5) Iluzia lunii

Luna şi soarele par mai mari când sunt la orizont decât când sunt la zenit.

Factori care influenţează iluzia:

- vârsta diminuează iluzia;
- caracteristici individuale; temperamentul sintetic este mai expus la iluzie decât
cel analitic;
- iluzia este mai accentuată dacă la orizont luna este încadrată de munţi sau de
două clădiri de mari dimensiuni;
- iluzia dispare dacă observaţia este monoculară, cu condiţia să nu fi fost văzută
anterior binocular;
Teorii care explică iluzia lunii:
A. Micropsia oculomotoare este o iluzie a unghiului de privire cauzată de modificări
în acţiunea muşchilor oculari. Muşchii cei mai implicaţi în iluzie sunt cei externi care
realizează mişcările ochilor pentru convergenţă (punctul de fixare este apropiat)
respectiv divergenţă (punctul de fixare este îndepărtat). De asemenea, este implicat şi
muşchiul interior care modifică forma cristalinului în procesul de acomodare.
Cercetătorii (Mc Cready în 1965, Komoda şi Ono în 1977) au apreciat că iluzia de
dimensiune cauzată de modificări ale convergenţei şi acomodării este în primul rând
o iluzie a unghiului de privire care este însoţită fie de o iluzie a dimensiunii liniare,
fie de o iluzie de distanţă, fie de ambele.

1
Micropsia: Atunci când se priveşte un obiect fix care subîntinde un unghi vizual
constant, dacă se focalizează şi se realizează convergenţa la o distanţă mai mică decât
cea a obiectului privit, dimensiunea unghiulară a acelui obiect pare mai mică decât
înainte.
Macropsia: Când ochii se rotesc pentru a privi un obiect mai îndepărtat, dimensiunea
unghiulară a obiectului vizat pare a fi mai mare decât era înainte.
De aici s-au desprins patru concluzii care însoţesc percepţiile dimensiunii liniare şi
distanţei:
1. Obiectul apare la aceeaşi distanţă ca şi înainte, dar dimensiunea sa liniară pare mai
mică decât era.
2. Dimensiunea liniară a obiectului pare a fi aceeaşi, dar obiectul pare mai îndepărtat
decât era
3. Obiectul pare atât cu dimensiune liniară mai mică cât şi mai îndepărtat decât era
4. Obiectul pare mai apropiat decât era (în concordanţă cu mişcările oculomotorii),
iar dimensiunea sa liniară pare mult mai mică decât era.
Cercetătorii au arătat că există două fenomene care induc micropsia: miopia nocturnă
(mişcarea de convergenţă a ochilor are loc în mod natural la întuneric) şi convergenţa
indusă într-un spaţiu vid.
B. Dimensiunea unui obiect este întotdeauna evaluată în raport cu alte obiecte din
câmpul vizual. Luna la orizont este comparată cu arbori, case, munţi care îi sunt
vecini şi observatorul apreciază că luna este la fel de mare ca o casă sau un munte. La
zenit, luna este văzută într-un câmp vid. Această teorie explică de ce luna la orizont
nu este percepută ca fiind mai mare când este privită printr-un orificiu care ascunde
pământul.

6) Figuri reversibile
Figurile a căror perspectivă este reversibilă sunt de obicei desene cu două dimensiuni
care provoacă percepţii de profunzime în care părţi ale desenului sunt percepute ca
fiind situate în poziţii diferite în momente diferite.

2
Figura reversibilă „femeie tânără – femeie bătrână”

Figura reversibilă - scara

Figura reversibilă – vasul lui Rubin

3
Teorii despre percepţia figurilor reversibile:
S-au elaborat două tipuri de explicaţii pentru percepţiile alternative care apar la
observarea figurilor reversibile.
1. Una dintre explicaţii utilizează concepte ale prelucrării informaţiilor. Vickers
(1972) sugerează că sistemul perceptiv poate acumula dovezi pentru diferite percepţii
posibile, acceptând una dintre ele atunci când dovezile în favoarea acesteia
acumulează un număr de criterii. Dacă procesul reîncepe după ce a fost luată o
decizie, percepţia rămânând constantă până la o nouă decizie, se pot produce
modificări ciclice în percepţia stimulilor ambigui.
2. A doua explicaţie , a lui Kohler (1940) se referă la faptul că, în timpul în care una
dintre percepţii este dominantă, ea atinge o stare de saturaţie, astfel că este înlocuită
de cealaltă percepţie, intervalele între inversări având o distribuţie aleatoare.

Perceperea halucinaţiilor
Analizatorul vizual este alcătuit din trei segmente:
 periferic senzorial – globul ocular,
 intermediar –căile optice (nerv optic, chiasma, bandelete optice, corpii geniculaţi
externi)
 central – centrii corticali (aria vizuală primară 17 şi ariile vizuale secundare 18 şi
19). Aceste arii au rol în interpretarea mesajului vizual la care contribuie şi
informaţii obţinute prin intermediul celorlalte simţuri (olfactiv, auditiv, gustativ,
tactil).
Imaginea corticală a unui obiect variază de la un individ la altul în funcţie de
experienţa sa de viaţă şi starea psihică.
Oricare segment poate fi afectat de procese patologice ducând la manifestări clinice
distincte.
Sindroamele psihovizuale sunt produse de afectarea ariilor corticale vizuale
secundare 18 (parastriata) si 19 (peristriata).
In etiologie sunt implicate traumatisme cerebrale, tumori, infecţii, intoxicaţii,
tulburări circulatorii care produc în timp atrofii ale ţesutului cerebral, degenerescenţe
4
senile.
Se împart in sindroame de deficit si sindroame de excitaţie.
1) Sindroamele de deficit - Agnoziile vizuale se definesc ca fiind anomalii ale
percepţiei vizuale (sau doar a anumitor caractere ale percepţiei - formă, culoare
etc.) în condiţiile păstrării integrităţii căilor senzoriale (glob ocular).
2) Sindroame de excitaţie
Sindroamele de excitaţie pot fi grupate în trei categorii:
a) Metamorfopsiile sunt reprezentări vizuale deformate din punct de vedere al
mărimii, numărului, alterări ale culorilor. Li se asociază frecvent ameţeli şi
tulburări de orientare temporo - spaţială.
b) Halucinozele sunt tulburări senzoriale de scurtă durată constând în reprezentări
fără obiect. Pacientul este conştient de aceasta şi nu prezintă stări psihopatice şi
alterări ale conştienţei.
c) Halucinaţiile vizuale sunt de asemenea reprezentări fără obiect real, formate în
lipsa oricărui stimul exterior dar de care pacientul nu este conştient. Pot fi
elementare – fotopsii (străfulgerări) sau complexe (personaje, animale, flori).
Cauzele halucinaţiilor
► Halucinaţiile cele mai cunoscute se găsesc în vise şi sunt:
- halucinaţii în timpul adormirii – halucinaţii hipnagogice
- halucinaţii înainte de trezire – halucinaţii hipnopompice.
Visul este însoţit de mişcări rapide ale ochilor şi domină impresiile vizuale. Există
cinci perioade în timpul nopţii când apar visele, fazele de vis fiind mai frecvente şi
mai lungi la sfârşitul somnului. Mai mult de jumătate dintre vise conţin elemente
perceptive din ziua precedentă.
► Se produc halucinaţii când un proces patologic produce o excitaţie a receptorilor.
Din cauza deteriorării retinei, a nervului optic sau a creierului sau din cauza
glaucomului se poate produce fotopsie, senzaţia vederii unor raze de lumină, scântei,
străluciri scurte.
Stimularea ariei vizuale 17 provoacă percepţia de stele. Stimularea ariei vizuale 18
(aria parastriată) provoacă halucinaţii sub formă de flăcări colorate. Stimularea ariei
5
vizuale 19 (aria peristriată) provoacă percepţia de forme structurate complexe
(oameni, animale). Existenţa unor tumori în aceste regiuni produce aceleaşi
halucinaţii. Enuclearea (extirparea chirurgicală a globului ocular) şi atrofierea
nervului optic produc, de asemenea, halucinaţii.
► Pacienţii cu hemianopsie percep halucinaţii in partea oarbă a câmpului vizual.
► Perturbarea funcţionării cortexului în crizele de epilepsie, tulburări ale
vascularizării cerebrale, afectarea sistemului nervos prin infecţii, intoxicaţii pot
provoca halucinaţii polisenzoriale, mai ales vizuale, însoţite de un grad variabil de
obnubilare (tulburare a stării de conştiinţă în care funcţiile psihice sunt încetinite,
pragul percepţiei este crescut, ducând la îngreunarea percepţiilor şi în general a
contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul ambiant).
► Halucinaţiile pot fi provocate de substanţe psihodisleptice (haşiş, marijuana, LSD,
amfetamine), unele de origine vegetală (ciuperci, liane, cactuşi); se manifestă prin
modificarea temporară a percepţiilor (culori frumoase, forme de obiecte alterate,
percepţia timpului modificată)
► Halucinaţiile pot fi cauzate de tulburări emoţionale (sunt abstracte, subiectul are
impresia că cineva vorbeşte în capul său) sau de izolarea senzorială îndelungată.

Percepţia subliminală
Termenul de percepţie subliminală este folosit pentru a descrie situaţii în care stimuli
slabi (rapizi sau cu nivel scăzut de iluminare) sunt percepuţi fără a conştientiza, sau
fără a observa acest lucru. Aceste informaţii induse în subconştientul uman
influenţează puternic reacţiile afective, determinând comportamente care nu s-ar fi
manifestat sub acţiunea unor stimuli receptaţi în mod conştient.