Lucrări în extenso 

OCHIUL ŞI APARATUL DE FOTOGRAFIAT - STUDIU COMPARATIV

Angheluţă Mihai1, cls.a VII-a

Angheluţă Ecaterina2, Angheluţă Cătălin1
1
Colegiul Naţional “Gh. Roşca Codreanu” Bârlad, str. N. Bălcescu nr. 11
2
Grupul Şcolar Industrial „Al.I.Cuza”, str Vasile Pârvan, nr.1 bis, Bârlad

The study realizes a comparison between the camera and the human eye. These two optical instruments contain
analogues elements which realize similar optical effects. One technical structure and the similar anatomical one, solve
the problem of image formation. The solutions are the same. One is imagined by human and the other one is imagined
by nature. Regardless the success of photo, it can not suggest the profound layout of the objects. This inconvenience
of the camera is solved by binocular view. The knowledge of the image formation process on the camera’s film allow us
to understand the way that is being realized the retina impress. The human can find out new things about his eye
studying the processes that he imagined for the technical recording of the image.

Introducere

Dintre instrumentele imaginate de om, niciunul Comparaţie între formarea imaginii în ochi şi în
nu pare atât de asemănător cu o parte a organismului uman aparatul de fotografiat
cum este aparatul de fotografiat. În proiectarea aparatului
fotografic, omul nu a copiat natura, însă aceleaşi probleme
au determinat soluţii asemănătoare.[1]
Aparatele de fotografiat functionează intr-un mod
asemănător cu ochii noştri, dar ele înregistrează permanent
o imagine pe care o putem împărtăşi cu alte persoane. Ele
înregistrează imaginea pe film sau în mod digital.[2]

Scurt istoric

Din cele mai vechi timpuri, [3]omul a încercat să

obţină imagini care să reprezinte ceea ce îl înconjoară,
prima dată desene şi picturi pe pereţii peşterilor, apoi
statui, tablouri, şi fresce. Astăzi a devenit un lucru obişnuit
să înregistrăm imagini dar acest lucru nu ar fi fost posibil
dacă omul nu ar fi descoperit şi înţeles cum funcţionează
ochiul.
Până în secolul al XVII-lea nu s-a putut da o
explicaţie ştiinţifică a formării imaginii în ochi. [1]Printre
primii care au reuşit acest lucru au fost Johannes Kepler
(1611) şi Rene Descartes (1664). Spre sfârşitul secolului,
William Molyneaux face pentru prima dată o comparaţie
între formarea imaginii în camera obscură şi în ochiul
uman.
În timp ce camera obscură este un dispozitiv pus
la punct permanent, datorită micimii orificiului, ochiul
uman are un sistem de adaptare extrem de complex.
[3] Pupila noastră funcţionează ca şi orificiul camerei
obscure, permite intrarea razelor de lumină reflectate de
obiecte. În interiorul ochiului razele întâlnesc cristalinul
care functionează ca o lentilă convergentă ce
concentrează razele care îl traversează. Aceste raze ajung
la retină, un fel de ecran pe care se proiectează imaginile.
În aparatul de fotografiat lumina intră prin
obiectiv care este un sistem de lentile convergent. Lumina
trece prin obturator un timp foarte scurt şi va impresiona
pelicula care se găseşte în partea posterioară a aparatului.
Pelicula este acoperită cu substanţe speciale care permit
apariţia imaginilor după ce pelicula este introdusă într-un
lichid denumit revelator .
Fig.1 Formarea imaginii în aparatul de fotografiat şi în
ochi
a)O- obiectiv, M- montura cu filet, F- film
b)1-corneea, 2-sclerotica, 3-cristalin, 4-pupila, 5-iris, 6-
retina, 7- fovea centrală, 8- nerv optic, 9- muşchi ciliari
[1]Imaginea A’B’ reală a obiectului AB inversată în aparat
printr-un sistem converegent de lentile care alcătuiesc
obiectivul O, se formează pe pelicula sensibilizată F aflată
în planul focal al acestuia.
Distanţa între obiectiv şi film poate fi modificată printr-un
mecanism astfel încât pentru orice depărtare la care se
află obiectul, imaginea să se formeze cu claritate pe film
(punere la punct).
În funcţie de iluminarea obiectului se reglează
deschiderea diafragmei aparatului şi timpul de expunere
încât să se asigure fluxul de energie luminoasă necesar
impresionării corecte a filmului ales, de o anumită
sensibilitate.

1  

 
 Lucrări în extenso
În ochi lumina este focalizată pe retină de
sistemul cornee cristalin care alcătuieste un sistem
convergent cu distanţa focală de aprox 1.8 cm
(convergenţa de 59 dioptrii) .
Cornea transparentă constituie un dublu dioptru sferic
avînd raza feţei anterioare de 8 mm iar a feţei posterioare
de 6.5 mm (feţele 1,2)
Coaxial cu cornea se află cristalinul care este o lentilă
biconvexă convergentă, neomogenă, asimetrică (feţele 3,4
au razele de 10mm şi respective 6 mm), avînd la mijloc o
grosime de 3,5mm şi un indice de refracţie mediu de 1,437
mai mare la centru decît la periferie.
Tot acest sistem optic are o axă care intersectează retina
într-o mică regiune numită fovea centralis. Din punct de
vedere al opticii geometrice ansamblul descris în figura 2,
poartă denumirea de ochi redus.
Fig. 2 Model fizic al ochiului - ochi redus
Centrul optic este situat în interiorul cristalinului
aproape de faţa interioară. Cauza distanţelor focale diferite
se explică prin faptul că imaginea se formează într-un
mediu cu indice de refracţie (n=1,33) diferit de cel al
aerului (n=1). Pentru ochiul normal cu cristalinul în stare
de relaxare, imaginea unui obiect situat pe raza vizuală
între infinit şi punctul aflat la 25cm de ochi ( punctul
proximum) se formează pe retină . Pentru ochi ca şi pentru
aparatul fotografic o problemă importantă o constituie
formarea imaginii exact pe retină, elementul fotosensibil
(placa sau filmul fotografic). Dacă la aparatul de
fotografiat, punerea la punct se face printr-o deplasare a
monturii obiectivului, la ochi operaţia numită acomodare
este una din soluţiile ingenioase ale naturii. Cunoscând
că ochiul are 4 suprafeţe sferice pe care se produce atât
refracţia cât şi reflexia Johannes Purkinje fiziolog ceh, a
avut ideea să plaseze la 10-15 cm în faţa ochiului unui
subiect cu vedere normală, deci la o distanţă mai mică de
punctul proxim o mică lumânare aprinsă. Observând
ochiul subiectului el a văzut patru imagini, una inversată
reală şi încă trei drepte virtuale. Acestea sunt imaginile
obţinute prin reflexie pe suprafaţa posterioară a
cristalinului (oglindă concavă), respectiv pe cele două feţe
ale corneei şi suprafaţa anterioară a cristalinului (oglinzi
convexe). Apropiind lumânarea de ochi imaginea dreaptă
se micşorează semn că suprafaţa devine convexă.
Suprafaţa posterioară suferă aceeaşi modificare, dar mai
2  
 
puţin accentuată . Din acest experiment rezultă modificarea
formei cristalinului în funcţie de distanţa obiectului faţă de
ochi. Se descoperea un act reflex involuntar prin care
ochiul realizează punerea la punct a imaginii. În adevar,
schimbarea curburii feţelor cristalinului conduce la
varierea convergenţei acestuia şi a intregului sistem optic
al ochiului cu efectul de aducere a imaginii pe retină
oricare ar fi pozitia obiectului privit.
Operatia se efectuează prin contracţia sau relaxarea
muşchiilor ciliari. A privi mult timp la o mica distantă,
cum se întîmplă la lectură, produce tensionarea ochiului si
de aici senzatia de oboseala care se remediază prin
relaxarea ochiului privind din când în când obiecte situate
la distanţă mare. Modificarea convergenţei sistemului optic
prin schimbarea convergenţei cristalinului este una din
operaţiile numite acomodare la distanţă. O altă operaţie
este păstrarea exclusivă a razelor paraxiale care se
realizează la aparatul de fotografiat prin modificarea
deschiderii diafragmei. La om irisul are acelaşi rol prin
micşorarea pupilei. Irisul ca şi diafragma au şi o altă
funcţie de a regla pătrunderea în ochi a unui flux de
energie luminoasă adecvat necesar impresionării suficiente
a retinei. Prin micşorarea pupilei ochiul se protejează
împotriva unei intensităţi luminoase dăunătoare.
Aprecierea distanţelor
Oricât de reuşită ar fi o fotografie ea nu poate
decât să sugereze dispunerea în profunzime a obiectelor
fotografiate. Vederea în relief are ca o primă componentă
vedera binoculară prin care omul poate face aprecierea
asupra distanţelor şi a poziţiilor relative a obiectelor în
adâncime. Privind cu ambii ochi ar tebui, deoarece axele
optice sunt paralele, să obţinem două imagini câte una
pentru fiecare ochi, ceea ce nu se intâmplă, deoarece
printr-un act reflex axele converg spre obiectul fixat
(vedere binoculară). Convergenţa axelor variază cu
distanţa dintre obiectul vizat şi ochi (Figura 3).
Fig. 3 - Vederea binoculară
Unghiul de convergenţă a axelor AOst şi AOdr ale ochilor
variază când punctual A se apropie de A’. Foveele ochilor
sunt Fst, Fdr
 Lucrări în extenso
În acest mod se realizează condiţia ca două raze
de lumină plecate din acelaşi punct obiect să ajungă în
două puncte corespondente pe retinele celor doi ochi.
Vederea binoculară rezultă din excitarea simultană a
punctelor corespondente fapt ce este dovedit de un
experiment simplu, se vizează un obiect şi se apasă uşor în
lateralul unuia din globii ocular cu degetul, se vor observa
două obiecte în locul unuia singur. Direcţia axelor
globilor oculari este modificată prin muşchii laterali
interior şi exterior ce lucrează antagonist.
În ultimul timp s-au creat aparate fotografice la
care se pot corela timpul de expunere şi deschiderea
diafragmei. Aceasta este o simplă încercare de a copia un
act reflex complex propriu funcţionării ochiului şi anume
mărirea pupilei în raport cu luminozitatea obiectului privit.
Irisul este un ţesut musculos alcătuit din fibre circulare şi
radiale. Deschiderea pupilei se face prin contracţia
muşchilor radiali şi relaxarea celor circulari.
Înregistrarea imaginii
Pentru a vedea cum functionează un film se
poate folosi hârtie fotografică. Obţinem o fotogramă
punând câteva obiecte pe hârtia fotografică şi apoi
proiectând lumina pe foaie. Când hartia este developată
zonele atinse de lumină se înnegresc formând o imagine
a obiectelor [2].
Fig. 4- Fotogramă
[1]Imaginea optică formată pe film trebuie
transformată într-o imagine fotografică. Lumina căzând pe
un strat sensibil alcătuit dintr-o emulsie de halogenură de
argint determină o slăbire a reţelei ionice a cristalului
deoarece produce oxidarea ionului de argint în atom
neutru adică apare argintul metalic. Se ştie că stratul
sensibil este depus sub forma unor granule. Granulaţia
poate fi mai mare sau mai fină. Un film cu granulaţie mică
şi sensibilitate mare este de calitate superioară. Cele două
cerinţe sunt contadictorii, micşorând granulaţia se
diminuează sensibilitatea. Fiecare granulă de pe film este
redusă sau nu, nu există posibilitate intermediară. Imaginea
apare prin puncte fiind alcătuită dintr-un mozaic aşa cum
este structurată o fotografie din ziar.
Aparatele de fotografiat SLR (Single Lens
Reflex)- cu un singur set de lentile folosesc o oglindă şi o
prismă care permit fotografului să privescă subiectul prin
acelaşi set de lentile folosit de aparat pentru realizarea
fotografiei.
3  
 
Spre deosebire de un aparat obişnuit cu vizor un
aparat SLR permite să se vadă exact ce va apărea pe film.
Un aparat de fotografiat digital nu foloseşte film ci
înregistrează imaginile sub formă de pixeli şi le
stochează în format digital. Acest lucru are avantajul de a
nu mai necesita developarea filmului. Este suficient să se
conecteze aparatul la calculator şi să se copieze imaginile
pe hard disc.
Privind cu lupa o imagine se constată că puterea
separatoare a ochiului fiind destul de mică, ochiul
contopeşte un sistem de puncte într-o imagine continuă.
Retina este stratul sensibil care ocupă o mare parte din
interiorul ochiului. Aici se produce traducerea semnalului
luminos în semnale electrice.
Retina este şi primul sediu în care informaţia este
prelucrată deoarece acest strat este un ţesut nervos
organizat cu multe interconexiuni ca şi creierul. Biologii au
stabilit că în cursul dezvoltării embrionului uman o parte
din ţesutul encefalului se prelungeşte în interiorul
ochiului, celulele din structura retinei fiind celule
nervoase. Retina este alcătuită din celule specializate
conuri (pentru vederea diurnă) şi bastonaşe (pentru vederea
în lumină crepusculară şi la iluminări reduse) numite astfel
după forma lor. Găinile şi porumbeii în a căror retină se
găsesc aproape exclusiv conuri sunt păsări complet oarbe
în lumina crepusculară (orbul găinilor) şi de aceea sunt
nevoite să se culce devreme.
Există pe retină o mică depresiune numită pata
galbenă având în partea centrală fovea care conţine
exclusiv conuri. În locul în care nervul optic iese din ochi,
retina nu are celule. Acest loc este insensibil la lumină -
pata oarbă. Un experiment simplu dovedeşte existenţa petei
oarbe. Se desenează pe o linie orizontală la 5 cm şi 2 cm
unul de altul succesiv un romb, un punct şi un cerculeţ.
Apropiindu-ne pe o verticală ridicată din romb, la
aproximativ 25cm cercul va dispărea, apropiindu-ne mai
mult reapare cercul dar nu se mai vede punctul.
Concluzii
Între ochi şi aparatul de fotografiat se remarcă o
analogie constructivă, evidenţiată în figura 1. Cu elemente
corespunzătoare se realizeză funcţii optice identice.
Soluţiile sunt asemănătoare, una este imaginată de om,
natura este autorul celeilalte.
 Lucrări în extenso 

În privinţa înregistrării imaginii „retina nu se

comportă numai ca o placă fotografică ci ca un întreg
laborator fotografic în care laborantul înlocuieşte placa
aşternând un nou strat sensibil concomitent cu ştregerea
vechii imagini.”

Bibliografie

[1] Enescu, G, Omul sistem biofizic, Editura Albatros,

Bucureşti, 1984, pag.99-114;

[2] 150 de mari experimente ştiinţifice, Editura Aquila’93,

Bucuresti , 2008, pag 174-178;

[3] Marea carte despre experimente, Editura Litera

Internaţional, Bucureşti,2006, pag.94-97;

[4] Philip Brooks, Cum funcţioneză lucrurile din jurul

nostru, Editura Teora, Bucureşti, 2003, pag 32-33;

4