Instrumente optice

Instrumentul optic sau aparatul optic este o combinație de oglinzi,lentile,prisme,

formând un ansamblu unitar, destinat observării și măsurării unor mărimi optice.
Aparatele optice se clasifică în:

 aparate cu obiective (reale): furnizează imagini reale și pot înregistra

imaginea obiectelor pe un receptor fizic (placă sau film fotografic), unde
ca exemple se pot da: aparatul fotografic, aparatul de
proiecție, retroproiectorul, epidiascopul.
 aparate cu imagini virtuale (oculare): dau imagini virtuale, funcționează
odată cu ochiul și imaginea se formează în ochiul observatorului,
pe retină exemplu lupa,luneta,microscop,etc.

Lupa

O lupă este un instrument optic format dintr-o lentilă convergentă sau

dintr-un ansamblu convergent de lentile, fixate într-o montură, care, așezat
în fața unui obiect, dă o imagine mărită a acestuia, permițând examinarea
unor obiecte de foarte mici dimensiuni. O lupă uzuală are o distanță focală
de circa 25 cm, corespunzând unei puteri optice de 4 dioptrii. Grosismentul
(mărirea aparentă a dimensiunilor unui obiect cu ajutorul unor instrumente
optice) unei astfel de lupe este de "2×". Lupa este considerată unul dintre
cele mai simple aparate optice. Grecii si romanii au folosit acum 2000 de ani
un vas de sticlă umplut cu apă pentru a mări obiecte. Primele lentile de
sticlă au început să fie folosite pe la începutul anilor 1000 d.H., de către
călugării ce scriau manuscrise.

 Tipuri de lupe:

-Cea mai cunoscuta si utilizată este lupa de mână, care vine in numeroase
marimi, forme si lentile;
-Lupa cu iluminare care este de obicei o lupă mică, ce poate fi folosită si pe
timp de noapte. Cel mai des este alimentată de baterii;

-Lupa textilă conține o singură lentilă din sticlă, înconjurată de un material

textile;

-Lupa de buzunar, cunoscută si sub denumirea de lupă filatelică, este o lupă

de mici dimensiuni, însă este si precisă, datorită faptului ca de obicei
conține trei lentile;

- Lupa cu tehnologie LED:este foarte precisă și reda orice imagine in cel mai
mic detaliu. Poate avea numeroase LED-uri încorporate, care pot fi folosite
pentru a obtine o imagine cu o luminozitate puternica, cat mai aproape de
cea naturala, sau chiar se poate mări contrastul.

Lupa se așează intre obiect și ochi. Obiectul, se află în apropierea

focarului F astfel încât imaginea virtuală , de lungime y2 să se afle la
distanța vederii clare de 25cm. Fasciculele de lumina paralele, incidente pe
o lentila divergenta sunt transformate in fascicule divergente. Din acest
motiv, intotdeauna imaginea formata de o lentila divergenta pentru un
obiect real va fi virtuala. Cu ajutorul lentilei divergente se pot obtine imagini
reale numai in cazul obiectelor virtuale situate in centrul optic al acesteia si
in focarul obiect F1. Obiectul virual se obtine cu ajutorul unei lentile
convergente auxiliare. In cazul lentilelor convergente, imaginea unu obiect
real este virtuala numai daca obiectul este asezat intre lentila si focar. In
acest caz lentila functioneaza ca o lupa.
 Luneta
Luneta este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la
observarea obiectelor îndepărtate.
Ca orice instrument optic în care se privește direct, luneta deviază razele
de lumină paralele care sosesc de la obiect, acestea fiind focalizate pe
retina ochiuluiobservatorului. Cu cât această schimbare de direcție (unghi) a
razelor paralele prin sistemul lenticular al lunetei este mai mare, în același raport
crește imaginea obiectului vizat în lunetă, și cu cât densitatea razelor de lumină
ajunse pe retină e mai mare, cu atât imaginea va fi mai luminoasă.

Galileo Galilei a introdus utilizarea lunetei în astronomie. Cu luneta construită de

el în 1609, savantul italian a descoperit munții de pe Lună, natura stelară a Căii
Lactee, patru sateliți ai lui Jupiter și petele de pe Soare.

Se caracterizează prin:
 factorul de apropiere (sau grosismentul), desemnat printr-un
multiplicator (20x, 30x, etc.). Cu cât acest factor este mai mare, cu atât
vederea obiectului aflat la distanță va fi mai apropiată, adesea în
detrimentul câmpului vizual și al luminozității.
 diametrul obiectivului său: cu cât diametrul lentilei obiectivului este mai
mare, cu atât luneta va capta mai multă lumină și va oferi, prin urmare,
o imagine mai luminoasă. În general modelele cu diametru mare sunt
mai grele, mai incomode și, de obicei, mai scumpe.

Luneta astronomică

Este un aparat optic, care are rolul de a mări unghiul sub care se vede un obiect
îndepărtat, astfel încât să se distingă mai multe detalii ale acestuia.Este un sistem
optic afocal,având distanța focală infinită.Luneta este compusă din două elemente
optice convergente centrate: obiectivul și ocularul, astfel montate încât focarul
imagine al obiectivului (F) să coincidă cu focarul obiect (-F) al ocularului.Pentru
determinarea grosismentului lunetelor se folosește un aparat optic
numit dinametru.
 Lunete terestre:

 Lunetele instrumentelor pentru măsurători în geodezie și topografie

 Lunete pentru biologi (ornitologie) și vânători;
 Binoclul are un sistem de prisme de refracție cu focar mai scurt ca
luneta, dar oferă o imagine mai largă și profundă, vizarea fiind făcută cu
amândoi ochii;
 Luneta lui Kepler este monoculară, are o distanță focală mai scurtă, dar,
în comparație cu luneta astronomică, realizează o imagine de
perspectivă.

Mod de functionare:
Mărirea imaginilor
Modul de funcționare a lunetei lui Kepler:

 Obiectivul (1) produce o imagine reală și răsturnată (5) a obiectului (4),

situat departe de observator.
 Prin lentila ocularului (2) lumina ajunge la ochi (3), care vede o imagine
virtuală mărită (6).
 Mărirea imaginii depinde de distanța focală a lentilei obiectivului și
ocularului.
 Microscopul
Este un instrument optic care transmite o imagine mărită a unui obiect
observat printr-un sistem de lentile. Cel mai răspândit tip de microscop
este microscopul cu lumină artificială, inventat in anii 1600.

Părți componente:

Principalele părți componente ale unui microscop optic sunt:

1. Ocularul
2. Turelă rotativă
3. Lentile obiectiv
4. Butoane de reglaj (reglaj grosier)
5. Reglaj fin
6. Platformă
7. Iluminator sau oglindă
8. Diafragma și condensorul
9. Cleme de poziționare
Construcție
Lentila (convexă sau concavă) reprezintă elementul de bază al
tuturor instrumentelor optice. Această bucată de sticlă sau de mase
plastice cu suprafețele curbate modifică traiectoria razelor de lumină care o
traversează. Lentila redirecționează razele de lumină, venind de la obiect și
formând o imagine.

Cel mai simplu microscop este format din două lentile convexe
suprapuse, ocular și obiectiv. Obiectul care trebuie observat este puternic
iluminat și privit din transparență. Lentila convexă a obiectivului produce o
imagine a obiectului, care este la rândul ei mărită de lentila convexă a
ocularului. Cele două lentile își însumează puterile de mărire, ceea ce
produce în final o imagine foarte mărită a obiectului respectiv.

Pentru ca imaginea rezultată să fie corectă trebuie efectuate câteva

reglaje:

 Luminozitatea este ajutată de condensor (înclinarea oglinzii în multe

cazuri) și de deschiderea lentilei obiectiv.
 Focalizarea este controlată prin butonul specific și depinde totodată
de grosimea preparatului și a lamelelor sale.
 Rezoluția reprezintă distanța minimă la care s-ar putea afla două
puncte ale imaginii pentru a mai putea fi percepute separat.
 Contrastul definește diferența dintre iluminarea preparatului propriu-
zis și cea a zonelor adiacente acestuia. Se poate regla prin modificarea
intensității luminii și a dimensiunilor diafragmelor, precum și prin
utilizarea unor substanțe de contrast

Formarea imaginii în microscop

Obiectul cercetat având o dimensiune liniară AB se așează în

apropierea focarului F1 al obiectivului pentru a se forma o
imagine A’B’ reală, mărită și răsturnată. Imaginea  A’B’ este „obiect”
real pentru ocularul microscopului așezat astfel încât să se
poziționeze între focarul obiect al ocularului și ocular, în scopul
 obținerii unei imagini virtuale și mărite, acesta constituind totodată
și imaginea finală dată de microscop.

Ochiul
Constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea
apoasa, cristalinul si umoarea sticloasa.

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În
spatele corneei se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic
pentru fiecare individ). Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă.
Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă.
Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică,
pupila se contractă (și prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când
este întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul,
acesta având funcția de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final
imaginea fiind proiectată pe o membrană numită retină. Pleoapele și genele au
rolul de protecție a ochilor. O membrană subțire transparentă, denumită
conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică.

Formarea imaginii

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină.

Pentru ca razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte.
Cantitatea de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut
obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină refracție
decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de
refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin. Lumina
trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă) și
cristalin si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate
transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până
la regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele
printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.

 Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

 razele de lumină își schimbă direcția;
 refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
 imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

Defecte de vedere:
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere. Cele
mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

-Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter patologic(apare la
naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului
normal, imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor
divergente.

-Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât
miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în
consecință imaginea formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul
lentilelor convergente.

-Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta comportându-
se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității
cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente.

-Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta fiind
corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.

-Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată de
pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale,
aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin
extragerea cristalinului și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o
lentilă biconvexă.