Percepţia profunzimii

Percepţia spaţiului vizual se bazează pe zece criterii, monoculare şi binoculare, dintre

care patru sunt criterii fiziologice (I) , iar celelalte şase sunt criterii psihologice (II).
Aceste criterii conţin informaţii care, adăugate imaginii bidimensioanle proiectate pe
retină, ne permit realizarea legăturilor între obiectele proiectate pe retină şi spaţiul
tridimensional.
Criteriile monoculare sunt:
1. Dimensiunea imaginii retiniene (I)
2. Înălţimea în câmpul vizual (II)
3. Textura obiectelor (II)
4. Claritatea imaginii (II)
5. Perspectiva atmosferică (II)
6. Acomodarea (I)
7. Paralaxa de mişcare (I)
8. Umbre (II)
9. Interpoziţia (II)
Criteriile binoculare sunt:
10. Convergenţa şi disparitatea binoculară (I)
1. Dimensiunea imaginii retiniene
Dimensiunea imaginii pe retină a unui obiect este legată de distanţa obiectului faţă de
observator printr-o funcţie neliniară. Dacă distanţa se dublează, atunci dimensiunea
imaginii retiniene se înjumătăţeşte.
Descreşterea suprafeţei imaginii retiniene a unui obiect cu creşterea distanţei până la
obiect respectă aceeaşi funcţie, deşi există o mică variaţie a suprafeţei imaginii
retiniene pentru distanţe peste 100 cm, faţă de distanţa limită de 200 cm
corespunzătoare dimensiunii imaginii retiniene.
Cu cât un obiect are imaginea retiniană mai mare, cu atât el pare mai apropiat.
dim ensiunea (aria ) obiectului
Dimensiune a (aria ) imaginii retiniene 
dis tan ta fata de observator

1
 Dimensiunea imaginii retiniene
Dacă un obiect este familiar, dimensiunea sa reală este cunoscută, iar relaţia poate fi
utilizată pentru aprecierea distanţei la care se găseşte acesta.
2. Înălţimea în câmpul vizual
Dacă un observator stă în picioare şi priveşte la orizont (0°), atunci obiectele
îndepărtate din câmpul vizual par mai înalte decât obiectele aflate la picioarele sale
(90°). Înălţimea în câmpul vizual (ICV) poate fi considerată criteriu pentru
profunzime deoarece variază cu distanţa prin funcţia:
inaltimea observatorului
tg ICV 
dis tan ta de la observator
Înălţimea în câmpul vizual a unui obiect din spaţiu poate fi obţinută din:
- informaţia vizuală conţinută în imaginea retiniană
- informaţia non – vizuală din modificarea poziţiei ochilor când fixarea se
schimbă între obiecte la diferite distanţe.
Înălţimea în câmpul vizual este, de asemenea, funcţie de înălţimea observatorului. La
distanţe mai mici de 100 cm, ICV variază mai rapid pentru un observator copil decât
pentru un adult.
3. Textura obiectelor
Textura uniformă a unei suprafeţe înclinate în raport cu observatorul are trei atribute
de imagine care variază sistematic cu profunzimea şi care pot fi utilizate pentru a
estima distanţe:
- lăţimea sau separaţia elementelor, perpendicular pe suprafaţa pantei, descreşte
cu creşterea distanţei ; acest atribut se numeşte gradientul perspectivei
Perspectiva liniară este un exemplu al acestui tip de gradient: pe măsură ce se
2
 îndepărtează, liniile paralele par să devină convergente.

Perspectiva liniară
- înălţimea sau separaţia elementelor în direcţia pantei descreşte cu creşterea
distanţei, atribut care se numeşte gradientul compresiei;
- densitatea sau numărul de elemente pe unitatea de suprafaţă creşte cu creşterea
distanţei, atribut care se numeşte gradientul densităţii.
Variaţia atributelor texturii cu distanţa depinde de :
- panta suprafeţei
- înălţimea observatorului, variaţia fiind mai lentă în cazul observatorului mai
înalt
În fotografia acestui lac cu nuferi, textura este
reprezentată de frunze, gradientul texturii fiind
criteriu de apreciere a profunzimii

4. Claritatea imaginii
Profunzimea câmpului unui sistem optic reprezintă distanţa în jurul punctului
obiect pentru care imaginea rămâne clară. Dincolo de profunzimea câmpului,
neclaritatea imaginii este legată de distanţa faţă de punctul de fixare şi poate fi o
măsură a profunzimii. Pe măsură ce distanţa până la punctul de fixare creşte,

3
 zonele mai apropiate decât punctul de fixare se înceţoşează mai rapid decât zonele
mai îndepărtate.
Neclaritatea imaginii este utilizată drept criteriu al percepţiei profunzimii cu
anumite limite deoarece:
- profunzimea câmpului este determinată, de asemenea, de dimensiunea pupilei:
creşterea diametrului pupilei reduce profunzimea câmpului şi, prin urmare,
creşte intervalul de neclaritate pentru orice distanţă;
- ochiul nu poate detecta diferenţele mici de claritate
5. Perspectiva atmosferică
În cazul distanţelor mari, contrastul unui obiect poate fi utilizat drept criteriu pentru
evaluarea profunzimii deoarece este în relaţie cu distanţa de la observator la obiect.
Contrastul este atenuat o dată cu creşterea distanţei, din cauză că particulele din
atmosferă împrăştie lumina. Utilizarea acestui criteriu este limitată în ceea ce priveşte
aprecierea profunzimii din următoarele cauze:
- pentru a produce diferenţe perceptibile de contrast sunt necesare distante mari;
- contrastul imaginii variază şi cu condiţiile atmosferice.

Perspectiva atmosferică
6. Acomodarea
Muşchii ciliari care acţionează asupra cristalinului şi comandă acomodarea ochiului
furnizează o informaţie non – vizuală despre distanţa de fixare absolută. În cazul
focalizării la distanţă, muşchii ciliari se relaxează tensionând ligamentele care susţin
cristalinul. În cazul focalizării aproape, muşchii ciliari se contractă, ligamentele
suspensoare se relaxează, iar cristalinul se bombează.

4
 acomodarea

Prin urmare, acomodarea poate fi criteriu pentru estimarea profunzimii, dar numai
pentru distanţe în domeniul 15 ... 100 cm faţă de observator.
7. Paralaxa de mişcare
Pentru un observator care se deplasează în spaţiu, viteza de deplasare pe retină a unui
punct imagine este în legătură cu profunzimea acestuia în spaţiu.
Mişcarea relativă a obiectelor în raport cu subiectul fix indică poziţia lor relativă.
Când două obiecte sunt în mişcare, cel mai îndepărtat pare că se deplasează cu viteză
mai mică.
Orice mişcări ale observatorului, ale obiectului în spaţiu sau ale amândurora care
produc gradient de viteză pe retină constituie criterii puternice, independente pentru
aprecierea profunzimii.
8. Umbre
Umbrele generate de un obiect şi care cad pe un altul, precum şi umbrele ataşate unui
obiect iluminat au influenţă asupra percepţiei profunzimii.

Umbre
Atunci când utilizează umbrele, sistemul vizual face următoarele presupuneri pentru a
obţine interpretări tridimensionale corecte:
- iluminarea se face de sus;
- obiectele sunt mai degrabă convexe decât concave;
- iluminarea este uniformă
5
 - suprafaţa obiectului este un reflector difuz, uniform.
9. Interpoziţie
Când un obiect maschează un alt obiect, el pare mai aproape.

Interpoziţie
Criteriile monoculare de apreciere a profunzimii pot fi obţinute de la un singur ochi,
fie din atribute ale imaginii retiniene, fie din informaţii non – vizuale despre poziţia
ochiului sau starea de acomodare. Toate aceste criterii au anumite limite care
determină utilizarea lor doar in anumite condiţii. Informaţiile despre înălţimea în
câmpul vizual, gradientul texturii şi paralaxa de mişcare variază mai lent în cazul
observatorilor înalţi.
Criteriile binoculare ale percepţiei profunzimii:
10. Convergenţa
Pentru ca imaginea unui obiect să se formeze pe foveele celor doi ochi, trebuie ca
liniile de privire ale celor doi ochi să conveargă. Muşchii extraoculari controlează
unghiul de convergenţă al ochilor care este în legătură cu distanţa de fixare. De aceea,
starea muşchilor extraoculari poate fi folosită drept criteriu non – vizual pentru
percepţia profunzimii. Utilizarea acestui criteriu este limitată la intervalul variaţiilor
importante de convergenţă, 40 cm ... 200 cm, nefiind concludent în cazul distanţelor
mari. De asemenea, nu se pot separa contribuţiile convergenţei de ale acomodării la
percepţia profunzimii, din cauza legăturii dintre acestea.

6
 convergenţa

Disparitatea binoculară
Disparitatea binoculară reprezintă formarea imaginilor în puncte necorespondente de
pe cele două retine în cazul obiectelor care nu se găsesc pe horopterul orizontal (locul
geometric al punctelor pentru care imaginile se formează pe punctele corespondente).

disparitate binoculară

Obiectele care produc disparitate binoculară pot fi fie mai îndepărtate, fie mai
apropiate în raport cu distanţa de fixare. Dacă disparitatea este mare, se produce
diplopie. Dacă disparitatea nu este mare, constituie cel mai important criteriu
independent pentru percepţia profunzimii, mai concludent în cazul distanţelor mici.

Prin combinarea criteriilor, percepţia profunzimii este intensificată, majoritatea

acestora oferind informaţii cantitative despre profunzime:
- gradienţii texturii, paralaxa de mişcare variază proporţional cu distanţa după o
lege determinată de înălţimea observatorului;
- dimensiunea imaginii retiniene, neclaritatea imaginii, acomodarea, precum şi
criteriile binoculare de convergenţă şi disparitate variază invers proporţional cu
distanţa
7
8