Stări de conștiință medicală

-somnul
-visul
-hipnoza

1. Somnul

A) Natura somnului
Deși la prima vedere, somnul ar părea ca fiind o stare de inconștiență, individul
neputând să își dea seama de sine, de alții sau de evnimentele înconjurătoare,
psihologii îl plasează în categoria stărilor de conștință. Explicația este dată de faptul
că somnul, ca stare de conștiință modificată, filtrează și încorporează stimuli externi
în activitățile neuronale în desfășurare, de exemplu visele.

B) Somn versus veghe sau funcțiile somnului

Somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului asociată cu scăderea
până la dispariție a reacțiilor adaptive superioare, a relațiilor și reacțiilor senzorio-
motorii cu și față de mediul înconjurător. Este starea în care omul rămâne complet
lipsit de apărare. Freud considera că somnul îndeplinește două funcții majore
-una biologică, constând în asigurarea relaxării organismului
-una psihologică, concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă
Perioadele de privare de somn, care, acționând cu suprasolicitare, epuizează
rezervele funcționale ale organismului.
Hibernarea implică modificarea mecansimelor de termoreglare, întrerupera etajelor
superioare ale sistemului nervos, însoțită însă de păstrarea coordonarilor reflexe,
controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.
Starea de veghe și de somn sunt opuse prin comparație. În starea de veghe,
activitatea electrică a scoarței cerebrale prezintă ritmuri frecvente și de mică
amplitudine, fiind desincronizată, în timp ce în starea de somn se înregistrează
ritmuri lente și de mai mare aplitudine, sincronizate, cu excepția somnului profund,
când ritmurile sunt relativ asemănătoare. În timp ce starea de veghe este rezultatul
activării individului și a cortexului său prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin
scăderea afluxului senzorial.
C) Ce se întâmplă cu reactivitatea neurofiziologică și psihică în timpul
somnului
În timpul somnului creierul uman nu este inactiv. El receptează stimuli, reacționează
la unii dintre ei, coordonează diferite funcții ale organismului. Individul se mișcă (20-
60 de mișcări ce durează 5-10 secunde într-un somn de 8 ore), scrâșnește din dinți,
sforăie, manifestă o anumită excitabilitate senzorială. Există 4 faze ale somnului:
1. stadiul 1: etapa de somn usor
2. stadiul 2: faza somnului de profunzime medie
3. Stadiile 3 și 4: faze de somn profund
Acestea sunt precedate de o fază de trecere la somn, de ațipire, care se
caracterizează prin declinul stării de veghe, prin tranziția ușoară de la stare relaxată
la o stare de somnolență.
D) Privarea de somn și insomnia
Perioadele foarte lungi de nesomn sunt întrerupte de anumite momente
nedetectabile de somn, în care ochii subiecților rămân totuși deschiși (microsomnul).
Refacerea organismului în urma unor perioade lungi de nesomn are loc relativ
repede. Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn au fost: oboseala
extremă, lipsa atenției, iritabilitatea, durerile de cap, nivelul crescut de deprimare și
nivel scăzut de energie, prezența halucinațiilor, a iluziilor, scăderea randamentului.

E) De ce dormim?
 Teoria restaurării sau reparatorie-somnul face rezerva de substanțe necesare
sistemului nervos central pentru îndeplini funcțiile din timpul zilei
 Teoria evoluționistă-sugerează că nevoia noastră de somn este înrădăcinată în
trecutul nostru evolutiv
 Teoria hibernării - sugerează că somnul a derivat dintr-o formă mai ușoară de
hibernare, cu scopul de a-i ține pe oameni liniștiți și imobilizați în întuneric.
 Teoria somnului necesar și a celui opțional- A fost lansată de Horne (1988) și
argumenta că refacerea celulelor are loc mai degrabă ziua decât noaptea. El a
arătat că primele 4 ore reprezintă somnul de bază și sunt absolut necesare, iar
celălalte reprezintă ,,un somn opțional”

2.Visul
Ca stare de conștiință modificată, el este mai complex decât somnul, deși apare pe
fondul lui. Mecanismele psihice puse în funcțiune în timpul visului arată că, de fapt,
visul este o formă de mentație, de activitate a creierului, care în funcție de evoluția
fazelor somnului poate lua caracter regresiv sau nonregresiv. Succesiunea fazelor
este următoarea:
1. Mentație neregresivă
2. Mentație regresivă
3. Mentație neregresivă (Eul intact, Eul destructuralizat, Eul restructuralizat)
Existența acestor stări de mentație în timpul visului i-a determinat pe unii autori să
afirme legătura dintre vis și unele capacități parapsihologice ale oamenilor.
Psihologia tratează visul ca pe o formă a imaginației involuntare ( când este
vorba de visul din timpul nopții sau de reverire-visarea cu ochii deschiși) sau a
imaginației voluntare (când avem de-a face cu așa-numitul vis de perspectivă).
Cei mai mulți cercetători au sesizat și argumentat natura ideativă a visului., faptul că
el reprezintă o formă aparte, particulară de gândire, așa-numita gândire în imagini
sau gândirea onirică, ce operează cu coduri figurative, preponderent vizuale. Freud
afirma „Visul nu este altceva decât rezultatul procesului de elaborare onirică: el este
deci forma pe care acest proces o imprimă ideilor latente”. Pentru Jung, visul este o
„gândire onirică”, individualizată prin operarea cu parabole, simboluri, arhetipuri. O
idee extrem de interesantă o întâlnim la Paul Valery , care credea că visul și gândul
sunt din aceeași substanță

Visul- perturbator sau protector al somnului?

Freud este cel care a surprins magistral funcțiile visului. Analizând visele copiilor din
capitolul al VIII-lea din ,,Introducere în psihanaliză”, acesta își exprima direct punctul
de vedere: „visul, departe de a fi un factor de tulburare a somnului, așa cum i se
reproșează, este protector al somnului, pe care îl apără împotriva a ce este
susceptibil să-l tulbure”. Și mai departe ”visul are drept scop menținerea somnului
împotriva excitației care ne împinge la trezire și la acțiune. Greșim crezând că fără
vise am fi putut dormi mai bine; în realitate, fără ajutorul visului, nu am fi dormit
deloc, tocmai lui individul datorându-I puținul somn de care se bucură. Freud este de
părere că visul mai indeplinește și alte funcții:
1) Funcția compensatoare
2) Funcția premonitorie
3) Funcția simbolică
4) Funcția de comunicare
5) Funcția reductivă
6) Funcția integratoare

Metode obiective de studiere a visului

Înregistrarea mișcărilor corpului și mai ales cea a mișcărilor ochiului au fost de
mare folos în relatarea visurilor individului. Aserinski, lucrând ca student sub
îndrumarea lui Kleitman, unul dintre persistenții cercetători ai somnului și
visurilor observă apariția unor mișcări oculare în timpul somnului, însoțite de
modificări fiziologice. Mișcările oculare erau de 2 feluri
-rapide (Rapid-eye-movement sau REM)
-lente (Non-rapid-eye-movement)
Visele apar in așa-numitele faze al somnului paradoxal.

Cum au fost explicate visele?

 Teoria psihanalitică: potrivit lui Freud, există mai multe tipuri de vise;
-unele sunt rare, coerente, inteligibile; altele, deși sunt coerente și cu un
sens aparent, prin conținutul lor curios și surprinzător împiedică
raportarea lor la viața reală
-incoerente, lipsite de sens, care par a nu-și avea originea în viața
individului, în experiența lui anterioară, ci într-o parte străină și
necunoscută lui
După Freud, visul nu este decât un mesaj al subconștientului, iar interpretarea
viselor este ,,calea regală” a cunoașterii inconștientului.
 Teoria visului ca reproducător al realității: Secenov definea visul ca un
rezultat al combinării neobișnuite a unor imagini obișnuite. Multe
experimente au arătat că anumiți stimuli (acustici, electrici, termici etc.)
aplicați indivizilor în timpul somnului sunt integrați în timpul viselor.
 Teoria schemei mintale: elementul comun al tuturor viselor îl reprezintă
ceea ce Freud numește schema mintală, în funcție de care se reglează
structurile onirice ale subconștientului. Schema reprezintă principiul
oniric polivalent de organizare, principiul ordonator unic al fiecărui vis,
care dispune de un imens rol funcțional în elaborarea visului.
 Teoria neurală: a fost formulată de Rose (1976); visele au fost explicate ca
fiind rezultatul impulsurilor creierului. În timpul somnului, impulsurile
întâmplătoare ale creierului reactivează o serie de secvențe stocate în
memorie, le asociază și generează astfel visele.
 Teoria sintezei activatoare: visele sunt determinate de încercarea
creierului de a interpreta impulsurile sau zgomotele neuronale
 Teoria uitării: în timpul somnului, când sinapsele sunt modificate, cortexul
primește comenzi de la trunchiul cerebral, unele comenzi fiind reținute,
iar altele eliminate
 Teoria visului reorganizator al structurii mintale: Ornstein (1986) susține
că visul contribuie la consolidarea învățării. Timpul de visare este utilizat
de creier pentru reorganizarea propriilor structuri mintale.

Hipnoza

Hipnoza este o procedură practicată de o persoană cu abilități speciale

capabilă de a induce în subiect condiții de sugestibilitate crescută, astfel încât
aceasta să execute acțiuni sugerate sau să-și modifice comportamentele. Este
o interacțiune socială în care un participant (subiectul) răspunde la sugestiile
oferite de o altă persoană (hipnotizatorul) pentru a experimenta trăiri ce
prespun modificări în percepție, memorie și acțiune voluntară. Subiectul nu
este adormit, el este conștient dar relaxat, ascultând doar de comenzile
hipnotizatorului. Didier Michaux desprinde patru tipuri de interpretări
sociale: forma somnambulică, forma pseudoletargică, forma cataleptică,
forma letargic-trează.

Hipnoza-stare de somn sau de veghe?

Hipnoza este o stare modificată a conștiinței amplasată între starea de veghe

și cea de somn, însă mai aproape de starea de veghe decât cea de somn.
Cei mai mulți autori au pus în evidență următoarele efecte observabile ale
hipnozei: scăderea inițiativei și spontaneității subiectului, accentuarea stării
de selectivitate a atenției, reducerea facultăților discriminative, dar nu
abolirea lor, creșterea capacității de transpunere și ,,jucare” a unor roluri
sugerate, reducerea controlului realității și acceptarea distorsiunilor acesteia,
amplificarea capacităților imaginative.
Aceste efecte pot fi cuplate două câte două: scăderea unei capacități
psihocomportamentale datorată stării de somn hipnotic și amplificarea ei ca
urmare a activismului psihic prezent în astfel de stări.

Teorii explicativ-interpretative ale hipnozei

 Teoria disocierii psihice: a fost elaborată de Ernest Hildgard care
consideră că există diferite sisteme care, sub raport funcțional, pot
deveni oricând dominante.
 Teoria interpretării rolului: își are geneza în cercetările psihosociale
efectuate de Sarbin care considera că multe aspecte ale
comportamentelor umane pot fi interpretate ca expresii ale
 întruchipării unor roluri. În hipnoza, subiecții acceptă rolurile unor
hipnotizați și, ca urmare, se supun tuturor prerogativelor ce decurg
din el și propria lor imagine a ceea ce înseamnă să fii subiect
hipnotizat. Individul se identifică cu rolul ce i se sugerează, se
adâncește și se pierde pe sine în rolul sugerat.
 Teoria hipnozei ca o comutare la nivel emisferic: teoria disocieii
psihice i-a condus pe unii autori spre legarea hipnozei de diferențele
funcționale între cele două emisfere cerebrale existente, ea constând
în activarea emisferei drepte și dezactivatea emisferei stângi.
 Teoria comportamentală: Theodore Barber considera hipnoza un
produs al gradului de sugestibilitate a individului, al atitudinilor, al
motivațiilor și expectațiilor acestuia, toate acestea putând fi măsurate
cu ajutorul unor scale. Comparând reacțiile subiecților supuși hipnozei
cu cele ale unor subiecți aflați în stare de veghe, el observă și la
aceștia reacții specifice hipnozei. Se trage concluzia că nu diferențele
de stare generează reacțiile, ci gradul de sugestionabilitate și de
motivare a individului.

Legitimitatea hipnozei în dispută

Este folosită ca mijloc curativ, ca metodă de cercetare în psihologia
experimentală, ca procedeu experimental în unele ramuri aplicative ale psihologiei.
Autohipnoza este folosită ca metodă de terapie și reglare a stărilor psihice.

Meditația

Ea poate fi considerată în dublă accepție:

-ca stare modificată a conștiinței
-ca mijloc pentru obținerea modificării conștiinței
În a doua accepțiune ea reprezintă un ritual ce presupune o serie de exerciții menite
a conduce la modificarea treptată a stării de conștiință. Meditația este o procedură
ne-dramatică, o preocupare solitară și personală a oamenilor. Constă în
concentrarea spiritului pe un obiect, asociată cu distragerea de la alte obiecte. Ea
poate fi descrisă chiar ca o autoimpunere, ca o formă de depravare senzorială, de
aceea este recomandată practicarea în izolare.
Meditația vizează creșterea gradului de atenție. Aceasta din urmă poate fi
concentrată fie pe curentul evenimentelor, fie pe anumite obiecte specifice. Pe
măsură ce gradul de concentrarea al atenției crește, conflictele psihologice
nerezolvate tind să iasă la suprafață. Stările vagi de excitație și emoție tind încep să
alterneze rapid cu cele de bucurie și calmare.
Există mai multe forme ale meditației dintre care două par a fi mai răspândite:
-meditația prin concentrare: antrenarea capacității de concentrare a spiritului prin
fixarea pe anumite obiecte particulare (fizice sau psihice), astfel încât să fie excluse
alte obiecte, gânduri, sentimente
-meditația prin percepție interioară: vizează cultivarea conștiinței, a atenției,
moment cu moment, în raport cu ceea ce constituie experiența prezentă, viața
curentă
 Meditația reprezintă unul dintre principalele mijloace de modificare a
conștiinței, lucru demonstrat prin următoarele efecte: creșterea stării de bine,
corectarea percepțiilor deformate, reducerea anxietății, amplificarea încrederii de
sine, a respectului de sine etc.
Tabloul psihocomportamental al persoanelor care practică meditația este tipic,
cele mai frecvente reacții psihice și comportamente fiind următoarele: emoții
intense și fugitive, episoade de hipervigilență și de relaxare profundă, percepții
extrem de clare și precise, procese intuitive, deschiderea la experiență, stări de
apărare.

Bio-feedback-ul
Este o tehnică ce presupune controlul conștient al funcțiilor vegetative. Acestea
sunt îndeplinite de sistemul nervos sau autonom, numit astfel deoarece nu
presupune intervenția conștientă, voluntară a individului în vederea realizării
sarcinilor ce îi revin.
Prin tatonare, prin încercare și prin eroare persoana învață să-și controleze
propriile sale răspunsuri și reacții fiziologice.

Tipuri de bio-feed-back:
1. Bio-feedback-ul electromiografic
Presupune culegerea semnalelor bioelectrice ale mușchilor prin intermediul unor
electrozi implantați pe suprafața pielii, amplificarea lor de către aparatura bio-
feedback și semnalizarea lor vizuală și auditivă.
2. Bio-feed-back-ul cardiovascular
Presupune conectarea subiectului la un aparat al cărui rol este de a monitoriza
ritmul cardiac. Aritmia cardiacă este semnalizată vizual.
3. Bio-feed-back-ul electroencefalografic
Se bazează pe aceleași principii și proceduri: un aparat înregistrează activitatea
electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi

Bio-feed-back-ul se deosebește cel mai pregnant de alte căi de acces la stările

modificate de conștiință prin efectele produse, ceea ce îi conferă dreptul de a fi
utilizat ca metodă terapeutică pentru o serie de afecțiuni psihosomatice
(hipertensiune, tulburări de circulație periferică, nevroze, epilepsie etc.). Se
caracterizează printr-o mare autonomie a individului, ce devine capabil de a-și
influența prin sine însuși procesele fiziologice interne. Pentru a ajunge la astfel de
performanțe trebuie ajutat cu o serie de informații cu rol de suport. Este necesar un
suport cognitiv, suport psihic și suport strategic.
Se așteaptă ca bio-feed-back-ul să ofere, dacă este utilizat împreună cu alte
forme și tehnici de terapie, o alternativă fiabilă la tratarea medicamentoasă a unei
mari diversități de tulburări (stomacale, intestinale, arteriale etc.). Ar putea fi folosit
și în scopuri nemedicale precum învățarea.
Substanțele psihoactive

Departamentul Sănătății și Serviciilor Umane al SUA definea drogurile ca fiind

substanțe chimice a căror utilizare produce modificări fizice, mintale, emoționale și
comportamentale.
Drogurile reprezintă una dintre cele mai răspândite căi de acces la stările
modificate ale conștiinței, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele nu presupun
condiții speciale de administrare, cele mai multe putând fi administrate în dozele
dorite și cu frecvență autoimpusă.
R.L. Atkinson și colabaroatorii săi le grupau în urmatoarele 5 categorii:
1. Depresive (sedative): alcoolul, babituricele, tranchilizantele ușoare
2. Narcotice: opiul și derivatele lui (codeina, morfina, heroina)
3. Stimulante: amfetamina, cocaina, nicotina, cofeina
4. Halucinogene sau psihedelice: LSD, mescalina,

5. Canabis: marijuana, hașișul (șișul 🧑‍🦲)

Substanțele depresive produc efecte inhibatoare, de potolire, de calmare. Cel
mai răspândit este, de departe, alcoolul.
Substanțele narcotice au efecte asemănătoare celor depresive, poate ceva mai
accentuate: diminuează sensibilitatea fizică și capacitatea de a răspunde la stimuli. La
început produc o senzație de bine, descrisă ca o plăcere similară orgasmului, reduc
anxietatea, dau naștere stării de euforie. Modificările produse în conștiință nu sunt
foarte puternice, consumul lor negenerând experiențe vizuale excitante și nici
sentimentul transpoziției în alte locuri. Satisfacția și efectele lor scad pe măsura
consumului. Amfetamina crește capacitatea de schimbare a individului, îi amplifică
încrederea în sine și scade starea de oboseală. Cocaina acționează în 3 faze: 1) la
început subiectul vorbește mult, trăiește o stare euforică; 2) urmează o fază de
apatie cu tulburări de respirație, de circulație, nervoase; 3) criza se termină printr-o
stare de somnolență.
Substanțele stimulatoare contribuie la mărirea arousal-ului, la producerea unor
efecte psihologice imediate.
Substanțele halucinogene sau psihedelice, utilizate chiar în cantități infime,
produc schimbări spectaculoase și profunde în funcționarea mintală a individului,
putând induce sub raport psihocomportamental unele tulburări asemănătoare unor
boli psihice, cum ar fi schizofrenia. S-a constatat că starea psihică indusă prin
folosirea acestor substanțe ar fi o ,,psihoză toxică”, o simplă reacție nonspecifica a
creierului la un produs chimic nociv.
Substanțele de tip cannabis produc cele mai profunde modificări ale stărilor
conștiinței. Marijuana facilitează comunicarea interpersonală, exagerbează
percepțiile și induce o stare de bine și de euforie. Afectează funcțiile
reproductive(afectează fecunditatea), sistemul nervos (produce schimbări în
structura creierului), sistemul psihic (tulbură coordonarea motorie, memoria, atenția
de scurtă durată, învățarea, procesele perceptive).