дорог, связавших
север и юг Северо-Западного Причерноморья.
У этих бродов, на пересечении с другой дорогой
(субширотного направления, вдоль поймы Быка)
образовалось историческое ядро средневекового
Кишинёва, его рыночная площадь и улицы.
Полимасштабный историко-географический
ана­л из предполагает различный уровень прос­
тран­ственно-временной детализации и систе-
матизации природного и историко-культурного
наследия, этапов его эволюции, географических
факторов, обусловивших конкретные этногенети-
ческие и культурологические процессы. Комплек-
сный подход позволяет полноценно представить
общую картину историко-географической эволю-
ции ландшафта и понять роль и место отдельных
его компонентов в единой структуре, ответить на
нерешаемые отраслевыми методами научные про-
блемы и вопросы, выявить не обнаруженные ранее
памятники наследия.
Картографический метод, современные геоин-
формационные технологии, доступность снимков
с космических спутников позволяют системати-
зировать и наглядно представить комплекс, на-
илучшим способом отобразить территориальное
Рис. 2. Фрагмент «Туристской карты Молдавии» (на трёх языках. Герцен А.А., ИНГЕОКАД, 2004; 2-е изд. 2007) и проектное
предложение 2012 г.
– 115 –
сочетание достопримечательностей, существенно
улучшить качество оценки туристического потен-
циала региона, создавая в результате наглядные
карты, картосхемы, схемы специального содержа-
ния. Комплексные исследования на основе тако-
го полимасштабного подхода были проведены на
макрорегиональном уровне в рамках специальных
топонимических изысканий – географические на-
звания с основами Молдав-/Молдов- в пределах
Центральной Европы и Балкан (Паскарь, Герцен
2016), а в Северо-Западном Причерноморье – на
мезо- и микрорегиональном уровне – для истори-
ко-географического ландшафта Среднего Днестра,
характеризующегося чрезвычайно высокой кон-
центрацией памятников природного и культурно-
го наследия, формирование которых обусловлено
одновременно пограничной и связующей ролью
реки (Герцен 2017).
Целесообразным представляется проведение
комплекса историко-географических исследова-
ний Кишинёва, города с древней историей, бога-
тым культурным наследием, которое несмотря на
длительный период разнообразных и многосто-
ронний изысканий, вследствие слабого примене-
ния широкой междисциплинарной методологии,
подлинного историко-географического подхода
остаётся недостаточно изученным.
Объекты культурного наследия (археологи-
ческие стоянки, селища, городища, курганы,
памятники архитектуры и искусства), а также
памятники природы (геологические, палеонто-
логические, гидрологические, ландшафтные,
заповедники) расположены в пределах особого
историко-географического ландшафта и состав-
ляют единый природный и историко-культурный
комплекс.
Определённой попыткой научного анализа и
практического внедрения его результатов служит
опыт картографической систематизации при-
родного и культурного наследия Кишинёва (см.
рис. 2). Здесь представлен фрагмент «Туристской
карты Молдавии» (Герцен 2004, 2007), на основе
которой в 2012 г. разработано Проектное предло-
жение по организации маршрута туристического
автобуса, представленное в профильное управле-
ние Мэрии г. Кишинёва (Герцен 2016, 75-81).
Несмотря на значительное продвижение в на-
правлении тематического картографирования,
отраслевых и систематизирующих исследований
объектов природного и культурного наследия,
Рис. 3. Фрагмент карты «Le Cours du Danvbe depuis sa source iusqu’a ses embouchures ou sont partie de l’Empire d’Allemagne ; et des Estats
qui ont esté. ou sont encore de l’Empire des Tvrcs en Europe ; Avec Partie des Estats de la Ser.me Republique de Venise». P. Coronelli, Sr. Tillemon,
I.B. Nolin. Paris, 1688.
– 116 –
большую пользу для реконструкции историко-
географического ландшафта Кишинёва может
принести анализ картографических и историчес-
ких источников.
Картографические источники XVI-XVIII вв.
В середине XVII века Кишинёв становится из-
вестен западноевропейским географам и топоним
впервые попадает на географические карты.
Наиболее раннее (на текущий момент) обнару-
женное обозначение Кишинёва в форме Kisinau
встречается на карте «Течение Дуная от истоков
до устьев, являющееся частью Империи Герма-
нии, и государств, которые были или остаются в
Империи Турок в Европе, с частями государств
Светлейшей Республики Венеции» (рис. 3), со-
ставленной выдающимися картографами эпохи
позднего барокко Винченцо Коронелли, Жаном-
Николя Дю-Тралажем (Тиллемоном) и Жаном-
Батистом Ноленом специально для маркиза
Куртанво (Франсуа-Мишель Летелье, маркиз Лу-
вуа; военный министр величайшего французско-
го короля Людовика XIV), изданной в Париже в
1688 г. и сохранившейся в коллекции Националь-
ной библиотеки Франции.
 Карта отличается значительной подробностью
для выбранного географического охвата, в первую
очередь в отношении отображаемых физико-гео-
графических особенностей местности – гидро-
графии и рельефа, а также некоторых населённых
пунктов, многочисленных гидронимов и ойкони-
мов, политико-географических и этнографических
подробностей, в том числе в регионе Северо-За-
падного Причерноморья.
Карта состоит из двух соединённых листов
общим размером 121,5x46 см и относится к ка-
тегории обзорных (масштаб 1:1920000). Вместе
с тем очевидна её чрезвычайно высокая подроб-
ность, что характерно для обзорных карт военно-
го назначения. Формат произведения объясняет
принципы его составления и оформления и, без-
условно, подразумевает определённую степень ге-
нерализации. А то, что на карту, охватывающую
земли от южной части Германии до Чёрного моря,
попали многочисленные подробности по каждо-
му из регионов, свидетельствует о том, что в пер-
воисточниках, использованных составителями,
несомненно содержались более детальные геогра-
фические сведения. Данный вывод имеет очень
большое значение в контексте рассматриваемых
нами далее двух других важнейших картографи-
ческих источников.
В XVIII веке в научный (изначально, конечно,
военный) оборот войдут два других важнейших
произведения картографической науки и искусст-
ва, содержащие детальные сведения по географии
Северо-Западного Причерноморья и Молдавии –
карты Дмитрия Кантемира и Рицци Заннони.
Карта Д. Кантемира давно привлекла внимание
молдавистов в силу непосредственного отношения
к молдавской историографии, будучи созданной как
приложение к его знаменитой книге «Описание
Молдавии» (1716 г.). Личность Кантемира и его
вклад в историю и науку детально изучены, начи-
ная уже с XVIII в., имеется обширная литература,
Рис. 4. Фрагмент карты «Principatus Moldaviae nova & accu-
rate descriptio. Delineante Principe Demetrio Cantemirio». 1737
(Коллекция Библиотеки Гарварда).
– 117 –
в том числе специальная непосредственно по карте
(Vâlsan 1926; Alexandrescu 2011). Выявлено несколь-
ко экземпляров карты, хранящихся в библиотеках
и фондах западноевропейских городов – в Париже,
Берлине, Дрездене, Лондоне, Гарварде, Дублине.
Первая была найдена Г. Вылсаном в 1924 г. в
Париже, была частью коллекции Г.Ю.  Клапрота,
включена в фонды Национальной библиотеки
Франции в 1832 г. под нумерационным обозначе-
нием «Kl. 953». Исходные данные карты затёрты.
В 1927 г. П.П. Панаитеску был изучен другой ва-
риант карты Кантемира из этой же библиотеки,
выполненный одним из крупнейших французс-
ких географов и картографов Ж.Б.Б. де Анвилем
(«Moldaviae principatus delineante principe Demetrio
Cantemirio», d’Anville) в период между 1738-44 гг.
Третий экземпляр, схожий с первым, но уже с со-
хранившимся текстом в картуше, выявлен в 1935
г. в коллекции Британского музея («Principatus
Moldaviae nova & accurata Descriptio. Delineante
Demetrio Cantemirio, A Amsterdam, Chez François
Changuion, 1737»), по которому стало известно,
что он был опубликован Ф.  Шангеном в Амстер-
даме в 1737 г. и ныне находится в фондах Британ-
ской библиотеки (The British Library Board. Maps
K.Top.113.64). Четвёртый экземпляр карты, также
происходящий из Нидерландов XVIII в., нахо-
дившийся в коллекции Г.Х. Фагеля, а затем при-
обретённый Дублинским Колледжем Св. Троицы,
введён в научный оборот Е.Д. Таппе в парижском
издании 1957 г. Пятый экземпляр, недавно обна-
руженный М.О.  Шандором также в фондах На-
циональной библиотеки Франции и изученный
и В.  Александреску, был передан графом Ф.  Том-
сом в Королевскую библиотеку (ныне НБФ) ещё в
1744 г. Шестой экземпляр, также изданный в Ам-
стердаме, хранится в Берлинской государствен-
ной библиотеке (Kart. 20835 R.), получивший его
в 1985 г. от частного владельца. Седьмой экземп-
ляр, также относящийся к амстердамской серии,
хранится в Саксонской земельной библиотеке в
Дрездене (Sächsische Landesbibliothek – Staats- und
Univesitätsbibliothek Dresden, Kartensammlung Inv.-
Nr. A18623), детально изучен и воспроизводится
в статье В. Александреску (2011). Единственный
раскрашенный вариант (восьмой) из коллекции
профессора Эбелинга из Гамбурга был впоследс-
твии выкуплен и передан Библиотеке Гарвардско-
го университета (Harvard College Library).
Ещё одна важнейшая коллекция картографи-
ческих произведений – карты и атласы выдающе-
гося итальянского учёного Джованни Антонио
Рицци-Заннони (1736-1814), о личности и заслу-
гах которого стоит остановиться подробнее. В
1749-51 гг. Заннони был учеником профессора ас-
трономии Джованни Полени в Падуанском уни-
верситете. После поездки по Италии, Заннони
посетил Турцию и Россию. В 1753 г. его пригласил
польский король Август III, при дворе которого
Заннони начал свою карьеру картографа. В 1756 г.
он переехал в Швецию и Данию, где в том же году
ему было поручено провести геодезические изме-
рения датских владений – графства Ольденбург и
Дельменхорст (в настоящее время – территория
Германии). В 1757 г. отправился в Германию, затем
на службу в Пруссию. Во время битвы при Рошба-
хе (5 декабря 1757 г.) был взят в плен французами
и отправлен в Париж, где он прожил и проработал
более двадцати лет. Там же Заннони встретился с
секретарем посольства Неаполитанского коро-
левства Фердинандо Галиани. В результате, на ос-
нове лучших источников того времени он создал
карту Неаполитанского королевства, после чего в
Париже получил должность инженера гидрографа,
на которой работал в 1772-74 гг. В 1776 г. Заннони
вернулся в Италию, в Падую. Здесь он продолжил
активную деятельность, главным итогом которой
стало издание знаменитого невероятно подробно-
го «Географического атласа Королевства Неапо-
ля» на 32 больших листах (завершён в 1812 г.).
Рис. 5. Фрагмент карты «Carte des Frontières de Pologne depuis la fin des Karpaks en Transylvanie jusques au Territoire des Tatares-Bessarabes
contenant la Moldavie Septentrionale le Desert des Tatares Lipkes et le cours du Dniester depuis Koczym jusques a Bender» («Заннони-1772»).
– 118 –
При жизни Заннони было издано несколько
его книг, атласов и карт, среди которых: «Kurze
Vorstellung der gegenwärtigen Kriegs-Begebenheiten
in Deutschland» (1758); «Atlas historique de la
France ancienne et moderne contenant tous les lieux
illustrés par les événemens les plus mémorables de notre
histoire...» (1766); «Carte de la partie septentrionale
de l’Empire Ottoman» (1774); «Atlas géographique
contenant la mappemonde et les quatre parties: avec
les différents Etats d’Europe» (1782, здесь Молдавия
указана между Днестром и Бугом) и др. В научных
кругах Европы вклад Рицци Заннони оценён уже
его современниками: А.Ф.  Бюшинг в своей кни-
ге упоминает о некоторых его картах (Büsching
1774). Первые подробные сведения о его жизни и
деятельности принадлежат Альдо Блессиху в пуб-
ликации в конце XIX в. (Blessich 1898, Giovanni…
2015).
Наибольший интерес для нас представля-
ют три известные на сегодня карты Заннони, на
которой изображена Молдавия, а также значи-
тельная часть Северо-Западного Причерномо-
рья. Первая – «Карта границ Польши от конца
Карпат в Трансильвании до территории Татар-
Бессарабов, содержащая Северную Молдавию,
пустыню Татаров Липков и течение Днестра
от Хотина до Бендер» («Carte des Frontières de
Pologne depuis la fin des Karpaks en Transylvanie
jusques au Territoire des Tatares-Bessarabes contenant
la Moldavie Septentrionale le Désert des Tatares
Lipkes et le cours du Dniester depuis Koczym jusques
a Bender» с параллельными переводами на поль-
ский и турецкий) является частью колоссального
атласа из 24 листов, специально подготовленно-
го и подаренного 25 января 1772 г. принцу Ябло-
новскому («Carte de la Pologne divisée par provinces
et palatinats et subdivisée par districts. Construite
d’après quantité d’arpentages, d’observations et de
mesures prises sur les lieux. Dédiée à son Altesse le
Prince  Prusse Vindes  Joseph Alexandre Jablonowski
palatin de Nowogrod». J.A.B. Rizzi Zannoni. Paris
1772.). Для краткости будем называть её картой
«Заннони-1772» (рис. 5). Вторая – «Карта се-
верной части Отоманской империи, посвящён-
ная монсеньору графу де Вергену» («Carte de la
partie septentrionale de l’Empire Ottoman dédiée à
Monseigneur le comte de Vergennes». Rizzi Zannoni.
1774) – «Заннони-1774» (рис. 7). Третья – «Кня-
жества Молдавия и Валахия» («Principati di
Moldavia, e Vallachia Tratti dale Carte dell’ Impero
Ottomano» del Sigr. Rizzi Zanoni. Venezia 1782
Presso Antonio Zatta Con Privilegio dell’ Eccmo
Senato) – «Заннони-1782» (рис. 8).
Карты Д. Кантемира и Р. Заннони отличают-
ся феноменальной подробностью в сравнении
с предшественниками и современниками. Нет
сомнений, что оба учёных пользовались богаты-
ми картографическими материалами Османской
империи, переживавшей расцвет в XV-XVII вв.
Молдавия была включена в состав Османской им-
перии в первой половине XVI в. Турецкие карто-
графические источники пока слабо исследованы
учёными, а те, что охватывают территории Севе-
ро-Западного Причерноморья, не исследованы
совсем. Однако анализ карт Д.  Кантемира и Р.
Заннони показывает, что созданные ими произ-
ведения опираются на материалы, накопленные
в период середины XVI – второй половины XVII
вв. и отражают географическую картину соответс-
твующего времени.
Карта «Заннони-1772» несомненно состав-
лена на основе картографических материалов
Османской империи, полученных, по всей види-
мости, во время его путешествия в Турцию в на-
чале 1750-х гг. В предисловии к изданию 1772 г.
Р. Заннони прямо признаётся, что представленная
Й.А.  Яблоновскому работа является результатом
двадцатилетнего труда. Безусловно, материалы,
накопленные картографом с середины XVIII в.
подвергались переработке, генерализации и до-
– 119 –
Рис. 6. Фрагмент «Карты Молдавiи и Валахiи по подлиннымъ
Квартирмейстерскимъ Чертежамъ и по наблюдениямъ
Астрономическимъ в оныхъ странахъ учиненнымъ.
Составлена Акад. Наук Адїюнктомъ Я.Ф. Шмидтомъ 1774».
полнениям. В ряде мест, где в 1750-70-х гг. про-
изошли военные действия и сооружены новые
фортификации, обновления и дополнения акцен-
тированы и прямо отмечаются автором.
Вместе с тем, картографическая основа этой
карты опирается на существенно более древнюю
географическую картину, что понятно, так как сам
колоссальный объём помещённой на карту инфор-
мации не мог быть собран ни отдельным иссле-
дователем самостоятельно, ни тем более за столь
короткий срок пребывания в рамках путешествия
в Турцию в 1751 г. Зато в Константинополе мо-
лодой итальянский картограф как раз имел воз-
можность раздобыть какие-то карты, конечно, не
новейшие и самые точные (а значит, совершенно
секретные и доступные только султану и визи-
рю), а скорее всего старые, потерявшие к середине
XVIII в. для османов актуальность. Поэтому кар-
та «Заннони-1772» выглядит так архаично, гораз-
до больше напоминая топографические планы и
карты Боплана первой трети XVII в.
Кроме приведённых разъяснений имеется так-
же ряд других прямых и косвенных доказательств
её существенной древности. Наряду с турецкими
дублированиями топонимов (арабской вязью),
архаичными стилистикой и картографическими
приёмами, ещё одним из подтверждений старины
древнейшей карты выступает «Карта Молдавии
французского королевского географа Ружа», создан-
ная в 1769-70 гг. (издана в 1770 г. в Париже) на
основе карты Кантемира и карты Заннони; анно-
тация содержит прямые ссылки на эти источники.
Судя по содержанию карты Ружа, речь идёт о ка-

Рис. 7. Фрагмент карты «Заннони-1774».
ком-то более раннем издании, аналогичном карте
«Заннони-1772», но пока не обнаруженном иссле-
дователями. На данный момент это, по сути, древ-
нейшая обнаруженная топографическая карта
Молдавии, отражающая географическую карти-
ну не позднее первой половины XVI – второй
половины XVII вв.
Новая эпоха в картографии Северо-Западного
Причерноморья наступает в 1770 г. в результате
значительных побед русский войск на турецком
фронте и активной деятельности военных карто-
графов екатерининского времени. Значительно
увеличивается как наполненность содержания,
так и точность размещения географических объ-
ектов (рис. 6.).
Одновременно выходит и вторая карта Зан-
нони (Заннони-1774), более современная, в не-
Рис. 8. Фрагмент карты «Заннони-1782».
– 120 –
которых аспектах – детализированная, в других
– наоборот, генерализованная, охватывающая се-
верную часть Османской империи, в том числе всё
Молдавское княжество и соседние территории.
Она уже не столько топографическая, сколько об-
зорная, хотя и довольно крупномасштабная. Она
создана в другой проекции, на основе уже других
источников, с добавлениями информации из этой,
но уже совсем на более высоком геодезическом
уровне. Совершенно очевидно, что к нему попа-
ли какие-то  карты русских военных картографов
1770 г. и он сумел соединить и сделать совсем дру-
гую карту.
Кишинёв здесь так же, как и на первой карте
(Заннони-1772) отображён укреплённым пунк-
том. Кишиневская и Лапушнянская крепости
тут немного отличаются – не обозначены замки,
зато Каприяна наоборот укреплена. Объяснений
этому может быть два: первое (что более вероят-
но) – это следствие генерализации, необходимой
при составлении карт меньшего масштаба, не-
жели исходник, поэтому значки вторят топогра-
фической точности, но чуть упрощены из-за не
такой важности. Составитель должен был пере-
дать суть явления – наличие крепости, и масш-
таб позволял немного приблизить изображение к
реальности. Второе – действительно в ходе войн
начала-середины XVIII в. произошли измене-
ния фортификаций, зафиксированные на кар-
тах-источниках Заннони, которые в сравнении
с первой (Заннони-1772) видим и мы: в первую
очередь разрушены замки, крепостные ограды
городов на месте. 
Ещё более генерализована третья карта –
Заннони-1782 (рис. 8), отличная от обеих пре-
дыдущих так же в первую очередь масштабом.
Это пример так называемых среднемасштабных
карт.  На них можно отразить достаточно много
подробностей, но совсем нет места точным топог-
рафическим деталям. Поэтому географические
объекты, не отображаемые в масштабе, обознача-
ются символами. Обычные населенные пункты
– простыми пунсонами, крепости – пунсонами
«с контрфорсами». Поэтому все крепости, неза-
висимо от их мощности обозначены одинаково
(Бендеры, Кишинёв, Лапушна, Оргеев). Обозна-
ченные на карте Заннони-1782 городские укреп-
ления Кишинёва, видимо, сохранялись до конца
XVIII в., когда во время русско-турецкой вой­ны
1787–91 гг. город был со­ж жён турецкими вой­ска­
ми (в 1788 г.).
В этот же период и позднее появляются широ-
коизвестные и недавно введённые в научный обо-
рот планы города и подробные топографические
и общегеографические карты Кишинёва и его ок-
рестностей (1789, 1800, 1817 гг. и др.).
 Исторические и картографические
источники конца XIV – начала XVIII вв.
Старинные грамоты, предписания, межевые
свидетельства и другие документы эпохи сообща-
ют многочисленные сведения и детали о Кишинё-
ве, а также окрестных с ним вотчинах – Буюканы,
Вистерничены, Гецеоаны, Хруска и др. Большинс-
тво документов известно давно, периодически
обсуждаются специалистами, но содержащаяся в
них историко-географическая информация до сих
пор так и не систематизирована в полной мере.
Кишинёв воз­ник не позднее сер. XIV в. как
татарское поселение с укреплением при броде
через р. Бык. С 1390-х  гг. в составе Молдавского
княжества (Белых, Герцен, Павлинов 2009, 2016).
Впервые упоминается в перв. пол. XV  в. как Ак-
башев Кешенев в грамоте молдавских господарей
Ильи I и Стефана II от 17 июля 1436 г. о сёлах, по-
жалованных логофету Ванче. Сведения грамоты
представляют чрезвычайно важный и достаточно
детальный источник о  наиболее ранней топог-
рафии Кишинёва: «…панъ Ванча логофеть […] и
дали есмы ему […] села на Ревтѣ […] и на Иткилѣ,
между Кротолчи, пониже где Камень стоить, повы-
ше Оцелово мѣсто, и близь Быку, по тои сторонѣ,
на долину што падает(ь) против(ь) Акбашева Ке-
шенева, оу Кръници, где ест(ь) Татарская Сели-
ща, против(ь) лѣска. Тое все що бы ему оурик(ъ),
съ всѣмъ доходомь […] А хотаръ тѣмь селомъ да
будет(ь) по старому хотару, куда оживають из вѣка.
А пустынямъ хотаръ, колко оузмогуть оживати тая
села, що осадит(ь), досыт(ь) […]» / Грамота Илии
воеводы и Стефаня воеводы, господарей Земли Мол-
давской. Веслуй, 17 июля 6944 (1436) года. (DRH…,
1975, № 158). Таким образом, понятно, что в обоз-
наченной местности имеются населённые пункты,
с из века установленными границами (хотарами)
и приносящие доход. Следующее письменное
упоминание сохранилось в молдавском перево-
де первой половины XVIII в.: «6974 <1466> […]
Vlaicul […] i-am dat și i-am întărit lui pre <o siliști>
la Chișinău, la Fîntîna Albișoara, ce ș-au c<umpărat>
de la Toader, ficiorul lui Fedor, și de la fratele lui, de la
[…], și de la Fedorel, drept 120 arginți tătărăști. Deci
<i-am dăruit acea si>liști mai sus-numită, la Chișinău,
la Fîntîna Albișoara, ca să-i fie dumisale și de la noi
driaptă ocină și moșie, cu moară și cu tot venitul […]
Stefan vod(ă) […] Alexandru voivoda […]» / Грамо-
та Стефана Великого от 1466 г. (DRH…, 1976,
№ 131). То есть, Стефан Великий вместе с сыном
Александром и великими боярами подтверждают
покупку своим дядей великим боярином Влаику-
лом селища у Кишинёва, у Фонтана (Крыницы,
Колодезя) Албишоара у сыновей Федора (из тро-
их известны имена Тоадера и Федорела) за 120
– 121 –
татарских серебряника с вотчиной и мошией (хо-
таром, владением), мельницей и всем доходом. Со-
поставление двух грамот XV в. дают однозначное
представление о высокой ценности и развитости
местности, а также о устойчивой топографичес-
кой и топонимической модели «против(ь) Ак-
башева Кешенева, оу Кръници» («la Chișinău, la
Fîntîna Albișoara»). Молдавизированная форма
Албишоара, несомненно, восходит к изначальному
татарскому имени Акбаш/Албаш. Но важнейшие
(в первую очередь для самих собственников) то-
пографические сведения – ориентиры – при всей
своей однозначности в пределах сформированной
модели динамичны: в грамоте 1436 г. Акбашев Ке-
шенев, а в грамоте 1466 г. – Фынтына Албишоара
(в оригинале, по всей видимости, Кръница  Алби-
шоара  <  Акбашева  Кръница). Это говорит с од-
ной стороны о том, что и Кишинёв, и Крыница,
и селище (село, сёла, селища) с вотчинами и вла-
дениями при них в своё принадлежали Акбашу, а
с другой стороны об архаичности топонимичес-
кого компонента, что подтверждается и самими
грамотами («по старому хотару, куда оживають
из вѣка», до Влаикула владельцы – Тоадер с бра-
тьями, а до того, видимо, ещё с первой половины
XV  в. – их отец Федор). Фиксация изначальной
принадлежности и единства вотчин в округе Ки-
шинёва чрезвычайно важно для понимания его
последующей эволюции, насыщенной историко-
географическими коллизиями, многочисленными
территориальными и хозяйственными конфликта-
ми вплоть до начала XIX в. и до сих пор не ясной
даже специалистам, несмотря на более чем столет-
нюю и многотомную историографию вопроса. В
частности, поскольку текст грамот весьма краток
и сложен для современного географического вос-
приятия, позволяя по-разному интерпретировать
взаиморасположение пространственных ориен-
тиров для соответствующих объектов, историки,
например, локализовали Татарскую Селищу то
на правом (Халиппа… 1907, 392-394), то на левом
берегу Быка (Руссев 1995, 52-57), и даже дальше к
востоку от него (Ciocanu 2017, 27).
Оцелово место, упоминаемое в грамоте 1436 г.,
одни учёные с ассоциируют частью современно-
го села Покшешты к северо-западу от Кишинё-
ва (DRH… 1975; DRH... 1980; Nicolaev, Tabuncic
2007), другие – с вотчиной будущих Вистерничен
(Ciocanu 2017) – северная часть старого города на
левом берегу Быка. Видимо, левобережье Быка и
правобережье Икеля ранее принадлежало некому
Оцелу (вероятно, предку упоминаемых в первой
половине XV в. Михаила и Драгомира Оцелов).
К этому же времени относится упоминание о
ближайшей к Кишинёву вотчине – Буюканам: «…
урик что имал дѣди их Ходор и Пъраска от Ста-
раго Стефана воевод на село Буекани что на рѣкѣ
на Бъцѣ. И съ мѣст за став и за млин у Бъку…» /
Грамота Господаря Константина Могилы отъ 20-
го августа 7116 (1608) года, с молдавскимъ переводо-
мъ 1741 года, января 15-го. (Труды... 1902, 231-232).
Весьма важны топографические детали, позволя-
ющие определить местоположение села Буекани
в XV – начале XVII вв.: находятся на реке Бык, с
озером (прудом) и мельницей на нём. С одной сто-
роны, условия совпадают с описанием собственно
Кишинёва, – уже тогда Буюканы образуют с ним
единое целое, а с другой стороны, несомненно оп-
ределённым образом выделяются. Локализовать
древние Буюканы с учётом таких географических
условий можно только в районе Благовещенской
церкви.
Фиксация именно таких географических ре-
алий подтверждается в грамоте господаря Мол-
давии Стефана IV (1517- 27) от 12 февраля 7033
(1525) г., хранившейся в Каприянском монастыре,
и упоминаемой в предписании господаря Конс-
тантина Ипсиланти боярам Манолакию Доничу
и Иоанну Тэуту от 18 июля 1800 г., описывающую
границы верхней части села Вистерничены и вос-
производящей информацию более древних гра-
мот, описывавших владения логофета Ванчи на
левобережье Быка: «…чея парте де Бък ындрептул
Лазулуи Албашулуи ла Фънтъна че Маре ши ку хе-
лещеу ши ку моаръ ын Бък, де ла дял съ фие дупъ
векюл хотар, яр дела вале съ фие ын нчепънд дела
езътура хелещеулуи Кишинъулуи тот пе хотарул
Шерпеи постелникул пън ла върфул дѣлулуи чеи пе
Тохатин…» / Предписанiе Господаря Константи-
на Александр(ович)а Ипсиланти отъ 18 Iюля 1800
года. (Труды... 1900, 184-188). О том же свидетель-
ствуют изыскания Манолакия Донича и Иоанна
Тэутула, которые в соответствии с предписанием
господаря досконально изучили многочисленные
документы, представленные владельцами вотчин
в округе Кишинёва, провели топографические
исследования, составили межевое свидетельство
и карту / Межевое свидѣтельство Спатаря Мано-
лакiя Донича и Слуджера Теутула отъ 18 Iюля 1800
года. (Труды... 1900, 188-212). Учёные аристократы
чётко определяют, что верхняя часть Вистерни-
чен не соприкасается с вотчиной Пятницкого
монастыря (Кишинёвом XVIII в.), в то время как
древнейшее из озёр (ставов, запруд, молд. хеле-
штеу) – верхнее, именуется Кишинёвским, хотя
расположено между вотчинами Боюкан и Вистер-
ничен. Запутанность историко-географических
коллизий Кишинёва и приведёт впоследствии к
неоднократным спорам и тяжбам между его мно-
гочисленными владельцами. Неясность сохраня-
ется и среди исследователей вопроса в научных
кругах до настоящего времени в течение долгих
– 122 –
десятилетий, начиная от И.Н. Халиппы, который
понимал, что под Кишинёвом стоит видеть какую-
то архитектурную доминанту – «усадьбу» в его
дополнениях. Поэтому последующие разработки
вопроса натыкались на замкнутый круг с этимо-
логией топонима Кишинэу от якобы устаревшего
(уже чуть не в средние века) молдавского/румын-
ского источник, либо усадьба/монастырь/мавзо-
лей, неизбежно ассоциируя с чем-то, стоявшим на
Мазаракиевской горе на месте церкви. Однако,
великий И.Н. Халиппа, интуитивно ощущая, что
этимология топонима Кишинёв должна восхо-
дить к какой-то фортификации (что, несомненно,
верно!), аккуратно используя вариант «усадьба»,
ошибочно добавляет его в перевод к фрагменту
«ындрептул Лазулуи Албашулуи ла Фънтъна че
Маре». Лазул Албашулуй в грамоте 1525 г. – это
вторая часть той самой топографической и то-
понимической модели «против(ь) Акбашева
Кешенева, оу Кръници» («la Chișinău, la Fîntîna
Albișoara») – не Акбашев Кешенев 1436 г., а Fîntîna
Albișoara 1466 г. Это именно заводь Быка у подно-
жия Мазаракиевской горы, из-под которой и бьёт
Великая Крыница (знаменитый Кишинёвский Фон-
тан). Но кто же тогда Акбашев Кешенев 1436 г.?
Понять это можно лишь перечитав грамоты 1436
и 1525 гг. и осознав, что граница верхней и ниж-
ней частей Вистерничен проходит в районе старой
кишинёвской почты, а долина, «што падает(ь)
против(ь)» него – не Гульбочихи, действитель-
но впадающей в Бык напротив Мазаракиевской
горы, а Гусева балка, впадающая в Кишинёвское
озеро (Хелештеул Кишинэулуй), образуя остров,
с возвышающейся над ними природной доминан-
той – старой Замковой горой (в XIX в. – Инзовой,
в XX в. – Пушкина горка), на которой без сомне-
ний не позднее XIII–XIV вв. должен был появить-
ся замок, контролировавший броды через Бык
на одной крупнейших в регионе дорог (будущей
Большой улице), соединявшей крупнейшие татар-
ские города Шехр-ал-Джедид (Старый Орхей) на
Реуте и Гырлы (Костешты) на Ботне.
Единство Кишинёва и одновременно его внут-
реннее деление на микрорайоны (вотчины) с са-
мых древних времён найдёт своё отражение на
всей историко-географической эволюции мест-
ности в течение всего последующего времени.
Во второй половине XV–XVI вв. в течение 90
лет село Кишинеул-на-Быку с мельницами на реке,
приносящее регулярный доход, остаётся во вла-
дении Влаикула и его потомков: сына Еримии (в
монашестве – Евлогий), внука Марики (Марии-
ки), правнучки Васутки. В 1576 г. Васутка продала
Кишинёв Дръгушу (бывшему уряднику в Яссах) за
500 татарских золотых: «…Васутка дочка Марики.
Внука Еримии бившїи вистѣрник щосѣ именовал
по мнишескїи чин Евлогїе. Прѣуночата Влаикула
[…] продала свою правою отнину и дѣднину едно
село наимѣ Кишинеул на Бъку у волост Лапушною
и сэ млини у Бъку испривилїе напотверъжденїе:
що имал прѣдѣда еи Влаикул. От стараго Стефана
Воевод. Тапродала слузѣ нашему Дръгуш бившїи
урядник у Ясох. За петсот злт татарскых […] ись
въсем доходом…» / Грамота Господаря Молдавско-
го Петра Воеводы отъ 25 Апреля 7084 (1576) года,
с молдавским переводом 1739 года. (Труды... 1900,
171–172).
К началу ХVI в. относится известие о селе
Хруска, которое было соседней с Кишинёвом вот-
чиной, с южной стороны, ниже по течению реки
Бык, на берегу его правого притока – речки, дав-
шей селу название.
В конце XVI – начале XVII вв. на протяжении
41 года вотчиной Кишинёв владеют Дръгуш и его
родственники: жена (княгиня) Саломия, сыновья
Крстя и Василие, внуки Никола, Ионашко, Анге-
лина.
Документом 1608 г., упоминающим о грамоте
Стефана Великого (Старого) Ходору и Параске
на владение Буеканами, подтверждаются права на
него их наследников: «…Глигорїе снъ Мирон и
племеник ег Тимотии снъ їои Заичю и Каисии снъ
Чюмеш. И Сава снъ Крсти. И Стратии. Уси онуци.
Ходору. Итиж племеник их Тоадер снъ Тудораи и
брат ег Молдован онуци Пърасци […] и Мы також-
дере и от нас дали и потвръдили есми. Тим вьсѣм
выписаним людем тое виречное село на имѣ Буе-
каний […] и отнину и съ вьсем доходом…» / Гра-
мота Господаря Константина Могилы отъ 20-го
августа 7116 (1608) года, с молдавскимъ переводомъ
1741 года, января 15-го. (Труды... 1902, 231–232). В
следующем 1609 г. тот же господарь подтверждает
продажу части Буекан потомками Ходора и Парас-
ки за 150 талеров великому постельнику Кирице
Думитраки: «…Глигорїе сну Мирон и племеники
ему Тимотии сну їои Заичу и Каисии сну Чумеш и
Сава сну Крстеи и Стратии. Уси внуки Ходор. И
тиж племеники их Тоадер сну Тудораи и брат ег
Молдован онуци Пъраскъй […] и продали их пра-
вою отнину и дѣдину от и список засвѣдтелство.
Что они имали от самог гспдвми на въсѣ част им
что сѣ им изберет от село от Буекании. У волост
Лапушною на Бъкѣ. И съ мѣ за став. И за млену.
Та продали […] Кирица Думитраки великому пос-
телник. За една сто и петдесѣт талер […] А ми и от
нас пакиж дали. И потвръдили […] та вiшписана
част за отнину от село от Буекани. Что сѣ изберет
част их […] i отнину съ въсѣм доходом…» / Грамо-
та Господаря Константина Могилы отъ 5-го ок-
тября 7117 (1609) года съ молдавскимъ переводомъ
7249 (1741) года. (Труды... 1902, 232–233). То, что
была продана только часть села – очень важный
– 123 –
аспект, на который ранее исследователи внима-
ния не обращали, однако способный прояснить
последующие территориальные изменения в ок-
руге. Уточняются детали в следующей грамоте от
1611 г.: «…Въсїян вистерниче и брат ег Сава сни
Крецул внуци Илѣни и тиж племеникове им ии
Въсїян пъхърничел и брат его Ионашко пъх сни
Кръханя внуци Петри Кръхан […] и продали их
правою отнину и дѣднину от iспривилїе закупеж-
но что имали прѣдѣдове их от Стараг Стефана во-
евод и от потвръжденїе от Iоан Деспота воевод от
въсего села Буекани что раздълит на шест част двѣ
части продали что на Бък и съ мѣсто за став и за
млини у Быка что у волост Лапушнои та пръдали
[…] Думитракїе Кирици Палеолог великому пос-
телник за […] талер сребних и утомтиж прїидошѣ
пред нами Андроник Рошка снъ Дрыгълуши внуц
Насти Буекоае. И племеник ими Илѣ съ брат его
снве Софїики внуци другїи Насти сестри Билан
[…] и продали их правою отнину и дѣднину из тих
наръдеиїе вишписаних от тог села Буекани чтос
раздялит на шест части пакиж двѣ части та прода-
ли тиж […] Думитракїе Кирици вел постелник за
[…] тал[…] и отнину ипотвръжденїе съ вес доход…»
/ Грамота Господаря Константина Могилы отъ 18
декабря 7119 (1611) года съ молдавскимъ переводомъ
1741 года. (Труды... 1902, 233-234). Как видим, Бу-
еканы, находившиеся до того в княжеском домене,
ещё при Стефане Великом разделены на две части
– первая Ходора и Параски и их потомков, вторая,
в свою очередь поделённая на шесть частей – Иле-
ны, Петри Крыхана, Насти Буекоае, Насти Билан
и их потомков. Великий постельник Думитракий
Кирица Палеолог стремится выкупить все части,
однако удаётся ему собрать только половину вот-
чины потомков Ходора и Параски и четыре части
от второй половины. Доли, хоть и меньшие оста-
ются у всех потомков владельцев XV в. Это сви-
детельствует о значительной привлекательности
и, видимо, особой важности этой местности из-
давна. В конечном итоге вдова Думитракия дару-
ет в 1620 г. Буеканы Воскресенскому монастырю в
Иерусалиме и, соответственно, управляющему его
владениями в Молдавии – ясскому Вознесенскому
монастырю, также известному как Галата, Галатия
(основан в 1577 г., в 1617 г. передан иерусалимской
патриархии), что подтверждено также господар-
скими грамотами (Дарственная запись постель-
ничессы Марiи Кирицы отъ 28 апрѣля 7128 (1620)
года. (Труды... 1902, 234-235); Сербская грамота
Господаря Гашпара Воеводы отъ 4 мая 7128 (1620)
года съ молдавскимъ переводомъ 1795 года. (Труды...
1902, 235-236); Сербская грамота Господаря Алек-
сандра Илiеша Воеводы отъ 5-го апрѣля 7129 (1621)
года, съ молдавскимъ переводомъ 1795 года. (Труды...
1902, 236-237)).
 В 1617 г. наследники Дръгуша продали Ки-
шинёв великому вистернику Константину за 180
червонных золотых: «…Саломїя кнѣгинѣ Дръ-
гушу бывшому дворнику купно съ снми своими,
Крстѣ и Василїе. Исъ внучатове их. Никола. И Iо-
нашко. И Ангелина, дѣти Штефану Дръгушу […]
продали правое отнину и викупленїе, от правїи
своих нарѣжденїи. Едно село наимѣ Кишинеул на
Бъку въ волост Лапушнои съмѣстове замлиии въ
тожеродѣ. От исписок сакупежство от уеу гсдвмы
от Петра Воевода. Что был купил ег Дръгуш двор-
ник, от Васутка дочка Мариики внука Еремїи
вистѣрника прѣунучата Влаикулу от урик запо-
твръжденїе от стараг Стефана воевода. Тот убо
село продали, нашему, вѣрному болѣрину Кос-
тантину велкому вистѣрнику за сто и осмьдесѣт
уг червони златних […] съвъсѣми хотарами его ис
доходами…» / Грамота Господаря Радула Воеводы
отъ 29-го Ноября 7125 (1617) года с Молдавскимъ
переводомъ 1739 года, апреля 25. (Труды... 1900,
172–174). Однако владельцем великий вистер-
ник Константин, по-видимому, остаётся недолго.
В 1618 и 1627 гг. правители Молдавии останавли-
вались на некоторое время в Кишинёве: здесь был
расположен военный лагерь и отсюда были от-
правлены письма. Это приводит к выводу что, оче-
видно, имущество Константина перешло в казну и
Кишинёв стал частью княжеского домена. Только
так можно объяснить почему господарь Василий
Лупу наградил в 1641 г. ясские монастыри Святой
Параскевы (известен как Сфынта Винерь – Свя-
тая Пятница, основан на рубеже XVI и XVII вв.,
в 1610 г. передан в подчинение Синайскому мо-
настырю) и Святых Архангелов Михаила и Гаври-
ила (известен как Фрумоаса, а также Балика – по
имени гетмана Мелентия Балики, основавшего
его в 1583 г. и подаренного Синайскому монасты-
рю) грамотой, которая давала право требовать от
жителей Кишинёва десятую часть от выращенного
урожая: «…монахамъ изъ св. монастыря Святой
Пятницы и монастыря Баликый, дабы они по ней
имели право и власть взимать десятину со все-
го хлѣба и сѣна и со всякихъ овощей и съ льна и
конопли и со всѣхъ приходов съ села Кишинева,
кто бы ни вспахалъ там в предѣлахъ того села мо-
настырского – каларашъ-ли (курьеръ, козакъ) или
кто-бы ни былъ, со всѣхъ взимали бы десятину и
если бы кто изъ вечиновъ (крѣпостных) тамош-
нихъ вспахалъ инуду, въ иной межѣ, имѣли бы
взимать десятину и оттуда, также и в борчещахъ,
в поселкѣ монастырскомъ, если кто вспашетъ на
вотчине монастырской – каларашъ-ли, дворовый-
ли человѣкъ (куртянъ) царанинъ-ли (поселянинъ),
или кто бы то ни былъ, – со всѣхъ взимали бы де-
сятину…» / Грамота Господаря Василiя Воеводы
отъ 4-го Августа 7149 (1641) года. (на молдавском
– 124 –
языке, перевод И.Н. Халиппы; Труды... 1900, 174-
175). Благодаря этой грамоте узнаём чрезвычайно
важные подробности о Кишинёве, предстающим
экономически развитым (здесь производят хлеб,
сено, овощи, лён, коноплю, значимый доход, с ко-
торого собирается десятина), имеется отдельный
монастырский посёлок (разумеется, с одной или
несколькими церквями, прицерковными соору-
жениями и землёй), проживает разноклассовое
население (монахи, дворяне, военные, свободные
и крепостные крестьяне).
К тому же времени (перв. половина XVII  в.)
относится и распоряжение господаря лапушнян-
ским паркалабам (военно-административным ко-
мендантам) произвести межевание Кишинёва и
окрестных сёл на местности и с составлением до-
кумента: «Мы Василiй Воевода Божiею милостью
господарь земли молдавской. Пишетъ мое госпо-
дарство слугамъ нашимъ паркалабамъ Лапушны,
извѣщая васъ, чтобы увидѣвъ грамоту моего гос-
подарства, вы пошли в село Кишиневъ и собрали
людей добрыхъ и старыхъ и сосѣдей въ окружнос-
ти и, сообразивъ какъ съумѣете вѣрнѣе, по душѣ
(совѣсти), отдѣлили межу вотчины села Кишинева
со стороны другихъ уделовъ и установили меже-
вые знаки – тому, что принадлежитъ святому мо-
настырю Святой Пятницы. И какъ найдете болѣе
справедливымъ, запишите на бумагѣ и извѣстите
насъ…» / Предписанiе Господаря Василiя Воеводы
отъ 28-го Августа 7150 (1642) года. (на молдавс-
ком языке, перевод И.Н. Халиппы, Труды... 1900,
175). И такой документ был составлен: «…къ нам
прибыли монахи изъ Св. пятницы [...], чтобы мы
обсудили мѣсто Кишинева со стороны Хруски.
и мы собрали много людей добрыхъ и старыхъ и
сосѣдей, и разобрали имъ мѣсто отъ логовища
быка до (мѣста), соединяется с мѣстомъ Спиноа-
сы по течению воды, а горою до мѣста Буеканъ и
установили столбы и исправили (межу), где того
пожелали (жители с.) Тъистрещи и Драгошъ пар-
калабъ и гдѣ показали по совѣсти и старые люди,
знавшiе мѣсто и старые знаки, а именно: священ-
никъ Антон из Буеканъ и стрик Скорничелъ, и
Лазарь изъ Трушенъ, и Згъръ, бывшiй паркалабъ,
и Павелъ изъ Мънчештъ, и Кирила здѣшний, и
тсрый Мустяца, и Остахiй тамошнiй, и Сапко изъ
Гецъоанъ и много людей и стариковъ. Монахи же-
лали измерить веревкою, но (жители с.) Тъистре-
щъ упросили ихъ не мѣрять, ради нѣкоторыхъ
вспаханныхъ ими полосъ […] Въ Кишиневѣ […]
Фотiй и Дръгушъ, паркалабы Лопушны.» / Ме-
жевое свидѣтельство Лопушнянскихъ паркалабовъ
(На молдавском языке, перевод И.Н. Халиппы,
Труды... 1900, 176). Следует согласиться с И.Н.
Халиппой, что свидетельство составлено в том же,
году, «хотя даты въ оригинале нѣтъ». Очевидно,
межевание проводилось осенью 1642 г. Детали,
сообщаемые в данном межевом свидетельстве, до
сих пор не привлекали должного внимания иссле-
дователей, вероятно, по причине определённой
географической сложности в силу исторической
давности, но и по невольной вине самого перевод-
чика, без преувеличения великого молдавского
историографа И.Н. Халиппы. Сложные момен-
ты текста, как видим, были непонятны и ему са-
мому уже в конце XIX – начале XX вв. Поэтому
потребовалось ввести ряд пояснений, который в
некоторой мере могли исказить смысл, вернее не
раскрыть его до конца.
Для уточнения нюансов стоит привести ори-
гинал на молдавском языке: «…ау венит кълугъ-
рии дила свънта венире […] Ла нои съсокотим
локул Кишънъулуи де кътръ Хруска. Шъ стрынсам
мулци амени буни ши бътръни ши меджиѣш. Ши
лiам алес локул динматка Бъкулуи пънъ унде съа-
дунъ кулокул Спиноасеи ын върсътура апеи ши
пре муке пънъ ын локол Буеканилор ши ам пус
стъл ши iам токмит преунде а пофтит. Тъистрещи
ши Дръгуш пъркълабул ши преундеау аурътат ши
оамен бутръни кау щиут локул ши семнеле челе
бътнне ку суфлете лор ануме попа Антон ди Буе-
кани ши Скорничел бътрън ши Лазор де Трушени
ши Згър чеау фос пъркълаб, ши Павел дин Мънче-
щи ши Кирила деаколе ши Мустеацъ чел бътрън
ши Остахие деа(ко)ло ши Сапко де Гецъоани ши
мулци оамени ши бътръни. Iаръ кълугърии поф-
тиiа съмъсуре. Ку фуне. Iаръ Тъистрещии iау ру-
гат съну маи мъсуре пентру нище пъмънтури че ау
авут арате… Фоте ши Дръгуш пъркълабии де Лъ-
пушна». Разберём по порядку. Итак, монахи Пят-
ницкого монастыря, получив в 1641 г. во владение
Кишинёв, пожелали установить его точные грани-
цы, для чего потребовалось согласование на месте
со всеми заинтересованными представителями
местных жителей, под руководством специально
делегированных двух лапушнянских паркалабов
– Фотия и Дръгуша. Межевое свидетельство, как
государственный юридический документ, конста-
тирует решение спорного вопроса и устанавливает
границу вотчины, отмечая ясные и строго зафик-
сированные топографические характеристики.
Граница (место) Кишинёва со стороны Хруски (село
к югу от старого Кишинёва, ныне часть централь-
ного района города) определена от поймы реки
Быка до того места, где она (граница) соединяется
с границей вотчины (местом) Спиноасы (Скиносы
– село к юго-западу от старого Кишинёва, ныне
часть центрального района города по соседству с
пригородом Кодру) по течению воды. Речь о речке
Хруска (позднее Малая Малина – небольшой пра-
вый приток Быка, впадающий в районе централь-
ного железнодорожного вокзала, берущий начало у
– 125 –
водораздела Быка и Ишновца, к северо-востоку от
бывшего села Скиносы – ныне район Телецентра).
Отсюда по горе (по водоразделу) граница Кишинё-
ва соединяется с границей (местом) Буекан – ули-
ца В. Александри в районе Армянского кладбища,
где был установлен межевой столб и исправлена
межа (с Буеканами) так, как пожелали загадочные
Тъистрещи и их собственный паркалаб Дръгуш.
Одним из потверждающих верность межевания
выступает и бывший паркалаб – Згър, а также бу-
юканский священник Антон и другие местные и
окрестные уважаемые люди.
Важнейшие историко-географические выводы,
которые должны быть сделаны из сообщения до-
кумента: в селе (видимо, всё-таки уже местечке/го-
роде) имеется собственный паркалаб – комендант
крепости, возглавляющий неких Теистрещей, зна-
чит, была и сама крепость, в Буеканах в свою оче-
редь имелся священник, следовательно, имелась
и церковь. Другой очень важный вывод – выделе-
ние юго-восточной части Кишинёва в отдельную
от единого целого вотчину произошло именно
вследствие межевания 1642 г., фактически уста-
новившего раздел «Большого Кишинёва» на две
крупные половины – Буюканы (Буеканы) и Пят-
ницкая сторона («новый» Кишинёв). Несмотря
на заложенное не позднее XIV в. и зафиксирован-
ное уже в 1436-66 гг. двуединство географическо-
го объекта (местности), обозначаемого названием
Кишинёв, и фактическую концентрацию застрой-
ки в северо-западной (Буюканской) части, топо-
ним распространялся на обе стороны. Именно
желание настоятелей Пятницкого монастыря
выделить собственную вотчину и зафиксировать
её территориально приводит к географическому
противопоставлению топонимов Кишинёв и Буе-
каны. До межевания вотчины были более дробны-
ми, а незастроенные земли (воды, леса, луга, поля)
находились в общинном пользовании и если и
имели деление, то, несомненно, территориально
не унифицированное – чересполосицей. Система-
тизацию вносит акт межевания, инициированный
монастырём, у которого не было (и как мы видим,
не могло быть) чёткого понимания того, что имен-
но ему передали во владение (какой-то Кишинёв,
у которого нет ни границ, ни однозначного зна-
чения). Причём акт этого межевания отнюдь не
сугубо произвольный, а на основе древнего мес-
тного внутреннего деления – той самой топогра-
фической и топонимической модели «против(ь)
Акбашева Кешенева, оу Кръници» («la Chișinău, la
Fîntîna Albișoara»). Именно тут – от заболоченной
впадины у Крыницы (знаменитого Фонтана) вдоль
будущих Фонтанной, Рышкановской, Минковской
улиц (ныне – Пушкина и Кошбук) в сторону горы
(Садовая – Матеевича) будет проложена межа, ко-
торая, впрочем, и сейчас, спустя столетия, остаётся
границей Центрального и Буюканского секторов
муниципия (внутригородских районов). Граница,
показанная наиболее авторитетными представи-
телями местной знати, согласованная всеми заин-
тересованными лицами, при этом чётко оставит
Акбашев Кешенев (Chișinău), Тъистрещи, Буекани
с наиболее заселённой северо-западной, Буюканс-
кой стороны, а с существенно менее застроенной
юго-восточной, Пятницкой стороны – Кръницу
(Fîntîna Albișoara) с укреплением на крутой горе, с
XVIII в. известной как Мазаракиевская, на кото-
рой, как показывают недавние археологические
исследования (Tentiuc 2015), не позднее середины
XVI в. воздвигнута православная церковь. Слабая
застройка вотчины монастыря Св. Пятницы будет
и недостатком, и преимуществом: ему придётся
обживать местность, привлекая потенциальных
налогоплательщиков, вместе с тем имея для этого
достаточно пространства. Так впоследствии здесь
возникнут слободы, а также несколько храмов: Св.
Пятницы (очевидно, в середине 1640-х гг.; с XIX в.
– Вознесенский собор), Харлампиевская и Георги-
евская церкви (не ранее конца XVII–XVIII вв.).
А кто же такие эти Тъистрещи/Тъистреш-
ты? И.Н. Халиппа при переводе добавил перед
ними, как он предполагал, пропущенное «жители
с.». Но по форме упоминания о жителях других
сёл подобные обороты «а пофтит. Тъистрещи»,
«Iаръ Тъистрещии iау ругат» никогда не употреб-
ляются и лингвистически недопустимы. По кон-
тексту получается, что это какая-то совокупность
людей с их собственным паркалабом – главные
заинтересованные лица в межевании со стороны
Буекан, умудрившиеся распахать часть пахотной
земли Кишинёва. Проблему загадочных буюкан-
ских Теистрещ поможет привлечение других сви-
детельств эпохи.
Важнейший источник середины XVII в. о Мол-
давии – это десятитомная «Книга путешествия»
(«Сийахет-наме») Эвлии Челеби – колоссальное
географическое, историческое, этнографическое,
лингвистическое произведение, по обилию мате-
риалов и приводимым подробностям о регионах,
городах, местностях, описываемых событиях не
имеющее себе равных в мусульманском мире и в
своей эпохе в целом.
В конце 1650-х – начале 1660-х гг. он принимал
участие в походах по Северо-Западному Причер-
номорью и также скрупулёзно описал свои путе-
шествия. В самом начале 1960-х гг. был произведён
и опубликован перевод на русский язык части этих
описаний, относящихся к землям Молдавии и Ук-
раины. С тех пор в научный оборот вошёл и абзац,
интересующий нас и непосредственно имеющий
отношение к описанию Кишинёва: «Особеннос-
– 126 –
ти городка Кишинев. И этот городок является бо-
ярством, обязанным платить налог. Он находится
на берегу реки Днестр и очень благоустроен. Квар-
талы его очень красивы. Там имеется семнадцать
церквей, но монастырей нет. В то же время лавок
много. Все дома крыты тростником. Дома насе-
ленных пунктов в этой области в большинстве
случаев также крыты тростником. Порочные жен-
щины, выйдя из бревенчатых домов, окруженных
садами, приходят и усаживаются приезжему чело-
веку на колени» (Челеби 1961; Celebi 1971, 72). Из
приведённого ценнейшего источника узнаём, во-
первых, то, что Кишинёв впервые упомянут имен-
но как город и весьма благоустроенный, развитый
торговый центр. Здесь имеется множество зданий,
в том числе храмов, магазинов (лавок). Жители
обязаны платить налог боярам, во владении ко-
торых состоит город. Опытный путешественник
не преминул отметить ещё одну достопримеча-
тельность, хоть и подтверждающую разносторон-
ний характер сформированного сектора услуг,
предоставляемых в городе, однако, в силу своей
специфичности, смущавшую чопорных советских
историков, потому избегавших обращать внима-
ние на сообщение автора в целом. И очень напрас-
но!
Работа Челеби была написана арабской вязью
и даже 1930-е гг. большая часть томов (в том чис-
ле с описанием Кишинёва) публиковалась так. В
целом перевод выполнен достоверно, но вместе с
тем, издатели признаются, что «в ходе работы над
томом немалые трудности встретились в перево-
дах и расшифровке географических и этнических
наименований и имен собственных немусульман-
ских. Подавляющая часть украинских и молдавс-
ких географических названий была чрезвычайно
искажена арабской графикой, эти искажения были
усилены переписчиками и издателями. Все гео-
графические названия восстанавливались по
синхронным историческим картам, и в переводе,
естественно, сохранены старые названия XVII
века» (Челеби 1961). Поэтому при выявлении кон-
кретных деталей, сообщаемых Челеби, важно све-
рить бесценные фразы с текстом по возможности
максимально близким к первоисточнику.
Такая возможность появилась благодаря под­
го­­товке в начале 2000-х гг. нового верифици­ро­
ванного турецкого издания, в VII томе которого
на­ходим интересующий нас абзац: «Der-sıfat-ı
eşkâl-i kasaba-i Kişinev: Bu dahi bir mükellef
boyarlıkdır. Nehr-i Nestorol kenârında gâyet ma‘mûr
ka­sabadır kim gûyâ bir şehr-i müzeyyendir. On
yedi kenîsesi var, ammâ manastırları yokdur. Lâkin
dükkânçeleri çokdur. Ve cümle evleri saz örtülüdür. Ve
bu vilâyet fezâları ekseriyyâ saz ile mestûrdur. Hattâ
bâğ u bâğçelerinde birer haşebden mebnî kasırlarında
fâhişeleri gelüp âdemin dizine otururlar» (Çelebi
2003). В первую очередь следует отметить, что по-
турецки топоним впервые упомянут в современ-
ной форме – Кишинев, близкой к встречающейся
в наиболее раннем обнаруженном источнике
(грамота 1436 г.) Кешенев. Во-вторых, признания
авторов советского перевода о встреченных труд-
ностях, в особенности в отношении географичес-
ких названий, важны и актуальны, в частности в
отношении названия реки, на берегу которой сто-
ит город – nehr-i Nestorol (не без оснований пере- Рис. 11. Карта «La Russie Noire ou Polonaise qui Comprend les
данной как река Днестр). Конечно, имеется в виду Provinces de la Russie Noire de Volhynie et de Podolie divisées en leurs
Palatinats Vulgairement Connües sous le Nom d’Vkraine ou Pays des
Бык. Однако, указание Челеби не случайность и Cosaques». Srs. Sansons, 1674 г.
не описка! Современный Днестр ему прекрасно
известен, многократно им посещён, но именуется,
разумеется, по-турецки – Turla (Турла; от анти-
чного Tyras – Тирас). На протяжении всего путе-
шествия по центральной части Молдавии от Ясс
до Кишинёва, а затем до Бендер через другие упо-
минаемые им населённые пункты (karye-i Boboj,
передано в тексте как село Бербуюз, конечно, – сов-
ременные Бубуечи, karye-i Sihara – село Сынжера,
и не разгаданные переводчиками karye-i Loçen и
karye-i Bonareş – села Лучун, Бунареш – Луцены –
старое название Цынцарен, и Ботнарешты) Че-
леби осознанно и уверенно называет Бык nehr-i
Nestorol (река Днестр). Форма передачи гидрони-
ма, безусловно, основана на молдавском Ниструл. Рис. 12. Карта «Descritione delli Principati della Moldavia, e Vala-
chia». Giacomo Cantelli da Vignola, Gio.Giaco.Rossi. Roma, 1686 г.

И перед нами ещё одно замечательное открытие:

Рис. 9. Карта «Romaniae, (quae olim Thracia dicta), Vicinarvmque
Regionvm, Vti Bvlgariae, Walachiae, Syrfiae, etc. Description». Iacobo
Castaldo, 1584 г.
Рис. 10. Карта «Moldaviae, Fintimarvmq3 Regionvm Typus», 1595 г.
в середине XVII в. местные жители иногда име-
новали реку Бык Ниструлом (Днестром). Теперь
понятно, на каком основании на некоторых ста-
ринных географических картах этой эпохи обоз-
начен населённый пункт с названием Tiraz, Tiras
(см. рис. 9-12).
Карты XVI-XVII вв. однозначно указывают на
расположение города в центре Пруто-Днестровс-
кого междуречья, недалеко от соседних крупных
достоверно локализованных населённых пунктов
– Лапушна (Lapuzna, Lapucsane, Lapuczna), Бен-
деры (Tekin, Tehynie, Tigina, Tegina, Bender), Яссы
и др., а при начертании рек – непосредственно
вблизи водотока, несомненно обозначающего реку
Бык. Используемые средневековыми картографа-
ми символы для обозначения населённого пункта
указывают на городской (укреплённый) характер
поселения.
Проанализировав приведённые картографи-
ческие источники, следует обратить внимание
на третий важный аспект в свидетельстве Челе-
би. Фраза «Nehr-i Nestorol kenârında gâyet ma‘mûr
kasabadır kim gûyâ bir şehr-i müzeyyendir», разбитая
на два предложения и переведённая советскими
историками как «Он находится на берегу реки

– 127 –
Днестр и очень благоустроен. Кварталы его очень
красивы» более точно должна быть переведена
так: «Расположенный на берегу реки Несторол,
очень благоустроенный город находится посреди
великолепной крепости». В предложении исполь-
зуются два различных специфических термина,
связанных с обозначением города: kasaba (исполь-
зованный и в предложении ранее – kasaba-i Kişinev
– для обозначения населённого пункта, застроен-
ной местности) и şehr (şehr-i müzeyyendir – обоз-
начающий другой аспект значения слова «город»
– укрепление, фортификацию). Таким образом,
подтверждаются точные топографические харак-
теристики, сохранившиеся на карте Рицци Зан-
нони, восходящей к османским первоисточникам
и показывающей городские кварталы внутри кре-
постного сооружения.
Теперь становится ясно и что Тъистрещи,
упоминаемые в межевом свидетельстве 1642 г. –
не название ещё одного села. Эту часть грамоты
следует прочесть как молдавизированный вари-
ант трёх отдельных слов на славянском (русском)
языке: «тъ ис Трещи» от исходного «те из Тре-
щи». Тогда становится ясным и смысл исполь-
зованных оборотов: «а пофтит. Тъистрещи ши
Дръгуш пъркълабул» – «пожелали те из Трещи
и Дръгуш паркалаб», «Iаръ Тъистрещии iау ру-
гат» – «А те из Трещий просили». Отмеченный
на картах XVI–XVII вв. (рис. 9-12) топоним со той
же основой – Tiraspo на значительном расстоянии
к югу от Кишинёва идентифицируется не сложно
– это село – Тирашполь, в 1960-е гг., присоединён-
ное к Чадыр-Лунге – второму по величине городу
современной Гагаузии, район центральной части
города (Молдавская 1968). Приднестровский Ти-
располь на картах МАССР 30-х гг. созданных на
местном наречии – Тиришполя. Таким образом,
переход Тирас (Тираз или Тирац) в Тираш/Ти-
ращ/Тирашт естественен для молдавского язы-
ка. Трещ/Трещи/Трешти – очевидная редукция
первого слога от Тирещ/Търещ. Вспомним также,
что Буеканы издавна разделены на несколько час-
тей. Тирас>Тираш>Тирещ>Търещ>Трещ занимал
одну из этих частей (верхнюю – изначальный
Кишинёв), административно и топонимически
выделившуюся в определённый период, но топог-
рафически продолжавшую относиться к буюканс-
кой вотчине.
Во второй половине XVII в. за Кишинёвом не
только официально закрепляется статус города,
его административная территория существенно
расширяется: господари Еустратие Дабижа (1661-
65) и Георге Дука (1665-66) присоединяют к нему
соседние вотчины на левом берегу Быка – Вистер-
ничены и Гецеоаны (Труды... 1907, 201-202). При-
крепление соседних вотчин для создания округа,
– 128 –
было обычным приёмом при формировании тор-
гово-городских поселений не только в Молдавии,
но и в Европе в целом – увеличенный таким об-
разом округ составлял его хинтерланд, необходи-
мый для насыщения рынка продуктами питания
развивающегося города, потерявшего большую
часть сельскохозяйственных угодий и в первую
очередь – пахотных земель, оказавшихся под за-
стройкой домов, лавок, питейных и других заведе-
ний. Попытки интенсифицировать неизбежную
урбанизацию административными мерами, од-
новременно существенно увеличивая доходы го-
сударственной казны (т.е. непосредственно князя
– господаря), переводя новообразованные города
в княжеский домен, наталкивались на сопротив-
ление феодальной знати на местах. Примеры мно-
гочисленны: в XVI и ХVII вв. в Молдавии были
основаны торжища с присоединением соседних
владений Завадины (на месте будущих Бельц),
Пештера (на основе Старого Орхея), Штефэнеш-
ты (на Пруте). Однако, они закончились неудачей
после смерти инициативных господарей, пос-
кольку прежние владельцы сёл при новой власти
потребовали вернуть им изъятые вотчины. Это
случилось и в Кишинёве: иск прежних владель-
цев был удовлетворен и им вернули отчужденные
вотчины. Уже в мае 1666 г. Георгий Дука возвра-
щает Тоадеру (Феодору) постельнику из господа-
рева домена Буеканы, заложенные при Евстратии
Дабиже: «Нои, Дука Воевода […] млстївит. Шї ам
дат бояриїнулуи ностру луи Тоадер постелникул.
А са дряпта очинъ ши мошїе сатул Буеканїи. Че
синту ла цїнутул Лъпушнеи. Каре сат лау фосту
пус зълог. Дрепту нище бани ла ръпъосатул Дабиж
Водъ. Домнїя мя мам млстївит. Шї ллм милуит
ку ача очинъ ши мошїе. Ын вячи кум яу фост ши
маи наинте кутот винитул. Ши чине ива ара сау ва
воси пре ачест хотар а бояринулуи ностру. Че маис
ус скрїем. Ори търговецїи де Кишинъу. Орi алци
оамени. Ка съ ле я азѣчя. Ши ниме. Съ ну кутязе.
А циня сау а опрi…» / Грамота Господаря Дуки Во-
еводы отъ 2-го мая 7174 (1666) года. (Труды... 1902,
237-238; MEF, V, 1987, p. 140-141, doc. 56.). Приме-
чательно, что жители Кишинёва в грамоте упоми-
наются не как селяне, а как торговцы (горожане)
– «търговецїи де Кишинъу». Несмотря на слож-
ности изменений в системе административного
и фискального управления, процесс социально-
экономического развития города и его округи не
останавливался, интенсивное развитие торговли
и переход к превалированию товарно-денежных
отношений продолжались. Превращение села в
торговое местечко началось раньше решения гос-
подарей превратить Кишинев в город, что прини-
малось как императивное следствие наступившему
явлению, о чём говорят и свидетельства Эвлии Че-
леби. Ещё в декабре 1653 г. документально отмече-
но действие княжеской таможни (Eşanu 1997, 34).
Изначально торжища и города в Молдавии, были
княжескими, принадлежали казне, поэтому в них
находились представители власти, собирающие в
казну налог с доходов жителей. Это обстоятельс-
тво обусловливает обязательное наличие строений
для присутствия представителей администрации
княжества. В хро­ни­ке Мирона  Кос­ти­на  (1677 г.)
Кишинёв упо­м я­н ут в спи­ске молдавских го­ро­дов,
обретая всё большее значение для государства, в
том числе и военно-стратегическое, когда в 1683-
99 гг. части Нижней Молдавии были оккупиро-
ваны буджакскими татарами и присоединены к
Бессарабии.
Коллизия с владельцами вотчин в округе Ки-
шинёва получает своё развитие в 1690 г. на суде
господаря Константина Кантемира (1685-93),
когда состоялась тяжба между игуменом монас-
тыря Галата Лионтием и Тоадером (Феодором)
постельником и Илияшем Абазой – наследника-
ми логофета Ионашкуцы, получившими Буеканы
от Раманди Старого, внука Кирицы, не знавшего,
что она завещала его монастырю, который владел
вотчиной до правления Стефаницы Лупу (1659-61
гг., получившего в народе прозвище Папурэ-Водэ
из-за эпидемии чумы и голода 1660 г., когда лю-
дям приходилось есть молотый камыш – от молд.
папурэ – камыш): «…Адекъ сау пърът […] Лионтїе.
Егуменул дела свнта мънъстири Гълата […] ку То-
адер постялникул. Фичорул луи Апостолаке. Не-
потул луи Ионъшкуци чау фост логофът. Ши ку
Илияш Абъза – карили цини пре о непотъ а луи
Ионъшкуци логофътул петру сатул Буекании лау
дату данїе. Кирицое свнтеи мънъстири Гълъции
[...] сау фост скулат. Раманди чел Бътрън. Хиинд
непот Кирицъи. Ши нещиинд. Къ ясти дат ачел
сат Буекании. Данїе мънъстиреи де Кирїцоае лау
фост дат ши ел данiе луи Ионъшкуци логофътул
[…] Шау цинут мътъстиря сатул Буекании пън ла
домнiя луи Щефъници вод…» / Грамота Госпо-
даря Константина Воеводы отъ 11 августа 7198
(1690) года. (Труды... 1902, 238-239).
Упоминание формулировки търгул Кишънъу
(город Кишинёв) в официальных документах госу-
дарственной канцелярии сохранилось в гра­мо­те
молдавского гос­по­да­ря Ни­ко­лая Мав­ро­кор­да­то
от 14 июля 1712 г.: «…Неофит егуменул дела сфън-
та мънъстиря Сянта Винери. Ши пречии ва три-
мите ламошие свинтеи мънъстирии. Лахотарул
търгулуи Кишънъулуи – карѣ парте ясте асфин-
теи мънъстирии» / Грамота Господаря Ни­ко­
лая Александр(ович)а отъ 14 Iюля 7220 (1712) года
(Труды... 1900, 177).
В 1716 г. Д. Кантемир также упоминает Ки-
шинёв в качестве города Лапушнянского округа.
– 129 –
Весьма важны замечания автора «Описания Мол-
давии» не столько о самом городе (характеризует
его как «городок не очень большого значения»),
сколько о Лапушнянском округе: «В старину он
включал в себя Тигину, по-турецки Бендеры, го-
род на Тирасе, некогда сильно укрепленный и в
настоящее время еще усиленный многими воен-
ными сооружениями.  В наше время этот город
был убежищем короля Швеции, бежавшего сюда
после Полтавской битвы. Турки неоднократно и
безуспешно осаждали Бендеры, но то, чего они не
могли добиться силой, достигли благодаря хит-
рости и предательству господаря Арона, которого
молдаване прозвали тираном. Из-за своей жесто-
кости и тиранства, которые он проявлял по отно-
шению к молдаванам, был изгнан знатью из своего
государства, бежал к турецкому султану, обещав
ему, что если будет восстановлен на престоле, то
уступит его войску и отдаст на вечное владение
Тигину с двенадцатью селами, чего султан давно
домогался. Прельщенный таким даром, султан
восстановил его на престоле, получив взамен на-
иболее укрепленный город всей страны, опору в
борьбе против поляков и татар. Теперь главным
городом этого округа является Лапушна, распо-
ложенная у речки того же названия, в городе пос-
тоянно находятся два пыркалаба, поставленные
господарем для управления делами округа». Это
свидетельство подтверждает значение Тигины как
важнейшей и наиболее мощной крепости ещё в
составе Молдавского княжества, потеря которой
не могла не отразиться на военно-топографичес-
кой картине прилегающих районов. Военный, ад-
министративный центр переносится в Лапушну,
укрепляются существующие и возводятся новые
фортификации. Жизненной необходимостью для
Молдавского княжества в конце 30-х – начале
40-х гг. XVI вв. стало формирование полноценной
оборонительной линии на юго-восточной грани-
це. Не может быть сомнений, что именно на этот
период приходится возведение новых и дополни-
тельных укреплений (крепостей, замков, церквей,
стен, валов, рвов и т.п.) в Лапушне, Каприяне, Ки-
шинёве, Спее, Анешканах, Устье, Оргееве и других
населённых пунктах, что нашло своё топографи-
ческое отражение на карте, воспроизведённой Р.
Заннони.
Проведённый в 2017 г. в рамках совместных эк-
спедиций Молдавского историко-географическо-
го общества и Русского географического общества
осмотр местностей, предполагаемого расположе-
ния крепостей в Спее и Анишканах, выявил следы
сохранившихся до наших дней участков, отме-
ченных на старинных картах, фортификаций на
Днестре. Не вызывает сомнений и достоверность
информации о крепости в Кишинёве, топографи-
ческая детализация которой позволяет провес-
ти историко-географическую реконструкцию на
местности. Методологически верно это делать на
основе сопоставления с детальными картами Ки-
шинёва конца XVIII – начала XIX вв.
Реконструкция историко-географического
ландшафта Кишинёва XIV-XVIII вв.
Благоприятное положение Кишинева на пере-
сечении важнейших дорог при переправе стало
катализатором изменений в структуре поселения.
Одна дорога, часть которой пролегла вдоль Быка,
– Татарский путь, связывавший Яссы через
брод на Пруте с Тигиной (Бендерами) на Днест-
ре. Другая дорога, получившая впоследствии на-
именование Императорской, соединяла бывшие
молдавские крепости на Дунае, занятые Турцией,
с Хотинской крепостью. Необходимость обеспе-
чения проезжающих продуктами питания, пить-
ем, местами для постоя, отдыха и ночлега, ухода
за экипажами и лошадьми и т.д., способствовала
появлению категории местных жителей, занятых
торговлей, ремеслом и обслуживающим трудом.
Ситуация характерная для интенсивного разви-
тия торжищ и городов, так что собирательный
термин торговцы в целом характеризовал разно-
образную деятельность жителей Кишинёва того
времени.
Градообразующие условия, легко читаемые на
плане города, в заданном природном ландшафте,
получившие развитие не позднее XIII–XIV вв., ста-
ли основополагающими только тогда, когда изме-
нилась политическая ситуация в регионе и на месте
завоеванных в XV–XVI вв. молдавских пригранич-
ных крепостей на Днестре и Дунае появились вновь
укреплённые турецкие с крупными военными и
торговыми форпостами, что привело к интенсифи-
кации транзитной торговли и оживлению дорог в
Пруто-Днестровском междуречье в XVII-XVIII
вв. Таким образом, в Кишинёве создались благо-
приятные условия для значительного роста то-
варно-денежных отношений, а обработка земли и
введение натурального хозяйства стало для них
отвлекающим от основных занятий делом.
Юридические коллизии из-за отсутствия до-
кументов на дарение села монастырю Св.  Пят-
ницы и то, что в промежутке времени между 1618
и  1641  гг. он был частью княжеского домена, а
затем господари Еустратие Дабижа и Георге Дука
официально закрепили его городской статус, при-
вело к неповиновению жителей Кишинёва: так
называемые «торговцы» отказались признать за-
висимость от монастыря и производить выплаты
в его пользу, продолжая считать город в княжес-
ком подчинении. И в какой-то мере они победили,
так как монастырь Св. Пятницы, согласился с тем
– 130 –
чтобы «…учинили бы для нихъ (торговцевъ) поло-
женiе, чтобы и они платили поземельный налогъ
ежегодно, как платятъ и по другимъ мѣстечкамъ,
находящимся на монастырскихъ земляхъ…» (Тру-
ды… 1902, 240-242), измерением которого служи-
ла величина строения, ориентированная на улицу
и рынок.
В течение длительного периода, начало кото-
рого можно определить серединой XVII  в., вре-
менем изменения направления транзитных дорог
(Agachi 1996, 315-325), в Кишинёве вдоль улиц, яв-
лявшихся их городскими сегментами, появлялись
торговые заведения. В начале XVIII  в. в связи с
турецкой кампанией по завоеванию крепости Хо-
тин активной становится Императорская дорога,
представлявшая собой мензил – регулярную ту-
рецкую почтовую трассу, оживленную, многолюд-
ную, с примкнувшими к почтарям торговцами,
военными, чиновниками турецкой админист-
рации. Турецкая почта располагалась на левом
берегу Быка, там, где древняя дорога пересекала
брод. Этот район города до сих пор носил назва-
ние Старая Почта. Сохранилась и часть дороги в
самой старой части города – современная улица
Петру Рарещ (ранее Большая, Павловская).
События 1738-39 гг. оказались в истории го-
рода драматическими, но чрезвычайно важными.
Во время русско-турецкой войны 1735-39 гг. Ки-
шинёв сильно пострадал, в наибольшей степени,
по всей видимости, – западная сторона – древние
Буюканы, вотчина Вознесенского монастыря (Га-
латы), но в первую очередь – крепость, вотчина
Архангельского монастыря (Фрумоасы, Балики),
с пострадавшей Николаевской церковью XVII в.,
которая после восстановления будет вновь освя-
щена (закономерно) в честь Святых Архангелов, о
чём сообщается в грамотах. С пожарища кишинёв-
ские торговцы переселились на восточную часть
города – Пятницкую сторону, непосредственно
примыкавшую к бывшей крепости и старому селу.
Одновременно последовало и «освоение» тор-
говцами сегмента почтовой дороги, пролегавшей
преимущественно по земле вотчины Буюканы.
Кульминацией такого положения стало возмуще-
ние монастыря Галата тем, «что монастырь Галата
не имѣетъ никакого прибытка отъ той вотчины,
который бы былъ въ помощь Св. Гробу, такъ какъ
торговцы, имѣя дома, лавки и погреба на землѣ
Св. Гроба, не даютъ (за то) ничего и (выходитъ что)
сами владѣютъ мѣстом в городѣ, равно въ окрест-
ностяхъ топчутъ землю скотомъ своимъ и (мона-
хи) не имѣютъ никакой пользы отъ той вотчины»
(Труды… 1902, 240-242), а представители Архан-
гельского и Пятницкого монастырей потребова-
ли вновь «обмежевать место города Кишинёва».
Власть принимает меры и только тогда выясняет-
ся, что межа между вотчинами Кишинёва и Бую-
кан давно отсутствует и город распространился
на землю монастыря Галата.
Во многих исследованиях истории Кишинёва
написано о «слиянии» города с селом Буюканы,
расположение которого в XVIII в. известно – оно
находилось на расстоянии 3,5 км от западной ок-
раины застроенной части города, да и сегодня
микрорайон Старые Буюканы (Буюканий Векь)
далеко от центра. Появляется закономерный воп-
рос: как село Буюканы, находившееся на большом
расстоянии от средневековой части Кишинёва,
могло тогда слиться с торжищем? Сформирова-
лось устойчивое мнение, что жители села Буюканы
оставили прежнее место обитания на берегу Быка
и основали новое село, на некотором расстояние
от прежнего, с тем же названием. Оно основано
на взаимозаменяемости некоторых терминов в
исторических документах, хотя в исторических
грамотах термины «вотчина», «село», «селище»
имеют разный смысл. Так, «вотчина» означает
территорию только частично занятую под стро-
ениями (селище), вокруг которой находятся уго-
дья: пахотная земля, сенокос, выгон, лес, пруды и
даже камышовые участки болота, то есть все что
было необходимо для жизни и питания жителей
одного села. «Село» также называлось «сели-
щем», но последний термин использовался и как
«место бывшего села», а не только как «застро-
енная часть села», а также вместо «вотчины».
«Село на Быку» при прямолинейном понимании
означало что село находится на берегу этой реки,
причем что настолько близко к Кишинёву, что оно
слилось или поглотилось разросшимся городом.
То есть село должно было находиться около пере-
правы на левый берег проходящих через Кишинёв
транзитных дорог меридионального направления.
В таком случае вызывает недоумение почему бую-
канские жители не участвуют в процессе освоения
благ, предоставляемых пролегающим рядом с их
домовладениями почтовым трактом, притом, что
кишинёвские жители, захватили под свои торговые
заведения и перешли на территорию их вотчины.
Село давно располагалось на современном месте,
известном также как вотчина Вовинцены: на карте
1770 г. на этом месте отмечено уже село Баюканы,
в переписи 1772–73 гг. указано, что селение име-
ло 28 дворов, а по  переписи 1774 г. тут было уже
52 дома и 1 священник. И то, что домовладения
селян к тому времени находились далеко от поч-
тового тракта, объясняет неучастие буюканцев в
застройке близлежащей к ним улицы, по которой
пролегал мензил.
Расширение Кишинёва на вотчину Буюкан вы-
звало поток жалоб игуменов монастыря Галата,
которые постоянно подчеркивали, что Кишинёв
– 131 –
основан на Буюканской вотчине, хотя, как опи-
сано выше, получил статус города в то же время,
когда была выделена особая вотчина Кишинёв
(Пятницкая сторона), и только потом разросся
на соседнюю. Прочтение объяснений и местных
жителей и игуменов монастырей вызывает впечат-
ление «стихийного» расширения Кишинёва в се-
веро-западную сторону – на Буюканскую вотчину
монастыря Галата. Так, в 1741 г. утверждалось что
«…поддались торговцы Кишиневскiе, выстроивъ
себѣ дома и лавки и по той причинѣ нарушается
межа Буйканъ…» (Труды... 1902, 250-252); в  Сви-
детельстве великого логофета Костакия Разо от
12 июля 7256 (1748) г. говорится, что «…раньше
весь городъ находился на землѣ монастыря «Свя-
тый Архангеллъ»; со времени же расколовъ (вой-
нъ), когда пришли москали къ Хотину и были
сожжены всѣ дома горожанъ, послѣднiе при засе-
ленiи послѣ войны будто бы поддались вверхъ (къ
сѣверу) и стали строить дома и лавки, распростра-
нившись и на Буюканы – имѣнiе монастыря Гала-
ты…» (Труды... 1900, 181-183); в 1758 г. отмечалось,
что «…м. Кишиневъ основано съ (самого) начала
на землѣ Буюканъ…» (Труды... 1902, 273-275); в
1795 г. «…Оповѣщенiе дѣлается сею грамотою
[…] относительно мѣстечка Кишинева, съ его ок-
раинами и со всею землею вокругъ, принадлежа-
щею монастырю свято-гробскому Галатѣ, каковое
(м-ко) прежде не было княжескимъ торжищемъ,
[…] а была вотчина (та) свободную какъ и другiя
села страны сей, и (лишь) со временемъ возник-
ло скопище торговое…» (Труды... 1902, 288-292).
Что происходит? Торговцы кишиневские, а зем-
ля буюканская. Каким образом произошло заме-
на понятий? Каким образом торговцы Кишинёва
расширили свое торжище на буюканской земле?
И почему об этом не знали вовремя, ни владель-
цы Буюкан, ни монастырь Галата, ни княжеская
власть? В княжеских письмах, адресованных мес-
тной администрации текстуально повторяется
монастырская позиция в трактовке «поползнове-
ния» кишинёвцев на территорию Буюкан. То есть
они узнают об этом благодаря жалобам игуменов
Галаты?
Для этого обратимся к старинным картам и
планам Кишинёва (рис. 13-16). Изображение го-
рода на некоторых географических картах XVIII
в. следовало схематизированному, но близкому к
реалиям плану города, изображенного вместе с
пролегающими через него дорогами, поделивши-
ми город на обобщенные жилые островки-кварта-
лы. В передаче основных характеристик городской
структуры можно убедится, сравнив планы Ки-
шинёва на географических картах Заннони, Ружа,
Баура (1769-74 гг.) и схемах военных инженеров
1788 и 1789 гг., с одной стороны, с топографичес-
кими планами Кишинева 1817, 1834 и 1940-42
гг., с другой стороны. На всех изображениях на
картах и планах Кишинёва и окрестностей при-
сутствуют элементы застройки и проходящие че-
рез город дороги, направления которых зависели
от целей и траектории передвижения внутри и
между населёнными пунктами и, конечно, от лан-
дшафта местности, в том числе местонахождения
переправ через реку Бык, что в совокупности со-
здавало градообразующий каркас средневекового
Кишинева. На картах «Заннони-1772» и «Руж-
1769», а также, возможно, «Заннони-1774» от-
ражена топографическая картина до разрушений
1738-39 гг. Карта Ружа синтезирует карты Зан-
нони и Кантемира,  копируя их с генерализацией
(обобщением и упрощением), о чём Руж пишет в
пояснении к самой карте. После пожара после-
довал княжеский призыв к жителям Молдавии
поселиться в Кишинёве и о льготах, предоставля-
емых переселенцам, чем, очевидно, воспользова-
лись как приезжие, так и местные торговцы. Как
свидетельствуют документы, именно тогда начал-
ся массовый захват торговцами Кишинёва близле-
жащей территории Буюкан, хотя процесс начался
еще раньше и отмечен 24 января 1739 г. (Труды...
1900, 177-178).
Рис. 13-16. Окрестности Кишинёва в XVI-XVIII вв.
(«Заннони-1772»; «Руж-1769»; «Заннони-1774»; «Баур-1771»).
Создание карты «Баур-1771» происходило
в 1769-71 гг. под руководством одного из непос-
редственных участников русско-турецкой войны
1768-74 гг. генерала-майора Баура (Ф.В. Бауэр). Это
совершенно самостоятельное и восхитительное
произведение новой эпохи, начавшейся в 1769-70
гг., ультрасовременная для своего времени воен-
но-топографическая  карта, созданная на основе
натурных измерений на местности во время воен-
ных операций. На ней показана застройка именно
Кишинёва спустя 30 лет после пожара и уже без
крепости, занимающая в основном территорию
буюканской части, прилегающая к пойме Быка
– 132 –
вокруг Благовещенской церкви. Крайняя восточ-
ная часть застройки упирается в место напротив
устья его левого притока Глубоки (Гульбочихи)
– Мазаракиевская гора. Таким образом, к концу
60-х гг. XVIII в. Пятницкая сторона (район Маза-
ракиевский и Пятницкой церквей) остаётся ещё
слабоосвоенной.
После подписания Кючук-Кайнарджийского
мирного договора 1774 г. и перехода Молдавии
под протекторат России начинается период по-
литической стабильности и экономического раз-
вития. Предпринимаются попытки упорядочить
территорию торжища города Кишинёва. Однако
в 1788 г. город становится непосредственной аре-
ной боевых действий, и отступающая турецкая
армия поджигает город. Известно высказывание
о виде руин Кишинева 1788 г. секунд-майора фон
Раана, бывшего на службе в российской армии,
участника конфликта, который отметил: «…здесь
видны печи и трубы, остатки лучших домов, коих
числом было около 300;  купеческие лавки, кото-
рые составляли каменный квадрат на 300 сажен в
окружности, лежат под пеплом, так же как и шесть
или семь церквей» (Журнал… 1892, 49). Величина
рынка, если принять за истину что имел квадрат-
ную форму, должен был иметь стороны длиной по
75 саженей. Это больше, чем квадратные кварталы
верхнего города, построенные по проекту 1834 г.,
имеющие длину сторон по 60 саженей (Nesterov
2005, 45). Используя топографический план горо-
да Кишинёва, выполненный в 1940-42 гг. можно
убедиться, что глазомерные данные военного слу-
живого при описании величины рынка подтвер-
дились, но соответствуют застроенному лавками
наружному контуру рынка. Внутренняя квадрат-
ная рыночная площадь имела около 30 саженей.
Тем самым подтвердилось и то, что торжище было
создано до разрушений 1788 г., и одновременно с
этим – справедливость жалоб игуменов монасты-
ря о том, что торговый город создан на земле Бу-
юкан.
Планы Кишинёва 1789 г. (рис.17, 18) отражают
существенно отличную ситуацию, когда террито-
рия рыночной площади и бывшей крепости, вы-
глядит особенно запустевшей, а наиболее плотная
застройка перенесена на Пятницкую сторону. В
то же время на левом берегу Быка вокруг древней
Вистерниченской церкви обозначена другая кре-
пость, возведённая, либо усовершенствованная на
основе принципов Вобана (разработанных во вто-
рой половине XVII в.), возможно, во время русс-
ко-турецкой войны 1787-91 гг., когда Кишинёв
оказался в эпицентре военных действий.
План рыночной площади Кишинёва, извест-
ный в XIX в. как Старый Базар, уникален. Нахо-
дясь в центральной части старого города, стороны
Рис. 17, 18. Планы Кишинёва и окрестностей, составленные в феврале и сентябре 1789 г.

внутренней рыночной площади были ориенти-
рованы по странам света, соответствуя системе
ортогонального плана верхнего города. У иссле-
дователей даже вкралось сомнение, не была ли
запроектирована рыночная площадь после при-
соединения Бессарабии к России и теми же инже-
нерами. Так сказать, генеральная репетиция того,
что будет распланировано впоследствии выше по
склону, к юго-западу от территории средневеково-
го Кишинёва. Но, как уже доказано выше, такой
рынок, и по форме, и по величине, соответствует
описанному фон Рааном в 1788 г., тем более что
ориентация рыночной площади сделана с неболь-
шой погрешностью по отношению к последую-
щим работам, выполненных строго по странам
света. Будучи вписанным в унаследованную от
Средневековья улиц и переулков систему, рынок
имел близкую к квадрату конфигурацию, в итоге
получив ромбическую форму, как бы «подтяну-
тую» за угол в направлении улицы – отрезка до-
роги ведущей из Бендер в Яссы.
Чёткая форма площади рынка указывает на
то, что после пожаров 1739 и 1788 гг. строитель-
ные работы в центральной части Кишинева про-
водились с учетом рациональных тенденций в
европейском градостроительстве. Судя по плану
Кишинёва 1817 г. (рис. 19, 20), рынок и прилегаю-
щие к нему кварталы, безусловно, к этому времени
были архитектурно упорядочены: прямоугольная
форма узких и коротких, дробных кварталов, оди-
наковой ширины, окружающие, как картинная
рама, квадратно-ромбическую рыночную пло-
щадь и несколько коротких и узких, параллель-
ных между собой улиц, находящихся к западу от

Рис. 19. Уличная сеть средневекового Кишинева на основе плана 1817 г.

– 133 –
Рис. 20. Застройка старой части Кишинева на основе плана 1817 г. (выделена Замковая гора).
рынка, контрастно выделяют застройку Старо-
го Базара, как поздняя вставка, в измельченную,
криволинейную уличную сеть центральной части
города, стихийно созданную гужевым транспор-
том в предыдущие эпохи. При «выпрямлении»
улиц по градостроительному проекту Кишинёва
1834 г. чужеродный характер кварталов Старого
Базара еще больше заметен, так как ломанные сег-
менты улиц не соответствуют контурам кварталов
рынка, образуя тупики.
О Кишинёве тех времён, о которых больше
могли бы рассказать результаты археологических
исследований, нежели лаконичные сообщения
древнейших грамот, остались свидетельства в
виде следов некой фортификации, до сего време-
ни неизвестной в научной литературе. Впервые
мы обратили внимание на это нечто «похожее на
крепость», находящееся в аномально малолюдной
северной части средневекового Кишинёва в связи
с недавней публикацией на замечательном сайте
любителей истории и географии «Мой город Ки-
шинёв» (oldchisinau.com) военной немецкой фото-
съемки города 1944 г. (рис. 21).
Рис. 21. Фрагмент аэрофотоснимка Кишинёва от 03.05.1944.
– 134 –
Там, на самом крае старой части города, в виде
широкого и высокого мыса, 25-метровой обры-
вистой скалой возвышающейся, над бывшим Ки-
шинёвским озером в петлеобразной пойме Быка,
регулярно затопляемой паводками при весеннем
разливе, удивительным образом сохранилось не-
застроенное (до недавнего времени почти полно-
стью) удлиненное в плане плато. С трёх сторон
оно окантовано прямыми улицами, присутствую-
щими на «Плане городу Кишинёву» архитекто-
ра Озмидова (1817 г.), то есть они являются более
древними, чем улицы, проложенные по плану 1834
г., когда уличная сеть Кишинева была «выпрямле-
на» (рис.  22). Эта часть города отличается ещё и
тем, что здесь кварталы крупнее центральных и
южных и не измельчены на небольшие домовла-
дения. Она напоминает такую же незастроенную
территорию в составе другого средневекового
(бывшего) города – Лапушна, где в центральной
части сегодняшнего села уже на протяжение не-
скольких столетий находится крупный незастро-
енный участок земли.
Рис. 22. Фрагмент «Плана городу Кишинёву» архитектора
Озмидова, 1817 г.

Рис. 23, 24. Дом Донича, затем наместника Инзова (очевидно,
бывшая резиденция паркалабов), гравюры XIX в.
Это обстоятельство приводит к умозаключе-
нию, что и в Лапушне, и в Кишинёве эти неза-
строенные участки имели особый статус, который
не позволял жителям занимать его под усадьбы.
По всей видимости, это был княжеский домен,
поскольку и Лапушна, и Кишинёв – бывшие кня-
жеские резиденции, а на этих участках, довольно
крупных по средневековым меркам, должны были
находится здания региональной администрации
и место присутствия и приёма служивых людей.
Поэтому плато (гора) в Кишинёве оставалось не-
застроенным и после того, как княжеский домен
перестал соответствовать историческим реали-
ям. На холме, подтверждая статус зависимости
от центральной власти и, тем самым, и нашу ин-
терпретацию как княжеского домена, находилось
известное по письменным источникам с конца
XVIII в. двухэтажное здание «Дом пыркалэба До-
нича», получившее после 1812 г. известное назва-
ние «Дом наместника Инзова», знаменитый дом,
в котором несколько месяцев жил поэт Александр
Пушкин. Замковая гора, соответственно, в XIX в.
именовалась Инзова горка, а в XX в. – Пушкина
горка. Улица, соединявшая гору со Старой пло-
щадью, частично сохранилась и сейчас так же на-
зывается Пушкина Горка (Colina Pușkin). Таким
образом продолжались традиции использования
данной территории администрацией области.
По краю холма, возможно от предыдущих ис-
торических периодов, когда здесь находилась
раннесредневековая фортификация, с восточной
стороны, примыкающей к Старому городу (улицы
Благовещенская и Пушкина Горка), сохранились
земляные валы – то, что изолировало плато от ос-
– 135 –
тальной территории. На плане 1817 г. отчётливо
видна эта обособленность, а на немецком аэрофо-
тоснимке 1944 г. – общий прямоугольный контур
плана. С западной обрывистой стороны угадыва-
ются фундаменты круглых башен, в особенности
центральной, сохранявшейся до последнего вре-
мени в рельефе местности.
Есть свидетельства, что именно по нижней час-
ти поймы, под крутым склоном холма проходи-
ла дорога, ведущая из Килии в Оргеев, а данная
фортификация контролировала проезжающих.
На одном из выполненных военными инжене-
рами планов Кишинева 1789 г. указана дорога,
пролегающая внизу вдоль плато, направляемая
к известному броду через Бык (соответствующий
концу современной улицы Петру Рареш). По всей
видимости, это оборонительное сооружение зо-
лотоордынских времён – резиденция бывшего
местного правителя Акбаша. Некую вероятность
сего предположения придают также следующие
историко-географические и топонимические со-
ображения: Татарская Селища, продолжавшая
существовать и в первой трети XV в. на левом бе-
регу Быка (будущие Вистерничены, Рышкановка);
вотчина, над которой возвышается плато с фор-
тификацией во второй половине XV в. время ста-
нет называться Буюканы, а по-татарски бююк хан
означает большой дворец; и, наконец, сам Кишинёв
(Кешенев, Кишинэу), этимологию которого пред-
почтительнее связывать с тюркскими многознач-
ными народными географическими терминами
кесене, кешене (Мурзаев 1999, 284), восходящими
к единой топографически наиболее важной семан-
тике – укрепление (монастырь, мавзолей, крепость,
дворец и др., и имеющими параллели в абазинском
kasane – старинная крепость, сванском kešeni –
замок, дом, персидском и других языках), то есть
существенно более древнее, унаследованное, либо
впоследствии прошедшее топонимическую адап-
тацию в тюркских языках (в XI–XII вв. в печенеж-
ском, половецком, XIII–XIV вв. в татарском).
Попытка разобраться в том, что находилось на
этом месте, когда оно создалось и что за крепости
обозначены на картах Заннони, заставило пере-
смотреть исторические сведения, связанные со
становлением Кишинёва городом и «захватом»
«торговцами» соседней Буюканской территории.
Также следовало бы определить и время создания
княжеского домена, появившегося не на бывшей
княжеской, то есть Пятницкой («Кишиневской»)
стороне города, а на соседней территории, которая
намного позже вошла в состав Кишинёва «рейдер-
ским» захватом, пользуясь современным языком.
Как уже сказано выше, главные улицы Кишинё-
ва представляли собой отрезки проезжающих
через город транзитных дорог, но были и дороги,
направляющиеся к определенным градострои-
тельным доминантам: к источнику питьевой воды
Великая Криница, к рыночной площади (улицы
создали контур и разделение кварталов вокруг),
в сторону Замковой горы; одна из них (Минковс-
кая/Кошбук) стала разделительной межой между
вотчинами Кишинёва и Буюкан. Прямолинейные
улицы проведенные в этой части города и большие
кварталы без следов перепланировок и уплотне-
ния застройки, свидетельствуют об организации
на территории Замковой горы некого крупного хо-
зяйства, что вкупе с признаками имеющего особый
статус участка, склоняет к версии об использовании
его в долгосрочных целях и неизбежно выводит на
господарский/княжеский масштаб деятельности. В
самом деле, Кишинёв с XVI в. – крайний город на
восточных рубежах центральной Молдавии, стано-
вится местом, где взимается господарская пошлина
и где находится княжеская налоговая служба. В Ки-
шинёве находились крупные склады с продовольс-
твием, получившие известность тем, что во времена
господаря Григория Гики, просо, хранившееся в
них, спасло голодавших в 1731–32 гг. (Neculce 1990,
432). В город в разное время, для решения спор-
ных вопросов, связанных с городской или мо-
настырской собственностью, приезжают самые
важные члены княжеского совета, принимаемые
городским советом во главе с шолтузом. Все служ-
бы требовали помещений, зданий и свободных
площадок городской территории. Весь необходи-
мый комплекс княжеских зданий и сооружений,
открытых площадок, амбаров и складов, распо-
лагался именно на этом холме, защищенном с
северной стороны самой природой, и в непосредс-
твенной близости друг к другу.
Исходя из имеющихся документально зафик-
сированных сведений, торговцы Кишинёва после
1739 г., «поддались (букв. растянулись)» – «сау
тинсу» (Материалы… 1902, 246), на территорию
Буюкан, захватив большую часть угодий, и только
тогда этот факт обратил на себя внимание. Оче-
видно, работы по упорядочению сформированно-
го центра торжища Кишинёва были инициативой
местной администрации. В 1756 г. княжеская
власть по вопросу о принадлежности города Ки-
шинёва имеет твердую позицию: «…городъ Киши-
невъ основан от начала на землѣ Буюкан, вотчинѣ
святаго монастыря Галаты, который преклоненъ
Святому Гробу…» (Труды… 1902, 267). Это оз-
начает что рыночная площадь градостроительно
и архитектурно изначально была сформирована
именно здесь и смогла быть полноценно реконс-
труирована после 1788 г.
После выяснения истории создания города,
как торгового местечка, следует вновь обратить-
ся к картографическим материалам Заннони. На
– 136 –
карте 1772 г. Кишинёв выделен символическим
знаком, характерным для крепостных сооруже-
ний, состоящий из двух прямоугольников: одного
квадрата с выделением круглыми кружками углов,
и удлиненного прямоугольника, с таким же вы-
делением углов и дополнительно ещё в середине
сторон. Первое впечатление, что перед нами кре-
постные сооружения, с обычными для XIV-XV
вв. характеристиками, даже похожего на цитадель
Тигины. На следующей карте Заннони 1774 г., эти
представления городских фортификаций модифи-
цированы в неправильный пентагон с круглыми
формами на углах. На третьей карте 1782 г. город
обозначен кружком с радиально расходящимися
лучами. Данные символы, представляют, по нарас-
тающей, явный прогресс в лаконичном изображе-
нии города Кишинёва на картах, как мы отмечали
выше, в первую очередь с целью генерализации.
На наиболее подробной и приближенной к
реальности карте 1772 г. можно предположить
выделение квадратом Замковой горы (плато с
комплексом княжеских заведений) и прямоуголь-
ником – территории княжеской части города
вместе с рыночной площадью, кружками – башни
или ворота, установленные на въездах в крепость.
Насколько серьезными были фортификации
Кишинёва этого периода и были ли они? Чтобы
ответить на эти вопросы необходимо провести
полноценные археологические раскопки. Но что-
бы понять, где именно их следовало бы сосредото-
чить в первую очередь, надо выяснить насколько
изображения на старых картах вписываются в
топографические реалии. Для этого на основе
интеграции фрагмента карты Заннони-1772 и аэ-
рофотоснимка 1944 г., а также плана межевания
1800 г. и плана города 1817 г. попробуем хотя бы в
первом приближении провести реконструкцию
ключевых элементов историко-географического
ландшафта средневекового Кишинёва (рис. 25, 26).
«Подквадратная» часть (замок с подзамочком)
легче всего читается даже на современных картах,
почти полностью соответствуя выраженной в ре-
льефе Замковой горе, очерченной улицами Инзов-
ской (современная З. Арборе), Дончева (Пушкина
Горка), Каменоломенной (Заикина), Кательновой
(Стамати). Куртины пристроенной к ней большой
прямоугольной фортификации так же соответс-
твуют улицам XIX в.: будучи прямым продол-
жением стены подзамочка вдоль Кателиновой
(Кательницкого переулка), где до недавних пор
улица сохранялась, сейчас частично застроена,
далее на юго-восток – по кварталам, застроенным
уже в конце XVIII в., ровно выходя на Фарисеевс-
кую и Петропавловскую (перестроены в 1950-60-х
гг.), поворачивая в сторону реки вдоль Минков-
ской (Кошбук) и Рышкановской (нижняя часть
Рис. 25. Реконструкция ключевых элементов историко-географического ландшафта средневекового Кишинёва на основе
интеграции фрагмента карты Заннони-1772 и аэрофотоснимка 1944 г.
Пушкина), повторяющим границу межи двух вот-
чин, обозначенную на карте 1800 г., затем в районе
старого Фонтана сворачивала на запад к Армян-
ской церкви, точно выходя на бывшую Констан-
тиновскую улицу (Пяца Веке), а северо-западнее
выходя к Инзовской.
Ещё одним удивительным совпадением служит
расположение башен (ворот). Все они, в том чис-
ле угловые маркируют важные перекрёстки улиц
в Старом городе. Три юго-восточные соединяли
с Пятницкой стороной, в частности центральные
восточные ворота (Пятницкие) соединяли Ста-
рую рыночную площадь (Базар) с Вознесенским
собором (Пятницкой церковью). Местоположение
самой восточной угловой башни очень логично:
здесь начинаются овраг и затапливаемая низина,
над которой возвышается Мазаракиевская гора
с собственной фортификацией. Ещё одни ворота
оказываются на пересечении Константиновской
улицы, вдоль которой шла куртина, с Турецкой
улицей, а также Греческим переулком, соединяв-
шим Старый собор Архангела Михаила с одной из
переправ через Бык, расположенной у подножия
Рышкановского холма, над которым стоит церковь
Константина и Елены (Вистерничен). Северная
башня (Благовещенская) ориентирована на пере-
сечение с Большой (Павловской, Петра Рареша)
улицей и другой переправой, через остров на реке.
Средние юго-западные ворота (Каприянские,
Ильинские) соединяют собор Св. Архангела Ми-
хаила с Ильинской церковью, но в первую очередь
Старую площадь с дорогой на запад – в Каприяну.
Теперь понятно, почему Киприяновская (Каприя-
– 137 –
новская) улица (одна из уникальных в Кишинёве,
сохранивших своё название на протяжении веков)
изначально, конечно, подходившая к этим воро-
там и выходившая на Старую площадь, на плане
начала XIX в. намного ровнее и вместо того, что-
бы «нырять» внутрь крепости, идёт параллельно
стене: после пожаров 1739 и 1788 гг. стен не стало
(снесли/сгорели/срыли), улицы выпрямились и
заняли место бывших рвов и валов.
Используя топографические планы Кишинё-
ва и современные геоинформационные системы,
можно определить, что общий периметр должен
был равняться примерно – 2,8 км (в т.ч. крепости
– 2,2 км с длиной стороны большого прямоуголь-
ника – 670-770 м, шириной – 350 м), «подквад-
ратной» части (замок с подзамочком) – 1,0 км
(примерно 335х215 м), замка (цитадели) – 600 м
(230х70 м). Чтобы определиться какие эти были
величины, сравним с параметрами других извес-
тных крепостей региона: Белгорода-Днестровс-
кого, имеющего периметр всего комплекса – 1,2
км, в т.ч. каменных стен – 960 м (со сторонами
неправильной формы условно 400х400 м, в т.ч.
внутреннего города – 120х160 м), цитадели (ка-
менного замка с башнями) – 170 м (условно 30х30
м); Хотина: общий периметр – 2,2 км, в т.ч. стен
бастионной крепости – 1,9 км (условно 600х270
м), цитадели (каменного замка с башнями) – 330
м (130х60 м); Тигины (Бендер): общий периметр
– 3,3 км, в т.ч. стен бастионной крепости – 3,0 км
(условно 1000х600 м), верхнего и нижнего города
– 670 м (200х170 м), цитадели (каменного замка
с башнями) – 485 м (условно 110х80 м); Старом
Рис. 26. Реконструкция ключевых элементов историко-географического ландшафта средневекового Кишинёва на основе
интеграции плана межевания 1800 г. и плана города 1817 г.
Орхее (Шехр-ал-Джедиде): общий периметр – 8,2
км (преимущественно природные скалистые об-
рывы, а также искусственные рвы и валы), в т.ч.
верхней крепости – 4,0 км (условно 1,4х0,6 км),
средневековой золотоордынской цитадели – 440
м (120х100 м). Как видим, Кишинёвские форти-
фикации занимают в этом списке срединное по-
ложение, по своим размерам более приближаясь
именно к Тигинской (Бендерской) крепости. Но
когда и кем такое сооружение могло быть воздвиг-
нуто? Особенности строительства в начале XVIII
в. дополнительных укреплений, к примеру, Хо-
тинской крепости известны по множеству истори-
ческих документов, так как возведение подобной
фортификации является очень затратным, с вов-
лечение большого количества строителей и разно-
рабочих и завозом строительных материалов. Все
это описывалось, как и финансирование строи-
тельства. В  XVIII  в. в Кишинёве не имело смыс-
ла устраивать столь крупную крепость, особенно
такой конфигурации. Уже давно, ведение войны,
основывалось на использование артиллерии, из-за
которой крепости становились бастионными, уг-
лубленными в землю, с полигональными платфор-
мами на углах для размещения орудий.
Но, с другой стороны, Заннони, изобразив Ки-
шинёв именно в таком виде, имел в виду нечто
совершенно конкретно напоминающее крепость.
Как нам кажется, к XVIII в. это могло быть ка-
ким-то ограждением княжеской части Кишинёва.
Выделение круглыми формами середин длинных
сторон удивительным образом совпадает с пере-
сечением этих куртин городскими улицами, что
– 138 –
указывает если не на полноценные башни, то на
ворота для входа на эту зону. А «подквадратное»
образование в северо-западной части, на высоком
холме – не иначе как княжеская резиденция. Но,
помня о том, что карта Заннони-1772 основана на
османских источниках и отражает топографичес-
кую картину местности не позднее первой поло-
вины XVI – второй половины XVII вв., следует
предположить, что крепость (вряд ли каменная,
во всяком случае полностью, скорее – преиму-
щественно деревянно-земляная) была воздвигну-
та именно в это время. Наиболее вероятно – для
защиты юго-восточной границы Молдавии после
захвата османами Тигины в 1538 г, часть жителей
которой неизбежно должна была переселиться в
близлежащее безопасное место. Ближайший к Бен-
дерам на пути в сторону Сучавы и Ясс – Кишинёв.
Переселение тигинцев сюда с берегов Днестра
(Тираса), достаточно спонтанное и интенсивное
строительство укрепления, способного стать про-
тивовесом отторгнутой крепости, объясняют и
упоминания Челеби о городе Кишинёве на берегу
Несторола в середине XVII в., и о Теистрештах,
живущих именно в этой части вотчин Кишинёва
и Буюкан в первой половине XVII в., и появление
крепости Тирас (Тирац, Тиращ) на географичес-
ких картах уже в конце XVI в.
Выводы
Применение комплекса историко-географичес-
ких методов исследования, ранее применявшихся
(анализ исторических источников, изучение па-
мятников наследия и их размещения), а также но-
вых (ретроспективный картографический анализ,
ретроспективный градостроительный анализ, то-
понимический анализ, полимасштабное картогра-
фирование и районирование) позволили создать
основу для реконструкции историко-географи-
ческого ландшафта средневекового Кишинёва,
выявить полицентрический характер зарождения
и развития города, принципы формирования и
эволюции в XIV-XVIII вв. главных дорог и улич-
ной сети в целом, определить местоположение
важнейших элементов городской архитектуры,
требующие охраны и комплексных археологичес-
ких изысканий, топографические предпосылки
формирования Старой площади (Базара), городс-
ких фортификаций (стен и башен), в т.ч. изначаль-
ного укрепления (известного в источниках начала
XV в. как Акбашев Кешенев), где располагались
упоминаемые в грамотах пыркэлабы (коменданты
крепости), а в начале XIX в. разместился намест-
ник новообразованной области.
Впервые досконально изучена и проанализи-
рована историко-географическая информация,
многочисленные сведения и детали о Кишинёве, а
также окрестных с ним вотчинах, содержащиеся в
старинных грамотах, предписаниях, межевых сви-
детельствах и другие документах, давно вошедших
в научную дискуссию и представлявшихся проти-
воречивыми, но ранее не систематизированных в
полной мере. Зафиксирована изначальная прина-
длежность и единство вотчин в округе Кишинёва
– чрезвычайно важный аспект для понимания его
последующей эволюции, насыщенной историко-
географическими коллизиями, запутанность ко-
торых приведёт впоследствии к многочисленным
территориальным и хозяйственным конфликтам
вплоть до начала XIX в., и ранее не ясной иссле-
дователям вопроса, несмотря на более чем столет-
нюю и многотомную историографию. Единство
Кишинёва и одновременно его внутреннее деле-
ние на так называемые магалы, вотчины с самых
древних времён найдёт своё отражение на всей
историко-географической эволюции местности в
течение всего последующего времени.
Введены в научный оборот и изучены ряд кар-
тографических источников XVI-XVIII вв., ранее
не привлекавшихся для историко-географических
исследований региона. Обнаружено и исследова-
но первое детальное изображение Кишинёва на
древнейшей топографической карте Молдавии.
На основе интеграции фрагмента карты и аэрофо-
тоснимка 1944 г., а также плана межевания 1800
г. и плана города 1817 г. произведена попытка
реконструкции ключевых элементов историко-
ге­о­графического ландшафта средневекового
Киши­нёва. Установлено, что Кишинёвская кре-
пость, очевидно, была уничтожена в результа-
– 139 –
те пожаров и разрушений 1739 и 1788 гг. однако
оставила чёткий след в планировке старой части
города, что и сегодня проявляется в центральной
части застройки столицы.
Литература
Agachi, A. Restructurarea căilor de comunicație din Mol-
dova medievală, în contextul central şi sud-est-european
// Itinerarii istoriografice. – Iaşi, 1996, p. 315-325.
Alexandrescu, V. Autour de la carte de la Moldavie par
Démètre Cantémir //  Revue des études sud-est-euro-
péennes (Bucarest), tome XLIX, 2011, Nos 1-4, janvi-
er-décembre, p. 139-188.
Blessich, A. Un geografo italiano del secolo XVIII: Gio-
vanni Antonio Rizzi Zannoni (1736-1814) // Bolleti-
no della Società geografica italiana, ser. 3, vol. 11 (Yr.
32, vol. 35).1898.
Büsching, A.-F. Nuova geografia, tradotta in lingua tos-
cana da Gaudioso Jagemann. Vol. 7.
Ciocanu, Sergius. Oraşul Chişinău. Începuturi, dezvolta-
re urbană, biserici (sec. XV-XIX). – Chişinău: Cart-
didact, 2017, p. 27, fig. 1.1.
DRH – Documente Romaniae Historica. A. Moldova. –
București: Vol. I, 1975; Vol. II, 1976; Vol. III, 1980.
Eşanu, Andrei, Eşanu, Valentina. Chişinău, vatră de
cultură şi civilizaţie românească // Destin românesc.
1997, nr. 3 (15), p. 34.
Evlia Celebi, în Călători străini despre Ţările Române.
Vol. III. – Bucureşti, 1971, p. 72.
Evliyâ Çelebi Seyahatnâmesi. VII. Istanbul, 2003.
Giovanni Antonio Rizzi Zannoni. Scienziato del sett
ecento veneto. A cura di Giuseppe Gullino e Vladi-
miro Valerio. – Venezia, 2015. 322 p.
Neculce, Ion. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija
Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavro-
cordat // Letopiseţele Moldovei. Chişinău: Hyperion,
1990, p. 432.
Nesterov, T. Structura urbană a Chişinăului până la 1812
şi relictele sale arhitecturale // Arta 2005. – Chişi-
nău, 2005, p. 45.
Nicolaev, G., Tabuncic, S. Țara Moldovei în timpul
domniei lui Ștefan cel Mare și Sfînt. Ținuturi, orașe,
cetăți, ctitorii, așezări rurale atestate documentar –
Chișinău: Ștrih, Integritas 2007. (harta geografică).
Tentiuc, I. Chișinăul în lumina noilor descoperiri arhe-
ologice // Identităţile Chișinăului: Materialele con-
ferinţei Internaţionale: „Identităţile Chișinăului”,
ediţia a II-a, 1-2 octombrie 2013, Chișinău; Patrimo-
niul cultural al Chișinăului vs. dezvoltarea urbanisti-
că, 25 iunie 2014, Chișinău / coord.: Sergiu Musteaţă,
Alexandru Corduneanu. – Chișinău : Arc, 2015 (Ti-
pogr. Bons Offices). – 308 p. P. 20-28.
Vâlsan, G. Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir //
Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice,
série III, tome VI, 1926, p. 193-211 et 2 planches.
Белых, М. А., Герцен, А.А., Павлинов, П.С. Кишинёв
// Большая российская энциклопедия. Том 14.
Москва, 2009, С. 198; Электронная версия (2016);
https://bigenc.ru/geography/text/2070754. Дата обра-
щения: 01.04.2018.
Герцен, А.А. 2004, 2007: Туристская карта Молдавии
(на трёх языках). – Кишинёв: ИНГЕОКАД, 2004;
2-е изд. 2007.
Герцен, А.А. Историко-географические ландшафты
Се­веро-Западного Причерноморья // Вопросы ге­о­
графии. Сб. 136: Историческая география. М., 2013.
Герцен, А.А. Проектное предложение по организации
маршрута туристического автобуса // Академику
Л. С. Бергу – 140 лет: Сборник научных статей =
Academician Leo Berg – 140: Collection of Scientific
Articles / Междунар. ассоц. хранителей реки Eco-
TIRAS, Образоват. фонд им. Л. С. Берга, Бендер.
историко-краеведческий музей; подгот.: Илья
Тромбицкий; ред. совет: И. К. Тодераш [и др.]. –
Бендеры: Eco-TIRAS, 2016 (Tipogr. Elan Poligraf).
– 610 p.
Герцен, А.А., 2017 г. Историко-географический ланд-
шафт Среднего Днестра. Рашковский природный
и историко-культурный комплекс. Географическая
карта.
– 140 –
Журнал майора фон Раана в 1787-1790 гг. // Кишиневс-
кие eпархиальные ведомости, 1892, № VIII, с. 49.
Кантемир, Д. Описание Молдавии. – Кишинев, 1973.
Электронная версия: http://www.vostlit.info/Texts/
rus4/Kantemir/frametext1.htm. Дата обращения:
01.04.2018.
Молдавская ССР. Административно-территориаль-
ное деление. – Кишинёв, 1968.
Мурзаев, Э.М. Словарь народных географических тер-
минов. Изд. 2., перераб. и доп. В 2-х томах. Т. 1.:
Справочник. – М.: Картгеоцентр – Геодезиздат,
1999. – 340 с.: ил.
Паскарь, Е.Г., Герцен, А.А. Топоним Молдавия: древ-
нейшие упоминания и новые этимологии // Русин.
2016. № 1 (43).
Русев, Н. Кишинев в молдавских грамотах XV–XVI вв.
// Revista de istorie a Moldovei. 1995. № 2. С. 52-57.
Труды Бессарабской губернской ученой архивной ком-
миссiи. / Печатано под ред. И.Н. Халиппы. – Ки-
шиневъ; Томъ первый, 1900 г. Томъ второй, 1902 г.
Томъ третий, Кишиневъ, 1907 г.
Челеби, Э. Книга путешествия. Вып. 1. Земли Молда-
вии и Украины. М.: Наука, 1961.
 POLITICI IMPERIALE ÎNTRE CENTRU ŞI PERIFERIE: CUM ŞI-A PĂSTRAT
CHIŞINĂUL STATUTUL DE CENTRU ADMINISTRATIV AL BASARABIEI
Politicile imperiale (coloniale1) ruseşti, contrar
credinţei generalizate, nu erau totdeauna extrem de
elaborate şi consecvente. Din contra, ele depindeau
de foarte mulţi factori de ordin intern şi extern, se
aflau în permanentă gestaţie, revizuire şi modifica-
re. Iluzia coerenţei acestor politici, numite oarecum
eufemistic „politicile ţarismului”, nu este decât o
proiecţie ideatică pe care cercetătorii, dar mai ales
consumatorii produsului istoriografic şi le asumă
pentru a da „sens” modelelor pe care le construiesc
sau consumă. Că aceste politici sunt adesea nişte
produse conjuncturale şi pot prinde contur sau chiar
sens abia la mulţi ani după producerea acestora este
concluzia la care ajung tot mai mulţi cercetători care
se ocupă sistematic de problemă. În opinia acestora,
nici la nivel discursiv, nici la nivelul practicilor, po-
liticile date nu au fost deloc coerente sau clare nici
chiar pentru actorii implicaţi în ele2 . Nişte politici
articulate deveneau şi mai dificile în epoca de care ne
ocupăm, din cauza distanţelor mari dintre centru şi
periferie (în cazul nostru dintre Sankt Petersburg şi
Bucureşti/Iaşi/Chişinău/Bender), care aveau meni-
rea adesea să deformeze sau chiar să denatureze pro-
iectele iniţiate, oricât de bine intenţionate ar fi părut
„pe hârtie”. De aceea, deciziile se luau şi mai ales se
aplicau în funcţie de situaţii concrete, conjunctu-
ră politică internă şi externă, raportul de forţe atât
la periferie, cât şi la centru etc.3. În aceste condiţii,
1
Vom utiliza acest concept în sensul atribuit „colonizării in-
terne” de către un imperiu continental, care-şi propunea să
omogenizeze periferiile prin ştergerea diferenţelor culturale
dintre ele (adesea prin intermediul unor politici asimilaţi-
oniste radicale, gen „rusificare”), v. Александр Эткинд,
Дирк Уффельманн, Илья Кукилин (eds.), Там внутри.
Практики внутренней колонизации в культурной ис-
тории России, Москва, НЛО, 2012.
2
A se vedea lucrarea lui Yuri Slezkine, Arctic Mirrors. Russia
and the Small Peoples of the North, Ithaca, Cornell Univer-
sity Press, 1994, unde autorul demonstrează că autorităţile
ţariste adesea nu ştiau ce să facă cu popoarele care trăiau pe
teritoriile pe care le cucereau.
3
Pentru politicile imperiale în sud-estul Europei, a se vedea
Virgil Pâslariuc, „Stăpâniri imperiale şi elite locale în Sud-
estul Europei (sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul se-
colului al XIX-lea)”, în Virgil Pâslariuc (coord.), Cursuri la
– 141 –
Virgil PÂSLARIUC
succesul unui sau altui proiect era determinat mai
degrabă de situaţii specifice, conjuncturale, decât de
nişte politici elaborate minuţios, de durată sau cu
care ar fi acut caracter programatic4. Astfel, ne pro-
punem să edificăm pe exemplul alegerii Chişinăului
drept capitală regională în deceniul al 2-lea al seco-
lului al XIX-lea problema luării deciziilor politice
din unghiul de vedere al abordărilor „situaţionale”,
adică din perspectiva existenţei mai multor actanţi
intraţi în competiţie cu scopul de a obţine avanta-
je în lupta pentru controlul resurselor din provincia
nou-creată (curtea imperială, elitele centrului, elitele
locale, agenţii centrului la periferie, minorităţile et-
nice etc.).
Într-un articol anterior am arătat cum s-a luat de-
cizia numirii Chişinăului drept centru administrativ
al noii provincii şi cui îi aparţine principalul merit
în această decizie – Scarlat Sturdza5, ca principalul
mandatar al centrului imperial în provincia anexată6.
Arătam că imediat după ce în oraş s-a instaurat gu-
vernul provizoriu al Basarabiei (1-2 februarie 1813),
iar cu un an mai târziu, după ce oraşului i se atribuia
masterat în domeniul studiilor sud-est–europene, vol. 3, Eu-
ropa de Est: elite locale, spiritualitate şi simboluri naţionale,
Chişinău, CE USM, 2009, p. 3-41; Andrei Cuşco, „Impe-
riu şi naţiune în Estul şi Vestul european: comparaţii, dile-
me, interpretări şi consecinţe”, în Andrei Cuşco, Igor Caşu,
Yuri Josanu, Imperii, naţionalisme şi sisteme politice, CEP
USM, 2009, p. 4-81.
4
Pentru abordările metodologice a se vedea Alexei Miller,
The Romanov Empire and Nationalism, Budapest, CEU
Press, 2008.
5
Pentru această personalitate istorică marcantă a se vedea
mai nou, Alexei Agachi, Participarea guvernatorului civil
Scarlat Sturdza la organizarea administraţiei Basarabiei
(1812-1813), în „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 1 (201),
2017, p. 71-93.
6
Virgil Pâslariuc, „Reflecţii noi pe marginea unei discuţii
istoriografice vechi: cine a decis stabilirea Chişinăului ca
centru administrativ al Basarabiei”, în vol. Identităţile Chi-
şinăului: Materialele Conferinţei Internaţionale „Identităţi-
le Chișinăului”, Ediţia a 3-a, 1-2 octombrie 2015, Chișinău,
Republica Moldova, coord.: Sergiu Musteaţă, Alexandru
Corduneanu. Chișinău: Arc, 2016, p. 11-17.
oficial statulul de oraş gubernial7, s-ar părea că isto-
ria numirii Chişinăului drept capitală ar fi trebuit să
fie încheiată, dar tocmai acum se produce o turnură
neaşteptată, graţie nebuloasei politicilor imperiale
ruseşti în Basarabia.
Creşterea ponderii oraşului şi, respectiv, a nu-
mărului populaţiei8, inclusiv graţie numărului de
funcţionari aşezaţi aici9, îl impunea pe Sturdza să
organizeze în oraş organe poliţieneşti de tip imperi-
al10, nu în ultimul rând din simplu motiv că aceas-
tă măsură aducea după sine finanţare de la bugetul
central, fapt care a deschis posibilitatea realizării
unor proiecte urbanistice de amploare. Sustragerea
autorităţilor poliţieneşti de sub autoritatea serda-
rului de Orhei nu ar trebui privită doar ca o încer-
care de a încălca legile „locale”11, fiindcă a fost un
pas important care deschidea posibilitatea realizării
7
În textul Regulamentului privind administrarea Basarabi-
ei, elaborat în februarie 1814, v. în Записки Бессарабского
статистического комитета, Chişinău, 1868, vol. III, p.
121.
8
Pentru infrastructura ante-1812 a se vedea, T. Nesterov,
„Structura urbană a Chişinăului până la 1812 şi relictele
sale arhitecturale”, în Arta. Arte Vizuale, Chișinău, 2005,
p. 41-49.
9
La 6 octombrie 1812, într-o adresă către Scarlat Sturdza,
acesta prezintă lista celor 89 de funcţionari care s-au aşezat
cu traiul la Chişinău şi cuantumul de salarii pe care trebu-
ia să-l primească, v. Dinu Poştarencu, Anexarea, p. 70. Din
cauza numărului mare al acestora, guvernatorul civil a fost
nevoit să le stabilească temporar ca loc de trai Orheiul, v.
Alexei Agachi, op. cit., p. 83.
10
Imediat după sosirea la Chişinău, Sturdza face primele nu-
miri în funcţiile administrative urbane. Primul poliţmaistru
a fost numit consilierul titular Dicesculov, în scurt timp
înlocuit cu locotenent-colonelul Poltavţev, v. A.  Накко,
„Очерк гражданского устройства Бессарабской облас­
ти с 1812-1828 г.”, în Записки Одесского Общества исто­
рии и древностей, 1900, t. 22, p. 113.
11
Dinu Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus,
Chişinău, Ed. Prut Internaţional, 2006, p. 14. În conso-
nanţă cu acesta este şi Alexei Agachi, chiar dacă observă
corect că era vorba doar de atribuţiile şefului poliţiei, to-
tuşi cercetătorul vede în propunerea lui Sturdza o încălcare
a Aşezământului de la 1812 (Alexei Agachi, op. cit., p. 80).
Însă documentul respectiv, redactat de Capodistria, stipu-
lează foarte clar caracterul temporar al funcţionării aces-
tora prin menţiunea că legislaţia locală va fi utilizată până
la momentul când „va fi considerat necesar de a introduce
legislaţia rusă în domeniul dreptului penal”, v. Записки
Бессарабского статистического комитета, т. III, Chi-
şinău, 1868 (în continuare: ЗБСК, III), p. 114. De altfel,
Aşezământul de la 1812 indică foarte clar atribuţiile gu-
vernatorului civil, în competenţa acestuia fiind lăsate toate
problemele legate de organizarea internă a regiunii (ЗБСК,
– 142 –
unor ample proiecte de dezvoltare urbanistică după
modelul celorlalte oraşe imperiale12 . Era un pas pe
cât de important, pe atât de necesar în construcţia
administrativă a oraşului, fiind pregătită baza legală
a organizării aici a reşedinţei guvernatorului, a vii-
torului guvern al Basarabiei şi a unei largi reţele de
instituţii regionale.
Astfel, conform dispoziţiilor date locotenent-
colonelului Poltavţov, Chişinăul era împărţit în
trei sectoare mari, fiecare având câte două cartiere
(kvartal)13. Structurarea s-a făcut pe vechea organi-
zare parohială a Chişinăului în funcţie de cele trei
„mahalale”, grupate în jurul celor trei biserici: Ma-
halaua de Jos (biserica Mazarache), Mahalaua de
Sus (biserica Buna Vestire) şi Mahalaua din Deal
(biserica Sf. Ilie)14. Legislaţia rusă prevedea foarte
clar modul în care trebuia organizat regulamentul
intern al serviciului poliţienesc, prin urmare, se crea
şi sistematiza infrastructura urbei, posturi de intrare,
serviciile sanitare, serviciul de pompieri, serviciul pe-
nitenciar ş.a., adică ceea ce numim astăzi un spaţiu
public.  Legile principatului moldovenesc nu puteau
oferi asemenea facilităţi la acea vreme. Pentru între-
ţinerea serviciului poliţienesc Poltavţov îi cerea gu-
vernatorului Sturdza 10 216 ruble asignate15.
În acest context trebuie plasată activitatea ingi-
nerului cadastral Mihail Ozmidov (1782-1826), au-
torul primelor proiecte de dezvoltare urbanistică a
Chişinăului16. Anume Scarlat Sturdza îl desemnează
să traseze graniţele unui nou centru civic, situat mai
spre sud de vatra istorică a oraşului17, după modelul
oraşelor din sudul Rusiei (1813). Chiar dacă Sturd-
za nu a reuşit să ducă până la capăt acest plan, toate
III, p. 109), prin urmare, Sturdza a activat în conformitate
cu prerogativele pe care le avea.
12
Юбилейный сборник города Кишинева, Кишинев, 1912,
p. 175.
13
В.В. Морозан, „Формирование и деятельность админис­
тративных органов управления в Бессарабской области
в начале XIX в. (I)”, în Клио, nr. 1(28), 2005, p. 128.
14
În acest sens, a se vedea riguroasa cercetare a lui Sergius
Ciocanu, Oraşul Chişinău. Începuturi. Dezvoltare urbană.
Biserici (secolele XV-XIX), Chişinău, Ed. Cartdidact, 2017.
15
Alexei Agache, op. cit., p. 79.
16
Intră în statele de plată chiar din 1 octombrie 1812, v. Dinu
Poştarencu, Anexarea Basarabiei, p. 96; idem, „Mihail Oz-
midov, primul arhitect şi inginer cadastral al Basarabiei din
perioada ţaristă”, în Tyragetia, s.n., vol. I (XVI), nr. 2, 2007,
p. 257-258.
17
А.С. Стурдза, Записная книжка путешественника про-
тив воли, Университетская типография, Москва, 1846,
p. 3-4.
instrucţiunile sale au fost preluate de către urmaşul
său, Hartingh18.
La 1-2 februarie 1813, la Chişinău a fost insta-
lat Guvernul Provizoriu al „oblastiei19 Basarabiei”.
Cu toate acestea, pentru prima dată, în mod expres,
Chişinăului i se atribuie oficial statut de oraş guber-
nial, adică de centru administrativ al provinciei, abia
în proiectul Regulamentului privind administrarea
Basarabiei, elaborat în februarie 181420.
S-ar părea că aici istoria numirii Chişinăului
drept capitală ar fi trebuit să fie încheiată, dar tocmai
acum se produce o turnură neaşteptată, graţie nebu-
loasei politicilor imperiale ruseşti în Basarabia.
Primele schimbări la nivelul conducerii provin-
ciei s-au produs imediat după ce armatele ţariste
l-au alungat pe Napoleon din Rusia. Amiralul Ci-
ceagov, probabil în urma intrigilor lui Kutuzov, pe
care l-a înlocuit la conducerea Armatei Dunărene21,
fiind învinuit că ar fi responsabil pentru evadarea
lui Napoleon la Berezina, este nevoit să demisione-
ze din toate funcţiile, inclusiv din cea de responsa-
bil pentru Basarabia, şi să se autoexileze în Europa,
de unde nu se mai întoarce22 . După 2 februarie
1813 Sturdza începe să transmită rapoartele pe nu-
mele lui Kutuzov23, ceea ce arată că amiralul nu-şi
mai exercita oficial funcţiile24. După îmbolnăvirea
subită şi moartea lui Kutuzov, responsabil pentru
noua provincie a devenit ministrul poliţiei S. Vez-
mjatinov25.
Din modul cum au decurs evenimentele, pu-
tem deduce că anume această împrejurare l-a împins
pe Scarlat Sturdza să-şi ceară demisia în scrisoarea
către împărat din 17 mai 1813. Chiar dacă avea o
vârstă, care, după standardele moderne, nu era foarte
avansată (în jur de 65 de ani), avea totuşi o stare de
sănătate şubredă, acuzând paralizia parţială a mâi-
18
Dinu Poştarencu, op. cit., p. 257.
19
Până la determinarea noului statut al provinciei, autorităţi-
le ruse au evitat numirea regiunii drept „gubernie” (oficial
din 1873), aşa cum se numeau ele în restul Rusiei, tocmai
pentru a nu provoca nemulţumirea elitelor locale.
20
ЗБСК, III p. 121; Dinu Poştarencu, op. cit., p.80.
21
Virgil Pâslariuc, „Cum a fost semnat Tratatul de la Bucu-
reşti”, în Contrafort, nr. 5-6, (211-212), mai-iunie 2012.
22
П.В. Чичагов, „Записки. Извлечения”, în Русская ста-
рина, 1883, t. XXXVIII, nr. 6, p. 487-506.
23
Alexei Agachi, op. cit., p. 84.
24
В.В. Морозан, op. cit., p. 128.
25
Dinu Poştarencu, Destinul românilor sub dominaţia ţaristă,
Chişinău, 2012, p. 451.
– 143 –
nii drepte26. Cu toate acestea, credem că nu boala, ci
anume considerentele de ordin politic au fost deter-
minante în decizia sa de a se retrage din viaţa publi-
că. Boala nu a fost decât un pretext27, deoarece, lipsit
de protecţie, aflat în epicentrul unei situaţii conflic-
tuale în creştere între funcţionarii ruşi şi cei indi-
geni, dar şi între diverse facţiuni nobiliare, Sturdza
nu a putut rezista tensiunii şi a decis să renunțe la
funcția sa. Demisia sa oficială vine în urma unei ho-
tărâri semnate de Guvernul Provizoriu din 20 mai
1813, în care se indică expres că funcţiile sale, până
la „însănătoşire”, vor fi îndeplinite de generalul Ivan
Hartingh28, act confirmat şi de ordinul imperial din
17 iunie29.
Reconfigurarea forţelor la nivelul centrului, dar şi
la cel al administraţiei locale a făcut ca, prin ricoşeu,
soarta Chişinăului ca reşedinţă politico-administra-
tivă a provinciei să devină una incertă. Următorii ani
asistăm la o luptă în surdină pentru obţinerea avan-
tajelor în procesul decizional între diferite facţiuni
atât la periferie, cât şi la centru. În condiţiile unei
nesiguranţe la nivelul centrului, deoarece niciun în-
alt responsabil nu mai cunoştea bine realităţile din
regiune (Ciceagov – plecat, Kutuzov – decedat), s-a
putut face transferul puterii civile în mâinile repre-
zentantului autorităţilor militare ruse, fapt care intra
în disonanţă cu principiile iniţiale de administrare a
provinciei. În aparenţă, această numire ar fi trebuit
să satisfacă nobilimea locală, deoarece Hartingh, ge-
neral rus de origine batavă30, era căsătorit cu o boie-
roaică moldoveancă, Elena Sturdza, nepoată de frate
cu Scarlat Sturdza (care a sancţionat transferul), ceea
ce putea sugera o simbolică „împământenire” a aces-
tuia. Aceste aşteptări însă nu s-au materializat, deoa-
rece noul guvernator general a fost un aderent aprig
al omogenizării administrative a Basarabiei după
modelul guberniilor interne ruseşti31. În felul acesta,
gestul transmiterii funcţiilor civile aceleiaşi persoane
care le deţinea şi pe cele militare, oarecum în con-
tradicţie cu întreaga concepţie de guvernare pentru
noua provincie, concepută de autorii Regulamentu-
26
Stella Ghervas, Réinventer la tradition. Alexandre Stourdza
et l’Europe de la Sainte-Alliance, Paris, 2008.
27
Ştefan S. Gorovei, „Sturdzeştii”, în Magazin istoric, 1994,
nr. 3, p. 25; S. Cornea, op. cit., p. 39-40.
28
Gh. Bezviconi, Din trecutul nostru, 1934, nr. 6, p. 8; Dinu
Poştarencu, Anexarea Basarabiei, p. 69.
29
S. Cornea, op. cit., p. 39; В.В. Морозан, op. cit., p. 130.
30
Dinu Poştarencu, Destinul, p. 442.
31
A. Накко, op. cit., p. 113.
lui provizoriu din 1812 (inclusiv de Scarlat Sturdza),
a compromis şi aşa şubredul echilibru dintre ramu-
rile puterii, echilibru care nu a mai putut fi refăcut,
treptat aducând la desfiinţarea instituţiilor autono-
me din Basarabia (1828).
Succesorul lui Hartingh, general-locotenentul
Alexei Bahmetev32 (iunie 1816), participant la războ-
iul ruso-turc din 1806-1812, care înainte de aceasta
a fost guvernatorul militar şi civil al Podoliei, intră
şi el în conflict cu nobilimea locală. Ca gest simbolic
de dislocare a centrului „opoziţiei” din partea indi-
genilor, planifică strămutarea capitalei regiunii de la
Chişinău, unde se aflau toate instituţiile regionale,
la Bender, acolo unde şi-a stabilit reşedinţa pleni-
potenţiarul rus. Această încercare nu a fost făcută,
cum s-a crezut în istoriografia recentă, din cauza
unor probleme de ordin urbanistic33, ci din raţiuni
de ordin politic. În Proiectul principiilor de organi-
zare a administraţiei civile în regiunea Basarabiei din
6 aprilie 1817, elaborat de către „namestnik”, găsim
următoarea motivaţie: „Drept oraş regional (oblast-
nym gorodom) este stabilit oraşul-cetate Bender (în
original, Vorstadt – suburbia cetăţii, n.ns.), din cauza
că acesta este un oraş al Coroanei, are suficient te-
ren care aparţine statului şi este localizat aproape în
mijlocul regiunii, pe râul navigabil Nistru. De aceea,
poate să devină un important centru demografic şi
industrial34.
Justificând această decizie, guvernatorul invoca
problemele pe care le-ar fi avut Chişinăul la capitolul
salubrizare, dar mai ales la cel de proprietate. Astfel,
Bahmetev raporta împăratului într-o adresă din 21
ianuarie 1817 că localitatea Chişinău „aparţine unui
proprietar particular, şi anume mănăstirii ieşene
Galata, este aşezată pe râul Bâc, într-un mediu pe-
riculos pentru sănătate, în jur sunt bălţi şi un iz ne-
plăcut vine dinspre râu [...] Considerând Chişinăul
incomod pentru a fi oraş de reşedinţă al regiunii, e
necesar să fie ales un alt centru urban, şi anume cel
de lângă cetatea Bender. Aşezat lângă Nistru, aici e
aer curat, sunt întinderi de pământ ce aparţin sta-
tului. Pe Nistru se pot aduce fără mari dificultăţi
provizii şi lemn”35. Acestei argumentări, cu un evi-
dent substrat politic, i s-a dat credit până şi de către
32
Алексéй Николáевич Бахмеéтев (1774-1841).
33
Dinu Poştarencu, Anexarea, p. 55.
34
Записки Бессарабского cтатистического комитета,
Chişinău, 1868, vol. III, p. 147.
35
D. Poştarencu, Din istoria Tighinei, Chişinău, 1992, p. 45;
idem, Anexarea, p. 54.
– 144 –
unii istorici avizaţi ai problemei36. Că lucrurile nu
au stat chiar aşa ne-o arată evoluţia ulterioară a eve-
nimentelor.
Reacţia la transferarea reşedinţei de la Chişinău
la Bender a fost una pe care guvernatorul nu a aştep-
tat-o. Împotriva acestei decizii s-au ridicat nu doar
reprezentanţii guvernului şi ai nobilimii locale, dar
şi mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Fostul mi-
tropolit al Kievului, exarh al scaunelor Moldovei şi
Valahiei în timpul războiului ruso-turc, s-a strămu-
tat la Chişinău şi, după o perioadă de acomodare37,
a decis să transfere aici reşedinţa noii eparhii, oficia-
lizarea căreia se produce în august 181338, smulgând
practic teritoriul pruto-nistean de sub jurisdicţia ca-
nonică a Mitropoliei Moldovei şi, în speţă, a episco-
piei Huşilor39. Respectat atât la Sankt Petersburg, cât
şi în Basarabia, exarhul, în câteva rânduri, a sprijinit
revendicările nobilimii indigene, erijându-se nu doar
în arbitru, dar şi într-un actor activ al procesului de
negociere dintre centru şi periferie. Flexibilitatea de
care a dat dovadă mitropolitul a produs adesea con-
fuzie în istoriografie, unii cercetători fiind derutaţi
de aparenta „incoerenţă” a poziţiilor sale, fapt care a
dus uneori la abordări uşor pătimaşe40. Într-adevăr,
ca ierarh al Bisericii Ruse, Bănulescu-Bodoni nu pă-
rea a fi un adept al privilegiilor şi autonomiei locale,
iar pe durata păstoriei sale s-a arătat un aprig adept
al introducerii dreptului canonic rusesc în Basarabia,
în detrimentul celui românesc41. De aceea, pare oare-
cum paradoxal faptul că, pe de o parte, era un con-
secvent părtaş al omogenizării, pe de alta, sprijinea
făţiş nobilimea basarabeană în încercările acesteia de
36
В.В. Морозан, op. cit., p. 128.
37
Arhivele Basarabiei, 1929, nr. 2, p. 38.
38
Decretul imperial din 21 august 1813 pentru înfiinţarea
eparhiei Chişinăului şi Hotinului, v. în Полное cобрание
за­ко­­нов Российской Империи, т. XXXII, Спб., 1830, p.
613.
39
Episcopului Meletie al Huşilor despre această decizie i s-a
comunicat încă din august 1812, „Arhivele Basarabiei”,
(1929), nr. 2, p. 35.
40
Cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la fondarea eparhiei
Chişinăului şi Hotinului, mass-media basarabeană a erupt
cu invective „maniheiste” de acest gen (v. „cruciada” anti-
Bodoni din Adevărul); pentru o viziune mai echilibrată a
se vedea N. Fuştei, „Bănulescu-Bodoni: filorus sau antiro-
mân?”, în ProMemoria. Revista Institutului de Istorie Socia-
lă, 2011, vol. I, nr. 1-2, p. 246-256.
41
Virgil Pâslariuc, „«Să fie cercetate şi certate pentru aceste
fapte». Păcat şi Stat la începutul stăpînirii ruseşti în Basa-
rabia. Studiu de analiză microistorică”, în Pontes. Review of
South East European Studies, nr. V (2009), p. 8-36.
a menţine anumite privilegii locale. Bunăoară, mitro-
politul obţine printr-o scrisoare adresată împăratului
să fie oprit procesul de excludere a limbii române din
domeniul procesual42 , iar ulterior îl va convinge pe
guvernatorul Bahmetev să renunţe la planurile sale
în privinţa mutării capitalei la Bender.
Analizând acţiunile lui Bănulescu-Bodoni, putem
ajunge la concluzia că exarhul avea o agendă destul
de bine definită şi nicidecum nu putem vorbi de o
inconsecvenţă sau de poziţii ce ar fi putut atrage
acuzaţia de „trădare”. Mai mult, prin asumarea ro-
lului de mediator între elitele centrale şi cele locale,
acesta reuşeşte să tempereze poziţiile extreme atât
din partea agenţilor centrului, cât şi din partea elite-
lor locale şi să obţină un anumit echilibru. În aceas-
tă ordine de idei, dorinţa sa de a menţine reşedinţa
provincială la Chişinău, acolo unde şi-a fixat reşe-
dinţa eparhială, apare drept una logică, deoarece i-a
permis aflarea în epicentrul procesului decizional.
Îşi utilizează întreaga energie, carismă şi inteligen-
ţă pentru dejucarea planului strămutării capitalei la
Bender.
Pentru atingerea acestui obiectiv, în primul rând
avea nevoie să soluţioneze problema proprietăţilor
mănăstireşti. Este cunoscut faptul că o mare parte a
vetrei Chişinăului se afla pe moşiile mănăstirilor ie-
şene Galata şi Frumoasa (Balica)43, care, la rândul lor,
erau sufragane ale Patriarhiei Ierusalimului (Munte-
le Sinai). Cu toate relaţiile bune pe care le avea mi-
tropolitul cu egumenii acestor mănăstiri44, problema
schimbării proprietarului putea să fie rezolvată doar
la nivelul centrului imperial. Şi aici un rol important
l-au jucat schimbările produse în cadrul eşalonu-
lui superior al puterii. Astfel, după Congresul de la
Viena, Ioan Capodistria este numit secretar de stat,
apoi unul dintre conducătorii Ministerului de Exter-
ne al Rusiei (alături de Nesselrode), de unde începe
şi puternicul lobby pentru proiectul autonomist din
Basarabia promovat la Curtea Imperială. Este cunos-
cută afilierea sa cu Sturdzeştii45, dar şi implicarea sa
42
В.В. Морозан, op. cit., p. 154.
43
Arhiva Regională din Odesa, F. 1, inv. 1, d. 13, f. 6, 9, 21
(Fondul Guvernatorului Novorosiei), apud История
Кишинева, p. 50- 51; v. şi contribuţia lui Sergius Ciocanu,
op. cit., p. 95 şi urm.
44
Nicolae Fuştei, „Relaţiile dintre mitropolitul Gavriil Bă-
nulescu-Bodoni şi egumenii mănăstirilor închinate”, în Pr.
Dr. Octavian Moşin, Ion Gumenâi (coord.), Biserica Orto-
doxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013), Chişinău,
2013, p. 41-51.
45
Gh. Bezviconi, Sturdzeştii, p. 39.
– 145 –
în redactarea primului proiect al organizării provin-
ciei dintre Prut şi Nistru. Din ianuarie 1816, Ale-
xandru I îl însărcinează pe contele grec să se ocupe
în mod nemijlocit de afacerile Basarabiei, punând
accent pe păstrarea „caracterului distinct naţional
al acestei provincii”46. Avându-se în vedere faptul că
relaţiile cu Imperiul Otoman de asemenea se aflau
în custodia lui Capodistria, soluţionarea problemei
proprietăţilor devenea una pur tehnică şi temporară.
Aflată la apogeul puterii sale şi ca element fondator
al sistemului Sfintei Alianţe47, Rusia nu putea avea
probleme la acest capitol, astfel că la scurt timp pro-
prietarii de jure ai moşiilor pe care se afla Chişinăul
(Patriarhia Ierusalimului şi, respectiv, arhiepiscopul
de Sinai) dispun „donarea” acestor moşii împăratu-
lui Alexandru ca un gest de bunăvoie48.
Astfel, la 20 decembrie 1817, când se pregătea vi-
zita lui Alexandru I la Chişinău (aprilie 1818), vine
„propunerea” arhiepiscopului de Sinai, Constantiu,
către arhimandritul mănăstirii Frumoasa, Ioasaf, de
a dărui împăratului rus cele două moşii Chişinău
şi Hrusca, aflate în proprietatea mănăstirii49. Din
scrisoarea lui Constantiu către Bodoni semnată în
aceeaşi zi aflăm unele detalii. Astfel, ierarhul sinait
scria că a aflat de la arhimandritul mănăstirii Fru-
moasa că, deoarece la Chişinău se doreşte institui-
rea unui centru gubernial („учрежденiя въ городе
Кишиневе Губернiи”), împăratul a venit cu pro-
punerea ca mănăstirea să cedeze guvernului rus cele
două moşii – Chişinău şi Hrusca – aflate în propri-
etatea Sfântului Munte, în schimbul altora. Aflând
de această dorinţă, Constantiu, împreună cu frăţia
de la Sinai, în semn de recunoştinţă pentru bine-
le pe care l-a făcut monarhul rus Sfântului Munte,
a luat decizia să dăruiască „cu bucurie” cele două
proprietăţi fără niciun fel de schimb şi să-i trimită
actele generalului guvernator Bahmetev50. Actul de
donaţie „la haznaua Împărăteştii Sale Măriri D(om)
n(ul) Împărat Alixandru Pavloviciu a toati Rosăile” a
oraşului Chişinău şi a moşiei Hrusca este semnat de
arhimandritul Ioasaf al Frumoasei la 22 aprilie 1818,
cu câteva zile înainte de augusta vizită la Chişinău51.
46
S. Cornea, op. cit., p. 49.
47
Г.Л. Арш, Иоанн Каподистрия в России, СПб., 2003, p.
30 şi urm.
48
Dinu Poştarencu, Anexarea, p. 55-56.
49
Труды Бессарабской губернской коммиссiи, т. III, Chişi-
nău, 1907, p. 383-384.
50
Ibidem, p. 383.
51
Ibidem, p. 384-392.
 Şi în acest caz, mitropolitul Bănulescu-Bodoni
joacă excelent rolul de mediator între autorităţile
ecleziastice străine şi cele laice, precum şi între elitele
locale şi cele centrale52 . Pe de altă parte, Capodistria
a insistat ca noul Regulament, elaborat de generalul
Bahmetev, să fie elaborat pe principiile autonomiste.
Anume în acest statut, adoptat cu ocazia vizitei im-
periale din aprilie 1818, se confirmă definitiv acorda-
rea Chişinăului a statutului de centru administrativ
al Basarabiei53.
Chiar dacă ulterior, proiectul numirii Benderului
drept capitală mai putea apărea în vizorul unor func-
ţionari de la centru, aşa cum a fost cazul contelui
52
Arhiva Regională din Odesa, F. 1, inv. 1, d. 14, f. 14, 133,
137, apud История Кишинева, p. 51.
53
Regulamentul provinciei, aprobat la 29 aprilie 1818, con-
semnează expres acest fapt, ПСЗРИ, т. XXXV, nr. 27357,
p. 223.
– 146 –
Pahlen în 182754, el nu a fost materializat niciodată,
Chişinăul obţinând întâietatea asupra rivalului său
„istoric”.
În concluzie, Chişinăul obţine statutul de reşe-
dinţă regională a Basarabiei în condiţiile unei aprige
dispute privind ascendenţa în procesul decizional,
în care erau implicate grupuri de interese la nivelul
centrului imperial, al administraţiei centrale şi al no-
bilimii locale. Pornind cu şanse minime la începutul
acestui proces, în comparaţie cu rivalii săi, Chişinăul
devine treptat favorit, mai ales după ce obţine statu-
tul simbolic de centru de rezistenţă al elitelor locale
în cadrul proiectului autonomist.
54
В.В. Морозан, „Формирование и деятельность адми-
нистративных оpганов управления в Бессарабской об-
ласти в начале XIX в. (I)”, în Клио, nr. 2 (29), 2005, p.
160.
 PE URMELE UNUI MANUSCRIS INEDIT
DIN CHIȘINĂUL DE ALTĂTADĂ
(Ф. Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бессарабии, 1823)
Potrivit semnăturii autografe de pe fila de titlu
a manuscrisului lui F. F. Wiegel, Observații cu pri-
vire la starea actuală a Basarabiei (Замечания на
нынешнее состояние Бессарабии), acesta a fost
realizat la Chișinău, în 1823: „Scris în luna oc-
tombrie, anul 1823, or. Chișinău”1. Efortul nostru
este îndreptat spre recuperarea valorii bibliofile a
manuscrisului ce se păstrează actualmente la Bibli-
oteca Științifică Centrală a Academiei de Științe a
Moldovei (BȘC AȘM). Cert este că avem de a face
cu o copie de epocă, multiplicată după manuscrisul
original (1823), care se află într-o arhivă din Mos-
cova 2 .
Copia manuscrisă Observații cu privire la starea
actuală a Basarabiei (1823) a intrat în colecția Bi-
bliotecii Academiei de Științe a Moldovei, în 1993,
împreună cu o bună parte din colecția de carte a
academicianului Ștefan Ciobanu (din perioada lui
bucureșteană: 1940-1950)3. Ștefan Ciobanu avea
manuscrisul lui F. F. Wiegel de la Valeriu Gore, fiul
lui Paul Gore (1875-1927). Acest fapt are acoperire
în textul-dedicație din manuscris, semnat de Valeriu
Gore: „Multiubitului profesor Ștefan Ciobanu în
semn de adâncă admirație. Cu dragoste, V. P. Gore.
Chișinău, 4.06.1931”4. Amintim că biblioteca lui
Paul Gore – una dintre cele mai bogate colecții de
carte din interbelic – a fost dispersată după moar-
tea sa (1927). Cea mai valoroasă parte a colecției a
1
F. F. Wiegel, Observații cu privire la starea actuală a Ba-
sarabiei, Chișinău, 1823, fila de gardă (manuscris); vezi
fondul „Ștefan Ciobanu”, colecția BȘC AȘM (nr. inv.
592830).
2
РГАЛИ (Российский государственный архив литерату-
ры и искусства), Ф. 104. Оп. 15 (1824-1853 гг.). Д. 7, л. 3-5.
3
Fondul „Ștefan Ciobanu” cuprinde 487 de volume din bi-
blioteca cărturarului basarabean, transmise de la București
la Chișinău, în 1993. Colecția include cărți în limbile ro-
mână, franceză, rusă, ucraineană, bulgară ș.a. Printre
edițiile bibliofile se regăsesc Cronicele României sau Letopi-
seţele Moldovei şi Valahiei (vol. 1-3) de Mihail Kogălnicea-
nu (București, 1872) și Istoria Basarabiei de Alexei Nacco
(Ч. 1, Одесса, 1873).
4
Ф. Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние Бесса-
рабии, 1823 (manuscris); vezi fila de gardă (colecția BȘC
AȘM, nr. inv. 592830).
– 147 –
Maria DANILOV
fost vândută la licitație, fiind cumpărată de Fundația
„Regele Ferdinand” din Iași5. Înainte de a lămuri
destinul manuscrisului realizat la Chișinău, vom
explica contextul istoric în care F. F. Wiegel (1786-
1856)6 s-a aflat în Chișinău.
Filip Filipovici Wiegel (scris în română și Vighel)
a fost numit, la 18 septembrie 1823, reprezentant al
Coroanei în Sfatul Suprem al Basarabiei. Potrivit
unor mărturii consemnate de F. F. Wiegel (în memo-
riile sale), el avea sarcina să alcătuiască rapoarte pen-
tru contele M. S. Voronțov și să-i comunice despre
tot ce prezintă interes în provincia recent alipită Co-
roanei, pentru că „la Petersburg nimeni nu are nicio
idee exactă despre afacerile basarabene” 7, adică să fie
„ochii și urechile lui”. Cu atât mai mult, vom adăuga
noi, că și contele M. S. Voronţov era proaspăt numit
în funcția de guvernator general al Novorosiei şi rezi-
dent plenipotenţiar al Basarabiei (din 17 mai 1823)8.
Evident, contele Voronţov avea neapărat nevoie să
cunoască starea reală a acestei regiuni încorporate în
Imperiul Rus (în 1812).
Este cunoscut faptul că opera memorialisti-
că a lui F. F. Wiegel (1786-1856) a fost scrisă, în
temei, spre sfârșitul carierei sale de funcționar al
administrației imperiale (anii ’50 ai sec. XIX) și
cuprinde o galerie de portrete: sfârșitul sec. XVIII
– anii ’30 ai sec. XIX. Wiegel era contemporan cu
5
Maria Danilov, Carte, cenzură și biblioteci. Inventarierea
surselor (secolul al XIX-lea – începutul secolului XX), Co­lec­
ția „Biblioteca Meșterul Manole”, Chișinău, 2016, p. 152.
6
F. F. Wiegel (rus. Ф. Ф. Вигель) (1786-1856) – scriitor, cu-
noscut memorialist în epocă, membru al Societăţii „Arza-
mas” (estonian după tată, originar din Estlanda, fiul unui
favorit al lui Petru I, vezi Ф. Ф. Вигель, Записки, Ч. 1,
М., 1891-1883, c. 8). Viceguvernator al Basarabiei și repre-
zentant al Coroanei în Sfatul Suprem al Basarabiei (1823-
1827).
7
Ф. Ф. Вигель, Замечания на нынешнее состояние
Бессарабии. Воспоминания, Ч. 6, Москва, 1892, с.
92-139; 1-36 (Прилож.); И. П. Липранди, Замечания
на „Воспоминания” Ф. Ф. Вигеля, М., 1873.
8
Primul guvernator general al Basarabiei, contele M. S. Voro-
nţov, a deţinut funcţiile de guvernator general al Novorosi-
ei şi de rezident plenipotenţiar al Basarabiei în perioada 17
mai 1823-29 februarie 1828.
mulți dintre eroii săi consemnați în opera sa memo-
rialistică. Astfel, el amintește de țarii Pavel I și Ni-
kolai I, de Emilian Pugacev, contele A. N. Golițyn,
P. I. Bagration și I. Capodistria, de reprezentanții
unor neamuri nobiliare, precum Voronțov, Raev-
ski sau Kociubei, descrie portretele unor scriitori
și poeți din epocă: V. Jukovski, A. Pușkin, M. Za-
goskin ș.a.9. Menționăm galeria de portrete basa-
rabene – Alexandru Sturdza, Iancu M. Sturdza,
Alexandru și Nicolae Donici, boierii Catargiu, Do-
nici, Russo sau Cazimir – din renumitul său eseu
Observații cu privire la starea actuală a Basarabiei
(Замечания на нынешнее состояние Бессарабии),
scris în 1823.
Contemporanii lui Wiegel, apreciind meritele lui
literare, îl considerau un tip antipatic. P. Veazemski,
care îl cunoscuse îndeaproape la cercul literar „Ar-
zamas” (1815), a lăsat cel mai reușit portret al lui
F. F. Wiegel: „În timpul vieţii el mereu s-a certat nu
numai cu unii indivizi aparte, ci cu familii, oraşe,
regiuni şi popoare întregi. N-a avut suferințe deose-
bite, însă mereu a fost nemulţumit de el însuşi. Deși
trăia în condiţii destul de favorabile, el a trecut du-
reros prin viaţă, fiind mereu înțepat de spini şi ace,
care singur și le-a presărat”. Wiegel a fost subiectul
multor epigrame, gustate în epocă, cea mai renumi-
tă fiind scrisă de un poet astăzi uitat cu desăvârşi-
re, S. A. Sobolievski, întitulată „Ah, Filip Filipovici
Wiegel”10. A întreținut relaţii de prietenie cu poeţii
V. Jukovski și A. Puşkin, mai ales în perioada când
acesta era la Odesa (1823). Opera sa memorialisti-
că este voluminoasă (7 volume) și poate servi drept
sursă de informare pentru acei care vor să cunoască
atmosfera din Imperiul Rus în primele trei decenii
ale secolului XIX. F. F. Wiegel este și autorul unui
eseu memorialistic, Kerci (1827), scris în timpul află-
rii în zona de sud a Novorosiei, unde a fost trimis
de contele Voronțov după perioada lui basarabeană.
Cât privește manuscrisul lui F. F. Wiegel, Observaţii
cu privire la starea actuală a Basarabiei (1823), sub-
liniem că acesta a fost cunoscut în Basarabia înainte
ca autorul să-l fi prezentat destinatarului – contelui
M. S. Voronțov.
9
Ю. М. Медведев, Е. А. Грушко. Энциклопедия знамени-
тых россиян: до 1917 года. М., 2000, c. 166.
10
Ф. Ф. Вигель, Записки, Том первый, редакция и всту-
пит. статья С. Я. Штрайха, Москва, 1928, с. 35.
– 148 –
Manuscrisul secret al lui Filip Filipovici
Wiegel, Observaţii cu privire la starea actuală
a Basarabiei, 1823 (sau cum acesta a ajuns în
mâinile boierilor moldoveni)
F. F. Wiegel, numit reprezentant oficial al
administrației imperiale în Sfatul Suprem al Basa-
rabiei, avea și o sarcină confidențială de la contele
M. S. Voronțov, guvernator general al Novorusiei
și rezident plenipotențiar al Basarabiei: să-i trimită
rapoarte cu privire la starea provinciei. Wiegel avea
felul lui de a vedea și a înțelege lucrurile din această
provincie de la periferia Imperiului Rus. Situaţia rea-
lă, cu detalii complete și competente nu-l interesa, de
aceea s-a informat în grabă cu date sumare, generale,
pe care le-a obținut lejer de la noii săi amici din Ba-
sarabia, colonelul M. Orlov și locotenent-colonelul I.
Liprandi11. Cel din urmă deținea o bibliotecă buni-
cică asupra istoriei Principatelor Române, cu care s-a
căpătuit în virtutea funcției speciale pe care o avea în
această zonă de interes a Imperiului (pe la mijlocul
anului 1820 locotenent-colonelul I. Liprandi devine
şef al Serviciului de informaţii şi contrainformaţii al
diviziei a 16-a de infanterie, cu sediul la Chişinău)12 .
În memoriile sale Wiegel avea să evoce cu satisfacție:
„Mi-am amintit despre primele luni de ședere în
Chișinău. Aici aveam atâta timp liber, iar unul din-
tre cunoscuții mei mi-a adus multe cărți ce le avea în
păstrare, nu erau dintre cele cumpărate și nici citite
de el”13. Apoi, la cele spicuite din cărțile puse la în-
demână și din cele aflate în anturajul funcționarilor
11
I. Liprandi (1790-1880), spaniol mauritan, născut în Rusia.
Participant la războiul ruso-turc din 1806-1812 şi la războ-
iul cu Napoleon (1812). În urma unui duel, drept pedeapsă,
I. Liprandi a fost transferat dintr-un regiment de elită din
Franţa într-un regiment dislocat în Basarabia. Ajuns în Ba-
sarabia în ianuarie 1820, I. Liprandi a primit ordin să adune
informaţii despre acţiunile turcilor în Principatele Române
şi în Bulgaria. Pe la mijlocul anului 1820, locotenent-colo-
nelul I. Liprandi a devenit şeful Serviciului de informaţii şi
contrainformaţii al diviziei a 16-a infanterie, cu sediul la Chi-
şinău. La ordinele generalilor M. F. Orlov şi P. D. Kiseleff, şef
al Statului-Major al Armatei a 2-a, I. Liprandi, începând din
anul 1821, a îndeplinit diverse misiuni de supraveghere/spio-
nare a eteriştilor refugiaţi din Turcia în Basarabia şi a trupe-
lor turceşti din Ţările Române şi din Balcani.
12
Igor Şarov, „I. Liprandi versus decembrişti în istoriografie:
între trădare şi «patriotism»”, în Analele Asociației Natio-
nale a Tinerilor Istorici din Moldova, București-Chișinău,
2010, p. 100.
13
Ф. Ф. Вигель, Записки, Том первый, редакция и всту-
пит. статья С. Я. Штрайха, Москва, 1928, с. 79.
imperiali din provincie, a mai adăugat și penița lui de
publicist încercat, astfel încât raportul-memoriu pre-
gătit pentru guvernatorul general al Novorosiei şi Ba-
sarabiei, contele M. S. Voronțov, i-a ieșit de minune.
Despre felul cum a îndeplinit această misiune
Wiegel nota următoarele: „Eu am găsit că mult mai
bine va fi să compun din toate un singur memoriu
în care să prezint tabloul situaţiei cu detalii comple-
te. M-am apucat cu râvnă de această lucrare, pentru
mine cu totul nouă în felul ei, şi într-adevăr pot să mă
laud că nu s-a omis nimic din ceea ce priveşte felul de
ocârmuire, ordinea, deosebitele legiuiri ale provinciei,
precum şi executorii acestor legiuiri”. Wiegel credea
că, prezentând contelui Voronţov memoriul asupra
stării Basarabiei, efortul lui va fi apreciat, oferindu-i-se
o perspectivă în altă parte decât Basarabia. Însă con-
tele, nota Wiegel, „a găsit de cuviință că sunt necesar
în aceasta regiune. Atunci, deşi nu prea clar, Voronţov
mi-a oferit perspectiva unui post de guvernator”14.
Ce s-a întâmplat mai apoi cu acel memoriu desti-
nat să ajungă în cancelaria contelui Voronțov însuși
Wiegel a descris cu lux de amănunte în amintirile
sale mai târziu. Cert este că despre existența me-
moriului scris de F. F. Wiegel au aflat boierii din
Chișinău și, în lipsa acestuia (plecat la Odesa, la 15
mai 1824), manuscrisul a fost sustras și multiplicat în
copii. Acest fapt este consemnat și în copia manuscri-
să din colecția Bibliotecii Academiei de la Chișinău
(pagina de titlu, colțul de sus dreapta): „Cunoscutul
«memoriu» al lui Wiegel, fost viceguvernator al
Basarabiei, potrivit spuselor lui (vezi «Memoriile»),
acel memoriu i-a fost furat la Chișinău de către cei
cumpărați de boierii nemulțumiți de cele scrise”15.
Observăm că nota de pe manuscrisul de la
Chișinău face referință la Memoriile lui Filip F. Wie-
gel (1864), ceea ce ne îndeamnă să-l atribuim după
anul amintit (1864), când s-au publicat pentru prima
dată Memoriile.
Se cuvine să precizăm că pe una dintre numeroase-
le copii ale manuscrisului Observații cu privire la sta-
rea actuală a Basarabiei (trecând din mână în mână, a
14
Ioan Pelivan, istoric al mișcării de eliberare națională din
Basarabia, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, bib­lio­
grafie și indice de nume de Ion Constantin, Ion Negrei și
Gheorghe Negru, Editura Biblioteca Bucureștilor, Bu­cu­
rești, 2012, p. 93-95.
15
Manuscrisul lui Filip F. Wiegel ar fi fost luat din cancelarie
de la grefierul Skliarenko (plătit de boierii moldoveni cu 4
000 lei pentru aceasta) de către Alexandru Donici și vărul
său Nicolae Donici.
– 149 –
ajuns la Ion V. Cristi, de la acesta la N. I. Tverdohleb
şi, în sfârşit, la Matei C. Zuzulinov, înalt funcţionar
din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX) s-a
păstrat o însemnare deosebit de prețioasă (a lui Zuzuli-
nov): „Manuscrisul lui Wiegel, despre existenţa căruia
toată lumea din Chişinău a aflat prin cancelaria Con-
siliului Suprem, unde s-a copiat, a făcut o mare vâlvă în
Basarabia. Toţi moldovenii s-au simţit adânc jigniţi de
conţinutul lui”. În notiţa lui M. Zuzulinov se mai pre-
ciza că „tineretul revoltat era gata, dacă nu să-l omoa-
re pe Wiegel, cel puţin să-i tragă o bătaie zdravănă”16.
Boierii basarabeni, printr-o scrisoare a mareșalului
nobilimii Iancu Sturdza, au cerut îndepărtarea lui
Wiegel din provincie ca fiind „vrăjmaș al poporului
moldovenesc”. Ura împotriva lui Wiegel a atins cote
maxime. Boierii moldoveni membri ai Sfatului Su-
prem au declarat guvernatorului că dacă „Wiegel va
veni la ședință, atunci ei vor părăsi-o”. Însuși Wiegel
va mărturisi că împotriva lui era „întreaga națiune”17.
Ion Pelivan susține că „conţinutul manuscrisului a
zguduit adânc conştiinţa naţională a tuturor intelec-
tualilor moldoveni şi i-a solidarizat pe toţi în revolta
şi ura împotriva lui Wiegel, considerat din momentul
acela duşman al poporului moldovenesc”18.
În pofida revoltei întemeiate a nobililor moldo-
veni, contele Voronțov l-a susținut în continuare
pe funcționarul său, numindu-l viceguvernator (în
1825). Însă șederea lui Wiegel în funcția mult jindu-
ită a fost de scurtă durată. La 4 martie 1826, acesta a
părăsit Chișinăul.
Conţinutul manuscrisului secret al lui Wiegel.
Manuscrisul Observații cu privire la starea actuală a
Basarabiei (1823) care se păstrează în fondul „Ștefan
Ciobanu” al Bibliotecii Științifice a AȘM este bine
păstrat, are coperta cartonată și este caligrafiat îngri-
jit, pagină cu pagină.
Manuscrisul a fost citit de nenumărate ori, are
multe sublinieri de cuvinte. Pe coperta 1 interioară,
este încleiat ex-librisul lui Paul Gore, iar ștampila ro-
tundă a bibliotecii este aplicată peste tot în cuprinsul
manuscrisului, începând de la pagina de titlu, apoi la
fiecare început de compartiment nou și la sfârșitul
textului, pe ultima filă a manuscrisului (f. 99).
16
I. Pelivan, op. cit., p. 9; Юбилейный сборник города Ки-
шинёва. 1812-1912, Кишинёв, 1914, c. 26-27.
17
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, București, Editura
Victor Frunză, 1992, p. 322.
18
I. Pelivan, op. cit., p. 93.
 Fig. 1. Ex-librisul lui Paul Gore, aplicat pe coperta 1 (interior), și dedicație lui Ștefan Ciobanu (fila de gardă a
manuscrisului F. F. Wiegel, Observații cu privire la starea actuală a Basarabiei, Chișinău, 1823). Sursa: Fondul
„Ștefan Ciobanu”, Biblioteca Științifică a AȘM, inv. 592830.

Cuprinsul manuscrisului este structurat pe opt
compartimente: 1. Considerații generale asupra Ba-
sarabiei (f. 1-9); 2. Sfatul Suprem (f. 9-24); 3. Alegeri-
le nobilimii și „dvorenii” (f. 25-35); 4. Camera fiscală
și despre Krupenski (f. 36-44); 5. Judecătoria penală
și evreii (f. 45-55); 6. Judecătoria civilă (f. 55-65); 7.
Chișinăul. Structura organelor de poliție (f. 65-80);
8. Observații generale (f. 80-99).
În primul compartiment, „Considerații generale
asupra Basarabiei”, Wiegel susține că regiunea Basa-
rabia cuprinde două părți distincte, care au deosebi-
rile lor: cea dintâi – ținuturile Hotin, Iași și Orhei

Fig. 2. Pagina de titlu a manuscrisului lui F. F. Wiegel, Observații cu privire la starea actuală a Basarabiei, 1823.
Sursa: Fondul „Ștefan Ciobanu” al Bibliotecii Științifice a AȘM, inv. 592830.

– 150 –
– până la „semnarea tratatului cu turcii aparținea
Principatului Moldovei” și este o zonă deluroasă,
acoperită cu păduri. Cealaltă parte – ținuturile Ben-
der, Akkerman și Ismail (sau Bugeacul) – odinioară
era locuită de tătari19.
Potrivit surselor pe care le avea la dispoziție,
Wiegel susține că este dificil să se pronunțe asupra
numărului populației Basarabiei, chiar daca ar ține
cont de datele pe care le avea de la Camera Fiscală.
Totuși, ne dă cifra de 450 de mii „la un loc cu toate
categoriile sociale”. Evident, susține Wiegel, „mol-
dovenii sunt majoritari în raport cu alte nații ce
locuiesc acolo. Însă, dacă îi numărăm pe toți rușii,
bulgarii, sârbii, nemții, grecii, polonezii, armenii,
țiganii și evreii, atunci moldovenii nu trec nici a treia
parte din numărul acestora”20. Concluziile lui Wie-
gel sunt eronate. Or, având surse și cifre aproxima-
tive, concluziile vor fi greșite. După Wiegel, toată
populația provinciei poate fi împărțită în nouă ca-
tegorii: clerul, nobilimea, boiernașii, mazilii, „ce co-
respund categoriei noastre de odnodvorțy”, ruptașii,
negustorii sau „mic-burghezii”, țăranii sau „agri-
cultorii”, țiganii, care sunt robi, și evreii. Totodată,
Fig. 3. F. F. Wiegel, Observații cu privire la starea actuală a Basarabiei, Chișinău, 1823 (compartimentul „Sfatul
Suprem”).
Sursa: Fondul „Ștefan Ciobanu”, Biblioteca Științifică a AȘM, inv. 592830.
19
F. F. Wiegel, Observații cu privire la starea actuală a Basara-
biei, Chișinău, 1823, f. 1 (manuscris).
20
Ibidem, f. 2-3.
– 151 –
Wiegel observă că toate categoriile sociale din Ba-
sarabia, exceptând țiganii și evreii (care sunt de fapt
grupuri etnice), au dreptul să cumpere și să posede
pământ21. Alte observații ale autorului țin de faptul
că în „slăvitul și, totodată, nefericitul an 1812, când
în urma tratatului de la București provincia a fost
alipită Rusiei, guvernul, fiind preocupat de salvarea
statului întreg, n-a avut timp să se ocupe de această
bucată de pământ recent obținută. Trei ani au fost
plini de evenimente importante și abia în 1816, când
s-a statornicit pacea în Europa, atunci și-au amintit
și de Basarabia”22 . La sfârşitul compartimentului în-
tâi Wiegel își laudă superiorul. Tonul cinic al nara-
torului este devastator. Subliniind „marea misiune”
a contelui M.  S. Voronţov în Basarabia, el exclamă:
„De câte sforţări și efort are nevoie [Voronţov] ca să
distrugă tot răul secular, să corecteze josnicia mora-
vurilor și să le insufle acestora cinstea și morala bunei
cuviințe, despre existență căreia nici măcar nu bănu-
iau […]”23. Evident, asemenea aprecieri de valoare au
provocat indignarea basarabenilor.
Cele mai usturătoare judecăți Wiegel le-a aruncat
asupra băștinașilor în legătură cu Sfatul (Сonsiliul)
21
Ibidem, f. 3.
22
Ibidem, f. 5.
23
Ibidem, f. 9.
Suprem al Basarabiei (rus. Бессарабский Верховный
cовет). Această structură administrativă supremă,
în care, din 11 membri, 6 membri (deci majoritatea)
erau aleși de nobilimea locală, îi trezește dezgust și
antipatie, pentru că, în opinia sa, „Marele și bunul
țar”, câștigând aceste teritorii, le-a păstrat toate drep-
turile și legiuirile de înainte, luând sub oblăduirea
sa niște „barbari”. „Deși [Basarabia] nu are nimic
comun cu alte teritorii alipite, precum Regatul Po-
loniei sau Principatul Finlandei, ea se bucură de un
statut politic distinct. Așezată la confluența a trei
imperii și fiind despărțită atât de Austria și Turcia,
cât și de Rusia de un regim de carantină și de vămi,
această regiune are instituția ei proprie de judeca-
tă, ceea ce o deosebește radical de alte provincii ale
noastre. Mai mult, această instituție de judecată este
înfrumusețată cu titlul de Sfat Suprem. Orice decizie
luată de sfat urmează a fi executată fără drept de apel
[…]. Pe scurt, această instituție a concentrat toată pu-
terea legislativă și executivă”24.
Activitatea acestei instituții i-a trezit cea mai mare
curiozitate lui Wiegel. În acest sens îi datoram unele
amănunte cu privire la activitatea Sfatului Suprem,
demne de a fi reținute. Astfel, „pentru judecata tre-
burilor civile în limba moldovenească sunt numite zi-
lele de luni, miercuri, joi și sâmbătă. Ședințele au loc
sub președinția mareșalului nobilimii, cu prezența a
cinci deputați aleși și doi reprezentanți ai Coroanei,
iar joia și vinerea au loc ședințele în limba rusă”25.
Expunând unei critici vehemente toate formele de
activitate ale Sfatului Suprem, Wiegel numeşte aceas-
tă instituţie „caricatură de senat”26 în mâinile unor
„barbari, care provoacă atâtea neplăceri în sufletul
oricărui rus adevărat”. Membrii Sfatului „Catargi,
Donici, Russo şi Cazimir, se pare, își demonstrează
unul altuia ignoranţa și slăbiciunea minţii lor, însă să-i
numești pe aceștia oameni răi nu se poate. Dimpotri-
vă, ei sunt suficient de blajini, iar dvorenii localnici ar
fi putut alege şi mai răi: aveau de unde!”.27 Iată până
unde putea ajunge judecata unui funcționar imperi-
al pripășit în provincie pentru o funcție cerșită de la
contele Voronțov, prin mijlocirea protectorului său,
D. N. Bludov. Despre consilierul Catargi scrie: „Ca-
targi este un ţărănoi […] aproape fără dar de cuvânt,
ba chiar şi fără capacitatea de a gândi”. Cel mai pe-
nibil și mai necinstit dintre toţi membrii Sfatului, în
24
Ibidem, f. 11.
25
Ibidem, f. 12.
26
Ibidem, f. 16, 22.
27
Ibidem, f. 17.
– 152 –
opinia lui Wiegel, era consilierul Iancu C. Pruncul
(i-a rezervat tocmai două pagini în memoriu). Co-
mentând cu multe amănunte activitățile lui Pruncul
în Sfatul Suprem, în cele din urmă se întreabă ironic:
„Se mai poate oare găsi pe lume un om care să întru-
chipeze atâta perfidie şi obrăznicie totodată?”28. În
final, Wiegel constată cu satisfacție că o astfel de „ca-
ricatură” cum este Sfatul Suprem nu are niciun rost
să fie reorganizată pe alte principii, „pentru că nu ai
cu cine să-i înlocuiești pe actualii deputați”. Viegel
îşi exprimă convingerea că singurul mijloc pentru
suprimarea „relelor crescânde”, provocate de „trândă-
via, neglijenţa şi lipsa de responsabilitate a membri-
lor Sfatului Suprem”, este desfiinţarea lui29.
Încheiem aici șirul mărturiilor aduse în discuție
în legătură cu memoriul scris, în 1823, de Filip F.
Wiegel, funcționar imperial cu sarcini speciale, de-
legat în Basarabia de către contele M. S. Voronțov,
guvernatorul general al Novorosiei și rezidentul
plenipotențiar al Basarabiei.
Statutul de autonomie pe care l-a avut Basarabia
după 1812 treptat a fost retras. În anul 1825 cea mai
grea lovitură a căzut asupra Sfatului Suprem, căruia i
s-a ridicat dreptul de a judeca fără apel30. Iar prin le-
gea din 1828 (Aşezământul pentru ocârmuirea oblas-
tei Basarabiei)31 i s-a restrâns și dreptul de a judeca
cauze civile. Totodată se schimbă radical condițiile
de utilizare a limbii: „Toate dosarele se lucrează în
limba rusă, iar în caz de necesitate, cu traducere în
limba moldovenească”. În fapt, această dispoziție
echivala cu introducerea utilizării obligatorii a lim-
bii ruse. Sfatul Suprem al Basarabiei, cu bruma lui
de autonomie, acordată ca o binefacere poporului de
către țarul Alexandru I, a fost suprimat prin Regula-
mentul din 29 februarie 1828.
Așadar, pe de o parte, felul în care Filip F. Wiegel
și-a îndeplinit sarcina dată de contele Voronțov ne
deschide o altă optică de interpretare, o altă perspec-
tivă asupra esenței sistemului imperial al autocrației
ruse. Wiegel poate fi atribuit tipului de funcționar
(cinovnic țarist), care simbolizează o întreagă epocă
istorică. Pe de altă parte, se impune și o altă consta-
tare, defel măgulitoare, privind faptele istorice din
28
Ibidem, f. 19-20.
29
Ibidem, f. 23.
30
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, București, Editura
Victor Frunză, 1992, p. 432.
31
Aşezământul pentru ocârmuirea oblastei Basarabiei [Ni-
colai l, Ucaz către Senat şi 94 articole], Tip. Senat. St.
Petersburg (16 martie), Tipografia Duhovnicească, Chi-
şinău (27 aprilie), 1828, 21 f.
spațiul basarabean: nu vom ști, de fapt, niciodată
(exceptând aceleași puține rânduri așternute de Filip
F. Wiegel) ce frământări a provocat în sufletul basa-
rabenilor memoriul „secret” al lui Wiegel, care le-a
imortalizat chipul în analele istoriei imperiale cu o
„acribie și stăruință” greu de decelat.
Basarabenii noștri, Catargiu, Donici, Russo sau
Cazimir, ca să-i pomenim doar pe cei consemnați în
subiectul nostru luat în dezbatere, n-au scris, n-au lă-
– 153 –
sat memorii despre vremurile grele în care și-au trăit
destinul în această „fâșie” de țară, sfâșiată de străini,
nici despre Wiegel.
Constatăm că manuscrisul lui F. F. Wiegel,
Obser­vații cu privire la starea actuală a Basarabi-
ei, 1823, din colecția Bibliotecii Științifice a AȘM,
poate fi atribuit drept o copie târzie, realizată la
Chișinău, în a doua jumătate a secolului XIX (după
1864).
 ARHITECTUL LUKA ZAUȘKEVICI (1807 – DUPĂ 1859)
În articolul de față ne-am propus să sistemati-
zăm cercetările legate de creația arhitectului Luka
[Karpovici] Zaușkevici (1807 – după 1859), care a
participat nemijlocit la construcția principalelor edi-
ficii din Piața Catedralei din Chișinău. Potrivit For-
mularului întocmit în anul 18441, L. Zaușkevici, în
vârstă de 37 de ani, de credință ortodox, avea rangul
de secretar colegial și deținea funcția de arhitect al
orașului Chișinău. Provenea dintr-o familie de preot.
Încă până la finalizarea studiilor la Seminarul Teolo-
gic din Kiev, susținând examenele la arhitectura civi-
lă, la 16 iunie 1827 Luka Zaușkevici a fost înrolat ca
asistent (rus. гезель) în secția de arhitectură a Depar-
tamentului Mării Negre al amiralului Aleksei Greig
(Алексей Грейг). La cererea sa, în data de 4 februa-
rie 1831 a fost eliberat din serviciul Departamentului
Mării Negre pentru a fi angajat în calitate de ajutor
de arhitect la Comitetul de Construcție din Odesa,
unde a activat între 21 septembrie 1831 și 28 aprilie
1832. Prin ordinul guvernatorului civil al Basarabi-
ei, la 10 iunie 1821 Luka Zaușkevici a fost angajat
asistent permanent al arhitectului regional din Basa-
rabia2 . Prin decretul Senatului din 4 ianuarie 1835,
L. Zaușkevici a fost avansat la titlul de registrator co-
legial. Ulterior a devenit secretar al guberniei.
Legat de activitatea sa în calitate de arhitect,
menționăm faptul că biserica de vară cu hramul
Înălțarea Domnului de la mănăstirea Hârjauca a
fost edificată în anul 1836 de către L. Zaușkevici,
cu susținerea arhimandritului Spiridon Filipovici.
Biserica are un plan cruciform. Patru piloni masivi
sprijină cu ajutorul arcurilor-dublouri semicirculare
şi al pandantivilor triunghiulari tamburul cilindric
cu cupolă, perforat de deschiderile ferestrelor. Braţe-
le laterale ale crucii interioare sunt acoperite cu bolţi
în leagăn. Absida semicirculară a altarului se măr-
gineşte cu proscomidia şi diaconiconul. Deasupra
nivelului destinat clopotelor se înalţă un turnuleţ de-
corativ cu o fleşă, iar tamburul acoperit cu o cupolă
este încoronat cu o lanternă oarbă. În exterior, cele
trei braţe ale crucii sunt evidenţiate prin frontoane
triunghiulare joase cu pantă lină. Elementele decora-
1
Arhiva Națională a Republicii Moldova (în continuare,
ANRM), F. 2, inv. 2, d. 82, f. 64 verso-67.
2
ANRM, F. 6, inv. 2, d. 649, f. 24-24 verso.
– 154 –
Alla CHASTINA
Fig. 1. Schița pentru așezarea în Catedrala din Chișinău a lanțurilor
pentru suspendarea policandrului și a stranei din metal. Anul 1836.
(Arhiva de Stat din Odesa, F. 1, inv. 214, d. 12, f. 36-50.)
tive ale bisericii țin de stilul clasicismului rus și in-
clud lesene, pilaștri de colț, ancadramente ale ușilor
și ferestrelor, cornișe ș. a.
Tot de domeniul arhitecturii ecleziastice ține
elaborarea de către L. Zaușkevici, în anul 1836, a
schiței pentru așezarea în Catedrala din Chișinău a
lanțurilor pentru suspendarea policandrului și a stra-
nei din metal3.
L. Zaușkevici s-a remarcat și prin diverse con­
strucții civile. La 15 decembrie 1837, fiind asist­ent
al arhitectului gubernial al Basarabiei, L. Za­ușkevici
a elaborat planul, fațadele și schițele închisorii
orășenești din Akkerman, aprobate la 25 aprilie 1838
de comisia specială de proiecte și devize din Sankt
Petersburg4.
În anul 1838, sub conducerea lui L. Zaușkevici
a fost reparată biserica Nașterea Maicii Domnului
din Chișinău, care a avut de suferit după cutremu-
rul din 11 ianuarie 1838. Toate lucrările au fost efec-
tuate „temeinic și fiind folosite materiale de bună
calitate”5, nota Zaușkevici, considerând că după
aceste intervenții, în lăcașul de cult pot fi oficiate
serviciile divine fără vreo îngrijorare din cauza unei
eventuale distrugeri.
3
Arhiva de Stat a Orașului Odesa și a Regiunii Odesa, F. 1,
inv. 214, d. 12, f. 36-50.
4
Arhiva Istorică de Stat din Rusia (în continuare, AISR), F.
1488, inv. 1, d. 177.
5
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 2809, f. 3.
 Fig. 2. Arcul
de Triumf din
Chișinău, proiec-
tul arhitectului
L. Zaușkevici.
Anii 1839 – 1840.
La 12 mai 1830 L. Zaușkevici a fost transferat
din funcția de asistent al arhitectului gubernial, ocu-
pând funcția vacantă de arhitect al orașului. În peri-
oada 1839-1840, pentru a comemora victoria Rusiei
asupra Turciei în războiul ruso-turc, pe axa catedra-
lei și a clopotniței din Chișinău, în conformitate cu
proiectul arhitectului Zaușkevici, a fost ridicat Ar-
cul de Triumf, inclus în ansamblul pieței centrale a
orașului.
Acest monument apare în literatura de specialitate
sub câteva denumiri: Turnul Victoriei, Arcul de Tri-
umf, Sfintele Porți. Având un plan pătrat, împărțit
în două părți, construcția cu o înălțime de 13 m este
ridicată din piatră albă șlefuită. Nivelul inferior este
perforat de treceri pentru pietoni, având și o serie de
coloane pe postamente în stil corintic. Nivelul supe-
rior este decorat în stil clasic.
Referitor la istoricul creării acestui Arc de Tri-
umf, menționăm că încă în anul 1833 arhiepiscopul
Dimitrie Sulima a înaintat o cerere general-guver-
natorului Novorosiei și Basarabiei, M. Voronțov,
privind acordarea a 1500 de puduri de aramă din
vechile tunuri turcești pentru turnarea clopotelor.
Ca răspuns, s-a permis transmiterea a 1000 de pu-
duri de aramă din tunurile turcești aduse din Si-
listra și Ismail, despre care fapt, la 30 iulie 1835,
contele Voronțov l-a înștiințat pe arhiepiscop6. În
corespondența cu administrația guvernatorului ge-
neral al Novorosiei și Basarabiei din anul 1836 găsim
date valoroase cu privire la turnarea clopotelor pen-
tru bisericile din Ismail, folosind metalul tunurilor
Buletinul eparhial din Chișinău / Кишиневские eпархиаль­
6 10
ные ведомости, nr. 19, p. 810-811.
– 155 –
turcești7. Întrucât aceste tunuri se aflau în cetatea
Ismail, la sfatul guvernatorului militar al Basarabiei,
P. Fiodorov, a fost luată decizia de a turna clopotele la
Ismail. Ele au fost așezate pe care special pregătite și
au fost aduse la Chișinău. Odată ajunse la Chișinău,
s-a constatat că deschizăturile ferestrelor clopotniței
catedralei sunt prea înguste pentru clopotul cel mare.
Arhiepiscopul Dimitrie menționa la 25 iunie
1839: „Clopotul de 200 de puduri și cel de 100 de
puduri vor intra în clopotniță, pe când cel de 400 de
puduri nu va încăpea”8. În aceste condiții, a fost luată
decizia de a ridica pentru acest clopot o construcție
suplimentară, în care ar putea fi instalate clopotul
și ceasul orășenesc. S-a decis de a construi un turn
la intrarea în parcul Catedralei, care urma să exerci-
te concomitent funcțiile de clopotniță și de edificiu
memorial în cinstea victoriei armatei ruse asupra ce-
lei turcești.
În fondul de arhivă al Primăriei Chișinău se
păstrează corespondența cu guvernatorul Basarabiei
referitoare la semnarea în anul 1839 a unui acord cu
locuitorul orașului Chișinău Ivanov privind ridica-
rea clopotelor pe catedrală9. Astfel, la 13 iunie 1839,
chișinăuianul Constantin Ivanov s-a obligat pentru
suma de 1000 de ruble asignate să instaleze cinci clopo-
te „pe clopotnița catedralei nou-construite, iar clopotul
cel mare – pe porțile aflate în proces de construcție la
intrarea în Piața Catedralei, în perioada când aceste
porți se vor edifica”10, lăsând în calitate de asigura-
re – în caz de nereușită sau alte cazuri excepționale
– toată averea sa imobilă. La 8 august 1839, în con-
formitate cu anunțul Primăriei Chișinăului în adre-
sa arhitectului orășenesc Zaușkevici, el urma „să se
prezinte în Piața Catedralei pentru monitorizarea
procesului de instalare de către antreprenorul Ivanov
a mașinilor pentru ridicarea clopotelor”11, aduse din
Ismail în Piața Catedralei.
Arcul de Triumf a devenit una dintre componen-
tele esențiale ale ansamblului arhitectural al Cate-
dralei. Clopotul a fost ridicat și instalat la 3 august
1839 pe construcția aflată încă în proces de lucru, iar
în frontonul turnului a fost montat un orologiu. Este
interesant faptul că inițial Arcul avuse a altă denu-
mire – „Porțile Mari”, ulterior calificativul „Mari”
fiind înlocuit cu „Sfinte”. La 17 septembrie 1841,
7
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2699.
8
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2698, f. 49.
9
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 884.
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 884, f. 2.
11
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 884, f. 11-11 verso.
pentru acoperirea cu fier a noii construcții, arhitectu-
lui orașului Zaușkevici i s-a acordat suma de 148 de
ruble 21 de copeici12. În raportul pe numele guver-
natorului Fiodorov, inginerul cadastral al Basarabiei,
B. Eitner, menționa că „au fost examinate Porțile Sfin-
te, construite în piața lângă Catedrala din Chișinău
pentru clopotul cel mare și orologiul urban”13. În aces-
te condiții, pentru ridicarea porților de piatră primă-
ria orașului a dispus oferirea din fondurile urbane a
1285 de ruble de argint şi 70 de copeici.
Un alt obiectiv arhitectural al Chișinăului legat
de activitatea lui L. Zaușkevici este spitalul munici-
pal. În fondurile Arhivei Istorice de Stat din Sankt
Petersburg se păstrează proiectele de construcție ale
dependințelor pentru spitalul din Chișinău elabo-
rate în anii 1839 – 1840 de arhitecții Iosif Gasquet
și Luka Zaușkevici, precum și proiectele pentru
construcția Orfelinatului cu Servicii Speciale pe lân-
gă Spitalul Municipal din Chișinău, preconizat pen-
tru 30 de orfani basarabeni14.
Fig. 3. Proiect pentru construcția Orfelinatului pe lângă Spitalul
Municipal din Chișinău. Arhitecți – Iosif Gasquet și Luka Zaușkevici.
Anii 1839-1840.
(AISR, F. 1488, inv. 1, d. 160, f. 1.)
Această construcție a fost inițiată de guvernato-
rul general al Novorosiei și Basarabiei, M. Voronțov,
iar proiectul inițial a fost elaborat de arhitectul ora-
şului Luka Zaușkevici. Proiectul casei Orfelinatului,
pentru 30 de locuri, într-un nivel, deschis pe lângă
Spitalul Municipal din Chișinău, a fost elaborat de
arhitectul Zaușkevici și este semnat de asemenea de
arhitecții Iosif Charlemagne, Charlemagne-2, Vis-
conti și Rusko. Clădirea în plan simetrică include
dormitoare, ospătărie, clase de studiu, bucătărie, sală
12
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3106, f. 15.
13
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3106, f. 2.
14
AISR, F. 1488, inv. 1, d. 160, f. 1.
– 156 –
pentru oaspeți, depozite, baie, spălătorie și alte ane-
xe gospodărești. Accesul în clădire imită un portic
cu două coloane centrale dorice și doi pilaștri late-
rali pe postament, fără capiteluri. Pe frontonul clă-
dirii citim inscripția „Orfelinat” (Сиротский дом),
deasupra căreia este așezat un ornament vegetal. De
ambele părți ale frontonului se află deschizături cu
nișe, în care sunt plasate rozete. Ferestrele cu anca-
drament semicircular în partea de sus sunt decorate
cu arhivolte reliefate. Cornișele înguste orizontale,
plasate între arhivolte și sub pervaz, servesc pentru
amplificarea expresivității figurativ-artistice a clădi-
rii. Motive separate ale porticului central se regăsesc
în partea dreaptă și stângă a clădirii.
Proiectul final pentru construcția în Chișinău a
clădirii Orfelinatului pentru 30 de copii a fost apro-
bat abia la finele anului 1849, atunci când, din cau-
za „fațadei dezavantajoase și a amplasării interioare
neconfortabile”, proiectul inițial a fost schimbat pe
un proiect nou, aprobat la înalta ședință a Direcției
Principale a Căilor de Comunicație și a Edificiilor
Publice din Sankt Petersburg.
În decembrie 1849 a fost aprobat devizul de chel-
tuieli pentru construcția clădirii din piatră cu două
anexe, lucrările fiind prevăzute pentru un termen
de doi ani. Atât proiectele pentru construcția aces-
tui spital, datate în anii 1847 – 1849 și semnate de
arhitecții Morgan, Golikov și Grinevski-2, cu indi-
carea modificărilor în comparație cu alte proiecte
anterioare, cât și corespondența legată de edificarea
acestei clădiri, se păstrează în fondurile Arhivei Is-
torice de Stat din Sankt Petersburg. „Însă lucrările
de construcție au început abia în anul 1853, când a
avut loc licitația publică, câștigată de negustorul de
ghilda a II-a Ekselbert (Эксельберт). La 8 decem-
brie 1856, construcția Orfelinatului din cinci clădiri
a fost terminată”15. La intersecția străzilor Buiucani
(astăzi, str. Maria Cebotari), Leovskaia (astăzi, str.
A. Șciusev) și Meșceanskaia (astăzi, str. Sfatul Țării)
au fost aşezate clădirile pentru alte diferite servicii.
La 14 noiembrie 1842, L. Zaușkevici a fost pro-
movat la rangul de secretar colegial. În același an, la
indicația guvernatorului civil al Basarabiei, Pavel Fi-
odorov, arhitectul a întocmit proiectul și devizul de
cheltuieli pentru amenajarea zonei aferente bisericii cu
hramul Sf. Mihail din Cahul, de edificarea căreia s-a
ocupat arhitectul Francesco Boffo (Франс Боффо)16.
15
И. Ляхова, http://www.ko.md/main/view_article.php?issue_
date=2011-04-07&issue_id=2299
16
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3225, f. 9.
 În același an, la 24 iunie 1842, obținând un ra-
port de la arhitectul orașului Odesa, G. Toricelli, cu
privire la construcția penitenciarului din Chișinău,
L. Zaușkevici urma să monitorizeze procesul de eli-
ziune a unui șir de nereguli, admise la construcția
obiectivului în cauză.
În fondurile ANRM a fost găsit dosarul privind
contractarea în anii 1844 – 1845 a construcției
podului de lemn la avanpostul din oraşul Bender
(Tighina)17. La 29 februarie 1845, guvernatorul mili-
tar al Basarabiei, Pavel Ivanovici Fiodorov, s-a adresat
Primăriei Chișinău, la solicitarea Poliției municipale,
care l-a anunțat despre vechimea și imposibilitatea
reparației podului de lemn la avanpostul din Ben-
der și despre faptul că arhitectul orașului Chișinău
deja a prezentat spre examinare devizul de cheltuieli
și proiectul noului pod18. La 27 septembrie 1844,
antreprenorul Dobre Nedov, care a câștigat licitația
pentru construcția, a primit suma de 248 de ruble
argint, necesară pentru construcția acestui pod19.
Potrivit documentelor de arhivă, la 29 mai 1844,
arhitectul orașului Chișinău Zaușkevici a proiec-
tat și a participat personal la edificarea bisericii în
satul Buțeni, ținutul Chișinău20. Luând în conside-
rare solicitarea guvernatorului militar P. Fiodorov
și a arhiepiscopului Dimitrie Sulima, Comitetul de
Construcție din Basarabia l-a numit pe Zaușkevici
responsabil pentru edificarea acestui lăcaș de cult.
Fig. 4. Planul elaborat de L. Zaușkevici pentru gardul parcului municipal. Anul 1844. (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4385, f. 9.)
17
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1230.
18
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1230, f. 3.
19
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1230, f. 32.
20
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4454, f. 3, 8.
– 157 –
La 6 septembrie 1844, arhitectul orașului Chiși­
nău, L. Zaușkevici, a perfectat un raport pe numele
guvernatorului militar P. Fiodorov, despre prezen-
tarea planului și a devizului de cheltuieli, elaborate
de el pentru amenajarea unui „gard nou din partea
opusă a Parcului Municipal, în loc de cel învechit și
prăbușit din cauza putrezirii stâlpilor”21.
În anul 1853, arhitectul a examinat casa de pază
din parcul orășenesc și „a găsit că lucrările sunt exe-
cutate bine, temeinic și este folosit material de calita-
te necesară”22 .
Potrivit documentelor de arhivă, Clubul Englez
era amplasat într-o clădire publică, iar după o anumi-
tă perioadă de timp clădirea necesita reparație. În fon-
durile ANRM a fost descoperit dosarul cu privire la
reparația în anii 1846 – 1850 a clădirii Clubului En-
glez23. În actul din 9 august 1849 privind examinarea
clădirii se menționează că „vopseaua acoperișului, din
cauza intemperiilor, s-a degradat definitiv și este ne-
cesară revopsirea cu vopsele pe bază de ulei”24. Aces-
te și alte recomandări au fost semnate de arhitectul
L. Zaușkevici, care fusese numit responsabil pentru
reparația clădirii, arendată de Clubul Englez.
Atunci când în anii 1848 – 1849 apăru necesita-
tea construcției a două balustrade de ambele părți ale
drumului la ieșirea din Chișinău spre avanposturile
din Iași și Ismail, L. Zaușkevici a elaborat devizul
de cheltuieli și schițele25, având ca exemplu bariera
21
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4385, f. 9.
22
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 436, f. 172.
23
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1967.
24
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1967, f. 91.
25
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1326, f. 2-3 verso.
de la Ismail. La 27 iulie 1848, guvernatorul militar
P. Fiodorov menționa că pentru această construcție,
împreună cu lucrul efectuat, materialele necesare și
vopsirea edificiului, au „fost alocate, conform devi-
zului de cheltuieli întocmit, 81 de ruble argint 40 de
copeici”26. L. Zaușkevici sublinia că „după aceste schițe
și deviz de cheltuieli, poate fi efectuată construcția ba-
rierelor și pentru avanpostul din Iași”27. lului se accedea printr-o galerie în curtea interioară.
Fig. 5. Schițele barierei de la Ismail, elaborate de L. Zaușkevici. Anii
1848-1849.
(ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1326, f. 2-3 verso.)
În dosarul de arhivă de la ANRM care conține
informații privind delimitarea Chișinăului pe sec-
toare, denumirea străzilor, numerotarea cartierelor,
cele mai importante clădiri ale orașului, se păs-
trează raportul nr. 61 din 29 martie 1851, semnat
de căpitanul de poliție din Chișinău Lazarev28. El
îl anunță pe guvernatorul militar al Basarabiei, P.
Fiodorov, cu privire la planul elaborat de arhitec-
tul urban Zaușkevici. Potrivit acestor date, orașul
în continuare este împărțit în patru sectoare, toate
străzile au denumiri, iar cartierele sunt numerota-
te. Per ansamblu, cu referire la Chișinău obținem
următorul tablou: 102 străzi, 20 stradele, 269 car-
tiere, 35 de instituții de învățământ, 11 piețe, 10
avanposturi, 7 poduri, 5 suburbii. La 22 aprilie
1850, planul aprobat a fost pus în funcțiune și au
fost pregătite prototipurile plăcuțelor cu denumiri
de străzi și stradele.
Un suport esențial în restabilirea creației arhitec-
tului Zaușkevici îl constituie arhivele din Federația
Rusă. Astfel, în Arhiva Militară-Istorică de Stat din
Rusia (Moscova) se păstrează planul spitalului mili-
26
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1326, f. 1 verso.
27
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1326, f. 1 verso.
28
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5660.
– 158 –
tar din Chișinău, elaborat de arhitecții Zaușkevici
și Golikov29. Clădirea, ridicată de-a lungul străzii
Kievskaia (astăzi, str. 31 August 1989), pe locul vi-
itorului Gimnaziu nr. 1 pentru Băieți, aparținea în
perioada vizată moștenitorilor negustorului Bogacev.
Era o clădire în formă de litera chirilică „П”, plasată
simetric în raport cu axa centrală. Din sălile spita-
Accesul în clădire era evidențiat de șase coloane cu
secțiune circulară. Un deosebit rol decorativ revenea
celor patru turle octogonale, așezate în colțurile aces-
tui edificiu spitalicesc. Schițele păstrează și planurile
anexelor, dependințelor, un fragment al împrejmuirii
de piatră și poarta de metal, precum și planul grădi-
nii amenajate lângă spital.
Fig. 6. Planul spitalului militar din Chișinău, elaborat de arhitecții
Zaușkevici și Golikov. Anul 1853. (Arhiva Militară-Istorică de Stat
din Rusia, F. 349, inv. 26, d. 3014).
În fondurile Arhivei Istorice de Stat din Rusia
(Sankt Petersburg) a fost identificat dosarul pri-
vind raportul Comisiei guberniale de Construcții
și Drumuri a Basarabiei privind construcția biseri-
cii cu hramul Sf. Marele Mucenic Tiron în orașul
Chișinău, datat cu 6 iulie – 7 septembrie 185530. La
23 iunie 1855, Comisia gubernială de Construcții și
Drumuri a Basarabiei a transmis un raport șefului
Direcției Căilor de Comunicație și Clădirilor Pu-
blice, prezentând spre aprobare proiectul și planul
locului pentru construcția la Chișinău a bisericii
Sf. Marele Mucenic Tiron de către negustorul Ana-
stasie Ciuflea.
29
Arhiva Militară-Istorică de Stat din Rusia, F. 349, inv. 26,
d. 3014.
30
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600.

Fig. 7. Biserica Sf. Mare Mucenic Tiron, ctitorită de negustorul
Anastasie Ciuflea. Anul 1855.
Comisia de Construcții și Drumuri, potrivit
mențiunii din registru din data de 3 iunie 1855, a
apreciat proiectul transmis drept satisfăcător din
punct de vedere arhitectural și potrivit cu schițele
arhitectului C. Ton, de care se ținea cont la elabora-
rea bisericilor în conformitate cu art. 88 al Codului
de construcții31. La 16 iulie, negustorul chișinăuian
de ghilda a II-a Anastasie Ciuflea transmite con-
telui Piotr Andreevici Kleinmichel rugămintea
de a aproba proiectul de construcție a bisericii în
Chișinău la locul indicat, din propriile surse finan-
ciare32 . „Pentru executarea acestui lucru divin, vârsta
mea înaintată solicită o cât mai grabnică începere a
construcției bisericii”33, scria negustorul Ciuflea.
Acest proiect a fost transmis spre examinare în
Departamentul Proiecte și Devize de Cheltuieli,
unde a fost constatată necesitatea „modificării pro-
iectului pentru înfrumusețarea fațadei, dar și pentru
o durabilitate mai bună, fără a se depăși dimensiu-
nile propuse de administrația locală”34. Însuși planul
privind construcția bisericii (fațada, secțiunea), care
a fost examinat la 2 august 1855 în Departamen-
tul Proiecte și Devize de Cheltuieli, fusese semnat
la 1 martie 1855 de arhitectul orașului Chișinău,
Zaușkevici, guvernatorul militar, general-maiorul
Ilin, locotenent-colonelul Butakov, inginerul cadas-
tral B. Eitner și deputatul din partea nobilimii Ralli.
De asemenea, L. Zaușkevici a prezentat planul unei
părți a orașului Chișinău cu explicarea locului ales
pentru edificarea bisericii. Noul proiect a fost ela-
31
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 1-1 verso.
32
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 3.
33
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 3 verso.
34
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 8-8 verso.
– 159 –
borat de arhitectul, asesorul colegial Starjinski35. La
30 august 1855, Comisia gubernială din Basarabia și
Comisia de Drumuri au prezentat proiectul privind
construcția în Chișinău a bisericii cu hramul Sf. Ma-
rele Mucenic Tiron. Pentru a avea un aspect mai es-
tetic, fațada fusese modificată în Direcția Principală
Căi de Comunicație și Clădiri Publice cu păstrarea
dimensiunilor proiectului propus, iar șeful acestui
departament, adjutant-generalul, contele Kleinmi-
chel, a ordonat transmiterea proiectului în Consisto-
riul Duhovnicesc din Chișinău36.
Din raportul Primăriei Chișinău în adresa gu-
vernatorului Basarabiei, Fiodorov, aflăm că Comisia
de Construcție și Drumuri a ordonat la 26 octom-
brie 1855 crearea la Chișinău a celei de-a treia pie-
ţe comerciale (базар) în Piața Silvică. 20 de orășeni
au solicitat construcția în această piață a unor ghe-
rete comerciale din lemn. A fost prezentat planul
pieţei comerciale în cauză, elaborat de arhitectul
Chișinăului, Zaușkevici, cu indicarea amplasării
gheretelor, felinarelor și stâlpilor37. Anume arhitectul
a fost desemnat responsabil și urma să monitorizeze
construcția acestui obiectiv, fapt pe care nu a reușit
să-l realizeze. Atribuțiile arhitectului orăşului, după
24 de ani de aflare în această funcție, au fost trans-
mise asistentului său, Aleksandr Bernardazzi.
Ultimii ani de activitate ai lui Zaușkevici în
funcția de arhitect urban nu au fost deloc ușoare.
Putem vorbi chiar de o oarecare dizgrație inexpli-
cabilă în care a ajuns Luka Zaușkevici. Prin ordinul
din anul 1855 al Comisiei regionale de Construcție și
Drumuri din Basarabia se prevedea ca toate hotărâri-
le asupra proiectelor de construcție, emise anterior de
L. Zaușkevici, să nu fie luate în considerare. Despre
acest fapt se anunța și în paginile publicației periodi-
ce Buletinul gubernial al Basarabiei: locuitorii dori-
tori de a-și construi case proprii (în cazul locuințelor
de piatră, până la 5 ferestre) erau obligați să prezinte
la Comisia regională de Construcție și Drumuri din
Basarabia proiectele stabilite, și nu schiţele/foile ela-
borate de arhitectul L. Zaușkevici.
În anul 1856, în funcția de arhitect al orașului,
deținută anterior de Zaușkevici, este desemnat
Aleksandr Bernardazzi. Soarta ulterioară a lui Luka
Karpovici Zaușkevici este învăluită de mister. Unde
a plecat nu se știe, precum nu se cunoaște nici data
precisă a morții sale și locul înmormântării. Noi am
35
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 12 verso.
36
AISR, F. 218, inv. 4, d. 2600, f. 14-14 verso.
37
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 6350, f. 11 verso.
 Fig. 8. Lista din cartea confesională a bisericii Sf. Haralambie din Chișinău, în care este menționat L. Zaușkevici.
Anul 1854. (ANRM, F. 211, inv. 11, d. 36, f. 9.)

examinat cărțile confesionale ale bisericii Sf. Hara-
lambie și am stabilit că în anul 1849 erau trecute pe
listă soția și o nepoată a lui Zaușkevici. Copii nu a
avut. Mai mult ca probabil, în anul 1852 a decedat
soția sa, deoarece în 1853 Luka Zaușkevici, în vârstă
de 46 de ani, figurează în calitate de văduv. Numele
său este trecut pe lista cărții confesionale pentru ulti-
ma dată în anul 1854.
Poate L. Zaușkevici a decis să-și schimbe meseria,
și-a schimbat numele și prenumele? Un răspuns con-
cret nu există la etapa actuală de cercetare.
Monumentalul Arc de Triumf din fața Catedralei
din Chișinău este considerat una dintre principalele
creații ale lui Luka Zaușkevici. El a devenit o carte
de vizită a orașului nostru. Totodată, pe acest mo-
nument se atestă unele inexactități: data incorectă a
edificării Arcului de Triumf – 1846, inscripționată
pe Porțile Sfinte (corect – 1840), precum și prenu-
mele scris greșit „I.”, în loc de „L.”, Zaușkevici, care
ar trebui să fie corectate în semn de respect față de
arhitectul Luka Zaușkevici, autorul monumentului,
ce și-a păstrat autenticitatea până în zilele noastre.

– 160 –
 OGRADA ARMENEASCA DIN CHIȘINĂU (1813-1922)
Studiul de față este o primă încercare de a sur-
prinde istoria necunoscută a Ogrăzii Armenești din
Chișinău, de la momentul constituirii în perioada
țaristă, până la faza exproprierii acesteia în perioada
interbelică, drept consecință a înfăptuirii reformei
agrare în Basarabia.
Despre apariția și evoluția Ogrăzii Armenești din
Chișinău în sec. XIX nu deținem decât foarte puține
date istorice, redate tangențial și aleatoriu de către
o parte din specialiștii epocii sovietice1. În ceea ce
privește destinul Ogrăzii în perioada administrației
românești, subiectul nu s-a bucurat deloc de atenția
cercetătorilor, istoria acesteia rămânând practic într-
un con de umbră, deși chestiunea exproprierii Ogră-
zii în perioada amintită devine atât de răsunătoare,
încât cazul duce la emiterea a sute de documente la
acest subiect.
Privind cumva retrospectiv lucrurile, pare-se că
evoluțiile istoriografice din Moldova sovietică nu
au fost axate pe valorificarea unor microistorii2 de
genul celei pe care a reprezentat-o istoria Ogrăzii
Armenești din Chișinău, subiect care, de altfel, oferă
inclusiv o perspectivă inedită asupra unei comunități
etnice reduse ca număr și aflate într-o perioadă de
schimbări cardinale (de ordin sociopolitic și cul-
1
Cunoscutul arhitect și istoric de origine armeană Arshavir
Toramanyan scrie în lucrarea sa dedicată istoriei arhitectu-
rii armene în spațiul românesc despre constituirea Ogrăzii
Armenești la Chișinău în perioada țaristă, vezi Аршавир X.
То­ра­манян, Из истории строительной деятельности
армян в Молдавии, Москва, Внешторгиздат, 1991, c. 65-67.
2
Abordarea microistorică a apărut în cercurile istorici-
lor italieni ca reacție la „marile narațiuni” istoriografice
(grand narratives). Adepții acesteia consideră drept ino-
vatoare și productive analizele îndreptate spre reconsti-
tuirea unităților sociale mici, a acțiunilor indivizilor și a
experienței sociale a acestora, precum și formarea identității
grupurilor. Studierea la micronivel este considerată cheia
pentru stabilirea „ierarhiei relevanțelor” și a încercării de a
oferi o altă imagine realităților istorice tratate la macroni-
vel. În special, microistoria este îndreptată nu spre indivizii
izolați, ci spre relațiile sociale, spre acele raporturi în cadrul
cărora membrii societății își construiesc „strategiile”, în
contextul cercetării noastre, am zice, de supraviețuire. Mai
multe vezi: Virgil Pâslariuc, „«Să fie cercetate și certate pen-
tru aceste fapte». Păcat și Stat la începutul stăpânirii rusești
în Basarabia. Studiu de analiză microistorică”, în PONTES.
eview of South East European Studies, 2009, vol. 5, p. 8-36.
– 161 –
Lidia PRISAC
tural-economic) în contextul trecerii Basarabiei la
administrația românească3. Pe de altă parte, în con-
formitate cu prioritățile timpului, dar și ale propa-
gandei sovietice, cercetările istorice erau centrate pe
apărarea intereselor proletariatului și a „luptei de
clasă”4, iar pentru legitimarea încorporării spațiului
pruto-nistrean în cadrul Uniunii Sovietice, în speci-
al pe relevarea istoriei ținutului în perioada țaristă și
sovietică5. În ceea ce privește problema agrară din pri-
ma jumătate a sec. XX, aceasta a fost abordată doar
din perspectiva maselor muncitoare și a politicii agra-
re a cercurilor dominante din România regală, fără a
examina situația concretă a proprietăților confiscate
ce aparținuseră statului rus, bisericilor, mănăstirilor
și altor persoane juridice. Nici chiar ulterior perioadei
sovietice, în contextul studierii problemei de reformă
agrară, istoricii nu au acordat o atenție sporită recon-
stituirii cazurilor singulare, de genul celor cum au
fost proprietățile armenești din Basarabia. Acest fapt,
posibil, a și eclipsat în mare parte abordarea și apro-
fundarea studiilor cu privire la trecutul necunoscut al
unor minorități etnice care au populat spațiul dintre
Prut și Nistru de-a lungul timpului.
Grație documentării extensive întreprinse în ar-
hivele de la Chișinău și București6, care mi-a permis
depistarea unui material valoros din punct de vede-
re informațional, astăzi este posibilă completarea și
înțelegerea nu doar a istoriei Ogrăzii Armenești din
Chișinău, ci și a cea a comunității armene din Basa-
rabia perioadei regale. Cea mai mare parte a surselor
cu referire la chestiunea Ogrăzii provin din Arhiva
Arhiepiscopiei Armene din România (AAAR), Ar-
hiva Națională a Republicii Moldova (ANRM) și
Arhivele Naționale ale României (ANR). Astfel, în
cele ce urmează voi oferi repere de analiză privind is-
3
Svetlana Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic (1918-
1928): modernizare prin reforme, Chișinău, Pontos, 2010.
4
Valentin Burlacu, Curs universitar la istoria românilor: Epo-
ca contemporană. Partea I (1918-1940), vol. 1, 2016, p. 9-10.
5
Valentin Burlacu, Știința istorică în sistemul de propagandă
din RSSM (anii 1960-1980), Chișinău, Învățătorul Mo-
dern, 2014, p. 17-18.
6
Cercetările au avut loc în anul 2016, în cadrul programului
de burse postdoctorale „Eugen Ionescu”, finanțat de Minis-
terul Afacerilor Externe al României și Agenția Universita-
ră a Francofoniei.
toria constituirii și a exproprierii imobilelor care au
intrat altădată în posesia Arhiepiscopiei Armene din
Basarabia.
Considerații preliminare. Tabloul panoramic al
istoriei Ogrăzii Armenești din Chișinău începe cu
puțin timp înainte de anexarea spațiului pruto-nis-
trean la Imperiul Rus. În contextul în care încheierea
războiului (1806-1812) purtat cu turcii era greu de
intuit, țarul Aleksandr I, printr-un ucaz, încuviința
înființarea la 1809 a Eparhiei Armene a Moldo-Vla-
hiei. Scopul acesteia consta nu doar în conducerea
spirituală a tuturor armenilor din spațiul românesc,
ci mai ales în exploatarea economică prin interme-
diul negustorilor armeni7 a teritoriilor aflate în vizo-
rul expansiunii țariste8.
În fruntea eparhiei a fost numit Grigor Zaharian,
candidatura căruia fusese susținută atât de general-
feldmareșalul rus, cneazul Aleksandr A. Prozorov-
ski, cât și de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni.
Alegerea nu fusese deloc aleatorie. Pe lângă faptul că
Grigor Zaharian provenea din părțile locului, fiind
născut la Cetatea Albă9, acesta reușise să dovedească
loialitate autorităților țariste în cercurile de vârf ale
comunității armene din Imperiul Rus10.
7
Vezi: Lidia Prisac, „Chișinăul și străzile lui armenești”, în
Ararat. Periodic al Uniunii Armenilor din România, supli-
ment, iunie 2016, p. 5-6.
8
Biserica Sf. Grigorie Luminătorul a avut dintotdeauna ro-
lul unificator al armenilor dispersați din punct de vedere
geografic. Acest lucru a determinat atât creșterea prestigiu-
lui spiritual al instituției bisericești în rândul enoriașilor ar-
meni, cât și promovarea din partea autorităților țariste a unei
politici confesionale protecționiste față de Biserica Apos-
tolică Armeană. Vezi: Ованес С. Алексанян, „Армяне и
армянская церковь в Молдавии”, în Из исто­рии армя­
но-украинских, венгерских и молдавских отно­шений
(Сбор­ник статей и материалов) / Карен Ха­чатрян,
Ова­нес Алексанян, Ереван, Институт Ис­тории, 2012,
c. 167-176; Ion Gumenâi, „Raporturile dintre autoritățile
țariste și comunitatea armenească din Basarabia (Cazul
reconstrucției Bisericii armenești de la Cetatea Albă)”, în
Orizonturi medievale şi moderne în istoria românilor (eco-
nomie, societate, politică, cultură, istoria ştiinţei): În onoarea
profesorului Demir Dragnev. Coord.: Sergiu Bacalov, Ion
Valer Xenofontov, Chişinău, Biblioteca Ştiinţifică Centrală
„A. Lupan” (Institut), 2016, p. 65-66.
9
Vezi: Дж. С. Фаньян, „Григор Захарян в Молдове”, în
Историко-филологический журнал, № 3, 1976, с. 187.
10
Grigor Zaharian își începe activitatea sub protecția cunos-
cutului conducător spiritual Iosif Argutinski, devenind
mâna dreaptă a acestuia. În timpul războiului ruso-turc
din 1787-1792, alături de acesta, Grigor Zaharian cutreie-
ră practic tot teritoriul românesc. Ulterior participă activ la
construcția noii colonii armenești la Grigoriopol. Vezi mai
– 162 –
În corespundere cu decizia imperială, în luna iu-
nie 1809 episcopul Grigor Zaharian ajungea la Iași,
unde fusese fixat centrul noii episcopii. Erau stabilite
deja și statele de funcțiuni, și cheltuielile care urmau
a fi acoperite din fondurile locale11. Episcopiei i se
subordonau atât bisericile armene din Principatele
Române, cât și cele localizate la Akkerman, Ismail,
Chișinău, Orhei și Hotin12 .
Activitatea Eparhiei Armene a Moldo-Vlahiei a
fost însă de scurtă durată. Odată cu semnarea Păcii
de la București (1812), Grigor Zaharian se vede ne-
voit să se retragă la Chișinău. Deși continua să fie
perceput drept episcop al armenilor din tot spațiul
românesc13, denumirea eparhiei a fost redusă la cea
a Basarabiei.
Arhiepiscopul Grigor (1809-1827), Eparhia
Armeană din Basarabia și înființarea Ogrăzii
Armenești la Chișinău. În scopul organizării unei
eparhii armene în regiunea anexată, guvernatorul
Basarabiei atribuia instituției episcopale un teren
de cca 13  000 desetine, pe care urma să fie ridicată
Casa Episcopală. Ulterior, arhiepiscopul Grigor so-
licita guvernatorului încă 12 000 desetine în scopul
construcției unor case parohiale. În total, în Basa-
rabia, arhiepiscopului Grigor i-au fost atribuite cca
25 000 desetine, aproape 27 000 ha de teren.
Istoricii precizează faptul că mărirea domeniului
funciar al episcopiei armene în Basarabia s-ar fi dato-
rat înțelegerii prealabile dintre arhiepiscopul Grigor
și mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Incipient,
pentru amplasarea Casei Episcopale, arhiepiscopul
multe: Ion Gumenâi, „Evoluția comunității armenești din
Basarabia în contextul politicii confesionale a Imperiului
Rus de la anexare la formarea Episcopiei Basarabiei și Na-
hicevanului”, în Retrospecții medievale: In honorem professo-
ris emeriti Ioan Caproșu, Iași, Editura Universității „Al. I.
Cuza”, 2014, p. 276-277.
11
Ion Gumenâi, Raporturile dintre autoritățile țariste.., p. 66.
12
Alexandru Magola, „Biserici, confesiuni, culte”, în Republi-
ca Moldova. Ediție enciclopedică, Ed. a 2-a, Chișinău, Insti-
tutul de Studii Enciclopedice, 2011, p. 702.
13
Patriarhia din Constantinopol încercase după 1839 să ia
sub jurisdicția sa, asemenea celorlalte regiuni armene din
Im­periul Otoman, și comunitățile armene din cele două
prin­cipate române. În baza enciclicelor emise, aici au sosit
trei prelați drept întâistătători (arhimandritul Haciatur
în 1839, arhiepiscopul Ghevorg Odemiști în 1843 și arhi­
e­piscopul Ghucas în 1848), însă eforturile de a crea o uni-
că Eparhie Armeană legată de Constantinopol eșuase,
co­­munitățile armenești de aici primind doar prelați vizita­
tori din partea acestei patriarhii. Vezi: H. Dj. Siruni, Bi-
serica Armeană pe pământ românesc, București, Editura
Zam­ca, 2012, p. 41.
Grigor ar fi primit terenul alăturat străzilor Semi-
narskaia și Gogolevskaia (astăzi, str. Mitropolit G.
Bănulescu-Bodoni14), amplasat chiar în centrul ur-
bei. Însă, așa cum mitropolitul ortodox intenționa să
înființeze aici un seminar, acesta solicita autorităților
ca terenul oferit armenilor să fie înlocuit cu unul mai
mare (drept răsplată), dar și mai departe15.
În felul acesta, în contextul elaborării unui prim
proiect al Chișinăului la 1813, o comisie specială de
construcții distribuia pentru trebuințele Casei Epar-
hiale Armene un teren dispersat în două cartiere, cu
o suprafață totală de 10 desetine (10,9 ha), pe care se
încuraja să fie ridicate construcții, în schimbul scu-
tirii pe mai mulți ani de plata impozitelor16. Potrivit
planimetriei orașului, cartierele erau amplasate în
partea „nouă” sau „de sus” a Chișinăului, în sectorul
doi, între străzile Aleksandrovskaia (actualmente,
bd. Ștefan cel Mare și Sfânt), Kievskaia (str. 31 Au-
gust 1989), Benderskaia (str. Tighina) și Armeans-
kaia (str. Armenească). De altfel, în circumstanțele
localizării și denominării străzilor la 1818, proximi-
tatea Arhiepiscopiei Armene a dus la denumirea celei
de-a doua străzi armenești în Chișinău17.
În afară de terenul amintit (locuri de pământ, de
altfel, primeau toate comunităţile religioase din Ba-
sarabia), potrivit deciziei Consiliului rus de Miniștri
din 25 august 1814, Arhiepiscopiei Armene în per-
soana lui Grigor Zaharian i se mai oferea o serie de
subvenţii materiale. Din veniturile Basarabiei ar-
hiereul armean și angajații săi primeau 6  000 de lei
pe an. Pentru serviciile Casei Eparhiale erau puși la
dispoziție 50 de scutelnici, iar pentru fânaț și ali-
mentare se acorda 2 000 de desetine pe malul Nistru-
lui (de la Bender la Akkerman, în localitățile Scrălar
și Cara-Ibrahim), permițându-se inclusiv pescuirea în
fluviul Nistru. Pentru construcția Casei Episcopale la
Chișinău se acorda de către stat suma de 4 000 de lei.
În posesia arhiepiscopului a fost confirmată și o casă
la Ismail (care până la cucerirea cetății aparținuse
unui oarecare Alcaci-Aga), dăruită arhiepiscopului
Grigor de către amiralul rus Pavel Ciceagov drept
14
Vezi: Dinu Poştarencu, Străzile Chișinăului. Denumiri
vechi și noi, Chișinău, Civitas, 1998, p. 8.
15
Gheorghe G. Bezviconi, „Armenii în Basarabia”, în Din tre-
cutul nostru, Chișinău, 1934, nr. 3-4, p. 9-10; Ion Gumenâi,
Raporturile dintre autoritățile țariste și comunitatea arme-
nească din Basarabia.., p. 66-67.
16
AAAR, D. 128, f. 5, v. 7.
17
Vezi: Lidia Prisac, „Strada Armenească din Chișinău – re-
constituire istorică și identitate urbană”, în Identitățile Chi­
și­năului, Ediția a III-a, Chișinău, Pontos, 2016, p. 226-238.
– 163 –
compensație pentru altă casă turcească cu patru pră-
vălii, amplasată în cetatea Brăilei, dăruite acestuia
de către comandanții armatelor ruse din Moldova.
Totodată, arhiepiscopului Grigor i se mai dădeau la
Akkerman trei vii, devastate de pe urma turcilor18.
Cercetările recente, întreprinse în arhive, demon-
strează că Arhiepiscopia Armeană, pe lângă bunurile
amintite, deținea în proprietate și țigani robi19. De
exemplu, la 1850 autoritățile țariste înregistrau „în
posesia Mitropoliei Armene 40 de țigani robi, dintre
care 21 erau bărbați și 19 erau femei”20.
Toate pământurile, casele donate și privilegiile
acordate arhiepiscopului Grigor prin decizia Consi-
liului rus de Miniștri urmau să rămână după moar-
tea acestuia în proprietatea exclusivă a episcopilor
eparhiali, adică a Casei Eparhiale, deoarece Grigor
Zaharian intra în posesia bunurilor amintite în cali-
tate de șef al clerului armean21.
Bunurile arhiepiscopului Grigor în Basarabia.
Perceput de localnicii timpului drept mitropolit, ar-
hiepiscopul Grigor pare să fi extins această titulatură
și asupra terenului din Chișinău, denumit oficial, la
2 august 1813, Ograda Armenească 22 , căreia i se mai
spunea și Mitropolia Armenească 23. Chiar și după
21 de ani, Ograda figura pe planul oficial al orașului
aprobat la 2 august 1834 sub denumirea de Mitropo-
lie Armenească 24.
În cadrul Ogrăzii, la mijlocul terenului oferit (un-
deva în zona str. Bulgare25), arhiepiscopul Grigor a
18
AAAR, D. 128, f. 6.
19
Nu cunoaștem exact când și în ce mod ar fi intrat Arhiepi-
scopia Armeană în posesia țiganilor robi (prin cumpărare
sau în urma unei donații), cert este că din 1818, atunci când
a fost promulgat „Așezământul de obrazovanie a Basara-
biei”, țiganii puteau ajunge doar în posesia Coroanei sau a
moșierilor, legislația țaristă nu specifica, asemenea celei din
Principatul Moldovei, că țiganii robi puteau deveni pro-
prietatea mănăstirilor. Mai multe vezi: Tatiana Sirbu, La
politique des „villages tsiganes” en Bessarabie sous trois ad-
ministrations: tsariste, roumaine et soviétique: 1812-1956,
Teză de doctor în arheologie, istorie și arte, Bruxelles, ULB,
2012, p. 41-64 (manuscris).
20
ANRM, F. 134, I. 2, D. 123 (I), f. 61-65.
21
AAAR, D. 128, f. 6.
22
În rusă figurează două denumiri – Aрмянское подворье
(Curtea Armenească) și Aрмянская ограда (Ograda Arme-
nească, sau ceea ce ar fi fost împrejmuit sau îngrădit cu gard).
23
Vezi: Город Кишинев времен жизни А. С. Пушкина. 1820-
1823. С портретом Пушкина и планом г. Кишинева.
Сос­та­вил И. Халиппа, Кишинев, 1899, с. 29-30.
24
AAAR, D. 128, f. 7.
25
Список абонентов Кишиневской телефоной сети, 1915,
Кишинев, Издательство Ю. И. Гузика, 1915, с. 50.
ridicat pe parcursul anului 1814 o casă (episcopală)
din cărămidă, iar în jurul acestea, tot atunci, a sădit
o vie și o livadă26. Toate acestea arhiepiscopul le-a
împrejmuit cu un zid.
Mobilată cu mese, scaune, oglinzi, tablouri, cadre
și scrin, Casa Episcopală avea menirea de a-i servi
drept locuință arhiepiscopului și viitorilor arhierei ai
Arhiepiscopiei Armene. Pentru construcția și ame-
najarea casei, arhiepiscopul Grigor a cheltuit în total
44 000 de lei (4 000 din subvenția statului și 40 000
din sursele proprii)27.
Trebuie să precizăm că la Chișinău, arhiepiscopul
Grigor mai deținea în proprietate o casă (nr. 73) pe
str. Gostinaia (actualmente, str. Mitropolit Varlaam),
aflată între străzile Sinodinovskaia (până la 1893,
Galbinskaia, actualmente str. Vlaicu Pârcălab) și Ar-
menească 28. Iar, cele trei vii cu o suprafață de două
desetine, situate la aproape 1 km de Akkerman, care
ajunseseră în posesia arhiepiscopului într-o formă
devastată, au fost aduse în timpul lui „la o perfectă
stare de cultură”29.
După moartea arhiepiscopului Grigor (survenită
pe 23 iulie 1827), guvernatorul plenipotențiar al No-
vorosiei și Basarabiei, contele Feodor P. Palen30, adu-
cea la cunoștință, printr-o scrisoare din 23 septembrie
1827, ministrului de finanțe hotărârea țarului Nicolai
I privind dispunerea inventarierii averilor rămase de
pe urma arhiepiscopului Grigor. Prin decizia din 10
octombrie 1827, Curtea de Conturi de la Chișinău
ordona inventarierea averilor oferite cândva de stat
Arhiepiscopiei Armene. Astfel, în bunurile arhiepi-
scopului Grigor din Basarabia intrau: patru podgorii
de vii, două case la Cetatea Albă, Casa Eparhială cu
vie și livadă la Chișinău plus o casă construită sepa-
rat, izolată de cea episcopală31.
În urma inventarierii, se dispunea ca toată ave-
rea Eparhiei Armene, inclusiv a episcopului Grigor,
să fie dată în administrarea statului. Drept urmare,
printr-o licitație publică din 1827, Casa Episcopală
cu livada și via era dată în arendă timp de un an de
zile de la 26 octombrie 1827, pentru suma de 1 325
de ruble, revizorului școlilor lancasteriene din Ba-
26
AAAR, D. 128, f. 7.
27
Ibidem, f. 6.
28
Город Кишинев времен жизни А. С. Пушкина..., p. 30.
29
AAAR, D. 128, f. 6.
30
A fost general gubernator interimar de două ori: sfârșitul
anului 1826-03 februarie 1828 și 12 februarie 1831-13 oc-
tombrie 1832. Vezi: http://offtop.ru/castles/v13_251839__.
php (accesat: 05.02.2018).
31
AAAR, D. 128, f. 6-6v.
– 164 –
sarabia, protoiereului de la Seminarul Teologic din
Chișinău, Victor Purișchevici32 . Vinul în volum de
503 vedre 6 ocale era comercializat prin licitație cu
556 ruble și 20 copeici, depuse la Administrația Fi-
nanciară a ținutului Orhei spre păstrare până la noi
dispoziții din partea autorităților țariste33.
Lipsită de veniturile destinate necesităților epar-
hiei, comunitatea armeană din Basarabia a solicitat
țarului „de-a transforma Casa Episcopală în școală
armenească și azil”. Cererea însă a fost respinsă, de-
oarece în 1828 era numit un nou conducător al Epar-
hiei Armene din Basarabia, arhiepiscopul Nerses.
Între timp, considerând dispozițiile Curții de
Conturi privind dispunerea bunurilor arhiepiscopu-
lui Grigor ilegale, executorii testamentari au inten-
tat un proces în acțiune civilă la tribunalul regional
Chișinău-Orhei, cerând să li se dea în proprie admi-
nistrare bunurile rămase după moartea arhiepisco-
pului. Totodată, administrația bisericească armeană
se adresa autorităților locale cu cererea de a i se îna-
poia din averile arhiepiscopului suma de 25 000 ru-
ble, oferite de stat pentru construcția bisericii în or.
Grigoriopol și alte sume donate de diferite persoane
Sfântului Prestol de la Ecimiadzin, asupra cărora nu
s-a găsit niciun fel de conturi, iar clădirea bisericii
n-a mai fost terminată. Toată această procedură de
clarificare a relațiilor dintre arhiepiscopul Grigor și
administrația locală a Eparhiei Armene a durat 29
de ani, până în 1856.
Noul șef al Arhiepiscopiei Armene și al bunu-
rilor acesteia. După moartea lui Grigor Zaharian,
cap al Eparhiei Armene devine arhiepiscopul Ner-
ses (Aștarakeți)34. Bunurile arhiepiscopiei luate în
administrația statului treptat i s-au returnat noului
arhiepiscop. Astfel, acestuia i-au fost întoarse cele
două case din Chișinău (dintre care una cu vie și li-
32
Vezi: Valentin Tomuleț, „Instituirea și activitatea școlilor
lancasteriene în Basarabia în anii’20-’40 ai secolului al XIX-
lea”, în Tyragetia, vol. VIII (XXIII), nr. 2, 2014, p. 126.
33
AAAR, D. 128, f. 6 v.
34
S-a născut la 1770, în apropiere de Ecimiadzin, în 1809 devi-
ne locțiitor al mitropolitului Eprem al armenilor din Rusia.
În 1814 se retrage ca șef al eparhiei la Tiflis, unde în 1824
înființează cunoscutul Seminar „Nersessian”. În 1828 este
numit conducătorul Eparhiei Armene din Basarabia, care
din 1830 este denumită în Eparhia Armeană a Nahicevanu-
lui și Basarabiei. Participă activ la cucerirea Caucazului de
către ruși. La 9 iunie 1846 este ales catolicos al tuturor ar-
menilor, iar în 1852 încetează din viață. Vezi: Personalități
armene. Dicționar de armeni din România, pe http://perso-
nalitati.araratonline.com/nerses-astaraketi-1770-1852/ (ac-
cesat pe 06.02.2018).
vadă), casa din Ismail cu cele patru prăvălii și cele trei
livezi din Akkerman35. Întrucât averile eparhiei s-au
aflat în mod provizoriu în administrarea statului, ar-
hiepiscopului Nerses i s-au returnat și banii proveniți
din veniturile acestor bunuri.
Întrând în posesia averilor, Nerses intenta două
procese în chestiunea gestionării averilor de la
Akkerman. Unul, împotriva arendașului viilor Bre-
fman, pentru stricăciunile cauzate prin cultivarea lor
în mod necuviincios, și al doilea pentru neglijență,
împotriva administrației locale, în supravegherea că-
reia au fost date averile36.
Din averea totală luată în administrația statului nu
i s-au restituit arhiepiscopului Nerses doar cele 2 000
desetine de pământ din județul Akkerman, amplasa-
te pe malul Nistrului, deoarece acestea au fost dăruite
de către țarul Nicolae I consilierului de stat Marini37.
În schimbul lor, administrația țaristă decidea să ofere
Eparhiei Armene 2  500 de ruble. Suma urma să fie
achitată începând cu anul 1831, în două rate, anual.
Pe parcurs, din toate averile deținute altădată de
Eparhia Armeană din Basarabia, Ograda Armeneas-
că a rămas unica în posesia acestea. Cele trei vii de
la Akkerman, devenite una singură, au fost date în
posesia Consistoriului Eparhial Armean. Tot lui i s-a
eliberat, până la 1918, și suma de 2 500 de ruble anu-
al, în schimbul celor 2 000 desetine de pământ tre-
cute în proprietatea lui Marini. Casa din Ismail cu
cele patru prăvălii au fost date în dispunere bisericii
armene de aici38, care a fost clădită la 1878 din banii
moșierului Marcarov39.
Arhiepiscopii armeni, administrarea și secțio­
na­rea Ogrăzii. Odată cu restructurarea vechii
eparhii și înființarea în anul 1830 a Arhiepiscopiei
Armene a Basarabiei și Noului Nahicevan, la Chiși­
nău a fost înființat Consistoriul Eparhial Armean40.
35
AAAR, D. 128, f. 6 v.
36
Ibidem.
37
Аршавир X. Тораманян, ук. соч., с. 67.
38
AAAR, D. 128, f. 7 v.
39
Аршавир X. Тораманян, ук. соч., с. 58.
40
Instituție creată pe lângă arhiereul eparhial cu împuterniciri
economice (de administrare a averilor bisericești), juridice
și statistice (verificarea și evidența registrelor metricale).
Este compus din patru membri: arhimandrit și trei preoți,
președintele Consistoriului fiind însuși arhiereul. Membrii
Consistoriului se aleg de arhiereu și se confirmă de Sinodul
de la Ecimiadzin. Cancelaria Consistoriului este compu-
să din secretar, translator, executor (care girează inclusiv
funcția de casier și arhivar) și numărul necesar de angajați
pentru cancelarie. Vezi: ANRM, F. 173, I. 2, D. 3465, f. 81
v-82, 93-94.
– 165 –
Acest fapt a însemnat limitarea prerogativelor arhi-
episcopului, inclusiv în administrarea bunurilor și
încasarea sumelor parvenite de pe urma Ogrăzii41.
Amintim că în cadrul acesteia, pe măsura urbaniză-
rii Chișinăului (când locul ocupat de casa arhierească
devenea centru, iar pe lotul viran până la via-livadă,
în urma unor cereri apăreau diferite case, clădiri și
construcții), imobilele, fiind date în arendă, începeau
să aducă un venit fabulos eparhiei.
Tocmai din acest considerent, catolicosul și Sino-
dul de la Ecimiadzin, purtând grija repartizării pro-
fiturilor unei eparhii care li se subordona42 , au dispus
de bunurile și câștigurile acesteia prin arhimandriții
trimiși special în acest scop43, astfel, drepturile
șefului eparhial a Basarabiei și Noului Nahicevan
erau limitate cu desăvârșire. Acestuia i s-a lăsat în
folosință doar ¼ (25%) din teritoriul Ogrăzii (numi-
tă partea arhiepiscopală), restul – ¾ (75%) (numită
partea patriarhală) se afla în subordinea Ecimiadzi-
nului44 și era dată în arendă de Sinod, iar contractele
erau semnate de aceiași conducători eparhiali, în ca-
litate de reprezentanți ai acestuia45. Sinodul reținea
o mică parte din aceste agoniseli (a averilor) și în fo-
losul Academiei Teologice din Ecimiadzin, singura
școală superioară de acest fel.
De exemplu, în timpul arhiepiscopului Gabri-
el Aivazian (1858-1872) (vezi lista capilor epar-
hiali în anexă), fratele cunoscutului pictor rus de
origine armeană Ivan K. Aivazovski (1817-1900)46,
proprietățile arhiepiscopiei din Chișinău amplasate
în zona Ogrăzii (împreună cu casa, via și livada) erau
date în administrare, din 1862, unui oarecare Gr.
41
La Chișinău, Consistoriul a funcționat până în februa-
rie 1921, când a fost desființat de un comitet în frunte
cu arhimandritul Husic Zohrabian, venit în România în
1920 ca prelat numit de către catolicosul Gevorg V (1911-
1930). În septembrie 1922, în locul Consistoriului a fost
format un comitet provizoriu eparhial, având ca membri
reprezentanții Comitetului Național al Armenilor din Ba-
sarabia – NACOBA (M. Muratov, Gr. Ohanov, preoții Ioa-
nes Abramianț și Araratianț, secretarul A. Erițpohanov).
Vezi: ANRM, F. 173, I. 2, D. 3465, f. 71, 73, 74-74 v, 77 v.
42
În total, în cadrul Imperiului Rus, Biserica Apostolică Ar-
meană avea șase eparhii: la Erevan, la Sumen (Șirvan), la
Elizavetpolsk, la Tiflis (în Georgia), la Astrahan și ultima
cea a Nahicevanului și Basarabiei. Vezi: ANRM, F. 173, I.
2, D. 3465, f. 81.
43
AAAR, D. 128, f. 8.
44
Аршавир X. Тораманян, ук. соч., с. 68.
45
AAAR, D. 128, f. 8.
46
Vezi: Шаэн Хачятрян, Братья Айвазовские, http://www.
tg-m.ru/articles/4-2016-53/bratya-aivazovskie (accesat la
12.02.2018).
Beroianț47. Adică, la patru ani de la mutarea centru-
lui administrativ în Feodosia (Crimeea).
Ulterior, probabil, în circumstanțele schimbării
repetate a sediului eparhial (1858; 1895) dar și ale
reorganizării eparhiei în cea a Nahicevanului și Ba-
sarabiei (1895), averile Ogrăzii trec repetat în mâna
unor arendași locali. Bunăoară, la 30 noiembrie și la
7 decembrie 1901 (și, ulterior, la 6 mai 1909), între
Sinodul de la Ecimiadzin și locuitorul din Chișinău
Samuil Grosman48 erau încheiate contracte cu privi-
re la arendarea interiorului Ogrăzii. Contractele din
1901 erau semnate între arhiepiscopul Nerses și Sa-
muil Grosman. Primul contract consemna primirea
în arendă de către S. Grosman a părții arhiepiscopale
a Ogrăzii, adică a celor 25%. Al doilea contract, sem-
nat de același Nerses, dar deja în numele Sinodului de
la Ecimiadzin, confirma darea în arendă cetățeanului
S. Grosman a părții patriarhale a Ogrăzii, adică a ce-
lorlalte 75%49. Înainte de Grosman, arendașul curții
fusese un oarecare Reidel50.
Potrivit unui document de inventariere, toată
Ograda era parcelată în 17 loturi (sau sectoare), fie-
care porțiune fiind îngrădită cu un gard (vezi Planul
general al Ogrăzii în anexă). Loturile de la 1 la 16,
pe care S. Grosman a construit, cu timpul, 79 de clă-
diri, intrau în categoria averii patriarhale51. Ultimul
lot – 17 – constituia partea arhiepiscopală a Ogră-
zii. Pe acest teren (după cum se poate observa din
anexă) cu intrarea (poarta vopsită din fier) de pe str.
Bulgară erau amplasate mai multe clădiri. Principala
construcție era Consistoriul Eparhial, divizat în pa-
tru odăi, o bucătărie și două antreuri. Consistoriul
avea șase geamuri și o ușă care dădeau în stradă și
10 geamuri și o ușă care dădeau în curte. În interior
erau trei sobe din teracotă și una mică din cărămi-
dă. Clădirea era conectată la energia electrică. În una
din odăi se afla secretarul instituției, iar în restul –
arhivarul, dintre care în ultima, care dădea în curte,
se afla arhiva propriu-zisă52 . Alături de Consistoriu,
era o construcție separată în trei părți, primele ser-
vind drept depozite pentru lemne, iar în ultima fiind
amplasat WC-ul53.
47
AAAR, D. 128, f. 7 v.
48
Acesta locuia pe str. Gogol nr. 12 (actualmente, str. Mitro-
polit G. Bănulescu-Bodoni). Vezi: ANR, Fond Reforma
Agrară, D. 6 (1925-1939), f. 539.
49
AAAR, D. 128, f. 2 v.
50
Ibidem, D. 97, f. 11 v.
51
ANR, Fond Reforma Agrară, D. 6 (1925-1939), f. 539.
52
Vezi: AAAR, D. 97, f. 37 v.
53
Ibidem.
– 166 –
În aceeași zonă mai era o casă (mai mică), cu
două construcții adiacente din piatră una lângă alta.
În casă erau două odăi locuibile cu bucătărie și an-
treu. Casa avea patru geamuri și o ușă care dădeau
în curte. Pe lângă aceasta, casa era conectată la ener-
gia electrică și avea o plită acoperită cu faianță. Sub
casă se afla un beci din piatră cu uși din lemn. În
prima construcție adiacentă mai erau două odăi cu
antreu și bucătărie, inclusiv o cămară. Aceasta avea
șase geamuri și două uși care dădeau în curte. În in-
terior, soba și plita erau făcute din cărămizi. Ultima
construcțiile adiacentă, cu podele și porți largi din
lemn, era destinată păstrării trăsurilor54.
O altă casă din piatră, care avea o terasă din sticlă
acoperită cu plăci din fier (gen verandă), amplasată,
ca și Consistoriul, pe str. Bulgară, se afla în preajma
acestuia. Clădirea era destinată arhiepiscopului ar-
mean și servea drept locuință acestuia la Chișinău.
Aici se afla un apartament constituit din șapte odăi,
două antreuri, o cămară, WC și baie. Casa avea 16
geamuri care dădeau în curte și grădină și trei gea-
muri în verandă care dădeau spre stradă. În casă erau
patru sobe construite din oglinzi, gresie și teracotă.
În baie se afla un cub pentru apă. Toată casa era elec-
trificată55. Acestea erau toate imobilele care se aflau
în sectorul 17, restul teritoriului din cadrul acestuia
îl ocupau via și livada.
Trebuie să precizăm că, pe lângă aceste imobile, ar-
hiepiscopul armean mai deținea un apartament în sec-
torul 5 al Ogrăzii, care era destinat arhimandritului.
Acesta era dotat cu cinci odăi, un antreu, bucătărie și
comodități. Avea două sobe din teracotă și o plită din
cărămidă în bucătărie, iar cele opt geamuri cu obloa-
ne și două uși dădeau atât în curte, cât și în stradă56.
În raport cu restul imobilelor și sectoarelor Ogră-
zii, clădirile care intrau în folosința Arhiepiscopiei
Armene erau îngrijite și în stare foarte bună. Acestea
au servit trebuințelor arhiepiscopului Nerses Huda-
verdian57 până în anul 1917.
54
Ibidem, f. 37v-38.
55
Ibidem, f. 38.
56
Ibidem, f. 5v.
57
Acesta a fost exilat la Chișinău în 1899, drept urmare a in-
trării în conflict cu procurorul Sinodului în contextul ten­
tativelor țariste de îngrădire a școlilor armenești. Despre
acti­vitatea acestuia vezi: Valentin Arapu, „Soluționarea ches­
tiunii armenești de către guvernatorul Basarabiei, S. D. Uru-
sov (1903-1904)”, în Studia Universitatis Moldaviae, 2017, nr.
4 (104), p. 110-114; Lidia Prisac, Ion Valer Xe­nofontov, „De
la casa armeano-gregoriană de rugăciuni la biserica ortodoxă
din Orhei”, în In Memoriam Gheorghe Palade, 1950-2016,
Chișinău, Bons Offices, 2018, p. 557-572.
 Atenansele Ogrăzii. Imediat după darea în
arendă, S. Grosman, deja prin alte contracte de sub-
arendă, încredința câtorva subarendași amenajarea
terenurilor Ogrăzii și construcția în cadrul acesteia
a unor clădiri. De exemplu, Gheorghii Avramov, care
avea contract cu Grosman încă din 1902, se angaja
timp de trei ani, începând cu anul 1911, să constru-
iască mai multe blocuri, case și depozite pe str. Bulga-
ră, în sectorul 6 al Ogrăzii. Ulterior, acesta dădea în
arendă aici un șir de apartamente, magazine, brutării
etc., el singur deținând restaurantul „Bulgaria”58.
Un alt subarendaș, Alexei Grigoriev, se angaja ca
din 1911 până în 1921 să ridice mai multe blocuri cu
două etaje (inclusiv case, depozite și alte construcții)
pe străzile Aleksandrovskaia și Armeanskaia, pe lân-
gă faptul că urma să achite arendașului 6 000 lei/anu-
al și să plătească impozite în sumă de 4 000 lei/anual.
Luând și dând în subarendă aproape trei sectoare din
cadrul Ogrăzii (8, 15 și 16), venitul anual al lui A.
Grigoriev se estima, în 1920, la peste 80 000 lei59.
Reflectând asupra destinației clădirilor care erau
ridicate în cele două cartiere ale Ogrăzii, putem să
le plasăm în categoria celor economice. Deși o bună
parte din ele erau destinate locuințelor, cuprinzând o
gamă variată de apartamente de la una la șapte odăi,
totuși construcțiile în sine determinau tipologia unei
societăți de consum. Spațiul era diversificat în biro-
uri de cancelarie, magazine, diferite depozite (cheres-
tea, lemn, cărbune, var, brichete, tutun etc.), brutării,
restaurante, bufete, ceainării, cârciumi, frizerii, far-
macii etc. Dacă ne-am transpune, acum un secol,
pe strada principală a orașului unde începea zona
Ogrăzii (de la str. Armenească), atunci am sesiza din
plin după casetele publicitare suflul epocii: Magazi-
nul de Cafea „Yemen”, Cooperativa „Unirea”, Biroul
de Transport Rutier „Rapid”, Hotelul „Metropol”,
Farmacia „Sanitas”, Biroul de Bijuterii, Gravură și
Ceasornicărie „Renaissance”, Restaurantul „Bâr-
lad”, Depozitul Farmaceutic „Veritas”, Restaurantul
„Carpați”, Magazinul de Industrie Textilă „Bîvșaia
Kotlearovskogo i Ptașnikogo”, Ceainăria „Ardagan”,
Magazinul „Cooperativa Centrală”, Restaurantul
„Alianța”, Hotelul „Geneva”, Restaurantul „Bulga-
ria”, Ceainăria „Vostok”, Depozitul de Fructe „So-
iuz Sadovod”, Restaurantul „Regina Maria” (fostul
„Râbak”), Restaurantul „Garni”, Ceainăria „Birja”,
Ceainăria „Moskva”, Restaurantul „Turda” ș.a.60.
58
AAAR, D. 97, f. 7-11v.
59
Ibidem, f. 16-17, 24v-37.
60
Ibidem, f. 7v-17v, 21-37.
– 167 –
Însemnele publicitare, pomenite în documentele
de arhivă, vorbesc de la sine despre nivelul de trai și
educațional, despre tendințele și năzuințele oameni-
lor într-o perioadă de transformări majore, precum și
despre acomodarea la noul regim de după 1917.
Totodată, după denumirea localurilor și a servici-
ilor prestate, putem spune că locuitorii din Ogradă
formau o lume cosmopolită și polarizată din punct
de vedere etnic. Printre chiriașii imobilelor prevalau
nume de evrei, armeni61, greci, polonezi, rușii și ro-
mâni. În lipsă de spațiu, detalii privind viața cotidi-
ană la începutul epocii interbelice în cadrul Ogrăzii
Armenești urmează să prezint în alte studii dedicate
acestui subiect.
Anul 1917, generarea reformei agrare și expro-
prierea Ogrăzii. Premergător unirii Basarabiei cu
România, anul 1917 devenea unul de cotitură nu doar
în istoria spațiului dintre Prut și Nistru, dar și în cea
a existenței Arhiepiscopiei Armene a Nahicevanului
și Basarabiei. După moartea arhiepiscopului Nerses,
survenită în martie 1917, dar și în urma izbucnirii
Revoluției din Februarie și a prăbușirii Imperiului,
legăturile dintre centrul arhiepiscopal armean de la
Chișinău și Sinodul de la Ecimiadzin se întrerup. În
aceste circumstanțe, în lipsa unui reprezentant legal
din partea eparhiei armene, averile Ogrăzii erau lăsa-
te în voia sorții, rămânând practic fără stăpân. Uni-
cul care continua să beneficieze de pe urma Ogrăzii
era Samuil Grosman, care, în urma subarenzilor și
a chiriilor, preda la Administrația Financiară din
Chișinău suma neînsemnată de 25 000 de ruble anu-
al, deși veniturile acestuia erau mult mai mari.
La scurt timp, în urma constituirii la 3 decembrie
1917 a Comitetului Național al Armenilor din Ba-
sarabia62 și a adresării reprezentanților acestuia către
61
De exemplu, în sectorul 9 al Ogrăzii, din 1920 Karabet Cer-
kasov arenda de la S. Grosman pentru o perioadă de trei ani
o încăpere destinată frizeriei, pentru care achita 3 500 lei pe
an. O altă frizerie din sectorul 15, amplasată în cadrul Coo-
perativei „Unirea”, era arendată pentru un an de Megherdici
Erițpohanov pentru suma de 7 000 lei. Magazinul de Cafea
„Yemen” de pe str. Armenească era ținut din 1917 de Arsen
Nazarbekianț, pentru care acesta achita suma de 1 000 lei pe
an etc. Vezi: AAAR, D. 97, f. 18, 30 v, 32 v. Ulterior, potrivit
recipiselor de depunere a chiriilor pentru anul 1932/1933,
în Ogradă erau înregistrați: Mogardici Erițpohanov, Eghia
Alahverdian, Cornic Bedrozian, Mogardici Eramian ș.a.
Vezi: ANR, Fond Reforma Agrară, D. 6 (1925-1939), f. 583.
62
Despre înființarea și activitatea NACOBA vezi: Lidia Pri-
sac, „Comitetul Național al Armenilor din Basarabia: con-
text, scop, activitate (1918-1925)”, în Conferință Științifică
Internațională „Patrimoniul cultural: cercetare, valorificare,
președintele Consiliului de Miniștri și Ministerul
Cultelor63, toate bunurile Arhiepiscopiei Armene
treceau sub patronajul organizației64. Iar prin decre-
tul regal din 13 octombrie 1920, NACOBA devenea
administratorul legal al averilor Ogrăzii sub contro-
lul Ministerului Cultelor65.
Drept urmare, în cadrul Ogrăzii, casa arhiepi-
scopului și casa cu anexe și alte depozite din secto-
rul 17 treceau în folosința președintelui NACOBA,
Mitridat V. Muratov, pentru care acesta achita anual
din partea Comitetului suma de 18 000 lei. În clădi-
rea Consistoriului mai locuiau: secretarul Alexandr
Erițpohanov și arhivarul Stepan Ioanisian. Iar sub
același acoperiș cu Mitridat V. Muratov, într-un alt
apartament locuia membrul Consistoriului, preotul
Arutiun Ararateanț. În apartamentul din sectorul
5 locuia preotul Abrameanț66. În aceste condiții, la
5 noiembrie 1920, reprezentanții Comitetului în-
treprindeau și o primă inventariere a bunurilor mo-
bile și imobile ale Ogrăzii, comisia de inventariere
fiind formată din: delegatul Ministerului Cultelor,
Roșianu, inginerul A. M. Asvadurov, juriștii A. S.
Barhudarov, S. K. Popovici și I. C. Teodorovici67.
Între timp, problema imperioasă care se impunea
în contextul stabilirii și consolidării administrației
românești în Basarabia ținea de înfăptuirea reformei
agrare. Privind retrospectiv evenimentele, trebuie
să precizăm că în contextul destrămării Imperiului
Țarist, regiunea dintre Prut și Nistru fusese cuprin-
promovare”. Programul și tezele comunicărilor, Ediția a IX-
a, 30-31 mai 2017, Chișinău, IPC, 2017, p. 78; Lidia Prisac,
Ion Valer Xenofontov, „Genocidul, refugiații armeni și Ro-
mânia Mare (1918-1940)”, în Akademos. Revistă de știință,
inovare, cultură și artă, nr. 3 (46), 2017, p. 103-112; Lidia
Prisac, „Prezențe armenești în Sfatul Țării: Petre Bajbeuc-
Melicov”, în Centenar Sfatul Țării (1917-2017). Materialele
Conferinței Științifice Internaționale. Chișinău, 21 noiem-
brie 2017, Chișinău, 2018, p. 443-458; Lidia Prisac, „Ati-
tudinea comunității armene din Basarabia față de unirea cu
Romania (1918)”, în Anuarul Institutului de Istorie „Gheor-
ghe Barițiu” din Cluj-Napoca, Series Historica, Cluj-Napo-
ca, 2018, p. 245-264.
63
AAAR, D. 128, f. 2.
64
Potrivit Statutului, Comitetul se angaja să ia sub protecție
(în corelare cu organele și instituțiile locale de stat) toa-
te bunurile și interesele naționale ale bisericii armene din
Basarabia (inclusiv proprietatea acesteia) etc. Totodată, se
intenționa de-a înainta petiții către Sinodul și catolicosul
tuturor armenilor în problemele care vizau armenii din Ba-
sarabia. Vezi: ANRM, F. 39, I. 1, D./r 1329, f. 3-3v.
65
ANRM, F. 173, I. 2, D. 3465, f. 76, 99v.
66
AAAR, D. 97, f. 5 v, 37 v, 38.
67
Ibidem, f. 1.
– 168 –
să de un val masiv de mișcări țărănești, care a dus la
acapararea forțată a pământurilor de către aceștia.
Potrivit datelor statistice din 1905, proprietatea
țărănească din Basarabia ocupa 48,6% din suprafața
ținutului, iar 51,4% din terenuri aparțineau marilor
proprietari, statului și mănăstirilor68. Deși sustrage-
rea pământurilor moșierești în Basarabia a avut un
caracter moderat, în raport cu alte regiuni ale Impe-
riului69, totuși latifundiarii locali au simțit pe propria
lor piele presiunea raporturilor sociale ce nu puteau
fi soluționate pe cale tradițională.
O primă luare de atitudine în stoparea mișcărilor
țărănești venea din partea Sfatului Țării în
circumstanțele declarării autonomiei Republicii De-
mocratice Moldovenești, adoptată la 2 decembrie
1917, care prevedea „distribuirea întregului pământ
norodului muncitor” 70. La 21 ianuarie 1918 era emi-
să Instrucția agrară către comitetele pământești, prin
care, deși fără vreun rezultat, se întreprindea ten-
tativa de a impune o ordine în modul de folosire a
pământului71. Continuarea reformei agrare figura
și în Declarația unirii Basarabiei cu România, vota-
tă în ședința istorică din 27 martie 191872 . Deja în
mai 1918 era creată Comisia agrară a Sfatului Țării,
compusă din deputați basarabeni, reprezentanți ai
proprietarilor și specialiști din partea Guvernului.
Timp de jumătate de an aceștia au elaborat Proiec-
tul legii de reformă agrară pentru Basarabia, care a
fost votat la 27 noiembrie 1918 în ultima ședință a
Sfatului Țării. Proiectul a stat la baza Decretului-
lege referitor la exproprierea pământurilor cultiva-
te din Basarabia din 22 decembrie 1918 și a Legii
de reformă agrară pentru Basarabia din 13 martie
192073.
Decretul-lege prevedea exproprierea tuturor te-
renurilor cultivabile, inclusiv a pământurilor ce
aparținuseră Coroanei, statului, Băncii Țărănești
68
Agricola Cardaș, Aspecte din reforma agrară basarabeană,
Chișinău, 1924, p. 56.
69
Drept indicator servește micșorarea terenurilor moșierești
până la „mișcarea țărănească” și după. De exemplu, în 1916
marile latifundii se estimau la 1 718 148 ha, ca la începu-
tul anului 1918 acestea să se micșoreze până la 1 391 295
ha. Vezi: S. Suveică, Basarabia în primul deceniu interbelic
(1918-1928): modernizare prin reforme, Chișinău, Pontos,
2010, p. 120-192.
70
Ibidem, p. 137.
71
Ion Țurcanu, Relații agrare din Basarabia în anii 1918-
1940, Chișinău, Universitas, 1991, p. 19.
72
Ștefan Ciobanu, Basarabia, Chișinău, Universitas, 1993, p.
268.
73
Svetlana Suveică, op. cit., p. 143.
și celor închinate mănăstirilor din străinătate (pre-
cum și a pământurilor din proprietatea zemstvelor,
orașelor, comunităților urbane și a supușilor străini
care nu se declaraseră cetățeni români [până la data
de 1 ianuarie 1919]). Simplu prin conținut, Decre-
tul-lege pentru Basarabia s-a dovedit a fi cel mai
radical în raport cu decretele pentru restul provin-
ciilor74, evidențiindu-se, în special, prin definirea
statutului proprietăților particulare și atitudinea
față de supușii străini.
Organul principal de aplicare a reformei agrare
în Basarabia, înființat prin același decret (art. 18), a
devenit Casa Noastră75, care avea statut de persoană
juridică și se bucura de autonomie deplină76 și care,
în conformitate cu Decretul-lege pentru Basarabia, a
creat nouă comisii județene de expropriere și împro-
prietărire77.
Sub incidența exproprierii cădeau și terenurile
oferite cândva Arhiepiscopiei Armene din Basara-
bia, aflate în cadrul Ogrăzii. Chiar dacă NACOBA
devenise administratorul legal al averilor eparhiale
și încercase să-l elimine pe S. Grosman din poziția
principalului arendaș al Ogrăzii (demonstrând că
acesta „era în realitate un speculant de necrezut și
extorca aproape 1  500  000 lei anual”)78, în cores-
pundere cu art. 4 al Legii agrare, averile acestea au
fost catalogate drept proprietăți ale mănăstirii de la
Ecimiadzin. Considerându-le ca fiind compuse din
două bunuri imobiliare: una aparținând arhiepisco-
pului armean din Basarabia și cealaltă – mănăstirii
de la Ecimiadzin, Comisia județeană de expropriere
și împroprietărire Chișinău (a VII-a) decidea la 28
74
Specificul ei a fost determinat inclusiv de faptul că pămân-
tul a fost luat nu de la proprietari, ci de la țărani, care îl
acaparaseră în perioada anarhiei din 1917-1919. Demarând
simultan, procesul legiferării și aplicării reformei agrare s-a
lovit de lipsa unor mecanisme eficiente de implementare și
de incompetența funcționarilor meniți să le aplice. Vezi:
Svetlana Suveică, op. cit., p. 120-192; Ion Țurcanu, Relații
agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chișinău, Univer-
sitas, 1991, p. 17; Gheorghe E. Cojocaru, Integrarea Basa-
rabiei în cadrul României (1918-1923), București, Semne,
1997, p. 162; Alberto Basciani, Dificila unire. Basarabia și
România Mare (1918-1940), Chișinău, Cartier, 2018.
75
În Transilvania și Bucovina, aplicarea reformei agrare a fost
pusă în sarcina instituțiilor particulare, ca Banca Agricolă
și, respectiv, Banca Regională Cernăuți.
76
Svetlana Suveică, op. cit., p. 143.
77
Acestea au fost desființate la 18 ianuarie 1924, iar atribuțiile
lor treceau în competența Casei Centrale a Împroprietăririi.
78
AAAR, D. 128, f. 2v.
– 169 –
ianuarie (4 februarie) 1922 confiscarea părții a doua
a Ogrăzii împreună cu Casa Arhiepiscopală a eparhi-
ei și cu toate atenansele și clădirea ocupată de Con-
sistoriul Armean79.
Considerații finale. Deși nici pe departe fina-
lizat, studiul pe care l-am elaborat constituie o în-
cercare de a dezlega misterul a ceea ce s-a numit pe
vremuri Ograda Armenească din Chișinău. În baza
literaturii de specialitate și a unor segmente evoca-
toare din mai multe surse de arhivă mi-am îndreptat
atenția, în primul rând, spre momentul înființării
în Basarabia a unei Arhiepiscopii Armene. Eveni-
mentul în sine a determinat propriu-zis apariția
unor averi imobiliare însemnate, oferite în dar Ar-
hiepiscopiei Armene de către țarii ruși, inclusiv a
celor amplasate în capitala guberniei. Reconstitu-
ind istoria bunurilor eparhiei armene din centrul
Chișinăului pe parcursul unui secol, conchidem că
cercetarea subiectului se rezumă doar la o primă
etapă – 1813-1922. Acest început pare să constitu-
ie un preludiu în seria de povești dedicate Ogrăzii
Armenești. Oprindu-mă la momentul istoric de
expropriere a Ogrăzii (1922), generată de „sabia lui
Damocles” – reforma agrară, într-un studiu de vii-
tor urmează să dezvălui avatarurile structurilor de
înfăptuire a reformei și ale litigiului minorității ar-
mene în chestiunea Ogrăzii.
ANEXE
Anexa nr. 1
Capii Arhiepiscopiei Armene din Basarabia
(1809/1812), Arhiepiscopiei Armene a Basarabi-
ei și Noului Nahicevan (1830-1895), cu sediul la
Chișinău/Feodosia (1858), și Arhiepiscopiei Arme-
ne a Nahicevanului și Basarabiei (1895-1917), cu
sediul la Rostov-pe-Don (1895)/Chișinău (1899)
Grigor Zaharian (1809-1827)
Nerses Aștaracheți (1828-1846)
Matevos (1846-1857)
Gabriel Aivazian (1858-1872)
Ghevorg (1872-1876)
Macar Teguți (1876-1885)
Grigor Saganeanț (1887-1896)
Nerses Hudaverdian (1899-1917)
Ibidem, f. 2.
79
 Anexa nr. 2 Anexa nr. 3
Casă de locuit amplasată în cadrul Ogrăzii „Memoriu asupra situației averilor Eparhiei
Armenești din Chișinău, str. Bulgară Armenești din România aflătoare în orașul
Chișinău”

Sursa: Arhiva privată

Sursa: Arhiva Arhiepiscopiei Armene a României,

D. 128, f. 1.
AnexAnexa
a nr. 4 nr. 4 Planul general al Ogrăzii Armenești (1920)
reconstituită de autor în baza Arhivei Arhiepiscopiei Armene a României, D. 97, f.
Planul general al Ogrăzii Armenești (1920)
reconstituită de autor în baza Arhivei Arhiepiscopiei Armene a României, D. 97, f. 1-38
str. K i e v s k a i a (actualmente, str. 31 August 1989)

Fosta cazarmă a Regimentului de infanterie Minsk

str. A r m e a n s k a i a (actualmente, str. Armenească)

str. B o l g a r s k a i a (actualmente, str. Bulgară)
str. B e n d e r s k a i a (actualmente, str. Tighina)

1 2
I
13 3 17

12 Locuința arhiepiscopului

4
Apartamentul cu 5 camere a arhimandritului
11

10 Pe teritoriul
Consistoriu Eparhial
se mai aflau 5
11 depozite

Inclusiv
7 case
mai mici

8 7 6 16
14 15

Blocuri cu două etaje

17
str. A l e k s a n d r o v s k a i a (actualmente, bd. Ștefan cel Mare și Sfânt)

– 170 –
 185 ЛЕТ СО ДНЯ ОСНОВАНИЯ ПЕРВОЙ ПУБЛИЧНОЙ
БИБЛИОТЕКИ ГОРОДА КИШИНЕВА (22 августа 1832 г. – 22 августа 2017 г.).
СПОРНАЯ ПРЕЕМСТВЕННОСТЬ

Михаил СЛОБОЗИЯНУ

22 августа 2017 года исполнились 185 лет с мо-
мента основания первой публичной библиотеки
города Кишинева.
Краткая историческая справка. 23 апреля
1830 года президент Императорского Вольного
экономического общества адмирал Н. С. Морд-
винов (рис. 1) обращается к министру внутренних
дел Российской империи графу А. А. Закревско-
му (рис. 2) с письмом, в котором он ходатайствует
об изыскании средств для заведения в губерниях
публичных библиотек для чтения.
Рис. 1. Н. С. Мордвинов Рис. 2. А. А. Закревский
Рассмотрев предложение Н. С. Мордвинова,
А. А. Закревский подписывает 5 июля 1830 года
«Циркулярное предписание Министра Внутрен-
них Дел Гг. Гражданским Губернаторам от 5 июля
1830 года, о заведении в Губерниях публичных
библиотек для чтения» (далее – Циркулярное
предписание от 5 июля 1830 года].
10 июля 1830 года гражданский губернатор
Бессарабии А. И. Сорокунский созвал специаль-
ное совещание по вопросу заведения в Кишиневе
публичной библиотеки, на коем был образован
Попечительский комитет будущей библиотеки и
даны указания директору училищ Бессарабской
области Гриневичу разработать предложения о
способах открытия библиотеки.
Некоторые современные источники [Chişinăul în
date, Istoric, Scurt istoric, Vieru-Ișav, Ганенко, Киши-
нев. Энциклопедия] называют ее: «Кишинев­­ская
губернская публичная библиотека», «Biblioteca
Publică Gubernială din Chişinău»/«Губернская
публичная библиотека из Кишинева», «Biblioteca
Publică Gubernială»/«Губернская публичная биб-
лиотека» или «bibliotecă publică de stat»/ «го-
сударственная публичная библиотека» – эти
названия не будучи подтверждены каким-либо
официальным архивным документом.
Имеются источники, которые продвигали оба
названия параллельно:
– «Kишиневская публичная библиотека» и
«Кишиневская губернская публичная биб-
лиотека» [ Ганенко];
– «Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” (...)
Prima bibliotecă orăşenească a fost deschisă la
22 august 1832» и «Biblioteca Naţională a
Republicii Moldova (...) Îşi are începutul la 22
august 1832 ca Biblioteca Publică Gubernială
din Chişinău»/«Муниципальная библиотека
им. Б. П. Хашдэу. (…) Первая городская биб-
лиотека была открыта 22 августа 1832 года»
и «Национальная библиотека Республики
Молдова (…) Основана 22 августа 1832 г. как
Губернская публичная библиотека г. Киши-
нева» [Chișinău. Enciclopedie] – противоре-
чивые высказывания, прививающие идею,
что 22 августа 1832 года в Кишиневе были
открыты две библиотеки – городская и гу-
бернская.

Генерал-губернатор Новороссийского края и Бессарабии граф М. С. Воронцов

(рис.3), в письме от 30 января 1831 года в Областной совет, признал весьма полез-
ным учреждение в Кишиневе публичной библиотеки и дал совету указание об
устройстве. Кишиневская публичная библиотека была открыта 22 августа 1832 года
и просуществовала до 1876 года, когда была закрыта из-за отсутствия средств на ее
содержание.
19 октября 1877 года она вновь открывается под названием Кишиневская
общественная библиотека.

Рис. 3. М. С. Воронцов

– 171 –
 Однако, известные личности, а также некото-
рые представители областной (в то время) адми-
нистрации считали библиотеку городской:
– «Biblioteca orașului Chișinău» / «Библиотека
города Кишинва» [Bezviconi, с. 54];
– «bibliotecă orășenească» / «городская библио-
тека» [Ciobanu];
– «Biblioteca publică din Chișinău» / «Публич-
ная библиотека из Кишинeва» [Boldur];
– «gorodskaia publicinaia biblioteka» / «городская
публичная библиотека» [Vieru-Ișav, с. 16];
– «înființarea bibliotecilor în orașele reședințe de
gubernie» / «заведение библиотек в губерн-
ских городах» [Boldur];
– «prima bibliotecă orășenească» / «первая город-
ская библиотека» [Chișinău. Enciclopedie];
– «городская библиотека» / «городская библи-
отека» [Vieru-Ișav, с. 152];
– «городская публичная библиотека» [Vieru-
Ișav, с. 230; Тарнакин];
– «открытие в Кишиневе Публичной библио-
теки» [Халиппа];
– «Кишиневской публичной библиотеки»
[Documente arhivistice, с. 4, 5, 7, 9, 28; Vieru-
Ișav, с. 231; Ганенко, с. 26, 27, 31, 36, 49, 54;
Одуд; Юб. сборник, с. 143, 153, 237];
– «Кишиневская публичная библиотека» [Га-
ненко, с. 24, 39, 60, 61, 111; 13].
– «устройства в Кишиневе публичной библио-
теки» [Ганенко, с. 18];
– «учреждение в Кишиневе публичной библио-
теки» [Ганенко, с. 22-23];
– «учрежденной в Кишиневе городской библио-
теке» [Юб. сборник, с. 144].
Откуда начинаются противоречия? У истоков
стоит, без сомнения, упомянутый выше циркуляр
министра внутренних дел Российской империи
графа А. А. Закревского. Название циркуляра на-
столько ясное, что, похоже, нет возможности оши-
бочного толкования. Тем не менее, некоторые
авторы пришли к выводу (который, опять же,
ни один из них не подтвердил официальным
актом), что имелось в виду создание губернских
библиотек. Тогда, если идти от обратного, мож-
но сказать, что, если бы министр имел бы в виду
создание губернских библиотек, название это-
го циркуляра было бы „О заведении губернских
публичных библиотек для чтения”. Тем более,
что публичные библиотеки были созданы не
только в губернских городах, но и в уездных – «в
большинстве губернских городов существовали
по 2-3 библиотеки для чтения, в уездных  – по
1-2» [Матвеев, с. 116] и «Всего было открыто
39  публичных библиотек, из них 8  – в уездных
городах» [Патрина].
– 172 –
Каков же был статус этих библиотек? Библио-
теки НИКОГДА НЕ ИМЕЛИ статус губернских
(тем более, «государственных» [Vieru-Ișav, с. 14]),
потому что:
– «МВД подготовило специальное распоря-
жение об открытии публичных библиотек в
губернских городах (…) Все заботы о спосо-
бах учреждения публичных библиотек воз-
лагались на губернаторов (…) Средства на
первоначальное устройство и дальнейшее
содержание библиотеки предполагалось соб-
рать по добровольной подписке, объявлен-
ной повсеместно в губернии через полицию»
[Бубнов];
– «губернатор (…) внес в дворянское собрание
вопрос об учреждении в Симбирске публич-
ной библиотеки (…) Однако и эти действия
не возымели результата – только „четверо
дворян подписали всего 95 руб. ассигна-
ций”» [Доставление полезного чтения];
– «Отчет за 1844 г. (…) За год не было приоб-
ретено ни одной книги. В год в библиоте-
ке было всего три абонента (…) В 1864 году
Псковская губернская публичная библио-
тека закрылась из-за отсутствия читателей и
средств для приобретения новых книг» [Ис-
тория Псковской (…)];
– «был избран специальный Попечительский
комитет, который приобрел книжный шкаф,
круглый стол и начал поиски источников по-
полнения книжного собрания» [Как петро-
заводчане (…)];
– «Царское правительство в создании боль-
шинства публичных библиотек не участво-
вало и никакой материальной поддержки им
не оказывало» [Матвеев, с. 115];
– «Документ предписывал (…) „пригласить к
совещанию губернских и уездных руково-
дителей дворянства, директоров гимназий
и вообще ревнителей просвещения, как из
среды дворянства, так и купечества, чтобы
совокупно с ними приискать средства для
учреждения библиотек” (…) Единственным
источником финансирования библиотек
должны служить добровольные пожертвова-
ния дворянства и купечества (…) Сохранился
документ О бюджете Томской городской пуб-
личной библиотеки с 1.03.1845 по 27.12.1845
г.: Приход: 1845, март. По указу Томской го-
родской думы от 9 марта за № 611 выдано от
цеха гласному Ивану Жукову на содержание
Томской ГОРОДСКОЙ БИБЛИОТЕКИ
(здесь и далее выделение текста – прописные
буквы, жирный шрифт – принадлежит авто-
ру – м.с.) серебром десять рублей» [Никиен-
ко, с. 5, 12];
 – «29 мая 1834 г. император Николай I утвер-
дил постановление Комитета министров о
разрешении тамбовскому дворянству обра-
зовать капитал на акциях в 50000 рублей для
устройства публичной библиотеки в Тамбо-
ве (…) правительство не выделяло средств на
развитие публичных библиотек из государс-
твенного бюджета» [Патрина, с. 6-7, 10];
- «C самого начала идея Н. С. Мордвинова, та-
ким образом, предполагала не государствен-
ное, а общественное финансирование этого
мероприятия. По-видимому, граф даже и не
думал, что государство может взять на свой
бюджет создание публичных библиотек»
[Томская (…)]. Аксиоматичным является
вывод В. А. Билбасова: «Мордвинов пред-
лагал „для заведения библиотек во всех гу-
бернских городах внести в государственную
роспись 50.000 руб. к ежегодному отпуску в
Министерство просвещения”. Гр. Канкрин
признавал, конечно, этот расход излишним
и Комитет министров согласился с мнени-
ем министра финансов, и этот ВОПРОС О
ЗАВЕДЕНИИ ПУБЛИЧНЫХ БИБЛИ-
ОТЕК В ГУБЕРНСКИХ ГОРОДАХ БЫЛ
ИСЧЕРПАН НАДОЛГО, НА ВСЕ ЦАРС-
ТВОВАНИЕ НИКОЛАЯ ПАВЛОВИЧА»
[Введение к т. 7 коллекции «Архив графов
Мордвиновых». С.-Петербург, 1901-1903, p.
XXIX].
Бывали исключения:
– «На  казенные средства содержались лишь
библиотеки правительственных учреждений,
а также высших и средних учебных заведе-
ний (…) Самое большее, на что пошла цент-
ральная власть (…)  – это выдача небольших
субсидий публичным библиотекам в Тиф-
лисе, Вильно, Ташкенте, Киеве, Житомире,
Каменец-Подольске, Риге и Ашхабаде. Эти
библиотеки поддерживались царским пра-
вительством в целях русификации населения
национальных районов России» [Матвеев, с.
115-116];
– «Сибирский комитет разсматривал разные
предложения Начальника Камчатки (…) о
заведении там казенной библиотеки (…) 26
января объявлено Комитету, что журнал его
о предложениях Начальника Камчатки удос-
тоен Высочайшего разсмотрения (…) и собс-
твенноручно Его Величества рукою на оном,
между прочим, написано: «Согласен» [Пос-
тановление МНП].
Исключением была (благодаря М. С. Ворон-
цову) и «Кишиневская публичная библиотека»:
«(…) проект Гриневича (…) был передан на рас-
смотрение (…) графу Воронцову, который в письме
– 173 –
от 30 января 1831 года в областной совет признает
„весьма полезным учреждение в Кишиневе пуб-
личной библиотеки” (…) Воронцов предлагает
до постройки специального дома1 нанять в Ки-
шиневе частный дом из двух или трех комнат,
выделив для этого (судя по кишиневским ценам)
из 10-процентного капитала ежегодную сумму
в 2500 рублей ассигнациями. Из того же источ-
ника он назначает на первоначальную покупку
книг (…) 5000 рублей ассигнациями и на последу-
ющие годы выделить по 1000 рублей ежегодно»
[Ганенко, с. 22-23]. Более того: «Кишиневская
публичная библиотека была единственной в этот
период (…) которая содержалась за счет государс-
твенных ассигнований. В то время как Киши-
невская публичная библиотека не знала особых
финансовых затруднений (…) остальные губерн-
ские библиотеки, существовавшие только за счет
пожертвований, влачили жалкое существование
или закрывались» [ibid., с. 111].
Какие муки испытывали, однако, некоторые
губернаторы в попытках создания «губернских
библиотек» и отношение имперского правитель-
ства к этим библиотекам, доказывает случай биб-
лиотеки города Орел: «В начале 1837 года (…)
должность орловского гражданского губернато-
ра занял брянский дворянин Николай Михай-
лович Васильчиков (…) через полтора месяца (...)
он получает из Министерства народного про-
свещения распоряжение „о доставлении отчёта
о состоянии Публичной библиотеки в Орле за
1836 г.”. Это распоряжение очень удивило Н. М.
Васильчикова, так как о существовании в Орле
публичной библиотеки он не слышал, и никаких
документов, касающихся её деятельности от А.
В. Кочубея не получал. Три месяца он пытался
обнаружить какие-либо «следы» библиотеки,
и, наконец, 28 сентября (…) доложил в Минис-
терство, что „как публичная библиотека в г. Орле
до сего времени (…) не открыта (…) то и отчёта
о ней за 1836 год я не могу представить”. К сему
губернатор добавил, что им уже сделаны все за-
висящие от него распоряжения для учреждения
в Орле публичной библиотеки. В ответ Н. М. Ва-
сильчиков получает из министерства раздражён-
В таком случае остается только гадать: если имелись
1
все необходимые процедуры для начала строительства
[Циркулярное предписание от 15 ноября 1828
года, Циркулярное предписание от 30 августа 1829
года], почему не было предпринято ничего для по­
строения здания этой библиотеки? Ведь если библио­
тека была бы действительно государственным
учреж­дением, «создатель нового Кишинева» [Bezviconi,
с. 31], губернатор П. И. Федоров, несомненно, нашел бы
возможность включить этот объект в план застройки
города Кишинева.
ное письмо, в котором говорится, что, во-первых,
разрешение открыть в Орле публичную библио-
теку было сделано министром и препровождено
к губернатору ещё в 1834 году, во-вторых, Минис-
терство финансов и Министерство просвещения
пересылали для Орловской библиотеки книги и
периодические издания и, в-третьих, все формы
отчётности также были высланы губернатору ещё
в 1834 году. А ОТКРЫТА ЛИ БИБЛИОТЕКА
ИЛИ НЕТ, делал ли Н. М. Васильчиков какие-
либо распоряжения на её счёт или нет БОЛЬШО-
ГО ЗНАЧЕНИЯ НЕ ИМЕЕТ. В любом случае
губернатор обязан уведомить министерство о
том были ли в истёкшем году в пользу библио-
теки какие-либо пожертвования и каков их раз-
мер» [Бубнов].
Подытоживая, можно сказать, что циркуляр
был, вероятно, самым формальным документом
когда-либо введенным в действие министром
внутренних дел Российской империи, так как он
не представляет собой распоряжение, а просьбу
к губернаторам: «В сем убеждении прошу Ваше
Превосходительство (…)». Более того, циркуляр
не содержит никаких указаний о статусе и смете
расходов на заведение и деятельность библиотек,
что не характерно для стиля российской адми-
нистрации – см., например, Постановление Ми-
нистерства народного просвещения от 23 января
1828 года «О заведении казенной библиотеки в
Камчатке» [Постановление МНП], которая ясно
дает понять, что библиотека будет казенным уч-
реждением, т.е. финансируемым правительством.
Однако, вернемся в наше время. Национальная
библиотека Республики Молдова (далее – НБ), не
имея на то веских оснований, не только провозг-
ласила себя преемником, но и присвоила полное
генеалогическое древо первой публичной библи-
отеки Кишинева. Об этом свидетельствуют сле-
дующие отрывки из истории и хронологии этого
учреждения [Scurt istoric]:
«В учредительном собрании* Губернской пуб-
личной библиотеки от 10 августа 1830 года (...)
На протяжении 180 лет** (...) Библиотека (...)
имела различные имена: Губернская публичная
библиотека (1832-1875), Публичная библиотека
Кишинева (1876-1939), Республиканская госу-
дарственная библиотека МССР (1940-1990 годы)
(...)
Губернская публичная библиотека из Кишине-
ва (позднее Публичная библиотека Кишинева)
была основана де-юре в 1830 году по распоряже-
нию-соглашению МВД Российской империи***.
1878-1917 гг. Под муниципальной опекой с гу-
бернской функциональностью****», –
– 174 –
которые (по нашему мнению) являются страта-
гемами, способными вводить в заблуждение диле-
тантов.
Приведенные цитаты содержат ошибки:
* 10 августа 1830 года был образован Попечи-
тельский комитет будущей библиотеки, а не уч-
реждена библиотека.
** Цифра 180 лет надумана, потому что, даже
если библиотека в указанный период (1832-1875)
имела бы статус губернской библиотеки (что не
подтверждается ни одним официальным докумен-
том), то период времени с 1877 по 1939 гг. все рав-
но следовало бы исключить из истории НБ, как
принадлежащий истории Кишиневской муни-
ципальной библиотеки им. Б. П. Хашдеу (далее
– MБ)! Факт, подтвержденный П. Ганенко: «…в
начале 1877 года официальные представители
царской власти в конце концов были вынуждены
передать полностью в ведение города Кишиневс-
кую губернскую публичную библиотеку, которая
с этого года носит новое наименование – город-
ской публичной (а иногда общественной) библи-
отеки» [Ганенко, с. 72] и Марией Виеру-Ишав:
«История Кишиневской публичной библиотеки.
1830-1917 (...) содержит неправильное предполо-
жение, согласно которому в 1877 году ГБ была
реорганизована в ПБК (...) Ошибка (...) была
воспринята руководством (...) (НБРМ) которое
считает себя преемником как ГБ, основанной в
1832 году, так и ПБК, основанной в 1877 году (...)
дошли до второго неправильного предположе-
ния, согласно которому НБРМ имела бы непре-
рывную деятельность и историю» [Vieru-Ișav,
с. 15]. Довольно жесткое утверждение, которое,
в некотором роде, ставит НБ в роли самозванца,
который присвоил себе историю, которая ему не
принадлежит.
*** Название документа «распоряжение-согла-
шение МВД Российской империи» неверно (см.
Циркулярное предписание от 5 июля 1830 года).
**** Цитата «Под муниципальной опекой с
губернской функциональностью», приписывае-
мая периоду 1878-1917 гг., и утверждение того, что
НБ в период 1876-1939 гг. имела название «Пуб-
личная библиотека Кишинева», лишены какой-
либо логики.
Само название «губернская публичная библи-
отека» развеяно копиями архивных документов
(рис. 4, 5 и 6), находящихся в виртуальном музее
НБ [Documente arhivistice, с. 4, 5, 28], которые до-
казывают, что, по меньшей мере, до 1868 года биб-
лиотека именовалась «Кишиневская публичная
библиотека»!!!
 Рис. 4. Бланк письма (фрагмент) Рис. 5. Бланк письма (фрагмент) Рис. 6. Бланк письма (фрагмент)

Знаменателен также факт, что официальные ка» (№ 2442 от 13 сентября 1872 года) или «Ки-
власти называют в переписке библиотеку (рис. 7, шиневской публичной библиотеки» (№ 1424 от 9
8) не иначе как «городская публичная библиоте- июня 1876 года) [Vieru-Ișav, с. 230, 231].

Рис. 7. Письмо № 2442 от 13 сентября 1872 года (фрагмент)

Рис. 8. Письмо № 1424 от 9 июня 1876 года (фрагмент)

Таким образом, началом истории НБ можно
считать лишь 1940 год – год создания Республи-
канской государственной библиотеки МССР.
В 2002 году выходит монография М. Виеру-
Ишав, Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Has­
deu” din Chișinău (1877-2002). Etape, contexte, co­ne­xiuni
și incursiuni istorice / Кишиневская муниципальная
библиотека им. Б. П. Хашдеу. Этапы, контексты,
связи и исторические экскурсы, написанная по зака-
зу МБ, которую автор называет не иначе как «не-
поколебимая история» [Vieru-Ișav, c. 136].
Сосредоточим свое внимание на эту «непоко-
лебимую историю» М. Виеру-Ишав. Монография
наводит читателя на мысль, что:
2
– «Сегодня у нас есть все основания заявить
с уверенностью, что его отправной точкой
(ПБК 2 – з.а.) является 1877» [ibid., c. 12];
– «Историю Муниципальной библиотеки «Б.
П. Хашдеу» до недавних пор путали с исто-
рией Национальной библиотеки Республики
Молдова, которая была основана в 1832 году
как губернская библиотека» [ibid., c. 13];
– «22 августа 1832 года в Кишиневе была ос-
нована первая государственная публичная
библиотека, в большинстве случаев назван-
ной в официальной переписке как публич-
Публичная библиотека из Кишинева.

– 175 –
 ная библиотека из Кишинева (ПБК). Позже,
когда административный статус провинции
будет изменен, ее также назовут губернской
библиотекой (ГБ)» [ibid., c. 14].
Во вступительном слове к монографии Г. Па-
лади утверждает, что «книга (...) была составлена​​
на основе архивных документов и малоизвестных
публикаций» [ibid., с. 8]. Безусловно, монография
заслужила бы большего доверия, если бы, помимо
«архивных документов и малоизвестных публика-
ций», были бы проконсультированы и хорошо из-
вестные публикации [История Кишинева, Одуд,
Bezviconi], которые почему-то отсутствуют в биб-
лиографических ссылках монографии. Не знала
автор монографии эти публикации или сознатель-
но пренебрегла ими? Достойными уважения
являются утверждения автора о том, что целью
монографии является «правильное информиро-
вание читателей и составление непоколебимой
истории» [ibid., c. 136] и что «в исследованиях
высший авторитет – это документ, первичный ис-
точник» [ibid., c. 140]. Симптоматическим, одна-
ко, является факт, что автор пренебрегает вторым
тезисом – «высшим авторитетом является доку-
мент, первичный источник». Применительно к
наиболее дискуссионной проблеме – каков был
официальный статус библиотеки, созданной 22
августа 1832 года – автор ограничивается баналь-
ным заявлением, не подтвержденным докумен-
тально – «губернская библиотека» [ibid., c. 13].
В то же время, эта «губернская библиотека»
почему-то «в официальной переписке, в боль-
шинстве случаев, называлась Публичная библи-
отека из Кишинева (sic!)» [ibid., c. 14]. И только
«позже, с изменением административного статуса
провинции, ее также назовут Губернской библио-
текой» [ibid., c. 14] (хотя и этот факт не докумен-
тирован). И все же, если только «с изменением
административного статуса провинции» это уч-
реждение будет называться губернской библиоте-
кой, то каков был ее статус в 1832 году? Странно,
что автор никогда не задавала себе вопрос: поче-
му библиотека, которую она считала губернской,
называлась, по крайней мере, до 1868 года Киши-
невская публичная библиотека?
«Впечатляют» комментарии автора к докумен-
там, прилагаемым к монографии. Например, на с.
237 приведено факсимиле с. 155 [Юб. сборник], из
которого процитируем несколько отрывков: «биб-
лиотекарь Кишиневской публичной библиотеки»,
«Из обзора 45-летней деятельности Кишиневской
публичной библиотеки» – которые Виеру-Ишав
комментирует следующим образом: «Том „Юби-
лейный сборник города Кишинева. 1812-1912”. Т. I
(...), в котором было включено исследование Дарьи
Харжевской относительно Кишиневской публич-
– 176 –
ной (губернской) библиотеки (...) В работе приво-
дятся упоминания о закрытии государственной
публичной (губернской) библиотеки».
Спрашивается, где Виеру-Ишав могла взять вы-
ражения «губернской» и «государственной (…)
(губернской)», если в тексте их нет? И не только
на этой странице, но и на других страницах ци-
тируемой книги. Взамен можно найти, например,
выражение «учрежденной в Кишиневе городской
библиотеке» [Юб. сборник, с. 144], используемое
М. С. Воронцовым. И разве выражение «Из обзо-
ра 45-летней деятельности Кишиневской публич-
ной библиотеки» не является доказательством
того, что в течение 45-и лет власти не рассматри-
вали Кишиневскую публичную библиотеку как
областную/губернскую?
На с. 251 приведено факсимиле с. 155 из рабо-
ты примэрии муниципия Кишинев «Три года
муниципального управления. 1934-1935-1936».
Комментарий Виеру-Ишав: «Выражение с абзаца
„датируется веком” является частью серии оши-
бок относительно года создания Публичной биб-
лиотеки города Кишинева, этот год будучи 1877, а
не 1832 (см. ошибочно Boldur286, Шт. Чобану368, 398,
Мария Ишав444».
Кстати, автор забыл включить в список тех, кто
«ошиблись» еще двух авторов – Георге Безвико-
ни и Ион Халиппа.
А вот как объясняет М. Виеру-Ишав свою
«ошибку» в «Глава X. Ошибки, отражающие ис-
торию публичной библиотеки из Кишинева»: «…
информация о годе основания библиотеки муни-
ципия Кишинев была взята мною из работы Ште-
фана Чобану „Кишинэу”, напечатанной в 1925 году,
переиздана в 1996 году: „Чтобы заложить основы
какого-то начала культуры, примэрия Кишинева
открывает в 1832 году городскую библиотеку” (...)
Правда состоит в том, что, ко времени исследова-
ния, момент открытия Муниципальной библио-
теки Кишинева был для меня деталью, которую я,
будучи озабоченной тогда только историей Цент-
ральной библиотеки из Кишинева, не могла знать
(...) Мне удалось перелистать тысячи архивных
страниц, и в рамках настоящей работы устра-
няю допущенную ранее ошибку» [ibid., c. 140].
Как выглядит этот процесс исследования ad
libitum? Сначала автор заимствовала тезис Шт.
Чобану, который через определенный период вре-
мени уже считается ошибочным. Затем заимствует
другой тезис из [Ганенко, с. 19, 24, 29, 67, 72] или из
[Кишинев. Энциклопедия, с. 137], который завтра
может быть объявлен также ошибочным. Интере-
сен факт, что все те, кто ранее писали о городской
библиотеке Кишинева, включая Юбилейный сбор-
ник Кишинева, «ошибались». И только Мария
Виеру-Ишав никогда не ошибается!
 Один фрагмент из цитируемого отрывка явля-
ется достойным особого внимания: «…ко времени
исследования, момент открытия Муниципальной
библиотеки Кишинева был для меня деталью, ко-
торую я, будучи озабоченной тогда только исто-
рией Центральной библиотеки из Кишинева, не
могла знать».
Так как же случилось, что автор, который был
озабочен тогда «только историей Центральной
библиотеки из Кишинева», не знал (или снова про-
игнорировал?) архивные документы [Documente
arhivistice], которые прямо указывают на то, что
ПЕРВАЯ ПУБЛИЧНАЯ БИБЛИОТЕКА ГОРО-
ДА КИШИНЕВА называлась, по меньшей мере,
до 1868 года «КИШИНЕВСКАЯ ПУБЛИЧНАЯ
БИБЛИОТЕКА», а посему и на официальных
бланках писем была надпись: «Библиотекаря Ки-
шиневской Публичной Библиотеки»?
То, что Публичная библиотека из Кишинева не
рассматривалась центральными властями области
как государственная (областная/губернская), под-
тверждается документами из приложений к мо-
нографии. Так, на страницах 152-153 приводится
следующий документ:
Выписка из заседания Кишиневской городс-
кой Думы от 20 ноября 1872 г. Пункт 4. До-
клад Управы о найме помещения для публичной
библиотеки
(...) Бессарабская контрольная палата*,
усматривая из контракта, что в доме, на-
нятом под помещение областного управле-
ния, помещается и публичная библиотека
и принимая во внимание, с одной стороны, что
за счет экстраординарной суммы, из кото-
рой производится платеж за помещение, раз-
решается законом нанимать помещение
собственно для учреждений правительс-
твенных, к коим городская библиотека не
принадлежит (…), а с другой, что областная
межевая контора*, помещавшаяся в этом доме
до 1872 г., по тесноте помещения переведена в
особый дом, нанятый за 888 руб. в год, каковой
расход если не мог быть предотвращен пе-
реходом конторы в помещение, занимаемом
библиотекой, то, во всяком случае, должен
хотя бы отчасти возмещен городом (…)
(…) до освобождения этих помещений и
перевода библиотеки в городское здание по-
ручить Управе (…) производить оплату до
тех пор, пока не освобoдится помещение
для библиотеки в городском здании.
* Примечание. Обращаем внимание на на-
звания «Бессарабская контрольная палата»
– 177 –
и «областная межевая контора», которые до-
казывают, что в случае областных учреждений
применялись определения «Бессарабская»
или «областная» (после 1873 года – «губерн-
ская». См. также «Бессарабского училища
садоводства» или «Бессарабской губ. зем. уп-
равы» [ibid., c. 156, 160].
Неужто у сторонников названия «губернская
библиотека» [Vieru-Ișav, c. 11, 16; Chişinăul în date,
Istoric, Scurt istoric] никогда не возникал вопрос:
почему «Кишиневская публичная библиотека»
НИ В ОДНОМ ОФИЦИАЛЬНОМ ДОКУМЕН-
ТЕ не была названа властями «Бессарабская пуб-
личная библиотека», «Бессарабская областная
публичная библиотека», «областная публичная
библиотека», «Бессарабская губернская публич-
ная библиотека» или «губернская публичная
библиотека»? В то время как столько учреждений
идентифицировались определениями «Бессараб-
ская», «областная»/«губернская»: Бессарабское
таможенное управление, Бессарабская областная/
губернская контрольная палата, Бессарабская па-
лата государственных имуществ, Бессарабский об-
ластной совестный суд, Бессарабский мировой суд,
Бессарабский губернский земский музей, Бессарабс-
кая контора иностранных поселенцев, Бессарабская
областная контора коронных цыган, Бессарабская
областная почтовая контора, Бессарабское област-
ное рекрутское присутствие [Vieru-Ișav].
А в случаях, когда учреждение меняло статус
(например, Кишинёвская женская гимназия → Ки-
шинёвская первая земская женская гимназия или
Бессарабская областная гимназия → Кишинёвская
мужская гимназия), то это указывалось в названии.
Вот пример констатации властей, которую,
конечно, М. Виеру-Ишав считает ошибочным:
«16 сентября 1872 года областное руководство
(...) попросило передать расходы на аренду по-
мещения библиотеки на том основании, что он
(sic) не является государственным учреждением
(...): „V etom je dome pomeşceatsia i gorodskaia
publicnaia biblioteka, kotoraia soderjitsea na
sred­stva Kişiniova i kotoraia ne otnositsia k pra­vi­
telistvennomu ucrejdeniiu”» [ibid., c. 17].
Следует ли понимать из этого, что автор моно-
графии не очень-то понимает тонкости русского
языка? Иначе, как можно объяснить, что он объ-
являет ошибочными выводы областных властей
отно­сительно статуса Кишиневской публичной
биб­лиотеки: «ГОРОДСКАЯ ПУБЛИЧНАЯ БИ­
БЛИ­ОТЕКА, которая содержится на средства
Kишинева и КОТОРАЯ НЕ ОТНОСИТСЯ К
ПРАВИТЕЛЬСТВЕННЫМ УЧРЕЖДЕНИЯМ»?
И разве это не ставит точку всем инсинуациям
автора относительно статуса библиотеки? Допус-
тим (а почему бы и нет?), что эта библиотека имела
все же статус губернской публичной библиотеки, то
есть она относилась к государственным учрежде-
ниям. Так почему тогда было необходимо создание,
в 1830 году, Попечительского комитета, а открытие
библиотеки было отложено на целых два года?
Не потому ли, что министерское предписание
было не обязательным, а рекомендательным? «По-
сему ПРОШУ ВАС, МИЛОСТИВЫЙ ГОСУ-
ДАРЬ, ПРЕДСТАВИТЬ МНЕ, сколь возможно
поспешнее, ВИДЫ И СООБРАЖЕНИЯ ВАШИ
к приведению в полное и полезное исполнение
настоящего поручения» [Циркулярное предписа-
ние от 5 июля 1830 года].
Кстати, этот вопрос возник и у российских ав-
торов – «Потребовалось целых два месяца, чтобы
дать циркуляру надлежащий ход! Отчего такая мед-
лительность? Не от того ли, что министерское ука-
зание носило рекомендательный характер? Ведь не
случайно же тобольский губернатор предложение
министра „приискать средства для учреждения биб-
лиотек” проигнорировал, объяснив свою позицию
тем, что в Тобольске недостаточно ещё дворянства,
да и купечества маловато, а потому „не настало ещё
время учредить библиотеку”» [Томская (…), с. 10].
Некоторые авторы указывают прямо на реко-
мендательный характер официального циркуля-
Рис. 9. Рапорт от 13 сентября 1832 (фрагмент)
Рис. 10. Письмо от 13 ноября 1833 (фрагмент)
– 178 –
ра: «18 июля 1833 г. Псковскому гражданскому
губернатору было предложено распорядиться об
открытии в Пскове публичной библиотеки на ос-
новании циркуляра Mинистра внутренних дел»
[История Псковской (…)].
Два вопроса к М. Виеру-Ишав, которые напра-
шиваются напоследок:
1. Если М. Виеру-Ишав была настолько убеж-
дена, что библиотека имела статус губернской
библиотеки, почему же тогда среди 577 ссылок и
16 страниц «Maтериалов по истории, географии,
этнографии и статистике Бессарабской губер-
нии» [ibid., с. 154-172] НЕТ ХОТЯ БЫ ОДНОЙ
ССЫЛКИ ИЛИ МАТЕРИАЛА, которые указы-
вали бы на официальный статус этой библиотеки?
Может быть, потому что их нет?
2. И чем объяснить тот факт, что один из самых
активных членов Попечительского комитета назы-
вал себя не иначе (рис. 9, 10) как «член Попечитель-
ства Кишиневской публичной библиотеки Доктор
Прав Манега» [см. копии документов из виртуаль-
ного музея НБ от 13 сентября 1832 (менее чем один
месяц после открытия библиотеки!) и 13 ноября
1833»] [Documente arhivistice, с. 7, 9], а на официаль-
ных бланках библиотеки, хотя бы и до 1868 года,
красовалась надпись: «Библиотекаря Кишиневской
Публичной Библиотеки»? [См. выше рис. 6, 7 и 8.]
 ВЫВОДЫ
1. Ни в одном известном официальном доку-
менте или публикациях, датируемых до 1917
года, публичная библиотека из Кишинева не
упоминалась как «областная (губернская)
публичная библиотека», а, напротив, ис-
пользовались выражения типа «учреждений
правительственных, к коим городская биб-
лиотека не принадлежит» или «городская
публичная библиотека (...) которая не отно-
сится к правительственным учреждениям»
[Vieru-Ișav], «Кишиневской публичной биб-
лиотеки» или «учрежденной в Кишиневе
городской библиотеке» [Юб. сборник].
2. Статус «губернская библиотека» до сих
пор никем не был аргументировн каким-ли-
бо официальным документом периода 1832-
1917 гг. Таким образом, до доказательства
обратного на основании документированных
аргументов, первая публичная библиотека
Кишинева может быть названа с наивысшей
степенью достоверности «ПУБЛИЧНАЯ
БИБЛИОТЕКА ГОРОДА КИШИНЕВА»
(!), а Муниципальная библиотека им. Б. П.
Хашдеу вправе считать себя преемником
этой библиотеки.
3. Тот факт, что период 1877-1940 гг. (де-юре,
принадлежащий МБ) включен в генеалоги-
ческое древо НБ, ставит вопрос о том «как
пишется история» у нас.
И, к сожалению, даже утверждения П. Га-
ненко, бывшего директора (1965-1984), затем
заместителя директора по науке (1984-1987 гг.)
Государственной библиотеки МССР им. Н. К.
Крупской – «…в начале 1877 года официальные
представители царской власти в конце концов
были вынуждены передать полностью в ведение
города Кишиневскую губернскую публичную
библиотеку, которая с этого года носит новое
наименование – городской публичной (а иногда
общественной) библиотеки» [Ганенко, с. 72] – не
имеют сегодня доказательной силы.
Список литературы
БУБНОВ, В.; ЖУКОВА, Ю.; ШАТОХИНА, Н. и др.
История Орловской областной публичной библио-
теки им. И. А. Бунина. [Электронный ресурс] [Ци-
тирование 2 февраля 2018] Режим доступа: http://
www.bibliograf.ru/issues/2010/5/ 150/0/1341/
ГАНЕНКО, П. История Кишиневской публичной биб-
лиотеки. Кишинев: «Картя Молдовеняскэ», 1966.
Доставление полезного чтения. [Электронный ресурс]
[Цитирование 2 февраля 2018] Режим доступа:
http://vestnik.ulsu.ru/13-1139-12-aprelya-2013/takzhe-
chitayte/dostavlenie-poleznogo-chteniya
– 179 –
История Кишинева (1466-1966). Кишинев: Издатель­
ство «Картя Молдовеняскэ», 1966, с. 78-79.
История Псковской губернской публичной библиотеки.
[Электронный ресурс] [Цитирование 2 февраля
2018] Режим доступа: http://birthday.pskovlib.ru/
Как петрозаводчане приобщались к чтению. К 170-ле-
тию публичной библиотеки города. [Электронный
ресурс] // «Карелия», № 29, 2003. [Цитирование
2 февраля 2018] Режим доступа: http://www.gov.
karelia.ru/Different/300/history/reading.shtml
Кишинев. Энциклопедия. Кишинев: Главная редакция
Молдавской советской энциклопедии, 1984
МАТВЕЕВ, М. Публичные и народные библиотеки в
Российской Империи в 1850-1860-х гг. [Электрон-
ный ресурс] // Вестник Санкт-Петербургского го-
сударственного университета культуры и искусств.
№ 4, 2012 [Цитирование 2 февраля 2018] Ре-
жим доступа: https://documents.tips/documents/-
5750a9bb1a28abcf0cd2844c.html
НИКИЕНКО, О. Первая публичная библиотека
Западной Сибири. Хроника Томской областной
универсальной научной библиотеки им. А. С. Пуш-
кина. [Электронный ресурс] Томск: 2010, с. 115
[Цитирование 2 февраля 2018] Режим доступа:
http://docplayer.ru/30921724-Pervaya-publichnaya-
biblioteka-zapadnoy-sibiri.html
ОДУД, А. Кишинев. Экономико-географический очерк.
Кишинев: 1964, с. 106.
ПАТРИНА, Л. Деятельность Тамбовской публич-
ной библиотеки. [Электронный ресурс] В: Биб-
лиотека: исторический аспект и современное
состояние: материалы науч.-практ. конференции /
Тамб. обл. универс. науч. б-ка им. А. С. Пушкина.
Тамбов: 2005, с. 5. [Цитирование 2 февраля 2018]
Режим доступа: http://www.tambovlib.ru/index.
php?view=conferenc.2005.ist_sov.patrina
Постановление Министерства народного просвещения
от 23 января 1828 года «О заведении казенной биб-
лиотеки в Камчатке». [Электронный ресурс] В:
Сборник постановлений по Министерству народ-
ного просвещения. Т. 2: Царствование императора
Николая I. 1825-1839, Отделение первое. 1825-1839.
2-е изд. СПб.: Тип. Балашева, 1875. [Цитирова-
ние 2 февраля 2018] Режим доступа: http://elib.
shpl.ru/ru/nodes/8580-t-2-tsarstvovanie-imperatora-
nikolaya-i-1825-1855-god-otdelenie-1-e-1825-1839-god-
1875#page/1/mode/grid/zoom/1
ТАРНАКИН, В.; СОЛОВЬЕВА, Т. Бессарабские исто-
рии. Кишинев: «Pontos», 2011, с. 222. ISBN 978-
9975-51-9
Томская областная универсальная научная библиотека
им. А. С. Пушкина. Очерки истории. [Электронный
ресурс] Томск, 2010, с. 8-9. [Цитирование 2 февраля
2018] Режим доступа:http://elib.tomsk.ru/purl/1-617/
ХАЛИППА, И. Основные исторические данные о Бес-
сарабии. [Электронный ресурс] В: Труды Бесса-
 рабской губернской ученой архивной комиссии. Т. 2.
Кишинев: 1902. VIII, 496 с., с. 48. [Цитирование 2
февраля 2018] Режим доступа: http://elib.shpl.ru/ru/
nodes/13659-t-2-1902#page/1/mode/grid/zoom/1
Циркулярное предписание Министра Внутренних дел Гг.
Гражданским Губернаторам, от 15 ноября 1828 года,
о представлении планов тех мест, на коих предпола-
гается постройка казенных зданий. [Электронный
ресурс] В: Журнал Министерства внутренних Дел.
[Ч. I] Кн. третья. Санкт-Петербург: 1829. [Цити-
рование 2 февраля 2018] Режим доступа: http://нэб.
рф/catalog/005664_000048_RuPRLIB12053669/
Циркулярное предписание Управляющего Министерс-
твом внутренних дел Гг. Гражданским Губернато-
рам, от 30 августа 1829 года, с препровождением
Высочайше утвержденных образцовых планов. [Элек-
тронный ресурс] В: Журнал Министерства внут-
ренних дел. Кн. третья. Санкт-Петербург: 1830.
[Цитирование 2 февраля 2018] Режим доступа:
http://nipol.ucoz.ru/load/statistika_rossijskoj_imperii/
zhurnal_ministerstva_vnutrennikh_del_1829_1861/
zhurnal_ministerstva_vnutrennikh_del_ period_
pervyj_chast_3/245-1-0-5644
Циркулярное предписание Министра Внутренних дел
Гг. Гражданским Губернаторам, от 5 июля 1830
года, о заведении в губерниях публичных библио-
тек для чтения. [Электронный ресурс] В: Журнал
Министерства внутренних дел. Часть IV. Книж-
ка первая. Санкт-Петербург: 1831. [Цитирование
2 февраля 2018] Режим доступа: http://нэб.рф/
catalog/005664_000048_RuPRLIB12053780/
Юбилейный сборник [города] Кишинева: 1812-1912. Ч.
1. [Электронный ресурс] Кишинев: Гор. обществ.
– 180 –
упр., 1914. [Цитирование 2 февраля 2018] Режим
доступа: https://search.rsl.ru/ru/record/01004174815
BEZVICONI, Gh. Semimileniul Chișinăului. Chișinău:
Muzeum, 1996. ISBN975-906-11-7
BOLDUR, A. (Semnat – A.B.). Biblioteca municipiului
Chișinău: Cu prilejul jubileului de 100 de ani. Viața
Basarabiei, 20 noiembrie 1932, с. 1.
Chișinău. Enciclopedie. Chișinău: Muzeum, 1997, с. 75.
Chişinăul în date şi evenimente. 2017. Calendar. Biblioteca
Municipală „B. P. Hasdeu”, Departamentul „Memoria
Chişinăului”. [Электронный ресурс] Chişinău: 2016,
р. 50. [Цитирование 2 февраля 2018] Режим доступа:
https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2017/01/05/
calendarul-chisinaul-in-date-si-evenimente-2017/
CIOBANU, Șt. Chișinăul. Chișinău: 1996, с. 56.
Documente arhivistice. [Электронный ресурс] În:
MUZEU VIRTUAL. Biblioteca Națională a Republicii
Moldova. [Цитирование 2 февраля 2018] Ре-
жим доступа: Режим доступа: http://moldavica.
bnrm.md/biblielmoMuzeu?c=muzeu&l=ro&w=utf-
8&a=d&cl=CL35
Istoric. [Электронный ресурс] Biblioteca Municipală „B. P.
Hasdeu”. [Цитирование 2 февраля 2018] Режим досту-
па: http://www.hasdeu.md/ despre-biblioteca-istoric-2/
Scurt istoric. [Электронный ресурс] [Цитирование 2
февраля 2018] În: Biblioteca Națională a Republicii
Moldova. Режим доступа: http://www.bnrm.md/
index.php/biblioteca/despre-noi/prezentare-generala/
scurt-istoric
VIERU-IȘAV, M. Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu
Hasdeu” din Chișinău (1877-2002). Etape, contexte,
conexiuni și incursiuni istorice. Chișinău: Colograf-com,
2002. ISBN 9975-9710-4-0
 ACTIVITATEA DUMEI ORĂȘENEȘTI DIN CHIŞINĂU ÎN PERIOADA
PRIMARULUI DMITRI MINCOV (PRIMUL MANDAT, 1850-1854) (II)
Anul 1851
În articolul dat continuăm să prezentăm date
noi despre primarul Dmitri Mincov1 prin prisma
activității Dumei Orășenești din Chișinău. Perioa-
da reflectată este anul 1851 și face parte din primul
mandat de primar al lui D. Mincov.
Salariul funcționarilor Dumei pentru luna
iunie 1851
Documentele păstrate în Arhiva Națională a Re-
publicii Moldova (ANRM) ne dau posibilitatea de
a prezenta tabloul salarizării lunare a funcționarilor
din Duma Orășenească în anul 1851. De exemplu,
conțopiștii: funcționarul de clasa a XII-a (gubernskij
sekretar´) Stepan Sadovski a primit salariu în suma de
12 rub. 25 cop., pe când funcționarul de clasa a XIV-
a (kollezhskij registrator) Zalukovski și funcționarul
de clasa a XII-a Hodov au primit câte 4 rub. 28 ½
cop. Arhivarul adjunct al contabilului, funcționarul
de clasa a X-a (kollezhskij sekretar) Taranovski – 7
rub. 71 ½ cop.; arhivarul Hohreakov și șeful de birou
(stolonachalnik) Pesoțki – câte 5 rub. 71 ½ cop.
Medicul orășenesc Cerchez – 25 rub.; elevul/
asistentul său Egor Bondarciuc – 12 rub. 25 cop.
Moașa superioară Emilia Belikoviceva – 2 rub. 50
cop.; moașa inferioară Paulina Berg – 2 rub. În anul
1851, în oraș lucrau 9 responsabili pentru inoculările
împotriva variolei. Pentru fiecare an ei primeau câte
17 rub. 14 cop.2 Îngrijitorul de parcuri orășenești
Dmitri Romanovski – 16 rub. 66 ½ cop.; paznicul
fântânii orășenești, subofițerul în rezervă Cazimir
Voloțki – 5 rub. 71 cop.3. Șefului poliției orășenești
(polițmaistru) pentru cheltuieli de drum i-au fost
1
Despre personalitatea lui D. Mincov a se vedea în: Ivan Du-
minica, „Dmitrii Mincov – un bulgar la cârma Chişinăului
(1850-1854; 1857-1864)”, in Identităţile Chişinăului. Ediţia
a II-a, coord. S. Musteață, A. Corduneanu (Chişinău: ARC,
2015), 100-114; Idem, „Activitatea Dumei Orășenești din
Chişinău în perioada primarului Dmitri Mincov (primul
mandat 1850-1854) (I), in Identităţile Chişinăului. Ediţia a
III-a, coord. S. Musteață, A. Corduneanu (Chişinău: ARC,
2016), 115-122.
2
Arhiva Națională a Republicii Moldova (în continuare,
ANRM). Fondul 75, inv. 1, d. 1610, f. 118.
3
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 6-7, 13.
– 181 –
Ivan DUMINICA
alocate 28 rub. 60 cop. pentru luna iunie. Câte 4
rub. 28 ½ cop. au primit paznicul Simeon Pasat și
angajații poliției orășenești (desyatskij) Piotr Tcaciuc,
Ivan Petrov, Grigori Dudnic, Zahari Sârbov. Hin-
gherii (sobakoboi) Ivan Scripcari și Vasili Furciuc –
câte 7 rub.
Arhitectul orășenesc Luca Zaușkevici a primit 39
rub. 50 cop., dintre care 25 de ruble – salariul lunar,
iar 15 rub. – cheltuieli de drum. Se alocau bani (15
rub.) și procurorului de județ, pentru ca acela să poa-
tă plăti un funcționar de cancelarie.
Avem date că numai în luna mai a anului 1851,
pentru salarizarea secretarului, contabilului și
funcționarilor de la cancelaria Comitetului pentru
construcție din Chișinău și Ismail au fost trans-
ferate din bugetul Dumei 333 rub. 33 ¼ cop., iar
funcționarii de la cancelaria Poliției Orășenești au
primit în total 333 rub. 30 cop. Directorul închisorii
din Chișinău primea pe an 228 rub. 60 cop.4.
Analiza datelor statistice arată că salarizarea
funcționarilor și a slujitorilor Dumei era destul de
bună pentru perioada menționată. Dacă comparăm
cu prețurile la produsele alimentare (pâinea de secară
costa 1 cop., iar o pâine de făină de grâu de calitatea
întâi – 2 cop.5), vedem că salariul angajaților Dumei
ajungea pentru întreținerea unei familii.
Întreținerea instituțiilor publice
În sarcina Dumei Orășenești intra obligația de
a întreține financiar instituțiile publice și sociale.
Conform ordinului Ministerului afacerilor interne al
Rusiei, Duma era obligată să aloce 1200 rub. pentru
Spitalul Orășenesc. Însă pentru anul 1850 ea a trans-
ferat spitalului numai 900 rub., din cauza că „veni-
turile în buget erau mici”6. Cârmuirea regională din
Basarabia a reacționat negativ la acest fapt și a trimis
administrației locale „o comandă strictă” de a achita
suma restantă de 300 rub. Ca sa nu între în conflict
cu autoritățile regionale, Duma a decis să plăteas-
că suma restantă pentru 1850 în ianuarie-februarie
4
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, ff. 304, 307-308.
5
Duminica, „Activitatea Dumei Orășenești”, 119.
6
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 74.
18517. Neînțelegeri asemănătoare au apărut și privi-
tor la alocarea banilor pentru Spitalul Evreiesc, căci
pentru anul 1850 Duma era datoare cu 1126 rub.
31 cop. Serviciul de Asistență Publică preîntâmpina
consilierii că în cazul netransferării banilor Spitalul
Evreiesc va fi scos din subordinea Dumei. Și în acest
caz funcționarii locali au alocat banii necesari8.
În ianuarie 1851, pentru întreținerea Judecătoriei
Orășenești pentru Orfani, care era administrată de
primarul Mincov, s-au alocat 80 de rub.9.
În 1851 Duma Orășenească a fost nevoită să
aloce 100 de ruble pentru întreținerea a două secții
orășenești nou-create ale Departamentului gospo-
dăresc pe lângă Ministerul de Interne10. În total,
pentru aceste doua secții, din toate orașele mari ba-
sarabene se adunau 274 rub. Pe seama Chișinăului
cădea cea mai mare sumă, urma or. Ismail – 90 rub.,
Chilia și Vâlcov – câte 50 de rub., Bălți – 30 rub. și
altele. O sumă asemănătoare a fost distribuită pen-
tru funcționarii cancelariei Secției evreiești a Du-
mei. Cauza alocării acestei sume reieșea din faptul
că societățile evreiești din oraș întârziau cu achitarea
impozitelor11.
În anul 1851 au fost repartizate surse financiare
și pentru diferite lucrări de reparație și construcție.
În anul 1850 negustorul de ghilda a treia Ivan Sâr-
bov a câștigat licitația pentru construirea a 12 căsuțe
pentru paznici și reparația unei părți a platformei în
ostrog. La 26 februarie 1851 arhitectul orășenesc a
raportat Dumei că în urma verificărilor s-a consta-
tat că lucrările au fost desfășurate calitativ. Ca urma-
re, consilierii Dumei au decis să-i achite lui Sârbov
suma de 28 de ruble 55 ½ cop.12 . În același an a fost
reparată casa pentru paznici. Lucrătorilor li s-a plătit
120 rub. 80 cop. Pentru iluminarea căsuțelor pentru
paznici și polițiști, în iunie 1851, de la mic-burghezul
Mihail Miciu-Nicolaevici s-au cumpărat lumânări în
sumă de 7 rub. 42 ½ cop. În luna august, de la același
mic-burghez au fost procurate lumânări pentru 21 de
căsuțe de polițiști și una de paznic13. De asemenea,
pentru încălzirea gheretelor menționate, în septem-
7
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, ff. 74-74v.
8
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 100.
9
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 156.
10
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 142.
11
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 159-159v.
12
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 150.
13
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 24, 98.
– 182 –
brie s-au achiziționat 38 stânjeni14 și 1 arșin15 de lem-
ne pentru suma de 322 rub.16. Negustorul de ghilda a
treia Leiba Baroș a primit comanda de a confecționa
17 cojoace din piele de oaie și 37 de perechi de ciubo-
te de iarnă. Lucrările au costat 276 rub. de argint17.
Pentru reparația sediului Poliției Orășenești s-au
alocat 200 de rub.18.
Necătând la faptul că încă în luna august a anului
1850 a fost anunțată oficial finisarea reparației gene-
rale a clădirii unde se afla Clubul Englez, documen-
tele arată că lucrările de renovare au fost continuate
și în anul 1851. Această concluzie reese din raportul
(datat cu 23 ianuarie 1851) arhitectului orășenesc
L. Zaușkevici, care menționa că toate lucrările de
reparație a clădirii s-au încheiat și că au fost efectuate
„din materiale calitative”19. Au fost tencuiți pereții
exteriori. Pentru aceste lucrări s-au cheltuit 25 de
ruble. Banii au fost transferați contractantului, mic-
burghezul Daniil Lebedev.
În luna iulie au fost distribuite 189 de rub. pentru
vopsirea gardului parcului orășenesc. Lucrările s-au
efectuat sub controlul arhitectului L. Zaușkevici20.
În septembrie a fost începută construcţia podului
din lemn de pe drumul ce ducea spre orașul Bender.
Lucrările au fost conduse de arhitectul L. Zaușkevici
și costau 198 rub.21.
În anul 1851 a fost reparat fontanul Chișină­
ului22 . La 13 august arhitectul L. Zaușkevici a tri-
mis Dumei un raport privind starea fontanului. În
urma verificării, s-au constatat defecțiuni în câteva
locuri: „...trei bazine și trei balustrade sunt stricate,
bazinul pentru adăparea cailor și bazinul pentru spă-
larea hainelor de asemenea sunt deteriorate”23. Pen-
tru lucrările de reparație arhitectul cerea Dumei să
aloce 173 de rub. 15 cop. Devizul de cheltuieli a fost
14
Stânjen – una dintre cele mai vechi unităţi de măsură, re-
prezentând aproximativ 2,23 metri, v. Valentin Tomuleț,
Basarabia în epoca modernă (1812–1918). (Instituții, regu-
lamente, termeni) (Chișinău: Lexon-Prim, 2014), 580.
15
Arșin – unitate de măsură a lungimii, de provenienţă rusă,
egală cu 71,12 cm, v. Tomuleț, Basarabia, 88.
16
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 177v.
17
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 301.
18
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1642, f. 4v.
19
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 60.
20
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 37.
21
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 168.
22
Cișmeaua de la poalele dealului Bisericii Măzărache, nu­
mi­tă în epocă fontan, amenajată în 1829. Cf. Юбилейный
сборникъ города Кишинева. 1812–1912. Ч. 1. Кишиневъ,
1912, с. 180-183.
23
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1643, f. 1.
trimis spre aprobare guvernatorului militar al Basa-
rabiei. După verificările cuvenite documentul a fost
întors consilierilor cu ordinul să efectueze reparația
prin licitație sau din puterile proprii în mod econom
și fără cheltuieli suplimentare. Ca urmare, la 11 sep-
tembrie 1851 Duma a luat decizia de a-l însărcina pe
consilierul Fiodorov să controleze lucrările24. Din ca-
ietul de cheltuieli ținut de Fiodorov aflăm ce materi-
ale au fost folosite pentru reparația fontanului. De la
mic-burghezul Iancheli Cozac din Chișinău au fost
cumpărate 8 grinzi de 2 stânjeni lungime (s-a achitat
câte 1 rub. 20 cop. pentru o grindă), în total – 9 rub.
60 cop. De asemenea, pentru 2 stânjeni de piatră de
but negustorului Leiba Grinberg i s-a plătit 14 rub.
Pentru 16 cetverturi25 de var s-au alocat 24 de ruble,
iar pentru 4 000 de cărămidă – 40 de rub., pentru
6 căruțe de țiglă fragmentată – 3 rub. 60 cop., pen-
tru 4 puduri26 de ulei de cânepă negustorului Va-
sili Dvornik i s-a plătit 20 ruble (5 ruble pentru un
pud). Nisip (1 stânjen pătrat) a fost cumpărat de la
mic-burghezul din Chișinău Fiodor Bezdaki, iar din
magazinul negustorului Mutuskov – 36 cuie mari
și 16 scoabe de fier. Pentru efectuarea lucrărilor de
reparație mic-burghezul din Chișinău, Barinikov,
care a câștigat licitația, a primit 49 de rub. 60 cop.27,
iar arhitectul – 1 rub. 75 cop. Lucrătorilor de șantier,
care erau 24 la număr, li s-a plătit în total 9 rub. 60
de cop., adică 40 de cop. de persoană. În afară de
ei, la reparația fontanului au participat 12 dulgheri,
14 pietrari și 18 specialiști de reparație a fontanelor.
Deja la 25 ianuarie 1852, L. Zaușkevici a verificat lu-
crările de reparație și a constatat că ele „sunt efectua-
te curat și calitativ, din material bun”28.
Documentele arată că autoritățile regionale impli-
cau Duma din Chișinău să participe la construcția
diferitor clădiri gospodărești pentru unitățile mi-
litare ce staționau în capitala Basarabiei. De exemplu,
în anul 1851 a fost construit un beci pentru păstrarea
armamentului și munițiilor pentru Regimentul 53 de
Infanterie din Volâni. Lucrările au fost supravegheate
de consilierul Fiodorov, care a cheltuit pentru mate-
riale din banii proprii 62 de rub. 95 cop. În februa-
24
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1643, f. 7v.
25
Cetvert, -uri – unitate de măsură utilizată în Rusia pentru
exprimarea capacităţii produselor solide până la trecerea la
sistemul metric, egală cu 209 litri, v. Tomuleț, Basarabia,
323.
26
Pud – unitate de măsură rusească pentru greutăți egală cu
16,38 kg, v. https://dexonline.ro/definitie/pud.
27
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1643, ff. 15-17.
28
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1643, f. 25.
– 183 –
rie 1851 s-a decis ca acești bani să fie restituiți lui
Fiodorov29. La 18 octombrie 1851, din bugetul Du-
mei au fost alocate 765 rub. 16 cop. șefului poliției
orășenești, Lazarevici, pentru construirea clădirilor
unde urmau să fie ţinuți caii și căruțele Regimentu-
lui de Infanterie din Praga30. Iar pentru compania
IV a batalionului de garnizoană s-a procurat un ca-
zan din fontă, cu o capacitate de 40 de găleți. El a
fost cumpărat din magazinul negustorului de ghil-
da întâi Chiril Mincov pentru suma de 24 rub.31.
Se acordau finanțe din bugetul or. Chișinău pentru
alte orașe basarabene. Așa, în septembrie 1851, con-
form ordinului guvernatorului militar interimar al
Basarabiei, consilierii Dumei au votat pentru aloca-
rea a 200 rub. pentru orașul Bender. Această sumă
urma să fie folosită pentru procurarea materialelor
de construcție pentru depozitele și cazarmele unde
urma să staționeze Regimentul de Infanterie din Mo-
dlin. Această sumă nu a fost de ajuns și în octombrie
Duma din Chișinău trimite încă 373 rub.32 . La 21
iulie 1851 Duma a alocat 84 rub. pentru cumpărarea
din Sankt Petersburg a 12 căști pentru pompieri33.
Duma din Chișinău aloca bani și pentru aren-
darea clădirilor pentru diferite instituții sociale. La
13 august 1851 a fost prelungit contractul de aren-
dă pentru încă 4 ani a casei lui Bogaciov. Acolo se
aflau spitalul militar și lazaretul. Moștenitorul casei,
Domarasevici, a cerut o plată pentru arendă pentru
toți 4 ani în sumă de 4 150 rub. Proprietarul își lua
obligația să facă reparații în exteriorul și interiorul
clădirii, iar Duma trebuia să construiască sobe noi;
pentru acestea au fost alocate 960 rub. 20 cop.34.
În decembrie 1851 a fost încheiat un contract
pe șase ani pentru arendarea casei lui Bokov pentru
atelierul de expertiză a bijuteriilor. Duma trebuia
să adune bani pentru plata arendei de la societățile
orășenești – 140 ruble pe an. Proprietara casei era fii-
ca lui Bogoevski35.
O problemă importantă rămânea iluminarea
străzilor. S-a încheiat contract cu mic-burghezul
Lazar Bleher, care în 1851 a înstalat 12 stâlpi pentru
felinare pe bulevard și lângă casa guvernatorului ge-
neral. Pentru aceste lucrări, i s-a plătit 152 rub.36.
29
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 106v.
30
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 226v.
31
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 270.
32
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 176, 207v.
33
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 49.
34
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 337.
35
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 349v.
36
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 342.
 Consilierii locali erau preocupați și de starea sa-
nitară a orașului. Pentru a preveni epidemiile, a fost
luată decizia de a curăța fântânile locale și de a repara
căldările vechi. Pentru aceste lucrări au fost prevăzute
90 rub., dar după verificarea stării fântânilor s-a decis
ca suma să fie mărită la 116 rub. Diferența trebuia aco-
perită din alte domenii de cheltuieli. Ca rezultat, din
cele 50 rub. planificate pentru reparația unor instru-
mente și cumpărarea măturilor pentru închisoarea
orășenească au fost transferate doar 30 rub.37.
Autoritățile locale susțineau tinerii originari din
Chișinău care își făceau studiile în alte orașe ale Im-
periului Rus. În aprilie 1851 Duma a trimis 692 rub.
Institutului de Fete Nobile din Odesa. Conform or-
dinului guvernatorului general al Basarabiei din 30
septembrie 1843, în această instituție de învățământ
își faceau studiile anual câte două fete din Chișinău.
Pentru întreținerea lor autoritățile guberniale achi-
tau 1000 de ruble. Din 1846 taxa a constituit 1500
de ruble, din care Chișinăul aloca 692 de ruble38.
Cheltuielile adăugătoare ale Dumei au dus la
micșorarea rezervelor, care se păstrau la Serviciul de
Asistență Publică. Dacă în anul 1850 rezervele con-
stituiau 720 rub. 97 cop., în anul 1851 erau doar 377
rub. 83 ¾ cop. și încă 21 rub. se păstrau la Duma
Orășenească; în total, rezervele Dumei, la 1 august
1851, constituiau 398 rub. 83 ¾ cop.
În 1851 capitalul de rezervă al Dumei Orășenești
din Chișinău constituia 19955 rub. 93 cop. și era
păstrat la Bănca Comercială din Odesa. Totodată,
Duma deținea 1500 rub. în numerar – bani destinați
pentru cheltuielile curente.
Controlul asupra activității de comerț
Conform art. 234 din tomul XI al Codului Ci-
vil, controlul asupra comerțului în oraș se afla în
competența Dumei. De aceea, în februarie 1851,
după decizia consilierilor locali, la Chișinău și-a înce-
put activitatea Comisia pentru controlul activității
de comerț. Din componența acestei comisii făceau
parte negustori: Gheorghe Gițeu, Alexei Kaiserli,
Hoceadur Iakubov Chiotceat, Gherșka Finckel şi
Abram Vaisman. Din partea Administrației Finan-
ciare din Basarabia a participat funcționarul Mitro-
fanski (la 30 octombrie 1853 locul acestuia a fost
ocupat de funcționarul de clasa a IX-a [titulyarnyi
sovetnik] Ivan Helkovski). Ca asistenți au fost numiți
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1642, f. 5v.
37
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 264; ANRM. F. 75, inv. 1,
38
d. 1645, f. 1.
– 184 –
starostele orășenesc Andrei Akulov și consilierul
Dumei Romanov. Membrii Comisiei efectuau veri-
ficări ale cântarelor și ale activităților de comercia-
lizare din piețele orașului. Atunci când se depistau
nereguli, activitatea negustorului putea fi imediat
oprită cu ajutorul poliției orășenești39. La 24 aprilie
1852 membrii comisiei au raportat că în urma ve-
rificărilor s-a depistat că negustorii de ghilda a tre-
ia Abram Lotriner și Manoli Kaușanski practicau
comerț fără a avea autorizaţia Dumei. Însă ambii
au explicat că au depus la Administrația Financiară
din Basarabia toate documentele ca să fie transferați
în categoria de negustori de ghilda a două, dar încă
nu au primit de acolo toate actele. Ultimul chiar a
arătat chitanța care confirma că el a achitat impo-
zitul pentru ghilda a treia la trezorăria de județ40.
În perioada activității Comisiei, între membrii ei
s-au iscat și unele neînțelegeri. Așa, la 4 decembrie
1853 Helkovski a apelat la Dumă cu o scrisoare în
care își exprima nemulțumirea de faptul că membrii
Ghițeu și Vaisman au efectuat verificări fără ca el să
fie înformat. De aceea funcționarul cerea ca membrii
menționați în scrisoare să fie excluși din comisie, fi-
ind „oameni care nu trezesc încredere”41. Duma nu a
dat curs cererii lui Helkovski, explicând că persoane-
le menţionate aveau tot dreptul de a efectua control.
La 18 mai 1854 membrii Comisiei au trimis raportul
Dumei unde se menționa că verificările generale din
1853 ale activităților de comerț din Chișinău nu au
depistat încălcări42 .
În afară de diferite obligațiuni, Duma avea drep-
tul să delegheze persoane pentru a fi membri în
diferite comisii instituite de autoritățile guberniale.
Așa, la 6 noiembrie 1851, conform ordinului guver-
natorului militar din Basarabia, la Chișinău a fost
înființat Comitetul special pentru prestațiile locale.
Acest organ trebuia să stabilească suma impozitelor
noi (întreţinerea staţiilor poştale, încălzirea şi ilu-
minarea încăperilor pentru unitățile militare sta-
ţionate în Basarabia) pentru trei ani începând din
1 ianuarie 1853. La ședința din 14 noiembrie 1851
Duma a delegat în acest Comitet ca deputați din
partea creștinilor pe Nicolai Hitov și Nicolai Popov,
iar din partea evreilor pe Moișe Kogan și Borah Po-
likovski43.
39
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1614, ff. 7-8.
40
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1614, ff. 95-96.
41
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1614, f. 75v.
42
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1614, f. 91.
43
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1620, ff. 1-1v., 4.
 Veniturile la bugetul Dumei din Chișinău din
partea societăților orășenești și a breslelor de
meșteșugari în iulie 1851:
În mare parte, venitul Dumei din Chișinău era
constituit din diferite impozite și prestații pe care di-
ferite societăți și bresle le achitau lunar în beneficiul
orașului. Rapoartele autorităților locale ne dau posi-
bilitate să aflăm ce societăți și bresle de meșteșugari
activau în Chișinău și care era suma impozitelor pe
care trebuiau să le verse în bugetul orașului. Pentru
iulie 1851, avem următorul tablou:
– breasla lumânărarilor – 20 rub. 30 cop.;
– breasla cojocarilor – 6 rub.;
– breasla sobarilor maloruși – 6 rub.;
– breasla sobarilor de sobe din piatră – 20 rub.;
– breasla croitorilor – 5 rub.;
– breasla tâmplarilor moldoveni – 40 rub.;
– breasla cizmarilor moldoveni – 18 rub.;
– breasla cizmarilor – 20 rub.;
– societatea moldovenească (din sectorul I al
orașului) – 157 rub. 20 3/4 cop.;
– societatea simplă din Buiucani – 130 rub.;
– societatea din Buiucani (din sectorul IV al
orașului) – 310 rub.;
– societatea ruptașilor de visterie – 37 rub. 50 cop.;
– societatea evreilor botezați – 23 rub.;
– societatea lipovenilor – 89 rub.;
– societatea velicorușilor – 31 rub.;
– societatea velicorușilor (din sectorul II al orașu­
lui) – 175 rub.;
– societatea supușilor străini – 150 rub.;
– societatea moldovenească de ruptași – 100 rub.;
– societatea nouă moldovenească – 90 rub. 75 cop.;
– societatea veche moldovenească – 202 rub.;
– societatea moldovenească de odnodvorțî44 – 21
rub. 50 cop.;
– societatea armenească – 32 rub.;
– societatea imigranților din Rumelia – 36 rub.;
– societatea simplă bulgărească – 87 rub.;
– societatea ruptașilor bulgari – 20 rub.;
– societatea evreilor mic-burghezi – 54 rub. 64
cop.45.
44
Odnodvorțî (rus.) – categorie socială privilegiată din Impe-
riul Rus, o categorie socială intermediară între țăranii liberi
și dvoreni. În Basarabia, plăteau un impozit mai mic decât
celelalte categorii sociale, numit dajdia, o prestaţie bănească
în folosul social stabilită de Guvernul Regional şi prestaţii
în natură similar categoriilor mic-burghezilor din Chişinău
(Tomuleț, Basarabia, 437).
45
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 77-78.
– 185 –
Activitatea culturală a Dumei din Chișinău
La sărbătorile legate de zilele însemnate ale
familiei impărăteşti Romanov, autoritățile locale
iluminau străzile principale. Așa, la 21 aprilie (ziua
numelui impărătesei Alexandra Fiodorovna) centrul
capitalei a fost iluminat cu 1000 de lămpi de ulei46,
iar în ziua de naștere a Alexandrei Fiodorovna (1 iu-
lie 1851) piața soborului a fost iluminată cu acelaşi
număr de lămpi, fiind alocate de Dumă 48 de ruble.
Lucrările de amenajare a lămpilor au fost efectuate
de mic-burghezul din Chișinău Mihail Miciu-Nico-
laevici. Mai fastuoasă a fost serbarea dedicată zilei în-
coronării împăratului Nicolai I (22 august). Atunci,
pentru iluminarea străzilor și a clădirilor administra-
tive au fost instalate 2000 de lămpi cu ulei. În ziua
de 30 august, atunci când se sărbătorea ziua nume-
lui moștenitorului tronului Alexandr Nicolaevici au
fost aprinse 1000 de lămpi cu ulei47. La 20 noiembrie
(ziua urcării pe tron a împăratului Nicolai I) s-au in-
stalat 1000 de lămpi de ulei, iar la 6 decembrie, în
cinstea zilei numelui împăratului au fost aprinse 431
de lămpi de ulei48.
Autoritățile locale participau activ și la sărbătorile
creștin ortodoxe. La 6 ianuarie (Boboteaza) consili-
erii locali au decis să aloce bani în suma de 8 rub. 65
cop. pentru construirea platformei din lemn de lân-
gă Catedrală. Iar în martie același an 1851, la Paște,
piața soborului a fost iluminată cu 1000 de lămpi cu
ulei, pentru aceasta Duma a plătit 48 rub.49.
Recensamântul fiscal din 1850
Din procesele-verbale ale ședințelor Dumei (au-
gust 1851) aflăm că la un an după întocmirea de către
societățile orășenești a listelor pentru recensământul
fiscal, în ele au fost depistate nereguli. De exemplu, în
ședința din 13 aprilie 1851 s-a constatat că dintre 30
de societăți creștine din oraş au parvenit listele fisca-
le și alfabetice numai de la societatea nouă moldove-
nească de rupta de visterie, societatea moldovenească
din sectorul I al orașului, societatea de odnodvorțî
din sectorul II al orașului, breslele de fabricanți de
lumânări și de săpun, de cizmari germani, de sobari
maloruși, de croitori velicoruși, de croitori moldo-
veni, de cizmari moldoveni, de croitori germani. S-a
constatat că toate acele acte alcătuite de societățile și
breslele sus-menționate erau alcătuite greșit. Majori-
46
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, f. 272.
47
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, ff. 16, 100, 115, 119.
48
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 374.
49
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1610, ff. 81, 263.
tatea listelor nu erau semnate de către alcătuitori; în
unele lipseau datele referitoare la numărul general al
persoanelor de ambele sexe; unele liste adăugătoare
au fost depuse în caiețele aparte, fără a fi menționate
de la ce societăți provin; iar unele corectări ale nu-
melor proprii și de familie ale membrilor societăților
și breslelor nu erau menționate la sfârșitul listei. În
listele alfabetice numele de familie nu erau puse în
ordinea alfabetică. Ca urmare, documentele au fost
întoarse starostelor cu condiția ca în 15 zile toate ne-
regulile să fie corectate50. Însă nu toate societățile au
răspuns binevoitor la cerințele Dumei. Cu întârzie-
re, tocmai la 28 august 1851, starosta sectorului II al
Chișinăului, Ștefan Godonoga, a comunicat consi-
lierilor locali că reprezentanții societăților greacă și
moldovenească de categoria unu se eschivează de la
sarcinile care le-au fost date51.
Duma a primit sarcina de a corecta greșelile în
Recensământul fiscal din 1850. De exemplu, la 10
februarie 1851, la Dumă a apelat deputatul societății
grecești Lupu Butucea, care a informat că în Recen-
sământul fiscal, sub № 339, au fost înscriși ca burlaci
frații Dmitri și Hristo Uzun. Însă mai târziu, Dmitri
a venit la deputați și le-a spus că a fost înscris greșit
în Recensământul fiscal, pentru că are familie: soția
Ioana și fiul Nicolai. Deputații societății au făcut
rectificări și au trimis Dumei o listă suplimentară.
Consilierii au vizat această listă suplimentară, după
aceea ea urma să fie depusă la Administrația Financi-
ară din Basarabia52 . Prezintă interes cazul lui Arseni
Todinov. În februarie el a apelat la Administrația
Financiară, unde a spus că în august 1850 el a ve-
nit la deputații Societății de ruptași moldoveni ca
să fie înscris cu familia sa în listele Recensamântu-
lui fiscal, însă, după spusele lui Arseni, în listă a fost
înscris numai el, pentru că a refuzat să plătească 1
rublă deputaților. Ca urmare, Administrația Finan-
ciară a trimis dosarul lui Todinov Dumei ca ea să ia
măsuri în acest caz. În urma verificărilor, s-a con-
50
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, ff. 44-44v., 60-60v.
51
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, f. 45.
52
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, f. 25.
– 186 –
statat că în august 1850, atunci când se completau
listele Recensământului fiscal, Todinov nici nu a
venit la deputații alcătuitori ai listelor. De teamă să
nu fie amendat, Arseni a învinuit pe nedreptate pe
deputați. Duma a reacționat prompt la acest caz, a
apelat la poliția orășenească cu rugămintea ca Todi-
nov să fie găsit și adus la alcătuitorii Recensământu-
lui fiscal din partea Societății de ruptași moldoveni.
De asemenea Todinov era obligat să aducă hârtie
pentru lista adaugătoare, unde trebuia să fie înscris
împreună cu familia sa, și să achite o amendă de 90
cop. pentru fiecare reprezentant al familiei sale de
sex masculin53.
În atribuțiile Dumei intra și eliberarea
pașapoartelor pentru persoanele originare din
Chișinău. În cazul când o persoană originară din
Chișinău locuia în alt oraș și trimitea bani pentru un
nou pașaport prin poștă, Duma îi expedia documen-
tul nou tot prin corespondență. În cazul când solici-
tantul nu era înscris în listele recensământului fiscal
efectuat în oraș, cererea sa de eliberare de pașaport
era respinsă. Așa s-a procedat cu mic-burgheza Elena
Blanari, care avea afaceri în Odesa. La 1 noiembrie
1851 ea a trimis 3 rub. de argint și un act de identitate
vechi, cerând să-i fie eliberat un nou act de identitate.
În urma verificării, s-a constatat că în Recensământul
fiscal din 1850 efectuat în sectorul III al orașului era
înscris doar Fiodor Blanari, care nu avea familie și
care a murit încă în anul 183854. Mai târziu Elena a
trimis Dumei o copie a Recensământului fiscal din
1835, unde ea era înregistrată ca fiica lui Fiodor Bla-
nari. La 31 mai 1852 starosta sectorului III al orașului
Chișinău a explicat lipsa numelui Elenei Blanari
din Recensământul fiscal din 1850 prin neglijența
conțopistului Kovalski, care, nefiind atent, numai în
„Societatea a treia nouă moldovenească nu a întrodus
300 de familii”55. Ca urmare, Duma a ordonat ca El-
ena Blanari să fie înscrisă într-o listă adăugătoare a
Recensământului fiscal din 1850.
53
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, ff. 28-29v.
54
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, f. 567.
55
ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1612, ff. 569-569v.
Fig.1. Fragment al Registrului ședințelor și deliberărilor Dumei din 2. Ședința Dumei, în care s-a discutat alocarea salariului arhitec-
Chișinău din 3 septembrie 1851 (ANRM. F. 75, inv. 1, d. 1611, f. 124). tului orășenesc Luca Zaușkevici, 31 decembrie 1851 (ANRM. F.
75, inv. 1, d. 1611, f. 124).

– 187 –
 FILANTROPII CHIȘINĂULUI. GHEORGHE BALȘ
În istoria Chișinăului
un loc de onoare îl ocupă
persoanele care i-au ajutat
pe cei nevoiași și necăjiți,
care au donat surse finan-
ciare pentru dezvoltarea
învățământului, pentru
edificarea instituțiilor
publice. Printre filantro-
pii basarabeni era foarte
cunoscut Gheorghe (Egor
Foto 1. Gheorghe Balș Alexandrovici) Balș1 –
fondatorul azilului pentru
copii din Chișinău, care îi purta numele. Grație azi-
lului, numele Balș s-a păstrat în toponimia orașului
timp de aproape un secol.
Gheorghe (Iorgu) Balș a rămas în memoria ba-
sarabenilor prin bogăția sa fabuloasă. După cum
menționa contele S. D. Urusov, la începutul sec. XX
„se mai păstra amintirea despre moșierul basarabean
Balș, latifundiarul și filantropul, dar nu am mai
prins nicio moșie de a lui”2 . În spatele acestor rân-
duri se află ecoul soartei tragice a celui mai cunoscut
reprezentant al ramurii basarabene a distinsei familii
Balș din Moldova. Cu timpul numele lui Gheorghe
Balș a devenit legendă. Din generație în generație
s-a transmis despre averea sa de milioane, ce s-a dus
pe apa Sâmbetei, despre viața risipitoare, despre mă-
rinimie și generozitate, despre drama familială și
despre... obezitatea neverosimilă. Totodată, până la
moment nu există cercetări istorico-biografice despre
Gheorghe Balș, iar istoriografia modestă poartă un
caracter specific.
Personalitatea și istoria ruinării magnatului ba-
sarabean au atras atenția Olgăi Nacco, devenind
subiectul nuvelei sale „Victor Belș”3 (1889). În pofi-
da interpretării libere a evenimentelor și a faptelor,
dar și a crâmpeielor din viața privată a personaju-
lui real, nuvela rămâne o sursă artistică valoroasă,
interesantă și din punctul de vedere al percepției
1
În actele oficiale ruse, numele său era înregistrat: Егор Але­
к­сан­дрович Бальш.
2
S. D. Urusov, Zapiski. Tri goda gosudarstvennoi slujby, Mos­
kva, 2009, p. 396.
3
Olga Nacco, „Victor Bel’ș”, in Bessarabskie ocerki i rasskazy,
Odessa, 1900, p. 65-109.
– 188 –
Olga GARUSOVA
moșierului filantrop în epoca postreformă. Scri-
itoarea a încercat să dezvăluie lumea interioară a
eroului, portretizându-l ca pe o persoană care po-
sedă „calități spirituale și intelectuale deosebite”, o
natură romantică și nobilă.
Numele lui Balș se regăsește în mai multe lucrări
istorice ale lui Gh. Bezviconi, iar în schița-eseu „Ghe-
orghe Balș”4, la baza căreia stau memoriile bătrânilor
chișinăuieni, acesta este menționat drept un „mare
original”.
În urma mai multor cercetări arhivistice am stabi-
lit cele mai importante etape ale vieții și activității lui
Balș, cu toate că au mai rămas lacune. După cum ates-
tă documentele, Gheorghe Balș a fost o personalitate
neordinară, extrem de colorată, care se evidenția pe
fundalul nobilimii basarabene de la mijlocul sec. XIX.
Îl evidenția însăși apartenența la cea mai veche familie
de boieri moldoveni, renumită prin noblețea, influența
și bogăția sa. Conform inscripției genealogice din
1814, rădăcinile familiei Balș se trag din sec. XIV, de
la contele Țîntea (sau Zeta, o parte a Muntenegrului)5.
Prezentând în 1844 documentele justificative de
apartenență la nobilimea moldoveană pentru a fi con-
firmate/echivalate de administrația rusă, Balș pretin-
dea să fie inclus în a cincea parte a cărții genealogice.
Însă Departamentul Heraldic nu a găsit revendicarea
sa suficient de întemeiată, astfel că Gheorghe/Egor
Balș împreună cu copiii au fost înscriși în partea a
șasea a cărții nobilimii, nu mai puțin prestigioasă,
unde erau înscrise nume vechi, nobile6.
Linia vieții
Gheorghe Balș s-a născut în 1805, la Iași, în fa-
milia lui Alexandru (Alecu) Balș, mare vistiernic, și
a Smarandei7, născută Sturdza. Studiile și le-a făcut
la „universități străine”8. Probabil, la Universitatea
4
Gh. Bezviconi, Iorgu Balș. Fapte trecute și basarabeni uitați,
Chișinău, 1992, p. 166.
5
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1122, f. 2.
6
Ibidem, f. 48.
7
A se vedea Dan Dumitru Iacob, „Testamentul și inventarul
averii vistiernicesei Smaranda Balș (1833 / 1848)”, in Avere,
prestigiu și cultură materială în surse patrimoniale. Inventa-
re de averi din secolele XVI-XIX, ed. Dan Dumitru Iacob,
Iași: Ed. Universității „A. I. Cuza”, 2015, p. 371-474.
8
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1122, f. 5.
din Viena, unde, de obicei, își făceau studiile copi-
ii de boieri moldoveni. În capitala Austro-Ungari-
ei, unde stăteau mai mult timp mama și fratele său
Constantin, Gheorghe venea adeseori cu familia.
În 1827 Balș revine la Iași. Apartenența la o familie
„de prim rang”, dar și studiile obținute au contribu-
it la gratificarea lui cu titlul de vel-agă. În hrisovul
respectiv al domnitorului Ioan Sturdza se menționa
că acel titlu trebuie să stimuleze „între toți tinerii no-
bili concurența de a dobândi titluri academice întru
învățământul public”9. Pe Balș îl aștepta o cale lungă,
bătătorită de mai multe generații, spre posturi înalte,
onoare și bogăție.
În aprilie 1828, odată cu începutul războiului
ruso-turc, el s-a angajat la Departamentul afacerilor
orientale al Ministerului de Externe al Rusiei. Un
mare rol în acest fapt l-a jucat cunoașterea limbi-
lor: pe lângă limba maternă și cele obligatorii unui
diplomat (rusa și franceza), Balș poseda la perfecție
limbile germană și greacă. Din start obține postul de
asesor de colegiu (în conformitate cu Tabelul de ran-
guri din Imperiul Rus, acest post civil de gradul VIII
se acorda nobililor cu studii superioare).
Doi ani mai târziu Gheorghe Balș este nu-
mit al doilea secretar al Misiunii Ruse în Grecia
(Российская миссия в Греции). „În timpul slujbei
în acest departament, toate funcțiile le îndeplinea
sârguincios și excelent, atestările pentru avansarea în
rang le trecea cu demnitate”10. Putea să facă o carieră
strălucitoare pe tărâm diplomatic, însă în 1832, din
motive personale, își dă demisia în rangul de consili-
er de Curte (надворный советник). Probabil, aceas-
tă decizie a fost cauzată de necesitatea soluționării
unor probleme legate de averile din Basarabia. S-a
întâmplat că Gheorghe Balș a devenit proprietarul
majorității moșiilor din Basarabia.
Conform actului de moștenire lăsat de Ecateri-
na de Toran, sora lui Alecu Balș, nepoții acesteia au
intrat în posesia moșiei Cubolta, județul Iași (ulteri-
or, Bălți)11. (În 1837 Balș a vândut Cubolta lui S. P.
Leonard cu 36 000 ruble de argint). De la tatăl său,
Alecu Balș, în 1832 i-au rămas mai multe moșii în
județul Iași. În 1839, după moartea unchiului său
Iancu (Ivan) Balș, care nu a avut copii, a primit în
județul Cahul opt moșii imense cu sate. Procurând
pământ în județele Bender și Soroca, Gheorghe Balș
devine cel mai mare latifundiar din Basarabia.
9
Ibidem, f. 5.
10
Ibidem, f. 6.
11
ANRM, F. 638, inv. 1, d. 638.
– 189 –
În 1833 Gheorghe Balș se însoară cu Ralu, fiica
de 17 ani a beizadelei Ioan Сallimachi și a Roxandrei
Moruzi. După obiceiul moșierilor bogați din acele
timpuri, Balș venea în Basarabia doar vara și se oprea
la moșia sa preferată, Albineț, în care a investit foar-
te mulți bani. Soții călătoreau foarte mult. Au avut
cinci copii. Gheorghe, feciorul mai mare, s-a născut
în 1834, la Albineț, la fel, probabil, ca Ecaterina
(1835); Alexandru (1840) și Olga (1842) s-au născut
la St. Petersburg, Vladimir (1846) – la Viena. Viața
lui Gheorghe Balș era aidoma une călătorii cu opriri
îndelungate în diferite orașe.
Și O. Nacco, și Gh. Bezviconi susțin că în anii
1830 familia Balș avea o „casă-palat” la Sankt Pe-
tersburg, cu o mulțime de slugi. „Ei dădeau baluri
luxoase într-o sală fantastică, din care trei uși dă-
deau într-o grădină imensă cu havuzuri, grote, alte
năzbâtii, pe când afară era un ger de crăpau pietre-
le. La aceste baluri venea toată nobilimea din Sankt
Petersburg”12 . Deocamdată, urmele acestei clădiri nu
au fost de găsit; s-au stabilit doar adresele caselor din
Chișinău și din Odesa.
În 1843 Gheorghe Balș a construit în Chișinău,
la intersecția străzilor Moskovskaia și Kupeceskaia
(azi, bd. Ștefan cel Mare și str. V. Alecsandri)13, o clă-
dire mare cu două etaje (o raritate pentru acele tim-
puri). Însă „faimosul palat” (Gh. Bezviconi) își vedea
destul de rar stăpânul. În detrimentul Chișinăului
tihnit, provincial, Gheorghe Balș prefera Odesa,
unde se avântau mulți basarabeni. Conform mărtu-
riilor contemporanilor, viața în Odesa, în anii 1830-
40, era aranjată ca în orașele europene și se deosebea
pregnant de viața altor orașe ale imperiului. Bogat,
aglomerat, confortabil, aflat pe o treaptă cu capitale-
le europene, acest oraș impresiona deja prin aparența
sa. Străinii erau încântați de „clădirile imense cu do-
uă-trei etaje, magazinele strălucind de bogățiile Eu-
ropei și Asiei, cazinourile luxoase pline de vizitatori.
Forfota străzilor care nu contenea nici noaptea. Ca-
rete minunate, calești, cabriolete, călăreți, caruri cu
marfă se perindau unul după altul”14.
La Odesa Gheorghe Balș avea foarte mulți prie-
teni. Aici locuiau rudele sale după mamă: cunoscu-
tul diplomat, scriitor și filantrop Alexandru Sturdza,
cu sora sa Roxandra Edling, în salonul căreia se în-
tâlneau numeroase persoane publice. De menționat
12
O. Nacco, op. cit., p. 79.
13
ANRM, F. 75, inv. 1, d. 1161, f. 1.
14
P. P. Svinin, Kartiny Possii i byt raznoplemennyh ee narodov,
Sankt-Peterburg, 1839, p. 216.
că după moartea lui Balș, fiica sa Olga a ajuns în grija
fiicei lui A. Sturdza, Maria Gagarina. În anii 1840,
în Odesa locuia sora lui Ralu Balș, Smaragda, soțul
căreia, diplomatul I. E. Persian, a ocupat postul de
prim-secretar la Misiunea Rusiei în Grecia, unde a
slujit și Gheorghe Balș. Probabil, tot la Odesa el l-a
cunoscut pe guvernatorul militar al Basarabiei, P. I.
Feodorov, care, în timpul vacanței guvernatorului
general al Basarabiei, M. S. Voronțov, îi îndeplinea
provizoriu funcțiile. (În 1841 Balș i-a vândut lui
Feodorov localitatea Cahul.)
La Odesa Gheorghe Balș locuia într-o casă cu
grădină la intersecția străzilor Sadovaia și Koblevska-
ia, procurată nu mai târziu de 184715. Judecând după
foștii proprietari (colonelul Șostak, Adunarea Nobi-
limii, restauratorul Alexeev)16 – aceasta a fost cea mai
luxoasă vilă din oraș. Aparținând înaltei societăți
odesite, Balș ducea o viață mondenă obișnuită pen-
tru acea societate. Pe lângă distracțiile publice –
baluri, mascarade, concerte și picnicuri, o atracție
deosebită pentru el era teatrul de operă, cu actori
invitați din Italia. Gheorghe Balș a fost un mare
amator și cunoscător de operă, fapt demonstrat
parțial de colecția sa de note.
Foto 2. Casa lui Gheorghe Balș. Chișinău
Interesele sale nu se limitau la viața mondenă. De
la începutul anilor 1840 el a fost membru al Societății
Agricole Imperiale a Rusiei de Sud. Probabil, de aici
se trage și competența sa în mai multe domenii ale
economiei, manifestată în timpul executării funcției
de mareșal al nobilimii basarabene.
Și la Odesa, și la Chișinău, despre Balș se spunea
că este un om „extrem de cult și cunoscut drept un
conformist și distins nobil”17. Dacă ar fi să adăugăm
15
Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, F. 18, inv. 2, d. 10, f. 1590.
16
„Odessky Klub «Blagorodnoe sobranie», http://odesskiy.
com/chisto-fakti-iz-zhizni-i-istorii/odesskij-klub-blagorod-
noe-sobranie.html
17
Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, F. 1, inv. 202, d. 106, f. 17.
– 190 –
reputației sale impecabile aristocratismul și avuția,
apoi devine firesc faptul că nobilii locali, pe care Balș
încă nu-i cunoștea suficient, l-au ales, în luna mai
1850, cu 135 de voturi (19 contra) liderul lor.
După alegeri Balș vinde casa de la Odesa cnea-
zului Repnin și procură la Chișinău două vile. Una,
care se numea Ferrah, a fost cumpărată în anul 1850
de la P. I. Feodorov, se afla lângă Biserica Măzărache,
sus pe deal, deasupra havuzului. Aici se ridicau două
case din piatră, un „pavilion” de un etaj și jumătate
cu hol și trei camere, cu două oranjerii, două încăperi
de serviciu. Vila Razdolie se afla nu departe de va-
lea Buiucani, pe un teren vast cu pomi fructiferi și
copaci, cu edificii auxiliare, îngrădit cu un gard din
piatră, cu drăcilă sălbatică și șanțuri18. Achiziționarea
acestor bunuri imobiliare vorbea nu doar despre în-
altul statut al proprietarului, dar și despre intenția
acestuia de a se stabili cu traiul în Basarabia.
Foto 3. Vila Ferrah
Noului mareșal al nobilimii i-a revenit să soluțio­
neze numeroase probleme rămase de la predecesorii
săi. „De datoria mea a fost să mă strădui întru binele
societății căreia i-am aparținut, atât cât mi-a permis
rangul, atitudinea și timpul atât de puțin” – aceste
cuvinte au precedat raportul lui Balș despre activita-
tea sa, ținut la alegerile din 185419. Lista proiectelor
prezentate în fața conducerii, realizate în trei ani s-a
dovedit a fi impresionantă și variată și demonstra un
studiu minuțios al necesităților ținutului, dar și o
înțelegere pe scară largă a sarcinilor vitale. Fiind re-
prezentant al intereselor nobilimii, Balș s-a străduit
să consolideze poziția acesteia. În urma demersului
său, președinte al Judecătoriei Civile a fost desemnat
un candidat al nobilimii, și nu unul numit de guvern.
Astfel, aristocrația basarabeană „a dobândit un drept
ANRM, F. 325, inv. 1, d. 51, f. 49-51.
18
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1396, f. 28.
19
foarte important de a avea președinți din rândurile
proprii”20. Balș a reușit să oprească „hărțuirea” de
către poliția de frontieră a moșierilor care dețineau
pământuri la Prut. A ridicat problema evidenței par-
ticulare a nobililor basarabeni băștinași la confirma-
rea drepturilor de nobili.
Un șir de proiecte inițiate de Balș au depășit in-
teresele de clasă și, de fapt, au ridicat Basarabia la
un nivel gubernial. După părerea sa, „acest ținut
așteaptă doar o viziune grijulie” a guvernării, pentru
a-și deschide potențialul economic. Posedând mai
multe avantaje – situație geografică prielnică pentru
comerț profitabil cu țări străine, climă moderată,
sol prielnic pentru agricultură, ovicultură, viticul-
tură, vinificație și grădinărit –, acest ținut „poate
îmbogăți țara cu capital străin și [poate] aduce bene-
ficii semnificative”21.
În timpul mandatului de mareșal al nobilimii
al lui Gheorghe Balș se derulează mai multe proiec-
te propuse de el: construcția căii ferate între Odesa
și Tiraspol; adoptarea unei legi locale care ar permi-
te „acordarea pentru sumele împrumutate de la 10 la
12%” față de legea rusă conform căreia împrumutu-
rile sunt acordate cu 6%; dezvoltarea podgoriilor și a
vinificației. Considerând lipsa forțelor de muncă, Balș
cere concediu pentru ostași în perioada lucrărilor de
sezon: „...astfel va avea de câștigat nu doar agricultu-
ra autohtonă, ci și ostașii, care vor putea să câștige”22 .
Ar fi de menționat faptul că demersurile lui Balș
întotdeauna erau întemeiate, întrebările – laconice
și clar formulate, argumentate prin trimiteri la legi-
le rusești și locale. Cunoscând bine legislația, el se
opunea ferm tuturor încălcărilor. Astfel, depistând
faptul impozitării neautorizate a țiganilor iobagi pe
cap de locuitor de către Camera fiscală – „pentru un
suflet dintre cele mai sărace pături aceleași impozi-
te ca pentru o familie cu venituri suficiente”23 – a
reușit să anuleze această decizie inechitabilă. A fost
un gest caracteristic unei persoane cu educație euro-
peană, care respectă normele eticii creștine. Gheor-
ghe Balș era întotdeauna gata să întindă o mână de
ajutor celui necăjit. Se cunosc mai multe cazuri când
el a luat partea „plugarilor săraci”, ca, de exemplu, la
soluționarea problemei arendașului satului Rucșin.
Un loc aparte în activitatea sa îl ocupau proiectele
sociale și culturale. El inițiază editarea unui ziar regi-
20
Ibidem, f. 31.
21
Ibidem, f. 31.
22
Ibidem, f. 39.
23
Ibidem, f. 33.
– 191 –
onal (după modelul guberniilor ruse), care ar „cumu-
la toate evenimentele interesante pentru Basarabia”
și extrem de necesar „pentru toate persoanele, îndeo-
sebi pentru moșieri”. Conducerea regională a permis
editarea ziarului din 1853, cu condiția că numărul
abonaților va acoperi cheltuielile editoriale. Gheor-
ghe Balș a participat activ la distribuirea abonamen-
telor, a apelat personal la toți nobilii din județe cu
cererea de a susține „afacerea utilă”, tărăgănată „din
vina noastră”24. Indiferența majorității moșierilor a
fost înfrântă și din iulie 1854 a început să iasă ziarul
Bessarabskie oblastnye vedomosti (Buletinul regiunii
Basarabia). În același timp, proiectul de construire a
unui azil pentru copii în unul din orașele basarabene
(probabil la Bălți) a eșuat. Balș, căruia îi parveneau
numeroase cereri pentru ajutor material, era bine in-
format despre problemele legate de școlarizarea copii-
lor de nobili săraci, despre educația orfanilor de către
rude, deseori lipsite de scrupule. În pofida faptului
că o asemenea instituție de caritate era în interesele
nobilimii basarabene, majoritatea latifundiarilor au
refuzat să finanțeze acest proiect.
Multe din propunerile lui Balș au primit susținere
din partea autorităților, unele au fost realizate peste
ani. E de remarcat faptul că o susținere considerabilă
în promovarea demersurilor sale Balș o găsea la gu-
vernatorul militar P. I. Feodorov.
În 1854 Gheorghe Balș a fost reales în funcția de
mareșal al nobilimii basarabene. Era în plin Războiul
Crimeii și direcția principală a activității sale a deve-
nit organizarea de ajutoare pentru armată. Donațiile
aristocraților erau atât de impunătoare, încât, după
cum susține Balș, era imposibil să le duci evidența.
Pentru „sârguința exemplară, depusă la executarea
însărcinărilor majore și urgente atribuite cerințelor
militare” Balș a fost decorat cu Ordinul „Sf. Ana”
de gradul II25 și, în legătură cu vechimea în muncă, a
primit titlul de consilier de stat. I s-a propus să rămâ-
nă mareșal al nobilimii, însă, din motive de sănătate,
a refuzat.
Ultimii ani de viață ai lui Gheorghe Balș au fost
umbriți de despărțirea de soție, fapt care a primit o
rezonanță publică. După versiunea lui O. Nacco,
motivul ar fi fost pasiunea frumoasei Ralu pentru
un renumit tenor italian de la opera din Odesa. Gh.
Bezviconi dă numele cântărețului – Giuseppe Mario
de Candia. Însă soții nu au divorțat, cu toate că de
la începutul anilor 1850 nu mai trăiau împreună. În
24
Ibidem, f. 36.
25
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1472, f. 1.
testamentul spiritual al lui Balș, întocmit în 1852,
sunt indicate adevăratele motive ale acestei separări,
ce a durat peste 20 de ani: „...modul ei de viață in-
compatibil cu legile religiei creștine, cu datoriile de
soție și mamă. [...] Părăsindu-mă pe mine și copiii
minori, ea pleca peste hotare și prin țară, unde stă-
tea cu anii și revenea acasă nu din dor pentru copii,
ci doar din lipsa banilor pentru a-și continua viața
dezmățată, eu însă o primeam de fiecare dată, îi ier-
tam greșelile, încercam s-o conving eu însumi și cu
ajutorul fețelor bisericești, am și inițiat un dosar în
Consistoriul Duhovnicesc din Chișinău în speranța
de a o reîntoarce pe calea cea dreaptă, însă toate au
fost în zădar”26. Balș s-a străduit să-și protejeze copiii
de influența soției în viitor. Conform testamentului
său, în niciun caz, Ralu nu le putea fi tutore.
Gheorghe Balș era ferm în problemele de educație.
În testamentul său el scria: „Una din dorințele mele
este de a-mi educa copiii după legile sfinte ale religi-
ei creștine și de a le da studii temeinice speciale. [...]
Întotdeauna am acordat o atenție deosebită acestui
subiect, fiind ferm convins că doar prin educație
rezonabilă, în spiritul Sfintei Evanghelii, omul
poate atinge adevăratul său scop și să devină util
sieși și altora”27. Feciorii lui Balș au primit studii în
instituții de elită din Sankt Petersburg, conform sta-
tutului lor social. Alexandru a absolvit Liceul Impe-
rial (Императорский Александровский лицей), iar
Vladimir – Corpul de Paji al Majestății Sale Impe-
riale (Пажеский Его Императорского Величества
корпус) – academia militară de elită din Rusia. Olga
a învățat la Pensionul de Fete Nobile din Odesa.
Gheorghe Balș s-a stins subit în septembrie 1857,
la moșia sa Albineț. Treizeci de ani mai târziu O.
Nacco va scrie că moartea magnatului basarabean a
devenit o „nenorocire pentru țară”, că, dacă mai trăia
măcar vreo zece ani, ar fi reușit să facă „mult bine,
fiind un om cu calități spirituale și intelectuale deo-
sebite”. Dar și în acel timp cât i-a fost dat, Gheorghe
Balș a săvârșit multe lucruri utile.
Azilul pentru Copii
În plan filantropic, Gheorghe Balș s-a făcut
cunoscut ca fondatorul azilului pentru copii din
Chișinău. În familia sa au fost mai mulți filantropi și
fondarea azilului a avut o preistorie „dinastică”. Bu-
nicul lui Gheorghe, marele vistiernic Iordache Balș,
a lăsat prin testament veniturile de la moșia Rucșin
26
ANRM, F. 88, imv. 2, d. 461, f. 33.
27
Ibidem, f. 36.
– 192 –
Foto 4. Azilul Balș. Începutul sec. XX.
și jumătate din veniturile de la moșia Vășcăuți pen-
tru binefacere (construirea unei biserici, pentru po-
meni, pentru zestre mireselor sărace), executori fiind
numiți frații Cazimir. În 1832, când a venit în Ba-
sarabia, Gheorghe Balș a depistat că veniturile sus-
menționate sunt folosite la discreția executorilor,
contrar testamentului. A fost afectată onoarea fa-
miliei. Din viță de boieri pământeni, Gheorghe Balș
simțea o legătură organică cu strămoșii săi și trata
voința bunicului drept o „transmitere din generații
în generații a memoriei binefăcătorului”. În petiția sa
către M. S. Voronțov, el cere ca pământurile lui Ior-
dache Balș să fie transmise moștenitorilor direcți ai
acestuia, „pentru a îndeplini voința testatorului de a
înființa în Basarabia spitale, școli și alte instituții de
binefacere”28; după care pornește o cauză penală con-
tra fraților Cazimir, care a durat 25 de ani. Balș nu
a așteptat sfârșitul litigiului, ca să întreprindă opere
de binefacere. Instituția filantropică pe care a decis
s-o înființeze a devenit primul azil pentru copii din
Basarabia.
În anul 1838 împărăteasa Rusiei, Maria Feodoro-
vna, a emis un rescript privind instituirea unui or-
gan central de tutelă pentru crearea și administrarea
azilurilor pentru copii în Imperiu, sub patronajul
împărătesei29. Guvernatorul militar al Basarabiei, P.
I. Feodorov, a găsit acest lucru extrem de important
și s-a adresat personal „persoanelor cunoscute prin
conformism și avuție” cu propunerea de a contri-
bui30. A răspuns doar Gheorghe Balș. Deschiderea
unei instituții filantropice pe bani proprii în Basa-
rabia pe acele timpuri era un caz ieșit din comun.
Moșierii locali respectau doar formele religioase de
28
ANRM, F. 201, inv. 1, d. 203, f. 14.
29
Комитет главного попечительства детских приютов,
http://encblago.lfond.spb.ru/showObject. o?object=
2853437909
30
ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3278, f. 3.
caritate. Urmând tendințele timpului, Balș considera
necesar organizarea instituțiilor social-utile.
În 1841, într-o petiție către Nicolai I, el scrie des-
pre intenția sa de a deschide la Chișinău un azil pen-
tru o sută de copii, asumându-și obligația să procure
o clădire pentru azil și să întrețină instituția din pro-
priile resurse în „primii șase ani câte 1428 rub. 28
kop., cu promisiunea de a aloca și mai departe surse
financiare la discreția” sa31. În 1843 Balș cumpără cu
4  200 ruble de argint de la arhitectul Iosif Gasket
o clădire din cărămidă cu o mică grădină pe strada
Moskovskaia. Clădirea s-a dovedit a fi mică: în ea
încăpeau doar 50 de copii. Soții Balș au fost numiți
tutori. Azilul a fost deschis la 6 decembrie 1845, în
lipsa tutorilor, care se aflau peste hotare. Fapta fi-
lantropică a lui Gheorghe Balș a fost menționată cu
Ordinul „Sf. Ana” de gradul III, iar pentru munca
asiduă, împărăteasa Maria Feodorovna nu o dată
i-a exprimat recunoștință. Printr-un decret împără-
tesc, Azilului din Chișinău i-a fost acordat numele
ctitorului său – Детский приют Бальша (Azilul
Balș). În timpul vieții lui Gheorghe Balș, azilul era
întreținut preponderent pe banii lui: suma totală fi-
ind de 35 000 ruble.
În primii ani, la azil erau adăpostiți copii săraci
și orfani din toate categoriile sociale, de ambele sexe,
cu vârsta cuprinsă între 3 și 10 ani. În programa de
studii intrau următoarele obiecte: citirea, scrisul, re-
ligia, aritmetica, geografia, istoria, cântarea în cor și
lucrul manual.
Odată cu moartea lui Balș, azilul a rămas fără o
sursă stabilă de finanțare. Organul de tutelă a azi-
lurilor pentru copii din Basarabia (Бессарабское
губернское попечительство детских приютов)
căuta diferite modalități pentru a-i susține existența:
întocmea liste de donații private, organiza loterii,
spectacole, concerte, baluri mascate de caritate. Sur-
sele acumulate erau adeseori destul de impunătoare.
Orășenii mergeau cu plăcere la evenimentele de cari-
tate. Creștea suma donațiilor benevole. Din dobânda
de la donațiile depuse în bancă, pe teritoriul azilu-
lui au mai fost construite câteva clădiri noi. Către
sfârșitul secolului XIX, în azil se aflau până la o sută
de copii. În 1902 azilul s-a mutat în altă clădire, la
intersecția stăzilor Kievskaia și Ostrojskaia (azi, str.
31 August 1989 și str. A. Lăpușneanu). Clădirea cu
trei etaje, cu treizeci de camere, cu coridoare largi
și luminoase părea, în viziunea contemporanilor,
„Kișinevskii detskii priyut Bal’șa”, Bessarabskie gubernskie
31
vedomosti, 1886, 8 fevr.
– 193 –
uriașă (arhitect V. N. Țîganco). Lângă blocul princi-
pal, în încăperi proaspăt reparate, se aflau școala cu-
linară, spălătoria, spitalul. Toată această construcție
a costat 91  200 ruble, dintre care 21  700 ruble au
fost donate de persoane particulare. Odată cu con-
struirea noii clădiri, s-au schimbat sarcinile procesu-
lui educațional-instructiv, la baza căruia a fost pusă
însușirea practică a diferitor meșteșuguri: culina-
rie, croitorie, spălătorie. Instituția a fost dotată cu
funcțiile unei școli de meserii, unde elevii puteau
însuși o specialitate.
Timp de circa o sută de ani, Azilul Balș a
soluționat problema adăpostului pentru copii în di-
ficultate. Deseori, el se afla în circumstanțe mate-
riale restrânse și atunci în ajutor îi veneau orășenii
din toate categoriile sociale, de diferite naționalități,
cu diferite venituri. Cu timpul el a devenit mândria
chișinăuienilor și un loc remarcabil în oraș. Anume
în atitudinea față de azilul pentru copii s-a întru-
chipat forma socială de caritate, la sursa căreia a stat
Gheorghe Balș.
Postfață
Așa s-a întâmplat că urmașii lui Gheorghe Balș
nu au păstrat memoria „ereditară”, atât de prețuită
de către acesta. Feciorul mai mare, Gheorghe, su-
ferea de „dereglări psihice” și nu putea să conducă
moșiile. Ceilalți feciori încă nu atinseseră majora-
tul. Prin testament Gheorghe Balș i-a numit tutori
ai copiilor săi pe cneazul O. D. Argutinsky-Dolgo-
rukov și pe directorul școlilor din gubernia Herson,
Z. V. Kolenko, cunoscându-i drept oameni decenți,
„cu cele mai nobile intenții”, fideli familiei sale, fiind
ferm convins că dispozițiile sale vor fi executate cu
exactitate32 . Însă Argutinsky-Dolgorukov a refuzat,
iar Kolenko a întreprins doar câteva măsuri urgente
pentru a evita cheltuielile inutile.
La rugămintea lui Alexandru Balș, care locuia
la St. Petersburg, tutori au fost numiți A. Russo, E.
Ugriumov și F. Bantâș – „persoane care corespund
scopului alegerii lor și care ar putea aduce beneficii
substanțiale moștenitorilor moșiilor”33. Între timp,
situația cu moștenirea s-a dovedit a fi complicată și
confuză. Oricât de bogat ar fi fost Balș, însă chel-
tuielile sale depășeau considerabil veniturile. Spre
mijlocul anilor ’50 o parte din pământuri au fost
ori gajate, ori vândute. Au apărut datorii, creditori.
Însă averea rămasă era încă suficient de impună-
ANRM, F. 88, inv. 2, d. 461, f. 36.
32
Ibidem, f. 14.
33
toare. Timp de trei ani A. Russo a trimis văduvei
pensia fixată de 2 500 ruble și copiilor – câte 1 500
ruble.
În 1860, unul după altul, mor Gheorghe și Vla-
dimir. Venind în Basarabia, Alexandru Balș înain-
tează la Tutela Nobilimii Soroca-Iași o cerere de a i
se încredința administrarea moșiilor. Concomitent,
Ralu Balș și Ecaterina (în căsnicie Ghica) au depus și
ele cereri similare. Dosarul a fost transmis mai întâi
la judecătoria civilă, apoi la Senatul Guvernamental,
apoi din nou la Tutela Nobilimii34. În timpul pro-
cesului, soluționat la sfârșitul anului 1864 printr-un
acord amiabil, proprietatea se afla în administrarea
organului de tutelă județean.
Când Alexandru Balș a intrat în dreptul de
moștenire, avocatul său, consilierul titular I.  I.  Ale-
xandrovici, a depistat că averea este ruinată de către
tutorii neonești. Din casa din Chișinău au dispărut
ANRM, F. 325, inv. 1, d. 51.
34
– 194 –
picturile prețioase, diamantele, numeroasele obiecte
din aur și argint, biblioteca. O parte din lucruri, care
se păstrau la colonelul A. V. Novgorodțev, au fost
returnate. Vilele erau părăginite și nu mai aduceau
niciun venit. Moșiile, date în arendă, se aflau într-o
stare jalnică. Moștenitorii au depus o plângere referi-
tor la frauda adusă de tutori. Procesul a durat până la
mijlocul anilor 1870, când foștii tutori au întors da-
toriile. Kammerjunkerul Alexandru Balș, probabil,
nu prea voia să gospodărească moșii. Treptat, toate
moșiile au fost vândute. Casa-palat din Chișinău
a trecut de la un proprietar la altul. Cel mai mult a
stăpânit-o negustorul Kaușansky. Vila Ferrah a fost
cumpărată în 1878, la licitație, de către primarul
K. Schmidt.
Odată cu plecarea din viață a lui Alexandru,
s-a curmat ramura basarabeană a faimoasei familii
boierești Balș din Moldova.
 O IMAGINE A ALTERITĂȚII. CHIȘINĂUL
ÎN VIZIUNEA CONTELUI SERGHEI D. URUSOV
Repere conceptuale și metodologice
Aflată la intersecția mai multor discipline uma-
nistice, imagologia este o direcție de cercetare pre-
ocupată de reprezentările colective prin prisma
relațiilor identitate-alteritate, Eu-celălalt, care defi-
nesc spațiul imaginar al unui grup uman. Sub aspect
istoric, aceste relații s-au cristalizat de-a lungul tim-
pului în stereotipuri, clișee, imagini, sedimentându-
se în memoria colectivă și contribuind la menținerea
conexiunii grupului respectiv.
Având în vedere complexitatea lor, imaginarul
individual și cel colectiv ar putea fi definite ca niște
sisteme complexe de reprezentări ale imaginilor,
simbolurilor, credinţelor, valorilor şi ale ideilor din
psihicul uman care în totalitatea lor acţionează şi
influenţează atât comportamentul unui individ, cât
şi comportamentul de grup. Imaginarul se regene-
rează prin memorie, experienţe, fantasme, percepţii,
amintiri şi trăiri de natură afectivă prin care se con-
figurează o lume complexă şi în acelaşi timp mistică.
Potrivit opiniei lui Gilbert Durand, imaginaţia face
parte din imaginar şi poate fi definită ca un proces
psihic de formare a percepţiilor născute din amin-
tiri sau prin conştientizare a ceva ce poate fi creat în
funcţie de capacitatea proprie de a-şi imagina a indi-
vidului1.
Din punct de vedere al abordării științifice, ima-
ginea ca expresie a realității, reflectată în memorii și
mărturii scrise, are un rol foarte important în cerce-
tările istorice, deoarece descifrarea dinamicii imagi-
nii trecutului prin ochii contemporanilor ne oferă un
alt unghi de vedere asupra evoluției societății. Având
în vedere gradul înalt de subiectivitate al autorilor,
asemenea studii comportă întotdeauna anumite ris-
curi. În primul rând, pentru că relatările lor nu sunt
neapărat în concordanță cu adevărul istoric. Totuși,
acestea pot contribui la înțelegerea și la explicarea
faptului istoric real și indirect, la reconstituirea lui
pornind de la o abordare subiectivă. Pentru istoric
este interesant modul în care lumea reprezentărilor, a
imaginarului, deși este diferită de realitate, face par-
te din aceasta și contribuie la configurarea realității,
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului.
1 4
Introducere în arhetipologia generală, Buc., 2000, p. 25.
– 195 –
Lucia SAVA
generând importanța cunoașterii atitudinilor, com-
portamentelor și a sistemelor de valori ale celuilalt2 .
Totodată, nu trebuie să omitem faptul că imagi-
nile sunt influențate de contextul istoric, de împre-
jurări, de persoane ș.a., de unde rezultă relativitatea
lor. Totuși, anumite idei și imagini se cristalizează
în subconștientul colectiv sub forma stereotipurilor3.
Prin intermediul acestora indivizii se adaptează la
realitatea înconjurătoare în funcție de reprezentă-
rile culturale, acceptate deja de comunitate. În linii
mari, potrivit opiniei lui W. Lippman, stereotipu-
rile se constituie într-un fel de „confort mental” al
colectivității, ele constituie imagini simplificate și
standardizate (uneori pozitive, alteori – negative) co-
mune unor oameni referitoare la un alt grup. Așadar,
stereotipurile pot fi percepute ca fiind „un ansamblu
de convingeri împărtășite vizavi de caracteristicile
personale, de trăsăturile de personalitate, dar și de
comportament specifice unui grup de persoane”4.
În viziunea autorilor menționați, stereotipurile co-
respund reprezentării caracteristicilor majoritare ale
membrilor unui grup, dar totodată îi diferențiază mai
bine de membrii altor grupuri. De asemenea, stereo-
tipurile sunt importante în procesul de cercetare is-
torică pentru a înțelege natura complexă a grupului.
Și nu în ultimul rând, în abordarea discursului
imagologic, istoricul ar trebui să țină cont de modul
de construcție a propriei imagini a colectivităților
cercetate. Autopercepția și autoreprezentarea sunt
condiționate de interacțiunea a numeroși factori in-
terni și externi care determină crearea unei imagini
identitare contextuale. De exemplu, există momente
în care ne mândrim cu propria identitate, precum
există situații jenante, contestate.
2
Evelyne Patlagean, „L’histoire de l’imaginaire”, in: La nou-
velle histoire, coordonné par Jacques Le Goff, Roger Charti-
er, Jacques Revel, Paris, 1991, p. 307.
3
Conceptul i se datorează publicistului american Walter Lip-
pman, care, în Public Opinion (1922), abordează rigiditatea
conceptelor personale, considerând aceste imagini din minte
ca fiind indispensabile pentru a face față informațiilor din
mediul înconjurător, deoarece ne permit să filtrăm realita-
tea obiectivă.
Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Lezens (coord.), Stere-
otipuri, discriminare și relații inter-grupuri, Iași, 1997, p. 98.
 Prin urmare, abordarea relației identitate-alterita-
te după cum ne apare aceasta, multidimensională și
complexă, care își propune să studieze omul în tota-
litatea sa, adică „în toate societăţile, sub toate aspec-
tele, în toate stările şi în toate epocile”5, este pe cât
de atrăgătoare, pe atât de dificilă de realizat: istori-
cul își va pune întotdeauna întrebarea: „Ce este mai
pertinent în raport cu umanul: gândirea Omului sau
descrierea oamenilor?”6.
Relația identitate-alteritate a deținut întotdeauna
un rol foarte important atât în relațiile interumane,
cât și în cele interstatale și internaționale. O abordare
similară ne propunem să realizăm în cele ce urmează
asupra imaginii orașului Chișinău la începutul se-
colului al XX-lea prin viziunea contelui Serghei D.
Urusov.
Chișinăul secolului al XIX-lea prin prisma
contemporanilor
De la constituirea statelor medievale româneşti
până în prezent străinii au privit întotdeauna cu o
anumită curiozitate spaţiul geografic carpato-danu-
biano-pontic7. Interesul călătorilor străini (în mare
parte istorici, lingviști sau diplomați) pentru spațiul
românesc a crescut odată cu schimbările politice de
pe arena politică internațională, îndeosebi începând
cu secolele XVIII-XIX, când Țările Române devin
un subiect aparte de discuție în cadrul problemei
orientale8. Pe de altă parte, în prima jumătate a se-
colului al XIX-lea, societatea românească a trecut
prin multiple transformări, iar modelele pe care le-a
urmat au fost de cele mai multe ori cele ale statelor
care îşi exercitau influenţa în această parte a Europei.
Peste aceste aspecte se suprapune problema Basarabi-
ei ca problemă națională românească și ca problemă
5
François Laplantine, Descrierea etnografică, Iaşi, 2000, p.
35.
6
Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Iași,
2007, p. 21.
7
Pentru mai multe detalii despre subiect, a se vedea studiul
subsemnatei: Lucia Sava, „Imaginea Celuilalt. Chișinăul
secolului al XIX-lea în viziunea călătorilor străini. Ste-
reotipuri și interpretări”, în: Orizonturi medievale și mo-
derne în istoria românilor: Economie, societate, politică,
cultură, istoria științei. În onoarea profesorului Demir Drag-
nev, Chișinău, 2016, p. 75-88.
8
Constantin Burac, „Identitatea românilor în viziunea călă-
torilor străini din prima jumătate a secolului al XV-lea”. În:
Limba română. Revistă de știință și cultură, nr. 3-4, anul
XXII, 2012, p. 178.
– 196 –
internațională, apărută ca rezultat al anexării Ba-
sarabiei la Imperiul Rus în urma tratatului de pace
de la București din 1812. Acest moment de cotitu-
ră în istoria românilor, cu impact profund asupra
evoluției teritoriului dintre Nistru și Prut a provo-
cat și mai mult curiozitatea statelor vecine. În po-
fida faptului, că pentru străini, teritoriul Basarabiei
era considerat ca fiind unul de periferie a Imperiu-
lui Rus, dar și a Europei, călătorii străini care l-au
vizitat pe parcursul secolului al XIX-lea nu au fost
puţini. Este vorba, în egală măsură, de călători ruși,
reprezentanți ai administrației, diplomați, intelec-
tuali și de europeni occidentali (germani, francezi,
polonezi ș.a.). Informaţiile oferite de către aceşti
călători sunt concludente pentru caracterizarea so-
cietăţii basarabene aflată în deplin proces de mo-
dernizare, ele sunt rezultatul observărilor directe
şi impresionează prin descrierile amănunțite. Toto-
dată, mărturiile călătorilor străini despre imaginea
Chișinăului țarist constituie o sursă de inspirație
bogată pentru analiza relației identitate-alterita-
te, descrisă foarte bine prin contactul vizitatorilor
străini cu populația autohtonă.
Reflectarea străinului, adică a celuilalt, este și o
parte componentă a imaginarului nostru etnic și so-
cial: delimitarea de alteritate permite basarabenilor
să-și afirme propria identitate, face parte din structu-
ra discursului identitar.
Cu totul altfel se prezintă situația în cazul
reflecțiilor străinilor despre populația băștinașă a
Basarabiei, unde Chișinăul, în calitatea sa de capita-
lă, a beneficiat de o abordare aparte. Fără a pătrun-
de profund în abordările imagologice de natură să
definească și să explice vechile stereotipuri culturale
europene Vest-Est, nu putem să nu menționăm fap-
tul că în imaginarul occidentalilor, Balcanii și „bal-
canismul” (în acest areal geografic fiind încadrați și
românii) au fost percepuți sub forma unor concepte
europocentriste ale inferiorizării unei părți a Europei
estice. De altfel, „imaginea împietrită a Balcanilor” și
stereotipurile despre Balcani, potrivit opiniei Mariei
Todorova, au avut şi mai au o ontologie aparte faţă
de cea a Balcanilor reali, aceasta din urmă mult mai
profundă, enigmatică şi greu de definit9.
Studiind mărturiile despre Chișinăul epocii
țariste, remarcăm aceleași tendințe definitorii, un
fel de superioritate civilizatorie a „celui venit”, care
Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Huma-
9
nitas, 2000, p. 36.
reiese din însemnările unor călători occidentali
în Est, transformată în timp în stereotip ca urma-
re a consolidării paradigmei identitare Vest-Est în
mentalitățile europene. Acestea prezintă legătura
dintre Eu și Ceilalți, dintre Noi și Ceilalți printr-un
sistem complex de alterități, unde imaginea Celuilalt
(a basarabeanului, a chișinăuianului) poate fi defi-
nită ca straniu şi ca inferior. Cum se explică această
percepție a străinilor? Pe ce se bazează ea? Explicații
ar putea fi multe.
Confruntaţi cu „străinătatea”, călătorii decupează
realitatea „celuilalt” potrivit unor idei preconcepute,
a unui „orizont de aşteptare” care este determinat,
în mare parte, de cunoștințele personale, de stereo-
tipurile culturale, poziţia călătorului fiind aceea de
a identifica dacă impresiile personale corespund sau
nu orizontului de aşteptare. Pe de altă parte, călăto-
rii străini ai secolului al XIX-lea posedau anumite
informații despre spațiul pe care urmează să-l vizi-
teze, aveau o cunoaştere imaginară a destinaţiei, iar
ciocnirile cu realitățile locului exprimau satisfacţia
de a obţine o confirmare a aşteptărilor sau, dimpo-
trivă, surprinderea că realitatea contrazice imaginea
pe care şi-au creat-o10.
Din acest punct de vedere, perceperea trăsături-
lor „celuilalt”, ale „alterităţii” se face printr-o contra-
pondere, explicită sau implicită a imaginii de sine, a
propriilor caracteristici individuale, locale, regionale
sau naţionale. Semnificativă este, în acest sens, opi-
nia istoricului Lucian Boia, care consideră că proiec-
tarea propriei individualități sau a colectivităţii cu
care se identifică individul reprezintă auto-imaginile
pe care se fundamentează conştiinţa şi identitatea
naţională11.
Prin opoziția cu imaginea de sine se cristalizează
imaginea celuilalt, definit drept străinul, diferențele
Eu-celălalt. Aceste imagini permit cristalizarea unor
atitudini faţă de „celălalt”, fiind un instrument de
cunoaştere şi clasificare a subiecţilor care produc şi
vehiculează acele imagini, precum și al acelora asupra
cărora se extind.
10
Eva Monica Szekely, „Depăşirea stereotipurilor culturale.
Imaginea celuilalt în jurnale şi note de călătorie”, în: Euro-
pean Integration – between Tradition and Modernity Con-
gress, Editura Universităţii „Petru Maior”, Volume Number
2, 2007, p. 159.
11
Menționăm două lucrări ale lui L. Boia ce abordează subiec-
tul imaginarului: Lucian Boia, Pentru o istorie a imagina-
rului, București, 2000, 2006; Lucian Boia, Istorie și mit în
conștiința românească, București, 2002.
– 197 –
Serghei D. Urusov (1862-1937) –
„guvernatorul cuminte al Basarabiei”12
Serghei Dmitrievici
Urusov s-a născut la 7(19)
martie 1862, într-o veche
familie nobiliară, în satul
Spasskoe, în apropiere de
Iaroslavl. După absolvirea
gimnaziului, Serghei D.
Urusov și-a continuat stu-
diile la Facultatea de Isto-
rie și Litere a Universității
din Moscova (1881-1885).
Ulterior a ocupat mai multe funcții publice, inclusiv
cea de viceguvernator al guberniei Tambov, unde Uru-
sov s-a apropiat de forțele liberale, preferând negocie-
rile cu exponenții opiniei publice. În 1906 a fost ales
deputat în Duma de Stat, participând activ la lucrările
comisiei agrare. În noiembrie 1917 a fost ales în Adu-
narea Constituantă din partea Guberniei Basarabia
pe listele Partidului Libertății Populare. În perioada
țaristă Serghei D. Urusov s-a remarcat în postura sa
de reformator moderat, liberal cu viziuni tolerante13
în abordarea problemelor agrară și națională.
La 6 iunie 1903, după pogromul de la Chișinău,
Urusov este numit în funcția de guvernator al Basa-
rabiei. Prin această decizie, guvernul țarist a urmă-
rit scopul ca ordinea în oraș să fie restabilită pe „căi
culturale, fără represiune, fără lege marțială, printr-o
protecție consolidată și urgentă”.
„Însemnările unui guvernator”
despre Chișinău
„Însemnările unui guvernator”14 (1907) consem-
nează impresiile contelui S. D. Urusov despre Chiși­
năul anilor 1903-1904. Scrierea prezintă un in­te­res
deosebit pentru noi basarabenii, căci include diverse
12
A. Boldur, Istoria Basarabiei, București, 1992, p. 484.
13
Нина Хайлова, „Сергей Дмитриевич Урусов: «Рефор­
м­и­ровать власть, не прибегая к мерам революционного
характера…»”, în: Российский либерализм: идеи и люди,
под общей редакцией А. А. Кара-Мурзы, М.: Но­вое из-
дательство, 2007, p. 484-496, http://www.rusliberal.ru/
books/Ros_liberaly_v.pdf; Idem, „Князь С. Д. Урусов”,
in Из истории либерализма на Ярославской земле, Мос-
ква-Ярославль: ООО «Премьер Пресс», 2007, http://
www.rusliberal.ru/books/Hajlova_URUSOV.pdf
14
Князь С. Д. Урусов, Записки губернатора. Кишинев
1903-1904 г., М., Издание В. М. Саблина, 1907; reeditat:
С. Д. Урусов, Записки губернатора. Кишинев 1903-1904
г., Chișinău, Litera, 2004.
informații cu caracter administrativ, social, etnogra-
fic, geografic, militar despre Chișinău. Urusov pre-
zintă momentele cele mai semnificative ale activității
sale desfășurate în capitala Basarabiei: desemnarea sa
în calitate de gubernator al Basarabiei; călătoria spre
noua sa destinație; persistența atmosferei tensionate
în Chișinău în legătură cu pogromul evreiesc; situația
militară din ținut; statutul nobilimii basarabene; or-
ganizarea clerului și averea bisericii armene; moravuri-
le și obiceiurile chișinăuienilor; studierea localităților
principale ale guberniei Basarabia. Într-un compar-
timent aparte, cneazul Urusov descrie călătoria sa la
Iași, unde a mers să-l salute pe regele României din
partea împăratului Rusiei. Aici, guvernatorul Uru-
sov a avut mai multe discuții cu șeful cabinetului de
miniștri, Sturdza, „diplomat iscusit, un bătrân de
vreo 75 de ani, experimentat și foarte sârguincios”.
Manifestația oficială a avut loc la 1 octombrie 1904.
Urusov descrie discuțiile pe care le-a avut cu regele și
regina în timpul recepției oficiale, unde a fost decorat
cu Ordinul Coroana României de gradul I cu pan-
glică și stea. După expirarea celor cinci zile de afla-
re a sa la Iași, guvernatorul Basarabiei a pornit spre
Chișinău, fiind „flatat de atenția” acordată de regele
României, monarh pe care îl aprecia foarte înalt15.
„Însemnările unui guvernator” au o relevanță
deosebită pentru cercetarea istorică deoarece ne ofe-
ră o imagine complexă a alterității despre o regiune
eterogenă din punct de vedere etnic, social, cultu-
ral. Capitolul VIII se referă nemijlocit la societatea
chișinăuiană, la obiceiurile și moravurile acesteia.
În contextul evenimentelor perioadei, trebuie să
menționăm faptul că spaţiile cu caracter memorial
(edificii, străzi, monumente) create de regimul politic
țarist au reprezentat un mijloc eficient de legitimi-
zare și de consolidare simbolistică a puterii, a căror
semnificaţie este prezentă în imaginarul comunităţii
urbane și care impresionează vizitatorii externi. Ase-
menea simboluri au luat naştere, în special, în urma
unor succesiuni de evenimente politice, sociale, cul-
turale care au avut loc în această regiune. Din cauza
acestor intervenții, de multe ori lente și anevoioase,
la mijlocul secolului al XIX-lea începe să se conture-
ze imaginea „noului oraș”16, în spațiul public al căru-
ia se simte prezența și autoritatea Rusiei imperiale.
15
Impresiile lui S. D. Urusov despre familia regală a României
se regăsesc în cap. XI al „Însemnărilor unui guvernator”.
16
Michael Hamm, „Kishinev: The character and develop-
ment of a Tsarist Frontier Town”. In: Nationalities Papers,
Volume 26, Issue 1, 1998, p. 23.
– 198 –
Fizionomia oraşului de la începutul secolului
al XX-lea este complexă şi captivantă pentru vizi-
tatorul străin, oraşul apare ca „o stare de spirit, un
corpus de obiceiuri şi de tradiţii, de atitudini şi de
sentimente”17, care împreună asamblate fac integră
imaginea comunităţii urbane. O primă impresie asu-
pra aspectului fizic al orașului o găsim în cel de-al
doilea alineat al capitolului VIII:
Strada Alexandrovskaia, pe care se află casa în
care pe timpul războiului ruso-turc s-a oprit Ale-
xandru al II-lea și în care Kaulbars a cinat atât de
nereușit, a devenit din una periferică una centrală.
Dinspre sud-vest față de această arteră a crescut în
ultimii 25 de ani un nou orășel, cu case arătoase
și străzi drepte, plantate cu plopi și acații. N-ar fi
fost deloc rău dacă și Pensionul Nobililor, Azilul
contesei Viazemskaia, edificiul Liceului nr. 2 de
Fete, Muzeul Zemstvei, noul edificiu al Cârmu-
irii Guberniale, Liceul Real s-ar fi aflat pe niște
artere mai centrale. Trotuarele largi erau în bună
rânduială, iar partea mediană a străzii s-a pavat cu
piatră. Pe bulevardul principal, Alexandrovskii,
trotuarele erau atât de largi, încât tramvaiul cu cai
nu circula pe stradă, ci pe marginea fâșiei destinate
pietonilor. Cele două săli de teatru, una în Audi-
toriul Pușkin, cealaltă în sediul Adunării Nobili-
are, ofereau posibilitatea de a avea la Chișinău o
trupă dramatică permanentă, precum și ocazia de
a găzdui turneele teatrului din Odessa sau din alte
părți, care nu ne ocoleau niciodată când voiajau în
sud-vestul Rusiei18.
Urusov remarcă, în egală măsură, caracterul
de orășel provincial al Chișinăului, dar și faptul că
acesta cunoaște o anumită modernizare la începutul
secolului al XX-lea, comparativ cu orașul Tambov,
unde fusese anterior viceguvernator:
[…] o populație de 140.000 de locuitori, șase
instituții de învățământ mediu private și tot atâ-
tea de stat, două teatre, câteva cluburi, o grădi-
nă orășenească largă, cu două restaurante și un
loc rezervat pe care se afla o scenă deschisă pen-
17
Park, R. E., The City Suggestions for the Study of the Urban
Environment, Chicago, 1967, p. 3.
18
S. D. Urusov, Însemnările unui guvernator, Chișinău, 2004,
p. 159-170. Pentru versiunea rusă, a se vedea textul aici: http://
oldchisinau.com/chitalnyy-zal/vospomina­niya-memuary-
biografii/zapiski-gubernatora-knyaz-s-d-uru­s ov/zapiski-
gubernatora-knyaz-s-d-urusov-9/. În varianta românească,
traducerea textului și notele aparțin lui Vladimir Bulat:
http://www.criticatac.ro/insemnrile-unui-guvernator-so-
cietatea-chiinului-obiceiuri-moravuri-de-serghei-urusov/
 tru așa-numitul „șantan” – toate astea arătau că
orașul Chișinău nu era printre orașele codașe, iar
în comparație cu patriarhal-modestul Tambov,
chiar mi se părea mult mai răsărit. Doar un singur
neajuns împiedica Chișinăul să capete un aspect
mai atractiv și să-i împace pe cei care sunt nevoiți
să suporte vara în oraș căldurile și praful, neavând
posibilitatea să se bucure de un aer mai curat și
de răcoarea brizei marine sau a pădurii montane.
Acest loc slab al Chișinăului este insuficiența apei,
care lipsește cu desăvârșire din râul Bâc, iar apro-
vizionarea orașului cu apă se face exclusiv din iz-
voare […]19.
În contextul schimbărilor politice din regiune, in-
teresantă este maniera în care Urusov descrie atitudi-
nea locuitorilor orașului față de autoritățile politice:
[…] Societatea chișinăuiană avea niște
particularități care pe mine dintru început m-au
surprins puțin. Cele legate de atitudinea manifes-
tată față de guvernator mi-au dat dureri de cap în
tot timpul aflării mele în Basarabia, am încercat
în chip esențial să inoculez societății locale ideea
că guvernatorul, cu toate atribuțiunile pe care le
exercită, nu este decât un simplu muritor. După
opinia unora, eu trebuia să mă deplasez prin oraș
doar într-un echipaj, însoțit de gardieni călare, iar
în față să fie șeful poliției, nu aveam voie să merg
pe jos, iar să intru într-un magazin pentru a cum-
păra câte ceva era perceput ca o gravă încălcare a
regulilor de comportament. Când ieșeam în oraș
în costum de civil, lumea mă privea cu destulă mi-
rare, dată fiind pleiada guvernatorilor militari care
au fost înaintea mea […]20.
Având în vedere faptul că în perioada țaristă, ora-
şul Chişinau a jucat rolul de creuzet, atrăgând imi-
granţi din diverse locuri, cu diverse limbi materne,
diverse obiceiuri şi moravuri şi din diferite clase so-
ciale, amalgamul acestor populații a generat o nouă
mentalitate de epocă:
Judecata publică o atingea și pe soția mea, care,
neștiind regulile locului, mergea prin magazine,
alegea diverse mărfuri, pe care le plătea cu bani.
Se pare că o doamnă care se respectă, în percepția
locală, era aceea care doar se apropia de magazin,
iar vânzătorii trebuiau să iasă cu marfa și să i-o
prezinte. Când aceasta alegea ceva, nu avea voie să
plece cu cumpărăturile alese, ci marfa i se trimitea
Ibidem.
19
Ibidem.
20
– 199 –
direct acasă. Se pare, bunele maniere impuneau ca
banii pentru cele cumpărate să nu se plătească ime-
diat de cum au fost furnizate, se considera chiar de
bon ton să se întârzie cât mai mult cu plata21.
Ca notă caracteristică pentru Chişinăul epocii
țariste este faptul că în interiorul acestuia puteai ur-
mări toate formele de evoluţie ale civilizaţiei, de la
cele mai rudimentare, săteşti până la cele mai luxoa-
se, orăşeneşti. Contrastele sunt și mai evidente atunci
când analizăm moravurile elitei orașului:
Până la Raaben, guvernator în Basarabia a fost
multă vreme generalul Constantinovici, un om
fără mari averi, cu niște obiceiuri și gusturi des-
tul de modeste. Acesta, făcând cunoștință cu fa-
milia unui moșier local, care locuia la Chișinău,
s-a decis, după obiceiul rusesc, să-l viziteze într-o
seară, la o ceașcă de ceai. Pajul, foarte mirat, l-a
introdus în camera de oaspeți, după care s-a auzit
agitație pe coridoare și foșnet de rochii. În cele din
urmă și-au făcut apariția stăpânii casei, mirați și
împopoțonați, cu fiii îmbrăcați în fracuri; peste
o oră au prins a veni diverși musafiri, chemați de
urgență, timp în care discretul Constantinovici
deja începuse să-și ia rămas bun, motivând că se
apropie ora de culcare, iar numeroși lachei tocmai
întindeau o masă de gală, cu bucate comandate la
bufetul clubului22 .
Totuși, guvernatorul se lasă plăcut impresionat de
bucatele, vinurile și compania basarabenilor, care se
transformă radical imediat ce se schimbă și iposta-
za autorului din conducător (autoritate politică) în
tovarăș:
Ce plăcut era să prânzești la astfel de mese, în
compania basarabenilor plini de voioșie, când erai
tratat ca simplu tovarăș, și cât de împovărătoare
deveneau dacă asistai la acestea în calitate de gu-
vernator! Ca să nu mai spun că stomacul guverna-
torului era perceput de majoritatea ca într-o veche
zicătoare rusească, „mare cât șapte burdufuri”;
iar locul de onoare pe care-l ocupai era mereu
în capul mesei. Fiind cu un pahar de vin minu-
nat în față, trebuie să ții cont că până să bei din
conținutul lui, trebuie să ai un toast – ca răspuns
la primirea făloasă pe care ți-a oferit-o gazda. Și,
în cele din urmă, ca să nu fii perceput ca avar sau
lipsit de amabilitate, ești nevoit să chemi și tu mu-
safiri la tine.
Ibidem.
21
Ibidem.
22
 Cu toată puterea de persuasiune încercam să
introduc în somptuozitatea basarabeană câte ceva
din simplitatea locului de unde veneam, din Ka-
luga. Evitând cu prudență mesele copioase, mă
străduiam să arăt că socializarea este mai impor-
tantă pentru mine decât mâncarea, dar mă lăsam
mereu sedus de vinurile basarabene, minunate cu
adevărat, categoric refuzam orice vin de import,
considerându-le inferioare în toate privințele față
de cele locale. Mândria celor născuți în această
zonă viticolă era măgulită atât de mult de opinia
mea în privința produselor autohtone, încât am
reușit să elimin aproape cu desăvârșire consumul
de vinuri străine la mesele la care eram musafir
de onoare. Atunci când în momente solemne se
servea șampanie, eu îmi turnam în pahar vin ba-
sarabean, și nu eram deloc fățarnic, căci chiar nu
suport șampania.
Preferința acordată vinurilor locale a atras după
sine urmări neașteptate. Era suficient să apreciez
vinurile cuiva, că a doua zi se prezenta la mine ci-
neva trimis de chelar din numele proprietarului
lăudat, care-mi aducea câteva sticle de vin, adesea
de o vechime onorabilă, însoțite de un bilețel prin
care eram invitat să degust mai multe soiuri de vi-
nuri basarabene. Era imposibil să refuzi, dar nici
n-aveam cum să răspund aidoma generoaselor da-
ruri, de aceea am decis să nu manifest nicio suscep-
tibilitate față de cadourile venite din toată inima.
Eu însumi aveam o rezervă de vinuri cumpărată,
riguros selectată din cele mai alese pivnițe locale,
pe care o țineam într-o minunată pivniță, în care
se intra direct din bucătărie. Alegeam personal
vinurile, țineam și un catalog al lor, iar în scurtă
vreme mi-am ordonat un beci de cunoscător în ale
vinurilor, din care consumam pe puțin opt sticle
în fiecare zi23.
La fel de fascinantă este descrierea făcută de
contele Urusov Clubului Nobilimii, spațiu al diver-
tismentelor, loc de întâlnire al înaltei nobilimi și al
funcționarilor:
Caracterul general al societății locale se oglin-
dea cu deosebire în viața primului club local –
Adunarea Nobiliară, care nu se asemăna deloc
cu obișnuitele cluburi de provincie care-mi erau
cunoscute. Clubul acesta era mereu arhiplin,
mușteriii se adunau în jurul meselor de joc încă
de pe la orele două, iar de plecat plecau iarna pe la
3-4 dimineața, iar vara – chiar și la 6-7 dimineața.
23
Ibidem.
– 200 –
Despre nivelul de înflorire al acestei instituții ne
putem da seama din faptul că doar pentru renova-
rea bucătăriei clubului s-au alocat 36.000 de ruble
din bugetul Adunării, iar zece procente din impo-
zitarea jocului de cărți – stabilite în vremea războ-
iului pentru necesitățile Crucii Roșii – cumulau
cam zece mii de ruble. Se juca la Chișinău cu mul-
tă vioiciune, iar unele jocuri mă făceau chiar să-mi
folosesc cu prudență numele de membru onorific.
Vizitam clubul foarte rar, pentru a nu apărea ca
un individ tolerant față de jocurile de noroc, iar
lupta cu aceasta am delegat-o în întregime șefului
poliției24.
Autorul apreciază pasiunea basarabenilor pentru
jocurile de noroc drept un viciu, care îi dezavantajea-
ză și îi lasă fără averile acumulate toată viața:
Basarabenii sunt cunoscuți, printre altele, pen-
tru faptul că le place să trăiască nu doar din pro-
fit, ci din întreaga avere. Așa sunt ei și în jocul de
cărți. Nu pun prea mare preț pe a câștiga sau a
pierde într-un sezon agoniseala de-o viață. În tim-
pul mandatului meu, un judecător, un anume B.,
un om deloc bogat, a câștigat în două săptămâni în
acest club suma de 60.000 de ruble, pe care apoi a
pierdut-o în următoarele două luni. Unii pierdeau
tot, după care dispăreau pentru o vreme din viața
publică. Erau printre jucători și profesioniști – ca
să nu spunem mai mult decât atât: unul dintre
aceștia îți dădea jos mănușile doar în timpul jocu-
lui pentru a-și păstra, cum mi s-a explicat, sensibi-
litatea în buricele degetelor în timpul manipulării
cărților25.
În viziunea contelui Urusov, un alt moment care
afectează integritatea morală a basarabenilor este
schimbarea frecventă a atitudinii acestora față de
cei din jur (prieteni, apropiați). Relația eu-celălalt ne
apare într-o ipostază mult mai complexă:
Natura expansivă a basarabenilor, sudici prin
excelență, se exprima, printre altele, și în schim-
barea frecventă a relațiilor dintre prieteni și
cunoștințe. Adesea puneam în situații jenante pe
oameni pe care-i consideram amici apropiați. Îi
așezi alături la aceeași masă, iar la scurtă vreme
constați că aceștia de vreo săptămână nu-și mai
24
Ibidem. Pentru alte detalii, a se vedea Iurie Colesnic, „Clu-
burile Chișinăului de ieri și mai puțin de azi”, Biblio Polis,
vol. 39 (2011), nr. 2 (Serie nouă), http://bibliopolis.hasdeu.
md/index.php?bpa=1843
25
Ibidem.
 vorbesc. De-abia ce apuci să reții cine cu cine este
certat, iar ei din nou au și devenit foarte apropiați.
Declararea stării de război sau încheierea păcii
se producea cu o așa repeziciune, încât eu efec-
tiv nu reușeam să fiu la curent cu schimbările de
dispoziție, astfel eram nevoit, înainte să chem la
mine oaspeți, doamne și domni, deopotrivă, să fac
cercetările de rigoare – pentru a fi racordat la ba-
rometrul public […].26
În pofida acestor defecte și slăbiciuni, percepute
cu rezervă de către autor, basarabenii se bucură de
simpatia acestuia, care nu ezită să le aprecieze bu-
nătatea și toleranța de care dau dovadă în diferite
situații:
Nu pot rata ocazia de a spune că societatea
chișinăuiană avea o mare toleranță, chiar excesivă,
față de mulți dintre membrii săi. Chiar și indivizi a
căror reputație nu era dintre cele mai onorabile be-
neficiau de o egalitate desăvârșită în drepturi […].27
În concluzie, „Însemnările unui guvernator”
prezintă imaginea orașului, expresie vie a realității,
văzută prin ochii contemporanilor (ca localitate ti-
pică românească, cu multiple elemente orientale
turcești și grecești, mai curând rurală decât centru
urban), reflectă foarte bine contactele dintre vecinii
estici, curioși să descopere noul teritoriu și mulțimea
26
Ibidem.
27
Ibidem.
– 201 –
băștinașă pestriță, izolată; astfel încât relația Eu-Ce-
lălalt se încadrează în spiritul a două lumi opuse,
străine, care consolidează sentimentul alterității ra-
dicale.
Contele Serghei D. Urusov, apreciat de către Al.
Boldur ca fiind „unul dintre guvernatorii cuminți ai
Basarabiei”, reflectă imaginea pe care şi-o construiesc
călătorii străini despre contrastele Chișinăului epocii
țariste; maniera de reprezentare a raportului dual Eu-
Celălalt, unde Celălalt ne apare ca imaginea răstur-
nată a sinelui. Aceste imagini, pe alocuri subiective,
standardizate, stereotipice (unde chișinăuianul/ba-
sarabeanul ne apare ca straniu, ca inferior), definesc
procesul de raportare la sine a celui venit (superior,
raţional, activ) în tentativa de reprezentare a Celui-
lalt (inferior, imaginativ, contemplativ, pasiv).
Considerăm că relatările călătorilor străini despre
Chișinău sunt importante, în egală măsură, atât pen-
tru a ne crea o imagine despre aceștia (nivel de cul-
tură, valori, cunoștințe ș.a.), cât și pentru a înțelege
specificul evoluției orașului nostru. Tipul şi natura
imaginilor, evoluţia lor diacronică, diversitatea, cris-
talizarea lor în stereotipuri – toate acestea asamblate
ne oferă informații complexe despre cel care îşi for-
mează imaginea, favorizând, totodată, acoperirea
unor „goluri” informaționale din istoria subiecților
cercetați.
 КИШИНЕВ В 1913 ГОДУ
(по материалам газеты «Придунайский край»)
Периодическая печать является одним из
важнейших инструментов формирования об-
щественного мнения и популяризации тех или
иных политических сил. Даже в наш век всеобщей
компьютеризации печатные издания продолжа-
ют выполнять эти важные социальные функции.
Изучение опыта становления, распространения и
влияния средств массовой информации является
одним из приоритетных направлений в современ-
ных научных исследованиях.
Вопросам становления и развития прессы на
территории Бессарабии посвящено немало на-
учных публикаций. Солидное исследование по
истории становления периодической печати в Бес-
сарабии было проведено Борисом Трубецким еще
в 60-е годы ХХ в.1 Среди современных украинс-
ких историков важнейшее место занимают работы
одесского профессора Ирэны Гребцовой, которая
комплексно изучила особенности развития пе-
риодики в Новороссийском крае и Бессарабии,2
направления и тематику публикаций,3 влияние
прессы на различные стороны общественной жиз-
ни. Молдавские историки С. Суляк, П. Шорни-
ков, О. Гром и другие также не остаются в стороне
от изучения данной проблемы.
Целью данной статьи является анализ пер-
вых пятидесяти номеров газеты «Придунайский
край» для выявления наиболее актуальных воп-
росов повседневной жизни жителей Кишинева
этого периода.
Первым газетным изданием Новороссийс-
кого края по праву считается франкоязычная га-
зета «Messager de la Russie méridionale, ou Feuille
commerciale publiée avec l’autorisation du gou­
vernement» («Вестник Южной России, или Ком­
мерческий листок, издаваемый с позволения
начальства»),4 основанная в апреле 1820 года.
1
Борис Трубецкой, Из истории периодической печати Бес-
сарабии. 1854-1916 гг., Кишинев, 1968.
2
Ирена Гребцова, Особенности развития периодики в
Но­во­российском крае и Бессарабской области в первой
поло­вине ХIХ ст., Науковий вісник міжнародного гу-
манітарного університету, 2011, № 3, с. 4-9.
3
Ирена Гребцова, Отдел иностранных известий в прессе
Новороссийского края и Бессарабской области в первой по-
ловине ХIХ ст., Вісник ОНУ. Сер.: Бібліотекознавство,
бібліографознавство, книгознавство, 2012, т. 17, вип. 2(8),
с. 40-47.
4
Ирена Гребцова, Особенности развития периодики в
Новороссийском крае и Бессарабской области в первой по-
– 202 –
Лилия ЦЫГАНЕНКО
Высокая себестоимость издания, жесткие цен-
зурные условия, отсутствие профессиональных
журналистских кадров являлись факторами, су-
щественно тормозившими развитие региональной
периодики. Как правило, наибольшее распростра-
нение в провинциях имели центральные газеты и
журналы, однако новизна публикуемой информа-
ции была сопряжена с временными и территори-
альными факторами.
Своя пресса в Бессарабии появилась только в
середине 50-х годов ХIХ века: 17 июля 1854 года
вышел первый номер «Бессарабских губернских
ведомостей». Как указывает И.  Гребцова: «Для
местных читателей эти официальные издания
были источником информации о положении в гу-
бернии, в них публиковались исторические и ста-
тистические материалы».5
К началу ХХ века наряду с «Бессарабскими гу-
бернскими ведомостями» в регионе издавалось
уже несколько постоянных периодических из-
даний: «Бессарабская жизнь» (выходила также
под названиями «Бессарабия», «Бессарабский
край», «Бессарабский вестник», «Сегодняшняя
бессарабская жизнь»), «Кишиневские епархиаль-
ные ведомости» и др.
B Южной Бессарабии своя периодическая
пресса появилась только в начале ХХ века. По
информации Бориса Трубецкого в первые деся-
тилетия ХХ века в Измаиле издавались 4 газеты:
«Придунайский край» (1913-1916), «Южная Бес-
сарабия» (1914), «Бюллетень (или телеграммы)
Петроградского телеграфного агентства (1914),
«Придунайский голос» (1917).
10 февраля 1913 г. вышел в свет первый номер
газеты «Придунайский край», которая изда-
валась на протяжении трех лет – до 1916 года. В
выходных данных она была заявлена как ежеднев-
ная политическая, общественная, литературная и
экономическая газета. Как региональный орган,
«Придунайский край», наряду с вопросами об-
щественного характера, ставил перед собой за-
дачу «всестороннего освещения местной жизни,
отстаивания интересов Южной Бессарабии».6
Воплощению этой цели в жизнь призваны были
способствовать «постоянные собственные кор-
ловине ХIХ ст., Науковий вісник міжнародного гумані-
тарного університету, 2011, № 3, с. 5.
5
Ibidem, с. 7.
6
Придунайский край, 1913, № 1, 10 февраля.
респонденты по всей Бессарабии, а также в сосед-
них пунктах Румынии».7 На страницах газеты
существовали постоянные рубрики («Местная
жизнь», «Бессарабская хроника», «Состояние
хлебного рынка» и другие), а также публикова-
лись объявления коммерческого характера, что
дает возможность получить наглядное представ-
ление об экономической жизни города и предпоч-
тениях горожан.
Помимо информации о состоянии дел в го-
родском совете, происшествиях и резонансных
судебных разбирательствах, газета знакомила сво-
их читателей с ситуацией в соседних городах и
населенных пунктах. Не была обойдена внимани-
ем и столица Бессарабии – город Кишинев. Уже с
первых номеров в газете появляется постоянная
рубрика «Письма из Кишинева», в которой пуб-
ликовались письма-размышления по наиболее ак-
туальным для столичных жителей вопросам.
Одними из наиболее обсуждаемых на стра-
ницах газеты, были вопросы, связанные с про-
блемами образования. «Будет ли в Кишиневе
агрономический институт?» – задается вопросом
корреспондент, подписавшийся буквами «Н.С.
Г-ч». Аргументов в пользу данного предложения
– более чем достаточно: «…стать жителями „уни-
верситетского” города, иметь своих собственных
студентов, собственных профессоров […], разви-
вать местную аграрную науку».8 Основные на-
дежды в решении данного вопроса были связаны
с позицией депутатов Государственной Думы от
Бессарабии. Через несколько месяцев, вновь об-
ращение к теме агроинститута. На этот раз газета
сообщает: «…местное земство получило из Петер-
бурга известие, что проект учреждения в Кишине-
ве высшего сельскохозяйственного заведения был
очень сочувственно принят в ученых кругах (про-
фессора Д. Прянишников, С. Коссович, И. Сте-
бут) и правительственных сферах».9 Автор статьи,
подписавшийся псевдонимом «Кишиневец»,
убеждает читателей, что такого типа высшее учеб-
ное заведение явится первым в России. «Главное
его отличие от ныне существующих высших сель-
скохозяйственных школ – прочная связь с инте-
ресами местного хозяйства и специализация по
отдельным отраслям местного хозяйства, как то:
виноградарство и виноделие, кукуруза, табак, са-
доводство и проч., а так же по отраслям, имеющим
первенствующее значение для местного хозяйства,
как животноводство, гидротехника и сельскохо-
зяйственная мелиорация вообще».10 С восторгом
автор публикации отзывается о бывшем председа-
7
Придунайский край, 1913, № 1, 10 февраля.
8
Придунайский край, 1913, № 1, 10 февраля.
9
Придунайский край, 1913, № 23, 09 марта.
10
Придунайский край, 1913, № 23, 09 марта.
– 203 –
теле губернской земской управы А.Ф. Алейникове
– одним из авторов проекта, указывая, что «он
вывел губернское земство как в этом, так и целом
ряде других вопросов из состояния летаргии, в ко-
тором оно много лет пребывало».11 Также в одном
из мартовских номеров газеты было опубликова-
но сообщение о том, что в Бессарабскую земскую
управу поступают многочисленные письма с про-
сьбами о присылке проекта устава Кишиневско-
го сельскохозяйственного института, вопросы о
времени открытия и условиях приема. «Все это
свидетельствует, – по мнению автора сообщения,
– что не только бессарабцы, а и жители других
мест России живо интересуются институтом, в
устройстве которого давно ощущалась крайняя
потребность».12
Материальные проблемы, с которыми зачастую
сталкивались учителя образовательных учрежде-
ний Кишинева также находили свое отражение на
страницах «Придунайского края». Среди обсуж-
даемых была невыплата заработной планы учите-
лям монастырских школ Кишиневского уезда,13
создание в Кишиневе пенсионной кассы народных
учителей и учительниц,14 увеличение заработной
платы для учителей и учительниц кишиневских
городских народных школ,15 устройство времен-
ных педагогических курсов для учителей Киши-
невского уезда.16 В частности, предполагалось, что
в программу летних учительских курсов войдут
педагогика, русский язык, арифметика, русская
история, пение и гимнастика, а также ознакомле-
ние с элементарными правилами строительства
(?). На курсы были приглашены 35 учителей уезда,
а финансирование мероприятия предполагалось
за счет уездной земской управы (1000 руб.) и Ми-
нистерства народного просвещения.17
Не обходила вниманием газета и положение
учащихся и студентов. На страницах издания
встречается информация об учреждении сти-
пендий для детей коренных жителей Бессарабии
– воспитанников разных учебных заведений.18
Искренним сочувствием проникнута статья
«Семьсот студентов», в которой идет речь об
исключении из числа студентов Киевского уни-
верситета 700 человек за неуплату – «никакие
другие явления нашей жизни не могут заслонить
собою того горя, которое выступает из этих крат-
ких строк. Семьсот разбитых жизней… Сколько
11
Придунайский край, 1913, № 23, 09 марта.
12
Придунайский край, 1913, № 25, 12 марта.
13
Придунайский край, 1913, № 44, 04 апреля.
14
Придунайский край, 1913, № 49, 10 апреля.
15
Придунайский край, 1913, № 18, 03 марта.
16
Придунайский край, 1913, № 30, 17 марта.
17
Придунайский край, 1913, № 30, 17 марта.
18
Придунайский край, 1913, № 45, 05 апреля.
из этой громады общественного горя придется на
долю Бессарабии?».19 В качестве одного из вари-
антов решения проблемы автор статьи предлагает
организацию в каждом губернском городе посто-
янной систематической помощи студентам в виде
«Обществ вспомоществования нуждающимся
студентам», которые бы оказывали помощь «сво-
ей молодежи, удалившейся в университетский
центр».
Следующий блок информации о жизни Ки-
шинева в первой половине 1913 года связан с
различными благотворительными акциями и
организациями. Частота публикаций и разно-
образных приглашений на благотворительные
мероприятия свидетельствует о популярности
данного вида общественной деятельности. Из 50
проанализированных номеров газеты только в 6
(12%) отсутствует подобная информация. Не пе-
регружая читателя деталями, назовем некоторые
из наиболее значимых событий. Это: благотво-
рительный карнавал по случаю выпуска на волю
певчих птиц;20 создание Кишиневского Коми-
тета воздушного флота и проведение в мае 1913
года сбора пожертвований с вручением особых
значков и жетонов;21 открытие в Кишиневе бла-
готворительного общества борьбы с детской
смертностью «Капелька молока»;22 благотво-
рительный день «Белого цветка» (направление
– борьба с туберкулезом), организованный об-
ществом «Бессарабец»23 и многие другие. Как
отмечалось в одной из статей раздела «Бессараб-
ская хроника», «благотворительные празднест-
ва на открытом воздухе все более прививаются в
Кишиневе».24
Не оставалась газета в стороне и от различных
политических событий. Работа Государственной
Думы, выступления представителей различных
политических партий, подготовка к празднова-
нию 300-летия Романовых – вот далеко не полный
перечень обсуждаемых вопросов. Под особым
вниманием находились вопросы, связанные с
выборами в местные органы власти. Результатам
выборов в губернскую земскую управу была пос-
вящена аналитическая статья за подписью «Ки-
шиневец», автор которой явно демонстрировал
свою приверженность к земским прогрессистам.
По мнению «Кишиневца», победа представите-
ля бессарабской земской партии прогрессистов
К.А. Мими над представителем партии Крупенс-
ких Ф.Ф. Суручану в борьбе за пост председателя
19
Придунайский край, 1913, № 41, 31 марта.
20
Придунайский край, 1913, № 34, 22 марта.
21
Придунайский край, 1913, № 35, 23 марта.
22
Придунайский край, 1913, № 42, 02 апреля.
23
Придунайский край, 1913, № 49, 10 апреля.
24
Придунайский край, 1913, № 40, 03 апреля.
– 204 –
губернской земской управы «в сложившейся об-
щественно-политической ситуации в Бессарабии
приобретает огромное значение. Событие это
знаменует собою тяжелое поражение престижу и
самолюбию Крупенских, так давно и упорно стре-
мящихся к безраздельному управлению судьбами
края, и бравирующих своими связями и влияни-
ем в высших сферах». Автор статьи выражает на-
дежду, что К. Мими будет оберегать земское дело
от «зловредных поползновений» со стороны
Крупенских, и, как человек со стальной волей,
не примирится «с ролью слепого исполнителя
предначертаний представителей бессарабской
династии».25
Большинство материалов рубрики «Письма
из Кишинева», датированные февралем – нача-
лом апреля 1913 года были посвящены выборам
гласных Кишиневской городской думы, которые
должны были произойти 4 июня 1913 года. «Кого
признать более достойным? Кому доверить ин-
тересы городской жизни?» – вопрошает автор
писем. «В городской атмосфере начинает накап-
ливаться электричество избирательной грозы.
Борьба предстоит ожесточенная. Тут и полити-
ческие тенденции, и партийные интересы, и эко-
номические соображения, и личные симпатии
и антипатии. […] И вот тут-то город стоит перед
пустым пространством. Нет людей!».26 Явный
сарказм и неодобрение можно прочесть между
строк сообщения о подготовке к участию в вы-
борах бессарабского отдела «Союза русского на-
рода»: «Заправилы бессарабского отдела Союза
русского народа – бывший ремесленный голова
Степанов, миссионер Воловей, секретарь киши-
невского мирового съезда Яновский и «меценат»
Пронин организовали комитет по выборам в глас-
ные городской думы […] от русско-молдавской
партии. В комитет записались только учредители,
и поэтому союз проектирует выпустить к избира-
телям воззвание с девизом „Долой армян и греков.
Бессарабия наша”».27
На страницах «Придунайских вестей» на-
ходим также информацию о выходе в Кишиневе
первого номера еженедельной газеты на молдав-
ском языке «Гласул Бессарабией», «редактором
которой стал бывший преподаватель Духовной се-
минарии Константинеско».28
Еще одна проблема, которая волновала жите-
лей не только Кишинева, но и всей Бессарабии
– это ситуация с распространением так называе-
мой «иннокентиевщины» или «балтского дви-
жения». Только за первые три месяца издания
25
Придунайский край, 1913, № 6, 16 февраля.
26
Придунайский край, 1913, № 5, 15 февраля.
27
Придунайский край, 1913, № 49, 10 апреля.
28
Придунайский край, 1913, № 50, 11 апреля.
газеты (февраль – апрель 1913 г.) в рубриках Часто крестьян задерживали на вокзале Киши-
«Письма из Кишинева» и «По Бессарабии. Ки- нева, намереваясь убедить их в бессмысленнос-
шинев» было напечатано более 20 сообщений ти паломничества, однако такие меры не давали
по данной теме. Авторы, не стесняясь, называют желанного результата – крестьяне снова и снова
это движение «балтским психозом», «религи- пытались уйти в паломничество.34 Большинство
озным умопомешательством».29 Напомним, что из задержанных крестьян продавали все движи-
иннокентиевщина – религиозное сектантское мое и недвижимое имущество и отдавали деньги
движение, зародившееся в начале ХХ века в сте- своим предводителям, которые организовыва-
нах православного Балтского Феодосовского мо- ли паломничество. «Таким образом, разные села
настыря. Основатель – иеромонах Иннокентий. Бессарабии наполнились армией в несколько со-
Доктрина движения акцентировала внимание на тен голодных и больных людей»35 – констатирует
скором Страшном суде, а Иннокентию отводи- автор.
лась роль людского спасителя. Во имя спасения На примере газеты «Придунайский край»
люди отказывались от собственного имущества, убеждаемся, что провинциальная пресса играла
семьи и следовали за своим пастырем. Образова- важную роль в общественной жизни Бессарабс-
ние, брак, медицина для иннокентиевцев были кой губернии. Сегодня газета является ценным
под запретом. Как и у современников описыва- источником и свидетелем перипетий обществен-
емых событий, так и у их потомков начала ХХI ной, административной, политической, экономи-
века вызывает удивление жертвенность и упорс- ческой и повседневной жизни жителей Кишинева
тво, с которым последователи движения шли за начала 20 века и достойна внимания со стороны
своим духовным пастырем. Газета «Придунай- исследователей.
ский край» рисует ужасающие картины: «мно-
гие из паломников больны чесоткой и прочими
заразными болезнями»,30 «среди прибывших
преобладают дети от 7 лет и женщины, […] вид
прибывших паломников отчаянный – все они
без белья, в изорванной летней одежде, с отморо-
женными ушами, лицами […] По дороге в поезде
умерло до 30 человек […]».31
Автор одной из статей об иннокентиевцах за-
дается вопросом, почему движение захватило
«народные массы среди молдаван и идет очень
мощно и безостановочно, поражая многих [...] Кто
же тут главный виновник? На какой почве вырос
этот чертополох?».32 В № 11 газеты размещена
интересная информация о мерах, предпринима-
емых бессарабской земской управой по возвра-
щению на родные земли более 800 бессарабских
крестьян молдаван из Олонецкой губернии, куда
они добровольно переехали за Иннокентием. Уп-
рава направила своего представителя, снабдив
его финансами для обеспечения продовольстви-
ем переселенцев и их доставки до Бессарабии.33

29
Придунайский край, 1913, № 3, 13 февраля.
30
Придунайский край, 1913, № 16, 1 марта.
31
Придунайский край, 1913, № 17, 2 марта.
32
Придунайский край, 1913, № 3, 13 февраля. Придунайский край, 1913, № 13, 26 февраля.
34

33
Придунайский край, 1913, № 11, 23 февраля. Придунайский край, 1913, № 17, 2 марта.
35

– 205 –
 MONUMENTUL-IZVOR GENERAL PION
Generalul Ion Pavel
Georgescu
Monumentul-izvor în memoria victoriilor de la
Mărăști și Mărășești de la Chișinău a fost ridicat
datorită eforturilor depuse de generalul Georgescu
(cunoscut drept generalul Pion Georgescu)1, ex-pre-
şedinte al Ligii Culturale din Chişinău în perioada
interbelică, acesta fiind susţinut în acţiunile sale de
garnizoana Buiucani. Monumentul era amplasat pe
drumul Chişinău–Buiucani (în apropiere de str. Va-
sile Lupu), fiind unul impunător atât ca dimensiuni,
cât şi ca stil arhitectural. Fiind ridicat din piatră,
avea o înălţime de aproximativ 7 metri. La bază au
fost instalate patru trepte din piatră, care înlesneau
accesul la gura izvorului, iar în vârf era încununat
Pion (Pavel Ion) Georgescu (n. 25.12.1883, Zănoaga, jude-
1
ţul Dolj – d. 1956). Fiu de preot. General de divizie al Ar-
matei Române. Funcţii militare: profesor şi comandant al
Şcolii de Artilerie din Timişoara (1926-1928) şi al Arsena-
lului Armatei (1930-1931), comandant al Brigăzii I Artile-
rie din Chişinău (până în 1937), al Diviziei 20 Infanterie
din Tg. Mureş (1937-1939), apoi al Corpului Teritorial 7 Si-
biu. A fost profesor de balistică la Institutul Politehnic din
Timişoara. În Primul Război Mondial s-a remarcat în lup-
tele de la Caşin şi Mărăşeşti (tranşeea Pion). În satul Seini
(Satu Mare) construieşte o biserică ortodoxă, iar în Zănoa-
ga ridică un bust al lui Ştefan cel Mare. În perioada 1937-
1939, în calitate de general de divizie, a fost comandantul
fortificaţiilor de la Poarta Someşului. Tot în această peri-
oadă a ridicat un monument viu, din 100.000 de brazi, pe
dealul Comja (650 m) (Muntele Gutâiului), inscripţionând
numele „Eminescu”. Ctitoria generalului Georgescu P. Ion
(cetăţean de onoare al oraşului Seini, post-mortem) este vi-
zibilă din avion, de pe DE 58, spre Satu Mare. Din 1946 a
fost pus sub permanentă supraveghere de Securitate şi a fost
arestat de mai multe ori. S-a stins din viaţă în anul 1956.
– 206 –
Iulian RUSANOVSCHI
cu o cruce2 . Monumentul a fost ridicat din piatră de
Putna, varul a fost adus din Muntenia, lemnul din
Ardeal, iar nisipul din Basarabia. Înfrăţirea acestor
elemente a dat construcţiei o frumuseţe și o simbo-
listică aparte.
Monumentul-izvor a fost ridicat la 20 de ani după
biruinţa Armatei Române la Mărăşti şi Mărăşeşti,
pentru a preamări pe Dumnezeu şi pe toţi cei ce
s-au jertfit, au luptat, luptă şi contribuie la unirea şi
înălţarea neamului românesc. Presa interbelică invita
toţi cetățenii la inaugurarea acestui monument: „...
pentru ca să vină să vadă că orice colţ se poate sfin-
ţi prin sacrificii şi muncă în folosul obştesc, că nu e
vorba numai de apa de izvor adusă sub monument
pentru a potoli setea oamenilor şi animalelor, ci de
aceea a unei educaţii vii a poporului nostru şi pe care
acolo vă voi spune-o cum se va face pentru a nu mai
înseta în veac”.
Duminică, 21 noiembrie 1937, ora 11.30, a avut
loc solemnitatea sfinţirii izvorului General Pion. La
ora 11.30 s-a oficiat sfinţirea apei de către un sobor
de cinci preoţi în frunte cu preotul profesor uni-
versitar Dimitrie Popescu-Moşoaia. Răspunsurile
au fost date de corul elevilor Seminarului Teolo-
gic, sub conducerea domnului profesor L. Cadea.
La acest eveniment au luat parte un număr mare
de credincioşi, printre care şi generalul Georgescu
Pion, comandantul garnizoanei Buiucani, Nicolae
Popescu-Prahova, decanul Facultăţii de Teologie,
profesorul universitar T. G. Bulat şi V. Radu, prim-
viceprimarul Demir Apostolescu, subprefectul T.
Configuratia interbelică a actualei strazi Vasile Lupu și locul unde
s-a aflat monumentul
Ziarul Basarabia, Chişinău, nr. 719 din 14.11.1943, fila 4.
2
 şi muncă am ridicat aici altar. Din credinţă am fă-
cut-o, nu din ambiţie. Din toate părţile e materialul.
Piatra e din Putna, lemnul e din Ardeal, varul din
Muntenia, nisipul din Basarabia. Înfrăţirea acestor
elemente a dat monumentul cu frumuseţea lui. Aşa
români de pretutindeni uniţi vor face gloria ţării
Româneşti. Este o pildă că unirea e puterea”4.
După această cuvântare, generalul Georgescu a

Invitația la evenimentul de sfințire a monumentului Monumentul în memoria victoriilor de la Mărăști și Mărășești

din apropierea drumului ce ducea spre satul Buiucani

Bădăluţă, domnul L. T. Boga (director al Liceului dat monumentul în primire Primăriei municipiu-
„Alexandru Donici”), inspectorul şcolar I. Obadă, lui Chişinău, solicitând totodată noului comandant
chestorul poliţiei A. Berezovschi, corpul ofiţeresc al garnizoanei să poarte de grijă monumentului. În
din garnizoana Buiucani ş.a. urma acestui gest, prim-viceprimarul Demir Apos-
După încheierea serviciului religios a luat cu- tolescu a menţionat: „În numele Primăriei muni-
vântul preotul Dumitru Popescu-Moşoaia, care a cipiului Chişinău mulţumesc domnului general
menţionat: „Cu cele mai alese simţiri salut fapta Georgescu şi zic: precum numele său a fost scris cu
creştinească şi românească săvârşită de către d. ge- litere de aur în istoria neamului, tot aşa numele său
neral Georgescu Pion, care cu ajutorul garnizoanei va fi trecut în cartea de aur a oraşului”5. Apoi solem-
a ridicat acest monument măreţ şi simbolic pentru nitatea a luat sfârşit.
viaţa neamului”3. La rândul său, generalul Georgescu
a spus: „Deşi avem o ţară bogată şi plină de frumu-
seţi, deşi munţii noştri aur poartă, totuşi noi, cum
zice poetul, cerşim din poartă în poartă pentru că nu
ştim să-i exploatăm. Am făcut acest izvor dintr-un
sentiment de deprindere pentru acţiune. Acţiunea
înseamnă viaţă. Cine e în acţiune trăieşte, cine nu
e în acţiune moare. Acţiunea constructivă e folosi-
toare. Din acest sentiment şi din dorinţa de a lăsa o
urmă, am pornit acest lucru. Am făcut acest monu-
ment după 20 de ani de la victoria de la Mărăşti şi
Mărăşeşti şi am chemat aici toate sufletele acelora ce
s-au sacrificat, care au luptat şi luptă pentru înălţarea
neamului. L-am făcut în [formă de] cruce. Crucea e Monumentul în perioada celui de-al doilea război mondial
sus, căci pe ea stă crucificatul Iisus. Prin sacrificiu 4
Ibidem.
3
Ziarul Gazeta Basarabiei, nr. 513 din 24.11.1937, p. 3. 5
Ibidem.

– 207 –

Monumentul surprins într-un clișeu fotografic din 1942
Izvorul General Pion s-ar fi aflat azi între străzile
Constantin Stere şi Alexandru Plămădeală, în par-
cul Valea Morilor. Locul exact al monumentului a
– 208 –
fost stabilit datorită unor hărţi germane de război,
care descoperă traiectoria drumului ce ducea din
Chişinău spre satul Buiucani. Astăzi acest drum este
de fapt str. Vasile Lupu și a fost modificat. Totuşi, o
fotografie din 1942 sau 1943 a permis identificarea
locului unde s-a aflat construcţia cu o exactitate ulu-
itoare. La 100 de ani după victoria Armatei Române
la Mărăşti şi Mărăşeşti, am venit cu iniţiativa resta-
bilirii monumentului.
Schiţa de proiect a fost executată de arhitectul
Mihai Andrieş şi a fost contrasemnată de arhitectul-
şef al municipiului Chişinău. Concomitent, proiectul
de reconstituire a monumentului a fost avizat pozitiv
de catre Academiei de Ştiinţe din Moldova şi Comi-
sia Monumentelor Istorice, ultima oferind avizul de
rigoare cu privire la locul instalarii monumentului.
Acesta va fi reamplasat pe locul său de altădată, în
parcul Valea Morilor, iar accesul spre el se va face pe
o alee nouă, ce se va construi concomitent cu izvo-
rul. Ulterior, proiectul de decizie privind restabilirea
monumentului va fi dezbătut în Consiliul municipal
Chişinău.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
 ASIGURAREA CU PRODUSE ALIMENTARE A LOCUITORILOR
ORAȘULUI CHIȘINĂU ÎN TIMPUL ÎNFOMETĂRII ARTIFICIALE
A POPULAȚIEI DIN RSSM (1944-1947)

Mariana S. ȚĂRANU

Reocuparea sovietică a teritoriului românesc de la

est de Prut la sfârşitul lunii august 1944 a însemnat
reintroducerea terorii și aplicarea politicii de sovie-
tizare și rusificare. Pentru a asigura reușita acestor
acțiuni și a anticipa orice rezistență din partea lo-
calnicilor, bazându-se pe experiențele anterioare,
conducerea de la Kremlin și-a canalizat efortul spre
frângerea economică a persoanelor care asigurau
baza societății – a țăranilor –, dar și pe distrugerea
morală a întregii populații prin teroare constantă.
Mentalul colectiv era impregnat cu părerea că local-
nicii ar fi analfabeți – în opinia sovieticilor, toți cei
care au făcut școală românească și nu cunoșteau lim-
ba rusă erau analfabeți. La nivel de politică de stat
se organiza lupta cu așa-zisul analfabetism, de fapt o
amplă, sistemică și costisitoare acțiune de rusificare a
populației băștinașe.
Din primele zile ale celei de a doua ocupații so-
vietice, s-a aplicat o politică de stat de sărăcire a
populației: prin fixarea unor impozite exagerate, care Fig. 1. Obligație emisă pentru împrumutul intern de
au dus la înfometare. Condițiile climaterice nefaste stat cu câștiguri al URSS în 1948.

din primii ani postbelici au fost folosite de propa-

plus, ori de câte ori era nevoie de transportat ceva sau
ganda sovietică pentru a camufla acțiunile ce duceau
de reparat ori de efectuat alt gen de lucrări în folosul
la înfometarea basarabenilor.
statului oamenii erau impuși la corvezi (muncă nere-
În baza materialelor din Arhiva Națională a Re-
munerată).
publicii Moldova (ANRM), a memoriilor publicate
Astfel, doar pe parcursul lunii aprilie 1945, din
și a mărturiilor orale ale supraviețuitorilor, îmi pro-
RSSM au fost duse în URSS: carne – 200 tone,
pun să elucidez modalitatea de asigurare cu produse
lapte – 40750 litri, ouă – 7013 mii bucăți, lână –
alimentare a locuitorilor orașului Chișinău în timpul
1478 kg, brânză – 1670 kg1. Dările exagerate, dar și
înfometării artificiale a populației din RSSM în anii
condițiile climaterice nefaste au generat o penurie
1944-1947.
de produse alimentare. Din mărturiile mai multor
Deja în luna septembrie 1944 locuitorii Basarabi-
supraviețuitori ai foametei din anii 1946-47 dedu-
ei au primit primele chitanțe cu o listă cu produse
cem că în multe localități basarabene foamea a înce-
agricole (denumirea și cantitatea) pentru predarea
put din 1945. Prin teroare și confiscări conducerea
obligatorie la stat (cereale, carne, ouă, lână de oi etc.).
RSSM îndeplinea planurile de predare la stat a pro-
Tot în acea lună basarabenii au fost obligați să dea
duselor agricole.
bani în fondul Armatei Roșii. Și bisericile făceau
Referindu-ne la anul 1947, raionul Chișinău a pre-
colecte publice, care erau vărsate în caznaua statului
dat la stat produse agricole în cantități ce depășeau
sovietic. La aceste dări obligatorii se adăuga mimarea
planul prevăzut: lapte – 100%, ouă – 200%, lână
contractării benevole a împrumutului de stat, care
– 151%, brânză – 169%, floarea soarelui – 100%,
se organiza de două ori pe an – de fapt procurarea
grăunțoase – 125%, fân – 155%. Și în ceea ce privește
obligațiilor de stat era impusă și constituia o altă for-
mă de impozitare a populației din URSS (fig. 1). În
ANRM, F. 2848, inv. 22, dos. 12, f. 268.
1

– 209 –
colectarea surselor financiare pentru stat planul a
fost îndeplinit2 .
Orașul Chișinău – devenit capitala RSSM în
1944 – a avut un statul privilegiat comparativ cu alte
orașe și cu satele basarabene. Din luna august 1944,
la Chișinău au fost trimise cadre sovietice, care au
fost folosite fie la munca de partid, fie la munca ad-
ministrativă, și sistemul trebuia să le asigure acestor
funcționari confortul, inclusiv alimentar.
Distrugerea și incendierea orașului Chișinău la
retragerea autorităților și armatei sovietice în iulie
1941 erau vizibile și în primii ani postbelici. Chi-
sinăul anului 1947 a rămas în memoria lui Vasile
Musteață (n. 1928), student la Institutul de Medici-
nă, originar din satul Mihăileni, raionul Râșcani, ca
fiind mai mult de jumătate în ruine. Clădirile erau
neîngrijite, ruinate, cu urme de explozii și de incen-
dii. Singurul transport public era tramvaiul hodoro-
git, cu vagoane vechi, care circula de la Gară până la
Institutul de Medicină și producea un zgomot asur-
zitor între desele opriri la fiecare cartier. Mai era o li-
nie de tramvai de la Gara de Nord de la Visterniceni
pe strada Pușkin până la Cimitirul Armenesc3.
O situație asemănătoare descrie colegul său Țvang
Roam (n. 1929), din orașul Balta, de etnie evreu: „Îmi
amintesc clădirile distruse, drumurile stricate. În
apartamente locuiau câte două-trei familii. Lipseau
condițiile sanitare elementare. Mărfurile industriale
lipseau cu desăvârșire din magazine. În magazine pu-
teai cumpăra doar pâine, sare, unele crupe și poate
mai era câte ceva. La piețele agricole veneau țăranii
cu căruțele și propuneau cumpărătorilor vin de casă
[...] Țăranii au scos pentru vânzare haine chiar și
cârpite sau prefăcute. Studenții demobilizați purtau
cizme și uniformă militară. Lumea era încălțată în
caloși, care, de regulă, erau reparați. Hainele erau
cârpite”4.
Imediat după încheierea operațiilor militare, în
orașele Chișinău, Bălți, Tighina, Orhei, Cahul, So-
roca, Râbnița și Tiraspol se introduc cartele la pro-
dusele alimentare.
Documentele de arhivă denotă că funcționarii,
veteranii de război, militarii sovietici, după ce ocu-
pau locuințele/casele celor refugiați în România,
deportați, arestați sau, pur și simplu, care le era pe
plac, erau repartizați la magazine speciale, unde pu-
2
AOSPRM, F. 265, Inv. 1, dos. 67, f. 47.
3
Iulian Grosu, Originea și itinerariile unei promoții, Chiși­
nău, Bioritm, 2002, p. 79.
4
Ibidem, p. 126.
– 210 –
teau să cumpere produsele alimentare dorite. Scri-
soarea colectivă a unui grup de 25 de foști militari
sovietici care s-au stabilit cu traiul la Chișinău,
adresată comandantului Districtului Militar Ode-
sa, mareșalului Jukov, secretarului CC al PC(b)
M, președintelui Sovietului Miniștrilor al RSSM
și președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al
URSS, Șvernik, descrie condițiile de trai ale acestora,
dar și nivelul asigurării cu alimente și mărfuri de larg
consum a familiilor lor. Scrisoarea e datată cu luna
mai 1947. Referindu-se la condițiile de trai, semna-
tarii semnalează că, de multe ori, ca să se întoarcă de
la sanatoriu sunt nevoiți să-și vândă unele lucruri, de
regulă haine, și să-și cumpere bilet pentru drum. Sau
că, în anul 1946, prin intermediul comisariatelor mi-
litare s-au distribuit cadouri din SUA, dar la invalizi
au ajuns doar lucruri vechi. Proastă a fost asigurarea
cu cărbune, lemne nu le-au fost date. Mai mult, se
menționează în scrisoare, dacă în anul 1946 statul
a făcut reparație în apartamentele invalizilor, apoi
în anul 1947 – nu, explicându-se că deocamdată nu
s-au îndeplinit toate formalitățile. Au fost înregistra-
te cazuri când veteranul de război invalid se trata la
sanatoriu și când a revenit acasă, casa lui era ocupată
de un alt locatar.
La capitolul asigurare cu alimente, continuă sem-
natarii scrisorii, lucrurile sunt asemănătoare. Legu-
me se dau ocazional și doar atunci când se strică.
Spre exemplu, în anul 1946 cartofii pentru semânță
au înghețat și invalizilor li s-au dat doar câte 10 kg de
astfel de cartofi, dar și aceștia erau în două cu glod.
În timp ce militarii au primit cartofi aleși și curați.
În ceea ce privește aprovizionarea cu alimente, scrie
în scrisoare, „noi suntem asigurați cu produse de
magazinul nr. 5, dar aici lucrurile nici pe departe nu
sunt organizate așa ca la magazinul nr. 12 destinat
sergenților și ostașilor invalizi. [La] Magazinul nos-
tru, deși este de tip închis, totuși au fost repartizați
mulți angajați ai Comisariatului Militar, dar și alte
persoane conform unei directive speciale a șefului, și
în consecință, produsele de calitate așa și nu ajung.
În magazin lipsește pâinea, pateurile, în timp ce în
alte magazine se pot găsi. Nici chiar în ajun de 1 Mai
sau de Ziua Victoriei, în magazine nu puteai găsi chi-
fle și nici pateuri. Până în prezent, în magazin nu se
aduce făină comercială, crupe sau zahăr în timp ce în
alte magazine poți cumpăra [...] Pâinea comercială se
eliberează câte 100 grame pe zi pentru o persoană.
Au fost cazuri când în genere nu se dădea. Asorti-
mentul de crupe este mic, spre exemplu orez și griș
nu sunt de loc. Dar noi avem copii, chiar și noi sun-
tem bolnavi și avem nevoie de astfel de crupe”.
În continuare, în scrisoare se descrie un caz: „...pe
data de 23 mai [1946] pe cartelele pentru carne am
primit scrumbie, mai mult, vânzătoarea ne atenționa
să cumpăram ceea ce este că până la sfarșitul lunii nu
vor aduce nimic. Așa și am făcut. Iar la 24 mai au
adus pulpe de pui și salam, dar deja nu mai aveam pe
ce să cumpărăm”. „La fel e situația în cazul aprovizio-
nării cu pâine”, se menționează în continuare. „Aceas-
ta nu poate fi găsită liber în magazin și suntem nevoiți
să facem de serviciu la ușa magazinului. La 24 mai
[1946] am făcut de serviciu toată ziua în așteptarea
pâinii. Și doar la 18.30 a fost adusă pâine”5.
În scrisoarea de răspuns a conducerii locale adre-
sată organelor moscovite este descrisă situația materi-
ală și ajutorul acordat fiecăruia. Pentru a fi expliciți,
vom face referință la sutuația doar a unor semnatari,
în celelalte cazuri lucrurile nu diferă prea mult.
„Locotenentul superior Dolinga Ivan Davidovici
este invalid de grupa I. Pensia acordată constituie
700 ruble/lunar. Soția lucrează la policlinica nr. 4
din Chișinău. Salariul – 350 ruble/lunar. Li s-au dat
40 kg de cartofi. Ambii sunt asigurați cu cartele ali-
mentare, mărfuri li se eliberează conform dietei doi.
Pe parcursul unui an au primit ajutor material în va-
loare de 400 ruble, 500 kg de cărbune, a fost asigurat
cu apartament cu două camere (24 metri pătrați) și o
bucătărie pe str. Ogorodnaia nr. 50. De asemenea i-a
fost eliberată stofă pentru costum – 3 m, un costum
bărbătesc, trei rochii, stofă pentru haine de damă –
6 metri, încălțăminte pentru femei – 1 pereche, o
camașă bărbătească, un cerșaf și o cuvertură. La mo-
ment semnatarul are nevoie de mijloace bănești pen-
tru a cumpăra bilet la sanatoriul din Bașkiria”.
Un alt semnatar este Kolîhalin Fiodor Aristar-
hovici, invalid de grupa I. Respectivul „primește
pensie în valoare de 737 ruble. Suferă de tuberculo-
ză. La moment este asigurat cu cartelă alimentară și
primește alimente conform dietei doi. Soția lucrează
dactilografă, salariul 450-500 ruble lunar, și ea este
asigurată cu cartelă alimentară. K.F. va pleca la sana-
toriu în orașul Bașkiria în perioada 7 iulie-20 august
1947. În perioada rece a anului a primit 500 kg de
cărbuni. Are un apartament cu două camere, 30 me-
tri pătrați. Apartamentul este conectat la curent elec-
tric și are radio. Din ajutorul american a primit: câte
un palton femeiesc și bărbătesc, un sacou femeiesc,
ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 4, f. 234-236.
5
– 211 –
pantaloni și o cămașă. Un costum femeiesc, un cos-
tum bărbătesc, pantofi de damă, 18 metri de stofă”.
Un alt semnatar – locotenentul superior Nai-
mark Moisei Solomonovici. Invalid grupa II. Acesta
„este asigurat cu alimente pentru dieta II. Lucrează
șef al secției de planificare a Magazinului Universal,
primește un salariu de 1000 ruble. Premiale lunar
600 ruble. Necăsătorit. Are mamă în Ucraina”6.
Funcționarilor de partid și sovietici li se eli-
berau cartele speciale de două ori pe an, în baza
cărora puteau să achiziționeze unele mărfuri indus-
triale, dar, de regulă, cartelele rămâneau neacoperite,
deoarece mărfuri nu se găseau în rețeaua de comerț.
Funcționarii de partid și sovietici incluși în liste pen-
tru a primi mărfuri industriale erau divizați în trei
categorii. Cei din categoria I puteau să achizițoneze
mărfuri în valoare de 1000 ruble: primul secretar al
Comitetului Orășenesc (CO) al PC(b)M, secretarul
doi al CO al PC(b)M, secretarul trei al CO al PC(b)
M și președintele Comitetului Executiv orășenesc.
Funcționarii incluși în categoria a doua își puteau cum-
păra mărfuri în valoare de 750 ruble: șeful Direcției
organizatorice a CO al PC(b)M, șeful Direcției de
propagandă și agitație, șeful Direcției militare a CO
al PC(b)M, șeful organizației de femei a CO al PC(b)
M, adjunctul secretarului organizației de femei a CO
al PC(b)M, șeful Direcției evidență a CO al PC(b)
M, instructorii CO al PC(b)M – trei, propagandiști
– doi, primul secretar al CO al UTCL, secretarul
doi al CO al UTCL, șeful Direcției Agricole, șeful
Direcției Financiare, șeful Direcției Învă­ță­mânt, șeful
Direcției Sănătate, șeful Direcției Industriale, șeful
Direcției Drumuri, șeful Direcției Comerciale, șeful
Direcției Evidență a Forței de Muncă, președintele
Comisiei de Planificare, șeful Direcției Iluminare
Culturală, secretarul Comitetului Executiv Raio-
nal, președintele Comitetului Raional responsabil de
cultura fizică și sport, șeful Casei de Economii, șeful
Comisariatului Militar raional, judecătorii populari,
șeful DO al MAI, șeful miliției, administratorul
Băncii de Economii, președintele Cooperativei de
Consum, lucrătorii responsabili de lucrul ideologic,
administratorul întreprinderilor de prelucrare, di-
rectorul Combinatului Industrial, lucrătorii ideolo-
gici ai școlilor de partid, și mai mulți pensionari și
militari. În categoria a doua erau incluși funcționarii
din cele trei sectoare ale orașului: Stalin, Lenin și
Krasnoarmeisk, dar și cei de la Direcția Generală.
Ibidem, f. 237-239.
6
 În categoria a treia erau incluși medicii, lucrătorii
medicali, lucrătorii de partid și sovietici, medicii ve-
terinari, inginerii, agronomii, cadrele didactice – toți
puteau să-și procure mărfuri industriale în sumă de
500 ruble.
Restul populației nu beneficiau de cartele pentru
achiziționarea mărfurilor industriale. Documentele
de arhivă denotă că unii orășeni pentru a-și procura
haine sau încălțăminte scriau scrisori la comitetele
orășenești de sector în care solicitau să li se elibereze
mărfurile necesare, dar, de regulă, primeau răspun-
suri negative sau nu primeau de loc.
Cartele alimentare se eliberau fiecărui angajat
care prezenta un act doveditor că nu deține pământ
sau doar un lot mic pe lângă casă. În cazul în care
familia sa locuia în localitățile sătești, de regulă, se
elibera făină, și nu cartele alimentare7.
Cantitatea de produse livrată în baza cartelelor
era diferită în fiecare lună. Conform Hotărârii nr.
279 a CCP RSSM, în luna aprilie 1946 a fost apro-
bată următoarea cantitate de produse pentru o zi:
pentru medici, lucrători medicali, lucrători de par-
tid și sovietici, medici veterinari, ingineri, agronomi,
cadre didactice etc. – 500 grame/zi; pentru ceilalți
muncitori – 350 grame/zi; pentru funcționari – 250
g/zi; pentru copii până la 12 ani – 200 g/zi și pentru
adulți întreținuți – 200 g/zi. Aceeași hotărâre mai
prevedea că se stabilesc următoarele taine celor care
nu sunt angajați în colhozuri: în raionele Grigorio-
pol, Dubăsari, Camenca, Râbnița, Slobozia și Tira-
spol – pentru muncitori: 500 grame/zi; funcționari
– 300 g/zi; pentru cei aflați la întreținere și copii –
200 g/zi8. Referitor la familiile țăranilor basarabeni
nu se spune nimic.
În ceea ce privește studenții și elevii, rația alimen-
tară a acestora nu s-a modificat: aceștia primeau 100-
150 grame de pâine neagră o dată în zi. Studenții
primeau pâinea în cancelaria facultăților. În școli
responsabili de repartizarea pâinii erau cadrele di-
dactice.
Referitor la calitatea pâinii distribuite în rețeaua
de comerț ziarul republican „Moldova socialistă”
menționa: „În vremea de la urmă calitatea pâinii s-a
înrăutăţit mult [anul 1946]. În mreaja de târguială
pâinea se primeşte deseori crudă, umedă şi fără gust.
Organizaţiile de târguială şi mai cu seamă Gorpiş-
cetorgul din Chişinău nu primesc sistematic pâinea
care li se cuvine după nareaduri. Aceasta creează
7
Ibidem, dos. 2, f. 586-586a.
8
Ibidem, inv. 22, dos. 22, f. 53-54.
– 212 –
greutăţi adăugătoare în lucrul brutăriilor şi duce la
aceea că un mare număr din locuitori nu primeşte
pâinea la vreme”9.
Sistema de cartele a fost anulată în decembrie
1947.
Cele mai frecvente modalități de supraviețuire ale
orășenilor băștinași:
• dădeau în chirie camere din propriul aparta-
ment. Galina Novițkaia, solista corului „Mol-
dova” a Comitetului Radio, domiciliată pe
strada Sadovaia, nr. 5, în anul 1946 decide să
dea o cameră în chirie angajatei Școlii de Par-
tid Saprîkina A.F. pe un termen de șase luni.
La împlinirea termenului i-a spus să elibereze
camera și a primit următorul răspuns: „Eu sunt
membru de partid și pot să vă dă deportez, ori-
cum casa nu va fi a voastră, o să vă închid”. Mai
mult, i-a zis lui Novițkaia: „Aici voi ați trăit și
cu nemții” 10;
• își vindeau casele. Elena Pascaru, născută în
1924, Chișinău, Buiucani: „În timpul foametei
am vândut casa cu 1000 de lei. Îmi părea rău și
plângeam. Tot atunci am vândut vesela și saltea-
ua de puf de la nunta mea. Le cumpărau evreii.
Banii i-am dat pe mâncare”;
• se angajau la stat: „Soțul era grădinar la Con-
siliul de Miniștri. Avea cartele – patru sute de
grame de pâine pe zi. Dar până te vedeai cu
pâinea ceea în mână... Cozile erau mari. Oa-
menii voinici răzbăteau și luau, cei slabi mureau
așteptând”;
• își vindeau la stat bunurile. Începând cu luna
martie 1945, în orașele Chișinău, Bălți, Tiras­
pol, Orhei, Râbnița, Tighina, Cahul au fost des-
chise magazine care cumpărau de la populație
mărfuri de valoare: bijuterii, obiecte casnice,
mobilă, alte lucruri prețioase11. Scopul era de
a aduna lucrurile de valoare și aurul pe care îl
dețineau cetățenii. Mulți chișinăueni au vândut
mai multe lucruri pentru a supraviețui. Proce-
dura se realiza în felul următor: persoana care
vindea un obiect era obligată să prezinte un act
care să-i confirme identitatea. Vânzătorul îl în-
registra și peste ceva timp organele de miliție se
prezentau la domiciliul persoanei date, făceau
percheziție sub pretext că ar deține arme sau alte
obiecte interzise, fie se prezentau reprezentanții
9
Moldova socialistă, 1946, 19 iulie.
10
ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 14, f. 197-197 verso.
11
Ibidem, inv. 22, dos. 9, f. 151-152.
 administrației locale și insistau să dea la stat
diferite împrumuturi, chiar și în contul anului
viitor;
• își vindeau lucrurile la piață sau făceau schimb.
„Un pahar de crupe costa 30 ruble”12 . O pâi-
ne neagră „chirpic” costa pe piață două sute de
ruble;
majoritatea se salvau folosind în alimentație di-
verse buruieni, pomușoare etc.;
• mai târziu se deschid cantine alimentare.
La 3 iunie 1947, în cancelaria lui Iosif Stalin
a fost înregistrată scrisoarea locuitoarei orașului
Chișinău Dora Belaia. Semnatara scria: „Vă rugăm
să ne acordați vreun ajutor. Poporul nostru munci-
tor moare de foame, noi vedem doar ce trece printre
degete. La noi toți muncitorii au murit, nici nu mai
are cine semăna și nici ce semăna. Noi nu mai avem
posibilitate să trăim”. În scurt timp reprezentanții
NKVD-ului de la Chișinău raportau la Moscova
că scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea are fe-
bră 39,8 grade. Cetățeanca Belaia nu ține minte că a
scris scrisoarea. Ea locuiește împreună cu fratele, nu
duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poștal, dar s-a
concediat benevol. Cetățeanca Belaia are vârsta de
19-20 ani13.
Locuitorii din RSSM aveau interdicție de a primi
colete sau ajutoare de alt gen de la rudele din afara
RSSM. Boris Broască avea un fiu în SUA și nu i s-a
permis să ridice coletul cu produse trimis de fecior.
„La indicația Președintelui Sovietului Miniștrilor
din RSSM Rudi Gh. I. vă comunicăm că solicitarea
Dv. referitoare la transmiterea prin intermediul Am-
basadei Sovietice a coletelor de la feciorul Dv. care
locuiește în SUA nu poate fi satisfăcută”14.
De regulă, țăranii care veneau la oraș ca să se sal-
veze de foametea organizată nu erau angajați la ser-
viciu. Autoritățile se bazau pe munca gratută, dar
12
Glasul națiunii, 1989, martie.
13
Scrisoare către Stalin sau spovedaniile celor ocupați, editor
Mariana S. Țăranu, Chișinău, Pontos, 2014, p. 58.
14
ANRM, F. 2848, inv. 7, dos. 3, f. 308.
– 213 –
obligatorie a studenților și elevilor sub formă de
„subotnice” sau „voskresnice”, dar și de munca gratu-
ită a prizonierilor de război germani. Mai mult, doar
în anul 1956 țăranii basarabeni primesc pașapoarte,
în baza cărora se puteau deplasa liber și, prin urma-
re, se puteau angaja conform propriilor interese și
dorințe.
Foarte puțini din cei veniți la oraș în căutarea
hranei reușeau să se angajeze ca zilieri, majorita-
tea fie furau, fie cerșeau, fie mureau pe unde se ni-
merea, neavând puteri nici să meargă înapoi în sat.
Alexei Topal (n. 1935) își amintea: „Eu niciodată nu
voi uita tabloul sinistru ce l-am văzut în Chișinău:
sub poduri (în zona fabricii de piele), la piață și pe
străzi erau cadavre umane. Evident, toți muriseră de
foame”15.
Un caz îngrozitor ne-a relatat generalul An-
ton Gămurari, care l-a auzit de la tatăl său: în anul
1947, primăvara, mai multe vagoane pline cu grâu au
staționat în gară câteva zile. La un moment grâul s-a
încins. În jurul acestor vagoane, de o parte și de alta
a căii ferate, zi și noapte stăteau copii umflați de foa-
me și mai multe sute de oameni. Vagoanele erau păzi-
te non-stop de soldați. În una din zile soldații au dat
jos cu lopețile grâul încins și i-au dat foc. Cei umflați
de foame priveau neputincioși acest tablou sinistru.
Toate acestea denotă că în perioada imediat ur-
mătoare războiului germano-sovietic, în condițiile
politicii de înfometare a populației din RSSM, locu-
itorii orașului Chișinău au avut o situație privilegia-
tă (funcționarii sovietici și de partid) sau mai bună
(orășenii băștinași) comparativ cu țăranii, lăsați să
moară de foame la propriu. Orășenii primeau cartele
alimentare. Funcționarii sovietici și de partid, foștii
militari sovietici erau asigurați din oficiu cu produse
alimentare, pe când băștinașii erau puși în situația să
supraviețuiască.
15
Constantin Kurdoglo, Golod v Gagauzii (1946-1947 gg.),
Comrat-Chișinău, 2010, p. 206.
 STRADA NICOLAE IORGA DIN MUNICIPIUL CHIȘINĂU,
ÎNTRE TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR
De la prima atestare documentară, în 14361, până
în prezent orașul Chișinău a trecut prin procese
complexe: de la un târg medieval mic până la un oraș
modern, cunoscut în cancelariile europene. În pro-
cesul de tranziție prin care trece Republica Moldova,
capitala sa Chișinău are un rol important cultural și
social-economic, iar felul cum se dezvoltă va servi ca
model pentru toate administrațiile publice locale.
În perioada comunistă au fost etatizate activitățile
economice (inclusiv prin desființarea proprietății
private asupra terenurilor și a inițiativei particulare
în domeniul imobiliar și al construcțiilor), la care
s-a adăugat controlul absolut asupra culturii. Toate
acestea au determinat negativ statutul arhitectului și
produsul de arhitectură din Chișinău prin:
• monopolul statului în viața socială;
• pierderea caracterului liberal al practicii profe-
siei de arhitect și înregimentarea arhitecților în
unități de proiectare specializate pe ramuri in-
dustriale sau subordonate administrației locale,
fapt care a dus la șablonarea imaginației acesto-
ra. În plus, se îndeplineau comenzi de partid în
detrimentul clădirilor istorice;
• politica constantă a regimului comunist de a
uniformiza nivelul de trai și condițiile de locuit
a dus la construcția unor locuințe normate strict
după un singur proiect. Problema apartamente-
lor construite în epoca comunistă nu a constat
atât în dimensionarea și standardizarea lor, cât
în faptul că era unica posibilitate a oamenilor
din mediul urban de a-și soluționa necesitățile
de locuire, indiferent de preferințele, personali-
tatea sau nivelul lor de pregătire;
• restructurarea totală sau parțială a unor artere
importante din cadrul orașului, fapt care a dus
la dispariția unor străzi întregi (și, implicit, a
memoriei legate de aceste locuri) etc.
În procesul de tranziție spre economia de piață
Chișinăul s-a schimbat considerabil, multe procese
de dezvoltare a orașului au devenit contradictorii,
deoarece după 1990 au dispărut normele regulato-
Andrei Eșanu, Chișinău. File de istorie, Chișinău: Museum,
1 3
1998.
– 214 –
Ana CARP
rii și resursele economiei centralizate pe care se baza
planul urbanistic general elaborat în 1986-19892 .
Chișinăul se internaționalizează rapid prin di-
versificarea serviciilor, aflux de capital, acces la
tehnologiile moderne etc., dar totodată orașul a
pierdut reperele de dezvoltare pentru viitor, cunos-
când o stagnare a dezvoltării economice din cauza
dispariției industriei, iar administrația orașului nu
a știut cum să se adapteze la noile circumstanțe eco-
nomice. Această situație a dus la creșterea inegalității
sociale, la haos în utilizarea terenurilor și în dome-
niul construcțiilor3.
Nu a fost ocolit de schimbări nici sectorul loca-
tiv, având loc privatizarea locuințelor, proces care a
generat orașului probleme noi, necunoscute anterior,
cum ar fi gestionarea și reparația clădirilor înalte,
protejarea clădirilor istorice etc. La inițiativele unor
proprietarii de apartamente, se schimbă planime-
tria interioară a apartamentelor sau se construiesc
(ilegal) extensii, balcoane, subsoluri etc., fapt care
influențează negativ asupra dezvoltării planificate a
spațiului locativ.
După cum menționează Iurie Colesnic, în locul
orașului istoric, treptat începe să răsară un oraș-
dormitor, iar prin ridicarea caselor-turn pentru
dormit anihilăm conștiința orășenilor, îi senilizăm
istoric, îi derutăm estetic4, iar dacă se va continua
în acest mod și mai departe, Chișinăul își va pierde
identitatea sa istorică.
Procesul rapid de urbanizare prin care a trecut
orașul Chișinău atât în perioada sovietică, cât și după
independență a prejudiciat mult moștenirea cultura-
lă a orașului. În procesul de (re)construcție este igno-
rată stilistica arhitecturală originală a cartierelor, iar
o parte a clădirilor istorice au fost demolate, fiind ex-
cluse pentru totdeauna din circuitul cultural-istoric
al orașului.
Unul dintre principalii factori ce duc la dez-
voltarea orașelor este domeniul construcțiilor, dar
2
Стратегический план социально-экономического раз-
вития Кишинева на период до 2020 года, Кишинев, де-
кабрь 2005, c. 5.
Ibidem.
4
Retro Chișinău, coord. Ion Ștefăniță, Chișinău, 2011, p. 3.
dezvoltarea imobiliară nu trebuie să atenteze la habi-
tatul istoric, deoarece un monument istoric rupt din
contextul cultural își pierde din valoare. De-a lun-
gul timpului clădirile istorice și-au schimbat de mai
multe ori funcționalitatea, fapt care impune decizii
corecte de integrare a acestora în circuitul cultural
istoric, deoarece cultura și diversitatea reprezintă do-
menii cheie ale competenței orașului.
O viziune culturală pe termen lung poate fi o
componentă esențială în planurile orașului de dez-
voltare economică și socială. Prin urmare, unitățile și
activitățile de cultură ar trebui sa facă parte dintr-o
abordare integrată a planificării orașului și a regene-
rării urbane5.
Astăzi, fiecare oraș își caută urmele sale vechi pen-
tru a reconstrui istoria, tradiția, modul de viață, speci-
ficul și spiritul locului6. Nu ar trebui sa facă excepție de
la această normă nici orașul Chișinău, care, din cauza
intervențiilor arhitectonice din ultimii ani, și-a pierdut
din imaginea sa. Din păcate, au rămas puține străzi
unde se mai păstrează spiritul orașului de altădată. În
acest context, autoritățile municipale sunt obligate să
elaboreze planuri urbanistice detaliate (PUD) pentru
a reglementa hotarele zonei istorice, fapt care va per-
mite dezvoltarea orașului păstrând spiritul istoric.
Una dintre puținele străzi chișinăuiene care și-a
păstrat farmecul arhitectural și a avut o continuita-
te în dezvoltare, cu mici excepții în perioada sovie-
tică, când s-au construit câteva blocuri locative și o
instituție de învățământ preuniversitară, este strada
Nicolae Iorga.
Strada Nicolae Iorga este situată în centrul ora-
şului, fiind cuprinsă între str. Alexei Mateevici şi
Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt” și având
o lungime de aproximativ 615  m7. Anterior a fost
denumită Iasskaia (sec. XIX), Jukovskogo (sfârșitul
sec. XIX-1924), str. Armand Călinescu (1924-1931),
str. Nicolae Iorga (1931-1939), str. Iași (1939-1944)8,
iar din 1944 a fost redenumită în Jukovski9. Aceste
5
Ruxandra Irina Popescu, „Provocări și soluții pentru dez-
voltarea orașelor mici și mijlocii din Uniunea Europeană”,
Administrație și management public, nr. 9, 2007.
6
Sergiu Musteață, „Arheologia urbană și situația din Chi­
șinău”, in Identitățile Chișinăului, ediția a doua, Chișinău,
2015, p. 9.
7
„Strada Nicolae Iorga”, postat 11.08.2010, https://orasul-
meuchisinau.wordpress.com/2010/08/11/str-iorga-nicolae/
8
Valeriu Nemerenco, Buiucani. File din istoria satului și a
sectorului Buiucani, Chișinău, Prut Internațional, 2009.
9
Anatol Eremia, Chișinău. Străzile orașului nostru, Chi­și­
nău, 1993, p. 51.
– 215 –
denumiri se refereau şi la partea de nord-est a străzii,
denumită astăzi str. Tricolorului.
Actuala denumire – strada Nicolae Iorga – a fost
dată prin Hotărârea Comitetului executiv al Consiliu-
lui Municipal Chișinău de Deputați ai Poporului, nr.
11/77 din 25 iulie 199110, datorită primarului Nicolae
Costin (care a avut un rol fundamental în mișcarea
de renaștere națională în calitate de președinte exe-
cutiv al Frontului Popular din Moldova și de coautor
al Declarației de independență a Republicii Moldo-
va, 27 august 199111; primar de Chișinău în 1990-9
august 1994). În calitate de primar al municipiului
Chișinău, N. Costin a susținut revenirea la tradițiile
naționale în învățământ și cultură: deschiderea li-
ceelor cu predare în limba română (Liceul Româ-
no-Englez „Mircea Eliade”, Liceul Româno-Francez
„Gheorghe Asachi”, Liceul Româno-Italian „Dante
Alighieri”), a bibliotecilor publice („Onisifor Ghibu”
și „Transilvania”), a întreprins mai multe reforme în
administrarea capitalei, a inițiat readucerea limbii
române în administrația locală12 . La propunerea sa,
străzile municipiului Chișinău au primit nume cu
caracter național (Traian, Ștefan cel Mare, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Mitropolitul Bănulescu-Bo-
doni, Nicolae Iorga, Calea Ieșilor etc.)13.
Pe strada N. Iorga se află mai multe clădiri istori-
ce, dar și Reşedinţa de Stat, unde au fost mutate toa-
te birourile funcționarilor din aparatul prezidențial,
după ce a fost devastată Președinția de pe strada
Ștefan cel Mare în timpul protestelor din 7 aprilie
2009. Această stradă și-a păstrat cel mai mult din au-
tenticitate, fiind cel mai puțin afectată de construcții
noi. Luând în considerație această stare de lucruri,
sunt necesare soluții pentru a salva una dintre
puținele străzi încă neatinse din Chișinăul istoric.
Pentru protejarea patrimoniului nu există soluții
magice, care să se potrivească tuturor. Carta in-
ternaţională pentru conservarea şi restaurarea mo-
numentelor şi siturilor (Veneţia, 1964) recomandă
conservarea, adică păstrarea monumentului în forma
10
Hotărârea Comitetului executiv al Consiliului Municipal
Chișinău de Deputați ai Poporului nr. 11/77 din 25 iulie
1991.
11
Daniela Hadei, „Astăzi este comemorat coautorul Decla­
ra­ției de independenţă, fost primar de Chişinău”, Ziarul
Național, 16 februarie 2015.
12
„Nicolae Costin, primul primar democrat al Chișinăului”,
Timpul, 15 februarie 2010.
13
Hotărârea Comitetului executiv al Consiliului Municipal
Chișinău de Deputați ai Poporului nr. 11/77 din 25 iulie
1991.
cea mai apropiată de identitatea istorică. Dar con-
servarea, în special într-un oraș mare, este un proces
mai scump decât restaurarea, iar pentru a determina
potențialul mijloacelor arhitecturale, materialele ne-
cesare, soluțiile tehnologice și constructive, sunt ne-
cesare mijloace financiare substanțiale.
Reabilitarea clădirilor istorice se poate realiza
doar prin instituirea unei politici de salvare, resta-
urare, reparare și întreținere, care să fie corelată cu
investițiile viitoare prin regulamentul de urbanism.
Punerea în practică a acestor reglementări trebuie
urmărită cu precădere la nivelul execuției lucrărilor,
pentru ca acestea să se facă în mod corect.
În mod evident, se impune implicarea munici­pa­
lității, care să păstreze valoarea istorică a clădirilor de
pe strada N. Iorga și să acționeze pragmatic, lansând
o serie de acțiuni, cum ar fi:
• o decizie a Consiliului Municipal privind regle-
mentări fundamentale noi în ce privește relația
între inițiativa privată și interesele comunității;
• să promoveze conceptul durabilității în arhitec-
tură, în construcția, funcționarea, întreținerea
și reabilitarea clădirilor;
• mecanisme de finanțare a proiectelor de restau-
rare: prin alocarea anuală în buget a resurselor
necesare pentru reabilitarea clădirilor care sunt
în proprietatea statului și a municipalității;
facilități fiscale pentru proprietarii care restau-
rează clădirile și pentru buna întreținere;
• restaurarea clădirilor istorice care sunt în pro-
prietatea statului prin accesarea fondului de
eficiență energetică;
• elaborarea unui plan urbanistic zonal și detali-
at al străzii Nicolae Iorga, unde să fie prevăzută
integrarea noilor construcții în mediul istoric
existent;
• transformarea străzii N. Iorga într-o stradă pie-
tonală.
Pentru implementarea acțiunilor propuse e nevo-
ie de timp și de bani, însă totul poate fi realizat pe
etape printr-o planificare eficientă de către factorii
de decizie.
Conform art. 15 alin. (3) litera (e) din Legea nr.
136 din 17.06.2016 privind statutul municipiului
Chișinău, primarul general asigură elaborarea pla-
nului general de urbanism și a documentației de ur-
banism și amenajare a teritoriului și le prezintă spre
aprobare consiliului municipal în condițiile legii, iar
consiliul municipal, conform art. 6 alin. (2) punct.
2) litera f) din legea respectivă, aprobă, în condițiile
– 216 –
legii, strategii, prognoze, planuri și programe de dez-
voltare social-economică a municipiului, programe
de refacere și protecție a mediului, planuri urbanisti-
ce, precum și planuri de amenajare a teritoriului14.
Astfel, responsabilitatea pentru implementarea
proiectului va fi a primarului general și a Consiliu-
lui Municipal Chișinău (CMC). Primul va elabora
decizia privind crearea grupului de lucru pentru re-
generarea urbană a străzii Nicolae Iorga, cu efortul
cooperativ al municipalității, al proprietarilor și al
altor actori implicați în reabilitarea istorică a zonei.
Decizia respectivă trebuie votată de Consiliul Mu-
nicipal Chișinău (CMC). Grupul de lucru format
trebuie să prezinte într-un termen bine determinat
strategia și soluțiile pentru strada Nicolae Iorga, care
vor fi supuse dezbaterii publice, după care urmează
să fie votate de CMC.
Primul pas care trebuie să se regăsească în strate-
gie ar fi elaborarea unui proiect al Planului urbanis-
tic zonal ce include strada Nicolae Iorga și votarea lui
în CMC.  Existența unui PUZ pentru această zonă
va pune punct tentativelor de acaparare a spațiilor
publice din acest perimetru și va stimula agenții eco-
nomici și instituțiile care au sedii aici să-și adapteze
nevoile la viziunea stabilită de autorități. Ca exem-
plu pentru ei ar fi Reședința Președintelui Republicii
Moldova de pe strada Nicolae Iorga 24. Clădirea în
cauză este un monument de arhitectură de însem-
nătate națională, introdus în Registrul monumente-
lor de istorie și cultură al municipiului Chișinău, la
inițiativa Academiei de Științe.
Legea nr. 136 din 17.06.2016 privind statutul municipiului
14
Chișinău.
 jarea mai multor treceri pietonale, amenajarea unor
bănci și organizarea unor evenimente (târguri, festi-
valuri, concerte). În cadrul acestei etape, specialiștii
ar putea identifica zonele de conflict dintre auto-
mobile și pietoni, ar putea dezvolta trasee de ocolire,
locuri de parcare alternative, ar calcula și monitoriza
numărul automobilelor și al pietonilor și patternu-
rile de utilizare a spațiilor publice. Acolo unde oa-
menii merg pe carosabil pentru că nu există trotuare
sau la intersecțiile unde vizibilitatea e redusă, viteza
de circulație a automobilelor trebuie limitată la 10
km/h. Aceasta se va realiza prin treceri ridicate (rai-
Odată cu elaborarea PUZ, va fi elaborat proiectul sed crosssings)17.
tehnic pentru lucrările de renovare și vor fi stabilite
etapele de implementare și bugetul pentru acest pro-
iect. Viziunea și finanțarea municipală a proiectului
ar încuraja și stimula instituțiile de stat și agenții eco-
nomici să contribuie la finanțarea lucrărilor. Acest
lucru este posibil în conformitate cu art. 35 din Le-
gea nr. 1530 din 22.06.1993 privind ocrotirea mo-
numentelor, unde este enunțate sursele de finanțare
pentru conservarea și restaurarea monumentelor:
• de la bugetul de stat prin Ministerul Educației,
Culturii și Cercetării;
• de la bugetele locale din contul plăților pentru
arendă, inclusiv din chiria pentru terenul din
zonele de protecție ale monumentelor;
• din defalcările din beneficiul de pe turism;
• din venitul întreprinderilor care stingheresc
ocrotirea monumentelor. Astăzi, în Chișinău
întreprinderile care stingheresc sau afectează
landșaftul istoric nu plătesc niciun leu în buge-
tul primăriei, iar Consiliul Municipal Chișinău
nu a prevăzut niciodată în bugetul orașului Pasul trei ar fi iluminatul arhitectural al monu-
această sursă de venit, care ar putea fi orientată mentelor istorice din această zonă, deoarece desig-
spre întreținerea monumentelor istorice; nul de iluminat arhitectural pentru fațade creează
• din beneficiul organelor asigurării de stat, în o poveste unică a clădirilor, care atrage atenția și
conformitate cu acordurile încheiate, din veni- transmite emoție. Monumentele istorice și de patri-
turile și donațiile organizațiilor care, pe baza moniu atrag mereu atenția prin splendoarea detali-
statutului lor, ocrotesc monumentele; lor arhitecturale din care sunt alcătuite. Umbrele
• din fondurile și donațiile unor persoane fizice și create în timpul nopții dezvăluie o nouă lume con-
juridice, precum și din alte surse legale15. struită din spații goale sau aglomerate, care nu pot
Al doilea pas ar fi reducerea accesului automobile- fi observate în timpul zilei. Multitudinea de forme,
lor pe strada Nicolae Iorga, înlăturarea parcărilor de pe suprafețe și texturi influențează puternic percepția
trotuare, limitarea vitezei la 30 km/h prin instalarea tridimensională, care este determinată atât de ilu-
limitatoarelor de viteză de tip speed bumps16, amena- minatul natural, cât și de cel artificial, prin inter-
15
Legea nr. 1530 din 22.06.1993 privind ocrotirea monumen- Victor Chironda, „Sustainable safety – conceptul care
17

telor*. schimbă străzile și mentalitatea”, postat 29.10.2017, victor-

16
„Speed bump”, en.wikipedia.org/wiki/Speed_bump#/me- chironda.eu/2017/10/29/sustainable-safety-conceptul-ca-
dia/File:SpeedBump.JPG re-schimba-strazile-si-mentalitatea/

– 217 –
mediul efectelor de lumini și umbre. Evidențierea
monumentelor prin iluminatul arhitectural este un
trend mondial, iar designul de iluminat arhitectu-
ral al fațadelor devine o componentă importantă a
identității clădirii, fiind o carte de vizită pentru în-
treaga structură.
– 218 –
A patra etapă poate fi reconstrucția străzii con-
form principiilor securității sustenabile (sustainable
safety) – ridicarea carosabilului la nivelul trotuare-
lor, lărgirea trotuarelor și crearea parcărilor în para-
lel, din contul unei benzi de carosabil, amenajarea
stațiilor de transport public, plantarea copacilor noi
și curățirea celor vechi18.
O astfel de abordare ne va permite să transfor-
măm strada Nicolae Iorga într-o stradă pietonală și
să scoatem în evidență trecutul istoric și arhitectu-
ral care s-a mai păstrat, deoarece patrimoniul unei
națiuni reprezintă imaginea trasată în timp a acelei
civilizații. Este dovada unei continuități istorice, iar
dispariția sa ne-ar lăsa incapabili să ne justificăm
existența ca popor. Este de datoria municipalității să
salveze valoarea istorică a acestei străzi, deoarece nu
putem nesocoti dreptul unei comunități de a decide
asupra viitorului patrimoniului său.
18
„Raised Crossings”, www.surrey.ca/city-services/785.aspx
 BISERICA SFÂNTUL PROROC ILIE DIN CHIŞINĂU
Situată, odinioară, în partea de sud-vest a oraşului
Chişinău, sub coasta dealului, biserica Sf. Ilie nu avea
o inscripţie asupra anului zidirii ei. Având un turnu-
leţ în colţul acoperemântului din dreptul altarului,
caracteristic tuturor bisericilor din Chişinău de la
începutul veacului al XIX-lea, această biserică, după
cum a constatat cercetătorul lăcaşurilor sfinte chişi-
năuiene, Ştefan Berechet, întrunea toate condiţiile
stilului moldovenesc „dacă i-ar lipsi pridvorul, adău-
gat mai târziu”. Stilul ei moldovenesc, a mai remarcat
Ştefan Berechet, nu se deosebea prin nimic de cel al
bisericilor Buna Vestire, Naşterea Maicii Domnului
şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău1.
Consultând „Condica formelor de la ţinutul Lă-
puşnii” pe anul 1812, Ștefan Berechet a stabilit că
biserica Sf. Ilie exista la 1799. În acest an, episcopul
Gherasim al Huşilor l-a hirotonit preot pe Vasile
Dănilovici, rânduindu-l la această biserică din târgul
Chişinău. Luând în considerare această informaţie,
Ştefan Berechet a dedus: biserica Sf. Ilie se număra
printre cele câteva biserici existente în Chişinău la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind de lemn, prefă-
cută, peste câţiva ani, în alta de piatră 2 .
Biserica Sf. Ilie. 1928
Potrivit lui Andrei Eşanu, „la început biserica
era, se vede, construită din lemn, iar ulterior, pe par-
cursul secolului al XVIII-lea, a fost reconstruită din
1
Ştefan Gr. Berechet, Cinci biserici vechi din Chişinău, în
„Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia.
Anuar”, Chişinău, 1924, p. 141-142, 144.
2
Ibidem, p. 144.
– 219 –
Dinu POȘTARENCU
piatră”3. Şi Sergius Ciocanu consideră că iniţial, pe
locul unde s-a aflat biserica Sf. Ilie, a fost un alt edi-
ficiu de cult, construit în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, cel mai probabil după războiul ruso-
austro-turc din anii 1769-1774. Totodată, el preci-
zează că nu dispunem de date privind materialul de
construcţie al bisericii, dar putem presupune că ea a
fost construită din lemn, posibil cu amenajarea unei
fundaţii de piatră. Lipsa bisericii pe planurile milita-
re ale zonei oraşului de la finele anilor ’80 ai secolu-
lui al XVIII-lea poate fi explicată prin arderea ei în
incendiul care a afectat localitatea în timpul opera-
ţiunilor militare din 1788. Oricum, ea intra în nu-
mărul celor „şase-şapte” lăcaşuri de cult atestate în
acel an în Chişinău de secund-maiorul von Raan. În
scurt timp, edificiul bisericii a fost refăcut, reluându-
se în el oficierea serviciilor divine4.
Se are în vedere ruinarea de către otomani a târ-
gului Chişinău în decursul lunilor octombrie-noiem-
brie ale anului 1788, în plină desfăşurare a războiului
ruso-turc din 1787-1791. Maiorul secund von Raan,
înrolat în armata rusă şi participant la acest război,
scria, la 8 noiembrie 1788, că generalul rus Saltâkov,
căruia turcii i-au predat cetatea Hotin, urma să po-
posească cu corpul său la Chişinău, pentru a staţiona
aici5. La începutul lunii decembrie, mai relatează von
Raan, inamicul s-a apropiat de câteva ori de poziţi-
ile ruşilor. Pentru a-l respinge, generalul Kamenski,
care îşi avea reşedinţa în Călăraşi, a concentrat câte-
va regimente în zona Chişinăului, acestea urmând
să întreprindă o acţiune armată împotriva forţelor
otomane. Vizitând cu acest prilej târgul Chişinău,
von Raan l-a descris astfel: „Înainte de pustiire, Chi-
şinăul era un oraş mediocru, dar turcii, părăsindu-l
când se retrăgeau, l-au ars, după cum le este obiceiul.
E o privelişte înduioşătoare, încât la fiecare pas des-
coperi noi devastări, caracteristice doar unui duşman
3
Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, Museum,
1998, p. 57.
4
Sergius Ciocanu, Oraşul Chişinău: începuturi, dezvoltare
urbană, biserici (secolele XV-XIX), Chişinău, Cartdidact,
2017, p. 191.
5
Секунд-майор фон Раан, Материалы для истории Бес-
сарабии. О войне при завоевании Молдавии и Бессарабии
в 1787, 1788, 1789 и 1790 годах, în „Кишиневские епар-
хиальные ведомости”, 1892, nr. 6, supliment, p. 40-41.

Stâlpul lui Nour. 1928
barbar. Aici se văd sobe şi coşuri, rămăşiţe ale celor
mai bune case, care erau într-un număr de circa 300.
Prăvăliile negustoreşti, care constituiau un careu de
piatră cu un perimetru de 300 de stânjeni, zac sub
cenuşă, la fel precum şase sau şapte biserici”6.
Drept dovadă serveşte şi următorul fapt. În 1781,
în imediata apropiere a locului unde, după câtva
timp, va fi zidită biserica de piatră, un oarecare Şte-
fan Nour a instalat un stâlp de piatră, numit „al lui
Nour” (după înălţarea bisericii noi, acest stâlp s-a
aflat lângă altar, având, în 1924, o înălţime de un
metru şi jumătate), pentru pomenirea sa şi a rude-
lor sale apropiate, cu următorul text incrustat, ce a
înveşnicit un eveniment tragic: „Acest stălpu l-au
rădicat robul lui Dumnezău Ştefan Nouor pentru
pomenirea lui şi a părinţilor lui: diaconul Nuor,
Maria, Vasile, Maria şi Axinia, Gahiţa ce s-au robit
de tătari. V let 1781, mai 11” 7. Nu este exclus, susţi-
ne Sergius Ciocanu, că amintitul diacon Nour a fost
slujitor la această biserică8.
Despre biserica Sf. Ilie se pomeneşte într-un docu-
ment scris pe la 1803, publicat de Constantin N. To-
mescu, din care cităm: „În anul dintăi a domniei lui
Alexandru Moruz9, făcând silinţi ca să vie aicea [în
Chişinău] un beşleagă, cu numele de Mahmud Aga,
6
Ibidem, p. 51.
7
Şt. Berechet, op. cit., p. 144.
8
Sergius Ciocanu, op. cit., p. 192.
9
Alexandru Moruzi a domnit în Principatul Moldovei de
două ori: martie-decembrie 1792 şi octombrie 1802-august
1806.
– 220 –
şi nefiind casă spre îndestulare şi spre odihna lui, s-a
făcut poruncă ca să-i fie spre purtarea de grijă o casă
[…] şi fiindcă nimene nu s-a găsit ca să-şi dea casa sa
fără bani”, boierii serdari i-au poruncit jitnicerului
Vasile Ţarină, care era polcovnic pe târgul Chişinău,
să caute o casă „mai în lături de târg” pentru odihna
beşlegii, în locul din uliţa mare, a Brăhăriei, care, fi-
ind în târg, arsese. Polcovnicul a găsit potrivită casa
lui Simion Bazga, „în mahalaua din sus, aproape de
biserica Sf. Prooroc Ilie, ci este făcută pe dreaptă mo-
şie a sfinţilor Arhangheli”, metocul mănăstirii Ga-
lata din Iaşi. Pentru cumpărarea acestei case cu 477
de lei, s-au dat „253 lei 20 parale de la arhimandritul
Dionisie Gălăteanu, după porunca visteriei Iaşului”,
iar restul de 223 lei 20 parale s-au strâns „de la du-
ghenele Chişinăului, de la creştini, armeni şi jidovi”,
fiecare dând câte 20 de parale, iar strângător fiind
Constantin Matieş10.
Conform afirmaţiei aceluiaşi Sergius Ciocanu, bi-
serica Sfântul Ilie a suferit distrugeri semnificative în
timpul marelui cutremur de pământ din 14 octom-
brie 180211.
A urmat construcţia unei noi biserici. Date în
acest sens aflăm din documentele publicate, în versi-
une rusă, de către un enoriaş al bisericii Sf. Ilie, care
nu şi-a dezvăluit numele, semnând cu iniţialele I.C.S.
În unul dintre acestea se spune că la 28 martie 1803,
ţinând cont de binecuvântarea episcopului Meletie al
Huşilor dată locuitorilor Chişinăului, de a ridica o
biserică cu hramul Sf. Proroc Ilie în sectorul târgului
unde aceştia locuiau, egumenul Antim al mănăstirii
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău
a permis construcţia noului lăcaş pe locul unde era
fixat stâlpul lui Nour, care cuprindea 200 de stânjeni
domneşti12 .
Tot în acest an, 1803, pe data de 3 septembrie,
episcopul Meletie al Huşilor a dispus ca locuitorilor
târgului Chişinău, care au intervenit pe lângă el în
privinţa ridicării noii biserici, să li se elibereze o con-
dică de milostenie pentru colectarea banilor necesari
de a înfăptui lucrările de zidire13.
În timpul lucrărilor de înălţare a bisericii, servici-
ile divine erau oficiate într-o construcţie temporară.
10
C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Epar-
hial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul V,
1933, nr. 4, p. 309-310.
11
Sergius Ciocanu, op. cit., p. 193.
12
И.К.С., Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви
г. Кишинева, în „Кишиневские епархиальные ведомос-
ти”, 1882, nr. 12, p. 654.
13
Ibidem, p. 653.
Documentele atestă rânduirea unor preoţi la acest lă-
caş de cult în vara anul 180414, când construirea noii
biserici era abia la început.
La 28 februarie 1805, preotul Vasile Bobeică şi
negustorii Simion Blănaru, Constantin Blănaru, Lu-
pul Ganciul, Spiridon Ganciul şi Ion Arsene au în-
aintat domnului Principatului Moldovei, Alexandru
Moruzi, o petiţie prin care au rugat să dea ordin ser-
darilor ţinutului Orhei ca pietrarii şi tâmplarii, con-
tractaţi să execute lucrările de construcţie a bisericii,
să fie scutiţi de prestaţii până la finalizarea lucrărilor.
Alexandru Moruzi dă curs acestei solicitări şi, la 2
martie al aceluiaşi an, ordonă serdarilor să fie satisfă-
cută rugămintea respectivă15.
Edificarea bisericii a fost dusă la bun sfârşit în
anul 1806, fapt consemnat în şirul de formulare cu
date referitoare la acest lăcaş de cult, completate ul-
terior în fiece an. Bunăoară, în formularul din 1835
este notat că biserica Sf. Ilie din Chişinău a fost zidi-
tă din piatră în anul 1806 „prin sârguinţa poporăni-
lor lăcuitori”16.
Vedere a Chişinăului dinspre Visterniceni. Sfârşitul secolului al XIX-
lea. În zona centrală a vederii se văd: în dreapta – biserica Sf. Ilie,
în centru – catedrala Naşterea Domnului, în stânga – biserica Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavriil
Potrivit unei măsurări făcute în 1942, biserica
avea 25 de metri în lungime şi 8½ metri în lăţime17.
Trei preoţi – Ion de la biserica Sf. Ilie, Vasile Bo-
beică şi Climent Băltag – au semnat în calitate de
martori actul de vânzare-cumpărare din 25 martie
1807 prin care Tănasă Avram i-a vândut lui Simion
14
Sergius Ciocanu, op. cit., p. 193 (informaţie extrasă din:
A.N.R.M., Fond 205, inventar 1, dosar 1204, fila 68).
15
И.К.С., op. cit., p. 655–656.
16
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare,
A.N.R.M.), Fond 208, inventar 12, dosar 1, fila 71.
17
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 541, fila 1-3.
– 221 –
Blănaru propria casă, aflată în Mahalaua de la Deal,
cu ogradă până în faţa bisericii Sf. Ilie18.
Prin porunca din 8 iunie 1811, episcopul Meletie
al Huşilor i-a rânduit pe negustorii blănari Simion
Blănaru, Anastasie şi Spiridon (după I.C.S., aceşti
negustori se numeau Atanasie Blănaru, Constantin
Blănaru şi Spiridon Ganciul19), „şăzători în târgul
Chişinăului”, în calitate de epitropi şi purtători de
grijă ai bisericii Sf. Proroc Ilie din Chişinău. În vir-
tutea acestei porunci, epitropilor desemnaţi „li s-au
dat pe samă toate ale bisericii lucruri şi averi din lă-
untru şi de pe afară, îndatorindu-să ca mai întâi să
fie cu privighere şi purtare de grijă de a să păzi în
toată vremea biserica întru curăţie şi cu toate celea
de trebuinţă înfrumuseţări; al doilea, să fie cu silinţă
pentru tot folosul şi ajutorul trebuincios bisericii, ca
în vremea când va cere trebuinţa de a să face vreun
meremet sau podoabe înlăuntru bisericii cum şi pe
afară vreun lucru spre folos, să nu fie silită biserica
de a să împrumuta, pentru care nici nu dăm voie de a
să lua bani cu împrumutare, decât numai din venitul
cutiei bisericii, care să fie supt peceţile a câte trei şi
supt mare pază, deşchizindu-să la o vreme de trebu-
inţă, iarăşi fiind cu toţii de faţă şi din venitul de pe
afară şi alt ajutoriu a pravoslavnicilor creştini, să-şi
întâmpine acele de nevoie cheltuieli. Pentru cari vor
fi îndătoriţi a ţine două condici, una pentru ca să-s
treacă întrânsa tot venitul, şi alta pentru însămnarea
cheltuielilor, şi la tot sfârşitul a fieştecăruia an adu-
nându-să cu toţii la un loc, faţă fiind şi cucernicul
nostru protopop al acelui ţinut, îşi vor face samă de
tot venitul şi cheltuiala ce va fi urmată, şi iscălind-o,
să va încredinţa şi de cucernicia sa, şi să va trimite la
noi, la Episcopie. Deci, poruncim slujitorilor acestei
biserici: să daţi numiţilor epitropi cuviincioasa cinste
şi buna rânduială a bisericii”20.
Dintre sus-numiţii epitropi, Simion Blănaru a în-
deplinit această sarcină până în 1824, când s-a stins
din viaţă21.
Conform datelor expuse în lista bisericilor basarabe-
ne existente la 1812–1813, întocmită de Ioan Halippa
18
A.V. Sava, Trei case din Chişinăul vechi, în „Arhivele Basa-
rabiei”, Chişinău, anul VI, 1934, nr. 3, p. 255-256.
19
И.К.С., op. cit., p. 656.
20
C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Epar-
hial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul
VI, 1934, nr. 4, p. 347–348. Traducându-l în rusă, I.C.S.
a publicat acest act în paginile revistei „Кишиневские
епархиальные ведомости” din 1882 (И.К.С., op. cit., p.
656–657).
21
И.К.С., op. cit., p. 657.

Piatră funerară din curtea bisericii
pe baza informaţiilor extrase din formularele depozi-
tate în Arhiva Consistoriului din Chişinău, cea mai
veche menţiune relativă la biserica Sf. Sf. Ilie din Chi-
şinău datează din anul 1808. În privinţa ei se detalia în
formular că era „de piatră, dată cu var, acoperită cu şin-
drilă, înzestrată cu obiecte de cult, odăjdii şi cărţi”22.
În 1812, biserica Sf. Ilie avea trei preoţi şi un
diacon, toţi de „neam moldovean”, iar parohia era
compusă din 265 de case moldoveneşti, 10 case bul-
găreşti, cu un total de 595 de suflete23.
La începutul anului 1813, biserica încă nu era îm-
podobită cu catapeteasmă. Pentru a lucra catapeteas-
ma, porucicul Teodor Sabău24 a oferit un avans de 200
de lei, învoindu-se, printr-un zapis, cu săpătorul de
lemn Mihai şi fratele acestuia, Grigore, să o sape, pu-
nându-le la dispoziţie lemnul său. Drept model pentru
aceşti doi meşteri angajaţi trebuia să servească catape-
tesmele de la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
din Chişinău şi biserica mănăstirii Curchi. Tocmeala
lui Sabău cu meşterii „era de 600 lei, 3 chile de pâine,
10 vedre brânză, 10 ocă de unt şi 40 ocă peşte. Datori
erau a o termina din februarie până la Sf. Dumitru
1813, nefiind slobozi a se angaja şi la alt lucru în acest
timp, nefăcând răpire şi risipire în lemn”25.
22
Сведения о состоянии церквей Бессарабии в 1812-13 г.г.,
în „Труды Бессарабской губернской ученой архивной
комиссии”, Кишинев, 1907, том III, p. 231.
23
Şt. Berechet, op. cit., p. 147.
24
Este ctitorul bisericii de la mănăstirea Curchi, judeţul Orhei.
25
C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhi-
al Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul VII,
ianuarie-martie 1935, nr. 1, p. 24–25.
– 222 –
Însă curând Teodor Sabău a trecut în lumea umbre-
lor şi lucrările de sculptare a catapetesmei au încetat.
De aceea, în august 1814, şase epitropi din Chişinău
l-au rugat pe mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni
să le elibereze o condică de milă pentru terminarea
lucrărilor la biserica Sf. Ilie. Epitropii i-au adus la cu-
noştinţă mitropolitului că biserica a început a se zidi
„numai din ajutoriul iubitorilor creştini până au ve-
nit în stare de a să putea sluji dumnezeiasca jertfă”,
apoi s-a împrumutat şi o sumă de bani. Rămăsese ne-
lucrată catapeteasma, pe care făgăduise s-o facă „ră-
posatul porucicul Teodor Sabău”, dar după moartea
acestuia, epitropul său n-a dat restul din cei 200 de
lei oferiţi drept avans. Întrucât, conform învoielii, se
apropia ziua când urma să fie ridicată catapeteasma
care se sculpta, epitropii nu posedau suma necesară
pentru a remunera meşterii săpători şi zugravii26.
În 1815, la biserica Sf. Ilie slujeau trei preoţi, un
diacon, un cântăreţ şi trei pălămari, iar parohia cu-
prindea 210 gospodării, cu 349 de persoane de sex
masculin şi 325 de persoane de sex feminin27.
Pecetea bisericii Sf. Ilie. 1863
Prin raportul din 27 iunie 1830, protoiereul Piotr
Loncikovski de la catedrala chişinăuiană l-a infor-
mat pe arhiepiscopul Dimitrie Sulima al Chişinăului
şi Hotinului că furtuna ce a bântuit la 23 iunie 1830
a rupt crucea împreună cu o parte din acoperişul bi-
sericii Sf. Ilie, din care cauză era necesar de a efectua
lucrări de reparaţie28.
În 1835, biserica era acoperită cu şindrilă. Cliro-
sul după statul de funcţii acceptat la 21 august 1813:
trei preoţi, un diacon, doi dascăli şi un paracliser29.
La 1837, în perimetrul parohiei bisericii Sf. Ilie
locuiau 1.027 de persoane de ambele sexe30
26
Ibidem, p. 24.
27
A.N.R.M., Fond 205, inventar 1, dosar 1226, fila 3; „Arhi-
vele Basarabiei”, Chişinău, anul X, 1938, nr. 1-4, p. 45.
28
A.N.R.M., Fond 205, inventar 1, dosar 6626, fila 1.
29
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, fila 71 (infor-
maţii despre biserica Sf. Ilie din 1835).
30
Preot Pavel Mihail, Trecutul românesc al Basarabiei. Ştiri
despre clerul moldovean din Chişinău la 1837, în „Buletinul
 Vedere a Chişinăului dinspre catedrala Naşterea Domnului. Sfârşi-
tul secolului al XIX-lea. În preajma catedralei se vede biserica Sf. Ilie

La 1906, biserica Sf. Ilie era împrejmuită cu un

gard de piatră, având poartă de fier. Serviciul divin se
oficia în limba slavă bisericească36.
O perioadă îndelungată (începând de la 10 de-
cembrie 1895), epitrop al bisericii a fost negustorul
chişinăuian Iov Stratulescu, care, la 4 aprilie 1905, a
fost ales în această postură a patra oară consecutiv,
de fiecare dată pe un termen de trei ani37.

Planul curţii bisericii Sf. Ilie. 1869

În 1854, potrivit regulamentului Eparhiei Chişi-

năului şi Hotinului din 1838, statul de personal al
bisericii Sf. Ilie includea un preot paroh, doi preoţi,
un diacon, trei dascăli şi trei paracliseri. Biserica era
acoperită în continuare cu şindrilă. În preajma bi-
sericii era situat sediul Consistoriului Duhovnicesc
din Chişinău31.
Din informaţii despre biserica Sf. Ilie pe anul
1874 aflăm că lăcașul sfânt era deja acoperit cu tablă
de fier. Tot aici se menţionează că serviciul divin se
oficia în limbile rusă şi română32 . Peste trei ani se ofi-
cia doar în rusă33, la fel și în 188534.
Într-o lucrare din 1903 se precizează că biserica
Sf. Ilie era amplasată la colţul străzilor Seminarskaia
şi Andreevskaia35.

oficial al provinciei Basarabia”, nr. 1, 1 ianuarie 1943, p. 132.

31
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 67.
32
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 74, fila 87.
33
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 67.
Planul oraşului Chişinău. Sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul
34
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 105, fila 122 (in- secolului al XX-lea
formaţii despre biserica Sf. Ilie din 1885).
35
Бессарабия. Географический, исторический, статисти­ pre­zent, strada Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni. Strada
ческий, экономический, этнографический, литератур- Andreevskaia – astăzi, strada Sf. Andrei.
ный и справочный сборник. С 224 иллюстрациями, 36
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila 113.
пор­третами и картой Бессарабской губернии. Изда- 37
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila 120 verso
ние газеты ,,Бессарабец”. Под редакцией П.А. Круше- (informaţii despre biserica Sf. Ilie din 1906); „Кишиневс-
вана, Москва, 1903, p. 419. Strada Seminarskaia – în кие епархиальные ведомости”, Chişinău, 1896, nr. 1, p. 5.

– 223 –

Planul oraşului Chişinău. Începutul secolului al XX-lea. Cu numărul
22 este indicată biserica Sf. Ilie
La 21 iulie 1909 urma să se sărbătorească 100 de
ani de la întemeierea bisericii Sf. Ilie. Întrunindu-
se, membrii Comitetului de construcţie al bisericii
au hotărât să amâne festivitatea consacrată acestei
aniversări până în luna septembrie 1909, deoarece
biserica necesita o reparaţie capitală. În legătură cu
aceasta, membrii comitetului au decis să fie efectu-
ate următoarele lucrări: instalarea unor cruci aurite,
vopsirea acoperişului, tencuirea pereţilor, înlocuirea
ferestrelor şi uşilor38.
În timpul executării lucrărilor de reparaţie a bi-
sericii au fost descoperite trei inscripţii în limba ro-
mână: una din 1781, alta din 1815 şi a treia din 1817.
Textul inscripţiei din 1781 era următorul: „Înălţată
în amintirea lui Nour şi a familiei sale, înrobiţi de tă-
tari în timpul incursiunii acestora”39.
După tencuirea pereţilor, biserica a fost pictată de
pictorul Pavel Piskariov40.
38
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1909, nr. 27, p. 1121.
39
K столетию Ильинской церкви, în „Друг”, Chişinău,
anul XIII, nr. 197, 12/25 august 1909, p. 3.
40
A. Plămădeală, Artişti plastici basarabeni, în „Viaţa Basara-
biei”, Chişinău, 1933, nr. 11, p. 51 (659). Acest articol este
retipărit în revista „Nistru”, Chişinău, 1988, nr. 6, p. 143.
Pavel A. Piskariov era pictor bisericesc, imitându-l pe pic-
torul rus Victor M. Vasneţov. Din 1898 avea în Chişinău
un atelier de artă, care exista şi în 1912, fiind situat la colţul
– 224 –
La 1915, parohia bisericii întrunea 1.270 de eno-
riaşi41. Din acest an, epitrop al bisericii a fost Io-
sif Botezatu, calitate pe care acesta o deţinea şi în
193842 .
Cercetând, în 1924, curtea bisericii, Ştefan Bere-
chet a găsit următoarele monumente.
În partea dreaptă, aproape de peretele bisericii,
erau două monumente. Pe unul dintre monumente
era scris: „Alăturea cu temelia acestui stălp spre răsă-
rit odihneşte fericita întru Dumnezău, fericita întru
pomenire roaba lui Dumnezău Zmaranda soţie că-
minarului Zamfirachi Ralli, care s-au săvârşit mier-
curi mai 19 la anul 1815”. O altă inscripţie, pe partea
posterioară a acestui monument: „Spre amiază zi,
alăturea lângă maica sa, s-au aşăzat şi nevârstnicul fiu
Dimitrachi Ralli, care s-au săvârşit la 14 octomvrie în
anul 1815”. Pe al doilea monument, din spatele celui
dintâi, se arăta locul de odihnă veşnică al paharnicu-
lui Toma Stamati, tatăl scriitorului Constantin Sta-
mati: „Aici odihneşte ţărna boierului moldovenesc,
paharnicul Toma Stamati, ce s-au săvârşit la anul de
la Hr. 1817, mai 7”.
În peretele din dreapta altarului era zidită o pia-
tră mormântală, inscripţia de pe ea amintind despre
moartea soţiei lui Hagi Petcu Mumgiu, Soltana, şi a
copiilor lor: „Aici odihneşte răposata lui Dumnezău
Soltana soţie dumisale Hagi Petcu Mumgiu împre-
ună cu fiii săi Constantin, Ileana, Nicolai, Maria şi
s-au săvârşit la anul 1817, april 10”43.
Şi Paul Gore relatează că în curtea bisericii Sf. Ilie
se găseau patru monumente funerare de la începutul
secolului al XIX-lea. Anterior acestea au fost mai nu-
meroase, însă cu timpul au fost distruse44.
Concomitent, Ştefan Berechet a descris şi bise-
rica: „Înaltă, măreaţă, cu o clopotniţă solidă fixată
deasupra nartexului, cu patru clopote: cel mare, de
480 kg, era turnat la Moscova. Acoperişul este de ta-
blă vopsită în culoarea obişnuită rusească: verde. In-
trarea se face prin două uşi ale pridvorului, dinspre
apus şi miază-zi – o creaţie târzie a unui gust ciudat
care strică armonia formelor stilului acestuia. Îna-
străzilor Aleksandrovskaia şi Mihailovskaia. În 1913 activa
şi ca profesor de desen şi pictură la Seminarul Teologic din
Chişinău.
41
Справочная книга Кишиневской епархии на 1915 год,
Кишинев, 1915, р. 126.
42
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 204, fila 108 verso;
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 205, fila 128 verso.
43
Şt. Berechet, op. cit., p. 142–143.
44
Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia.
Anuar, Chişinău, 1924, p. IV.
inte de a fi pridvorul, intrarea se făcea, credem, pe
la apus. În acest pridvor se mai găsesc multe icoane
româneşti, puţin prefăcute şi, de multe ori, având şi
inscripţii ruseşti târzii. Astfel, de pildă, pe peretele
din stânga avem o icoană a Mântuitorului, origina-
lă prin situaţia în care este pus Isus legat de stâlp cu
funie peste tot corpul, picături de sânge pătându-i
trupul gol. Faţa lui suferitoare dă impresia adevăra-
tului chin trupesc şi sufletesc. O altă icoană, cu to-
tul ciudată prin alcătuirea subiectului ei, reprezintă
pe Sf. Nicolae, având în dreapta lui pe Hristos, iar
în stânga pe Maica Domnului cu pruncul în mâini.
Pe peretele din stânga găsim un tablou foarte vechi,
unde este zugrăvită răstignirea, în jurul crucii fi-
ind sfintele femei, iar Maica Domnului, în propor-
ţie mult mai mare, stând cu faţa suptă de durere şi
concentrare. Lângă acest portret avem un altul al
Sfintei Anastasiei. Pe peretele intrării în biserică, de
la stânga, avem icoana Sf. Paraschivei cu Sf. Dimi-
trie izvorâtorul de mir, iar la dreapta găsim icoana
Mântuitorului stând pe tronul arhieresc. Restul pe-
reţilor este încărcat cu tot felul de icoane de diferite
peneluri, româneşti şi ruseşti. Pe peretele stâng al
pridvorului este un pomelnic din 26 mai 1826, pe
o scândură de ½ metru. Un înger bine pictat ţine o
bucată de pânză, pe care stă scris numele membrilor
breslei cojocarilor din oraşul Chişinău: Acest pomel-
nic este a breslei Cojocarilor care s-au sârguit de au
făcut steagul ci s-au jertfit bisericii Sf. proroc Ilie spre
a lor vecnică pomenirea Dimitrie, Toma, Vasile, Pa-
vel, Nicolai, Vasile, Feodor, Ioan, Constantin, Filip,
Antonie, Gheorghe, Ioan, Ştefan, Vasile, Ioan, Gheor-
ghe, Apostol, Ioan, Hariton, Sava, Ştefan, Jale, Radu
şi toată breasla făcătorilor de bine, care acest steag
s-au săvârşit prin stăruinţa ţahmistru Ioan Condre,
1836, mai 26. Biserica este în formă de corabie, cu
sânuri laterale puţin pronunţate, ca şi biserica Naş-
terea Maicii Domnului. Zidurile-s groase de 1½ me-
tri. Ferestrele (trei în nartex, patru în naos şi două
în altar, una în faţa prestolului şi alta la jertfelnic)
sunt destul de largi pentru a pătrunde lumină boga-
tă în lăuntrul bisericii. Poate la început au fost mult
mai strâmte, dar la reparaţiile pe care le-a suferit în
decurs de un veac s-au mai lărgit. Din afară au zebre-
le de fier. Bolta pantocratorului este un fel de tavan
puţin concav, ca o albie, formând o legătură la acelaşi
nivel cu acea a altarului. Pe ea sunt zugrăviţi de un
penel rusesc cei patru evanghelişti cu simbolurile lor,
în cele patru colţuri ale închipuitei bolţi, iar la mijloc
– 225 –
este Dumnezeu Fiul, cu o carte în mână cu un citat
din Evanghelie, scris în slavoneşte, care trădează pe
zugravul de origine rusă. Catapeteasma este cea mai
bogată din toate câte sunt în Chişinău, fiind vredni-
că de atenţia unui iscusit fotograf, având zugrăveală
românească veche. Ea are patru rânduri de picturi,
şi anume: în primul rând sunt icoanele împărăteşti,
începând de la stânga spre dreapta: Sf. Nicolae şi
Ioan Botezătorul, Maia Domnului cu sfântul co-
pil pe braţ, argintată, Isus Hristos, tot argintată, şi
icoana praznicului: Sf. Proroc Ilie. Uşile împărăteşti
sunt sculptate în lemn, în viţe de struguri, având
Buna Vestire şi pe cei patru evanghelişti. Al doilea
rând are cele douăsprezece praznice împărăteşti, iar
la mijloc are Cina cea de taină. În rândul al treilea
sunt cei doisprezece apostoli, având la mijloc pe Isus
Cristos. În rândul al patrulea sunt cele douăspreze-
ce patimi ale Mântuitorului, cu Maica Domnului
la mijloc. În rândul al cincilea sunt prorocii Vechiu-
lui Testament, terminându-se cu crucea răstignirii,
având chipurile obişnuite din stânga şi dreapta, adică
pe Maica Domnului şi Ioan Botezătorul. Pe bolta al-
tarului este zugrăvit porumbelul, închipuind pe Sf.
Duh. Restul pereţilor nu au chipuri de sfinţi, după
cunoscutul obicei, fiind înlocuiţi cu ornamentaţie
din regnul vegetal, toată lucrată în stil rusesc, cu cu-
loare blândă. Nici o biserică nu este mai bogată ca
aceasta în atâtea icoane, mari şi mici, aşezate atât în
pridvor, cât şi în tot cuprinsul bisericii propriu zise.
Pe lângă un număr neînsemnat de cărţi greceşti, care
amintesc despre vremea când se întrebuinţa în sluj-
ba bisericească limba greacă, avem toate cărţile sla-
vone şi câteva româneşti vechi, dintre cari semnalăm
numai următoarele: Liturghie din 1759, tipărită la
Iaşi, ruptă; Penticostar din 1785, tipărită la Râmnic;
Evanghelie din 1812, de la Buda; Aghiazmatareţ mic
din 1814, tipărit la Iaşi, Ceasoslov din 1817, tipărit la
Chişinău; Triodul din 1847, de la Neamţ; Penticos-
tar din 1853, tipărită la Chişinău”45.
Membrii aleşi în Consiliul parohial al bisericii
Sf. Ilie, enumeraţi în lista înaintată, la 4 decembrie
1925, Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului: Vic-
tor Mateevici, profesor secundar, Constantin To-
mescu, funcţionar, Nicolae Enea, profesor secundar,
Teodor Păduraru, avocat, Vladimir Botea, avocat,
Spiridon Irimiţa, funcţionar, Mihail Stoianov, pro-
prietar, David Hagimov, profesor secundar, Maxim
Şt. Berechet, op. cit., p. 144-147.
45

Planul curţii bisericii Sf. Ilie (strada Alexandru Donici, nr. 2).
Întocmit la 15 iunie 1939
Suslov, proprietar, Ioan Raşacov, antreprenor, Boris
Epure, notar public, D. Ciolac, proprietar, Gherman
Pântea, politican, Ştefan Cociorvă, funcţionar, şi
agricultorii V. Vârlanovici, I. Marcenco, Artiom Ere-
menco, Avram Pogrebnoi, Serghei Veşca şi Zaharia
Brăileanu46.
Epitropi ai bisericii la 1932: Iosif Botezatu, An-
drei Savici şi Ştefan Buzu47.
1941
La 15 septembrie 1941 a fost întocmit inventarul
bisericii, în care este arătat numărul obiectelor înain-
te de ocupaţia sovietică şi după revenirea administra-
ţiei româneşti. S-a păstrat cea mai mare parte a averii
bisericeşti, inclusiv cinci evanghelii48.
Prin adresa din 30 octombrie 1941, Protoieria
municipiului Chişinău i-a comunicat arhiereului
Efrem Enăchescu Tighineanul că biserica Sf. Ilie a
suferit din cauza cutremurului de pământ din 10 no-
iembrie 1940 şi a bombardamentului, de aceea avea
nevoie de reparaţie49. În iunie 1942, pentru realiza-
46
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 1, dosar 40, filele 107.
47
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 203, fila 37 verso.
48
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 725, filele 82-83.
49
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 174, fila 4.
– 226 –
Sigiliul bisericii Sf. Ilie aplicat pe un act din 9
iunie 1942
rea lucrărilor de reparaţie, a fost solicitată o sumă de
peste 1 milion de lei. Ca urmare, la 18 iulie 1942,
parohul bisericii Sf. Ilie, Ioan Silvestru, împreună cu
epitropul acestei biserici, Vasile Dobrovolschi, au în-
cheiat un contract de antrepriză cu meşterul Teodor
Manziuc din Chişinău referitor la executarea lucrări-
lor de reparaţie a bisericii50.
În 1942, biserica Sf. Ilie era situată la colţul stră-
zilor Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, Alexan-
dru Donici şi Sf. Ilie, fiind acoperită cu tablă de fier.
Curtea bisericii avea o suprafaţă de ¼ ha, în care se
afla: casa parohială pentru preoţi, având 32 de me-
tri în lungime şi 8½ metri în lăţime; casa parohială
pentru diacon, având 16 metri în lungime şi 8 metri
în lăţime; casa parohială pentru cântăreţ, din piatră,
clădită în 1933, având 12 metri în lungime şi 7 me-
tri în lăţime. Iconostasul din biserică era vechi, din
lemn, săpat în stil bizantin, cu 5 rânduri de icoane51.
Într-un act din 15 martie 1951 se menţionează că
în curtea bisericii Sf. Ilie (strada Sf. Andrei, nr. 2) se
afla Administraţia Eparhiei Chişinăului şi Moldovei,
precum şi domiciliul episcopului Nectarie al Chişi-
năului şi Moldovei52 .
Prin adresa din 1 august 1958, împuternicitul
Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe
Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.S.M.,
P. Romenski, i-a răspuns locţiitorului preşedintelui
Comitetului Executiv al Consiliului Orăşenesc Chi-
şinău de Deputaţi ai Oamenilor Muncii, Tankin,
în privinţa adresei acestuia din 30 mai 1958: „În
legătură cu acţiunile întreprinse de către Comite-
tul Executiv Orăşenesc privind demolarea bisericii
Sf. Ilie conform planului general de reconstrucţie a
oraşului Chişinău, vă comunic că eu l-am înştiinţat
pe arhiepiscopul Nectarie al Chişinăului şi Moldovei
50
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 476, filele 1, 6-7.
51
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 541, fila 1.
52
A.N.R.M., Fond 3046, inventar 1, dosar 39, fila 36.
 Releveul bisericii Sf. Ilie. 1942
(N. Grigoriev). După cum a declarat arhiepiscopul
Nectarie, Administraţia Eparhială a Chişinăului nu
se va ocupa de dărâmarea bisericii. Planificată spre a
fi demolată, biserica Sf. Ilie este ţinută în evidenţă şi
protejată de stat ca monument de arhitectură, din
care motiv Comitetul Executiv Orăşenesc trebuie să
coordoneze problema privitoare la demolarea ei cu
Ministerul Culturii al R.S.S.M.”53.
Drept urmare, la 4 martie 1959, Consiliul de Mi-
niştri al R.S.S.M. a satisfăcut cererea Comitetului
Executiv al Consiliului Orăşenesc Chişinău de De-
putaţi ai Oamenilor Muncii de a exclude biserica Sf.
Ilie din lista monumentelor de cultură, aprobată la
31 mai 1947 de Consiliul de Miniştri al R.S.S.M.54.
Curând, biserica Sf. Ilie a fost demolată.
Actualmente, pe locul fostei biserici Sf. Ilie se află
edificiul Procuraturii Generale şi alte câteva clădiri
din preajmă.
A.N.R.M., Fond 3046, inventar 1, dosar 85, fila 57.
53
Ludmila Tihonov, Politica statului sovietic faţă de cultele din
54
R.S.S. Moldovenească (1944-1965), Chişinău, Prut Interna-
ţional, 2004, p. 139.
– 227 –
Şcoala de învăţare a scris-cititului55
de pe lângă biserica Sf. Ilie
Şcoala de învăţare a scris-cititului de pe lângă bi-
serica Sf. Ilie nu este atestată în raportul cu privire la
şcolile bisericeşti din Eparhia Chişinăului şi Hotinu-
lui existente în anul de învăţământ 1894/189556. Ea
figurează printre cele opt şcoli de acest tip din oraşul
Chişinău, enumerate în raportul pe anul de învăţă-
mânt 1895/189657. Rezultă că şcoala de pe lângă bi-
serica Sf. Ilie fost deschisă în anul şcolar 1895/1896.
În acest an de studii, şcoala a fost frecventată de 14
băieţi şi 8 fete58.
55
În rusă: школа грамоты.
56
Статистические сведения о церковно-приходских шко­
лах и школах грамоты Кишиневской епархии за 1894/95
учебный год, în „Кишиневские епархиальные ведомос-
ти”, Chişinău, 1895, nr. 18, p. 327; Отчет о церковно-
приходских школах и школах грамоты Кишиневской
епархии за 1894/95 учебный год, în „Кишиневские епар-
хиальные ведомости”, Chişinău, 1895, nr. 24, p. 941.
57
Отчет о церковно-приходских школах и школах грамоты
Кишиневской епархии за 1895/96 учебный год, în „Киши-
невские епархиальные ведомости”, 1896, nr. 24, p. 702.
58
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 128, fila 82.
 La 4 martie 1898, în baza cererii depuse, învăţă-
torul Mihail Filonov de la şcoala de învăţare a scris-
cititului de pe lângă biserica Sf. Ilie a fost eliberat
din funcţie. În locul acestuia a fost desemnat Luca
Harkotov, absolvent al şcolii parohiale bisericeşti cu
două clase59, care i-a învăţat pe elevi până la 11/1860
februarie 1899, când a fost transferat la şcoala de la
mănăstirea Hârjauca61.
La 16 februarie 1900, conducerea eparhială l-a
aprobat pe negustorul Iov Teodor Stratulescu în
funcţia de epitrop al şcolii parohiale de învăţare a
scris-cititului de pe lângă biserica Sf. Ilie62 .
Prin decizia din 16 iulie 1901, Consistoriul Du-
hovnicesc din Chişinău a aprobat propunerea de a o
numi pe domnişoara Eugenia Sârbu ca tutore al şco-
lii de pe lângă biserica Sfântul Ilie63.
În martie 1902, în locul învăţătoarei Elisaveta
Caldareanu de la şcoala de pe lângă biserica Sf. Ilie,
care a demisionat, a fost desemnat Andrei Vasilkov-
ski, absolvent al Seminarului Teologic din Harkov64.
La începutul secolului al XX-lea, activitatea in-
structivă se desfăşura într-o clădire de piatră, con-
struită în 1900. În 1906, şcoala era frecventată de 8
băieţi şi 22 de fete65.
Slujitorii bisericii
Preotul Vasile Bobeică. Este menţionat ca preot
la biserica Sf. Ilie în acte din 1805-1815. În 1816 era
decedat66.
Preotul Dumitru Bou. Slujea la biserica Sf. Ilie
în anii 1816-182267.
59
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1898, nr. 6, p. 126–127.
60
Conform sursei.
61
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1899, nr. 5, p. 119.
62
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1900, nr. 5, p. 108.
63
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1901, nr. 15, p. 356.
64
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1902, nr. 8, p. 211.
65
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila 114.
66
A.N.R.M., Fond 205, inventar 1, dosar 843, fila 3 (act din
octombrie 1815); A.N.R.M., Fond 205, inventar 1, dosar
1189, fila 22 verso; C.N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhi-
va Consiliului Eparhial Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”,
Chişinău, anul V, 1933, nr. 4, p. 310.
67
A.N.R.M., Fond 211, inventar 5, dosar 33, fila 106 verso
(dosar din 1822); „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul X,
1938, nr. 1-4, p. 45. La 1835, în lista persoanelor „în afară
de ştat” de pe lângă biserica Sf. Ilie din Chişinău figura pre-
oteasa Ana, de 43 de ani, soţia răposatului preot Dumitru
– 228 –
Preotul Vasile Nistor (numit şi Nistorovici). Slu-
jea la biserica Sf. Ilie în anii 1816-182968.
Preotul Vasile Bucşan, născut în 1779, fiul ma-
zilului Nistor Bucşan, fără studii seminariale. Hi-
rotonit preot în 1808, de către episcopul Meletie al
Huşilor, pentru biserica Sf. Ilie din Chişinău. Slujea
la această biserică şi în 183869.
Proestosul preot Ioan Baltag, născut în 1792,
fiul preotului Grigore Baltag, fără studii seminariale.
Hirotonit preot la 20 martie 1821, pentru biserica Sf.
Ilie din Chişinău. Ridicat la rangul de proestos (29
ianuarie 1827). Slujea la această biserică şi în 1836.
În acest timp era văduv şi creştea trei copii: Teodor,
de 17 ani, care învăţa la Şcoala Parohială Duhovni-
cească din Chişinău, şi fiicele Pulheria şi Maria70.
Protoiereul Elisei Pereteatkevici (n. 1801, târ-
gul Lipeţk, judeţul Ananiev, gubernia Herson – d.
14 septembrie 1877, oraşul Chişinău), ucrainean, fiu
de protoiereu, absolvent al Seminarului Teologic din
Chişinău (1827). A fost preot la Grigoriopol, jude-
ţul Tiraspol, apoi la catedrala din oraşul Tiraspol, de
unde, în 1836, a fost transferat în postul de paroh al
bisericii Naşterea Maicii Domnului din Chişinău, iar
de aici, la 30 mai 1836, – în cel de paroh al bisericii
Sf. Ilie din Chişinău. Membru al Consistoriului Du-
hovnicesc din Chişinău (de la 2 iunie 1836). Ridicat
la rangul de protoiereu (5 martie 1838). Ulterior, a
fost preot în Hânceşti, Căuşeni, Ciuciuleni (judeţul
Chişinău), Petricani (judeţul Chişinău), la biserica
Duminica Tuturor Sfinţilor din oraşul Chişinău,
iar în continuare (în anii 1860-1870) – la biserica Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău71.
Bour, fost slujitor la această biserică. Fiul acesteia, Constan-
tin, de 15 ani, învăţa acasă (A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 1, fila 75 verso).
68
A.N.R.M., Fond 211, inventar 5, dosar 33, fila 106 verso
(dosar din 1822); A.N.R.M., Fond 211, inventar 5, dosar
356 (dosar din 1829); „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul
X, 1938, nr. 1–4, p. 45.
69
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele 74 ver-
so-75 (stat personal din 1835); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 2, filele 46 verso-47 (stat personal din 1836);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 4, filele 58 ver-
so-59 (stat personal din 1838); Preot Pavel Mihail, Trecutul
românesc al Basarabiei. Ştiri despre clerul moldovean din
Chişinău la 1837, în „Buletinul oficial al provinciei Basara-
bia”, nr. 1, 1 ianuarie 1943, p. 132.
70
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele 72 ver-
so-73 (stat personal din 1835); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 2, filele 45 verso-47 (stat personal din 1836).
71
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 4, filele 56 ver-
so-57 (stat personal din 1838); A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 7, filele 67 verso-68 verso (stat personal din
 Preotul Piotr Gaşinschi, născut în 1807, fiul lui
Stefan Gaşinschi din satul Gvozdovka, judeţul Tira-
spol. A învăţat la Şcoala Duhovnicească Judeţeană
din Chişinău (1817-1821), apoi la Seminarul Teolo-
gic din Chişinău, pe care l-a absolvit în 1827. Hiro-
tonit preot pentru biserica din oraşul Reni (1838), de
unde a fost trecut la biserica Sf. Ilie din Chişinău (31
decembrie 1840). Mai târziu a fost învăţător la Şcoa-
la Parohială Duhovnicească din Tiraspol72 .
Preotul Ilarion Fialcovschi, născut în 1808, fiul
preotului Iosif Fialcovschi de la biserica din satul
Caragaciul, judeţul Tiraspol, gubernia Herson, ab-
solvent al Seminarului Teologic din Chişinău (1831).
Învăţător la Şcoala Duhovnicească din Chişinău (de
la 5 decembrie 1831). Hirotonit preot (24 decem-
brie 1832) pentru biserica Sf. Ilie din Chişinău. De-
semnat ajutor al inspectorului şcolilor duhovniceşti
(noiembrie 1833), apoi inspector al acestor şcoli (15
februarie 1834). Membru al Consistoriului Duhov-
nicesc din Chişinău (de la 4 iulie 1835). Numit pa-
roh al bisericii Sf. Ilie (14 mai 1836). Transferat la
biserica Tuturor Sfinţilor din Chişinău73.
Preotul Paramon Glijinschi (n. 1814 – d. 23
august 1845), român, fiul preotului Gavril Glijinschi
de la biserica din satul Mereni, judeţul Orhei, absol-
vent al Seminarului Teologic din Chişinău (1837).
Desemnat în calitate de preot la biserica Sf. Ilie din
Chişinău (14 noiembrie 1837). Învăţător la Şcoala
Duhovnicească Judeţeană din Chişinău (de la 20 ia-
nuarie 1832)74.
1841); Священник Е. Кровецкий, Протоиерей Елисей
Федорович Перетяткевич (некролог), în „Кишиневс-
кие епархиальные ведомости”, Chişinău, 1877, nr. 20, p.
879-882; П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии
окончивших полный курс Кишиневской духовной семина-
рии за сто лет ее существования. 1813-1913, Кишинев,
1913, р. 3; Preot Pavel Mihail, op. cit., p. 131.
72
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 7, fila 70 verso
(stat personal din 1841); П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 4.
73
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 1192, filele 1, 3
verso–4; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele
73 verso-74 (stat personal din 1835); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 2, fila 44 verso (stat personal din 1836);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 647, fila 1; П.А.
Лотоцкий, op. cit., р. 5. La 1835, în lista persoanelor „în
afară de ştat” de pe lângă biserica Sf. Ilie din Chişinău figu-
ra preoteasa Ana, de 50 de ani, soţia răposatului preot Iosif
Fialcovschi, fost slujitor la biserica din satul Caragaciul, ju-
deţul Tiraspol.
74
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 3015, fila 1;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 4, filele 57 ver-
so-58 (stat personal din 1838); A.N.R.M., Fond 208, inven-
– 229 –
Preotul Teodor Pahovschi, născut în 1814, fiul
preotului Antonie Pahovschi de la biserica din satul
Lomacineţi, judeţul Hotin, absolvent al Seminarului
Teologic din Chişinău (1837). A fost paroh al biseri-
cii Sf. Ilie din Chişinău (slujea aici în 1848). Mem-
bru al Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău.
Mai târziu, a fost protoiereu în oraşul Hotin75.
Preotul Ştefan Constantin Costin. Din 1813,
a exercitat funcţia de diacon la biserica Sf. Ilie. Hi-
rotonit preot (1816). Slujea aici şi în 1822. În lista
persoanelor „în afară de ştat” de pe lângă biserica Sf.
Ilie din Chişinău, întocmită în 1835, figura văduva
preoteasă Balaşa, de 38 de ani, soţia răposatului pre-
ot Ştefan C. Costin, fost slujitor la această biserică.
Fiul acesteia, Nicolae, de 8 ani, învăţa în clasa întâi a
Seminarului Teologic din Chişinău76.
Protoiereul Gheorghe Postică (n. 1817 – d. 15
iulie 1878), fiul cântăreţului Ioan Postică. După ab-
solvirea Seminarului Teologic din Chişinău (1843),
a fost preot la biserica Sf. Ilie din Chişinău, apoi, din
1874, la catedrala Naşterea Domnului din Chişinău,
unde, din 1875, a exercitat funcţia de veşmântar77.
Preotul Emanuil Platonov (n. 1818 – d. 17 ia-
nuarie 1859, Chişinău), român, fiul preotului Chiril
Platonov de la biserica din satul Tănătari, judeţul
Bender. Şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din
Chişinău (1839-1845). Hirotonit preot pentru bise-
rica Buna Vestire din Chişinău (8 septembrie 1845).
La 21 februarie 1847, a fost transferat la biserica Sf.
Ilie, unde a slujit până la trecerea sa la cele veşnice.
Totodată, din 1846, era învăţător la Şcoala Duhov-
nicească din Chişinău78.
tar 12, dosar 7, fila 71 verso (stat personal din 1841); П.А.
Лотоцкий, op. cit., р. 8.
75
A.N.R.M., Fond 208, inventar 3, dosar 79, fila 3;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 4, dosar 238, fila 1 (act din
ianuarie 1848); П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 8.
76
A.N.R.M., Fond 211, inventar 5, dosar 33, fila 106 verso
(dosar din 1822); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
1, fila 76 verso; „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, anul X,
1938, nr. 1-4, p. 45.
77
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1878, nr. 14, p. 552–553; П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 13.
Veşmântar – în rusă: ключарь. Echivalentul în română
veşmântar este utilizat de Constantin N. Tomescu (C.N.
Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial
Chişinău, în „Arhivele Basarabiei”, Chişinău, 1936, nr. 4,
p. 238).
78
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, fila 85 verso
(stat personal din 1848); A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 28, fila 72 verso-73 verso (stat personal din 1854);
A.N.R.M., Fond 211, inventar 3, dosar 134 (registrul paro-
 Protoiereul Piotr Perojinski (n. 1819 – d. 16
octombrie 1902, Chişinău), ucrainean, fiul târgo-
veţului Ioan Pirojinski din Chişinău, absolvent al
Seminarului Teologic din Chişinău (1845). După
încheierea studiilor i s-a acordat postul de învăţător
la Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi şi pos-
tul de bibliotecar la Seminarul Teologic din Chişi-
nău, el deţinând ambele posturi până în luna martie
1848. Profesor de religie la Şcoala de Pomicultură
din Basarabia (de la 15 august 1848). Între timp, la
16 februarie 1846, a fost hirotonit preot. Începe să
slujească la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
din Chişinău, de la care a fost transferat la catedrala
Naşterea Domnului din Chişinău (la 10 octombrie
1853), iar de aici, ca paroh, la biserica Sf. Teodor Ti-
ron (la 16 iulie 1861), unde a oficiat serviciile divine
până la 17 septembrie 1863, când a fost mutat ca pre-
ot la catedrala Înălţarea Domnului a oraşului Chişi-
nău. Ulterior, a fost paroh al bisericilor chişinăuiene
Sf. Haralambie (de la 12 ianuarie 1866) şi Sf. Ilie
(de la 19 iulie 1878). Ridicat la rangul de protoiereu
(1873). A slujit la biserica Sf. Ilie până la 3 noiembrie
189679.
Protoiereul Teodor Baltag (n. 1820, Chişinău
– d. 29 decembrie 1900, Chişinău), de „naţie mol-
dovenească”, după cum este notat în statul lui perso-
nal, fiul preotului Ioan Baltag de la biserica Sf. Ilie
din Chişinău, absolvent al Seminarului Teologic din
Chişinău (1843) şi al Academiei Teologice din Kiev
(1847), profesor de limba română la Seminarul Teo-
logic din Chişinău (31 octombrie 1847-30 decembrie
1860). În 1849 i s-a atribuit gradul de candidat în
teologie. Hirotonit preot pentru biserica Sf. Ilie din
Chişinău (5 decembrie 1848), de unde, la 19 iulie
1878, a fost transferat la catedrala Naşterea Domnu-
hial de stare civilă al bisericii Sf. Ilie din Chişinău pe anul
1859); П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 14.
79
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 126 verso;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 81, filele 68 ver-
so-72 (stat personal din 1878); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 87, filele 49 verso-52 verso (stat personal din
1880); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 105, filele
122 verso-127 (stat personal din 1885); A.N.R.M., Fond
208, inventar 12, dosar 116, filele 62 verso-63 (stat perso-
nal din 1890); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
122, filele 76 verso-81 (stat personal din 1893); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 16, dosar 104, filele 63 verso-68 verso
(stat personal din 1894); „Кишиневские епархиальные
ведомости”, Chişinău, 1878, nr. 18, p. 290; „Кишиневс-
кие епархиальные ведомости”, Chişinău, 1896, nr. 22, p.
602; „Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişi-
nău, 1902, nr. 21, p. 628; П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 15.
– 230 –
lui din Chişinău, slujind aici până în 1893. Ridicat
la treapta de protoiereu (28 mai 1867). Deputat din
partea clerului în Tribunalul Judeţean Chişinău-Or-
hei (1849-1860). La seminar a mai predat Sf. Scrip-
tură (8 octombrie 1848-15 septembrie 1852), limba
latină (15 septembrie 1851-3 decembrie 1860), drep-
tul canonic. Concomitent, a fost profesor de religie la
Liceul Regional din Chişinău (29 ianuarie 1852-27
octombrie 1860) şi la Şcoala Judeţeană nr. 1 din Chi-
şinău (de la 20 iulie 1861). Membru al Consistoriu-
lui Duhovnicesc din Chişinău (9 iunie 1866-1885).
Este autorul lucrării „Церковно-историческое
и статистическое описание Кишиневской
епархии” („Descrierea istorico-bisericească şi statis-
tică a Eparhiei Chişinăului”)80.
Soţia sa, Maria, era fiica negustorului Dumitru
Colev din colonia Comrat, cu care s-a căsătorit la
14 noiembrie 184881. Copiii lor: în 1874, fiul Ioan,
născut în 1849, îşi făcea studiile la Universitatea din
80
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, filele 82 ver-
so (stat personal din 1848); A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 28, filele 68 verso-71 (stat personal din 1854);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 4, dosar 837 (stat personal
din 1865, în care este scris că el avea vârsta de 45 de ani);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 74, fila 88 verso
(stat personal din 1874; indicată vârsta lui Teodor Baltag:
54 de ani); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fi-
lele 68 verso-71; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
81, filele 10 verso-13 (stat personal din 1878); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 105, filele 2 verso–6 (stat per-
sonal din 1885); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
116, filele 2 verso-7 (stat personal din 1890); A.N.R.M.,
Fond 1862, inventar 9, dosar 51, filele 24-27 (stat personal
din 1857); A.N.R.M., Fond 1862, inventar 9, dosar 675, fi-
lele 40 verso–42 (stat personal din 1850); A.N.R.M., Fond
1862, inventar 9, dosar 678, filele 24-26 (stat personal din
1852); A.N.R.M., Fond 1862, inventar 9, dosar 680, file-
le 32 verso-37 (stat personal din 1860); „Кишиневские
епархиальные ведомости”, Chişinău, 1878, nr. 18, p.
290; „Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişi-
nău, 1901, nr. 3, p. 49 (la această pagină se menţionează că
el a decedat la 28 decembrie 1900); Священник Н. Лаш-
ков, Памяти Феодора Ивановича Балтаги, în „Киши-
невские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1901, nr.
3, p. 45-46 (în două locuri de pe pagina 45 este notat că T.
Baltag a trecut în lumea umbrelor la 29 decembrie 1900; tot
aici se mai precizează că el s-a născut în 1815); „Кишинев-
ские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1913, nr. 4, p.
166; П.А. Лотоцкий, op. cit., р. 11-12 (în această sursă se
arată că el s-a născut în 1820); П.А. Лотоцкий, Админис-
тративный строй Кишиневской духовной семинарии по
уставу 1808-14, 1876 и 1884 г.г., Кишинев, 1913, р. 62;
Труды Бессарабского церковного историко-археологичес-
кого общества, Кишинев, 1914, IX-й выпуск, p. 154.
81
A.N.R.M., Fond 211, inventar 3, dosar 78.
Odesa; Constantin, născut la 22 ianuarie 1853, a ab-
solvit Liceul Regional din Chişinău (1869)82; Maria,
Saviţchi după soţ, născută în 1854, a absolvit liceul
(1871) şi Academia Medico-Chirurgicală din Sankt
Petersburg, a activat în calitate de medic.
În 1879, casa protoiereului Teodor Baltag era si-
tuată la colţul străzilor Nikolaevskaia şi Buiucani83.
Preotul Simion Topalov, bulgar, născut în 1821,
fiul dascălului Ioan Topalov de la biserica din colo-
nia Gaidar din Basarabia, absolvent al Seminarului
Teologic din Chişinău (1845). Desemnat învăţător
la Şcoala Parohială Duhovnicească din Chişinău (1
septembrie 1845) şi ajutor al inspectorului şcolilor
(26 octombrie 1845). Hirotonit preot pentru biserica
Buna Vestire din Chişinău (1 august 1848), de unde,
la 13 noiembrie 1848, a fost mutat la biserica Sf. Ilie
din Chişinău, unde slujea ca preot şi în 185184.
Protoiereul Constantin Cazacu, născut în
1822, fiul preotului Ştefan Cazacu de la biserica din
satul Hârtop, judeţul Orhei, absolvent al Seminaru-
lui Teologic din Chişinău (1847). A fost protoiereu
la biserica Sf. Ilie din Chişinău85.
Preotul Ioan Margine, născut în 1822, fiul pre-
otului Petru Margine de la biserica din satul Mereni,
judeţul Chişinău, absolvent al Seminarului Teologic
din Chişinău (1847). A fost învăţător la Şcoala Du-
hovnicească din Chişinău şi preot la biserica Sf. Ilie
din Chişinău86.
Protoiereul Alexandru Serbov, născut în 1823,
fiul preotului Teodor Serbov de la biserica din satul
Ciuciueni, judeţul Iaşi, absolvent al Seminarului Te-
ologic din Chişinău (1849). Hirotonit preot pentru
biserica din satul Marinici, judeţul Chişinău (9 sep-
tembrie 1849), de unde, la 2 octombrie 1849, a fost
mutat la biserica din satul Cimişlia, judeţul Bender,
iar de aici, în conformitate cu ordinul din 2 decem-
brie 1852, la biserica Sf. Ilie din Chişinău. Slujea aici
şi în 186887.
82
A.N.R.M., Fond 1862, inventar 25, dosar 159, filele 74-76.
83
A.N.R.M., Fond 78, inventar 1, dosar 64, fila 38.
84
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, filele 87 ver-
so-88 verso (stat personal din 1848); A.N.R.M., Fond 211,
inventar 3, dosar 146 (registrul parohial de stare civilă al bi-
sericii Sf. Ilie din Chişinău pe anul 1851); П.А. Лотоцкий,
Список и краткие биографии, р. 15.
85
П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 17.
86
П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 17.
87
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, filele 74 ver-
so-75 (stat personal din 1854); A.N.R.M., Fond 211, inven-
tar 3, dosar 198 (registrul parohial de stare civilă al bisericii
Sf. Ilie din Chişinău pe anul 1868); П.А. Лотоцкий, Спи-
сок и краткие биографии, р. 19.
– 231 –
Preotul Ioan Bucşan, născut în 1836, fiul preo-
tului Vasile Bucşan din Chişinău, absolvent al Semi-
narului Teologic din Chişinău (1859). A fost preot la
biserica Sf. Ilie din Chişinău88.
Protoiereul Gheorghe Dânga (n. 15 decembrie
1836, satul Hârtopul Mare, judeţul Orhei – d. 5
noiembrie 1910, Chişinău), fiul cântăreţului Vasile
Dânga. Şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din
Chişinău (1853-1859). Hirotonit preot pentru bise-
rica Sf. Ilie din Chişinău (22 august 1859), slujind la
această biserică, ulterior în calitate de paroh, până la
trecerea sa în nefiinţă. Din 1862, timp de 25 de ani,
a predat limba latină la Şcoala Duhovnicească din
Chişinău. Ridicat la treapta de protoiereu (6 decem-
brie 1885). Membru al Consistoriului Duhovnicesc
din Chişinău (20 decembrie 1885-14 martie 1898).
Protopop al bisericilor din Chişinău (de la 1 decem-
brie 1906). Membru-fondator al Societăţii Istorico-
Arheologice Bisericeşti din Basarabia89.
П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 32.
88
A.N.R.M., Fond 152, inventar 1a, dosar 150, filele 1-2 (stat
89
personal din 1866); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, do-
sar 77, fila 72 verso (stat personal din 1877); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 81, filele 73 verso-74 (stat per-
sonal din 1878); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
87, fila 52 verso (stat personal din 1880); A.N.R.M., Fond
208, inventar 12, dosar 105, filele 127 verso-129 (stat per-
sonal din 1885); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
116, filele 63 verso-64 (stat personal din 1890); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 122, filele 81 verso–84 (stat
personal din 1893); A.N.R.M., Fond 208, inventar 16, do-
sar 104, filele 68 verso-70 verso (stat personal din 1894);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 128, filele 82 ver-
so-85 (stat personal din 1896); A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 136, filele 92 verso-96 (stat personal din
1898); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 138, filele
102 verso-105 (stat personal din 1899); A.N.R.M., Fond
208, inventar 12, dosar 147, filele 94 verso-96 (stat personal
din 1901); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 152,
fila 72 verso-75 verso (stat personal din 1903); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 157, filele 49 verso-51 (stat per-
sonal din 1904); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
170, filele 114 verso-116 (stat personal din 1906); Отчет
о состоянии и деятельности Бессарабского церковного
историко-археологического общества за 1906 год, în „Ки-
шиневские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1907,
nr. 12, Приложение, p. 3; Протоиерей Георгий Дынга, în
„Друг”, Chişinău, anul XIII, nr. 204, 21 august/3 septem-
brie 1909, p. 2; „Кишиневские епархиальные ведомос-
ти”, Chişinău, 1909, nr. 32, p. 1275; „Наше объединение”,
Chişinău, nr. 45, 10 noiembrie 1910, p. 22; Отчет о состо-
янии и деятельности Бессарабского церковного исто-
рико-археологического общества за 1910 год, în „Труды
Бессарабского церковного историко-археологического
общества”, Кишинев, 1911, VI-й выпуск, p. 1, 3; П.А.
Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 32.
 Copiii săi (la 1896): Ipolit (de 22 de ani), îşi fă-
cea studiile la Universitatea din Kiev, Gheorghe (de
19 ani), învăţa la un liceu din Kiev, Vladimir (de 13
ani), îşi făcea studiile la Şcoala Reală din Chişinău, şi
patru fiice (Maria, Alexandra, Valentina şi Zinaida).
Preotul Ioan Grimalschi (n. 1841, Bălcăuţi, ju-
deţul Hotin – 30 octombrie 1877, Chişinău), fiul
preotului Teodor Grimalschi. După absolvirea Semi-
narului Teologic din Chişinău (1865), şi-a continu-
at studiile la Academia Teologică din Kiev, dar, din
cauza bolii, a fost nevoit să le abandoneze. A activat
în calitate de inspector la Şcoala Duhovnicească din
Chişinău (până în 1876) şi, totodată, fiind ridicat
la treapta de preot (1871), a oficiat servicii divine la
biserica Trei Ierarhi de pe lângă Seminarul Teologic
din Chişinău. Mutat în postul al treilea de preot de la
biserica Sf. Ilie din Chişinău (2 octombrie 1876)90.
Protoiereul Constantin Rădvănescu (n. 25
martie 1847, satul Mateuţi, judeţul Orhei – d. 3 iu-
nie 1916, Chişinău), fiul preotului Ioan Rădvănescu.
După absolvirea Seminarului Teologic din Chişinău
(1871) este admis la Academia Teologică din Sankt
Petersburg, de unde, în octombrie 1871, se transferă
la Academia Teologică din Moscova. La 18 decem-
brie 1872, fiind student în anul doi de învăţământ,
este nevoit să-şi întrerupă studiile academice, pe mo-
tiv de boală. După hirotonire, devine preot la cate-
drala Înălţarea Domnului din oraşul Chişinău (25
noiembrie 1873), de unde, la 10 martie 1881, a fost
transferat la biserica Sf. Ilie din Chişinău. Peste scur-
tă vreme, la 5 iunie 1881, a fost mutat la biserica Naş-
terea Maicii Domnului din Chişinău, iar de aici – la
biserica Sf. Teodor Tiron (13 martie 1890). Ridicat
la rangul de protoiereu. Păstoreşte la această biserică
până la 27 noiembrie 1908, când a fost trecut în afa-
ra schemei 91.
90
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1877, nr. 3, p. 60; А. Конский, Некролог, în „Кишинев-
ские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1877, nr. 24,
p. 1101; П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии,
р. 40.
91
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 116, fila 89 ver-
so; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 122, fila 232
verso–235; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 128,
filele 27 verso–31; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
136, filele 10 verso–13; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12,
dosar 138, f. 20 verso–24; A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 140, filele 10 verso–13; A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 147, filele 10 verso–12; A.N.R.M., Fond
208, inventar 12, dosar 152, filele 10 verso–15; A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 157, filele 212 verso–216;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 168, f. 51 erso–
– 232 –
Preotul Ioan Gobjilă (n. 1850 – d. 1926, satul
Pănăşeşti, judeţul Lăpuşna), fiul preotului Teodor
Gobjilă de la biserica din satul Chiţcani, judeţul Or-
hei. După absolvirea Seminarului Teologic din Chi-
şinău (1871), a fost numit profesor de limba latină la
Şcoala Duhovnicească din Chişinău (28 octombrie
1871). Hirotonit preot pentru biserica Buna Vestire
din Chişinău (22 august 1875), de unde, în virtutea
dispoziţiei consistoriale din 8 noiembrie 1877, a fost
transferat în postul al treilea de preot de la biserica
Sf. Ilie din Chişinău, iar de aici, la 10 martie 1881,
– la catedrala Înălţarea Domnului a oraşului Chişi-
nău, apoi, la 24 mai 1881, – la biserica din satul Pă-
năşeşti92 .
Protoiereul Constantin Popovici (n. 10 octom-
brie 1860, satul Rădeni, judeţul Iaşi – d. 3 iulie 1943,
Chişinău), fiul preotului Gheorghe Teodor Popovici
de la biserica Sf. Nicolae din satul Rădeni şi al soţiei
acestuia, Ana93. A absolvit Seminarul Teologic din
Chişinău (1883), apoi Academia Teologică din Kiev
(1887), conferindu-i-se titlul de candidat în teologie
(magistrand), pentru studiul „Patriarhul Sofronie al
Ierusalimului: teolog, predicator şi autor de psalmi”
(publicat în analele Academiei Teologice din Kiev şi
editat separat în 1890, cartea având 151 de pagini).
Numit profesor la catedra de liturgică a Seminarului
Teologic din Chişinău (4 septembrie 1887). Hiroto-
nit preot şi numit în postul al doilea de preot de la
biserica Sf. Gheorghe din Chişinău (3 martie 1891),
păstrându-i-se funcţia de profesor la seminar. Învă-
ţător de religie la şcoala de învăţare a scris-cititului
de pe lângă biserica Sf. Gheorghe (de la 6 februarie
1895). Desemnat în calitate de membru al Adună-
rii Pedagogice a Direcţiei Seminarului Teologic din
Chişinău (12 ianuarie 1896). Transferat la biserica
Sf. Ilie din Chişinău (20 decembrie 1896). Inclus,
55; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 198, filele 97
verso–102 (stat personal din 1895); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 210, fila 15; „Кишиневские епархи-
альные ведомости”, Chişinău, 1881, nr. 7, p. 104; П.А.
Лотоцкий, op. cit., p. 53–54.
92
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 73 verso
(stat personal din 1877); A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 81, filele 74 verso–75 (stat personal din 1878);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 87, fila 53 verso
(stat personal din 1880); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12,
dosar 92 (stat personal din 1882); „Кишиневские епархи-
альные ведомости”, Chişinău, 1877, nr. 24, p. 517; „Ки-
шиневские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1881,
nr. 7, p. 104; П.А. Лотоцкий, Список и краткие биогра-
фии, р. 54.
93
A.N.R.M., Fond 208, inventar 1, dosar 107, fila 387.
prin decretul sinodal din 11 iunie 1898, în compo-
nenţa Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău.
Eliberat din postul de preot de la biserica Sf. Ilie (la
15 iunie 1898) şi trecut ca preot în afara statelor de
plată la catedrala Naşterea Domnului din Chişinău.
Calitatea de membru al Consistoriului a avut-o până
în 1904. Numit preot la catedrala Naşterea Domnu-
lui din Chişinău (28 octombrie 1904). Continuând,
în paralel, activitatea didactică la Seminar, a execu-
tat misiunea de rector interimar al Seminarului (26
octombrie 1905-16 ianuarie 1906). Ridicat la treapta
de protoiereu (6 mai 1905). La 28 august 1900, epi-
scopul Iacob al Chişinăului şi Hotinului, instituind
Frăţia Naşterea lui Hristos, l-a desemnat în calitate
de cenzor al foilor cu conţinut moral-religios pe care
această frăţie le edita în limbile rusă şi română, iar la
14 octombrie 1905, i se încredinţează şi sarcina de re-
dactor al acestor foi periodice, fiind, totodată, numit
membru al Comitetului de administrare al Tipogra-
fiei Eparhiale. La 18 decembrie 1907 i se atribuie şi
rolul de redactor al revistei cultural-religioase în lim-
ba română „Luminătorul”. Deţine postul de preot
la catedrala Naşterea Domnului până la 6 mai 1910,
fiind trecut în afara statelor de plată. Prin decizia
din 10 octombrie 1910 a Frăţiei Naşterea lui Hristos
din Chişinău, a fost numit preşedinte al Comisiei de
revizuire şi tipărire în limba moldovenească a cărţi-
lor bisericeşti. La 1 decembrie 1920 a fost desemnat
rector provizoriu al Seminarului Teologic din Chi-
şinău, iar prin decretul regal din 24 octombrie 1921
a fost confirmat în postul de rector al Seminarului.
Ales preşedinte al Societăţii Istorico-Arheologice Bi-
sericeşti din Chişinău (13 noiembrie 1922). În 1924
era preşedinte al Comitetului de redacţie al revistei
„Luminătorul”. A lucrat ca profesor şi rector până în
192794.
A.N.R.M., Fond 1862, inventar 9, dosar 684, filele 84–85
94
(stat personal din 1897); A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 136, fila 246 verso (stat personal din 1898);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, filele 241
verso-242 (stat personal din 1906); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 202, filele 261 verso-264 (stat personal
din 1914); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 215,
filele 37 verso-40 (stat personal din 1916); A.N.R.M.,
Fond 1862, inventar 9, dosar 277, filele 1-4 (stat personal
din 1916); „Кишиневские епархиальные ведомости”,
Chişinău, 1891, nr. 6, p. 93; „Кишиневские епархиаль-
ные ведомости”, Chişinău, 1896, nr. 3, p. 41; „Кишиневс-
кие епархиальные ведомости”, Chişinău, 1897, nr. 1-2, p.
8; „Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1898, nr. 13, p. 230; „Кишиневские епархиальные ве-
домости”, Chişinău, 1899, nr. 17, p. 464; „Кишиневские
– 233 –
Soţia sa, Olga, născută în 1870, fiica preotului Pe-
tru Ignatiev de la biserica din satul Molovata, judeţul
Orhei (s-au cununat la 17 februarie 1891, la biseri-
ca din Molovata)95. Copiii lor: Valentin, născut în
1893 (în 1916 era student la Institutul Politehnic din
Novocerkask), Vladimir, născut în 1899 (în 1916 îşi
făcea studiile la Seminarul Teologic din Chişinău),
şi Tamara, născută în 1902 (în 1916 era elevă la Li-
ceul de Fete de Zemstvă din Chişinău). Domiciliul
(în 1916): Chişinău, strada Podolskaia96, nr. 60 (în
1943, imobilul avea nr. 82).
Preotul Sava Teselschi. Slujea ca preot la biserica
Sf. Ilie în 187497.
Preotul Petru Cazacu (n. 1861 – d. ?), fiul proto-
iereului Constantin Cazacu din Chişinău. După ab-
solvirea Seminarului Teologic din Chişinău (1883), a
fost numit învăţător la şcoala de la mănăstirea Hârbo-
văţ. Hirotonit preot (1884) pentru biserica din satul
Ivancea, judeţul Orhei, de unde, la 13 octombrie 1898,
a fost transferat la biserica Sf. Ilie, iar de aici – la bi-
serica din satul Recea, judeţul Chişinău (27 aprilie
1902). Mai târziu, a fost ridicat la rangul de protoie-
reu şi a slujit la catedrala din oraşul Akkerman98.
епархиальные ведомости”, Chişinău, 1908, nr. 1, p. 2;
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1910, nr. 20, p. 141; А. Пархомович, Список ректоров и
инспекторов Кишиневской духовной семинарии за вре-
мя столетнего (с 31 января 1813 г.) существования ее,
în „Труды Бессарабского церковного историко-архе-
ологического общества”, Кишинев, 1911, VI-й выпуск,
p. 35–36; „Кишиневские епархиальные ведомости”,
Chişinău, 1912, nr. 36, p. 1040-1042; П.А. Лотоцкий,
Список и краткие биографии, р. 76; П.А. Лотоцкий,
Административный строй Кишиневской духовной се-
минарии, р. 119; Труды Бессарабского церковного ис-
торико-археологического общества, Кишинев, 1914,
IX-й выпуск, p. 167; Moartea unui vrednic preot – stâlp al
bisericii din Basarabia, în „Cuvânt moldovenesc”, Chişinău,
18 iulie 1943, p. 4; Constantin N. Tomescu, Părintele
nostru Constantin Popovici, în „Luminătorul”, Chişinău,
1943, nr. 9, p. 549-554; Pavel Grosu, Ne-a părăsit părintele
rector Constantin Popovici, în „Luminătorul”, Chişinău,
1943, nr. 9, p. 555-582; Theodot Bordeianu, Iconom
mitrofor Constantin Popovici, în „Luminătorul”, Chişinău,
1943, nr. 9, p. 603-607.
95
A.N.R.M., Fond 211, inventar 5, dosar 389 (registrul paro-
hial de stare civilă al bisericii din Molovata pe anul 1891).
96
În perioadele 1924-1940 şi 1941-1944 s-a numit strada Ion
C. Brătianu. Actualmente, strada Bucureşti.
97
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1874, nr. 9, p. 168.
98
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 136, filele 93 ver-
so-94 verso (stat personal din 1898); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 138, filele 105 verso-106 (stat personal
din 1899); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 147,
 Protoiereul Teodosie Gavrilovici (n. 1867 –
d. ?), fiul dascălului Ioan Gavrilovici de la biserica
din satul Crocmaz, judeţul Akkerman, absolvent al
Seminarului Teologic din Chişinău (1889). Hiroto-
nit preot la 24 septembrie 1889, pentru biserica din
satul Teleşeu, judeţul Orhei, de unde, la 10 iunie
1892, a fost transferat la biserica din satul Olăneşti,
judeţul Akkerman, iar de aici, prin ordinul eparhial
din 5 ianuarie 1911, la biserica Sf. Ilie din Chişinău.
Slujea la această biserică chişinăuiană şi în 1917.
Ridicat la treapta de protoiereu (18/31 iulie 1917).
În 1922 era paroh al bisericii Tuturor Sfinţilor de
la Cimitirul Ortodox Central din Chişinău, fiind,
totodată, şi membru al Consistoriului Duhovnicesc
din Chişinău (ales la Congresul General Eparhial
din 1920)99.
Preotul Vasile Arventiev (n. 1868 – d. ?), fiul
dascălului Iacob Arventiev de la biserica din satul
Taraclia, judeţul Akkerman, absolvent al Seminaru-
lui Teologic din Chişinău (1889). Numit cântăreţ la
biserica Sf. Ilie din Chişinău (11 august 1889). Ulte-
rior, a fost preot în judeţul Bender100.
Preotul Gavril Nagacevschi (n. 1872 – d. ?), fiul
preotului Nicolae Nagacevschi de la biserica din sa-
tul Bravicea, judeţul Orhei, absolvent al Seminarului
Teologic din Chişinău (1895). A fost preot la biserica
din satul Popovca, judeţul Akkerman, de unde, la 24
septembrie 1902, a fost trecut la biserica Sf. Ilie din
Chişinău. După toate probabilităţile, el n-a apucat
să activeze la această biserică chişinăuiană, întrucât,
fila 96 verso (stat personal din 1901); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 152 (stat personal din 1903); „Киши-
невские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1898, nr.
21, p. 376; „Кишиневские епархиальные ведомости”,
Chişinău, 1902, nr. 10, p. 275; П.А. Лотоцкий, Список и
краткие биографии, р. 77.
99
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 189, filele 96 ver-
so-98 (stat personal din 1911); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 191, filele 93 verso-95 (stat personal din 1912);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 202, filele 109
verso-112 (stat personal din 1914); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 204, filele 3 verso-5 (stat personal din
1915); „Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişi-
nău, 1911, nr. 1-2, p. 1; „Наше объединение”, Chişinău,
15 ianuarie 1911, nr. 1-2, p. 25; П.А. Лотоцкий, Список и
краткие биографии, р. 90; Справочная книга Кишинев-
ской епархии на 1915 год, Кишинев, 1915, р. 126; „Бесса-
рабская жизнь”, Chişinău, anul XIV, nr. 174, 18/31 iulie
1917, p. 3; Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Ba-
sarabia). Ediţie specială, Chişinău, 1922, p. IX, 72.
100
П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 90;
„Ки­шиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1889, nr. 17, p. 712.
– 234 –
după o lună (la 24 octombrie), în urma solicitării
sale, a revenit la biserica din Popovca101.
Protoiereul Gheorghe Sicorschi (n. 7 august
1875, satul Taraclia, judeţul Bender – d. 12 mai
1938, Chişinău), fiul preotului Timotei Sicorschi,
absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău
(1898). Hirotonit preot pentru biserica din satul
Căinari, judeţul Bender (1899), slujind aici până în
1916. Învăţător de religie la şcolile primare din satele
Căinari (1899-1916) şi Gangura (1899-1907). Preot
militar (1916-1918). Administrator al Vinăriei Epar-
hiale din Chişinău (1918-1922). Paroh al bisericii
Orfelinatului „Regina Maria” din Chişinău (1919-
1922), de unde, la 15 februarie 1922, a fost mutat
la biserica Sf. Ilie. Paroh al acestei biserici de la 1
februarie 1929. Înmormântat la Cimitirul Ortodox
Central din Chişinău102 .
Protoiereul Ioan Ştiucă (n. 30 iulie 1880, sa-
tul Recea, judeţul Bălţi – d. ?), fiul dascălului Petru
Ştiucă. Şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din
Chişinău (1896–1902). Hirotonit diacon (27 apri-
lie 1903), apoi preot (30 aprilie 1903). Desemnat în
postul al doilea de preot de la biserica Sf. Ilie (12 no-
iembrie 1902), iar la 6 octombrie 1903 – în cel de în-
văţător de religie la şcoala de învăţare a scris-cititului
de pe lângă biserica Sf. Ilie. Ajutor al protopopului
în oraşul Chişinău (1906–1918). Profesor de religie
la Liceul de Fete Nagovski (1906-1919). Profesor de
istorie şi geografie română la Liceul Comercial din
Chişinău (de la 1 septembrie 1918). Profesor de reli-
gie la Şcoala nr. 26 din Chişinău (de la 1 septembrie
1920). În 1922, exercita funcţia de paroh al bisericii
Sf. Ilie, fiind, totodată, şi membru al Consistoriului
Duhovnicesc din Chişinău (ales la Congresul Gene-
ral Eparhial din 1920)103.
101
П.А. Лотоцкий, Список и краткие биографии, р. 104;
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1902, nr. 19, p. 547; „Кишиневские епархиальные ведо-
мости”, Chişinău, 1902, nr. 22, p. 710.
102
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 199, fila 41 verso
(formular de serviciu din 1923); A.N.R.M., Fond 1135, in-
ventar 3, dosar 200, fila 23 verso; A.N.R.M., Fond 1135,
inventar 3, dosar 203, fila 39 verso (formular de serviciu
din 1932); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 204,
fila 102 verso (formular de serviciu din 1933); П.А. Ло-
тоцкий, Список и краткие биографии, р. 113; Anuarul
Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia), p. 71; „Basa-
rabia”, Chişinău, 17 mai 1938, p. 2.
103
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 152, filele 76 ver-
so-77 (stat personal din 1903); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 157, filele 51 verso-52 verso (stat personal din
1904); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila
 Protoiereul Ioan Silvestru/Silvestrovici (n. 31
martie 1898, satul Ciolacul Vechi, judeţul Bălţi – d.
?), fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic
din Chişinău (1918). Licenţiat al Facultăţii de Teo-
logie din Chişinău (1930). Cântăreţ la biserica din
Comrat (27 septembrie 1918). Învăţător la şcoala
din Tomai, judeţul Tighina (1919). Hirotonit pre-
ot la 20 noiembrie 1920, pentru biserica din satul
Palanca, judeţul Chişinău. Transferat în postul
de paroh al bisericii Sf. Ilie din Chişinău (1 iunie
1936). A fost paroh al bisericii Sf. Ilie şi în anii
1941-1944104.
Preotul Alexandru Scvoznicov (n. 5 aprilie
1901, în Caucaz, Rusia – d. ?). Şi-a făcut studiile la
Seminarul Teologic din Chişinău (1923), la Facul-
tatea de Teologie din Cernăuţi (1928) şi la Institu-
tul Teologic Oriental din Roma (Italia, 1934-1935).
Hirotonit preot la 3 octombrie 1923, pentru biseri-
ca din satul Malinţi, judeţul Hotin, de unde a fost
transferat la biserica din satul Tărăsăuţi, acelaşi judeţ
(1925). Misionar eparhial al Episcopiei Hotinului
(din 1927). Numit preot la biserica Sf. Ilie din Chişi-
nău şi misionar eparhial al Episcopiei Chişinăului (1
februarie 1929). Secretar de redacţie al revistei „Mi-
sionarul”, care se edita la Chişinău. Membru al Soci-
etăţii Culturale „Astra” (din 1931). A participat, în
calitate de membru al delegaţiei patriarhale, la Con-
gresul Misionarilor Ortodocşi din Polonia (septem-
brie 1933). Conferenţiar de sectologie şi îndrumări
118 verso (stat personal din 1906); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 189, filele 99 verso-100 (stat personal din
1911); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 191, filele
96 verso-98 (stat personal din 1912); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 202, filele 113 verso-115 (stat personal
din 1914); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 204,
filele 6 verso-7 (stat personal din 1915); A.N.R.M., Fond
1135, inventar 3, dosar 199, fila 39 verso-40 (formular de
serviciu din 1923); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar
200, fila 22 verso; „Кишиневские епархиальные ведо-
мости”, Chişinău, 1902, nr. 22, p. 710; П.А. Лотоцкий,
Список и краткие биографии, р. 124; Справочная книга
Кишиневской епархии на 1915 год, р. 124, 126; Anuarul
Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia), p. IX, 71.
104
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 3363, fila 14 ver-
so; A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 23
verso; A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 205, filele
122 verso-123 (formular de serviciu din 1937); A.N.R.M.,
Fond 1135, inventar 3, dosar 206, fila 31 verso (formular de
serviciu din 1938); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, do-
sar 244, fila 17 (septembrie 1941); A.N.R.M., Fond 1135,
inventar 2, dosar 1470, fila 171 (formular de serviciu din
1942).
– 235 –
misionare la Facultatea de Teologie din Chişinău
(1936). Slujea aici şi în 1938105.
Preotul Ştefan Băleanu (n. 2 decembrie 1902,
comuna Folteşti, judeţul Cuhurlui – d. ?). Hirotonit
preot la 1 octombrie 1939. Slujea la biserica Sf. Ilie în
1941-1942106.
Dascălul Efim Bobeică, născut în 1779, fiul dia-
conului Ştefan Bobeică. Rânduit dascăl la biserica Sf.
Ilie din Chişinău prin ordinul eparhial din 15 martie
1814. A slujit la această biserică până în anul 1837107.
Dascălul Efim Bobeică, născut în 1806, fiul
paracliserului Pavel Bobeică. Desemnat în funcţia
de dascăl la biserica Sf. Ilie din Chişinău la 1 martie
1833, unde se afla şi în 1841108.
Dascălul Vasile Bucşan, născut în 1808, fiul
preotului Ioan Bucşan. Iniţial a fost rânduit pălă-
mar la biserica Sf. Ilie (de la 21 ianuarie 1835), apoi
– dascăl (din aprilie 1842), post pe care îl deţinea şi
în 1854109.
Diaconul Chiril Volkov, ucrainean, născut în
1811, fiul preotului Climente Volkov. Şi-a făcut stu-
diile la Şcoala Duhovnicească din Chişinău. A fost
copist în cadrul Consistoriului Duhovnicesc din
Chişinău, apoi, tot în această calitate, în cadrul Câr-
muirii Duhovniceşti din Tiraspol. Readus în can-
celaria Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău
105
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 23 verso;
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 203, fila 41 verso
(formular de serviciu din 1932); A.N.R.M., Fond 1135, in-
ventar 3, dosar 204, fila 103 verso (formular de serviciu din
1933); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 205, filele
124 verso-125 (formular de serviciu din 1937); A.N.R.M.,
Fond 1135, inventar 3, dosar 206, fila 33 verso (formular de
serviciu din 1938).
106
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 3363, fila 14 verso.
107
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele 72 ver-
so-73; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 77
verso.
108
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele 73 ver-
so-74; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 2, filele 46
verso-47 (stat personal din 1836); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 4, filele 57 verso-58 (stat personal din
1838); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 7, fila 69
verso (stat personal din 1841).
109
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, filele 74 ver-
so-75 (stat personal din 1835); ); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 4, filele 58 verso-59 (stat personal din
1838); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 7, fila 69
verso (stat personal din 1841); A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 19, fila 83 verso (stat personal din 1848);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 71 verso
(stat personal din 1854).
(1837). Hirotonit diacon pentru biserica Sf. Ilie (9
iunie 1839)110.
Diaconul Vasile Iarumschi, român basarabean,
născut în 1813, fiul preotului Ioan Iarumschi. A fost
pălămar la biserica Sf. Gheorghe din Chişinău (din
1838), de unde, la 4 iunie 1846, a fost transferat în
postul de dascăl de la biserica Sf. Ilie. Hirotonit dia-
con (1848). A îndeplinit funcţia de dascăl la biserica
Sf. Ilie până în 1854, iar din acest an a slujit ca dia-
con111.
Dascălul Chiril Mihalevici, ucrainean, născut
în 1814, fiul preotului Luca Mihalevici. A învăţat trei
clase la Şcoala Judeţeană din Hotin. Numit dascăl la
biserica din satul Voronoviţa, judeţul Hotin (1836).
Trecut la biserica Sf. Ilie din Chişinău (20 septem-
brie 1838). Hirotonit preot pentru biserica din satul
Lohăneşti, judeţul Chişinău (1842)112 .
Diaconul Dimitrie Filipovici, născut în 1817,
fiul preotului Teodor Filipovici. A învăţat la Şcoala
Duhovnicească Judeţeană din Chişinău, dar nu a
absolvit-o. Numit pălămar la biserica Sf. Gheorghe
din Chişinău (1841), de unde a fost mutat în calita-
te de dascăl la biserica Sf. Haralambie din Chişinău
(1842). Hirotonit diacon pentru biserica Sf. Ilie din
Chişinău (17 noiembrie 1845)113.
Dascălul Petru Ştefan Guzo, născut în 1824, fiu
de nobil. Numit dascăl la biserica Sf. Ilie (4 noiem-
brie 1848)114.
Dascălul Alexandru Ţipordei, fiul preotului
Grigore Ţipordei. Numit dascăl la biserica Naşterea
Maicii Domnului din Chişinău (1848), de unde a
fost mutat la biserica din Vulcăneşti (30 iunie 1850),
apoi la biserica din Visterniceni, judeţul Chişinău
(21 decembrie 1850), iar de aici – la biserica Sf. Ilie
(4 mai 1854)115.
Dascălul Vasile Hacin, român basarabean, năs-
cut în 1835, fiul paracliserului Gheorghe Hacin. Nu-
mit dascăl la biserica Sf. Ilie (31 ianuarie 1854)116.
110
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 7, filele 67 ver-
so–69 verso (stat personal din 1841).
111
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, fila 86 verso
(stat personal din 1848); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12,
dosar 28, fila 71 verso (stat personal din 1854).
112
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 4, filele 57 ver-
so-58 (stat personal din 1838); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 7, fila 70 verso (stat personal din 1841).
113
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, fila 83 verso
(stat personal din 1848).
114
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 19, fila 88 verso
(stat personal din 1848).
115
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 73 verso.
116
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 75 verso.
– 236 –
Cântăreţul Teodor Bivol (n. 1838 – d. 23 apri-
lie 1879, Chişinău), fiul preotului Gheorghe Bivol. A
învăţat trei clase la Şcoala Duhovnicească din Chi-
şinău. Desemnat în calitate de dascăl la biserica din
satul Badragi, judeţul Hotin (1856). Apoi a slujit ca
dascăl la biserica din satul Cojuşna, judeţul Chişi-
nău (din 1857), şi la biserica Naşterea Maicii Dom-
nului din Chişinău (de la 9 iulie 1862), iar de la 28
august 1866 – la biserica Sf. Ilie, unde a activat până
la decesul său117.
Diaconul Avacum Sandul (n. 27 decembrie
1840, satul Selişte, judeţul Chişinău – d. ?), fiul pă-
lămarului Ioan Sandul. A învăţat la Şcoala Duhov-
nicească din Chişinău. Numit ca pălămar la biserica
Sf. Ilie (29 decembrie 1860). Ridicat la treapta de di-
acon (10 decembrie 1865). În 1877, continua să ocu-
pe postul de cântăreţ la biserica Sf. Ilie. Pensionat la
24 iunie 1911118.
Cântăreţul Constantin Melega. Un timp a
fost corist în corul arhiepiscopului Pavel Lebedev al
Chişinăului şi Hotinului. Numit cântăreţ la biserica
Sfântul Ilie (6 iunie 1879)119.
Dascălul Irinarh Mahu (n. 28 noiembrie 1845 –
d. ?), fiul preotului Ioan Mahu de la biserica din sa-
tul Târnova, judeţul Soroca. A învăţat până în clasa a
treia la Şcoala Duhovnicească din Chişinău. Desem-
nat în calitate de dascăl la biserica Şcolii Eparhiale
de Fete din Chişinău (1869), de unde, în 1877, a fost
transferat la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
din Chişinău, iar de aici, în 1881, la biserica Sf. Ilie
din Chişinău, unde continua să slujească ca dascăl
şi în anul 1903. Soţia sa, Ana, fiica dascălului Vasi-
117
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 74 verso;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 81, filele 76 ver-
so-77 (stat personal din 1878); „Кишиневские епархи-
альные ведомости”, Chişinău, 1879, nr. 12, p. 197.
118
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 71 verso;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 81, filele 75 ver-
so-76 (stat personal din 1878); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 105, filele 129 verso–130 (stat personal din
1885); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 116, fila
65 verso (stat personal din 1890); A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 128, fila 85 verso (stat personal din 1896);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 138, fila 106 ver-
so (stat personal din 1899); A.N.R.M., Fond 208, inven-
tar 12, dosar 157, fila 52 verso (stat personal din 1904);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila 117 verso
(stat personal din 1906); „Кишиневские епархиальные
ведомости”, Chişinău, 1911, nr. 27, p. 225.
119
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1879, nr. 12, p. 194.
le Coceban de la biserica din satul Durleşti, judeţul
Chişinău120.
Cântăreţul Dumitru Bucşan, născut în 1848,
fiul cântăreţului Vasile Bucşan din oraşul Chişinău.
A învăţat la Şcoala Duhovnicească din Chişinău şi la
Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit
în 1881. Cântăreţ la biserica Sf. Ilie (1868-1881). Hi-
rotonit preot pentru biserica din satul Ciulucani (13
septembrie 1881), de unde a fost transferat la biserica
din satul Novaci, judeţul Chişinău (1883), iar de aici
– la biserica din satul Sadova, acelaşi judeţ (1885)121.
Cântăreţul Ioan Zubcov, fiu de preot. A învăţat
două clase la Seminarul Teologic din Chişinău. Nu-
mit cântăreţ la biserica din satul Micleuşeni, jude-
ţul Chişinău (1871), de unde a fost mutat la biserica
din satul Stolniceni (18 decembrie 1872), apoi – la
biserica din satul Lăpuşna (27 iunie 1877), activând
aici până la 9 august 1879. Un timp scurt a exerci-
tat funcţia de secretar în cadrul Direcţiei Semina-
rului Teologic din Chişinău. Desemnat cântăreţ la
biserica Sf. Ilie din Chişinău (18 septembrie 1879).
Ridicat la rangul de diacon pentru biserica Şcolii
Duhovniceşti din Chişinău (25 februarie 1881). Hi-
rotonit preot pentru biserica din satul Ghiduleni, ju-
deţul Orhei122 .
Cântăreţul Onofrei Urlescu, născut în 1856. A
învăţat până în clasa a treia la Seminarul Teologic
din Chişinău. Numit dascăl la biserica Sf. Ilie din
Chişinău (15 aprilie 1882)123
120
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 105, filele 129
verso-130 (stat personal din 1885); A.N.R.M., Fond 208,
inventar 12, dosar 116, fila 61; A.N.R.M., Fond 208, in-
ventar 12, dosar 128, fila 86 verso (stat personal din 1896);
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 138, fila 107 verso
(stat personal din 1899); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12,
dosar 140, fila 96; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
147, fila 98 verso; A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar
157, fila 53 verso; „Кишиневские епархиальные ведо-
мости”, Chişinău, 1869, nr. 13, p. 96.
121
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 77, fila 73 verso;
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 81, fila 76 verso
(stat personal din 1878); П.А. Лотоцкий, Список и крат-
кие биографии, р. 73; Protoiereu Vladimir Cemârtan,
Alexandru Cerga, Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga-
vriil din satul Ciulucani, raionul Teleneşti, Chişinău, 2016,
p. 12.
122
A.N.R.M., Fond 208, inventar 15, dosar 65, fila 44 verso
(biserica din Ghiduleni; stat personal din 1884); „Киши-
невские епархиальные ведомости”, Chişinău, 1879, nr.
15, p. 248; „Кишиневские епархиальные ведомости”,
Chişinău, 1879, nr. 20, p. 398; „Кишиневские епархи-
альные ведомости”, Chişinău, 1881, nr. 5, p. 223.
123
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 105, filele 129 ver-
so-130 (stat personal din 1885).
– 237 –
Cântăreţul Avacum Popovici. A fost dascăl la
biserica din satul Bogdăneşti, judeţul Iaşi, de unde,
la 14 decembrie 1886, a fost trecut la biserica Sf. Ilie
din Chişinău124.
Cântăreţul Andrei Iurcov, român, născut în
1872, fiul cântăreţului Petru Iurcov de la biserica
Înălţarea Domnului din oraşul Chişinău. Numit
cântăreţ în afara statelor de plată la biserica Sf. Ilie
(21 iunie 1893), de unde, prin ordinul din 21 sep-
tembrie 1899, a fost transferat la biserica din oraşul
Hotin125.
Cântăreţul Ioan Moiseev. A exercitat funcţia de
dascăl la biserica din oraşul Hotin. Mutat de aici, la
21 septembrie 1899, la biserica Sf. Ilie, în locul cân-
tăreţului Andrei Iurcov126.
Diaconul Andrei Spinei (n. 12 octombrie 1879,
satul Temeleuţi, judeţul Chişinău – d. ?), fiul cân-
tăreţului Teodor Spinei. Cântăreţ la biserica Sf. Ilie
din Chişinău (de la 6 septembrie 1906). Ridicat la
treapta de diacon (29 august 1909), ocupând în con-
tinuare postul de cântăreţ. Mutat ca ipodiacon la ca-
tedrala chişinăuiană (1 aprilie 1915)127.
Diaconul Mihail Grosu. A fost dascăl la cate-
drala din oraşul Hotin, de unde, la 1 aprilie 1915, a
fost transferat ca dascăl la biserica Sf. Ilie din Chişi-
nău128.
Diaconul Leon Munteanu. Dascăl la biserica Sf.
Ilie de la 13 octombrie 1915129.
Diaconul Chirică Palii (n. 14 iunie 1888, satul
Gura Bâcului, judeţul Bender – d. ?). Provenea din
părinţi laici: Ioan al lui Grigore Palii şi Natalia. A ab-
solvit Şcoala Normală Bisericească de Învăţători din
Bulboaca, judeţul Bender (1906), şi Şcoala de Cân-
tăreţi din Chişinău (1910). În 1911 a frecventat un
124
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1886, nr. 24, p. 314.
125
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1899, nr. 19, p. 509.
126
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 128, fila 87 verso
(stat personal din 1896); „Кишиневские епархиальные
ведомости”, Chişinău, 1899, nr. 19, p. 509.
127
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 170, fila 119 ver-
so (stat personal din 1906); A.N.R.M., Fond 208, inventar
12, dosar 191, filele 99 verso-100 (stat personal din 1912);
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1909, nr. 33-34, p. 290; Справочная книга Кишиневской
епархии на 1915 год, р. 126; „Кишиневские епархиаль-
ные ведомости”, Chişinău, 1915, nr. 13–14, p. 209.
128
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1915, nr. 13-14, p. 209.
129
„Кишиневские епархиальные ведомости”, Chişinău,
1915, nr. 42, p. 522.
curs de muzică la Sankt Petersburg, în 1918 a urmat
cursurile de vară de limba română din oraşul Soro-
ca, iar în 1927 a absolvit cinci clase ale Seminarului
Teologic din Chişinău. Din 1906 a fost învăţător la
şcoala primară din satul Seseni, judeţul Orhei, iar
din 1910 – cântăreţ la catedrala din oraşul Soroca.
Fiind înrolat, la 25 ianuarie 1916, în armata ţaristă, a
luat parte, până în 1918, la Primul Război Mondial.
Decorat cu Ordinul Sf. Gheorghe de gradul IV, pen-
tru participarea la lupta ce s-a dat la 28 iunie 1917 în
oraşul Kaluş din Galiţia. Transferat de la catedrala
din Soroca la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Ga-
vriil din Chişinău (1 octombrie 1919), iar de aici – la
biserica Sf. Ilie din Chişinău (1 ianuarie 1922). Hi-
rotonit diacon în 1921. Lucra cântăreţ la biserica Sf.
Ilie şi în 1938. Numit preot paroh la biserica din Te-
leneştii Vechi, judeţul Orhei130.
Dascălul Vladimir Andrei Berezovschi, năs-
cut în 1873, absolvent al Şcolii Duhovniceşti din
Chişinău. Slujea la biserica Sf. Ilie în anii 1912=-
1917131.
Cântăreţul Dumitru Roşca (n. 1893 – d. ?), ab-
solvent al Şcolii de Cântăreţi din Chişinău. A fost
cântăreţ la bisericile din Nisporeni (1920-1922), Ma-
noileşti (1923-1925) şi la bisericile chişinăuiene Sf.
Dumitru (1925-1927) şi Sf. Ilie (1 august 1927-1 fe-
bruarie 1931)132 .
Cântăreţul Ioan Iovu (n. 3 mai 1899, satul
Recea, judeţul Chişinău – d. ?), fiul mazilului Te-
odosie Iovu, absolvent al Şcolii de Cântăreţi din
Chişinău (1919). A fost cântăreţ la biserica din sa-
130
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 199, fila 44 ver-
so (formular de serviciu din 1923); A.N.R.M., Fond 1135,
inventar 3, dosar 200, fila 23 verso; A.N.R.M., Fond
1135, inventar 3, dosar 203, fila 42 verso; A.N.R.M., Fond
1135, inventar 3, dosar 204, filele 104 verso-105 (formular
de serviciu din 1933); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3,
dosar 205, filele 126 verso-127 (formular de serviciu din
1937); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 206, fila
35 verso (formular de serviciu din 1938); A.N.R.M., Fond
1135, inventar 3, dosar 214, filele 54 (certificat de naştere),
60-62; Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basa-
rabia), p. 71.
131
Справочная книга Кишиневской епархии на 1915 год, р.
126.
132
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 23 verso.
– 238 –
tul Furceni, judeţul Orhei (1919), iar de la 1 iunie
1920 – la biserica Sf. Ilie din Chişinău, unde activa
şi în 1923133.
Cântăreţul Vichentie Doncilă (n. 1886 – d. ?),
absolvent al Şcolii de Cântăreţi din Chişinău. A fost
cântăreţ la bisericile din Colibaşi, judeţul Ismail (1906-
1911) şi Burgugi, judeţul Cetatea Albă (1911-1929), iar
de la 1 octombrie 1929 – la biserica Sf. Ilie134.
Cântăreţul Teodor Şolar (n. 1906 – d. ?). A fost
cântăreţ la biserica Sf. Ilie din Chişinău (1925-1926),
apoi la biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil din
Chişinău (de la 1 octombrie 1929)135.
Cântăreţul Vladimir Popovici (n. 21 iunie
1886, satul Ciobruci, judeţul Akkerman – d. ?). A
absolvit Şcoala Spirituală din Chişinău (1904). Cân-
tăreţ la biserica din satul Calceva, judeţul Akkerman
(1906), apoi la biserica din Râşcani, judeţul Bălţi, de
unde, la 1 februarie 1931, a fost transferat la biserica
Sf. Ilie din Chişinău. Slujea aici şi în 1938136.
Diaconul Mihail Mihăilă/Mihailov (n. 19 ia-
nuarie 1912, satul Vărzăreşti, judeţul Chişinău – d.
?). absolvent al Facultăţii de Teologie. Slujea la biseri-
ca Sf. Ilie în 1942137.
Pălămarul Pavel Dănilă Bobeică. A făcut parte
din „clirosul” bisericii Sf. Ilie din Chişinău anterior
anului 1835. În acest an, în lista persoanelor „în afară
de ştat” ale bisericii Sf. Ilie din Chişinău era înscrisă
văduva Agafia, de 44 de ani, soţia răposatului pălă-
mar Pavel D. Bobeică, fost slujitor la această biserică.
Fiii lor, Ilie, de 17 ani, şi Teodor, de 14 ani, învăţau la
Seminarul Teologic din Chişinău138.
Pălămarul Simion Căuş. A slujit la biserica Sf.
Ilie din Chişinău înainte de anul 1835. În lista per-
soanelor în afara statelor de la biserica Sf. Ilie din
Chişinău pe anul 1835 este trecută văduva Ana, de
34 de ani, soţia răposatului pălămar Simion Căuş,
133
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 199, fila 47 verso
(formular de serviciu din 1923).
134
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 23 verso.
135
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 34 verso.
136
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 200, fila 23 verso;
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 203, fila 44 verso;
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 204, fila 106 verso
(formular de serviciu din 1933); A.N.R.M., Fond 1135, in-
ventar 3, dosar 205, fila 128 verso (formular de serviciu din
1937); A.N.R.M., Fond 1135, inventar 3, dosar 206, fila 37
verso (formular de serviciu din 1938).
137
A.N.R.M., Fond 208, inventar 2, dosar 3363, fila 25 verso;
A.N.R.M., Fond 1135, inventar 2, dosar 1470, fila 171 (for-
mular de serviciu din 1942).
138
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, fila 76 verso.
fost slujitor la această biserică. Fiul ei, Constantin, de
13 ani, îşi făcea studiile la Şcoala Duhovnicească din
Chişinău139.
Paracliserul Constantin Căuş, român, născut
în 1820, fiul paracliserului Simion Căuş. A învăţat
două clase la Şcoala Parohială Duhovnicească din
Chişinău. Desemnat paracliser la biserica Buna Ves-
tire din Chişinău (1840), de unde, în următorul an, a
fost mutat la biserica Sf. Ilie. Slujea aici şi în 1854140.
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 1, fila 76 verso.
139
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 7, fila 71 verso
140
(stat personal din 1841); A.N.R.M., Fond 208, inventar 12,
dosar 19, fila 84 verso (stat personal din 1848); A.N.R.M.,
Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 72 verso (stat personal
din 1854).
– 239 –
Paracliserul Isai Plămădeală, născut în 1831,
fiul paracliserului Ieremia Plămădeală. Paracliser la
biserica Sf. Ilie de la 6 decembrie 1854141.
Paracliserul Ioan Ursachi, născut în 1835, fiul
paracliserului Constantin Ursachi. A urmat clase-
le inferioare ale Şcolii Duhovniceşti din Chişinău.
Numit pălămar la biserica Sf. Ilie (26 septembrie
1854)142 .
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 75 verso.
141
A.N.R.M., Fond 208, inventar 12, dosar 28, fila 74 verso.
142
 КАК ТИПОВОЙ ПРОЕКТ СТАЛ ПАМЯТНИКОМ АРХИТЕКТУРЫ
(или к вопросу об авторстве Римско-католического костела в Кишиневе)
В Кишиневе сохранилось не так много зданий,
особенно монументального характера, отражаю-
щих классический период в истории архитектуры,
которые ныне являются памятниками националь-
ного значения. Среди них, несомненно, глав-
нейший – это кафедральный собор архитектора
Авраама Мельникова 1836 г. и попадающий с
ним в этот ряд Римско-католический костел
1838-1840 гг.
Современный облик Римско-католического костела
в Кишиневе, фотография 80-х гг. XX ст. Из личной
коллекции автора.
Последний был сооружен уже на излете архи-
тектуры позднего классицизма, в период смены
стилевой направленности, когда в архитектуре на-
чали утверждаться новые романтические веяния,
ставшие провозвестниками архитектуры эклек-
тизма. Однако это не помешало Римско-католи-
ческому костелу стать еще одним ярким образцом
классической архитектуры, продолжавшей в это
время удерживать свои позиции в Кишиневе.
Вокруг авторства этого сооружения до сих пор
не утихают споры между молдавскими исследо-
вателями, выдвигающими минимум две версии,
каждая из которых приписывает его создание од-
ному из братьев Шарлеманей – Иосифу или Лю-
довику. Не остался в стороне от этих дебатов и
– 240 –
Наталия ЮРЧЕНКО
автор этих строк, еще в 1989 году предложивший
свою гипотезу о принадлежности проекта данно-
го храма одному из этих авторов1.
Но за время продолжающихся научных исследо-
ваний были выявлены новые данные, позволяющие
нам сейчас предложить уже обновленную версию
происхождения проекта Римско-католического
костела в Кишиневе и, соответственно, степень
участия в его создании обоих братьев Шарлеманей.
Римско-католический костел в Кишиневе. Дореволюционная
почтовая открытка начала XX века.
Надо сказать, что художественный клан Шар-
леманей, ведущий свое происхождение из Фран-
ции, довольно разветвленный. Но, поскольку нас
конкретно интересуют двое представителей этого
рода, есть смысл указать не только на их родона-
чальника – отца, но и вкратце остановиться на их
творческой деятельности, что в какой-то мере по-
может пролить свет на выяснение вопроса о конк-
ретном создателе этого сооружения.
Отец Иосифа и Людовика Шарлеманей Жан-
Батист Боде (прозванный Шарлеманем, что впос-
ледствии закрепится в качестве официальной
фамилии) прибыл в Россию еще в 70-е годы XVIII-
го века по приглашению Екатерины II, где он как
скульптор-орнаменталист трудился над создани-
ем интерьеров различных сооружений в Царском
Селе (и, прежде всего, в Екатерининском дворце),
а также в Зимнем дворце Петербурга. Вскоре он
стал «назначенным» петербургской Академии
1
Н. А. Юрченко, Основные этапы развития архитек-
туры Бессарабии XIX века и некоторые аспекты их
освещения в работах молдавских исследователей. In:
Актуальные вопросы изучения художественной культу-
ры молдавского народа. К., 1989, с. 58.
художеств2 , а после смерти получил даже академи-
ческое звание. Нет ничего удивительного в том,
что впоследствии всех четверых сыновей его вдова
отдала учиться в Академию художеств, где особую
склонность братья проявили именно к архитек-
турной науке.
Старший из братьев, Жозеф Шарлемань (1772-
1861), более известный под именем Иосифа Ива-
новича Шарлеманя 1-го, по окончании Академии
художеств в 1803 году с дипломом 1-ой степени за
заслуги в проектировании был оставлен при ней
пенсионером. А уже на следующий год его взял к
себе в помощники известный в то время в Петер-
бурге архитектор Луиджи Руска, ставший к тому
времени придворным зодчим Императорского
двора. Здесь важно заметить, что Руска, помимо
прочих обязанностей, являлся членом Строитель-
ного комитета при Департаменте государственно-
го хозяйства и публичных зданий, в чье ведении
входило курирование архитектурных объектов по
всей территории Российской империи.
Зарекомендовав себя в качестве способного
зодчего в мастерской Руска (которому тот по за-
вершении своей творческой карьеры в России
поручил закончить начатые им объекты), Иосиф
Шарлемань был принят архитектором в Депар-
тамент государственного хозяйства и публичных
зданий.
В послужном списке И. Шарлеманя большое
количество сооружений, построенных им в ос-
новном в Петербурге и его пригороде Петергофе,
куда он был определен «при построении Петер-
гофского дворцового правления», создав там бес-
численное количество различных строений для
царской резиденции3, во многом определив тем
его архитектурный классический облик. Что ка-
сается сооружений, возведенных им в Петербурге,
достаточно назвать построенные им в ампирном
стиле дом графа Чернышева (1830), здание Глаз-
ной лечебницы на Моховой улице (1837-1840) и
особенно значительную его работу в столице –
комплекс Орлово-Новосильцевской богадельни в
Лесном (ныне ул. Энгельса) (30-е гг. XIX в.)
Будучи достаточно успешным зодчим, на раз-
ных этапах своей деятельности Шарлемань 1-ый
успел потрудиться в нескольких ведомствах, в том
числе при Генеральном штабе, занятом составле-
нием проектов самых разных курортных строе-
ний для Кавказских Минеральных вод. Оставил
свой след Иосиф Шарлемань и в других городах,
например, Таганроге, Полтаве, Казани и Новго-
В. В. Антонов, Братья Шарлемани. В: Зодчие Санкт-
2
Петербурга XIX – начало XX века. СПб., 1998, с. 211.
(Данное и все последующие биографические сведения
о семействе Шарлеманей взяты из этой книги.)
В. В. Антонов, указ. соч., с. 216.
3
– 241 –
роде, для которого, в частности, разрабатывал ге-
неральный план.
Что касается брата Людовика (или Людвига),
нареченного при рождении Луи-Анри (1784-1845),
то при окончании в 1806 году Академии художеств
с золотой медалью 2-ой степени, он также был ос-
тавлен при ней пенсионером, а вскоре перешел на
работу к уже известному нам придворному архи-
тектору Л. Руска4.
В трудовом формуляре Людовика, прозванно-
го Шарлеманем 2-м, также значится немалое ко-
личество зданий, построенных им в Петербурге.
Среди них здание в классическом стиле пожарной
части на набережной Малой Невки (1824), изящ-
ная по своим пропорциям деревянная дача на Вы-
боргской набережной (1823-1824), многоэтажное
здание Александровского лицея на Каменноост-
ровском проспекте, перестроенное им в ампирном
стиле в 1831-1834 годах и другие. Но, пожалуй, са-
мым известным петербургским произведением
Шарлеманя 2-го нужно признать чугунную ре-
шетку Летнего сада, против Михайловского за-
мка, выполненную по его эскизу в 1826 году.
Вполне очевидно, что в провинциальных го-
родах бывшей Российской империи могли сохра-
ниться сооружения, построенные не только по
проектам старшего брата Иосифа, но и по проек-
там Людовика Шарлеманя. Известен, например,
Институт благородных девиц (ныне Инженер-
но-строительный институт в Полтаве), возведен-
ный по его плану в 1829-1832 гг.5. А учитывая, что
младший, Шарлемань 2-й, также был определен
в свое время на службу в Строительный комитет
Министерства внутренних дел, то наличие таких
зданий почти неизбежно. Напомним, что именно
через этот комитет проходило утверждение наибо-
лее значимых строений не только для обеих сто-
лиц, но и для всех губерний и областей России.
Здесь мы подходим к проблеме выяснения
предполагаемого автора кишиневского Римско-
католического костела, проект которого как раз и
был выработан в тамошнем столичном комитете и
прислан в Бессарабию для исполнения.
В разное время молдавские исследователи, в
их числе В. Боровский6, Б. Моргун7, Я.  Тарас8, Е.
4
В. В. Антонов, указ. соч., с. 219.
5
В. В. Антонов, указ. соч., с. 224.
6
В. М. Боровский, История молдавской архитектуры.
Учебное пособие. К., 1987.
7
Б. Г. Моргун, В. М. Боровский, Некоторые особенности
исследования ретроспективного стилизаторства в архи-
тектуре городов Молдавии XIX века. In: Вопросы стро-
ительства и архитектуры Молдавии. Кишинев, 1985, с.
100-102.
8
Я. Н. Тарас, Памятники архитектуры Молдавии (XIV –
начало XX века). К., 1986, с. 247.
Рыбалко9, Т. Нестерова, приписывали разработку
проекта этого собора старшему из братьев – Ио-
сифу Шарлеманю, в то время как изыскатель А.
Частина10 склонна отнести ее как раз ко второму
из братьев – Шарлеманю 2-му.
Попробуем разобраться в этом вопросе. Римс-
ко-католический костел в Кишиневе, строитель-
ство которого началось в 1840 году, когда сюда
пришли уже новые романтические архитектур-
ные веяния, отсылает нас, между тем, к позднему
классицизму, еще прочно удерживающему свои
позиции в зодчестве Бессарабии. Воздвигнутый
чуть позднее Лютеранской кирхи, в смежном с
ней квартале по ул. Гостиной, он демонстрирует,
казалось бы, полную ей внешнюю стилевую про-
тивоположность. Однако обе церкви оказыва-
ются, тем не менее, близки между собой. Как по
планировочной структуре, представляющей уд-
линенное (в одном случае трехзальное, в другом
– однозальное) помещение, заканчивающееся в
торце апсидой, так и по новому идейному подхо-
ду к раскрытию художественно-образной стороны
архитектурного произведения.
Речь идет об уже знакомых нам романтических
исканиях, которые допускали возможность свобод-
Проект Римско-католического костела в Кишиневе, 1838. План, разрез, фасады, Российский государственный
исторический архив (РГИА), ф.1488, оп.1, д. 161.
9
Е. В. Рыбалко, Заметки об истории застройки вокруг Ки-
шиневского костела. In: Analecta catholica. Chişinău, 2005,
р. 161.
10
A. Частина, Династия Шарлемань (Боде). In: Analecta
catholica. Chişinău, 2013, р. 389.
– 242 –
ного выбора композиционных приемов, свойствен-
ных различным историческим стилям. В данном
случае образ католического костела, очевидно, был
навеян близкими ему по духу ренессансными хра-
мами Рима (что нашло отражение в самом его на-
звании). Отсюда и необычность его композиции,
акцент в которой приходится на две симметричные
одинаковые колокольные главки, возвышающиеся
над притвором, непосредственно примыкающим к
основному объему церкви. Однако в трактовке са-
мих ордерных элементов и деталей храма заметно
сказывается не столько ренессансное, сколько пере-
работанное классицизмом понимание их тектони-
ки и художественной выразительности.
В этом смысле Римско-католический костел
может быть расценен и как типичный позднеклас-
сицистический памятник. Причем типичный не
просто в наследовании общехудожественных черт
позднего классицизма, а в проявлении их во всей
чистоте, сдержанной простоте и строгости, при-
сущей разве что столичным постройкам. Столич-
ный, несколько отстраненный от здешней почвы
характер храма, между тем, вполне закономерен.
Проект его, как уже было сказано, был разработан
в Петербурге11.
11
РГИА, ф. 1488, оп. 1, д. 161.
 На титульном листе этого проекта значится:
«Проект на построение Римско-католической
церкви в городе Кишиневе». В правом углу листа:
«Составлен комиссией проектов и смет по журна-
лу 14 июля 1837 года…», а в левом: «Рассмотрен
и одобрен по журналу путей сообщения и публич-
ных зданий 18 июля 1838 года…». Под обеими ре-
золюциями значатся фамилии должностных лиц,
которые их составляли и принимали. И здесь
важно определить, в какой степени обладатели
данных фамилий могут быть признаны авторами
представленного проекта.
Во-первых, авторские чертежи, как правило,
всегда подписывались исполнителем, как в случае
с проектом Евангелической церкви, проходящей
по тому же ведомству, где после аналогичной за-
веряющей резолюции стоят подписи таких архи-
текторов, как А. Мельникова, И. Шарлеманя и Д.
Висконти. Но мы не считаем их авторами проекта,
поскольку непосредственный создатель его обоз-
начил себя сам, оставив росчерк в правом нижнем
углу12 .
С проектом же римско-католического костела
все и проще, и сложнее одновременно. Дело в том,
что проект этот не был сугубо индивидуальным,
в чем нас убеждает опубликованный в книге13 об-
разцовый проект так называемого бескупольного
храма для иноверческих конфессий из выпущен-
ного в 1824 году в Петербурге альбома «Собрание
планов, фасадов и профилей для строения камен-
ных церквей», который содержал проекты храмов,
предложенных для возведения в провинции. «Все
они были спроектированы, как написано в «Пре-
дуведомлении», ректором Академии художеств по
архитектуре А.  А.  Михайловым и архитектором
Департамента государственного хозяйства и пуб-
личных зданий И. И. Шарлеманем, литографии
исполнил художник А. Г. Ухтомский»14. Типовой проект церкви из альбома
«Собрание планов, фасадов и профилей для
Внимательное рассмотрение этого проекта строения каменных церквей» 1824 г., из кн.
приводит нас к убеждению, что перед нами ана- Градостроительство России середины XIX –
лог нашего храма. Конфигурация планов соборов начала XX века. Под ред. Е. И. Кириченко. М.,
в обоих проектах почти абсолютная. Только в об- 2001, т.1, с. 220.
разцовом проекте – это восьмистолпный храм, а ве. Но это отнюдь не умаляет и не принижает его
у нас – двенадцатистолпный, апсида в альбомном архитектурной характеристики.
проекте имеет четыре окна, в нашем – всего два. Как известно, типовое строительство или стро-
Несколько разнится и наружное оформление собо- ительство по образцам стало внедряться в России
ра. В частности, вход в кишиневский храм решен в еще в эпоху Петра I. Делалось это для того, что-
виде полукруглого портала, а в типовом проекте – бы как можно быстрее, а главное общедоступным
в виде колонн в антах. Выявленная идентичность способом продемонстрировать утверждавшиеся
проектов подтверждает, таким образом, наше мне- в это время новые общеевропейские ценности, в
ние о типовом происхождении художественного том числе и в архитектуре.
образа Римско-католического костела в Кишине- С начала XVIII века в практику вводится новый
РГИА, ф. 1488, оп. 1, д. 165.
12 тип проектной деятельности – создание образцо-
Градостроительство России середины XIX – начала XX
13 вых проектов, а также новый способ строительной
века. Под ред. Е. И. Кириченко. М., 2001, т. 1, с. 220. деятельности – сооружение зданий по этим про-
14
Там же, с. 219. ектам. Подобная практика получила широкое рас-

– 243 –
пространение, а ее жизнеспособность оказалась
поразительной и дожила до наших дней.
Однако до первой четверти XIX века образцо-
вые проекты использовались лишь в гражданской
архитектуре. Культовое же зодчество до 1824 года
не знало ничего сколько-нибудь сопоставимого
с регламентацией, царившей в гражданской ар-
хитектуре. Первый альбом образцовых проектов
церквей в России появился более чем на век позд-
нее, чем первые проекты образцовых домов.
Приобщение храмовой архитектуры к общеев-
ропейскому стилю происходит во второй половине
XVIII века в рамках классицизма. Но в это время
государство еще не испытывало потребности в спе-
циальной регламентации типа, стиля и облика хра-
мов. Срединная Россия и ее окраины оставались не
охвачены этим процессом вплоть до первой трети
XIX века. Весь XVIII век в провинции – это вре-
мя расцвета местных архитектурных школ.
В центральной России культовое зодчест-
во в данный период было еще тесно связано с
древнерусской традицией. В Бессарабии церкви
также отличались традиционностью образного
строя, наследуя черты молдавского средневеко-
вого культового зодчества. Трехчастные в плане,
состоявшие из последовательно расположенных
квадратного притвора, над которым возвышалась
колокольня, прямоугольного нефа с двумя боко-
выми полукруглыми апсидами (с юга и севера) и
такой же апсиды алтаря (с востока). Эти церкви
привлекали и привлекают сегодня не столько сво-
ими размерами и богатством декоративного ре-
шения фасадов, сколько удивительной простотой,
лаконичностью решения объемов.
Время царствования Николая I ознаменова-
лось началом прямого руководства государства
храмовым строительством, а также усилиями, на-
правленными на создание образцовых проектов
храмов, причем, что важно, не только в русском,
но и в других национальных стилях, несущих на
себе приметы принадлежности к определенной
религии: к разным вариантам христианства (пра-
вославию, католицизму, протестантизму), а также
исламу, буддизму или иудаизму (т.е. обладающих
признаками конфессиональной принадлежности).
Таким образом, альбом образцовых проектов
1824 года является зримым подтверждением го-
сударственной политики в области архитектуры и
храмового зодчества в том числе. Несколько слов
стоит сказать о структуре альбома. Помещенные в
нем проекты разделены на четыре группы. Первая
группа – ротондальные (круглые в плане) храмы,
которые отвечали популярности древнеримских
образцов и особенно Пантеона. Особенно часто
в виде ротонды сооружались церкви-усыпальни-
цы (что вполне естественно, учитывая семантику
– 244 –
форм: круг как символ вечности и совершенства).
Хочется заметить здесь, что, вполне возможно,
прототипом кишиневской церкви на Армянском
кладбище (1830) мог послужить именно один из
образцов этой группы.
Вторая и третья группы представлены в этом
альбоме гораздо меньшим числом проектов. Ко
второй группе относятся крестообразные в плане
храмы, где варьируется в основном форма купола,
количество портиков и колонн в них. Сразу ска-
жем, что Кафедральный (Рождества Христова) со-
бор в Кишиневе, относящийся к этой группе, мы
не берем в расчет, поскольку он сооружен по ори-
гинальному проекту архитектора А.  Мельникова
и к образцовым проектам из этого альбома непос-
редственного отношения не имеет.
Третья группа – это прямоугольные в плане
здания. Перекрытые двускатной крышей, храмы
такого рода предназначались в основном для об-
щин, представляющих западных христиан като-
ликов и протестантов.
Четвертая группа, самая многочисленная, – это
кубовидные, квадратные в плане церкви.
Из перечисленных групп, вполне очевидно, нас
интересует прежде всего третья группа, где обна-
ружен образец-аналог нашему Римско-католичес-
кому костелу.
В плане, как уже было отмечено, последний
представляет собой трехнефный храм, средний
неф которого завершен полукруглой апсидой.
Объем его, несмотря на то, что слегка вытянут в
длину, достаточно уравновешен, и, прежде всего,
соотношением длины и высот основного корпу-
са и двух изящных, прорезанных арочными про-
емами звонниц по углам его со стороны лицевого
фасада. Именно они не только акцентируют объ-
емно-пространственную композицию здания, но
и определяют его фронтальное восприятие. Уди-
вительная гармония отличает при этом пропор-
циональную слитность параллелепипеда церкви
и вырастающих из него башен. Подобная слажен-
ность подкрепляется и собственно художествен-
ными средствами оформления фасадов. На первый
взгляд элементы и детали декора здания просты
и традиционны, но при внимательном рассмот-
рении обнаруживается, что выполнены они с
большой долей вкуса, отчего воспринимаются
исключительно оригинальными, свойственными,
словно, только данной постройке Кишинева. Об
арочных проемах, облегчающих зрительно массы
колокольных башен, уже упоминалось, но то, что
размеры их почти повторяют оконные проемы
объема храма, не говорилось.
Между тем, такая пропорциональная соотне-
сенность окон и проемов оказалась решающей
при выборе масштаба других орнаментальных мо-
тивов, обеспечивающих успешное раскрытие худо-
жественного образа произведения. Подкарнизные
сухарики, триглифы фриза, полочки, декоратив-
ные архивольты над окнами, наконец, ионические
трехчетвертные колонны, фланкирующие углы
звонниц – все вылеплено пластически сочно, ясно,
как и подобает быть в лучших образцах классичес-
кой архитектуры. Мы недаром заостряем на этом
внимание, поскольку в дальнейшем, буквально
спустя десятилетие, подобные классические атри-
буты станут лишь чистой схемой, превратившись
на фасадах в плоскостные рисунки-символы.
Римско-католический костел в Кишиневе. Дореволюционная
почтовая открытка начала XX века.
Художественная стилистика Римско-католи-
ческого костела оказалась таким образом еще не
затронута архитектурными эклектическими ве-
– 245 –
яниями. Не проявились они и в пространствен-
ном обновлении его интерьера, что на сей раз
сыграло уже негативную роль. Способствовала
этому, по всей видимости, слабая развитость тех-
нических средств, которая и обусловила унылое
плоскостное решение потолочного перекрытия
внутри храма. Такое перекрытие сократило и без
того невысокий объем помещения и не обеспе-
чило возможность его динамического развития
вверх, что и предполагала сама базиликальная
форма костела.
Возвращаясь к вопросу об определении ав-
торства данного культового сооружения, счита-
ем правильным признать за обоими братьями
Шарлеманями равноценную степень участия в
создании проекта Римско-католического косте-
ла. Иосиф Шарлемань 1-й был непосредственно
причастен к разработке типового проекта так на-
зываемого бескупольного храма, размещенного в
альбоме «Собрания планов, фасадов и профилей
для строения каменных церквей» от 1824 года.
Именно этот проект лег в основу доработанного
проекта Римско-католического костела, который
был прислан в Кишинев для исполнения и подпи-
сан уже другим братом – Людовиком Шарлеманем
2-м, также трудившимся в Строительном комите-
те при Министерстве внутренних дел, курировав-
шем работу в провинции.
 THOUGHTS ON THE FUTURE QUALITY AND IDENTITY OF CHIŞINĂU
The ranking of Chişinău in the international
city competition is to a great extent influenced by
its urban environment, cultural heritage, architec-
tural qualities and landscape setting, all constitu-
ents in the identity of the city. This also includes
ecological and health qualities. For maintaining and
strengthening of these qualities, a sustainable urban
planning, covering all these field, is necessary. This
will also contribute improvements concerning the
global climate issue.
In Chişinău, among other aims, this implies
definition of preservation zones in the Old Town
and the post 1812 grid-net town, and a continued
adaption to and use of topographical condition in
urban development. A central factor for urban deve-
lopment is transportation structure. Growing motor
traffic is unsustainable for several reasons. Instead,
public transport in Chişinău should be improved,
made more efficient and comfortable and given a
higher status. Also, biking should be promoted by
comfortable biking lines as well as bikes for rent.
The article shows a possible tram and local train
system.
Moldova has a potential as a “Garden of Euro-
pe” with ecological agriculture and rural tourism,
with Chişinău as a node. International connections
to Chişinău and Moldova need to be improved, but
growing air transport is unsustainable. Chişinău and
Moldova should be included in the growing Euro-
pean network of high-speed rail, taking over trans-
portation share from inter-European air and road
traffic. Chişinău has a potential as a node in such a
network, but also conventional railways need to be
upgraded. The article shows a possible rail system.
A comprehensive urban planning, including all
mentioned aspects, could increase the attraction of
Chişinău.
In the conference series Identăţile Chişinăului
(Chişinău identities) a long row of presentations have
discussed different aspects and details of the history
and cultural heritage of Chişinău and its importance
for the future. As I understand it, the whole idea is
to analyse the complex background of present Chişi-
nău, its urban culture and image and what is particu-
larly significant and characteristic for this city. What
– 246 –
Bo LARSSON
Fig. 1. The Triumph Arch, the Bell Tower and the main Cathedral –
the very centre of Chişinău.
is particular for Chişinău and what is of more gene-
ral character? This search for the special Chişinău
identities can contribute to define and ensure future
maintenance of unique qualities or characteristics of
the Moldovan capital. Such qualities are important
in the competition between cities of attracting in-
vestments, new inhabitants and tourists. In order to
provide wellbeing and positive experiences for inha-
bitants and visitors, general equipment and comfort
is not enough.
In many cities around the world, buildings and
physical environment are more or less only regar-
ded as use value or economic value. When old buil-
dings are regarded as worn down, out of date or not
in pace with the land value, they will be replaced by
new buildings or in many cases by parking lots or
street broadenings. In Sweden, from the late 1950s
to the early 1970s – the so-called “record years”, lar-
ge historical and cultural values in city centres were
lost due to such demolitions. This was in fact com-
parable with heavy war destructions in World War
II. The adaption to growing car traffic was devasta-
ting for environmental qualities in city centres. The
same process hit a large number of American city
centres. The demolition in Sweden had three main
backgrounds:
– Many social democrats and left-oriented people
wanted to build a new society, regarding the
old houses as undesired remains of earlier po-
verty and social injustice.
 – Many conservatives and liberals focused on ga-
ining economic profits from the grounds and
ensuring the property owners’ freedom of ac-
tion. Even for conservatives, this was more im-
portant than saving cultural heritage.
– Many technicians, engineers and architects ad-
mired technological development, wanted ar-
chitecture to express modern time, and regarded
cultural heritage an obstacle for development.
The result of renewal in Swedish city centres was
frequently disheartening, when harmonic but varied
and human-scale urban spaces were replaced by more
standardised and monotonous environments with
weaker local identity. In some cases, the renewed city
centres looked like modern suburban centres. When
a growing number of people realised that important
values were gradually lost without being replaced by
something better, a counter reaction emerged in the
1970s and 1980s. This was step by step also reflected
at central state level and in legislation. The under-
standing emerged that preservation of architectural
and cultural heritage is important for the future, not
only concerning single buildings and monuments
but also total urban environments. Many buildings,
earlier regarded as “mature for demolition”, were re-
stored and improved to attractive dwellings or for
other purposes.
In my city Lund the paradigm change came al-
ready in 1970, after an increasing group of citizens
had protested in two years against a planned street
breakthrough in the Old Town and influenced the
politicians to change their minds. This was a paral-
lel to the present civic groups in Chişinău, working
for preservation of cultural heritage and against the
planned street breakthrough Bd. Cantemir in the
Old Town. From the mid 1970s, this paradigm chan-
ge was general in Sweden, and there was a broad uni-
ty that most remaining old building after the “record
years” should be preserved. Today, most old city cen-
tres are declared as preservation areas, which means
restrictions for demolitions as well as for design of
new buildings, to suit into the historic environment.
Nevertheless, the planning monopoly of the munici-
pal authorities and pressure from investors now and
then lead to problems and conflicts, if preservation
is not defined to be of national interest. But, on the
other hand, many examples show that preservation
of old environment make the cities more attracti-
ve, promote their branding and gives new kinds of
economic benefits. This is reflected in the increased
– 247 –
preservation strategies in Swedish towns and cities,
and the insight that preservation and modern de-
velopment are not in contradiction with each other
but, on the contrary, possible to combine. This is an
important challenge for future urban planning.
Similar to preservation of historic urban environ-
ment, ecological and climate-smart development has
been regarded as an obstacle for technical develop-
ment and economic growth. Also in this field there
is a growing insight that sustainable development is
not contradictory to economic growth, but compa-
tible with it. For the future of Chişinău, these prin-
ciples, now gradually coming through, could have
crucial importance.
My own studies of Chişinău began already in 1977,
and I would like to mention something of my experi-
ence from that time. Then, aged 30, I was a teacher at
the Department of Urban Planning at the School of
Architecture at the Royal Academy of Arts in Copen-
hagen, Denmark. In those days, most of the students
of Urban Planning were left wing in some way or
other. There was a belief that a socialist planned eco-
nomy gave better conditions for urban planning than
market or capitalist economy. Most students were
negative to the Soviet dictatorship, but nevertheless
there was a curiosity about how urban planning in
the Soviet Union functioned and if there were any
interesting professional ideas. It was proposed to
make a study trip to the Soviet Union. I was myself
curious of the actual situation and the attitudes to
cultural heritage in the areas ceded to the Soviet
Union from Poland, Czechoslovakia and Romania
after World War II, and agreed to arrange the trip.
I proposed to visit L’viv, Chişinău, Odessa and Yalta
rather than Moscow or Leningrad, and there was no
objection to that. Of course I was looking for Polish
and Austrian heritage in L’viv and Romanian herita-
Fig. 2. Strada Alexandru Vlahuţă in 1977.

Fig. 3. Strada Ciuflea (then Pavel Tkachenko) towards north east in
1977. This was an evident south-eastern front of the gridnet town.
in this article. This story illustrates that the pre-1812
Old Town was certainly not regarded as a cultural
heritage, worth to be preserved for the future.
I noticed that the grid-net town, planned after
1812 had a very friendly and human scale. Most
streets were well preserved with one to two storey
buildings from the 19th century and lined with tre-
es. There was a very nice southern front of old buil-
dings, along present Strada Ciuflea. Today they are
replaced by modern buildings. We lived at the Youth
Centre facing the Valea Trandafirilor park. It was a
quite nice modern building with a large mosaic ga-

ge in Chişinău and Jewish and Armenian heritage in

both cities, but I did not announce this too loud.
I brought with me a Xerox copy of a Romanian
tourist guide and map of Chişinău from 1932 that
I had found at the library of the Royal Academy of
Arts in Copenhagen. I noticed, that on the Soviet
“tourist scheme” of Chişinău, the old, pre 1812-town
did not exist at all. We went there to look what we
could find. Strada Bălţi and Strada Alexandru Vlă-
huţa were rather well preserved, but I noticed on-go-
ing demolitions for the later Strada Vasile Alecsandri. Fig. 5. The corner building between Strada Ciuflea and Bulevard
Ştefan cel Mare şi Sfânt in 1977.

ble. Today it is a ruin. I noticed some qualities of

Fig. 4. Piaţa Naţiunilor Unite (then Ploshchad Osvobozhdeniya)
in 1977. In the background are the old buildings at the corner be-
tween Strada Ciuflea and Bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt (then
Prospekt Lenina).
modern Soviet urban planning, especially urban de-
velopment on hills and green parks and water in the
valleys, such as Valea Trandafirilor and Valea Mori-
lor. I also appreciated the electric trolley bus system,
although I found it a pity that the tramways had va-
nished.
The scale of new concrete apartment houses were
generally too large and the technical quality low –
especially the entrances and the staircases lacked

A militiaman came up to us and asked what we were

searching for. He commanded us to follow him to
the Police station, I think it was near at Piaţa Naţi-
unelor Unite. On our way, I imperceptibly changed
the film in my camera, and, as I expected, the Police
took out the films from our cameras. I had my expo-
sed film in my back pocket, and a policeman poin-
ted at the back pocket of one of the students asking
what he had there. It had the form of a film roll. He
took it up – it was the wooden cylinder to the hotel
room key. There was a slight laugh and we were let Fig. 6. The Youth Centre at Valea Trandafirilor in 1977 – a rather
free. So, I saved my photos, some of them to be seen good example of Soviet modernism.

– 248 –
finish as we were used to in Scandinavia. But the • The development of Chişinău is naturally asso-
concept with on one hand, shops and service in the ciated with the future development of Moldo-
basement along streets with wide pavements and on va. Is agriculture a special potential?
the other hand, nurseries and primary schools in • Could Chişinău be given a better situation in
green and calm areas inside the urban blocks was European context and transportation network?
positive. In Scandinavia we were in those years aban- This discussion could begin with the special po-
doning the traditional streets. They were replaced by tential of Moldova: It is a small country, where still
a combination of traffic axes outside the dwelling zo- 2/3 of the population lives in villages and rural dis-
nes and small landing streets and parking zones close tricts. There is only one big city, Chişinău, and the
to apartment houses in half-green surroundings wi- other towns and cities are mostly rather small. There
thout any traditional town structure. In the 1980s are no real mountains but green and soft hills and
and 1990s traditional urban pattern with buildings meandering river valleys as well as a number of old
along streets (mostly with limited car traffic) retur-
ned in urban planning.
Another interesting detail was that many balco-
nies of Botanica apartments had a richness of flowers
and vegetables, also grapes, and they could have open
columns or be glassed-in by windows, as traditional
verandas. The in habitants brought the traditional
way of living with them from the villages to the city.
I also noticed, that new single-family houses in the
villages still kept the tradition with verandas and
hipped roofs.
Now back to contemporary and future Chişinău.
I would define the following main points for urban Fig. 7. A Moldovan village; Trebuieni, near Orheiul Vechi, in 2003.
planning: Photo: Göran Skoog.
• The history and cultural heritage of Chişinău
and its importance for the future is well studi- churches, monasteries, cave monasteries and other
ed and discussed on the conferences. historic buildings. Preserved villages with traditional
• The old and central parts of Chişinău have a houses and cultivations have a special potential. I have
special significance for the identity and attrac- noticed that many villages are very well taken care of,
tion of the city. fresh and clean, with beautiful gardens and nice pain-
• Most inhabitants, however, live in the suburbs, ted houses. Although having very limited resources,
which are very different from the city centre. many villagers show a pride of their achievements and
• For the future identity and attraction of Chişi- invited us to taste of their delicious products. The vil-
nău it is important to discuss the city as a who-
le, its potentials and qualities.
• Sustainability includes ecological and climate-
smart aspects as well as social and cultural and
patrimonial aspects.
• In spite of an uncertain future in Europe and
the world and also of Moldova, planning ideas
for Chişinău must provide for a prosperous fu-
ture and a sustainable and climate-smart deve-
lopment.
• The new General Plan of Chişinău is a chance
for discussing ideas of the future. This could
begin with analyses of possibilities and ideas of
development potentials and how to make living Fig. 8. Courtyard in the village Țâra, Moldova, in 2003. Photo:
conditions in Chişinău as good as possible. Göran Skoog.

– 249 –

Fig. 9. Traditional house in the village Țâra, Moldova, in 2003.
Photo: Göran Skoog.
lages and landscape could be attractive for tourism,
maybe especially agro-tourism, where local products
such as wine, vegetables, fruits and cheese can be ser-
ved. In fact, Moldova could have a special potential for
ecological and fair-trade food and wine production, as
the “Garden of Europe”, with Chişinău as a node.
The future of Moldova in the EU context must
be discussed – membership of EU on its own or
through reuniting with Romania, or staying outside
EU with special trading treaty? And what would the
consequences be of joining an Euro-Asian communi-
ty lead by Russia?
As summarized in my earlier contributions to
the volumes 1-3 of the conference books, both the
pre-1812 Old Town and the Russian grid-net town

Fig. 10. Proposal of preservation areas in the Old Town of Chişinău. Bo Larsson.

Fig. 11. Proposal of preservation areas in the Gridnet Town of Chişinău. Bo Larsson.

– 250 –

Fig. 12. A map of Chişinău from the 1920s, clearly showing the
topography.
have considerable historic values. The limit between
the two, Strada Columna, should be preserved as it
is. As a main principle, long-term preservation are-
as should be defined. There, all preserved buildings
Fig. 13. The built and green structure of Chişinău. Analyse map by Bo Larsson.
– 251 –
from before World War II should be preserved and
improved, and new buildings should be adapted to
the old structure. My proposal, described at an earli-
er conference, is to delimit four such areas:
• The northern part of the pre-1812 town, aro-
und Str. I. Pruncul, Str. Sf. Andrei, Str-la Zam-
fir Arbore and Str. Moara Roşie.
• The southern part of the pre-1812 town, on
both sides of Str. Vasile Alecsandri, around Str.
Octavian Goga, Str. Alexandru Vlahuţă, Str.
Cojocarilor and Str. Sf. Gheorghe.
• The urban blocks on both sides of the northern
part of Str. Columna.
• Most of the grid-net town between Str. Bucu-
reşti and Str. Mateevici as well as around the
southern part of Str. 31. August 1989.
In these areas it is important to preserve not
only most old buildings along the streets, but also
characteristic courtyards and narrow malls. Former
conace urbane are important as well as examples of
early modernism and Romanian Brâncoveanu style.
There are several architectural details of unique cha-
racter, e. g. ornaments, pilasters and entrance details
characterising former Jewish homes. Also the street
sections with lines of trees are important. In those
cases when modern buildings, high-rise or not, have
been erected at a considerable distance from the stre-
et, it might be desirable with new buildings along
the historic street line.
Concerning the suburbs, the adaption to topogra-
phy – hills and valleys – is crucial. Here Soviet plan-
ning has in fact established a suitable basic structure.
The suburbs consist of high-rise apartment as well
as village-like single-family housing districts. Several
small house districts need better public transportati-
on and several apartment districts need more diver-
sity and a more human scale. The already existing
green areas can be improved and extended so as to
create long, continuous green systems. The old in-
dustrial areas along the railway and the Bâc river are
Fig. 14. The traffic structure of Chişinău today. From Chişinău general plan. IMP “Chişinăuproiect”.
– 252 –
to a great extent out-dated, worn down and even out
of use. This creates a great potential for a new, sus-
tainable development. This zone is central located in
the city and easy accessible from the railway, which
has a high potential for future commuter trains. The
Bâc river also gives a potential for water surfaces and
green areas between the buildings. Industrial buil-
dings with a historic and architectural value should
of course be preserved and included in the new en-
vironment.
The development of the transportation system is
crucial for the future city structure. Today, car tra-
ffic takes too much place. On many streets, cars are
parking everywhere, also at the pavement, making
walking difficult. Biking is dangerous, due to bad
facilities. Car traffic is increasing, especially on the
larger roads, at peak hours creating traffic jam. Expe-
riences from many other cities show that broadening
existing roads with new lanes and construction of
new roads is no sustainable solution of traffic proble-
ms. Such measurements rather contribute to increa-
sed motor traffic followed by new capacity problems
and jams at a higher level. The present general plan
document of Chişinău shows that Str. Ismail, Strada
Albişoara, Str. Ciuflea, Bd. Dacia and Bulevard Şte-
fan cel Mare şi Sfânt are today the most trafficked
streets. Their traffic volumes are expected to incre-
ase 2-3 times from 2010 until 2025, also if the new
Bd. Cantemir is constructed through the old town.
This new street is expected to have less than 1/3 of
the traffic volume of Bd. Ştefan cel Mare and Str.
Albişoara. It is evident that its importance for car
traffic in central Chişinău is limited. The by-pass
road north of Chişinău is planned to be comple-
ted by a southern by-pass to a ring road around the
whole city. This new road section is very long and
expensive, but its expected traffic volume in 2025
is rather limited. It seems evident that these heavy
investments for car traffic have limited importance
themselves and do not solve traffic problems at other
streets. The money for these streets could be used
more efficient. As I see it, planning should begin in

Fig. 15. Expected traffic volumes in 2015, distributed of main roads, included the planned southern bypass and the planed Bulevard
Cantemir. From Chişinău general plan. IMP “Chişinăuproiect”.

– 253 –
Fig. 16.Possibilities for a train and tram system in Chişinău. Map by Bo Larsson.

the other end, to make public transport and biking
much more convenient, efficient and not least, more
fashioned and social attractive. The existing trolley
buses are in fact a good beginning that could be im-
proved, but on the most trafficked lines, they could
be replaced by modern, comfortable trams.
The current general plan discussions include new
ideas for rapid public transportation. Its main pro-
posed structure is a north-south and a east-west ra-
pid tram line, crossing each other at the intersection
Str. Ismail / Bd. Cantemir, and an inner and an ou-
ter ring of funiculars along the ring roads. However,
more models could be studied and compared before
decisions are taken. One possibility would be, instead
of funiculars, to establish a tram line system, above
all using the existing large boulevards and streets
such as Bd. Ştefan cel Mare, Bd. Grigore Vieru, Bd.
Dacia (to the airport), Bd. Moscova, Bd. Mircea cel
Bătrin, Şoseaua Hînceşti and Str. Alba Iulia. This
network could be completed by trolleybuses and

Fig. 17. Modern tram in Freiburg, Germany. Picture from the book Fig. 18. Driverless minibuses. From www.keolis.se/kontakt-/press/
Norman Kampmann & Christian Wolf: Die Freiburger Straßenbahn nyhetsarkiv/2016-09-20-sjalvkorande-bussar--tesats-i-lyon.html
heute. EK-Verlag, Freiburg 2012. The picture is shown in Badische
Zeitung, 21st June 2013.

– 254 –

Fig. 19. Bikes for rent in Lund, Sweden.
smaller electric buses, in less dense populated areas
maybe dial-buses. Today, new types of small buses
are developed, also driverless. The existing system of
small buses Chişinău is difficult to overview – a map
is lacking - and each bus trip must be paid separately
cash. A basic demand is that all public transportati-
on is coordinated, intermodal and with a common
fare system and possibility for electronic tickets.
A comfortable and safe system of biking lanes ne-
eds to be developed. Copenhagen is a good example
of a large metropolitan area connected with a com-
fortable biking road system. The use of electric bikes
is rapidly increasing, but it demands also separate la-
nes for higher biking speed. Many cities have a system
of bikes for rent in the central areas. Sometimes rent
up to 30 min is free, but the bike must always be left
in special terminals. Period cards for public transpor-
tation often give access also to bikes for hire.
In earlier stages of motoring, cars have been used
as status symbols, while users of public transport and
bikes could be regarded as “loosers”, who could not
afford nice cars. This could increase car traffic much
more than necessary. In societies with a conscious and
Fig. 20. Electric bike. Picture from www.elhoj.com.
– 255 –
developed environment policy, the situation tends to
be contrary. People who use public transportation or
bikes are respected as to be environmentally conscio-
us, while people repeatedly using cars when there are
other suitable possibilities, are regarded as ignorant
or even egoistic.
The railway system is very little used today, al-
though the main railway station has been upgraded.
The railways should be upgraded, maybe as a first
step with an electric double track system from Călă-
raşi to Anenii Noii for commuter train every 20-30
min. Suitable stops would be Bucovăţ, Străşeni, at
Lacul Ghidighici, Vatra, Pruncul, Petricani, Str. Mi-
hai Viteazi, Bd. Grigiore Vieru, Str. Ismail, Chişinău
main station, Str. Pandurilor, Str. Grădina Botanică,
the Airport (completing new track) and Sîngera. It
Fig. 21. Chişinău main railway station in 2009, after having been
improved.
would be important with comfortable inter-modali-
ty between trains, trams and different types of buses
at common stops. It is obvious that a large part of
the money allocated for road projects in a sustainabi-
lity perspective could be better used for public trans-
portation and biking facilities. There are also ways
for using cars in a more efficient way, e. g. by car po-
ols and renting systems. In Sweden, coordinated and
organised freight transports within the cities is also
discussed.
Generally the train connections within Moldo-
va and to the neighbour countries are to weak and
slow. There are daily, but slow international con-
nections to Iaşi – Bucharest and Odessa, and very
slow connections to Moscow and Minsk. The direct
connections to L’viv Cernăuţi / Černivci have been
suspended. There are only rare and slow domestic
connections to Bălţi, Ocniţa and Cahul. Although
 are investing in railways also inside Europe. Future
Chinese investments in Moldova are not improbable,
but of course care should be taken against excessive
Chinese interests. On the other hand, construction
technique is international and procurements and
tenders for construction could be sent to companies
and consortiums from all countries. An interesting
thing is that high-speed rail on bridge shows to re-

Fig. 22. Train connections from Chişinău today. Coloured lines:

Railways between 200 and 320 km/h. Background map: https://
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bf/High_Speed_
Railroad_Map_of_Europe.svg.

many towns can be reached by bus from Chişinău, it

is not as comfortable as modern trains could be. This Fig. 24. Possible high-speed rail network in south-east Europe.
Map by Bo Larsson. Background map: Google Map.
promotes going by car instead of by public transport.
For a sustainable transportation system, the whole
duce both costs and construction time, compared
railway system, also outside the Chişinău region,
with conventional construction at the ground. Brid-
should be upgraded and modernised up to 150-200
ge solutions are also favourable in hilly topography
km/h, completed with shortcuts in the south passing
like in Moldova, and means minimal interference
Mileştii Noi and in the north from Corneşti to Fă-
and barriers in the terrain. Deer, cows and tractors
leşti, as well as direct passenger services to Romania
via Cantemir–Bârlad and Giurgiuleşti.
A future step would be construction of real high-
speed lines up to 350-400 km/h. Today this is not
any more unrealistic or utopic. In China, 12.500 km
high-speed rail is constructed since 2008 and another
10.000 km is planned. Also connections from China
to Europe are being prepared and Chinese companies

Fig. 25. Possible railway network in Moldova with surrounding

Fig. 23. Proposed Chinese-Asian high-speed rail network. The regions. Map by Bo Larsson. Background map: Google Map. The
Transport Politic, 9th March 2010. Transport Politic.

– 256 –
can pass free under the bridge and crossing roads
do not have to be repositioned. The Beijing – Shan-
ghai line, more than 1.300 km, was built in only 5
years. The travel time is around 4h30min. With the
same standard, travel time from Chişinău would be
40 min to Odessa, 1,5 hours to Bucharest and Kiev,
3,5 hours to Istanbul, Budapest, Belgrade and War-
saw, 4,5 hours to Vienna and Moscow, 5,5 hours to
Athens and Berlin and 7 hours to Milan. All regions
of Moldova could be reached within one hour from
Chişinău. High-speed trains can compete well with
flights, considering travel times to and from the air-
port, times for check-in, security control and time at
the gates. Night trains, competitive with morning or
evening flight + hotel night, could within 9-10 hours
Fig. 26. Chinese high-speed railway on a bridge. Picture from
www.xinhuanet.com/english/photo/20215-12/11/c_134907943.htm.
connect Chişinău with London, Paris, Brussels and
Marseille. In Chişinău, high-speed rail stations sho-
uld be in the city centre and at the airport. Modern
technique may reduce travel time even more.
Chişinău airport will also in the future be of high
importance for international connections, but it will
probably never be an important node for internatio-
nal flight lines. The airport alone has limited poten-
tial to strengthen Chişinău in the European system
of metropolitan areas or capital cities. On the other
hand, Chişinău has some potential to be a node for
high-speed trains in southeast Europe. There is a
growing international awareness that flights to a
great extent must be replaced by more climate-smart
means of transport. Especially large parts of the in-
ter-European transports should move from flights to
rail. There is a need for an effective pan-European
network of high-speed rail, and new technique ma-
kes this more realistic than before. In southeast Eu-
rope, possible high-speed rail lines are not yet fixed.
– 257 –
Fig. 27. Present air connections from Chişinău. From the website of
Chişinău International Airport.
This gives Chişinău and Moldova a special chance to
join the system. Together, high-speed rail and long-
distance flight may enforce Chişinău in the internati-
onal competition between cities. The whole Republic
of Moldova could be involved as Chişinău hinterland
if domestic transport is also radically improved.
A European sustainable transportation policy
must include a fair competition and distribution of
tran­sport work between transport types. If all modes
of transport fully pay for their environment costs, go-
ing by train would always cost less than going by air.
Construction of an efficient European high-speed rail
network would be in line with EU sustainability po-
licy and could preferably to a large extent be financed
on EU level and also include EU neighbour countries.
The discussion above is very extensive and wide-
ranging, from international systems to details on ho-
uses in Chişinău. This shows that there are a lot of
connections between the different levels, interacting
and interfering with each other. Summing up, futu-
re for Chişinău and Moldova is still has many open
opportunities. Little is hereto decided and decisions
in the next decade will have long-term impact. The
climate issue, as well as social issues request a sustai-
nable development at all levels in different branches
of the society. Above are mentioned urban transpor-
tation and urban structure as well as cultural herita-
ge, local identity and attractive city environment. In
an international perspective, the potential for sustai-
nable high quality agriculture and tourism is menti-
oned as well as giving Chişinău a better position in
the international transportation network. This also
affects city planning and general planning. I hope
that decision makers in Chişinău will find the best
way to an attractive and sustainable future.
All photos are taken by Bo Larsson,
if otherwise is not mentioned
 NOILE SIMBOLURI HERALDICE ALE COMUNELOR
CIORESCU ȘI BĂCIOI, MUNICIPIUL CHIȘINĂU
Cu toate că asupra heraldicii și vexilologiei orașu­
lui și municipiului Chișinău se lucrează de mai mulți
ani și pe mai multe direcții, finalitățile sunt puține
și se lasă mult așteptate, încât fiecare pas făcut echi-
valează cu o adevărată realizare. În ultimii ani încă
două comune rurale ale municipiului Chișinău –
comuna Ciorescu și comuna Băcioi – au parcurs în-
tregul drum de elaborare, adoptare și înregistrare a
propriilor simboluri nu doar comunale, ci și pentru
fiecare sat component în parte. În cele ce urmează
vom trece în revistă noile steme și drapele ale acestor
comune cu o explicație sumară a simbolicii lor.
I. Simbolurile comunei Ciorescu
Simbolurile comunei Ciorescu au fost elaborate la
inițiativa primarului Ivan Scripnic și a specialistului
în problemele tineretului și sportului de la primărie,
Ana Butucel. Concepute de autor și desenate de pic-
torul Iurie Caminschi, complexul de steme și drapele
pentru comună au fost avizate prin Decizia Comisiei
Naționale de Heraldică de pe lângă Președintele Re-
publicii Moldova nr. 448-IV.01 din 12 aprilie 2016 și
aprobate prin Decizia Consiliului Comunal Ciores-
cu nr. 3/1 din 28 iulie 2016. Înregistrarea simboluri-
lor în Armorialul General al Republicii Moldova s-a
făcut prin Decretul Președintelui Republicii Moldo-
va, Nicolae Timofti, nr.  2326-VII din 8  septembrie
2016, publicat în „Monitorul Oficial al Republicii
Moldova” din 16 septembrie 2016 (nr. 306-313, par-
tea I, art. 673, p. 66-67).
Iată descrierea noilor steme și drapele.
Stema comunei Ciorescu. În câmp verde, zidit de
argint, o carte de argint, flancată de două spade răs-
turnate de aur. Scutul timbrat de o coroană comuna-
lă de codru.
Drapelul comunei Ciorescu reprezintă o pânză pă-
trată verde, cu bordură (1/8 h) albă, purtând în mij-
loc o carte albă, flancată de două spade răsturnate
galbene.
Stema satului Ciorescu, comuna Ciorescu. În
câmp verde, zidit de argint, un taur de aur, surmon-
tat de o carte de argint. Scutul timbrat de o coroană
sătească de aur.
– 258 –
Silviu ANDRIEȘ-TABAC
Drapelul satului Ciorescu, comuna Ciorescu, re-
prezintă o pânză pătrată verde, cu bordură (1/8  h)
albă, purtând un taur galben, surmontat de o carte
albă.
Stema satului Făurești, comuna Ciorescu. În
câmp verde, zidit de argint, o spadă răsturnată de
aur, acostată de două ciocane de mină de argint, în
pal, adosate. Scutul timbrat de o coroană sătească de
argint.
Drapelul satului Făurești, comuna Ciorescu, re-
prezintă o pânză pătrată verde, cu bordură (1/8  h)
albă, purtând în mijloc o spadă răsturnată galbenă,
acostată de două ciocane de mină albe, în pal, ado-
sate.
Stema satului Goian, comuna Ciorescu. În câmp
verde, zidit de argint, o spadă răsturnată de aur, acos-
tată de doi porumbei de argint, în zbor, afrontați.
Scutul timbrat de o coroană sătească de argint.
Drapelul satului Goian, comuna Ciorescu, repre-
zintă o pânză pătrată verde, cu bordură (1/8 h) albă,
purtând în mijloc o spadă răsturnată galbenă, acos-
tată de doi porumbei albi, în zbor, afrontați.
Explicaţia simbolurilor este următoarea.
Însemnele heraldice şi vexilologice ale comunei
Ciorescu au fost concepute într-o unitate simbolică
care să marcheze unitatea destinului istoric al locali-
tăţilor componente.
Satul reşedinţă Ciorescu îşi datorează apariţia
sa unui proiect al Zemstvei basarabene, sprijinit pe
moştenirea testată de negustorul de ghilda a treia
Ion Gh. Ciorescu (†  1887): la 1911, aici a fost fon-
dată o Şcoală Agricolă de gradul  II pentru copiii
Stema și drapelul satului Ciorescu, comuna Ciorescu.
orfani, care a primit numele testatorului mijloacelor
financiare pentru instituirea și zidirea ei, și, în acelaşi
an, au demarat lucrările de construcție.
În 1940, şcoala a fost evacuată în dreapta Prutu-
lui, iar în 1945, în sediul ei a fost deschis un Tehni-
cum Agricol de Zootehnie şi Medicină Veterinară,
care pregătea zootehnicieni şi felceri veterinari. În
anii 1950-1960, aici s-a creat o bază experimentală de
cercetare ştiinţifică. Astfel, în 1956, printr-o hotărâre
a Consiliului de Miniştri, a fost fondată Staţiunea de
Cercetare în domeniul Zootehniei şi Medicinii Vete- Stema și drapelul satului Făurești, comuna Ciorescu.
rinare, care în 1958 a fost reorganizată în Institutul
Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice în Zootehnie şi al XVI-lea: în câmp roşu, între două semiluni de aur
Medicină Veterinară1. adosate, o spadă răsturnată de argint, cu mânerul de
La 19 ianuarie 1967, localitatea creată în jurul In- aur; cimier: cinci pene de struţ de argint), din do-
stitutului numit a fost trecută în registrele de eviden- meniul de proprietate al căreia satul făcuse cândva
ţă a unităţilor administrativ-teritoriale cu denumirea parte3. Cel de-al doilea element de individualizare a
„satul Cricova-Nouă”, iar la 26 iunie 1969, aici a fost însemnelor heraldice ale Făureştilor îl constituie cele
creat un soviet sătesc distinct2 , în care au intrat satele două ciocane de mină de argint, în pal, adosate, care
Cricova-Nouă, Făureşti, Goian şi Paşcani. acostează spada. Pe de o parte, ele întăresc aluzia la
La 27  mai 1992, satul şi comuna Cricova-Nouă cariera de piatră din localitate, iar pe de alta, pot fi
îşi schimbă denumirea în Ciorescu. considerate ca arme grăitoare pentru denumirea sa-
Primul element de unitate a tuturor celor patru tului, care are la baza ei primară verbul „a făuri”: cio-
steme este câmpul verde al scutului heraldic şi al canul este o unealtă bună pentru a făuri ceva.
pânzei drapelului. Verdele aici apare ca o culoare a Şi în stema satului Goian se regăseşte o spadă
agriculturii, cu referire la Şcoala Agricolă şi institu- răsturnată de aur, cu referire la aceeaşi familie de
ţiile care i-au succedat. În acelaşi timp, verdele este moşieri Donici, care a stăpânit cândva satul4. Ce-
culoarea codrului, simbolizând zona geografică din lelalte două mobile însoţitoare – doi porumbei de
care fac parte satele comunei. argint în zbor, afrontaţi – apar în calitate de arme
Câmpul verde este zidit de argint pentru a marca grăitoare. Toponimul Goian are la bază antroponi-
importanţa industriei extragerii pietrei, prelucrării mul omonim, provenit de la antroponimul Goia, cu
calcarului şi producerii cotileţului în economia şi is- explicaţii etimologice multiple, dintre care ne inte-
toria zonei. resează aici două: cea de „pace” (din slavă goj) şi cea
Celelalte mobile heraldice au menire individuali-
zatoare.
În stema satului Ciorescu, mobila principală din
punct de vedere logic este cartea de argint, care face
trimitere la instituţiile educaţionale şi de cercetare
care au dus la crearea localităţii. Ea este întărită de
cea de-a doua mobilă – taurul de aur, care face referi-
re expresă la zootehnie şi medicina veterinară.
Satul Făureşti a fost individualizat printr-o spa-
dă răsturnată de aur, care face aluzie la stema famili-
ei Donici (herbul polonez Ostoja, model din secolul
Stema și drapelul satului Goian, comuna Ciorescu.

1
Ciorescu în economia locală (s.l., s.a.); Victor Ladaniuc,
„Cio­rescu”, în Localităţile Republicii Moldova. Itinerar
documentar-publicistic ilustrat, vol.  4 (Chişinău: Fundaţia
„Draghiştea”, 2002), 109-113.
2
R.S.S.  Moldovenească. Orânduire administrativ-teritorială
la data de 1 aprilie 1988, (Chişinău, 1988), 137, 167.
3
Victor Ladaniuc, „Făureşti”, în Localităţile Republicii Mol-
dova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 6 (Chişi-
nău, Fundaţia „Draghiştea”, 2006), 241-243.
4
Victor Ladaniuc, „Goian”, în Localităţile Republicii Moldo-
va. Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 6 (Chişinău,
Fundaţia „Draghiştea”, 2006), 586-588.

– 259 –
de „dragoste, gingăşie, alintare” (prescurtat de la
Neagoe, din slavă neaga)5.
Stema comunei Ciorescu a păstrat acelaşi câmp
verde, zidit de argint şi câte o mobilă din stemele fie-
cărui sat component: cartea de argint de la Ciorescu
şi câte o spadă de aur de la Făureşti şi Goian. In locul
principal a fost amplasată cartea, iar spadele au flan-
cat-o, păstrând poziţia verticală din stemele de origi-
ne, compoziţie care a creat o individualitate sporită
faţă de alte steme cu structură similară.
Stema și drapelul comunei Ciorescu.
Coroanele care timbrează scuturile heraldice ara-
tă statutul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale:
la Ciorescu – de sat (component) reşedinţă de comu-
nă, iar la Făureşti şi Goian – de sat nereşedinţă de
comună (sau sat component al comunei). Coroana
comunală de codru ce timbrează scutul stemei co-
munei Ciorescu, în conformitate cu normele stabi-
lite de Comisia Naţională de Heraldică6, trimite la
zona geografică de codru în care este situată comuna.
Reprezintă o cunună de aur, compusă din trei frunze
de stejar vizibile şi două ghinde intercalate.
Drapelele satelor şi comunei au fost elaborate în
baza stemelor, prin procedee specifice vexilologiei şi
păstrează semnificaţia cuprinsă în steme.
II. Simbolurile comunei Băcioi
Simbolurile comunei Băcioi au fost elaborate la
inițiativa viceprimarului Ilie Leahu, care s-a preocu-
pat de această problemă încă din 2014. Concepute
de autor și desenate de pictorul Alexandru Roșca-
5
Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti
(Bucureşti, 1983), 227 ; N.  A.  Constantinescu, Dicţionar
onomastic românesc (Bucureşti: Editura Academiei RPR,
1963), 332-333; Maria Cosniceanu, Nume de familie (din
perspectiva istorică) [I] (Chişinău: Pontos, 2004), 332-333.
6
Regulamentul cu privire la elaborarea simbolicii teritoriale
locale, aprobat în şedinţa Comisiei Naţionale de Heraldică
a Republicii Moldova din 28 aprilie 1996, cu modificările şi
completările introduse în şedinţa din 19 martie 2004.
– 260 –
Ceban, complexul de steme și drapele pentru comu-
nă au fost avizate prin Decizia Comisiei Naționale
de Heraldică de pe lângă Președintele Republicii
Moldova nr. 74-V.01 din 20 februarie 2018 și aproba-
te prin Decizia Consiliului Comunal Băcioi nr. 3/10
din 7 mai 2018. Înregistrarea simbolurilor în Armo-
rialul General al Republicii Moldova s-a făcut prin
Decretul Președintelui Republicii Moldova, Igor Do-
don, nr. 733-VIII din 5 iunie 2018, publicat în „Mo-
nitorul Oficial al Republicii Moldova” din 15  iunie
2018 (nr. 195-209, partea I, art. 345, p. 66-68).
Iată descrierea noilor steme și drapele.
Stema comunei Băcioi. În câmp roșu-vișiniu, un
baci, stând în picioare, privind în față, purtând straie
naționale, cojoc, căciulă de cârlan pe cap și opinci, în
culori naturale, ținând în mâna dreaptă sprijinit în
pământ un toiag de aur și surmontat de patru durițe
de pinten, așezate în fascie în capul scutului, de ase-
menea de aur. Scutul timbrat de o coroană comunală
de câmpie.
Drapelul comunei Băcioi reprezintă o pânză pă-
trată roșie-vișiniu, având în mijloc un baci, stând în
picioare, privind în față, purtând straie naționale, co-
joc, căciulă de cârlan pe cap și opinci, în culori natu-
rale, ținând în mâna dreaptă sprijinit în pământ un
toiag galben și surmontat de patru durițe de pinten,
așezate în fascie în partea de sus a pânzei, de aseme-
nea galbene.
Stema satului Băcioi, comuna Băcioi. În câmp
roșu-vișiniu, un baci, stând în picioare, privind în
față, purtând straie naționale, cojoc, căciulă de cârlan
pe cap și opinci, în culori naturale, ținând în mâna
dreaptă sprijinit în pământ un toiag de aur. Scutul
timbrat de o coroană sătească de aur.
Drapelul satului Băcioi, comuna Băcioi, reprezin-
tă o pânză pătrată roșie-vișiniu, având în mijloc un
baci, stând în picioare, privind în față, purtând straie
naționale, cojoc, căciulă de cârlan pe cap și opinci, în
culori naturale, ținând în mâna dreaptă sprijinit în
pământ un toiag galben.
Stema satului Brăila, comuna Băcioi. Scut tăiat,
negru și roșu-vișiniu, cu un călăraș gonind spre dex-
tra broșând, de aur. Scutul timbrat de o coroană să-
tească de argint.
Drapelul satului Brăila, comuna Băcioi, reprezin-
tă o pânză pătrată, tăiată orizontal, negru și roșu-
vișiniu, purtând în mijloc broșând un călăraș gonind
spre dextra, galben.
Stema satului Frumușica, comuna Băcioi. În
câmp roșu-vișiniu, o fată tânără, stând în picioare,
privind în față, purtând straie naționale și opinci,
în culori naturale, ținând în mâna dreaptă o lozie
(Salix babylonica) de aur, iar mâna stângă sprijini-
tă în șold. Scutul timbrat de o coroană sătească de
argint.
Drapelul satului Frumușica, comuna Băcioi, re-
prezintă o pânză pătrată roșie-vișiniu, având în mij-
loc o fată tânără, stând în picioare, privind în față,
purtând straie naționale și opinci, în culori natura-
le, ținând în mâna dreaptă o lozie galbenă, iar mâna
stângă sprijinită în șold.
Stema satului Străisteni, comuna Băcioi. În câmp
de aur, un fir dezrădăcinat de traista-ciobanului (Cap-
sella bursa-pastoris), natural. Bordură roșie-vișiniu.
Scutul timbrat de o coroană sătească de argint.
Drapelul satului Străisteni, comuna Băcioi, re-
prezintă o pânză pătrată galbenă, cu bordură roșie-
vișiniu (1/7 h), purtând în mijloc un fir dezrădăcinat
de traista-ciobanului, natural.
Explicaţia simbolurilor este următoarea.
Stemele și drapelele comunei Băcioi au fost re-
zolvate în complex unic și în context cu simbolica
localităților învecinate, înrudite într-un fel.
Elementul de legătură dintre satele acestei comu-
ne și localitățile vecine la care ne referim îl constituie
valea râului Ișnovăț, cea care a produs o familie de
steme și drapele aparte în heraldica Republicii Mol-
dova. Este vorba de însemne care folosesc o culoare
heraldică particularizată – culoarea roșie-vișiniu,
personificând râul Işnovăţ.
Râul Işnovăţ este pentru prima oară amintit în-
tr-un act de la Alexandru cel Bun din 10  februarie
14297, în varianta „Vâşneveţ”. Hidronimul provine
de la apelativul ucrainesc vâşnea – „vişin, vişină” şi
înseamnă „valea cu vişini”8. Din spusele localnicilor,
se ştie că în locul unde izvorăşte Işnovăţul, lângă mă-
năstirea Căpriana, există copaci de vişini crescând
sălbatic şi în zilele noastre. Vom menţiona şi faptul
că în documentul din 1429 deja citat mănăstirea Că-
priana apare cu numele „mănăstirea Vâşneveţ, unde
este egumen Chiprian”.
Culoarea vişinie nu este o culoare heraldică cla-
sică, ci una cu totul individuală și a fost folosită cu
succes în Republica Moldova în simbolurile heral-
7
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I (1384-
1448), volum întocmit de C.  Cihodaru, I. Caproșu și
L. Șimanschi (București: Editura Academiei RSR), 124-
125.
8
Ion Dron, Studii şi cercetări (Chişinău: Pontos, 2001), 300;
Idem, Chişinău. Schiţe etnotoponimice (Chişinău: Ulysse,
2001), 63-84.
– 261 –
dice și vexilologice ale mai multor localități așezate
pe râul Işnovăţ: oraşul Ialoveni (2002)9, satele Dăn-
ceni (2013), Nimoreni (2012), Scoreni (2016), Mal-
coci (2018) și altele. Acest smalt poate fi considerat
ca o armă heraldică grăitoare, căci vişinul şi fructul
său vişina au dat limbii române şi denumirea râului,
şi denumirea acestei nuanţe de roşu. Astfel, vișiniul
apare în toate stemele și drapelele comunei Băcioi.
Satul Băcioi a fost individualizat printr-un baci,
în calitate de arme grăitoare. Toponimul provine de
la antroponimul omonim, care este unul augmentativ
de la supranumele Baciu, ambele fiind pomenite în
documente din secolele XVIII-XIX10. Substantivul
comun „baciu”, care a stat la baza ambelor antroponi-
me, reprezintă „un termen comun popoarelor din sud-
estul european, cu sensul de «căpetenie de păstori»
și «nene», frate mai mare”11. În acest context, trebuie
să amintim și de tradiția păstorească milenară a popo-
rului nostru, reflectată plenar în folclor și în cultura
noastră laică. Ciobanul întotdeauna a fost și rămâne
Stema și drapelul satului Băcioi, comuna Băcioi.
un simbol național al rezistenței în timp, al dârzeni-
ei și al dăinuirii. El simbolizează verticalitatea și îm-
potrivirea vremurilor rele și oricăror forțe malefice.
El păstorește turma prin văi și dealuri, prin păduri și
deșerturi și o scoate la liman. Este o menire dumneze-
iască, de fapt. Acest simbolism al baciului este întărit
de toiagul de aur pe care îl are în mână. Toiagul este
un simbol universal al conducătorului și al puterii.
Cât privește satul Brăila, pentru a dezlega etimo-
logia acestui toponim în vederea creării unor arme
9
Silviu Andrieş-Tabac, „Noile simboluri heraldice ale oraşu-
lui Ialoveni”, în Simpozion de numismatică dedicat împlini-
rii a 125 de ani de la proclamarea independenţei României.
Chişinău, 24-26 septembrie 2002: Studii, note şi comunicări
(Bucureşti, 2003), 277-284.
10
A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldo-
venească (Chişinău, 1970), 80.
11
N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, 185-
186.

Stema și drapelul satului Brăila, comuna Băcioi.
grăitoare, ne-am adresat cunoscutului filolog ieșean
Mircea Ciubotaru, care, cu multă bunăvoință priete-
nească, într-un răvaș din 22 iunie 2016, ne-a explicat
următoarele:
„Despre Brăila, oraşul dunărean, s-a spus că ar fi
de la germ. Briile – ochelari, fiindcă aşa s-ar explica
zicala A nimerit orbul Brăila. Cine a zis asta mai cu-
rând a dat cu oiştea în gard. Etimologia este orbitor
de ... transparentă şi de aceea nu se vede. E simplu:
numele frecvent Brae este etimonul pentru sate-
le Brăeşti. Un derivat cu sufixul -ilă a dat Brăilă,
precum Zorilă, Ochilă etc. Chestia e că numele ar
putea fi şi împrumutat direct din bulgară în for-
ma Brail, şi nu derivat în română cu -ilă. Numele
e atestat în DIR/DRH12 . Din Brăilă, cu sufixul -a,
rezultă Brăila, ca Arbore – Arborea, Manole – Ma-
nolea etc.
Pentru heraldică, nu ştiu ce stemă vorbitoare s-ar
putea face, căci Brae şi Brăilă nu însemnă nimic în
româneşte. Între Brăila cu pricina şi neamurile boie-
reşti Brae, Brăescu şi Braevici nu e vreo legătură, ca să
poată fi împrumutat vreun simbol de la aceştia (dacă
este cunoscută vreo stemă). Deci, trebuie inventat
altceva, nu știu ce. […] Brae e slav”13.
În consecință, calea ideală a armelor grăitoare a
fost abandonată.
Denumirea veche a satului Brăila a fost Negrești,
toponim care are la origine antroponimul Negru/
Negrea, personaje reale cu aceste nume fiind puse în
legătură documentară cu moșia Brăilei14.
12
Se au în vedere cunoscutele culegeri de documente „Docu-
mente privind Istoria României” și „Documenta Romaniae
Historica”.
13
Referințe complementare la acest subiect a se vedea în:
N.  A.  Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc,
213-214.
14
Victor Ladaniuc, „Brăila”, în Localitățile Republicii Moldo-
va. Itinerar documentar-publicistic ilustrat, vol. 2 (Chișinău,
s. n., 2000), 239.
– 262 –
Scutul a fost tăiat, simbolizând faptul că satul
Brăila este amplasat pe ambele maluri ale Ișnovățului.
Partea de jos a rămas vișinie, iar cea de sus a fost co-
lorată în negru – culoarea heraldică a pământului –
pentru a invoca vechea denumire de Negrești.
Într-un tablou al moșiilor răzeșești din județul
Chișinău, întocmit la 17 august 1872, găsim și satul
Brăila, a cărui moșie umbla în trei bătrâni: bătrânul
lui Gheorghe Brăila, cuprinzând 75  de desetine de
pământ și având 15  stăpâni; bătrânul lui Onofrei
Cerchez, cuprinzând 73 de desetine și având 14 stă-
pâni; bătrânul lui Alexandru Brăila, cuprinzând
60  de desetine și având 28  de stăpâni15. Din acest
document ne dăm seama și de ce numele satului a
devenit Brăila.
Răzeșia brăilenilor a fost marcată în stema și
drapelul acestui sat prin figura unui călăraș gonind,
de aur.
Satul Frumușica s-a individualizat printr-o tâ-
nără fată, care face o aluzie grăitoare la denumirea
localității. Din punct de vedere artistic, s-a dorit să fie
rezolvată în stilul picturii lui Nicolae Grigorescu și al
gravurilor de pe bancnotele românești din perioada
interbelică și imediat postbelică. Individualizarea mo-
bilei principale s-a făcut prin dotarea fetei cu un fir de
lozie, invocând mahalaua Lozioara din localitate.
Stema și drapelul satului Frumușica, comuna Băcioi.
Satul Străisteni își trage originea etimologică de
la un antroponim Straistă sau direct de la apelativul
straistă, variantă a lui traistă – „obiect în formă de
sac, confecționat din pânză groasă sau din lână și
prevăzut cu o baieră pentru a fi agățat, care servește
la transportul sau la păstrarea unor obiecte, mai ales
a mâncării”16. Și în acest caz a fost antrenat proce-
15
Sergiu Bacalov, „Despre răzăși și răzășie în Țara Moldovei
și în Basarabia. Materiale documentare din sec. XIX (par-
tea  I)”, Studii de arhondologie și genealogie II (Chișinău,
2014), 142.
16
Dicţionar explicativ al limbii române (DEX), ed. II (Bucu-
reşti: Univers Enciclopedic, 1996), 1102.

Stema și drapelul satului Străisteni, comuna Băcioi.
deul heraldic al armelor grăitoare, doar că, în locul
unei traiste-sac obișnuite, s-a ales o armă heraldică
mai insolită – o  plantă erbacee din familia crucife-
relor, cunoscută în multe limbi cu denumirea pito-
rească de traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris).
Este remarcabil faptul că astfel se face legătură și cu
baciul din însemnele satului și comunei Băcioi. Au-
rul câmpului a fost dictat de condițiile tehnice.
În stema comunei Băcioi au fost preluate două
elemente esențiale, în primul rând culoarea vișinie,
specifică însemnelor celor patru sate componente,
apoi figura baciului din stema satului reședință, căci
el simbolizează și denumirea comunei. Elementul
de individualizare inclus expres l-au constituit cele
patru durițe de pinten, după numărul satelor din
Stema și drapelul comunei Băcioi.
comună, de aur, așezate în fascie deasupra capului
baciului. Pintenii cavalerești invocă răzeșia, căci este
atestat faptul că moșia Băcioi a fost una răzeșească și
compusă din două moșii în valea Ișnovățului17.
Coroanele care timbrează scuturile heraldice ara-
tă statutul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale: la
Băcioi – de sat (component) reşedinţă de comună, iar
la Brăila, Frumușica și Străisteni – de sat nereşedinţă
I.  N.  Halippa, „Rospis’ zemlevladenia i soslovnogo stroia
17
naselenia Bessarabii po dannîm perepisi 1817 goda”, Tru-
dî Bessarabskoi gubernskoi arhivnoi komissii III (Chişinău,
1907), 148.
– 263 –
de comună (sau sat component al comunei). Coroa-
na comunală de câmpie ce timbrează scutul stemei
comunei Băcioi, în conformitate cu normele stabilite
de Comisia Naţională de Heraldică18, trimite la zona
geografică de câmpie în care este situată comuna. Re-
prezintă o cunună de aur, compusă din trei spice de
grâu vizibile şi două măciulii de mac intercalate.
Drapelele satelor şi comunei au fost elaborate în
baza stemelor, prin procedee specifice vexilologiei, ca
baniere armoriate, şi păstrează semnificaţia cuprinsă
în steme.
* * *
Însemnele heraldice și vexilologice noi ale co-
munelor Ciorescu și Băcioi se înscriu în șirul acelo-
ra care, dacă e să folosim terminologia vexilologică,
creează „o familie” simbolică. Această „înrudire”
s-a realizat în primul rând prin unitatea coloristică
a câmpurilor – elementul care sare primul în ochii
privitorului. În cazul comunei Ciorescu avem o fa-
milie mai mică, la nivel de comună, utilizând câm-
pul verde și zidit alb. În cazul comunei Băcioi avem o
familie mai mare, cea a localităților din valea râului
Ișnovăț, care se individualizează printr-o culoare mai
puțin canonică din punct de vedere heraldic – culoa-
rea vișinie.
La crearea unei unități mai profunde între toate
însemnele au contribuit și procedeele de uniformiza-
re și similarizare în ceea ce privește tipul, numărul și
poziția mobilelor heraldice în câmp. Din acest punct
de vedere, deși experiența celor două comune la care
ne-am referit nu este prima, ea totuși marchează un
pas înainte față de simbolurile elaborate anterior în
complex pentru alte comune, unde dezideratul uni-
formizării a fost secundar față de cel al maximei in-
dividualizări. Este de remarcat și faptul că de cele mai
multe ori, la elaborarea însemnelor în complex, un
factor determinant în balansarea dintre polii indivi-
dual și uniform rămâne gradul de documentare pre-
alabilă asupra istoricului și particularităților fiecărei
localități, reflectat în chestionarul heraldic respectiv,
remis de Comisia Națională de Heraldică. Un ches-
tionar bine documentat va trage procesul elaborativ
spre polul individualizator, iar un chestionar întoc-
mit sumar va oferi o șansă mai mare elementelor de
uniformizare.
18
Regulamentul cu privire la elaborarea simbolicii teritoriale
locale, aprobat în şedinţa Comisiei Naţionale de Heraldică
a Republicii Moldova din 28 aprilie 1996, cu modificările şi
completările introduse în şedinţa din 19 martie 2004.
 Alt factor care influențează lucrările la elaborarea
în complex a însemnelor este acela că toate însemnele
trebuie finalizate la aceeași dată, deoarece ele toate se
avizează, aprobă și înregistrează în complex. Tergiver-
sarea în cazul oricărui însemn sătesc întârzie întregul
proces. Astfel, în situațiile mai dificile de depistare a
ideilor și mobilelor individualizatoare potrivite, ce-
lelalte însemne din complex vor contribui la crearea
însemnelor lipsă prin sugestii de similarizare în defa-
voarea unor identități prea adânc ascunse și până la
care nu se poate penetra încă. Situația este reală și tre-
buie acceptată de autori și purtătorii de însemne, căci
– 264 –
e mai bine să existe niște simboluri mai mult sau mai
puțin calitative din punct de vedere heraldic, decât să
nu existe deloc. Dacă viitorul ne va rezerva descope-
riri esențiale pentru identitatea unei localități, sim-
bolurile în uz ale acesteia pot fi supuse modificării,
ajustării, augmentării sau chiar înlocuirii, în funcție
de gradul de valoare heraldică al acelor descoperiri.
Este de la sine înțeles că orice autor de însemne
se străduie să ofere soluția cea mai bună care îi vine
în cap, pentru ca stema și drapelul concepute de el să
rămână în uz pentru totdeauna, așa cum o prevăd ca-
noanele științei și artei heraldice.
 GALERIILE DE LA CRICOVA, MUNICIPIUL CHIȘINĂU. IMAGINEA
ACTUALĂ A CĂUTĂRILOR ARHITECTURALE ȘI ARTISTICE
Galeriile subterane de la Cricova, rămase în urma
excavării pietrei de calcar, și-au asigurat utilitatea prin
organizarea spaţiului interior, oportun activităţilor de
producere, depozitare și expunere a vinurilor. Proce-
sul de reutilizare a galeriilor de pe un teritoriu atât de
vast, cu o suprafaţă totală de 83,28 ha a perimetrului
minier, a început în 1952. Aspectul lor inițial, gene-
rat de mașinile și utilajul tehnic folosit pentru exca-
vare, a fost ulterior parțial modificat pentru a aduce
în concordanță spațiile cu necesitățile activităților
desfășurate de complexul vitivinicol. Valoarea acestui
peisaj industrial, determinat de activitatea de extracție
a pietrei de calcar, formează astăzi un complex istoric,
coerent și identitar. Aceste labirinturi subterane sunt
o adevărată tentaţie nu numai prin faptul că adăpos-
tesc colecţii remarcabile de vinuri, dar şi prin origi-
nalitatea realizării lor ca obiect arhitectural.
E greu de spus dacă a fost perceput interesul ar-
hitectural al acestor labirinturi de la început, dar,
într-un final, rolul lor a constat în adăugarea unui
patrimoniu unical. Galeriile au primit o nouă viață
prin găsirea unor noi valori estetice. Reutilizarea lor
s-a bazat pe câteva principii, care pot fi ajustate la re-
gulile stabilite pentru conversia spațiilor industriale,
întemeiate pe o logică inversă abordării arhitecturale
moderniste aplicate pentru construcțiile noi „forma
urmează funcția”1, dându-i prioritate spațiului exis-
tent, și anume: forma dictează funcția.
Calitatea reutilizării minelor a rezultat din adec-
varea necesităților programate spațiului disponibil,
care a fost analizat înainte de a putea sugera o nouă
utilizare. Soluționarea acestei probleme, impor-
tantă pentru industria vitivinicolă din țară, a deve-
nit posibilă, în mare masură, datorită inițiativei și
perseverenței a două personalități remarcabile în do-
meniul vinificației, Petru Ungurean2 și Nicolae So-
1
Louis H. Sullivan, „The tall office building artistically con-
sidered”, Lippincott’s Magazine, March 1896, p. 5.
2
Petru Ungurean – specialist în oenologie, doctor în ştiin-
ţe tehnice, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, Vinificator emerit al Republicii Moldova. A con-
tribuit la restabilirea industriei de vinificaţie în RSSM după
cel de-al Doilea Război Mondial. Rezultatele lucrărilor de
cercetare sunt oglindite în cele peste 100 de lucrări ştiinţifi-
ce în domeniul vinificaţiei.
– 265 –
Aurelia TRIFAN
bolev3. Anume lor le-a venit în gând eminenta idee
de a folosi în calitate de depozite de vinuri galeriile
de mină din care se extrăgea piatra de construcție.
Subteranul oferea un mediu controlat, cu o tempe-
ratură și o umiditate constantă, ceea ce îl făcea să
constituie cel mai bun mod de păstrare a vinurilor.
Primele încercări – din 1947 – au fost soldate cu
succes, stabilindu-se că vinurile maturate în galerii
sunt mai calitative, mai fine și mai rezistente la tur-
biditate, ceea ce a servit drept argument important
de a continua lucrul, care părea a fi la acel moment
un experiment. Pe parcursul câtorva luni, ambii vi-
nificatori, împreună cu specialiștii-geologi, construc-
torii și cioplitorii de piatră, au vizitat și au examinat
minuțios multe mine din RSSM, fiind selectate ga-
leriile subterane din localitatea Cricova4, situate în
apropierea orașului Chișinău. Dimensiunile acestora
permiteau păstrarea a milioane de decalitri de vin și
– un factor important – fără ca să fie necesare mari
investiții capitale.
Anul de fondare a Combinatului de Vinuri „Cri-
cova” S.A. este considerat a fi anul 1952, când, în
conformitate cu ordinul Ministerului Industriei Ali-
mentare al U.R.S.S., Combinatul de Șampanie din
Basarabia este obligat „să prevadă pentru anul 1952
finanțarea lucrărilor prioritare în vederea adaptării
galeriilor de la Cricova pentru utilizarea lor ca depo-
zite de vinuri” cu posibilitatea de dezvoltare într-o
fabrică de vinuri șampanizate5.
După cum vedem, inițiala funcție implementată
a fost cea utilitară și doar ulterior s-a ajuns la con-
cluzia că galeriile ar putea fi transformate în spații
3
Nicolae Sobolev – director al Combinatului de Șampanie
din Basarabia la începutul anilor ’50 ai secolului XX. În
perioada când se găsește la conducere, se adresează Guver-
nului RSSM cu propunerea adaptării carierelor de piatră de
la Cricova pentru depozitarea vinurilor, după care, în con-
formitate cu ordinul Ministerului Industriei Alimentare al
URSS, Combinatul de Șampanie din Basarabia își asumă
angajamentul să finanțeze aceste lucrări.
4
Daniel Catalin, „Istoria Cricova Moldova”, postat 16 mai
2008, http://www.cricova.mihail.ro/2008/05/istoria-cri-
cova-moldova/
5
Ideea creării unei fabrici de vinuri spumante pe baza ex-
ploatărilor miniere de la Cricova a fost realizată doar în
anul 1980.
publice. Pentru aceasta, dincolo de diagnosticul teh-
nic și funcțional, a fost necesară o bună înțelegere
culturală și structurală a spațiului existent, esențială
pentru a capta spiritul locului și a păstra autenticita-
tea acestuia. Exigența funcțională, fiind dezvoltată de
către proiectanți, a creat o imagine demnă de toată
atenția. Proiectul de reutilizare a galeriilor a adăugat
spațiului existent doar ceea ce era strict necesar, încer-
când să păstreze şi să respecte cât mai mult din vechea
structură a minelor. Rețelele de tuneluri au format un
oraș subteran cu o mulțime de străzi cu denumiri de
vinuri: Cabernet, Chardonnay, Codru, Sauvignon, Foto 1. Vinoteca Națională, 2018. Foto V. Trifan.
Feteasca ș.a., unde au început să fie depozitate vinurile
în butoaie. Pentru organizarea traseelor a fost folosit tutului de Stat de Proiectări „Moldghiprostroi”, V.
perimetrul minier unde lucrăririle de excavare s-au Voițehovschi, a fost elaborat proiectul uneia dintre
efectuat mecanizat. Astfel, lăţimea lor varia de la 6 la sălile de degustare ale galeriilor Cricova7. Sala cu o
7,5 metri, înălţimea fiind de 3-3,5 metri, iar adânci- lățime de 5,5 metri și o lungime de 15,5 metri avea
mea la care erau situate șirurile ordonate de butoaie de prevăzută pe fiecare din laturile lungi câte patru nişe,
diferită capacitate, în dependenţă de relief, varia de la iar pe latura scurtă opusă intrării – șemineul, cu o
35 metri la intrare pâna la 60-80 metri. realizare minuțioasă a decorului. Procesul creativ s-a
Unele galerii au început să fie folosite pentru de- soldat cu elaborarea designului interior al spațiului:
pozitarea vinurilor în sticle, adăpostind din 1954 co- proiectarea tavanului din fâșii de beton armat, ten-
lecţii de vinuri de o înaltă calitate din ţară şi de peste cuit, cu finisaj decorativ; a pardoselii de mozaic din
hotare – printre primele exponate enumerându-se plăci de culoare albă și roșie, cu lustruire ulterioară;
vinurile din splendida colecție vinicolă a generalului divizarea suprafețelor pereților prin brâie profilate și
Göring – și dând naștere unei vinoteci unicale. Am- îmbinarea lor cu tavanul prin cornișe decorative; re-
plasamentul ei era altul decât acum, iar vinoteca ocu- alizarea desenelor mobilierului și ale ușilor masive cu
pa o suprafață cu mult mai mică. Sticlele erau aranjate grilaj; alegerea corpurilor de iluminat etc.
în nișe săpate în pereții unuia din coridoarele fostei Darea în exploatare a următoarelor patru săli
mine. Cu timpul, din cauza apelor subterane care se de degustare a fost preconizată către lansarea lu-
adunau în galerie, a apărut necesitatea schimbării crărilor Simpozionului Internațional sub auspici-
locului colecției. Organizarea noului spațiu pentru ile Organizației Internaționale a Viei și Vinului,
vinotecă a început la sfârșitul anilor ’70 ai secolului desfășurat la Chișinău în 1979, un eveniment remar-
trecut. Pentru elaborarea proiectului și conducerea cabil din istoria viticulturii și vinificației naționale.
construcțiilor a fost invitat arhitectul V. Gorștein. În cadrul forumului au fost vizitate mai multe fabrici
Ideea depozitării sticlelor de colecție în caze6, con- de vinuri din RSSM, printre care și Combinatul de
struite în sistem de „fagure” a fost considerată una
din cele mai desăvârșite pentru implementare dar și
mai impunătoare structuri, luându-se în considerare
proporțiile de extindere. Uniformitatea în tratarea
acestei structuri modulare, precum şi materialul pen-
tru construcția lor au contribuit la menținerea ima-
ginii neîntrerupte a galeriilor. Această rețea de caze
amenajate de-a lungul ambilor pereți ai tunelurilor
este păstrată până astăzi (foto 1).
Dintre primele preocupări proiectuale pentru
spațiile de degustare au fost cele din anul 1960, când
sub conducerea arhitectului-șef de proiect al Insti-
Foto 2. Secția de remuage, 2018. Foto V.Trifan.
Cază – despărțitură regulată pentru depozitare (în cazul
6

nostru – a sticlelor cu vin). Fr. case. ANRM. F. 3095, inv. 2, d. 7, p. 1-10.

7

– 266 –

Foto 3. Galeriile pentru depozitarea vinurilor în butoaie, 2018. Foto
V. Trifan.
Vinuri de la Cricova. Delegațiile străine au rămas
impresionate de primul complex subteran de produ-
cere a vinurilor spumante din republică, care le-a ofe-
rit și posibilitatea degustării celor mai bune vinuri în
incinta galeriilor. Sălile au fost înalt apreciate de cei
prezenți, primind recunoașterea caracterului lor dis-
tinct ca structură și spirit. Soluționarea arhitecturală
a sălilor și coordonarea realizării lor îi este atribuită
arhitectului V. Gorștein.
O abordare diferită – cu păstrarea suprafețelor
originale, rămase după excavare – a fost aleasă atât
pentru spațiile amenajate cu pupitre (foto 2), menite
pentru sticlele de spumant, care sunt supuse remua-
jului (fr. „remuage”)8, cât și pentru traseele unde sunt
depozitate vinurile în butoaie, aranjate pe suporturi
de beton, vopsite într-un alb imaculat, contrastant
cu mediul înconjurător (foto 3). O altă arhitectură,
cu un aspect industrial, datorat utilajului vinicol și
amenajărilor necesare, a fost elaborată în încăperile
de producere (foto 4).
Foto 4. Secția de degorjare, 2018. Foto V. Trifan.
Remuage – operațiunea de rotire a sticlelor de spumant în
8
jurul axei lor la intervale de 2-3 zile, timp de 1-2 luni, cu
scopul de a aduna sedimentul în gâtul acestora, care ulterior
este înlăturat prin scoaterea dopului.
– 267 –
Promovarea turismului vitivinicol a fost un im-
puls ce a contribuit la dezvoltarea structurii și schim-
barea imaginii complexului. Noul aspect arhitectural
a început să se contureze în ultimele două decenii.
Primul jalon al devenirilor recente a fost renovarea
sălilor de degustare.
De la bun început, galeriile Combinatului de Vi-
nuri „Cricova” au avut un statut reprezentativ pentru
Republica Moldova, servind drept loc de desfășurare
a diverselor degustări naționale și internaționale, pre-
cum și a întrunirilor la cel mai înalt nivel. Constitu-
ind un complex subteran inedit, cu un potențial de
producție imens, el a fost declarat în 2003 „obiect al
patrimoniului cultural-național”9. Anume atribuirea
unui rol semnificativ acestui complex a influențat
investițiile mari din partea statului făcute pentru
renovarea lui în 2006. Proiectul arhitectural a fost
elaborat de compania „Design-Lux” (arhitecți V.
Zasenco, N. Baronețchi, M. Panuș, S. Gamarț) și in-
cludea reconstrucția sălilor de degustare ale comple-
xului vitivinicol.
Proiectul inițiat a avut scopul de a consolida
imaginea reprezentativă a galeriilor. Autoritățile au
solicitat să fie incluse în proiect mai multe detalii
care ar imprima obiectului în cauză un aspect strict
național. Astfel, în spațiul destinat publicului, pre-
cum sunt holurile de la intrare și central, sălile de
degustare și coridoarele ce le unesc, a fost introdus
decorul tradițional propriu caselor de locuit din par-
tea de est a zonei centrale, caracterizate prin cioplitul
în piatră. În aceste încăperi au fost realizate coloane
și pilaștri ce au obţinut expresia specifică „ordinu-
lui moldovenesc”. Coronamentul lor dezvoltă tema
așa-numitei „flori de piatră”, devenită simbol al artei
populare din această zonă, utilizată la împodobirea
coloanelor prispelor, a stâlpilor porţilor de intrare
și a hogeacurilor. În decorul proiectat și-a găsit loc
și repetarea identică a formelor sculptate în piatră
utilizate la construcția intrării în beci – formă ar-
hetipală tradițională constituită în zonă10. Aspectul
9
Legea Republicii Moldova cu privire la declararea comple-
xului Combinatul de Vinuri „Cricova” S.A. drept obiect al
patrimoniului cultural-naţional al Republicii Moldova. Nr.
322–XV din 18.07.2003. În: Monitorul Oficial al Republi-
cii Moldova. Nr. 191-195/754 din 05.09.2003.
10
A. Захаров, Народная архитектура Молдавии: Камен­
ная архитектура центральных районов, Москва:
Го­­с ударственное издательство литературы по стро-
ительству, архитектуре и строительным материалам,
1960, c. 20 / A. Zakharov, Narodnaia arkhitektura Mol­
davii: Kamennaia arkhitektura tsentral’nykh raionov, Mos­

Foto 5. Zona de intrare în Vinoteca Națională și complexul de
degustare, 2018. Foto V. Trifan.
tradițional a fost activat prin brâie cu un ornament
geometric și includerea desenului viței-de-vie. Sălile
au fost decorate cu numeroase lucrări de artă: vitra-
lii, picturi, mozaicuri, reliefuri, sculpturi în lemn,
piatră, tapiserii, covoare moldoveneşti, care demon-
strează de asemenea viziunea folclorică autohtonă.
Zona de intrare în Vinoteca Națională și comple-
xul de degustare (foto 5), placată cu gresie cu tente
Foto 6. Sala Europeană, 2007. Fondul material ilustrativ al CBT
„Cricova-Vin”.
Foto 7. Holul de la intrare, 2018. Foto V. Trifan.
kva: Gosudarstvennoe izdatel’stvo literatury po stro­itel’s­tvu,
arkhitekture i stroitel’nym materialam, 1960, s. 20.
– 268 –
gălbui, conține, încadrate în chenare albe, trei lucrări
realizate de I. Daghi în tehnica mozaicului: primele
două reprezentând un țăran și o țărancă, întâlnind
ospitalier, cu pâine și vin, vizitatorii; cea de-a treia,
de proporții mai mari, ilustrează relieful deluros ca-
racteristic zonei cultivate cu plantații masive de viță-
de-vie. Tema locului este susținută de vitraliile Sălii
Europene (foto 6), ce remarcă peisajul ambiental în
diferite ipostaze surprinse de-a lungul timpului. Prin
picturile murale ale lui I. Daghi din holul de la intra-
re (foto 7), ce reprezintă cele mai importante eveni-
mente din viața satului, și prin basoreliefurile lui D.
Beldii și N. Vlasova din Sala Prezidențială (foto 8),
ce evocă etapele celor mai vechi îndeletniciri precum
cultivarea viei și prepararea vinului, tematica rurală
este dezvoltată în continuare. Căteva lucrări în lemn,
care și-au găsit inspirația în arta preparării vinului,
dar și a consumului băuturii, executate de N. Teișanu,
decorează spațiul din apropierea intrării improvizate
în beci. Atașamentul autorului față de tema satului
și a oamenilor lui este demonstrat în lucrările expuse
Foto 8. Sala Prezidențială, 2007. Fondul material ilustrativ al CBT
„Cricova-Vin”.
Foto 9. Sala Casa Mare, 2007. Fondul material ilustrativ al CBT
„Cricova-Vin”.
ale lui V. Nașcu. Afirmarea specificului naţional atin-
ge punctul culminant în tratarea interiorului sălii sub
denumirea de Casa Mare (foto 9) prin tavanul brăzdat
de grinzi și prin mobilierul rustic, realizat de meșterii
cioplitori în lemn după schițele lui D. Costandachi.
O notă aparte au adus interiorului materialele texti-
le: broderiile și covoarele cu motive tradiţionale pre-
gătite de E. Popescu. Legătura spirituală cu trecutul
istoric al neamului și-a găsit întruchiparea în redarea
expresivă a statuetelor feminine tripoliene de E. Aj-
der pe tapiseriile din Sala cu Șemineu (foto 10) și în
vasele de ceramică ale lui O. Romanescu expuse în Foto 12. Sala Adâncurile Mării, 2007. Fondul material ilustrativ al
nișele holului central (foto 11). „Cricova-Vin”.

nu face decât să accentueze organizarea scenografică

Foto 10. Sala cu Șemineu, 2007. Fondul material ilustrativ al CBT
„Cricova-Vin”.
a interiorului, delimitându-l de restul complexului
vitivinicol.
Diferite de aspectul predominant rupestru în
care se înscriu, sălile de degustare îşi rezolvă relaţi-
onarea cu spaţiul public fără să beneficieze de sim-
plitatea naturală a anturajului galeriilor și cavernelor.
Ele apar în contrast cu celelalte zone ale complexu-
lui, izolându-se printr-o tratare meticuloasă a tuturor
suprafețelor, începând cu pardoseala și terminând cu
tavanul.
Plecând de la structura existentă, în arhitectu-
ra galeriilor subterane au fost implementate noi
funcții, legate de transformarea lor în spații publice.
Dacă primele realizări au fost sălile de degustare:
Sala Prezidențială, Sala Europeană, Casa Mare, Sala
Adâncurile Mării, Sala cu Șemineu, atunci următoa-
rele au fost legate de integrarea sălilior de restaurant
și a unui spațiu muzeistic după proiectul companiei
Art-Decor Group, și chiar a unui cinematograf.
Complexul de restaurant a fost organizat din trei
săli extraordinare şi un muzeu (foto 13), cu expu-
nerea articolelor de olărit și a imaginilor monedelor

Foto 11. Holul central, 2018. Foto V. Trifan.

Proiectul reflectă conceptul scenografic de orga-

nizare a interioarelor. Sunt executate decoruri sceni-
ce prin care arhitectura tradiţională moldovenească e
reinterpretată. În unele cazuri, elementele arhitectu-
rale se manifestă în forme stilizate. Senzația sceno-
grafică a acestei structuri, destinate vizitatorilor, este
intensificată de tratarea decorativă a sălii Adâncurile
Mării (foto 12), a cărei existență sugerezează legătura
dintre galerii și fundul Mării Sarmatice acum mili- Foto 13. Muzeul complexului de restaurant, 2013. Fototeca Art-
oane de ani. Aici, porțiunea de tavan, rămasă virgină, Decor Group.

– 269 –
care au circulat pe teritoriul meleagului nostru. Pro-
iectul de design, realizat în 2010 de compania Art-
Decor Group, îl putem constata reușit, fiind obținut
un spațiu valorificat la maxim, cu ambianță interi-
oară destinsă și un minim necesar de elemente care
îl definesc. Efectul amenajării a mizat pe contrastele
dintre cadrul original și inserție, dar realizat printr-
un echilibru între suprafețele tratate și netratate.
Sălile dispun de un design contemporan, iar ame-
najările întruchipează principii bine conturate. Sala
de Banchet (foto 14) se distinge printr-o paletă de
culori monocrome, care contrastează cu albul pardo-
selii, al mobilierului și al câtorva insule de pe tavan,
Foto 14. Sala de Banchet a complexului de restaurant, 2013. Foto-
teca Art-Decor Group.
utilizate ca suprafață pentru instalarea corpurilor de
iluminat. Designerii au creat o atmosferă confortabi-
lă prin subtilitatea, fluiditatea și formele organice ale
spațiului.
Soluționarea Sălii cu Șemineu (foto 15), a Sălii
Naționale (foto 16) și a holului (foto 17) se bazea-
ză pe accente de culori. În prima sală este introdusă
culoarea galbenă. Unul dintre pereții longitudinali,
acoperit cu pânză cu imprimarea desenului rocilor
sedimentare în diferite nuanțe de galben, iluminată
Foto 15. Sala cu Șemineu a complexului de restaurant, 2013. Foto-
teca Art-Decor Group.
– 270 –
Foto 16. Sala Națională a complexului de restaurant, 2013. Fotote-
ca Art-Decor Group.
Foto 17. Holul complexului de restaurant, 2013. Fototeca Art-De-
cor Group.
din spate, este singura suprafață colorată a sălii. Ca-
racteristice pentru Sala Națională sunt culorile vi-
brante și combinațiile de culori puternice – albastru
și verde cu maro și portocaliu, culorile fiind combi-
nate complementar sau analog. Suprafețele decorate,
dintre care una cu imprimeu în stil etno, nu creează
disonanță cu restul încăperii, soluționate similar cu
alte săli, cu păstrarea intactă a suprafețelor originale
ale galeriilor. Holul include culoarea roșie, atribuită
pardoselii.
Transformările au continuat prin deschide-
rea în 2015, în imediata vecinătate a Bulevardului
Șampaniei, a unui cinematograf (foto 18), care a de-
venit parte integrantă a traseului pentru turiști. El
a fost prevăzut cu o sală pentru 40 de persoane și a
completat complexul vinicol cu încă un spațiu pen-
tru agrement.
Tot în 2015 a apărut un alt spațiu muzeistic, ce
prezintă fragmente coerente ale evoluției viticulturii
și vinificației pe teritoriul țării. Acest proiect a fost
implementat în colaborare cu Muzeul Național de
Etnografie și Istorie Naturală. Autorul conceptului a
fost arhitectul E. Bîzgu.

Foto 18. Sala cinematografului, 2018. Foto V. Trifan.
Muzeul a fost structurat pe trei segmente: pentru
introducerea în atmosfera rurală a fost reconstituit
un fragment al cramei specifice zonei, pentru reda-
rea cât mai fidelă a căruia au fost colectate linuri,
diferite tipuri de teascuri, butoaie; în continuare au
fost expuse, în nișele existente pe ambele părți ale
galeriei, multe obiecte vechi originale, utilizate atât
la prepararea vinului, cât din instrumentarul viti-
col, de proporții mai mici; pentru ilustrarea istoriei
complexului vitivinicol a fost utilizat spațiul de la
intrarea în vinotecă, sub formă de cerc. Obiectele
colectate pentru expoziție au fost supuse inițial unei
restaurări, executată de I.  Temciuc, șeful atelierului
de conservare-restaurare al MNEIN. Dezvoltarea vi-
ticulturii în regiune a fost reflectată și printr-o serie
de documente: Gramota lui Ștefan cel Mare (1495),
Hrisovul Domnului Moldovei, Grigore Ioan Calli-
machi (1763), Hrisovul Domnitorului Scarlat Grigore
Ghica (1758), Hrisovul Domnitorului Grigore Ale-
xandru Ghica (1775). Expoziţia a inclus documente
și fotografii privind istoricul cultivării viţei-de-vie şi
al prelucrării vinului în Basarabia. Alt material do-
cumentar a reprodus istoria Combinatului de Vinuri
Cricova. Însuși localul apare ca un spațiu narativ,
ilustrând prin propria-i materialitate istoria creării
complexului și păstrând aspectul arhitectural inițial
al acestui segment subteran, amenajat în anii ’60 ai
secolului trecut cu inserții ale unor lucrări plastice
noi, dedicate vechilor tradiții de vinificație.
Transformările actuale sunt legate nu numai de
arhitectura interioară a complexului, dar și de cea
exterioară, până nu demult constituită din câteva
construcții: turnul, stația de așteptare și o clădire
administrativă, amplasată izolat de primele. Turnul,
căruia i s-a atribuit un simbolism aparte, marcă între
suprateran și subteran, a fost executat inițial într-o
stilistică medievală, dovadă a unui „romantism soci-
– 271 –
alist”. Edificiul atrăgea atenția prin monumentalita-
tea sa, fie și la proporții mai reduse. Autorul acestui
proiect a fost de asemenea arhitectul V. Gorștein,
clădirea fiind realizată în anii 1978-1979. În cadrul
renovării din 2006-2007 a complexului, turnul a
fost reparat cu unele modificări ale detaliilor de
fațadă. În 2013 a apărut ideea repetării lui, realiza-
tă în proiectul arhitectului S. Cîrjă (compania Arco
Parteneri SRL). Detaliile arhitecturale, precum cre-
nelurile parapetului, arcatura pronunțată, asemeni
unei benzi lombarde, în partea superioară a turnului,
ferestrele circulare și cu terminație în arc în plin cin-
tru, au fost reproduse cu multă scrupulozitate (foto
19). În proiect a fost introdus un volum alăturat tur-
nului, cu acoperiș plat pentru organizarea unei terase
verzi destinate recreării, care totodată ar fi putut de-
veni și platformă de observație pentru vizitatori, ca
de altfel și acoperișul turnului, oferind o panoramă
splendidă asupra râului Ichel și a împrejurimilor. Cu
părere de rău, această idee a rămas nerealizată, dar ar
putea avea o soluționare pe viitor. În ceea ce privește
spațiile interioare, ele au fost organizate pe cele trei
niveluri (demisol, parter și etaj) și au fost repartiza-
Foto 19. Cel de-al doilea turn (executat prin replicarea arhitecturii
exterioare a turnului din 1979), 2014. Foto S. Cîrjă.
te pentru depozitarea vinurilor, pentru vânzări (vi-
noteca și magazinul de suvenire) și pentru birouri.
Construcția a fost efectuată în 2014. Proiectul ulte-
rior al aceluiași autor a prevăzut și o terasă de vară
acoperită, amenajată pentru băuturi răcoritoare și
mâncare ușoară, care a fost realizată în 2015.
Arhitectura complexului mai include un element
care trebuie remarcat, și anume porțile monumen-
tale de acces pe podgoria Cricova (foto 20). Deși se
găsesc la o distanță considerabilă de galerii, ele înde-
plinesc funcția de a pregăti vizitatorii pentru întâl-
nirea cu unul din cele mai spectaculoase complexuri
subterane.

Foto 20. Porțile de acces pe podgoria de la Cricova, 2018.
Foto A. Trifan.
Porțile au fost realizate în 2006-2007, în peri-
oada renovării complexului de degustare, fiind o
lucrare colectivă. Primele schițe au fost propuse de
arhitectul S. Șoihet, după care a urmat elaborarea
proiectului de arhitectul şef al ISP „Ruralproiect” I.
Apostolov. Compoziția arhitecturală se alcătuia din
două arce paralele susținute de piloni. Desenele cu
detalierea elementelor acestor piloni au fost oferite
de către artistul plastic D. Costandachi, ca mai apoi
să fie realizate de meșterii pietrari.
Porțile au mărimi impunătoare: înălțimea stâlpi-
lor ajungănd până la 10,5 metri; cheia arcelor fiind de
8,3 metri, iar deschiderea sau distanța dintre nașterile
arcelor – punctele situate la ambele capete – de 30
metri. Alegerea construcției porților sub formă de arc
a avut mai multe avantaje. În afară de aspectul estetic,
a permis realizarea unei deschideri mari, construcția
posedând o durabilitate sporită. Atât arcele, cât și stâl-
pii se disting prin ornamentul geometric tradițional.
Stâlpii cu fusul octogonal și partea superioară do-
minată de renumitul motiv arhitectural al „florii de
piatră”, fiind utilizat aici, creează o legătură indis-
pensabilă cu restul complexului, care se evidențiază
printr-o textura complexă a tradiției naționale.
În concluzie, putem spune că galeriile Combina-
tului de Vinuri „Cricova”, fiind un element însemnat
în dezvoltarea economică a țării, reprezintă și o arhi-
tectură simbol, fiind semnul distinctiv menit să sub-
linieze valoarea lor nu numai într-un cadru național,
– 272 –
dar și internațional. Din acest punct de vedere, crite-
riile estetice sunt foarte importante şi par a fi astăzi
cele mai semnificante. În soluționarea arhitecturală
actuală este relevată centralitatea poziţiei pe care o
ocupă creativitatea în formarea noilor spații, a căror
arhitectură își redefinește puterea de atracţie pe baza
unei prezenţe cultural-artistice.
Însăși conjunctura globală s-a schimbat. Influen-
ţată de tendinţele ultimelor câtorva decenii, în care
s-a manifestat necesitatea de a schimba radical atitu-
dinea față de arhitectura complexurilor vitivinicole
în funcție de atracția turistică, a contribuit la apariția
unor noi imagini ale arhitecturii lor. Astfel, apărute
ca obiective cu caracter economic, ele capătă caracte-
rul obiectivelor turistice, iar valorificarea lor poate fi
un proces continuu, care e în stare să includă schim-
bările necesare, adaptarea lor fiind un răspuns la con-
textul și constrângerile actuale din lumea vinului.
Putem spune că complexul vitivinicol de la Cri-
cova este conceput astăzi ca un organism a cărui
funcţionalitate se diversifică și este exprimată prin
asamblarea unor noi spații: restaurant, muzeu, cine-
matograf etc. Teritoriul complexului se transformă
într-un spaţiu public, unde vizitatorii au posibili-
tatea de a-i admira arhitectura. Practic, spaţiul este
conceput printr-o punere în scenă, creându-se un de-
cor, o scenografie pentru un context. Se dezvoltă o
împletire a unor caracteristici specific arhitecturale
cu cele de spaţiu viu, trait. „Locul” devine un crite-
riu important în organizarea complexului și crearea
imaginii lui. Calitățile prețioase ale subtilului con-
cept de „loc” au fost căutate de arhitecți și artiști
plastici pe parcursul a mai bine de jumătate de secol,
astfel s-a născut imaginea încărcată de spirit a ceea ce
ar trebui să fie complexul actual în tendința sa spre
perfecțiune.
Continuarea procesului de reutilizare a galeriilor
oferă oamenilor de artă posibilitatea de implicare
într-un cadru în care pot implementa noi concepte,
demonstrându-și competenţele creative. În acelaşi
timp, asemenea proiecte contribuie la valorificarea
patrimoniului natural şi cultural al galeriilor și pune
bazele dezvoltării armonioase şi durabile a lor.
 ORAȘUL CHIȘINĂU – EPICENTRU AL ACȚIUNILOR
DE REVITALIZARE A TRADIȚIEI CULTURALE
În prezent, în contextul multiculturalismului,
proceselor de interculturalitate și globalizare, se sim-
te o necesitate stringentă de revitalizare a tradiției
culturale și a remarcabilelor forme de manifestare
artistică, profund ancorate în istoria și tradiția po-
porului român. Formele artei populare (ornamente,
motive poetico-literare, estetice ș.a.) reprezintă surse
inepuizabile de inspirație, care se cer imperios valo-
rificate și plasate în contemporaneitate. Preluarea și
transmiterea din generație în generație, din tată în
fiu, a unor tradiții, deprinderi și îndemânări artistice
cu convingere, tenacitate și mândrie sunt obiective
de bază ale politicilor de stat cu privire la patrimo-
niul cultural și dezvoltarea societății la nivel munici-
pal, raional și republican.
Orașul Chișinău întotdeauna a fost epicentrul pro-
movării valorilor culturale și spirituale. Până în pre-
zent, având la bază forța tradiției, Chișinău rămâne
a fi locul unde se desfășoară majoritatea activităților
culturale cu rol de valorificare a tradițiilor care ne
definesc identitatea spirituală și națională. Este vor-
ba de festivalurile Târgul Național al Covorului, cu
genericul „Covorul dorului” (desfășurat desfășurat
anual din 2014 la Chișinău, deja al patrulea an con-
secutiv), Ziua Universală a Iei (24 iunie), Parada
Portului popular, Festivalul Mărțișor, Festivalul de
Colinde „Să trăiți, să înfloriți”, Festivalul Etniilor
ș.a. Menirea acestor festivaluri este de a promova
tradițiile seculare, datinile străbune, precum și de a
familiariza tânăra generație cu valorile trecutului.
În continuarea prezentului demers științific, vom
reliefa principalele aspecte ale tradiției ca proces, pre-
cum și continuitatea tradițiilor până în contempora-
neitate cu toate schimbările supuse continuității și
discontinuității.
Din punct de vedere ontologic, conceptul de
tradiție vine din în limba latină și înseamnă „trans­
mitere”1. În timp, a dobândit un caracter mai larg,
ce cuprinde: valori culturale, trecutul istoric, a că-
rui amintire este vie în memoria colectivității. Din
perspectivă științifică, conceptul de tradiție poate
fi caracterizat ca un fenomen psihosocial, multiplu,
Ana Iuga, Valea Izei îmbrăcată țărănește (Târgu Lăpuș: Ga-
1 5
laxia Gutenberg, 2011), 57.
– 273 –
Ludmila MOISEI
Ziua Universală a iei. Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală
a Moldovei. Sursa: www.timpul.md.
dinamic, ce asigură participarea la un sistem specific
de valori materiale şi spirituale, ce au o relativă stabi-
litate. Tradiția înseamnă continuitate, deci raportare
la trecut, însă ea aparține prezentului, care o actua-
lizează, o redescoperă și, de multe ori, o adaptează
noilor cerințe socioculturale. Transmiterea faptelor
culturale (proces ce încorporează atât continuitatea,
cât și schimbarea) asigură permanența trecutului în
prezent, pentru că oamenii creează noul pe baza tre-
cutului lor.
Conform cercetătorului român Ana Iuga, pentru
înțelegerea acestui construct din perspectivă teoreti-
că este nevoie de o distincție duală: tradiția-valoare
și tradiția-proces2 . Această distincție o regăsim la
antropologii Richard Handler și Jocelyn Linnekin,
care susțin că tradiția-valoare presupune atribuirea
conceptului cu un sens naturalist, organic, tradiția
văzută ca esență și valoare, suprapusă sensului său
absolut, iar tradiția-proces presupune adoptarea unei
perspective constructiviste, orientată asupra analizei
tradiției ca proces „care înglobează atât continuitate,
cât și discontinuitate”3.
Într-un prim sens, cel naturalist, „tradiția este”,
cum spunea Andrei Pleșu4. Ea există pur și simplu
și face referire la valori incontestabile. Tradiția e un
model, o stare de fapt5, este de sine stătătoare și are
2
Ibid., 58.
3
Richard Handler, Linnekin Jocelyn, „Tradition Genuine or
Spurious”, The Journal of American Folklore, vol. 97, nr. 385
(1984): 273, www.jstor.org.
4
Andrei Pleșu, Ochiul și lucrurile (București: Meridiane,
1968), 117.
George Em. Marica, Studii sociologice (Cluj-Napoca: Cen-
trul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română,

Târgul Național al Covorului (2014). Foto de Ludmila Moisei.
un caracter normativ, are „forța unei legi, […] respec-
tată de toți membrii comunității, de comun acord”6.
Astfel percepută, tradiția-valoare presupune conti-
nuitatea faptelor culturale în timp, favorizând trecu-
tul, un trecut normativ, auroral, care oferă modelele
de imitat. Tradiţia ca continuitate sau continuitatea
culturală, pentru spațiul românesc, este un fenomen
aproape natural firesc, „tot atât de firesc şi natural
ca şi continuarea, azi, a unui lucru pe care l-ai între-
rupt ieri la venirea serii” 7. Doar prin aceste aspecte şi
putem concluziona că spiritul tradițional românesc
este unul căruia i se potriveşte formula ce aparţine
lui Ovidiu Papadima: tradiția nu este doar un mod
de a gândi al ţăranului român, este şi un fel de a trăi.
„Ea nu se organizează în adevăruri abstracte, ci în
închipuiri de viaţă şi pentru viaţă. De aceea e o or-
dine etică în adâncul ei şi estetică în expresiile sale.
Poate fi astfel, fiindcă nu e doar o ordine etică de
viaţă, ci în acelaşi timp o ordine creştină, adică pu-
ternic orientată spre transcendent. Dar creştinismul
său este ortodoxie, şi ortodoxia sa e românească. În
consecinţă, nu va căuta deloc să-l despartă pe om de
trupul lui, de viaţă, de pământ”8. Prin tradiţie pu-
tem surprinde totalitatea umană, simultan, în uni-
citatea şi infinita sa diversitate. Această accepțiune
a tradiției este des utilizată în studiile de etnologie,
preponderent în cele de la începutul acestei științe
socioumane.
Conform antropologului Henry Glassie, tradiția
reprezintă un concept temporal care presupune di-
1997), 191.
6
Georgeta Stoica, Aurelia Doagă, Interioare românești. Țesă­
turi și cusături decorative (București: Albatros, 1977), 29.
7
Ion Diculescu, „Cultură și culturi”, Ethos, an. II, nr. 1-2
(1945): 92.
8
Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii (București:
Saeculum, 1995), 9.
– 274 –
acronia, ca dimensiune verticală: există o anumită
continuitate a formelor culturale transmise în timp și
care vin dinspre un trecut. În al doilea rând, tradiția
presupune sincronia, ca dimensiune orizontală: feno-
menele culturale sunt trăite și performate acum, sunt
actualizate și adaptate valorilor sociale și culturale
contemporane. Într-o mare măsură, sincronia impli-
că și discontinuitatea, deoarece fiecare individ im-
pregnează formele culturale cu propria-i experiență,
aducându-le, în mod evident, modificări.
Prin urmare, în momentul în care schimbarea este
atât de mare încât nu mai există elemente comune cu
mai vechea tradiție, se naște o nouă tradiție, accepta-
tă de grupul în care apare, care o înlocuiește pe cea
anterioară. În această situație schimbarea este opusă
tradiției, pentru că „ruptura este atât de mare încât
noul nu poate fi văzut ca fiind o adaptare inovativă
a vechiului”9. O altă atitudine față de schimbare este
cea de opoziție, când schimbarea nu este acceptată de
către grup și se depun eforturi de reabilitare a vechii
tradiții. Revitalizarea este un exemplu dat de Hen-
ry Glassie în acest caz: oamenii „reacționează la nou,
întorcându-se la vechi”10; se interesează de ceea ce
este moștenit, ce este în comun, asociat sacrului, și,
mai ales, ceea ce este local. Astfel se întâmplă când se
înființează festivaluri locale, dar și alte manifestări
culturale prin care se reinventează și sunt revaloriza-
te vechi tradiții ce sunt în punctul de a fi abandonate
ori au fost deja înlăturate. În acest sens, menționăm
Festivalul „Frumos covor basarabean” (organizat
anual la Clișova Nouă, Orhei, în cadrul Complexu-
lui de Meșteșuguri „Arta Rustică”), Târgul Național
al Covorului (organizat anual în Chișinău, din anul
Țeserea covorului în bumbi de către meșterul popular Tatiana
Popa. Muzeul „Casa Părintească” (s. Palanca, r-nul Călărași). Foto de
Ludmila Moisei.
9
Henry Glassie, „Tradition”, The Journal of American Fo-
lklore, 1995, vol. 108, nr. 430, www.jstor.org.
10
Ibid., 32.

Meșterul popular Ecaterina Popescu la Festivalul „Frumos covor
basarabean” (s. Clișova Nouă, r-nul Orhei). Sursa: www.google.md.
2014), Ziua Universală a Iei (24 iunie, sub egida Mu-
zeului Național de Etnografie și Istorie Naturală și
a Ministerului Culturii), Festivalul Internațional de
Muzică „Mărțișor”, Festivalul „iProsop” (s. Selemet,
Cimișlia) Festivalul „Ia Mania”, Festivalul „Gustar”
(Orheiul Vechi), Festivalul Vinului ș.a.
În continuarea celor spuse, voi aborda aceste fes-
tivaluri din perspectiva promovării tradiției, în ca-
drul celui mai mare centru cultural din țară – orașul
Chișinău. Cu toate că tradiția s-a născut la sat, aco-
lo unde își au obârșia marii meșteri anonimi ai artei
populare, totuși centrele urbane, având mai multe
posibilități economice, au preluat funcția de promo-
vare a valorilor tradiționale create în mediul rural.
Așadar, menționăm Festivalul Național al Co-
vorului, cu genericul „Covorul dorului”. Trebuie să
remarcăm că inițiativa a fost luată în contextul ela-
borării dosarului „Tehnici tradiționale de realizare a
scoarței din România și Republica Moldova”, pentru
includerea în Lista reprezentativă a patrimoniului
cultural imaterial al umanității, UNESCO (eveni-
ment ce s-a produs la 1 decembrie 2016).
Festivalul are drept scop valorificarea covorului
autentic românesc și ale etniilor conlocuitoare din
republică, cunoașterea motivelor și simbolurilor de
bază ale covoarelor care reprezintă un cod ideatic
de comunicare. Târgul Național al Covorului are la
bază trei componente esențiale. Prima componentă
se axează pe promovarea covorului tradiţional („Co-
vorul Tradiție”), prin care se urmărește prezentarea
expozițiilor de scoarțe vechi basarabene (adunate
de prin muzeele raionale și sătești), inclusiv expozi-
ţia Centrului de Meșteșuguri „Arta Rustică” din s.
Clișova Nouă, raionul Orhei, care conține covoare
realizate după modele de scoarţe vechi. În acest fel,
se asigură continuitatea tradiţiei ţesutului, retrasmi-
terea tehnicilor de țesut, precum și a motivelor or-
namentale. Tot din cadrul acestei componente fac
parte și covoarele din patrimoniul Muzeului „Casa
Părintească” din s. Palanca, raionul Călărași – păs-
– 275 –
trătorul și promotorul tehnicii covorului în bumbi11.
A doua componentă are la bază promovarea covoru-
lui contemporan („Covorul Contemporaneitate”).
Este vorba despre expoziţia covoarelor produse de
S.A. Covoare Ungheni și S.A. Floare Carpet, în spe-
cial colecția Etno, bazată pe cromatica şi stilistica
covorului tradiţional. În cadrul Târgului Național
al Covorului pot fi admirate colecții ale covorului
contemporan, lucrat industrial, dar având la bază
decorul stilizat, motivele fiind preluate de pe vechile
scoarțe basarabene și redate până la identitate, atât
cromatic, cât și ornamental. A treia componentă a
târgului presupune prezentarea covorului prieten sau
oaspete – expoziție de covoare din colecții publice și
private ale reprezentanților grupurilor etnice din Re-
publica Moldova sau din alte țări (Azerbaidjan, Tur-
cia, Bulgaria ș.a.) cu bogate tradiții ale țesutului.
Ulterior, festivaluri ale covorului au început a fi
desfășurate și în alte localități: Festivalul „Frumos
covor basarabean” (Clișova Nouă, r. Orhei), Festi-
valul Covorului Național (s. Mihăileni, r. Râșcani),
Festivalul „Seara pe covor” (s. Butuceni, r. Orhei),
Festivalul Covorului (s. Gaidar, Găgăuzia). Cel mai
de amploare se desfășoară în cadrul Complexului de
Meșteșuguri Populare „Artă Rustică” din localitatea
Clișova Nouă, raionul Orhei, sub genericul „Covo-
rul tradițional – parte a Tezaurului UNESCO”. De
obicei, festivalul are mai multe anexe expoziționale,
precum și diverse ateliere: expoziția de covoare noi
cu vechi motive basarabene realizate de Complexul
de Meșteșuguri „Arta Rustică”; expoziția de covoare
moldovenești realizate după perioada interbelică și
până în prezent, expuse de meșterii populari din re-
publică; expoziție cu vânzare de obiecte tradiționale
(obiecte cioplite în lemne, împletit în fibre vegetale,
ceramică, broderie, croșetă, port popular etc.); școala
micilor meșteșugari; ateliere de învățare a tehnicilor
de realizare a covorului; șezători cu păstrătorii de
tradiție, bucătărie tradițională ș.a. În cadrul festiva-
lurilor se evidențiază valoarea covorului tradițional
11
Denumirea de „covor în bumbi” se trage de la tehnica de
țesut. Nodulii acestui covor au forma unui nasture sau bumb,
cum i se mai spune în popor. Având centrul fiecărei împleti-
turi puțin bombat, covorul în bumbi are un efect terapeutic
unic, motiv din care este indicat de mers pe el cu picioarele
goale ori de stat culcat. Conform Tatianei Popa, misiunea
primară a covorului în bumbi este cea curativă. Nu este un
element de decor asemenea celorlalte covoare moldovenești,
precum scoarța sau păretarul. Se pune pe podea pentru ma-
sajul reflexogen al tălpilor, iar un covor în bumbi aşternut
pe pat drept cuvertură este o adevărată zestre.

Transmiterea meșteșugului țesutului tinerei
generații. Târgul Național al Covorului, 2014.
Foto de Ludmila Moisei.
moldovenesc, se promovează covorul și tehnicile
de realizare a acestuia ca o expresie a creativității și
identității naționale. Prin aceste omagii aduse co-
vorului are loc revitalizarea țesutului, promovarea
meșteșugului la tânăra generație, precum și întoar-
cerea la valorile seculare în care covorul reprezintă
o sursă de identitate culturală și națională, iar orna-
mentele codificate ascund mesaje multimilenare și
arhetipuri universale.
Un alt eveniment cultural destinat revitali-
zării tradiției este Ziua Universală a Iei, marcată
tradițional la 24 iunie, atât la Chișinău, cât și în cen-
trele culturale din republică. Ia românească este un
însemn al identității naționale și culturale, în care se
găsește conservat codul genetic al poporului nostru.
Reper identitar, Ia este sărbătorită, începând cu anul
2013, în noaptea „cerurilor deschise”, de Sânziene.
Ziua Universală a Iei celebrează piesa principală a
costumului popular românesc, dar și ideea de femi-
nitate, întrucât termenul „Ie” este atribuit exclusiv
cămășii populare femeiești. Redescoperită perma-
nent, reînvestită cu semnificații, Ia a trezit întotdeau-
na fascinație, grație decorului și croiului original.
Nu întâmplător, pictorul francez Henri Matisse a
reprodus Ia românească în cunoscuta pictură „La
blouse roumaine”, iar pictorii români Nicolae Tonit-
za, Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion au surprins
frumusețea și varietatea cămășii populare feminine
în tablourile lor. Ziua Universală a Iei a debutat la
iniţiativa comunităţii online La Blouse Roumaine,
– 276 –
fiind preluată cu succes de comunităţile româneşti
din peste 100 de oraşe și din 48 de ţări.
La Chișinău, prima ediție a Zilei Universale a Iei
a demarat la Muzeul Național de Etnografie și Isto-
rie Naturală cu expoziții de costume confecționate
de meşterii populari din întreaga țară, cu cea mai
mare paradă a costumului popular, dar și cu work-
shopuri de măiestrie.
Designerul român Ioana Corduneanu, una dintre
inițiatoarele sărbătorii, a subliniat că ideea a venit
într-un moment de dezorientare, în care voia să facă
ceva pentru patrimoniul nostru cultural. „Am avut
o reacție extraordinară din partea tuturor românilor
de pe toate continentele. Deși suntem un grup de
amatori, am reușit să transmitem această idee prin
intermediul rețelelor de socializare”12 , a menționat
Ioana Corduneanu. De asemenea, ea a subliniat
aportul și receptivitatea Muzeului de Istorie și Etno-
grafie din Chișinău, care „a fost primul muzeu din
lume ce a reacționat la această propunere și a luat în
serios această tentativă tinerească”13.
Ulterior, în susținerea acestei idei s-au alăturat și
alte instituții de cultură, precum Institutul Cultural
Român, care, prin intermediul reprezentanțelor din
diverse țări, familiarizează publicul internațional cu
Atelier de confecționare a mărțișoarelor. MNEIM.
Sursa: www.google.md.
Ia românească și cu multiplele interpretări actuale
ale acesteia. În 2015, primarul orașului Washington,
Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept
Ziua Universală a Iei, datorită eforturilor comunității
române din capitala Statelor Unite și ale Ambasadei
României în SUA. În acest fel, bluza românească este
recunoscută drept un simbol internațional al culturii
române, un însemn identitar în secolul XXI și o sur-
12
„De Ziua Universală a Iei, Chișinăul s-a îmbrăcat în costu-
me tradiționale românești”, Timpul, 24 iunie 2013.
13
Ibidem.
 cum și obiecte artizanale, piese de port tradițional,
articole decorative și de uz gospodăresc. De aseme-
nea, atenție deosebită se acordă gastronomiei din
regiunea de sud, înscenărilor obiceiurilor regionale:
nuntă de la Sud, șezătoare de la sat (atelier de țesut,
broderie, împletit). De la eveniment nu lipsesc
reprezentanții Muzeului Național de Etnografie
și Istorie Naturală din Chișinău, care oferă mas-
ter-class-uri despre tradiția de țesut a ștergarelor,
evoluția ornamentelor, clasificări și aprecierea „Ce-
lui mai vechi prosop”.
Grație acestor evenimente culturale, desfășurate
atât la Chișinău, cât și în centrele culturale din țară,
transmitem și conservăm faptele culturale, determi-
năm continuitatea formelor culturale ce sunt mo-
dificate în timp și, totodată, adaptate noilor situații
socioculturale.
Prin urmare, putem vorbi despre tradiţie ca per-
manenţă, ca sursă de viaţă, ce prelungeşte experienţa
umanităţii, îi conferă durată, acţiune, implicare, per-
manenţă în sistemul valorilor.
Este greu de spus dacă în cultura unui popor
există raporturi de subordonare sau supraordonare
valorică, dar putem considera că există o fuziune a
„opuselor”, a aspectelor arhaice, tradiţionale, moder-
ne şi postmoderne. Aceste două paliere – unul arhaic
şi altul tradiţional –, la care se adaugă cel al moder-
nităţii şi al postmodernităţii, valorifică, revalorifică,
semnifică şi resemnifică, creează şi recreează, fără a
lua locul palierelor anterioare şi fără a le nega, toate
regăsite în conţinutul cultural actual.

Festivalul iProsop (s. Selemet, r-nul Cimișlia)

să de inspirație pentru creatorii de modă din lumea

întreagă.
O tradiție este Festivalul iProsop, desfășurat în
satul Selemet, r-nul Cimișlia (din anul 2015) – eve-
niment dedicat tradiției prosopului țesut manual și
oportunităților antreprenoriale de promovare a cul-
turii. Festivalul reunește meșteri populari din toată
regiunea pentru a promova tradițiile și obiceiurile
etnice de la Sud, legate de portul național, gastro-
nomie, folclor și stilul de viață rural, dar în special
pentru a promova prosopul – element component al
patrimoniului cultural național.
Târgul Național al Covorului, 2017. Foto de
În cadrul Festivalului iProsop este valorificat Ludmila Moisei.
atât prosopul ca sursă de identitate culturală, pre-

– 277 –

Detaliu ornamental, sec XX. Revitalizat de
S.A. Covoare Ungheni. Foto de L. Moisei.
Experienţa dovedeşte că tradiţia este o „condiţie
a progresului cultural”14, cu distincţia că există un
fond valoric al acesteia mai puţin pregnant, dar şi un
fond viu-creator-valoric „simbolizând sensul ei crea-
tor, capacitatea de a fi mai mult decât o continuitate,
capacitatea de a fi sinteză, de a fi afirmare a unor noi
valori”15.
Tradiţia se leagă organic de conceptul de creaţie.
Creaţia culturală oferă omului demnitate şi este o
„ocazie de afirmare a personalităţii”16, iar festivalu-
rile menționate și alte evenimente culturale sunt te-
renul pe care fiecare, în măsura abilităților creative
deținute, are posibilitatea sa facă ceva în sensul revi-
talizării valorilor culturale și al promovării tradiției
ca proces.
Tradiția este un trecut cultural activ. De când lu-
mea, omul a încercat să-și învingă condiția efemeră
și în tradiție se exprimă instinctul permanenței și al
continuității. Astfel, tradiția reprezintă pentru cul-
tură ceea ce reprezintă pentru organismul viu codul
genetic. Conform cercetătorilor I. Nicolae și I. Po-
pescu, „ea este până la urmă economie de timp”17.
Nu există viață socială în afara tradiției, așa cum
nu există viață socială fără înnoire. Diferența dintre
societățile tradiționale și cele moderne constă, în
principal, în raportul dintre forța tradiței și nou. Ca
să depășească faza ahileică, o societate trebuie să se
adecveze la noul care se insinuează perfid sau atacă
direct și care, atunci când nu este un import dintr-o
altă cultură, își trage seva tot din rădăcinile tradiției.
14
Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii (București: Emi-
nescu, 1982), 249-250.
15
Ibidem, 254.
16
Constantin Rădulescu-Motru, Putere sufletească (Iași: Mol-
dova, 1995), 142.
17
Ioan Nicolau, Ioana Popescu, „Kitschul ca tradiție”, REF,
tom. 30, nr. 2 (1985).
– 278 –
Rolul tradiției într-o societate care reglează tim-
pul după necesitățile sale (îl întoarce în trecut, îl
proiectează în viitor, îl întărește sau îl anulează), în-
tr-o societate care confundă viața reală cu cea oni-
rică, topindu-le într-un tot pe care nu îl numește,
dar care s-ar putea numi viață, într-o societate care
cochetează cu politropia, veghind la simplitatea și
primordialitatea lumii, nu poate fi decât acela de
creier. Într-o astfel de societate tradiția este centrul
acțiunii și al sensurilor, depozit al memoriei și mo-
tor al imaginației, dictator și parte sensibilă la orice
schimbare care are loc în sistem.
Dacă dăm ascultare lui Mircea Eliade, societatea
tradițională este o lume de imitatori care repetă so-
lemn gestul inițial comis in illo tempore. Tradiția ar
fi atunci ceva care face să fie din nou ceea ce a fost.
Concepând-o ca pe ceva care conține și germenele,
potențialitatea lui ce o să fie, societatea tradițională
conține atât imitatori cât și inventatori, existența
unora fiind condiționată de existența celorlalți. Fără
inventatori, imitatorii nu ar avea ce să imite și, fără
imitatori, așa cum spunea cineva, inventatorii ar
rămâne niște excentrici obscuri. Într-o logică a bu-
nului simț, inventatorul ar trebui să fie considerat
termenul tare, accentuat, față de imitator, conceput
ca termen slab, neacceptat. În procesul de creație co-
lectivă specific culturilor tradiționale, acest raport
se modifică, având în vedere, pe de o parte, faptul că
inventatorul inventează întru tradiție, altfel obiectul
produs nu poate fi acceptabil pentru comunitatea
sa și, pe de altă parte, pentru că actul de imitație/
de reproducere se bucură în aceste comunități de un
statut special. Noul produs în aceste condiții nu trece
nebăgat în seamă și, până când ajunge să fie asimilat
(dacă e asimilat), face obiectul unor atenții speciale.
În măsura în care este combativ cu viața culturală a
comunității în care intră, el este luat sub rezervă, ca
Motiv ornamental, sec. XIX. Revitalizat de Complexul de
Meșteșuguri „Arta Rustică”. Foto de L. Moisei.

Motive ornamentale din sec. XVIII revitalizate de Complexul
de Meșteșuguri „Arta Rustică” și de S.A. Covoare Ungheni.
Foto de L. Moisei.
un termen neverificat, neliniștitor, netocit și de aceea
puternic.
Toate acțiunile culturale menționate reprezintă
continuitatea tradiției. Prin procesul de transmitere
se asigură „permanența trecutului în prezent”18, oa-
menii creează noul pe baza trecutului lor. De altfel,
„totul, oricât de surprinzător ar părea, este creat
dintr-un precedent”19. Nu tot ceea ce vine din tre-
cut este însă păstrat și folositor prezentului. De-a
lungul transmiterii se operează un proces de filtrare
a mesajelor culturale, care provoacă mutarea accen-
tului dinspre trecut, asupra forței prezentului. Fil-
Lenclud, 3.
18
Glassie, 405.
19
– 279 –
trarea mesajelor contribuie la continuarea tradiției,
păstrată nu în litera ei, ci în spiritul ei. O parte din
fenomenele culturale considerate „tradiționale” pot
fi abandonate în timp, nu pentru că și-au pierdut
din valoarea estetică, dar pentru că nu mai răspund
cerințelor de acum, sau pot fi adaptate, ceea ce nu
înseamnă că ele rămân mai puțin „tradiționale”. Si-
gur că este și cazul fenomenului artei populare. De
o mare bogăție și varietate, arta populară manifestă
o deosebită unitate stilistică și ilustrează sorgintea
unică și unitară a poporului nostru, fiind astfel și un
edificator element component al etnogenezei popo-
rului român.
Admirată unanim sub toate aspectele, pe toate
meridianele globului, arta populară românească as-
cunde discret, neasemuite valori care se cer relevate.
Cercetarea și cunoașterea artei populare ne per-
mite să descoperim rădăcinile adânci ale poporului
nostru pe aceste meleaguri, vechimea și continuita-
tea manifestărilor sale de viață și cultură, elemente
generatoare de profunde reflexii și nobile sentimen-
te privind locul și rolul culturii noastre populare în
universalitate, în umanitate.
Astfel, prin acțiunile culturale de revitalizare a
tradiției care au loc în orașul Chișinău reușim fie
să continuăm, fie să revitalizăm tradiția, reușim să
valorificăm tezaurul de valori culturale care sunt în
același timp și surse de identitate culturală. Iar faptul
că se desfășoară pe „tărâmul” Chișinăului indică ro-
lul orașului în revitalizarea tradițiilor culturale.
 IMAGINEA CHIȘINĂULUI: ÎNTRE OFERTA TURISTICĂ
ȘI EXPERIENȚA URBANĂ
În ultimii ani se înregistrează o creștere a nu-
mărului de turiști care vizitează Republica Moldo-
va. Chișinăul, precum și alte locuri din țară devin
destinații turistice tot mai atractive. Fie prin agenții
de turism, fie direct, înainte de a veni în țară, turiștii
fac cunoștință cu ghidurile turistice care prezintă
destinația. În acest articol, propun spre analiză ofer-
tele turistice pentru Chișinău și experiența reală pe
care o au oaspeții orașului. În calitate de material
de studiu sunt utilizate textele ofertelor de la câteva
agenții de turism locale. Voi face un exercițiu de ima-
gologie, analizând grupurile de cuvinte care formea-
ză imaginea orașului Chișinău. Această imagine va
fi ulterior comparată cu experiența urbană pe care o
au turiștii în timpul aflării lor în oraș. Pentru aceas-
ta voi utiliza material de teren colectat în timpul
interacțiunii cu turiștii, fiindcă lucrez și în calitate
de ghid de turism. De asemenea, voi utiliza site-uri
internet, unde sunt publicate impresii ale turiștilor.
Acest studiu, aflat la stadiul incipient, are drept
scop definirea imaginii Chișinăului. Cum este repre-
zentat orașul din interior și cum este perceput din
exterior? Adică autoimaginea, formată de lucrătorii
din turism, care, evident, sunt din cultura locală, și
heteroimaginea, care se formează la oamenii din exte-
rior care ne vizitează orașul. Înțelegerea acestor două
imagini complementare ne va ajuta să consolidăm
identitatea orașului, să-i cunoaștem părțile bune și să
lucrăm la ceea ce poate fi îmbunătățit. Îndrăznesc să
presupun că un asemenea studiu nu s-a făcut ante-
rior și sunt convinsă că orice cercetare dintr-o nouă
perspectivă ne va ajuta să înțelegem mai bine orașul
nostru drag, Chișinău.
Despre metodologie
Studiul textelor este cunoscut sub numele de
analiza contentului, analiza media sau imagologie.
Această metodologie este pe larg folosită în socio-
logie, antropologie, etnopsihologie pentru a cerceta
chestiuni ce țin de stereotipuri, identitate, teme actu-
ale în societate. În antropologia urbană, imagologia
a evoluat sub influența lui Kevin Lynch și a lucrării
sale „Imaginea orașului”1, datorită căreia astăzi sunt
1
Kevin Lynch, Imaginea orașului, București, 2012.
– 280 –
Maria AXENTI
populare hărțile mentale și percepția individuală a
orașului.
Interpretarea orașului prin prisma turistică este
ceva nou în cercetarea orașului Chișinău2 . O abor-
dare relativ similară găsim în lucrarea lui Claudiu
Alexandru Vitanos, „Imaginea României prin tu-
rism, târguri și expoziții universale în perioada
interbelică”3, însă lucrări referitoare la Republica
Moldova sau Chișinău pentru perioada actuală nu
prea găsim.
Astfel, voi încerca să inițiez acest studiu de ima-
gologie locală. În calitate de material de studiu au
fost utilizate textele a 12 oferte și ghiduri turistice
ale unor companii de turism locale4, dintre care cinci
în limba engleză, cinci în rusă și două în română.
Numărul restrâns al textelor se explică prin carac-
terul incipient al studiului, dar și prin faptul că nu-
mărul companiilor locale care lucrează în domeniul
turismului receptor, comparativ cu cel emițător, este
foarte mic. Conform unor estimări, doar 5% din
companiile de turism din Moldova sunt active pe
plan intern. Ca urmare, materiale promoționale pro-
duse local sunt destul de puține.
Textele, de mărimi diferite, au fost analizate, după
care au fost selectate cuvintele-cheie ce se referă la
oraș. Criteriile de selecție au fost: cuvinte descriptive,
adjective, metafore, toate relaționate cu Chișinăul.
După ce au fost selectate aceste cuvinte-cheie, am
observat descrieri care se repetau și astfel s-au for-
mat câteva grupuri de cuvinte prin prisma cărora se
poate construi imaginea orașului în oferta turistică.
Pentru a doua parte a cercetării – experiența urba-
nă a turiștilor străini, am utilizat observații și înscri-
eri personale, nepublicate anterior. Pentru a verifica
(confirma sau infirma) unele impresii ale turiștilor
2
Mulțumesc dlui Alexandru Corduneanu, care mi-a sugerat
această perspectivă asupra Chișinăului și m-a încurajat să
particip la Conferința „Identitățile Chișinăului”–2017.
3
Claudiu Alexandru Vitanos, Imaginea României prin tu-
rism, târguri și expoziții universale în perioada interbelică,
București, 2011.
4
Ofertele turistice (în mai multe limbi) vin de la agențiile
de turism Solei Turism, Tatrabis, GoAdventure Moldova,
Amadeus Travel, BestMoldova, Azbuca Travel, Piligrim și
de pe portalul www.travel.md.
mei, am utilizat și alte impresii plasate pe diverse pa-
gini de internet.
Astfel, prezenta cercetare este o încercare de a
contura imaginea Chișinăului, iar pe viitor poate fi
completată pe un eșantion mai mare pentru a fi mai
reprezentativă.
Imaginea orașului Chișinău în oferta turistică
Oferta turistică în sine este un text care vine nu
doar să prezinte destinația, dar și să trezească intere-
sul și dorința de a veni, să sublinieze atuurile, de cele
mai dese ori – fără a trata părțile negative.
Oferta turistică pentru Chișinău este adresată
unui public larg, vorbitor de diferite limbi. Ofertele
în limbile română, rusă și engleză au multe lucruri
în comun, dar au și câteva diferențe. Acestea reies,
bineînțeles, din specificul publicului căruia îi sunt
adresate. Dacă în prospectele în limba română găsim
mențiunea despre arhitectul Bernardazzi și denumi-
rea bisericilor din oraș, în rusă se menționează poetul
Pușkin, arhitecții Bernardazzi și Șciusev, atunci în
engleză găsim un text mai general, fără menționarea
oricăror personalități sau denumiri locale.
Cum este prezentat Chișinăul în ofertele turis-
tice? Cea mai importantă caracteristică a orașului,
prezentă în toate ofertele, este „capitală”. Acest statut
este mereu menționat chiar în primele rânduri ale
textului. A doua însușire reprezentativă este „centru”,
urmat de adjectivele „politic”, „economic”, „adminis-
trativ”, „cultural”, „comercial”. De obicei, în oferte se
indică câte două-trei descrieri despre ce fel de centru
este Chișinău („centrul economic și cultural”, „cen-
tru politic, administrativ, economic, științific și cul-
tural” etc.).
Următoarea cea mai populară caracteristică,
prezentă în jumătate din textele analizate, se referă
la metafora „oraș din piatră albă”. Se întâlnesc mai
multe versiuni în toate limbile: „White stone flower”
(„Floare de piatră albă”), „Мой белый город, ты –
цветок из камня” („Orașul meu alb, tu ești floare
din piatră”) și versiunile în română: „Orașul din pia-
tră albă” sau „Orașul meu din albe flori de piatră”.
Acest concept este unul puternic, fiind corelat în
texte și cu locurile care trebuie vizitate și care sunt
construite din piatră albă (Clopotnița, soclul mo-
numentului lui Ștefan cel Mare, blocurile locative
de pe bulevardul central etc). Metafora „orașul din
piatră albă” vine de la oda orașului Chișinău scrisă
de Gheorghe Vodă, care este considerată și imnul
Chișinăului. Această metaforă nu este prezentă doar
– 281 –
în ghidurile turistice, ci este folosită pe larg în mass-
media, în manualele școlare și poate fi considerată o
caracteristică ce face parte din imaginea și identita-
tea locală.
Un alt concept descriptiv al Chișinăului este
„orașul verde” sau „orașul-grădină”, prezent prac-
tic în jumătate din oferte. „Unul din cele mai verzi
orașe din Europa” sau „orașul verde”, Chișinăul este
văzut prin prisma vegetației sale bogate. În acest con-
text se încadrează și descrierea parcurilor, în special
a Grădinii Publice „Ștefan cel Mare”, care este și cel
mai vechi parc din țară. Vegetația bogată, mai ales
pe timp de caniculă, este, cu adevărat, o resursă a
orașului, care are valoare atât estetică, cât și practică,
ambele apreciate de oameni. Chiar dacă în ultimele
două decenii am pierdut mult din spațiile verzi ale
orașului, în ghidurile turistice Chișinăul în continu-
are este elogiat pentru vegetația sa.
Un alt grup de cuvinte se coagulează în jurul con-
ceptului de oraș ca atare: „cel mai mare oraș”, „cea
mai largă municipalitate” sau chiar „unul dintre cele
mai mari orașe din Europa Centrală și de Sud-Est”.
Aceste caracteristici, prezente în mai puțin de jumă-
tate din texte, vin să completeze descrierea capitalei,
accentuându-i importanța nu doar în țară, dar și în
regiune.
Am cules și un grup de cuvinte descriptive ce țin
de localizarea orașului. Aici găsim o diversificare mai
mare despre locul unde se află Chișinăul: „situat
pe râul Bâc”, „localizat în mijlocul țării”, „situat pe
șapte coline” („подобно Риму, раскинулся на семи
холмах”/„Precum Roma, se întinde pe șapte coline”).
Această descriere cu șapte coline nu este la fel de po-
pulară ca „orașul din piatră albă”, dar e suficient de
prezentă. Comparațiile cu orașele bine-cunoscute
(Roma, Moscova, Iași) îi conferă un statut de oraș în
rând cu metropolele lumii.
Pe lângă localizare, este importantă și datarea
localității, de aceea în jumătate din ofertele turis-
tice găsim menționat anul sau secolul primei ates-
tări documentare a orașului, uneori confundată cu
înființarea lui („fondat în 1436 drept sat mănăs-
tiresc”, „Capitala noastră are aproape șase secole”).
Aceasta datare are scopul de a da informații turisti-
ce, dar și de a demonstra că Chișinăul există încă din
epoca medievală.
Cel mai mare și divers grup de cuvinte care for-
mează imaginea Chișinăului ține de arhitectură și
patrimoniu. În general, turismul este în legătură di-
rectă cu monumentele de arhitectură și de patrimo-
niu. Chișinăul are o istorie mai complicată, a suferit
mult în cel de-al Doilea Război Mondial, iar plani-
ficarea urbană sovietică i-a schimbat considerabil
aspectul și de aceea nu are o identitate arhitecturală
bine pronunțată ca alte orașe. De cele mai dese ori, în
ofertele turistice sunt enumerate monumente istorice
și de arhitectură doar din centrul orașului: Primăria,
Arcul de Triumf, muzeele, bisericile ortodoxe. Într-o
ofertă găsim (în engleză): „Multe clădiri au fost pro-
iectate și construite într-un stil arhitectural frumos”.
Adjectivul „frumos” în context arhitectural l-am în-
tâlnit în șase oferte: „beautiful architectural style”
(„stil arhitectural frumos”), „beautiful Orthodox
churches” („biserici ortodoxe frumoase”), „beautiful
buildings” („clădiri frumoase”) și „Ștefan cel Mare
– una dintre cele mai frumoase străzi” (în versiuni-
le română, rusă și engleză). Unele oferte se axează pe
„arhitectura centrului istoric”, altele oferă imagini.
În unele oferte se regăsesc numele lui Bernardazzi,
Șciusev, iar în altele sunt doar descrieri generale. O
singură ofertă menționează arhitectura sovietică:
„Soviet-style clusters of living blocks are still an ex-
tensive feature” („Complexele de blocuri locative în
stil sovietic încă mai sunt o caracteristică răspândi-
tă”). Acest grup de cuvinte complex redă și percepția
diferită a stilului arhitectural al Chișinăului. Se poa-
te observa o tendință de apreciere a arhitecturii cla-
siciste, a ceea ce s-a mai păstrat din sec. XIX și de
la începutul sec. XX și o ignorare a patrimoniului
sovietic.
Am descris mai sus șase grupuri de cuvinte care
s-au coagulat după tematică și concepte. Ultimul
grup este din adjective atât de variate, încât nu le-am
putut înscrie în vreun grup tematic. Astfel, Chișinăul
este descris ca oraș atractiv, ospitalier („welcoming”),
prosper („most economically prosperous locality”/
„cea mai prosperă localitate din punct de vedere
economic”), autentic, frumos, deschis, confortabil
(„самый уютный из всех городов советской за­
строй­к и”/„cel mai confortabil dintre toate orașele
cu planificare sovietică”), divers, gălăgios, dezinvolt
(„мно­голикий, шумный и непосредственный
город”).
Fiindcă ofertele sunt diverse, au mai rămas careva
descrieri care se întâlnesc doar o dată sau de două ori
(Wi-Fi gratuit, locuitori de diverse etnii, festivaluri,
sărbători naționale) sau conțin informații practice
(recomandări unde se poate lua masa, unde se pot
face cumpărături etc.), având, astfel, un caracter in-
dividual și nereprezentativ pentru studiul nostru.
– 282 –
În urma analizei textelor ofertelor de turism, pu-
tem construi imaginea Chișinăului. Dacă am include
într-o singură frază caracteristicile cel mai des întâl-
nite, atunci turiștii sunt invitați să viziteze Chișinăul
– capitala Moldovei, centrul politic, economic și cul-
tural al țării, cel mai mare oraș, ce se aseamănă cu o
floare albă de piatră, inundat în verdeață, de șase seco-
le, situat pe șapte coline, cu clădiri și biserici frumoase.
Aceasta este imaginea care se formează din ofertele
studiate, dar care este experiența reală a turiștilor?
Experiența urbană a turiștilor străini
Conform datelor Biroului Național de Statisti-
că, în anul 2017, Moldova a fost vizitată de 337 207
turiști străini5. Din păcate, lipsesc date despre nu-
mărul de turiști străini dezagregat pentru Chișinău,
însă e de presupus că marea lor majoritate au vizitat
Chișinăul, care este și cel mai mare nod de transport.
Impresiile turiștilor străini pot fi găsite în diverse
surse (site-uri de călătorii, reviste, bloguri personale).
În acest capitol voi structura impresiile turiștilor
pe care le-am colectat pe parcursul anilor 2016-
2017, în timpul tururilor de oraș și al comunicării cu
oaspeții capitalei. De asemenea, voi utiliza impresii
publicate pe cel mai popular site internet de călăto-
rii, Trip Advisor, și pe alte site-uri de călătorii.
Mulți turiști nu au auzit de Republica Moldova
înaintea călătoriei și, evident, nu știau nimic despre
capitala sa, Chișinău. Portalul de călătorii Lonely
Planet, în 2013, a numit Moldova cea mai puțin vizi-
tată țară din Europa6. Ca în oferta turistică, primul
lucru pe care îl află străinii despre Chișinău este sta-
tutul său de capitală. În acest context, mulți preferă
să facă fotografii în fața Parlamentului, unde se află
stema țării și își fac impresii despre întreaga țară, ba-
zându-se pe experiența din Chișinău. În calitate de
ghid, deseori trebuie să accentuez că realitatea din
capitală diferă de cea din restul țării. Urmând trasee-
le turistice, majoritatea prin centrul capitalei, turiștii
înțeleg că orașul este un centru administrativ, eco-
nomic, cultural, căci văd clădiri emblematice: Parla-
mentul, Guvernul, Primăria, Ministerul Afacerilor
Interne, Ministerul Finanțelor, Banca Națională,
5
Biroul Național de Statistică al Moldovei, http://www.
statistica.md/category.php?l=ro&idc=293& (consultat la
06.03.2018).
6
Leif Petersen, „Moldova: embracing its status as Europe’s
least-visited country”, https://www.lonelyplanet.com/
mol­do­va/travel-tips-and-articles/moldova-embracing-its-
status-as-europes-least-visited-country/40625c8c-8a11-
5710-a052-1479d277bb3a (consultat la 06.03.2018).
Teatrul „M. Eminescu”, Teatrul Național de Operă
și Balet etc.
O altă caracteristică, care se confirmă, ține de
vegetația abundentă a urbei. Ea înfrumusețează
orașul în perioada caldă a anului: mai-octombrie.
Mulți oaspeți menționează aspectul verde al orașului
și îl apreciază. Un turist din România a zis: „Aveți
multe spații verzi. La noi, la Cluj, au tăiat totul și
au construit blocuri, mall-uri. La voi nu e așa”. Pe
site-ul Trip Advisor, la categoria „Lucruri de făcut
la Chișinău” sunt 103 recomandări de locuri sau
activități. Din 10 poziții de top, trei sunt ocupa-
te de parcuri7. Vizitarea Dendrariului este pe locul
1 din 103 cele mai recomandate lucruri de făcut la
Chișinău. Dendrariul a primit 232 de recenzii și
este apreciat cu 4.5 din 5 stele. Printre impresii ci-
tim: „Un parc pentru plimbări și relaxare”, „un parc
frumos și bine întreținut”, „un spațiu verde frumos”,
„un parc minunat cu o natură minunată”8. Pe locul
5 din 103 se găsește Parcul Ștefan cel Mare, care a
acumulat 438 de recenzii și este apreciat cu 4.0 din 5
stele. Turiștii străini scriu despre parc: „O plimbare
minunată prin Parcul Ștefan cel Mare […] Foarte im-
presionat că există puncte de încărcare funcționale
în spatele băncilor din parc”, „un parc central verde”,
„un parc frumos în centru, este un parc mare unde
te poți plimba sau te poți odihni pe o bancă”9. Iar
pe locul 8 din 103, cu 88 de recenzii și cu o apreciere
de 4.5 din 5 stele, este Parcul Valea Morilor. Turiștii
scriu: „Drăguț chiar în mijlocul iernii”, „Acest parc
este un loc plăcut pentru a petrece timpul”, „Un loc
frumos”, „Dacă vrei să faci o plimbare în parc, este
minunat”10. Chiar dacă în ofertele turistice am văzut
doar recomandarea Parcului Ștefan cel Mare și nu se
menționează Dendrariul sau Parcul Valea Morilor,
putem afirma că conceptul de oraș verde din ofertă
coincide cu experiența urbană a turiștilor străini.
7
Vezi toate detaliile aici: https://www.tripadvisor.com/
Attractions-g294456-Activities-Chisinau_Chisinau_
District.html#ATTRACTION_SORT_WRAPPER (con-
sultat la 06.03.2018).
8
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d4324605-Reviews-Dendrarium_Park-Chisi-
nau_Chisinau_District.html (consultat la 06.03.2018).
9
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d4183366-Reviews-Stefan_cel_Mare_Park-Chi-
sinau_Chisinau_District.html (consultat la 06.03.2018).
10
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d8504350-Reviews-Valea_Morilor-Chisinau_
Chisinau_District.html (consultat la 08.03.2018).
– 283 –
„Orașul de piatră albă” este un concept puternic
în oferta turistică, însă mai puțin perceput în timpul
șederii oaspeților. De obicei, turiștii menționează
aspectul general al clădirilor, al străzilor, funcția și
destinația lor, însă nu am găsit in recenziile turiștilor
comentarii și impresii ce s-ar referi la acest concept.
Doar dacă în timpul turului de oraș le vorbesc des-
pre această metaforă (turiștilor români chiar le recit
versurile imnului), atunci turiștii atrag atenția la ma-
terialul de construcție al clădirilor – piatra albă de
calcar. Aș zice că metafora „orașul din piatră albă”
se potrivește în contextul unei descrieri mai poetice
al orașului, însă la mod practic nu este resimțită de
turiști.
În aceeași ordine de idei, se încadrează informația
din oferte cu privire la situarea pe șapte coline și pe
râul Bâc. Într-adevăr, mulți turiști observă relieful
deluros. Mai ales cei care combină un tur de oraș prin
zona veche sau cei care sunt cazați în alte zone decât
Centrul. Râul Bâc însă nu este prezent în circuitul
turistic. Nici măcar bisericile Măzărache sau Sf. Con-
stantin și Elena, care sunt cele mai vechi biserici din
Chișinău și oferă o panoramă asupra râului, nu sunt
frecvent vizitate, aflându-se departe de capul listei
în recomandările turiștilor. Nici ghizii de turism nu
organizează vizite în zonă, fiindcă nu este amenajată
și e zgomotoasă din cauza fluxului mare de mașini.
Uneori, pentru scurt timp, este vizitată piatra ce sim-
bolizează locul de temelie al Chișinăului (intersecția
str. Pușkin și Albișoara). Putem conchide că unele
descrieri din ofertă poartă un caracter informativ și
nu neapărat se regăsesc în experiența turiștilor.
După cum grupul de cuvinte despre arhitectură
este divers în oferta turistică, la fel sunt diverse și
impresiile călătorilor străini despre aspectul arhitec-
tural. Asemănări găsim la categoria biserici. Mulți
turiști sunt impresionați de bisericile ortodoxe din
capitală. Catedrala Nașterea Domnului este clasată
pe locul 4 la recomandări. Printre impresiile turiștilor
găsim: „O catedrală ortodoxă minunată și frumoasă,
care ocupă locul central în parcul din jurul său”, „O
biserică ortodoxă foarte interesantă, cu o sală imensă
de rugăciune, o mulțime de picturi sacre și litere fru-
moase de aur”, „un interior extraordinar”11. În capul
listei se regăsesc și alte lăcașe sfinte, ca Mănăstirea Sf.
11
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d2480828-Reviews-Catedrala_Nasterea_Dom-
nului-Chisinau_Chisinau_District.html#R EVIEWS
(consultat la 08.03.2018)
Teodor Tiron, Biserica Schimbarea la Față a Mântu-
itorului, Biserica Sf. Nicolae ș.a.
La această categorie găsim totuși mai multe
diferențe. Dacă dintre toate ofertele analizate, doar
în una găsim mențiuni despre arhitectura sovietică,
atunci mulți turiști remarcă anume acest lucru. Un
turist din Letonia și-a împărtășit primele impresii
despre Chișinău: „La fel de sovietic și cald ca în Tel-
Aviv, doar că fără mare”. Un alt călător experimen-
tat scrie: „Este o atmosferă pe care aș putea-o descrie
doar prin «sovietică», puțin nostalgică, aceasta um-
ple orașul cu șarmul unei epoci demult trecute”12 .
Sau un turist englez: „Dintr-odată, am înțeles ar-
hitectura acestui oraș straniu: străzile late cu spații
pentru copaci sunt o caracteristică a orașelor rusești,
unde planificarea urbană a fost bine organizată de
comuniști”13. În timpul tururilor de oraș le explic
turiștilor că arhitectura Chișinăului are patru stra-
turi istorice: țarist, interbelic românesc, sovietic și
modern. La aceasta, un slovac mi-a replicat odată:
„Ah, este un gulaș14”; în așa mod a fost interpretată
complexitatea arhitecturală a Chișinăului. Dacă în
centrul orașului se pot observa toate aceste stiluri,
atunci în cartierele rezidențiale domină arhitectura
sovietică și intervențiile moderne. Există și clădiri
emblematice în stil socialist-modernist, pe care mulți
străini sunt dornici să le vadă: Hotelul Cosmos, Ho-
telul Chișinău, Circul, blocul locativ „Romanița”,
Casa Modei ș.a. Însă niciuna dintre acestea nu se
regăsește în ofertele turistice analizate.
Interesul pentru edificiile din perioada sovieti-
că se confirmă pe portalul TripAdvisor. Pe locul 3
la recomandări, după Dendrariu și Vinăria Mileștii
Mici, se găsește Complexul Memorial „Eternitate”.
Printre cele 219 recenzii, putem citi impresiile călă-
torilor: „Vizita la Memorial și focul veșnic a întrecut
așteptările mele, pentru că complexul/parcul este
imens”, „Dacă ești interesat de monumentele și clă-
dirile din perioada sovietică, atunci Chișinăul este
locul tău. Cu siguranță, acest monument are tot din
această perioadă”, „Un memorial de război foarte
interesant. Destul de impresionant ca mărime, foar-
12
http://www.travelwithpedro.com/16-impressions-of-chisi-
nau/ (consultat la 08.03.2018).
13
https://wolfemurray.com/the-republic-of-moldova-first-im-
pressions/ (consultat la 08.03.2018).
14
Gulașul este o mâncare tradițională maghiară, care s-a răs-
pândit în Europa și Balcani, de obicei are multe ingrediente
diferite.
– 284 –
te sovietic”15. La Forumul de Urbanism 2017 de la
Chișinău a participat o echipă de experți francezi în
urbanism, care au sugerat ca patrimoniul sovietic să
fie apreciat și pus în valoare. Probabil, aceasta este o
lecție ce ar trebui învățată și de agențiile de turism
intern.
Pe lângă ceea ce am menționat mai sus, alte locuri
de vizitat din topul alcătuit de turiști sunt: Muzeul
Național de Etnografie și Istorie Naturală (locul 6),
Arcul de Triumf (locul 9, 163 de recenzii), Grădina
Botanică (locul 12), Muzeul Pușkin (locul 14), Cimi-
tirul Evreiesc (locul 16), Piața Centrală (locul 25, 95
recenzii). Mai mulți turiști cu care am făcut o plim-
bare prin Piața Centrală au rămas impresionați de ea.
Acesta nu este un loc turistic și nici nu se regăsește
în ghidurile turistice, însă mulți călători recomandă
vizitarea acestuia: „Această piață nu este deloc acel
loc în care să găsești suvenire sau orice ai dori să iei
acasă. Această este o destinație de plimbare pentru
a vedea oameni locali trăindu-și viața. Am găsit asta
interesant de privit”. Un turist din California scrie:
„Am mers [la Piață] pentru că am vrut să trăim
experiența Moldovei autentice. Piața Centrală era un
loc imens, o piață colorată, care ne-a plăcut mult”16.
Alți turiști, ca și unii localnici, sunt cam dezamăgiți
de piață, unde „nu ai ce cumpăra. Doar plastic și
produse ieftine din China”17. În opinia urbaniștilor
și a experților din turism, dacă va fi mai amenajată
și mai organizată, Piața Centrală are șanse să devină
nu doar o atracție turistică, ci și un loc benefic între-
gului oraș.
Printre alte impresii generale găsim aprecierea
conexiunii ușoare la internet, accesul la Wi-Fi gra-
tuit practic în fiecare local și în multe spații publi-
ce. Este lăudată și mâncarea locală. Bineînțeles, pe
lângă aprecierile pozitive, există lucruri care nu le
plac turiștilor. Printre recenzii găsim: „Nu prea ai
ce vedea”, „Orașul este sur și murdar”18 sau „Fiecare
plimbare în oraș este ca și cum ai face o drumeție.
Trotuarele sunt atât de sparte și neîngrijite, încât tre-
15
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d4173692-Reviews-Victory _Memorial_and_
Eternal_Flame-Chisinau_Chisinau_District.html (consul-
tat la 08.03.2018).
16
https://w w w.tripadvisor.com/Attraction_ Review-
g294456-d3369765-Reviews-Piata_Centrala-Chisinau_
Chisinau_District.html (consultat la 08.03.2018).
17
Ibidem.
18
http://katieaune.com/impressions-of-moldova/ (consul-
tat la 09.03.2018)
buie să ai grijă la fiecare pas. Arhitectura dă preferințe
marelui stil comunist (zero aparențe arhitecturale),
plus o mulțime de clădiri nefinisate la care, aparent,
nimeni nu mai lucrează”19. Careva dintre aceste lu-
cruri se ameliorează, însă mai este foarte mult de lu-
crat pentru a face un oraș plăcut nu doar turiștilor,
dar și locuitorilor săi.
Prin acest exercițiu practic, am analizat experiența
unor turiști străini, comparată prin prisma ofertei
turistice. Am găsit confirmarea faptului că orașul
Chișinău are statut de capitală, cu edificiile reprezen-
http://carolynschott.com/moldova/chisinau-moldova-first-
19
impressions-2/ (consultat la 09.03.2018).
– 285 –
tative de rigoare, are multă vegetație și biserici ortodo-
xe frumoase. Diferențe mai mari găsim la patrimoniul
sovietic, care este practic lipsă în ofertă, însă este foar-
te prezent în experiența urbană. Turiștii străini văd
Chișinăul drept un oraș sovietic cu monumente și
clădiri din această perioadă. Acest patrimoniu, dacă
ar fi îngrijit și valorificat, ar aduce beneficii orașului
și orășenilor. Impresiile călătorilor străini ne ajută să
simțim pulsul orașului dintr-o altă perspectivă, iar
această privire din afară ne poate ajuta să adaptăm
oferta turistică, dar și dezvoltarea urbană.
 CAPITALA REPUBLICII MOLDOVA, CHIŞINĂU – UN HAOS URBANISTIC
REFLECTÂND O SOCIETATE ÎN DERUTĂ1

Gilles Duhem

1
Acest articol este rezultatul unor impresii şi idei
apărute în urma unei şederi la Chişinău a autorului.
Nu are caracter pur ştiinţific, ci este scris cu scopul de
a sensibiliza cititorii faţă de anumite schimbări ce au
loc în prezent în capitala Republicii Moldova. Aceste
schimbări generează un şir de întrebări îngrijorătoa-
re care ar trebui să atragă atenţia factorilor de decizie
locali, precum şi a responsabililor de implementarea
proiectelor de finanţare din partea UE. Aproape ne-
observat se dezvoltă şi se extinde un haos urbanistic ce
reflectă o societate în derută, care nu reuşeşte să-şi păs-
treze sau să-şi (re)inventeze o identitate integră în con-
diţiile evoluărilor postcomuniste şi ale constrângerilor
generate de procesele globalizării actuale.
Trei aspecte ale oraşului
Republica Moldova, fostă republică sovietică, este
un stat mic situat la hotarul cu UE. Pe o suprafaţă de
aproximativ 34 000 km² (ceea ce corespunde supra-
feţei landului german Renania de Nord-Westfalia)
locuiesc circa 3 milioane de oameni, mai puţini de-
cât în oraşul Berlin. Chişinăul însuşi este un oraş cu
o suprafaţă de 120 km² (aproximativ egală suprafeţei
Berlinului din interiorul cercului de tren electric re-
gional) şi circa 420 000 de locuitori, iar municipiul
Chişinău se întinde pe o suprafaţă de 563 km², iar
populaţia acestuia constituie 810 000 de locuitori.
Cine mai ştie astăzi că oraşul Chişinău a fost odată
al cincilea oraş după mărime din Imperiul Rus?
În partea sudică a râulețului Bâc, pe ambele părţi
ale bulevardului Grigore Vieru, se găsesc reminiscen-
ţele unei structuri rurale anterioare. Construcţii cu
un singur etaj, ogrăzi şi stradele înguste şi întorto-
cheate prezintă pietonilor doar o idee fragmentară a
caracterului rural al localităţii înainte de anexarea sa
la Imperiul Rus în anul 1812. Casa în care Puşkin a
fost silit să-şi petreacă cei câțiva ani de exil în jurul
anului 1820 a fost restaurată într-un mod exemplar.
Casele din vecinătate, precum şi întreaga structură a
oraşului au fost mutilate de război, socialism şi capi-
Acest articol a fost publicat în limba germană în revista
1 la nivel de stat. Comunitatea evreiască din Chişinău
Deutsch-Rumänische Hefte, Berlin 2/2017. Traducere în
limba română de Iulia Caproș.
talismul sălbatic care a urmat. Cu toate acestea, un
observator atent reuşeşte să descifreze diversitatea
dispărută a oraşului, când acesta reprezenta un me-
diu preindustrial şi un amalgam de culturi, etnii şi
religii. Moldovenii/românii, ruşii, ucrainenii, nemţii,
polonezii, armenii şi, fără doar şi poate, una dintre
cele mai puternice comunităţi evreieşti din Europa
de Est au contribuit la crearea imaginii Chişinăului
Vechi. În jurul anului 1900, aproximativ 45% din
populaţia oraşului erau evrei. Pe marginea unei străzi
cu patru sensuri se află ruinele unei sinagogi impu-
nătoare, însoţită de o casă pentru bătrâni. Neacce-
sibilă, îngrădită şi fără vreun indicator, clădirea ne
aminteşte, tacit, de viaţa odinioară activă și înstărita
a evreilor din oraş. Pogromurile din anii 1903-1905
au provocat indignare în mai multe regiuni ale lumii.
Ruina Sinagogii şi a Azilului pentru Bătrâni din strada Rabbi Ţirilson
a putut fi cumpărată de la stat în anul 2010 de către comunitatea
evreiască din Republica Moldova. Din cauza unor piedici de natură
birocratică, sinagoga construită în anii 20 ai secolului trecut nu a
putut fi restaurată până în prezent. Credit fotografic: Josef Sallanz
(august 2017).
La sfârșitul anilor 30 ai secolului trecut, comunitatea
număra 60 000 de membri. Circa 10 000 au supra-
vieţuit războiului şi deportărilor înainte de a emigra
în SUA, Germania sau Israel. Cu excepţia monumen-
tului modest dedicat ghetoului de la Chişinău, există
puţini indici ai unei culturi a comemorării, susţinută
există actualmente aproape pe ascuns. Chişinăul a
uitat, se pare, de o mare parte a copiilor săi.

– 286 –
 Partea de sus a oraşului vechi a fost extinsa în-
cepând cu anii 30 ai secolului al XIX-lea, aceas-
ta extindere fiind planificată în baza principiilor
construcţiilor urbane existente în acea perioadă:
dreptunghiular cu iluminaţie, canalizare şi trotua-
re, împodobită cu parcuri, biserici, clădiri cu meni-
re culturală şi publică. Acest cartier a devenit foarte
repede adevăratul centru al oraşului. Arhitectul Al.
Bernardazzi şi, în special primarul Karl Schmidt,
care s-a aflat în fruntea oraşului între anii 1877 şi
1903 şi care şi-a dat demisia ca protest împotriva
pogromurilor din anul 1903, au facilitat acest pas
spre modernitate. O mare parte a construcţiilor din
această perioadă marchează imaginea oraşului până
în prezent. Ne putem imagina doar cu dificultate
că centrul oraşului a fost totalmente distrus în anul
1940. După lucrările de reconstruire şi începând cu
anii 50 ai secolului trecut comunismul şi-a lăsat am-
prenta prin intermediul unor proiecte de amploare
mai reuşite (Teatrul de Operă) şi mai puţin reuşite
(Palatul Prezidenţial). Micul stat se expune, cu mân-
drie, publicului. Muzeul Naţional străluceşte pe nou
şi proclamă finanţarea generoasă (circa un milion de
euro) din partea statului vecin România. Strada 31
August 1989 aminteşte de o zi simbolică deosebită
în care a avut loc renunţarea la alfabetul chirilic pen-
tru limba română. Concurenţa şi utilizarea obiecte-
lor de imobil este impredictibilă. Pentru o perioadă
îndelungată Chişinăul nu a fost prea atractiv pentru
investitori. Acest fapt pare să se schimbe treptat. Au
apărut ca din pământ clădiri nefinisate, case vechi
în stare deplorabilă cu proprietari indefiniţi, imobi-
le noi extravagante cu oglinzi pe suprafață, pertur-
bând – după toate legile artei – structura parcelară
şi înălţimea tradiţională a construcţiilor din oraş.
Toate aceste constelaţii, răsfrângându-se într-o caco-
fonie urbanistică şi arhitectonică, sunt în prezent la
ordinea zilei.
Cea de-a treia faţetă a Chişinăului este cea sovie-
tică. În jurul oraşului deja existent au apărut, după
perioada stalinistă, microraioane impunătoare. Case
hrușcioviste cu trei sau patru etaje, dar şi construcţii
sofisticate, cum ar fi Porţile Oraşului, caracterizea-
ză cartierele Buiucani, Râșcani şi, în special, Bota-
nica. Este uimitor faptul că în perioada comunistă
s-au realizat construcţii atât de înalte într-o zonă în
care au loc seisme în repetate rânduri. Aceste cartiere
construite ca oraşe de dormit continuă a fi locul de
trai pentru majoritatea locuitorilor oraşului. Înce-
pând cu anul 1990 au apărut ca din retortă instituţii
– 287 –
de comerţ şi servicii publice care au ales ca principiu
lipsa de context urbanistic. În cadrul acestui proces
nu putem recunoaşte – oricât am dori – nicio urmă
de planificare urbană. În majoritatea cazurilor, dis-
ponibilitatea întâmplătoare a bunurilor imobiliare,
dorinţa de investiţii din partea unor întreprinderi
comerciale internaţionale, presiunea investitorilor
privaţi, precum şi – cu cea mai mare probabilitate
– o doză bună de corupţie reprezintă aspecte care
joacă un rol important în procesul de instaurare a
diferitor construcţii în oraş. După 1990, în urma
privatizării, au apărut asociaţii de proprietari fără
orice fel de mijloace financiare. Colapsul lor este
doar o chestiune de timp. Construcţii înconjurate
de garduri impunătoare şi deseori exagerat extrava-
gante în nemijlocita lor vecinătate generează o divi-
zare socială îngrijorătoare.
Manifest pentru oraşul Chişinău
Fiind situată la o articulaţie sensibilă a Europei,
societatea moldovenească oscilează între Est şi Vest,
între Rusia şi UE, între nostalgie după perioada so-
vietică şi modernitate, sărăcie şi oligarhie, migra-
ţie şi patriotism, polietnism şi naţionalism convins.
Bisericile din această ţară sunt ruso-ortodoxe, ro-
mâno-ortodoxe, protestante, catolice, evreieşti, arme-
neşti-apostolice, majoritatea lor fiind construite abia
după anul 1990. La televizor rulează seriale turceşti
în limba rusă cu subtitre româneşti.
Pe străzile Chişinăului putem vedea toate dife-
renţele, conflictele şi contrastele societăţii moldove-
neşti. Cafenele organizate după model francez, dar
şi reţele de restaurante locale comode, cum ar fi „La
Plăcinte”, oferă unei categorii sociale medii puţin nu-
meroase o alternativă plăcută unor reţele binecunos-
cute de fast food. Tineretul accesează internetul în
parcurile echipate cu WLAN. Puţinele femei cu văl
pe care le putem vedea pe străzi sunt tinerele studen-
te de la Medicină care vin din unele state arabe ale
Orientului Apropiat şi ale Asiei. Multe locuinţe sunt
pustii anul împrejur, așteptându-și proprietarii din
diasporă. Procese dureroase de decădere, construcţii
noi masive, creşterea necontrolată a societăţii de con-
sum şi schimbările structurale sunt procese în plină
desfăşurare. Cum se va poziţiona oraşul Chişinău în
contextul oraşelor europene de proporţii medii? Este
oare oraşul condamnat să se transforme într-un terci
amorf, banalizat, postmodern şi postindustrial, situ-
at la periferiile atât ale Rusiei, cât şi ale Europei? Este
oraşul capabil să-şi dezvolte o identitate proprie sau
s-o păstreze pe cea prezentă, dat fiind faptul că mul-
te elemente arhitectonice şi ansambluri urbanistice
– deşi ameninţate – încă există? Cum poate fi imple-
mentat un proces de planificare urbană cu mijloace
financiare reduse? Va deveni oare oraşul Chişinău,
cu şarmul său postsovietic morbid, cu multiplele sale
contradicţii, precum şi cu o relaţie dintre servicii şi
preţuri absolut incomparabilă pentru turişti, un nou
hotspot al generaţiei Easyjetset? Oraşul încă se află în
afara traseelor de turism urban. Zboruri ieftine spre
Europa de Vest abia încep să fie oferite.
Toate aceste scenarii – în special un mixaj al aces-
tora – sunt posibile. Nu aş îndrăzni să formulez un
concept de acţiune. Cunosc mult prea puţin situaţia
locală, în special cea politică şi administrativă. Aş
dori să conturez însă doar unele aspecte care, proba-
bil, vor influenţa viitorul oraşului.
Politica imobiliară pentru Chişinău
În calitatea mea de expert în planificare urbană
şi în baza experienţei mele profesionale, am lucrat
în anii 1990 într-o sucursală de imobil – ştiu cât de
fundamentală este politica imobiliară în procesul de
dezvoltare urbană. Din documentul „Chişinău pro-
iect 2010“ (http://www.chisinau.md/public/files/
planuri/PREZENTAREA_PUZ_FINAL_ro.pdf,
accesat la 04.08.2017) reiese că oraşul şi statul sunt
cei mai mari proprietari de imobil. Este atuul lor,
care, în pofida situaţiei financiare mizerabile, nu tre-
buie să fie risipit fără niciun plan. Oraşul are în acest
mod posibilitatea să-și influenţeze activ amenajarea
sa. Este un avantaj enorm. Nu se poate permite fap-
tul ca, pe lângă terenuri de construcţii şi străzi, cel
mai mare capital al oraşului Chişinău – spaţiile ver-
zi, care, conform logicii planificării antecedente, se
extind chiar şi în centrul oraşului, să fie irosit. Există
o politică imobiliară elaborată strategic a oraşului şi,
dacă da, cine o dirijează? În ce stare se află materialul
de cadastru în întregime? Există în general problema
foştilor proprietari şi, dacă da, cum este abordată?
Cum este asigurată cu personal administraţia din
domeniul imobiliar şi cât de transparentă este politi-
ca de vânzări a oraşului (cuvântul-cheie „corupţie”)?
„Urban governance“ pentru Chişinău
Conceptul de „urban governance” presupune un
proces care pune pe prim plan cooperarea intensivă
– 288 –
dintre stat şi societate. O cultură de planificare dis-
cursivă încă nu există la Chişinău. În general, contro-
lul procesului de renovare a spaţiului public rămâne
a fi cea mai mare provocare. Se observă imediat repa-
raţiile haotice ale trotuarelor, ce pot fi amenajate de
către fiecare proprietar de imobil în faţa clădirii sale
conform propriului gust sau idei. Deci, există mijloa-
ce financiare pentru acest fel de reparaţii şi e vorba
mai curând de o problema de coordonare la nivel de
comunitate.
Procesul de dezvoltare a oraşului ar trebui să im-
plice proiecte importante de formare identitară, cum
ar fi un muzeu al oraşului (cel existent aminteşte mai
curând de o colecţie privată de fotografii şi obiecte)
sau un centru al culturii evreieşti. După exemplul
din strada Oranienburg din Berlin, ruina sinagogii
ar putea fi inclusă în acest proiect, fiind în sfârșit
onorat şi acest aspect al istoriei Moldovei.
Transformarea Chişinăului într-un centru
al mobilităţii electrice
Ceea ce actualmente, în condiţiile unei dominări
exorbitante a transportului rutier, pare a fi o utopie,
ar putea deveni, în condiţiile existenţei unei voinţe
politice şi a unei utilizări cu succes a surselor finan-
ciare internaţionale, o realitate. Starea de dezvoltare
insuficientă a oraşului Chişinău, precum şi propor-
ţiile lui reprezintă un avantaj în această ordine de
idei. Reţeaua de troleibuze electrice cuprinde întreg
oraşul. Modernizarea şi extinderea acestei reţele ar
În centrul oraşului Chişinău, capitala Republicii Moldova, au fost
înălţate în ultimii ani un număr de clădiri cu multe etaje, de exem-
plu pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, între strada Mitropolit
Petru Movilă şi strada Toma Ciorbă. Construcţiile mici din faţa
acestora, direct pe bulevard, au fost parţial lăsate pradă ruinării.
Diferenţele apărute ca rezultat distrug treptat ansamblul general
al centrului oraşului. Credit fotografic: Josef Sallanz (august 2017).

Ambasada Ungariei la Chişinău – un exemplu de renovare reuşită
a fațadei. Credit fotografic: Josef Sallanz (august 2017).
În Vila Herţa de pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt se aflase o
perioadă îndelungată Muzeul de Arte, astăzi clădirea e pustie. În
nemijlocita sa vecinătate a apărut ruina unei construcţii care între-
ce în înălţime vila. Credit fotografic: Josef Sallanz (iunie 2017).
Nu doar în centrul oraşului unele trotuare sunt surse de aventuri
pentru pietoni, cum ar fi aici intrarea în garajul subteran de pe
strada Sfatul Ţării colţ cu strada 31 August 1989. Credit fotografic:
Josef Sallanz (august 2017).
– 289 –
putea fi impulsionate. Mărimea oraşului, topografia
şi condiţiile climaterice sunt ideale pentru crearea
unui sistem de închiriere a bicicletelor electrice. În
cadrul unui proces necesar de sanare al sistemului de
străzi ar putea fi amenajate foarte ușor sisteme de asi-
gurare cu curent electric şi piste pentru cicliști. As-
pectul tehnic important în procesul de dezvoltare a
mobilităţii ar putea oferi un context prielnic pentru
a transforma oraşul într-un exemplu demn de urmat
şi pentru a construi o punte spre Europa, echilibrând
astfel politica de orientare spre Rusia.
Împotriva bruxellizării oraşului Chişinău!
Termenul bruxellizare desemnează un concept
de planificare urbană caracterizat prin încadrarea
necontrolată a unor clădiri construite în stil modern
în contextul arhitectonic al cartierelor istorice, după
cum putem întâlni în mai multe cartiere ale oraşu-
lui Bruxelles. Lipsa unui control şi, în special, a unei
forţe politice din partea administraţiei publice gene-
rează o explozie de netăgăduit în substanţa oraşului,
în cadrul căreia clădirile istorice, care în mare parte
ar putea fi reutilizate, sunt lăsate în mod conştient
pradă ruinării. La Chişinău acest proces este în plină
desfăşurare. Exemple de clădiri restaurate calitativ,
cum ar fi vila care găzduieşte Ambasada Ungari-
ei, sunt rarisime. Clădiri reprezentând mărturii de
valoare din perioada ţaristă, cum ar fi luxoasa Vila
Herța (construită în anii 1902-1903), continuă să
se ruineze. Oare când vor începe organizaţii inter-
naţionale ca UNESCO să susţină administraţia
publică locală şi să oprească în sfârșit acest masacru
construcțional şi arhitectonic al oraşului?
A îndrăzni un „oraș alb” la Chişinău
Microraioanele noi sunt locul de trai al majorităţii
locuitorului oraşului. Expansiunea lor necontrolată
este deja în mai multe locuri într-un stadiu profund
de avansare. Construcţii apărute recent au distrus
logica iniţială de planificare, iar transportul urban a
invadat completamente spaţiul public. Ce clădiri ar
mai putea fi încă fi salvate? Care dintre ele trebuie să
fie demolate? Ce modele de finanţare ar putea aju-
ta asociaţiilor de locatari şi proprietarilor de stat în
procesul de realizare a unui standard de trai minim?
Ce fel de ajustări ar putea rezolva problema lipsei de
spaţiu locativ și transformarea cartierelor urbane în-
tr-un oraş ecologic, în care clădirile de culoare albă să
domine spaţiul urban? Un schimb de experienţă ar fi
foarte util, spre exemplu cu Centrul de Competenţe
în domeniul Cartiere Urbane (Kompetenzzentrum
Großsiedlungen) din Berlin-Hellersdorf. Cine ar fi
gata să încheie proiecte de cooperare şi de parteneriat
cu oraşul Chişinău?
Un strigăt de ajutor pentru Chişinău!
Acest articol a fost conceput să fie un comenta-
riu critic, a devenit însă un apel. Oraşul Chişinău are
nevoie de susţinători şi lobby-işti – în cadrul unor
proiecte-pilot, unor expoziţii internaţionale de con-
strucţii, unor schimburi de experţi, parteneriate ur-
bane active, precum şi în cadrul unor programe de
dezvoltare.
Noi, în calitate de cetăţeni ai UE, avem o obliga-
ţie în acest sens. Încă nu e târziu. Să sperăm că acest
strigăt de ajutor va aduce rezultate rodnice.
Gilles Duhem, expert în economie şi planificare
urbană, locuieşte la Berlin şi a lucrat în anii 90 pentru
asociaţia TLG (Treuhandliegenschaftsgesellschaft).
Timp de 25 de ani, analizează procesele de schimbare
a oraşelor din fostul bloc socialist.
În loc de POSTFAȚĂ
 O MĂRTURISIRE DE CREDINȚĂ PENTRU CHIȘINĂU
(interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă)
– Dle Vladimir Besleagă, la Conferinţa „Iden-
tităţile Chişinăului”, unde aţi vorbit despre oraşul
postbelic văzut de un adolescent coborât de la Mă-
lăieşti, aţi amintit că sunteţi orăşean de vreo 60 de
ani. Ce înseamnă pentru Dvs. să fii chişinăuian
şi în ce măsură identitatea urbană V-a marcat ca
scriitor?
– Vreau să-ți spun, dragă Alexandre, că Chișinăul
era al treilea dintre orașele pe care le văzusem. Primul
a fost Tighina dintre războaie, apoi Odesa de după
asediul mare. La Odesa am văzut marea, maaarea des-
pre care auzisem numai. Și apoi, în 1947, m-am întâl-
nit cu Chișinăul postbelic, coborând de la Mălăiești,
după cum spui dumneata. Prizonierii degajau rui-
nele orașului. Neamțul cu care vorbi tata avea ochii
albaștri. Peste tot ruși, evrei. Da-a-a... Trei ani mai
târziu, în 1950, am devenit student. Era pe atunci o
hartă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești
cu cele mai importante localități pe ea. Și hotarele
localităților erau marcate într-o scară anume. Pe har-
ta aceea satul meu era mai lățit, mai întins, mai mare
decât Chișinăul. Și aveam un profesor, îi spunea
Chiroșca. Nu mai știu ce discutam noi despre oraș,
sat, și eu îi zic: „Ce-i cu Chișinăul ista, un sat mai
mare, nu-i cine ştie ce”, iată…
Acuma, dacă m-a marcat? cum ziceai dumneata.
Cu viaţa de oraş m-am obişnuit foarte greu şi foar-
te târziu. Eram crescut la ţară. Acolo mi-am petre-
cut toată adolescenţa, începutul de tinereţe. Venit la
Universitate la 19 ani, eram de acu format şi nu pu-
team să mă acomodez acestui oraş. Şi ziceam, printr-
o metaforă care spune multe, că toate visele mele se
desfăşurau la mine acasă, nu la Chişinău. Abia peste
vreo 30 de ani am început să am vise legate de oraşul
Chişinău. Orăşenizarea mea, profundă, fiinţială s-a
produs greu, târziu. Ca să încheiem capitolul acesta,
vreau să-ți spun că sentimentul meu de fiinţă forma-
tă la sat, unde era mult aer, era orizont, era libertate,
acest sentiment este legat de faptul că tot ce consuma
familia mea era produs în gospodăria noastră. Eu,
când veneam cu tatăl meu la oraş, şi mă uitam cum
umblă ăștia şi trăiesc din bucate de la piaţă, din cum-
părat... La noi se considera că atunci când te duci tu
să cumperi, să cauţi de la cineva şi nu ai al tău, în-
seamnă că eşti vai de capul tău de sărac. Trebuia să
ai ale tale de toate, să creşti, să cultivi, să semeni. Să
– 293 –
ai vacă, să ţii păsări, să nu umbli să cumperi, numai
sărmanii şi leneşii se duc şi cumpără. Consideram
atunci că orăşenii nu sunt oameni reali, întregi, soco-
team că ei sunt oameni mai mult artificiali. Eu eram
ars de soare, eram voinic, iar ei erau nişte piperniciţi,
nişte slăbănogi, uite asta... Să-ţi spun că, recent, am
citit un eseu al lui Petre Ţuţea, care spune că la noi,
la români, ţărănimea a îndeplinit misiunea aristocra-
ţiei din ţările europene. Țărănimea a exersat spiritul
aristocrat, demn, deschis. Auzi ce spune Ţuţea! Ca
atare, dacă m-a marcat? sigur că m-a marcat!
– Scriitorii basarabeni postbelici, ca și alți
artiști de la noi, s-au format la cultura română și
universală mai ales la Chișinău. Tensiunea cultu-
rală șaizecistă, care în Basarabia a generat o remar-
cabilă generație de oameni de cultură, are valențe
urbane. De ce totuși textele poeților și prozatori-
lor noștri, sub aspectul lor tematic, sunt, de cele
mai multe ori, „rurale”?
– Aici e o chestie delicată. Vezi, dumneata, Ale-
xandre, generația anterioară celei din 1960, cea cu
școli, cu facultăți în România Mare, a avut de suferit
după război. Au fost puși sub teascurile realismului
socialist, așa că nici după ce a murit Stalin nu mai
puteau scăpa de clișeele proletcultiste. Teroarea jda-
novistă și frica aceea li s-au încuibat în oase. Doar
Andrei Lupan și-a făcut mea culpa. Ceilalți au tă-
cut. Șaizeciștii au început după 1956, după acel con-
gres de condamnare a stalinismului. Însă de-acu în
1959 partidul organizase o campanie de nimicire a
lăstarilor conștiinței naționale. Și scriitorii au moc-
nit până în 1965, când au explodat la congresul de
pomină al Uniunii Scriitorilor. A fost o revoltă a
intelectualității de creație. Și iată în siajul acesta, ca
să zic așa, au apărut acele cărți care au rezistat tim-
pului. Acea liberalizare a dat multora forță de creație
și de rezistență culturală. Deci, asta-i.
Și acum să revenim la nuanțele de ruralism și ci-
tadinism. Vezi, dumneata, toți autorii noștri, toți cei
care au constituit această generație aveau rădăcini-
le la țară. Iar sursa de inspiraţie a unui creator este
copilăria şi adolescenţa, sursa de creaţie este bazinul
biografic, experienţa lui de viaţă. Generația aceas-
ta nu a avut, practic, intelectualitate urbană. Poţi
să inventezi orice, dar dacă nu recurgi la propria ta
experienţă de viaţă n-ai cum fi nici convingător, nici
autentic. Şi încă, mai toţi scriitorii care s-au manifes-
tat în generaţia aceea începeau cu literatura pentru
copii. Pe urmă evoluau. Vieru, dacă nu avea el noro-
cul să citească Arici-pogonici, Cravata roşie.. revistele
celea românești, nu se realiza în veci. Și cărțile lui au
apărut ca o explozie de naturaleţe, de autentic.
A fost oare ludicul punctul de pornire pentru
șaizeciști?
– Da, da, au pornit de la jocul inocent al copilă-
riei spre problemele mari, de la fericirea universului
ludic spre problemele general umane și naționale.
– Totuși, are oare Chișinăul o literatură de
factură citadină, așa cum a teoretizat-o Camil Pe-
trescu în „Însemnele noi ale romanului modern”?
Cine sunt scriitorii de inspirație urbană?
– Literatură de inspirație urbană s-a scris în in-
terbelic, inclusiv la Chișinău. Sulacov, Dolenga, Ale-
xandru Robot. „Music-hall”, romanul lui Alexandru
Robot, este unul de mare clasă. Eu când am venit la
studii la Chișinău, prin 1951, apăruse și romanul cela
umflat al lul Emilian Bucov, „Cresc etajele”, era des-
pre Chișinău, niște personaje bizare, aiureală, carte
scrisă la beție. Dar a fost un eveniment surprinzător,
nu era nici o carte așa de voluminoasă, toate celelal-
te cărți erau subțiri. Adam a scris ceva, dar minciu-
nos. Istru... Acum, eu cred că printre primii autori
citadini postbelici a fost Busuioc, cu siguranță. Deși
acțiunea din „Unul în fața dragostei” se desfășoară
undeva la țară, însă viziunea este integral citadină.
Ceilalți n-au avut treabă. Ciobanu, tot cu elibera-
rea. Lipcan, cu „deșteptarea”... Revoluționarisme,
ilegalisme, aiurisme. Nu, nu era prezent Chișinăul
în literatura postbelică. Era absent, fiindcă era stră-
in. Orașul era pentru noi străin. Asta e. Mai târziu,
când a început să publice Marinat, orașul a intrat în
raza de observație sau de investigație a scriitorilor,
mai târziu, da...
– În Chișinău avem un patrimoniu construit
unic în Basarabia, astăzi lăsat de izbeliște. Proiec-
tat și administrat de ruși, însă edificat de construc-
tori moldoveni. Cum credeți, am reușit oare noi să
ne asumăm cultural acest patrimoniu? Ne repre-
zintă oare acest patrimoniu? Care este, în accepția
Dumneavoastră, spiritul Chișinăului?
– Uite, hai s-o luăm mai de departe. Prin 1979 eu
am avut ocazia să călătoresc, pentru prima dată, în
– 294 –
România. Am fost la București, Iași, am văzut mai
multe orașe. Iar la Câmpulung Moldovenesc am vizi-
tat Muzeul „Arta Lemnului”, care pentru mine a fost
o revelație. Muzeul deține o colecție bogată de unelte
din gospodăria țărănească, toate confecționate fără a
folosi un cui de fier, totul din lemn, până și oloinița,
carul. Asta e. Civilizațiile rurale sunt civilizațiile
lemnului. Am impresia că noi suntem încă sub impe-
riul acestei civilizații rurale. Iar orașul ne este străin.
Cum spuneai și dumneata, a fost construit de Impe-
riul Rus în scopurile lor geostrategice, comerciale, și
nu ca să reflecte, să conserve spiritul locului. În in-
terbelicul românesc construcția temeinică a fost cea
culturală: alfabetizarea populației – care, după ruși,
era cvasianalfabetă –, edificarea școlii naționale, a
instituțiilor culturale (Facultatea de Teologie, Con-
servatorul, Teatrul Național, Radioul, reviste, cărți,
monumente etc.). S-au construit vile urbane în diver-
se stiluri: neoromânesc, modern... Venit la Chişinău,
eu eram impresionat de strada unde se află Univer-
sitatea şi şirul ăsta de vile de o frumuseţe deosebită,
niște bijuterii... Cred că Bernardazzi a reușit să ex-
prime spiritul locului. La Universitate, când aveam
timp liber, mergeam spre lacul din Valea Morilor.
Acolo unde acum e monumentul lui Ion şi Doina
Aldea-Teodorovici, erau niște fundații dărâmate.
Pe urmă am aflat că pe acel loc a existat un Institut
Social Român, construit după proiectul unui mare
etnolog. Sigur că da, conceptul de conservare a me-
moriei oraşului este unul complex. Dar, hai să vedem
în ce măsură societatea își asumă această memorie,
acest patrimoniu. Să-ţi aduc un singur exemplu. Lu-
cram funcţionar la Uniunea Scriitorilor. Iar la pri-
mărie era un oarecare Lebedev, un arhitect-şef. Şi
tocmai atunci se proiecta acea şosea de dincolo de
Bâc, actuala Calea Basarabiei. Şi ea urma să treacă
peste biserica Sfinților Împărați Constantin şi Ele-
na. Şi atunci, împreună cu scriitorii mai în vârstă,
care cunoşteau istoria locului, am mers la primă-
rie, apoi pe șantier, iar la primărie şi tot așa până
au deviat strada. Și iată a rămas biserica. Azi scri-
itorii nici că au inițiative, nici că au idei de acest
fel. Hai să-ţi mai spun un lucru. Recent am editat
o carte – „Voci sau dublu suicid din zona lacurilor”.
Toată acţiunea se desfăşoară în Chişinău. Cartea
aceasta a fost editată în variantă print şi audio-book
de Oficiul Europei Libere. Personajul central este
un scriitor bătrân care, în perioada de tranziţie, a
fost nevoit să se retragă din centrul oraşului, unde
avuse un apartament, la periferie şi acolo îşi găseşte
sfârşitul, la marginea oraşului. Un scriitor, un inte-
lectual nu mai are forţa sau norocul să se menţină.
Este aruncat la periferie, la periferia timpului. Ăs-
ta-i destinul. Aşa că ceea ce face societatea pentru
ocrotirea și conservarea monumentelor, acțiune în
care eşti și dumneata antrenat, este un lucru mare,
binevenit și binecuvântat. Uite, am o sugestie. Casa
familiei Sainciuc – oameni de mare cultură, oameni
rari – să fie declarată monument cultural și istoric,
să fie restaurată și conservată cu tot cu curte. Ăsta-i
spiritul locului, Glebus Sainciuc, Valentina Rusu-
Ciobanu și casa lor cu tot cu curte.
– Este o idee excelentă, potrivită pentru pla-
nificarile de conservare a orașului de jos, a zonei
Chișinăului medieval, actualmente rămas doar în
straturi arheologice. Și atunci am putea oare vorbi
despre un profil individual al orașului? Este oare
Chișinăul un oraș cu identitate?
– Nu, nu cred că Chișinăul este oraș cu identita-
te. Arhitectural, nu cred că este. Are zone, clădiri,
situri, nu-știu-ce, un patrimoniu care trebuie conser-
vat, restaurat... Poate dacă orășenizarea noastră s-ar
fi întâmplat mai din timp, am fi imprimat și noi,
populația autohtonă, un profil care sa-i dea, cum zici
dumneata, o identitate. Să zicem, la Iași, acolo s-au
păstrat case de pe vremuri, palate boierești, ele dau
culoare, parfum istoric. La noi, dacă au fost atâtea
schimbări, distrugeri, ruși, evrei, nații diferite, cos-
mopolitism sovetic... Uite, bisericile s-ar putea să pre-
zinte individualitate, să fie în continuitatea tradiției
noastre culturale. Ai văzut, dumneata, ce frumos s-a
înălțat la Buiucani Catedrala Sfinților Apostoli Petru
și Pavel? Și-apoi, viața culturală a orașului este una tot
mai mult românească. Sunt editate cărți, multe cărți,
se scrie muzică bună, sunt vernisate atâtea expoziții,
se produc festivaluri de teatru, cinema, muzică cla-
sică, jazz. Spiritualitatea românească conturează tot
mai pronunțat individualitatea Chișinăului, da.
– Tocmai ați dat formă unei identități în de-
venire a Chișinăului. Noua paradigmă culturală
poate că va iradia sentimentul de acasă în acest
oraș despre străinătatea căruia ați vorbit anterior.
Însă relația noastră cu orașul are mai multe ante-
cedente neclarificate. Cât de „ascuns” mai rămâne
pentru Dumneavoastră Chișinăul? Cu ce teme ați
deschide o istorie secretă a orașului de pe Bâc?
– O istorie secretă? Ştiu eu!? Să zicem aşa, prin
1980 a fost publicată cartea lui Dumitru Moldovan
întitulată „Haiducul Tobultoc”. Tobultoc, oltean de
origine, a avut o viaţă eroică şi un sfârşit tragic. Prin
1832 ohranca ţaristă l-a prins, l-a bătut cu biciuri cu
plumb la capăt şi l-a executat în Piaţa Fânului, acolo
unde este stadionul âsta în ruini, mai la vale de că-
minele Universităţii. Şi ortacii lui Tobultoc au luat
corpul lui neînsufleţit şi l-au înmormântat. Ştii,
dumneata, unde? Între niște stejari care creșteau aco-
lo pe unde se află acum Mitropolia Basarabiei...
– E un stejar de vreo 200 de ani acolo, la
intersecția străzilor Șciusev și 31 August, poate e
chiar Stejarul lui Tobultoc?
– ...și ar fi interesant să se caute osemintele lui To-
bultoc şi să fie reînhumate...
S-o luăm și mai adânc, să ne amintim că pe la
1806, în tmpul războaielor ruso-turce a ajuns la Chi-
şinău Anton Pann, copil fiind, cu maică-sa. Anton
Pann, autorul poeziei „Deșteaptă-te, române!”, care
a devenit imnul României. Să vezi! Și tot așa din
legendele orașului am auzit de la moș Pimen, tatăl
Argentinei Josu, bun vinificator și povestitor, des-
pre existența unor galerii subterane. Orașele mari au
misterele lor. Chestii-parachestii...
– Orasul de sub oras rămâne încă marele ano-
nim. Urmează să-l descoperim arheologic sau să-l
construim literar ca reflex al lumii noastre interi-
oare, acolo unde se întâlnește mitul, ficțiunea și
realitatea. Maestre Vladimir Beșleagă, care ar fi,
în viziunea Dumneavoastră, cea mai utopică idee
reală pentru Chișinău?
Utopică... și reală... He-he-he... Ți-o spun numai-
decât, dragă Alexandre. Ar fi să ne înscriem candi-
datura și să câștigăm competiția pentru titlul de
capitală culturală europeană. Asta-i ideea și ținta
identitară a Chișinăului românesc. Și punctum!
– În acest registru care iese din comun, Vă mul­
țumesc pentru preaplinul mărturisirii de cre­dință
pentru Chișinău.
Alexandru CORDUNEANU
Tiparul executat la Casa Editorial-Poligrafică „Bons Offices“

str. Feredeului nr. 4/6, tel.: 0-22-50-08-95

www.bons.md, e-mail: ion@bons.md