DEFICIENŢA DE VEDERE

I. ETIOLOGIE

a) AMBLIOPIA (“vedere tocită”) – este corespondentul hipoacuziei. Gradul maxim de orbire = cecitate, care
poate fi:
- periferică – este afectat receptorul = retina;
- centrală – la nivelul SNC, iar analizatorul este intact.
b) ORBIREA (cecitatea), care diferă:
- persoanele care s-au născut nevăzătoare  cecitate congenitală;
- persoanele care au devenit nevăzătoare  cecitate survenită, cu două aspecte deosebite:
o orbirea apărută precoce (< 3-4 ani) şi copilul are foarte puţine imagini mintale, reprezentările se
şterg;
o cecitatea apărută tardiv (20-30-50 ani), când are reprezentări solide, iar universul verbal este
foarte bine dezvoltat.
În funcţie de dobândire:
1) deficienţa de vedere a fost dobândită lent, mai ales ca urmare a unei afecţiuni degenerative  are timp să-şi
restructureze viaţa personală şi orientarea;
2) deficienţa de vedere apare brusc (explozie, arsură)  efect devastator asupra personalităţii individului, cu stare
depresivă profundă, introvertire, renunţare la relaţiile interpersonale, resemnare sau irascibilitate, dezorganizarea imaginii
de sine, evitarea angajării în diverse activităţi, sentimentul profund de neajutorare.
Persoanele care s-au născut nevăzătoare sau care au devenit astfel la o vârstă mică, sunt şi rămân mult mai
echilibrate psihic şi mai adaptate la mediul fizic şi social, decât persoanele care au devenit deficiente de vedere la o vârstă
mai mare.
Criterii de clasificare:
a) tulburări ale refracţiei oculare: miopia (apare şi datorită vârstei), hipermetropie (razele luminoase sunt
focalizate în spatele retinei), astigmatismul (mai multe focare de focalizare), anizometropia (determinată de capacităţile de
refracţie diferite la cei doi ochi). Ochiul normal = emetrop.
b) cauze datorate afectării mediilor refringente (corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea vitroasă):
keratita (opacifierea corneei), leucom (tot opacifiere), cataractă. Albinismul conduce între altele şi la afectarea funcţiei
vizuale.
Van Senden – experimente pe persoanele care şi-au redobândit vederea după o perioadă lungă de timp  primele
lucruri văzute sunt culorile primare, pentru că sunt însuşiri primare, apoi nuanţele; nu puteau sesiza formele pentru că nu
aveau criterii de delimitare; “şocul oglinzii”, “şocul ferestrei”.
c) anomalii ale percepţiei cromatice: daltonismul (nu percepe culoarea roşu), deuteranopsia (defectul de
percepere a culorii verzi), tritanopsia (albastru), acromatopsia (mai rară – incapacitatea de a distinge culorile  vede
totul în tonuri de gri);
d) alte cauze: glaucomul (rezultatul creşterii presiunii intraoculare  durere), nistagmus (mişcări involuntare ale
globului ocular).
Indici ai ambliopiei:
- acuitatea vizuală (AV) = capacitatea ochiului de a aprecia configuraţia, forma, conturul şi detaliile
obiectelor şi imaginilor, precum şi de a percepe cea mai mică distanţă dintre două puncte;
- câmpul vizual (CV) = spaţiul pe care-l poate cuprinde ochiul ce priveşte fix un reper.
Acuitatea vizuală se determină prin ortotip (dezavantaj: neputând fi variate, pot fi învăţate pe de rost) şi prin
dioptropon.
Grade de ambliopie:
- 0,75% din acuitatea vizuală normală reprezintă vederea profesională minimă;
- ambliopie uşoară – acuitate vizuală între 0,5-0,3 – nu vede jumătate sau 30% din cât vede un om normal;
- ambliopie medie – acuitate vizuală între 0,3-0,1
- ambliopie accentuată sau forte – acuitate vizuală < 0,1.
 Dacă vederea restantă este mai mică de 1:200, persoana mai poate percepe mişcarea mâinii în faţa ochilor şi dacă
este mai mică de 1:400 mai vede lumina şi obiectele în mişcare vara.
Mulţi nevăzători percep lumina şi conturul înceţoşat al obiectelor.

II. PROCESELE PSIHICE LA DEFICIENTUL DE VEDERE

Diferenţa este mai puţin marcantă decât la deficientul de auz, deoarece învăţarea limbajului asigură prin
abstractizare şi generalizare capacitatea de îmbogăţire informativă.
Percepţia  în cazul ambliopilor, vederea restantă asigură mare parte din informaţia vizuală necesară. Ei sunt net
avantajaţi faţă de hipoacuzici, pentru că dobândesc mai multe informaţii.
Totuşi, calitatea şi cantitatea reprezentărilor, volumul, flexibilitatea şi pregnanţa acestor prezintă un decalaj în
raport cu cunoştinţele verbale, fapt care se observă în recunoaşterea deficitară a unor obiecte sau fenomene, precum şi în
capacitatea redusă de actualizare a unor trăsături specifice (nu are legătură cu calităţile memoriei).
Relaţia dintre reprezentare-limbaj-gândire: gândirea se bazează uneori exagerat pe reprezentările de tip verbal,
în detrimentul suportului intuitiv. Acest fenomen poate avea drept consecinţă verbalismul (vorbeşte foarte mult şi
detaliat, dar nu poate concretiza).
Atenţia auditivă se dezvoltă compensator. La fel şi memoria. Datorită faptului că persoana nevăzătoare este
nevoită să se ghideze după indici predominant sonori, harta mintală este saturată de astfel de repere. El trebuie să recurgă
la ecolocaţie (există un punct mort: înapoi şi sus) – efectul Doppler: obiectele în mişcare + sunetul.
Orientarea: este foarte important:
- să depisteze sursa sonoră;
- să depisteze caracterul static sau kinetic al sursei.
Orientarea spaţială – deficienţii de vedere au probleme cu tridimensionalitatea (de ordin mare – 1 km). Pentru un
deficient de vedere este importantă menţinerea ordinii obiectelor în cameră sau în spaţiul în care se desfăşoară.
În cazul deficientului de vedere, există trei tipuri de spaţiu:
- spaţiul imediat (cel din imediata sa vecinătate – 50 cm);
- spaţiul mediat (spaţiul înconjurător – câţiva metri – investigat cu bastonul);
- spaţiul îndepărtat (ambientul – relativ accesibil sau inaccesibil).

III. IMPORTANŢA SCRIS-CITITULUI ÎN SISTEMUL BRAILLE

Acesta este un sistem grafic care folosind combinaţii de puncte redă toate fonemele unei limbi. Unitatea de
bază este reprezentată de 6 puncte dispuse în două coloane. Combinaţiile sunt organizate pe 5 decade (5 rânduri şi 10
coloane).
Există o specializare funcţională a mâinii pentru citire în sistemul Braille: degetul mare de la mâna dreaptă
fixează obiectul şi reprezintă punctul de plecare în explorarea tactilă. Citirea se realizează cu ajutorul degetului arătător şi
mijlociu, în timp ce cu mâna stângă se corectează şi se completează cele citite.
Forma în care se efectuează citirea tactil-motorie este succesivă şi analitică. Spre deosebire de aceasta, citirea în
scriere alb-negru prezintă fenomenul depăşirii şi al anticipării, asta însemnând că analizatorul optic reuşeşte să surprindă
unităţi mai mari de text la o singură expunere.
Citirea, de regulă, în alb-negru este mai rapidă. Totuşi, sunt situaţii în care nevăzătorii dovedesc rezultate mai
bune. În faza automatizării, când viteza de citire poate varia de la 115 semne/minut în faza iniţială, la 500 semne/minut.
Există şi în sistemul Braille perioada post, preabecedară şi abecedară. Spre deosebire de abecedarul copiilor cu
vedere normală, acesta are mai multe consoane în etapa primară de învăţare şi se predă în doi ani de zile.

IV. PRINCIPIILE EDUCAŢIEI VIZUALE

Educaţia vizuală este acea activitate psihopedagogică care constă în recuperarea la maxim a vederii restante
 eficienţa vizuală.
Obiective:
1) optimizarea funcţiei vizuale;
 2) optimizarea indicilor funcţionali ai percepţiei vizuale;
3) educarea psihomotricităţii şi kinesteziei;
4) perfecţionarea activităţii de scris-citit;
5) rolul compensator al proceselor psihice componente ale personalităţii.
Principii:
a) educaţia vizuală este parte integrantă a procesului recuperator-compensator;
b) se desfăşoară individual sau pe grupe;
c) se realizează în cabinete special amenajate;
d) se contabilizează într-o fişă de educaţie specială;
e) se integrează în contextul activităţii cognitive şi practice;
f) ţine cont de principiul gradării efortului vizual;
g) are un caracter sistematic şi continuu;
h) este supusă reevaluării sistematice;
i) este concepută conform principiului individualităţii.

Vederea reprezintă una din cele mai complexe funcţii. Ochiul este cel mai complex analizator la
distanţă, care permite organizarea specifică a mesajelor informaţionale de la alţi analizatori.Vederea ocupă
un loc central în reflectarea realităţii, în analiza obiectelor în mişcare, a lumii, culorilor, spaţiului
tridimensional. La nevăzători integrarea imaginii se poate face numai prin analizatorii prezenţi, existenţi. Sub
aspect psihologic vederea este ajutată de tact şi pipăit, ca forme de reflectare nemijlocită a realităţii. Se
apreciază că 80-85% din informaţiile prelucrate de creierul uman sunt date de analizatorul vizual. Faptul care
face ca lipsa vederii la nevăzători să-i apropie de văzători sub aspectul cunoaşterii constă în antrenarea încă
din ontogeneză a celorlalţi analizatori care să suplinească lipsa vederii.
Tulburările grave de vedere nu sunt neapărat rezultatul lezării primare a aparatelor nervoase ale
vederii: retina, nervii optici şi centrii corticali optici. Ele pot apare ca rezultat al afecţiunii segmentelor
periferice ale ochiului: corneea, cristalinul, mediile de refracţie a luminii etc. În asemenea cazuri,
transmiterea stimulărilor luminoase către mecanismele nervoase poate fi întreruptă complet (cecitate
completă) sau poate avea un caracter limitat (vedere slabă). Cauza tulburărilor grave de vedere poate consta
în diferite afecţiuni locale şi generale, printre care neuroinfecţiile, tulburările de metabolism, leziunile
traumatice ale ochiului, anumite anomalii în dezvoltarea globului ocular ș.a.
Tulburările grave de vedere produc întotdeauna modificări în activitatea nervoasă generală. Are
importanţă vârsta la care a survenit pierderea vederii (cecitate congenitală sau dobândită), localizarea leziunii
în segmentele analizatorului optic (cecitate periferică sau centrală). De asemenea, trebuie luat în considerare
caracterul proceselor patologice care au produs apariţia tulburărilor de vedere.
Fiind lipsiţi de aportul analizatorului vizual, orbii se sprijină în procesul de orientare în mediul extern
pe alţi analizatori, în special pe activitatea analizatorului auditiv şi a celui tactil. În asemenea situaţii,
folosirea auzului şi a pipăitului, în special în mers, nu are un caracter ajutător ca la văzător. Avem de-a face
cu formarea unui sistem specific de legături nervoase, care se formează la orbi, ca urmare a unor exerciţii
repetate, pe care le impune în permanenţă viaţa. Tot astfel se formează şi o serie de alte sisteme de legături
condiţionate specifice, care stau la baza diferitelor forme de adaptare la mediul extern, în special la baza
deprinderilor de muncă. Acest fenomen reprezintă, de fapt, mecanismul compensator, care permite
nevăzătorului să iasă din starea de invaliditate şi să se integreze într-o activitate folositoare
Studiile au pus în evidenţă faptul că analizatorul vizual mijloceşte recepţia a peste 90% din
informaţiile primite de om şi, în plus, prin această pondere, experienţa senzorială vizuală subordonează
ceilalţi analizatori într-un sistem de cunoaştere senzoriala specific omului şi anume, cel predominant vizual.
 Lipsa vederii, în special la orbii congenitali, pune în evidenţă poziţia vicioasă a capului, rigiditatea
privirii, poziţia statuară a corpului, incapacitatea de a adapta cu fineţe reacţiile motorii la actele de conduită
etc. Aceste consecinţe nu apar în acelaşi grad la orbii surveniţi, la care reprezentările vizuale elaborate îşi pot
menţine pe durate relativ lungi capacitatea integratoare şi reglatoare. Totuşi, pierderea bruscă a vederii într-o
perioadă când sunt deja elaborate reprezentările vizuale, atrage după sine un dezechilibru extraordinar în
activitatea nervoasă superioară, în structura automatismelor, în starea morală şi în activitatea practică a
deficientului vizual.

Parametrii vederii
1) Acuitatea vizuală
Constă în capacitatea ochiului de a distinge obiecte mici.Ea reprezintă puterea de vedere a ochiului
(M.Ștefan), care se referă la mărimea și distanța la care ochiul poate percepe distinct obiectele. Limita
inferioară la care un obiect poate fi perceput se numeşte minimum perceptibile iar capacitatea de separare a
două imagini izolate pe retină se numeşte minimum separabile. Determinarea acuităţii vizuale se face cu
ajutorul tabelelor optometrice. La ora actuală se folosesc optometre perfecţionate, unde se poate modifica
automat nu numai mărimea literelor ci şi gradul de înclinare a lor.
Acuitatea vizuală se calculează după formula: V= d/D, unde
d = distanţa examinării (5m) şi
D = distanţa citirii rândului de către ochiul emetrop
Prin urmare, AV între 1 și 5/7,5 = 0,67 se consideră normală, în limite fiziologice, sub aceste valori
se consideră a fi ambliopie ușoară (sub 0,5), medie (între 0,5-0,3), accentuată (sub 0,1). Nevăzători se
consideră a fi persoanele cu AV sub 0,08 la ambii ochi sau la ochiul cel mai bun. Menționăm că AV poate fi
influențată de o mulțime de factori, dintre care amintim: luminozitatea, starea fiziologică generală, starea
analizatorului vizual, puterea de acomodare și adaptare a ochiului, caracteristicile câmpului perceptiv
(particularitățile cromatice, raportul fond/obiect, mărimea obiectului, durata excitației vizuale, experiența
vizuală a subiectului ș.a.
2) Câmpul vizual sau vederea periferică reprezintă spațiul pe care-l poate percepe ochiul care
privește fix un obiect. Se determină cu perimetrul sau campimetrul optic. Acesta poate fi CV monocular și
CV binocular.
3) Sensibilitatea luminoasă este capacitatea de a diferenția intensitățile graduale ale luminii, care se
determină cu adaptometrul sau fotometrul.
4) Tonul cromatic, cu rol de recunoaștere, permite localizarea fiecărei culori particulare percepute în
interiorul scalei obiective a spectrului. . Menționăm aici că există mai multe teorii privind natura și
mecanismul sensibilității cromatice pe care le vom aborda într-o temă de seminar.

Criterii de clasificare a deficienței vizuale

1) În funcţie de datele măsurării acuităţii vizuale putem distinge diferite grade ale pierderii acesteia, în
funcție de care copiii sunt orientați spre școli de ambliopi: cei cu ambliopie medie (5-20%); gravă (20-50%)
și cecitate practică (0,5-2%). Cei cu cecitate totală (0 -0,5%) sunt orientați spre școlile de nevăzători.
Ambliopia este o slabire a vederii, fără o avarie fizică a ochiului, si poate fi cauzata de abuzul de
droguri, alcool, țigări sau isterie. În şcolile de ambliopi ponderea mai mare o au metodele bazate pe
analizatorii optic (valid), tactil-kinestezic şi auditiv. În şcolile de nevăzători se pune mai mult accent pe
solicitările tactil-kinestezice (folosirea alfabetului Braille) și auditive. Trebuie să menţionăm că la stabilirea
gradului deficienţei vizuale se vor lua în considerare şi alţi factori cum ar fi : reducerea câmpului vizual
binocular (sub 20 %), strabismul, nistagmusul și prognosticul medical al afecțiunii vizuale.
2) După momentul instalării deficienţei în: a) orbi congenitali şi b) orbi tardivi
3) După P.Henri, se deosebesc şase grupe de deficienţi vizuali, prin aplicarea concomitentă a trei
criterii (gradul deficienţei, momentul survenirii şi dinamica deficienţei –staţionară, progresivă sau regresivă):
4).După etiologia şi dinamica deficienţei vizuale putem deosebi foarte multe categorii de deficienţi
vizuali, întrucât sunt numeroase cauze care o pot provoca. Acestea pot determina particularităţi individuale
specifice de care trebuie să se ţină seama in recuperarea acestor persoane. De pildă, cunoaşterea dinamicii
defectului, ne poate orienta spre cele mai bune măsuri, după cum deficienţa de vedere este staţionară,
progresivă, regresivă sau reversibilă.
5). În funcţie de localizarea defectului pe traseul analizatorului vizual (pe segmentul periferic, pe cel
de transmisie sau central), putem deosebi deficienţi vizuali cu defecte localizate în organul vizual, pe traseul
nervului optic sau în lobul occipital din scoarţa cerebrală.
6). În funcţie de complexitatea defectului apreciem fondul pe care se instalează defectul analizat (dacă
este singur sau se asociază cu deficienţe motorii, auditive, de limbaj sau mentale). Această complexitate
determină şcolarizarea persoanei în cauză în şcoli speciale specifice sau în clase speciale.
7). M.D.Avramescu, 2006, deosebeşte o clasificare a deficienţilor vizuali în funcţie de mediul educativ
de care s-au bucurat înainte de instalarea defectului. Nu există un criteriu unitar de clasificare din cauza
multiplelor combinaţii ale cauzelor determinante ale deficienţei vizuale, ale factorilor de mediu, de educaţie
şi de particularităţile individuale, care determină o mare eterogenitate în cadrul populaţiilor de deficienţi
vizuali.

Cauzele orbirii
1) Boli infecto-contagioase cum ar fi:
2) Traumatismele (explozii, răniri, accidente, arsuri), care pot afecta în grade diferite segmente ale
analizatorului vizual (receptorul, nervul optic sau zona corticală);
3) Intoxicaţiile - cu nicotină, alcool metilic, arsenic, intoxicaţiile medicamentoase (streptomicină,
neomicină, kanamicină), intoxicaţiile profesionale, afectează grav nervul optic, ducând la orbire sau tulburări
grave ale vederii.

Tulburările de vedere mai des întâlnite la vârsta copilăriei sunt:

a) cataracta congenitală (este ereditară). Boala se recunoaşte uşor, deoarece în locul pupilei, care în
mod normal apare neagră, cristalinul apare opac. Cataracta congenitală fiind operabilă, copilul îşi poate
recăpăta vederea într-un grad relativ după intervenţie.
b) colomboma (lipsa unei părţi din iris) - produce disconfort numai la lumina puternică, vederea
rămânând relativ suficientă. Dacă colomboma atinge şi retina, vederea este compromisă substanţial,
neexistând mijloace de tratament;
c) absenţa sau strictura (strangularea) căilor lacrimale. Această deficienţă anatomo-funcţională
produce infecţii purulente. Prin sondare sau operare, canalele lacrimale pot fi degajate.
d) microftalmia - constă în nedezvoltarea sau atrofierea globilor oculari mergând până la anoftalmie -
lipsa globilor oculari. În general ea se instalează la un singur ochi.

Tulburări de refracţie
 Datorită lungimii globului ocular, imaginea obiectelor reflectate de ochi poate avea diferite poziţii.
În imaginea normală, adică pe retină, ochiul este emetrop (normal). Când imaginea se face în faţa retinei
(globul mai lung), ochiul este miop.
a) Hipermetropia - Când imaginea se face înapoia retinei (globul ocular mai scurt), ochiul este
hipermetrop. Dacă trece de 3 dioptrii, obligă pe copil să privească obiectele de foarte aproape şi expune la
strabism. la hipermetrop se folosesc lentile convexe pentru a aduce imaginea mai în faţa retinei.
Hipermetropia rămâne la acelaşi grad toată viaţa.
b) Miopia - poate progresa rapid (spre deosebire de hipermetropie), încât în unele cazuri copiii de 6-7
ani au nevoie de lentile cu 10-12 dioptrii. Acest fenomen este mai rapid în perioada de creştere a copilului
(12-16 ani), când membranele scleroticei şi retinei sunt supuse aceleiaşi tracţiuni. La maturitate miopia
devine staţionară şi poate fi corectată prin ochelari. Procesul de corectare trebuie început de când viciul de
refracţie a fost observat (eventual la grădiniţă). în miopie se folosesc lentile divergente care împing imaginea
pe retină.
c) Strabismul (ochii saşii) se manifestă prin pierderea paralelismului axei vizuale la unul din ochi, în
cazul vederii binoculare. Se ştie ca în vederea binoculară, coordonarea axelor vizuale se realizează de centrul
nervos din zona occipitală. Aşa se explică faptul că în unele cazuri. deşi orbii au axele paralele normale,
totuşi strabismul apare, fiind determinat de tulburările centrului nervos cortical sau de tulburări apărute pe
traiectul nervos. În forme uşoare, strabismul se poate ameliora atât prin ochelari cât şi prin metode
oftalmologice, dar tratamentul radical rămâne cel operator, îndeosebi în cazurile grave.
d) În cazul unor diametre inegale în curbura corneei se produce astigmatismul: unul din ochi vede
normal, iar ochiul cu axul mai lung vede neclar. În aceste vicii de refracţie, lentilele oculare pot corecta
vederea: în astigmatism sunt folosite lentilele cilindrice, care reduc axul cel mai mare al corneei deficiente,
de la forma elipsoidală la o cornee sferică.

Particularităţiile fizico-psihice generale a deficientului de vedere

Encefalograma la nevăzători se caracterizează prin dispariţia ritmului alfa şi deplasarea focarului
activităţii electrice maxime din zona occipitală în zona centrală unde se află percepţia tactil kinestezică.
Acest fapt reflectă compensarea intrasistemică. La nivelul activităţii nervoase superioare au loc modificări
care reflectă infirmitatea vizuală şi modul în care deficientul vizual se adaptează la situaţia ca atare. Unele
cercetări au constatat că 70% din nevăzători au volum cranian mai mic decăt normal. De asemenea,
deficienţa vizuală are influenţă asupra relaţiilor sociale şi a unor aspecte morfofuncţionale ale organismului.
Astfel din cauza lipsei funcţiei expresive a ochilor are loc modificarea mimicii. Copiii orbi se prezintă la
şcoală cu o dezvoltare fizică întârziată de circa 2 ani. Lipsa controlului vizual asupra corpului duce la
atitudini deficiente şi defecte fizice accentuate de sedentarism.
Între cele mai frecvente deficienţe fizice enumerăm: capul şi gâtul aplecate înainte sau lateral; umerii
căzuţi, aduşi sau ridicaţi; torace îngust, membre superioare şi inferioare subţiri; spate plan, cifotic sau rotund;
coloana vertebrală cu deviaţie; mişcări limitate la strictul necesar; lipsa simetriei membrelor într-o mişcare
comună sau dificultăţi de coordonare (mers de barză); mersul este rigid, nesigur (după M.D.Avramescu,
2006).
Din cauza motricităţii reduse şi a deficienţelor de dezvoltare somatică, nevăzătorii au tulburări de
respiraţie şi de circulaţie şi manifestări motorii negative cum ar fi: manierismele, ticurile şi altele. Acestea se
fixează în copilărie şi se corectează foarte greu. Amintim mai jos cele mai frecvente ticuri: copiii orbi, care
au resturi de vedere de tipul sensibilităţii luminoase, manifestă un „joc" cu aceste resturi (de ex. apăsarea cu
degetul pe globul ocular, mişcări de legănare în faţa unei surse luminoase, mişcări rapide cu degetele în faţa
ochilor); la nivelul mimicii feţei apar grimase, încreţirea frunţii şi a buzelor sau mişcări stereotipe ale
capului; la alte nivele putem avea stereotipii motorii cum ar fi pendularea capului, legănarea braţelor şi
picioarelor, învârtirea sau sărirea pe loc, întinderea corpului spre o sursă sonoră, frecatul mâinilor, lovirea
genunchilor.

Miopia, formarea imaginii înaintea retinei și corecția ei

Dezvoltarea fizică mult întârziată la nevăzători este cuplată cu o dezvoltare psihică specifică.
Dezvoltarea psihică nu este omogenă, dificultățile formării și coordonării schemelor senzorio-motorii pot
afecta operațiile intelectuale, care se formează mai greu, dar dezvoltarea intelectuală de ansamblu se poate
desfășura normal. Astfel percepţia are un registru mult mai restrins, care determină mari dificultăţi în
structurarea experienţei de cunoaştere. Analizatorii restanţi pot să asigure numai informaţii incomplete la
nivelul scoarţei cerebrale. Lipsa percepţiei spaţiale, tridimensionale şi a obiectelor mari, determină dificultăţi
insurmontabile în formarea reprezentărilor şi altor procese psihice.
În privinţa sistematizării şi organizării memoriei constatăm că ele se pot dezvolta la un nivel
remarcabil prin contribuţia spiritului de observaţie, a unui limbaj bine structurat şi a unei atenţii voluntare
care cunoaşte la nevăzători un nivel mai ridicat de acţionare. În funcţie de momentul apariţiei cecităţii şi de
gradul de afectare a analizatorului vizual, psihomotricitatea prezintă o evoluţie şi o organizare specifică.
Schema corporală se realizează mai târziu şi mai greu la nevăzători. Deasemenea, orientarea spaţială este
strâns legată de experienţa individuală de orientare, de nivelul de reprezentări. În funcție de momentul
survenirii deficienței vizuale apar diferențe semnificative privind modul de structurare a realității între
persoanele cu cecitate congenitală și cele cu cecitate survenită după vârsta de 3-4 ani, ceea ce diminuează
șansele unei reprezentări complete și precise. La nevăzători percepția vizuală este înlocuită de celelalte
simțuri (auditiv și tactil). Exersarea deosebită a acestor modalități /simțuri/ poate lăsa impresia falsă că se
îmbunătățesc valorile pragurilor senzoriale absolute. În realitate, este vorba de antrenarea celor două simțuri,
în condițiile unei atenții bine focalizate, ale unor interese cognitive slabe și imprecise și a unei memorii
active și fiabile.
Reprezentările vizuale se formează la ambliopi pe calea obișnuită, în raport de restantul visual și de
capacitatea de valorificare a acestuia, iar la nevăzători, prin intermediul celorlalte simțuri. Reprezentările
spațiale sunt cele mai deficitare, cu dificultăți majore în aprecierea distanțelor mari și a raporturilor dintre
obiectele mari. Pe de altă parte, ,,hărțile mintale” extrem de precise, demonstrează o foarte bună reprezentare
a spațiului explorat.Acestea au o componentă motrică substanțială, la care se adaugă indici acustici, tactili,
osmici. Aceste hărți mintale sunt permanent actualizate și completate, ceea ce conferă nevăzătorilor un simț
excelent de orientare. Pe de altă parte, plasarea lor într-un mediu străin, aglomerat de diferite obstacole și
poluat sonor le crează o stare de profundă confuzie, de teamă față de locuri necunoscute. Deplasarea în spații
deschise este problematică dacă nu există repere stabile (sonore) care să-i orienteze. Foarte important la
nevăzători este necesitatea aşezării şi păstrării obiectelor în locuri bine delimitate pentru a putea fi uşor
găsite.
Experiența cognitivă și practică fiind deficitară conduce spre dificultăți de învățare încă din primul
an de școală, (din cauză că el poate fi privat de instrucția preșcolară), dar aceste dificultăți pot fi surmontate
prin o educație adecvată. Sunt mult întârziate maturizarea emoțională, autocontrolul și stabilitatea emoțională
și comportamentală, autonomia reală, dezvoltarea conștiinței de sine, comportamentul interpersonal, ceea ce
duce de multe ori la dificultăți adaptative și integrare socială deficitară.

Gândirea și limbajul se fundamentează pe datele experienței senzoriale și pe input-ul verbal,

elaborate social. Din păcate, decalajul dintre concret și abstract, dintre iconic și verbal, nu poate fi umplut cu
simple cuvinte. Astfel că unii nevăzători pot opera corect cu noțiuni despre fenomene și obiecte, pot
generaliza și abstractiza la niveluri superioare, dar când li se cere să descrie conținutul concret al
generalizărilor și abstractizărilor exprimate, fie că nu cunosc acest conținut fie că îl exprimă greșit sau cu
lacune serioase. După V. Preda, (1994), multe conduite ale nevăzătorilor sunt comparabile cu cele ale
văzătorilor și nimic nu ne autorizează să credem că lumea nevăzătorilor este eterogenă și fundamental
diferită de cea a văzătorilor atât în domeniul logic cât și în cel spațial.
Fiabilitatea crescută a memoriei deficienților visual trebuie pusă pe seama antrenamentului zilnic.
Nevăzătorii se străduiesc să memorize elementele esențiale ale unei experiențe de viață cotidiană sau de
învățare, fiind conștienți de faptul că ocaziile de explorare direct sunt reduse ca frecvență și durată și că de
multe ori acestea devin irepetabile. Având rol compensator evident, memoria logică se dezvoltă în
conformitate cu necesitățile individuale de cunoaștere și orientare spațială, cu cele de comunicare și
interrelaționare umană.
Personalitatea deficienților vizuali congenitali este, în genere, echilibrată. Aspirațiile sunt conforme
cu capacitățile, dar uneori apar tendințe de autoapreciere. În cazul celor cu cecitate survenită brusc, în urma
unor accidente sau boli, se remarcă inițial o dezechilibrare puternică a personalității, însoțită de trăiri afective
negative și paroxistice ce pot duce chiar la suicid. Aceste persoane pierd dintr-odată toate reperele foxate de-
a lungul anilor, precum și deprinderile automatizate asociate acestora. Treptat, în urma unor programe de
reeducare, ce nu se limitează la valorificarea restantului vizual și la activarea modalităților compensatorii, ci
și la restructurarea întregului stil de viață, persoanele în cauză, consideră Buică C. (2004), încep să capete
abilitățile necesare orientării spațiale, și prestării unei meserii adecvate, ajungând ca, pe baza reprezentărilor
vizuale anterioare să depășească destul de rapid limitările impuse de deficiență.
 Prin o instrucție și educație adecvată și individualizată, care să valorifice plenar și restanțele vizuale,
continuate cu eforturi de autoeducație și autoinstruire, deficientul de vedere poate atinge aproape toți
parametrii care desemnează starea de normalitate.
În general deficienţii de vedere sunt disciplinaţi şi manifestă un autocontrol faţă de propriile
comportamente pentru a realiza o relaţie cât mai bună cu cei din jur.

Recuperarea deficienţilor de vedere

În cazul ambliopilor se acţionează în primul rând pentru ocrotirea vederii restante, prin limitarea
activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de muncă ce ar putea dăuna vederii. Se urmăreşte: conservarea
vederii, folosirea ei în condiţii optime, învăţarea elevilor să-şi folosească posibilităţile vizuale şi dezvoltarea
capacităţii de percepere activă şi sistematică ; dezvoltarea încrederii în sine şi a unui nivel de aspiraţie
potrivit cu posibilităţile lui; înlăturarea sentimentelor de inferioritate; dezvolatrea funcţiilor vizuale
superioare prin sporirea atenţiei vizuale, a memoriei vizuale, a gândirii, imaginaţiei.
În cazul nevăzătorilor recuperarea urmăreşte: formarea şi dezvoltarea deprinderilor de autoîngrijire, de
percepere a mediului ambiant, de orientare în spaţiu şi timp (prin stimularea şi dezvoltarea simţurilor
existente şi prin folosirea de repere şi mijloace auxiliare cum ar fi: numărul de paşi, vibraţii, baston alb, ritm
biologic), învăţarea scris-cititului în Braille şi formarea unor capacităţi de muncă în vederea integrării socio-
profesionale.
Se cunosc trei posibilități de intervenție:
1). Prin intervenție chirurgicală reparatorie se rezolvă ori se ameliorează deficiențele vizuale cu
etiologie organic precizată.
2). Prin compensare protetică duce la corectarea sau ameliorarea tulburărilor de refracție optică prin
recurgerea la lentil, înlocuire de cristalin.
3) Intervenția psihopedagogică urmărește îmbunătățirea eficienței vizuale, activizarea, mobilizarea
tuturor potențialităților vizuale, cu accent pe dezvoltarea: strategiilor exploratorii oculomotorii; schemelor
perceptive; atenției vizuale și coordonării visual-motorii; memoriei vizuale operatorii și a celei de lungă
durată; capacității de structurare perceptivă și de reprezentare spațială; judecăților operatorii cu specific
visual.

Integrarea nevazatorilor
In concepția româanească asupra integrării s-a conturat cadrul favorabil ca acest subiect, să fie
pregatit pentru dobandirea unor calități fizice și psihice care să-i faciliteze exercitarea unor profesiuni si a
unor comportamente cu caracter adaptativ la cerintele societatii. Se urmăresc:
- Obiective recuperatorii şi compensatorii: ocrotirea vederii restante; folosirea eficientă a
posibilităţilor vizuale, în scopul perceperii active şi sistematice a realităţii; utilizarea la maximum a celorlalte
aferenţe senzoriale pentru a completa sau înlocui vederea; prevenirea, remedierea şi înlăturarea unor posibile
tulburări în planul dezvoltării psiho-motrice; educarea psihomotrică în scopul asigurării independenţei şi
siguranţei în mişcare; corectarea reprezentărilor vizuale, completarea şi îmbogăţirea acestora prin noi
experienţe.
Obiective educaţionale: accesul la toate gradele şi formele de învăţământ; pregătirea ştiinţifică,
tehnică şi culturală; orientarea şcolară şi profesională; desfăşurarea de activităţi didactice, care să consolideze
şi să perfecţioneze mecanismele compensatorii; operaţionalizarea conţinuturilor educaţionale prin metode şi
mijloace accesibile.”1

1
Ştefan, Mircea, Psihopedagogie Specială – Deficienţa de vedere, p. 189
 Există o multitudine de servicii de care beneficiază nevăzătorii de la o vârstă fragedă spre a-i ajuta la
integrare : profesori itineranți, fundații, agenții neguvernamentale etc.
Pentru ca ai nostri copii sa aibă o perspectivă mai bună în viitor, trebuie să încurajăm părinții să nu
exagereze handicapul copiilor lor” (Hester Turner, 1959). Orientarea și încadrarea profesională a
deficienților de vedere are o semnificație cu mult mai complexă decât o au aceste procese la omul normal.
Formarea necesității de a activa, de a exercita o anume profesie constituie condiția esențială a procesului
compensator, psihofiziologic și normal, singura cale de umanizare, de recuperare și adaptare constructivă la
cerințele vieții.
Dezvoltarea tehnicii și avansarea științei, apariția calculatorului și, mai ales, a soft-ului special pentru
nevăzători oferă o perspectivă mai largă de viitor, un spectru mai larg de meserii pe care nevăzătorul să le
poată exercita: secretar, avocat, administrator, poate să conducă chiar unele mici afaceri etc. La noi în țară
datorită, in mare masură, regimului comunist, societatea are mult mai mari reticențe față de nevăzători.
Oamenii nu au incredere să le ofere alte meserii decât cele obisnuite : fabricanți de perii, cartonaje, maseur,
profesor (doar în școli de nevăzători). Totuși, există și nevăzători care exercită și alte meserii sau care au
afacerea lor proprie.

Recuperarea deficienţilor de vedere

În recuperarea nevăzătorilor trebuie să se urmărească: formarea şi dezvoltarea deprinderilor de a se
autoîngriji, de a percepe mediul ambiant, de a se orienta în spaţiu şi timp prin stimularea şi dezvoltarea
simţurilor existente; folosirea de repere şi mijloace auxiliare, cum ar fi: număr de paşi, vibraţii, ritm biologic,
baston etc.; învăţarea scrisului şi a cititului specific – alfabetul Braille; abilitarea deficienţilor de vedere de a
putea realiza o meserie adecvată deficienţei în vederea integrării lor sociale.
La noi în ţară, nevăzătorii sunt educaţi şi şcolarizaţi în unităţi speciale; sunt pregătiţi în şcoli
profesionale şi licee şi pot urma instituţii de învăţământ superior ca orice persoană normală. Rezultatele
obţinute sunt edificatoare pentru formarea personalităţii şi integrarea socio-profesională a subiectilor. În
acest sens, subliniem performanţele obţinute de unii deficienţi de vedere, pregătiţi prin şcoli profesionale sau
tehnice în profesii ca: masori, asistenţi medicali, prelucrători mobilă, telefonişti, radiofonişti, acordări
instrumente muzicale, confecţioneri de perii, obiecte de nuiele, mături, nasturi, ambalaje, tapiţerie etc. Dar şi
mai edificatoare sunt performanţele celor care au o pregătire universitară şi care s-au afirmat ca
matematicieni, fizicieni etc