Instrumente optice

REALIZAT DE:
BELENESI ANDRADA
GHITEA ALEXANDRA
Instrumentul optic sau aparatul optic este o combinație
de oglinzi, lentile, prisme, formând un ansamblu unitar,
destinat observării și măsurării unor mărimi optice.

Din punct de vedere al naturii imaginilor, instrumentele optice se

clasifica in:
 aparate cu obiective (reale): furnizează imagini reale și pot
înregistra imaginea obiectelor pe un receptor fizic (placă sau film
fotografic), unde ca exemple se pot da: aparatul fotografic,
aparatul de proiecție, etc.
 aparate cu imagini virtuale (oculare): dau imagini virtuale,
funcționează odată cu ochiul și imaginea se formează în ochiul
observatorului, pe retina, de exemplu: lupa, luneta, microscopul si
telescopul.
 Ochiul

Din punct de vedere anatomic, ochiul este un organ deosebit de complex, prin intermediul căruia imaginile
corpurilor se transformă în senzații vizuale. Globul ocular are forma aproape sferică cu diametrul de aprox.
2,5 cm. Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele trei medii transparente: umoarea apoasă,
cristalinul și umoarea sticloasă și cade direct pe retină unde se formează o imagine reală și răsturnată a
obiectelor privite. Irisul este o membrană care are în centru o deschidere circulară numită pupilă. La lumină
prea intensă, irisul își micșorează pupila pentru a proteja retina. Retina are o membrană subțire formată din
celule senzoriale (terminațiile nervului optic), care percep lumina, numite conuri și bastonașe.Cristalinul are
forma unei lentile biconvexe (nesimetrică) și poate fi mai bombat sau mai puțin bombat (sub acțiunea
mușchilor ciliari) modificându-și astfel convergența încât imaginea să se formeze pe retină. El are o structură
stratificată, spre margine indicele de refracție este aprox. 1,38 iar spre interior 1,41. Vedem obiecte aflate la
distanțe diferite față de ochi datorită capacității de acomodare a cristalinului.
Un ochi normal are focarul situat pe retină. Imaginea obiectelor situate la infinit (practic la distanțe mai mari
de 15 m) se formează pe retină fără nici un efort de modoficare a convergenței cristalinului. Apropiind
obiectul, cristalinul se bombează (fenomenul de acomodare) astfel încât imaginea să rămână tot pe
retină. Cristalinul însă nu se poate bomba oricât și de aceea obiectul poate fi adus doar până la o anumită
distanță minimă (distanța minimă de vedere) sub care ochiul nu mai poate forma inmginea pe retină.
 Aparatul fotografic

Principiu de funcționare: O cameră obscură, echipată cu o diafragmă reglabilă, formeză o imagine răsturnată a unui
obiect, mai mult sau mai puțin clară și mai puțin luminoasă. Adaptându-i-se o lentilă convergentă, camera dă o imagine
clară, luminoasă și răsturnată.
Părțile componente ale unui aparat de fotografiat sunt:
 cutia – care este închisă astfel încât să nu pătrundă lumina, pe interior este neagră pentru a evita difuzia luminii. Ea
are rol de cameră obscură.
 obiectivul – este alcătuit dintr-o lentilă convergentă sau un ansamblu de lentile convergente a cărui distanță focală
este de câțiva centimetri (5 cm pentru aparatele obișnuite)
 o diafragmă reglabilă, aflată în spatele obiectivului, a cărei deschidere variază prin glisarea unuor lamele montate
una peste cealaltă
 obturatorul – aflat în apropierea peliculei fotografice, care împiedică pătrunderea luminii atunci când nu se
fotografiază
 un sistem de vizualizare care permite fotografului să vadă ce va fotografia, să încadreze corect și să realizeze diferite
reglaje
Mărimi optice
• Mărirea transversală (β) se defineste prin relatia:
𝑦2
𝛽=
𝑦1

Unde | y2 | este lungimea imaginii data de instrument, iar | y1 | este lungimea obiectului masurat pe o directie perpendiculara pe axa
optica.

 Notiunea de marire transversala prezinta interes, in special in cazul instrumentelor care dau imagini reale ale caror dimensiuni
pot fi masurate

• Puterea optica (P) este definita prin relatia:

𝑡𝑔𝛼2
𝑃=
𝑦1
Unde α2 este unghiul sub care se vede obiectul prin instrumental optic, iar y1 este dimensiunea liniara transversala a obiectului.
 Puterea optica se foloseste mai ales in cazul instrumentelor care dau imagini virtuale.

• Grosismentul (G) sau marirea unghiulara se defineste prin relatia:

𝑡𝑔𝛼2
𝐺=
𝑡𝑔𝛼1
Unde α2 este unghiul sub care se vede obiectul prin instrumental optic (diametrul aparent al imaginii), iar α1 este unghiul sub care
se vede obiectul cand este privit cu ochiul liber (diametrul aparent al obiectului) daca este asezat la distanta vederii optime (0.25 m)

• Puterea separatoare este capacitatea instrumentului de a forma imagini distincte(separate) a doua puncte vecine ale obiectului.
Ea poate fi exprimata prin distanta minima intre doua puncte ale obiectului care dau imagini diferite in instrument.
 Lupa
O lupă este un instrument optic format dintr-o lentilă convergentă sau dintr-un ansamblu
convergent de lentile, fixate într-o montură, care, așezat în fața unui obiect, dă o imagine
mărită a acestuia, permițând examinarea unor obiecte de foarte mici dimensiuni.
O lupă uzuală are o distanță focală de circa 25 cm, corespunzând unei puteri optice de 4
dioptrii. Grosismentul unei astfel de lupe este de "2×". Grosismentul unei lupe de ceasornicar
sau de bijutier ajunge până la valoarea de "10×".

Istorie
Lupa este considerată unul dintre cele mai simple aparate optice. Grecii si romanii au folosit
acum 2000 de ani un vas de sticlă umplut cu apă pentru a vedea diferite obiecte mărite.
Primele lentile de sticlă au început să fie folosite pe la începutul anilor 1000 d.Hr. de
către călugării ce scriau manuscrise. După anii 1200 au apărut ochelarii cu lentile slabe care
corectau hipermetropia. După circa 200 de ani a fost descoperită tehnica fabricării
ochelarilor cu lentile concave, astfel a putut fi corectată și miopia.
Tipuri de lupe
• Cea mai cunoscută și utilizată este lupa de mână, disponibilă în numeroase mărimi,
forme și lentile. Există chiar și lupe în forma de creion.
• Lupa cu iluminare este de obicei o lupă mică, ce poate fi folosită și pe timp de
noapte. Cel mai des este alimentată de baterii.
• Lupa textilă conține o singură lentilă din sticlă.
• Lupa de buzunar, cunoscută și sub denumirea de lupă filatelică, este o lupă de mici
dimensiuni, însă este și precisă, datorită faptului că de obicei conține trei lentile.
• Lupa cu mărire (zoom), funcționează pe același principiu ca și o lupă normală, doar
că utilizatorul nu mai este nevoit să depărteze sau să apropie lupa de obiect.
Deasemenea abaterea este minimă.
• Lupa cu tehnologie LED este foarte precisă și reda orice imagine în cel mai mic
detaliu. Poate avea numeroase LED-uri încorporate, care pot fi folosite pentru a obține
o imagine cu o luminozitate puternică, foarte aproape de cea naturală, sau chiar se
poate mări contrastul. Fiecare lentilă are o reglare individuală a clarității și se poate
corecta și cea mai mică imperfecțiune.
Microscopul
Microscopul este un instrument optic care transmite o imagine mărită a unui obiect observat printr-un
sistem de lentile. Cel mai răspândit tip de microscop este microscopul cu lumină artificială, inventat
prin anii 1600. În anul 1679, unul din pionerii microscopului, Antoni Van Leeuwenhoek, a comunicat
Societății Regale din Londra că numărul de "animale mici" (spermatozoare) pe care le-a detectat în
lapții unui cod —150 de miliarde — era cu mult mai mare decât numărul total de oameni pe care
planeta l-ar putea suporta. La două secole distanță, în secolul al XIX-lea, puterile de mărire și de
rezoluție a microscoapelor au crescut, lentilele nemaiavând distorsiuni cromatice și sferice.

Părți componente

• Principalele părți componente ale unui microscop optic sunt:

1. Ocularul
2. Turelă rotativă
3. Lentile obiectiv
4. Butoane de reglaj (reglaj grosier)
5. Reglaj fin
6. Platformă
7. Iluminator sau oglindă
8. Diafragma și condensorul
9. Cleme de poziționare
 Construcție
Lentila (convexă sau concavă) reprezintă elementul de bază al tuturor instrumentelor optice.
Această bucată de sticlă sau de mase plastice, cu suprafețele curbate, modifică traiectoria razelor
de lumină care o traversează. Lentila redirecționează razele de lumină, venind de la obiect și
formând o imagine.
Cel mai simplu microscop este format din două lentile convexe suprapuse, ocular și obiectiv.
Obiectul care trebuie observat este puternic iluminat și privit din transparență. Lentila convexă a
obiectivului produce o imagine a obiectului, care este la rândul ei mărită de lentila convexă a
ocularului. Cele două lentile își însumează puterile de mărire, ceea ce produce în final o imagine
foarte mărită a obiectului respectiv.

Pentru ca imaginea rezultată să fie corectă trebuie efectuate câteva reglaje:

 Luminozitatea este ajutată de condensor (înclinarea oglinzii în multe cazuri) și de deschiderea
lentilei obiectiv.
 Focalizarea este controlată prin butonul specific și depinde totodată de grosimea preparatului și
a lamelelor sale.
 Rezolutia reprezintă distanța minimă la care s-ar putea afla două puncte ale imaginii pentru a
mai putea fi percepute separat.
 Contrastul definește diferența dintre iluminarea preparatului propriu-zis și cea a zonelor adiacente
acestuia. Se poate regla prin modificarea intensității luminii și a dimensiunilor diafragmelor, precum
și prin utilizarea unor substanțe de contrast.
 Funcționarea
Obiectul cercetat având o dimensiune liniară AB se așează în apropierea focarului F1 al obiectivului
pentru a se forma o imagine A’B’ reală, mărită și răsturnată. Imaginea A’B’ este „obiect” real pentru
ocularul microscopului așezat astfel încât să se poziționeze între focarul obiect al ocularului și ocular,
în scopul obținerii unei imagini virtuale și mărite, acesta constituind totodată și imaginea finală dată
de microscop.
Tipuri
☻ microscop cu lumină artificială:
• microscop cu lumină polarizată
• microscop fluorescent
• microscop cu contrast de fază
• microscop de contrast prin interferență
• microscop cu lumină catodică
• microscop confocal cu laser (Confocal Laser Scanning Microscope, CLSM)
• 4Pi-Microscop
• microscop de contrast și reflexie
• microscop cu imersie
• microscop roentgen
• microscop electronic
• microscop cu neutroni
• microscop cu unde ultrascurte
• microscop cu forță atomică (Atomic Force Microscope, AFM)
 Luneta

Luneta este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la observarea obiectelor îndepărtate.
Ca orice instrument optic în care se privește direct, luneta deviază razele de lumină paralele care sosesc de
la obiect, acestea fiind focalizate pe retina ochiului observatorului. Cu cât această schimbare de direcție
(unghi) a razelor paralele prin sistemul lenticular al lunetei este mai mare, în același raport crește imaginea
obiectului vizat în lunetă, și cu cât densitatea razelor de lumină ajunse pe retină e mai mare, cu atât
imaginea va fi mai luminoasă. Galileo Galilei a introdus utilizarea lunetei în astronomie. Cu luneta construită
de el în 1609, savantul italian a descoperit munții de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliți ai lui
Jupiter și petele de pe Soare. De la apariția și perfecționarea lunetei, au contribuit mai mulți inventatori ai
epocii, mai ales că instrumentul era deja cunoscut și utilizat într-o formă primitivă în Olanda și în Franța.
Caracteristici
Luneta se caracterizează prin:
 factorul de apropiere (sau grosismentul), desemnat printr-un multiplicator (20x, 30x, etc.). Cu cât acest factor este mai
mare, cu atât vederea obiectului aflat la distanță va fi mai apropiată, adesea în detrimentul câmpului vizual și al
luminozității
 diametrul obiectivului său: cu cât diametrul lentilei obiectivului este mai mare, cu atât luneta va capta mai multă
lumină și va oferi, prin urmare, o imagine mai luminoasă. În general modelele cu diametru mare sunt mai grele, mai
incomode și, de obicei, mai scumpe
Unele modele pot primi un adaptor special pentru aparatul de fotografiat.
 Mod de funcționare

 Obiectivul (1) produce o imagine reală și răsturnată (5) a obiectului (4), situat departe de observator.
 Prin lentila ocularului (2) lumina ajunge la ochi (3), care vede o imagine virtuală mărită (6).
 Mărirea imaginii depinde de distanța focală a lentilei obiectivului și ocularului
 Tipuri de lunete

 Luneta astronomică
Luneta astronomică este un aparat optic, care are rolul de a mări unghiul sub care se vede un obiect îndepărtat,
astfel încât să se distingă mai multe detalii ale acestuia. Este un sistem optic afocal (telescopic), având distanța focală
infinită. Luneta este compusă din două elemente optice convergente centrate: obiectivul și ocularul, astfel montate încât
focarul imagine al obiectivului (F) să coincidă cu focarul obiect (-F) al ocularului. Pentru determinarea grosismentului
lunetelor se folosește un aparat optic numit dinametru.
 Lunete terestre
Binoclul are un sistem de prisme de refracție cu focar mai scurt ca luneta, dar oferă o imagine mai largă și profundă,
vizarea fiind făcută cu amândoi ochii; Luneta lui Kepler este monoculară, are o distanță focală mai scurtă, dar, în
comparație cu luneta astronomică, realizează o imagine de perspectivă. Contrar lunetei astronomice și telescopului,
luneta terestră trebuie să ofere o imagine dreaptă.
 Lunete cu lentile
Pot fi folosite cu scop vizual sau și fotografic. O imagine vizuală este realizată prin vizare directă cu ochiul. În
astronomie, aceasta se face numai cu un ocular, deoarece binoclurile nu sunt adecvate pentru depărtări astronomice.
Imaginile astronomice au de aceea o perspectivă redusă. Există totuși binocluri care sunt folosite de unii astronomi
amatori, unele din aceste ajutând la descoperirea unor comete sau asteroizi.
 Telescopul
Telescopul este un instrument care colectează lumina de la un obiect îndepărtat, se concentrează într-
un punct (numit focar), și produce o imagine mărită. Deși se indică cu termenul „telescop”, de obicei,
telescopul optic, care operează în frecvențele luminii vizibile, există, de asemenea, telescoape sensibile la
alte frecvențe ale spectrului electromagnetic. După principiul de funcționare există două tipuri principale
de telescoape optice: reflector și refractor. În telescopul reflector imaginea observată este reflectată de o
oglindă intr-un sistem de prisme si apoi la o lentilă ocular, așezata de obicei pe partea laterală a
instrumentului. În telescopul refractor se folosește refracția în lentile.
Nașterea telescopului refractor este de obicei atribuitǎ lui Galileo Galilei, care a arătat prima aplicație în
Veneția în 1609. De fapt, primele lentile au fost construite în 1607 de către artizanii olandezi care le-au
aplicat instrumentelor rudimentare cu putere de rezoluție foarte mică. Proprietățile lentilelor, oricum, erau
cunoscute de ceva timp și trebuie să fie atribuit lui Galileo meritul de îmbunătățire și prima utilizare
astronomică.
Atmosfera Pământului absoarbe majoritatea radiației electromagnetice din spațiu, cu excepția luminii
vizibile și undelor radio. Din acest motiv, observația de la sol este limitată la utilizarea de telescoape optice și
de telescoape radio. Primele sunt plasate de preferință în locuri înalte sau izolate (munți, deșerturi, ...) cu
scopul de a reduce influența turbulențelor atmosferice și a poluării luminoase. Pentru observarea în benzile
rămase ale spectrului electromagnetic (microunde, infraroșu, ultraviolete, raze X, raze gamma), care sunt
absorbite de atmosferǎ, sunt folosite aproape exclusiv telescoape orbitale ori situate în baloane aerostatice
la altitudine mare.
Diferențele între un telescop și o lunetă astronomică:
 luneta astronomică (cunoscută uneori și sub denumirea de telescop refractor sau telescop cu refracție)
are un obiectiv compus dintr-un ansamblu de lentile;
 telescopul (cunoscut uneori și sub denumirea de telescop reflector) are un obiectiv construit dintr-o
oglindă parabolică sau sferică, drept component esențial.
Telescopul optic
Telescopul optic formează imagini ale cerului relativ apropiate și mărește luminozitatea aparentă a
aștrilor, permițând distingerea detaliilor și observarea a mult mai multor stele decât cu ochiul liber.
Telescoapele optice sunt împǎrțite în douǎ categorii principale: telescoape reflectoare și telescoape
refractoare. Obiectivul telescopului reflector este constituit dintr-o oglindă (sau un sistem de oglinzi) de sticlă
metalizată de formă paraboloidală, care poate atinge chiar și 11 m în diametru. Cu ajutorul unei oglinzi
plane sau curbe, imaginea dată de obiectiv este îndreptată spre un ocular. Telescoapele de refracție au 2
lentile: una mare, plasată în partea frontală și numită „obiectiv”, care colectează lumina, și una mică în
partea posterioară, „ocularul”, care focalizează razele luminoase în ochiul observatorului. Acest telescop a
fost utilizat de Galileo Galilei în anul 1609 pentru a privi Luna, pe care a văzut-o de 30 de ori mai aproape
decât cu ochiul liber.
Obiectivele cu deschideri mari de doi metri sunt domeniu evident al telescoapelor reflectoare. Dupǎ o
anumită dimensiune lentilele devin atât de scumpe și grele încât a fost, din punctul de vedere tehnic și
economic, impracticabil de a le folosi. Telescopul optic poate fi utilizat atât pentru observarea directă, cât
și pentru cercetări fotografice sau spectroscopice. Telescopul optic cu cel mai mare obiectiv din lume, 10,4
metri, este Grantecan.