PSIHOLOGIE, ANUL I

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI, SEMESTRUL I

STĂRI DE CONŞTIINŢĂ

Într-o exprimare mai puţin ştiinţifică, conştiinţa se referă la capacitatea

fiinţelor umane de a conştientiza (de a-şi îndrepta şi focaliza atenţia) senzaţiile,
gândurile şi sentimentele trăite la un moment dat. conştiinţa este înţelegerea
subiectivă atât a mediului înconjurător cât şi a lumii noastre subiective, interne,
neobservata de ceilalţi.
Conştiinţa acoperă câteva dimensiuni sau nivele de conştientizare. De
exemplu, ea variază de la percepţiile pe care le avem atunci când suntem perfect
conştienţi (concentrându-ne asupra realizării unui test) până la nivelul de conştiinţă
minimă pe care îl trăim în timpul somnului. Unii autori consideră astfel că conştiinţa
poate varia de la o stare activă la o stare pasivă. (Feldman, 1997). În stările cele mai
active, oamenii desfăşoară o activitate mentală permanentă în care se concentrează
asupra anumitor gânduri şi ,,absorb” lumea din jurul lor. În stările de luciditate pasivă,
gândurile şi imaginile apar mult mai spontan, visăm cu ochii deschişi sau sărim de la
un gând la altul. În cele mai pasive stări de conştiinţă, cum ar fi somnul, suntem doar
doar la un nivel minim conştienţi de stimulii care ne înconjoară, rămânând totuşi cel
puţin parţial conştienţi la evenimentele din exteriorul corpului (pentru că putem fi
treziţi de stimuli suficient de puternici, cum ar fi alarma unui ceas deşteptător).
Întrucât conştiinţa este un fenomen atât de personal, psihologii au fost uneori
refractari la studiul acesteia. În psihologia contemporană, se consideră că studiul
conştiinţei este unul de mare importanţă, ea fiind abordată prin prisma mai multor
orientări ştiinţifice. De exemplu, biopsihologii pot măsura pattern-urile undelor
cerebrale în anumite condiţii, de la somn până la transa hipnotică. Mai mult, noi
informaţii obţinute despre chimia unor droguri cum ar fi marijuana şi alcoolul au
oferit insight-uri referitoare la modul în care ele produc anumite efecte.
Un alt motiv pentru susţinerea studiului conştiinţei este acceptarea faptului că,
în multe culturi, oamenii caută în mod curent să-şi modifice starea conştiinţei. Aceste
variaţii în stările conştiiţei par a avea câteva caracteristici centrale. Una dintre ele este
o modificare a gândirii, care poate deveni superficială, ilogică sau poate fi pusă în
pericol, într-un fel sau altul. De esemenea, simţul timpului/percepţia timpului poate fi
tulburată şi se poate schimba percepţia asupra lumii şi asupra propriei persoane. Pot
experimenta pierderea auto-controlului şi pot face lucruri pe care altfel nu le-ar fi
făcut niciodată. Pot trăi un sentiment al inefabilului – incapacitatea de a înţelege
raţional o experienţă sau de a o descrie în cuvinte.
În dinamica funcţională a nivelului conştient apar modificări care pot fi
împărţite în modificări normale (fiziologice) şi anormale (patologice).

SOMNUL
Fiecare dintre noi ne petrecem aproximativ o treime din fiecare zi într-o stare
modificată de conştiinţă numită somn. Ca răspuns compensator (reglator) la starea de
veghe orientată şi de conştiinţă focalizată, s-a dezvoltat mecanismul stării de somn,
constituindu-se astfel un ciclu funcţional închis şi echilibrat, care, din punct de vedere
temporar, este structurat pe succesiunea zi-noapte (ciclu circadean).
Unul dintre factorii care guvernează ritmul cicadean este glanda pineală
(epifiza), o glandă endocrină care secretă hormonul melatonină. Secreţia de
melatonină variază, scăzând la lumina zilei şi crescând la întuneric. Somnul devine
din ce în ce mai profund pe măsură ce secreţia de melatonină creşte; pornind de la
această constatare cercetătorii au investigat posibilitatea folosirii melatoninei în
tratamentul insomniei.

Etapele somnului
Mare parte dintre cunoştinţele legate de ceea ce se întâmplă în timpul
somnului sunt oferite de electroencefalogramă, sau EEG, care măsoară activitatea
electrică la nivelul creierului. Atunci când o persoană doarme, creierul acesteia
produce descărcări electrice care formează pattern-uri sistematice, sub formă de undă
care îşi modifică înălţimea (sau amplitudinea) şi viteza (sau frecvenţa). Instrumentele
care măsoară mişcările musculare şi oculare relevă de asemenea activitate fizică.
Oamenii trec prin patru stadii disctincte de somn de-a lungul unei nopţi.
Fiecare dintre aceste patru stadii este asociat cu un pattern unic de unde cerebrale.
Mai mult decât atât, există indicatori biologici specifici ai prezenţei viselor.
Cea mai semnificativă probă asupra activităţii creierului în timpul somnului o
reprezintă însă activitatea bioelectrică a creierului, care poate fi înregistrată cu
electroencefalograma. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale (alfa – specific stării de
veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie,
expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de
somn sau ale unor stări patologice cerebrale) reprezintă indicatorii acestei activităţi.
Stadiul I: atunci când oamenii merg la culcare, trec de la o stare în care sunt
relaxaţi, cu ochii închişi la stadiul I de somn, caracterizat prin unde cerebrale din
banda teta, de amplitudine scăzută a căror frecvenţă scade pe măsură ce somnul
devine profund. Traseele iau forma unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu
posibilitatea apariţiei din când în când a acestora, care ar putea duce la trezire. Acest
stadiu este de fapt o tranziţie între starea de veghe şi somn. Uneori pot să apară
imagini, ca şi când am vedea fotografii nemişcate. Visarea adevărată nu apare la
intrarea iniţială în acest stadiu.
Stadiul II: este faza somnului de profunzime medie, caracterizat printr-un
pattern mai lent, mult mai regulat de unde. De asemenea, se mai cracaterizează prin
apariţia în salve de scurtă durată a fusurilor de unde şi prin apariţia complexului K (un
accident electric ca răspuns la un stimul senzorial). Este destul de dificil de trezit o
persoană aflată în satdiul II de somn.
Pe măsură ce oamnii trec în stadiul III al somnului, undele cerebrale devin
din ce în ce mai lente, cu un pattern de unde care se înalţă şi coboară.
Acest pattern devine din ce în ce mai lent şi mai regulat pe măsură ce se atinge
stadiul IV, oamenii fiind din ce în ce mai puţin responsivi la stimulările exterioare,
când aproximativ 50% dintre undele cerebrale sunt unde delta. Stadiul IV este cel mai
probabil să apară la începutul nopţii. În prima jumătate a nopţii, somnul nostru este
dominat de stadiile 3 şi 4. Ultima jumătate este caracterizată printr-un somn mult mai
uşor.
Somnul REM
După ce oamenii rămân în stadiile 3 şi 4 aproximativ 30-40 de minute, trec din
nou prin stadiile 3, 2 şi 1, până când, la aproape 90 de minute de la adormire ating
stadiul mişcărilor oculare rapide (rapid eye movement) cunoscut cel mai bine sub
numele de somnul REM.
Pentru că stadiile 1, 2, 3 şi 4 nu sunt caracterizate de asemenea mişcări
oculare, ele mai sunt numite non-REM sau somn NREM. Somnul NREM este
caracterizat prin unde cerebrale lente, respiraţie profundă, puls regulat şi presiune
scăzută a sângelui. După o perioadă iniţială de 10 minute de somn REM, se alunecă
din nou în somn NREM, eventual atingându-se stadiul 4. Fiecare ciclu complet de
somn NREM-REM, durează în medie 90 de minute, ceea ce însemană că trecem prin
4 sau 5 cicluri într-o noapte obişnuită. În mod normal, adulţii petrec 25% din noapte
în somn REM, 5% în stadiul 1, 50% în stadiul 2 şi 20% în stadiile 3 şi 4.
Prima jumătate a somnului de noapte are mai mult somn NREM decât are a
doua jumătate, în timp ce a doua jumătate are relativ mai mult somn Rem decât prima.
În a doua jumătate este posibil să nici nu se atingă stadiile 3 şi 4 de somn.
În somnul REM, cresc pulsul, ritmul respirator şi frecvenţa undelor cerebrale.
De asemenea, apar mişcări ale ochilor ca şi când cei care dorm ar urmări un film de
acţiune. Paradoxal, deşi este prezent acest activism, cei mai importanţi muşchi ai
corpului par a fi paralizaţi, făcând dificilă schimbarea poziţiei în pat. Cel care doarme
este foarte greu de trezit.
Somnul REM este asociat cu apariţia viselor, indiferent dacă oamenii şi le
amintesc sau nu.
Durata somnului variază în funcţie de vârstă (de la 20 de ore în cazul nou-
născutului la 5-6 ore de somn pentru oamenii în vârstă).
Efecte mai mult sau mai puţin asemănătoare apar şi în cazul insomniilor.

Electroencefalograma
Electoencefalograma (EEG) reprezinta inregistrarea semalelor electrice ce
rezulta din activitatea creierului. Transmiterea informatiei in creier se realizeaza prin
semale electrice iar EEG permite inregistrarea acestor semale. Nu se stie cat de mult
din fiecare tip de activitate neuronala (potentiale de actiune, potentiale sinaptice, etc.)
contribuie la realizarea ei. Amplitudinea undelor inregistrate reflecta numarul
neuronilor care functioneaza sincron la un moment dat. In mod normal amplitudinea
undelor este in jur de 100 microV. Electrozii de inregistrare pot fi plasati in anumite
cazuri direct pe cortex, iar in acest caz se inregistreaza o electrocorticograma,
amplitudinea undelor fiind mai mare in jur de 1-2 mV. Scaderea amplitudinii in cazul
EEG se explica prin efectul izolator al cutiei craniene.

Tipuri de unde

O electroencefalograma normala se caraterizeaza prin existenta unui ritm dominant de

aproximativ 10 Hz si o amplitudine medie de 20-100 microV (figura 1).Amplitudinea
reflecta numarul de neuroni care functioneaza sincron si nu gradul de activiate al
fiecarui neuron. Cand creierul este activ (starea de veghe) predomina undele de mica
amplitudine; cand creierul este inactiv (in timpul somnului profund) predomina
undele de amplitudine mare si frecventa mica deoarece neuronii tind sa functioneze
sincron.

Au fost identificate mai multe tipuri de unde (ritmuri) cerebrale:

 1. Undele alfa

Sunt oscilatii de amplitudine mica, aproximativ 50 microV si frecventa medie, 8-13

Hz (cicli pe secunda). In mod normal, amplitudinea lor creste si descrete regulat
formand fusuri caraceristice (figura 2). Se presupune ca aceste unde reflecta
activitatea electrica sincrona a neuronilor din cortexul occipital. De cele mai multe ori
undele alfa indica o stare de veghe relaxata. Sub influenta activitatii senzoriale si in
special a excitatiilor luminoase are loc o reactie de oprire a undelor alfa si de crestere
a ponderii undelor beta. Acelasi fenomen se produce si in cazul unei activitati
corticale, a unei stari emotive, etc.

2. Undele beta
Se caracterizeaza printr-o frecventa de 13-30 Hz si o amplitudine de 5-30 microV
(figura 3). Spre deosebire de ritmul alfa, undele beta sunt foarte nergulate si semnifica
o desincronizare a activitatii neuronilor corticali. Undele beta reflecta activitatea
neuronilor din cortexul frontal si parietal anterior.

3.Undele teta

Sunt unde cu o frecventa de 4-8 Hz si o amplitudine maxima de 20 microvolti (figura

4). Desi sunt normale la copii, prezenta lor la adultii in stare de veghe este considerata
anormala.

4.Undele delta
Aceste unde au cea mai mare amplitudine si o frecventa mica de maximum 4 Hz
(figura 4). Sunt caracteristice fazelor de somn profund sau starilor de anestezie in care
sistemul reticulat activator ascendent este inhibat. Prezenta undelor delta la adulti, in
stare de veghe semnifica existenta unor lezuni cerebrale. Aceste unde pot sa apara in
orice derivatie, neexistand practic zone corticale de maxma incidenta.

1. Undele gama
Au o frecveta mare in jur de 30-100 Hz (figura5). Acestea se inregistreaza pe
electroencefalograma in conditii de activitate corticala superioara, ca de exemplu:
perceptia, rezolvarea unor probleme complicate, teama, constiinta, etc.

Semnificatia clinica a EEG

Undele inregistrate in timpul electroencefalogarmei reflecta modificari cerebrale

normale (induse de varsta, diferiti stimuli) sau patologice. EEG este folosit in mod
curent pentru diagnosticarea si localizarea unor leziuni cerebrale. Deasemenea, este
un test util pentru a diagnostica hemoragii craniene (hematoame), crize de epilepsie,
tumori, infectii, boli degenerative sau metabolice, dereglari ale somnului. In cazul
hemoragiilor localizate intre cortex si cutia craniana, EEG se caracterizeaza printr-o
amplitudine mica a undelor, deoarece hematomul impinge cortxul in jos, marind astfel
distanta dintre sursa de semnale electrice si electrozii de inregistrare.

In cazul crizelor de epilepsie, EEG se caracterizeaza printr-o sincronizare puternica, la

o frecventa de aproximativ 3 Hz pe secunda. Neuronii functioneaza asadar, sincron iar
caile motoare care pleaca din cortex sunt stimulate ritmic in acelasi timp determinand
puternice contractii (convulsii). EEG se foloseste si pentru a diagnostica moartea
cerebrala. Undele cerebrale apar in mod spontan chiar si in sittuatiile de pierdere a
cunostintei sau coma iar absenta lor este considerata o dovada clinica a mortii
cerebrale.
 Funcţiile somnului
1. Somnul ca fortifiant sau întăritor al organismului: refacerea
organismului după activitatea din timpul zilei. Această funcţie poate fi demonstrată
prin efectele deprivării de somn. În experimentele în care s-a redus durata somnului
(de la 8 la 5 ore) s-a observat o scădere corespunzătoare a performanţelor pe măsura
trecerii timpului. Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn au fost:
oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap, nivel crescut de deprimare
şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţiilor, a iluziilor, scăderea randamentului,
în special în activităţile dificile. (exemplu: în 1964, Randy Gardner, în vârstă de 17
ani a stat treaz 264 de ore pentru a intra în Cartea Recordurilor; la final a prezentat
oboseală, iritabilitate şi tuburări de percepţie, dar şi-a revenit fizic şi mental după 15
ore de somn)
Multiple cercetări au evidenţiat efectele negative ale deprivării de somn şi
efectele restauratoare ale somnului. Într-un asemenea studiu, subiecţii care nu au
dormit 60 de ore au prezentat tulburări de dispoziţie şi dificultăţi în realizarea unor
sarcini cognitive (de ex. operaţii aritmetice).
2. Somnul ca inactivitate adaptativă: nevoia de somn este înrădăcinată în
trecutul nostru evolutiv, somnul având o importantă funcţie adaptativă şi protejându-
ne de pericole.
3. Somnul ca ajutor al memoriei: somnul consolidează memoria de lungă
durată. Atunci când subiecţii învaţă un material nou şi apoi sunt deprivaţi de somn,
mai ales de somnul REM, memorarea materialului este afectată comparativ cu
subiecţii care nu au fost deprivaţi de somn. Memorarea materialelor învăţate în timpul
zilei creşte pe măsură ce creşte durata somnului REM.
Exemplu: într-un studiu, unor subiecţi le-a fost predat codul Morse chiar
înainte de a merge la culcare, trei nopţi la rând. Rezultatele obţinute la testele
administrate după trezire au evidenţiat o corelaţie pozitivă între lungimea somnului
Rem şi performanţă.
Somnul NREM (somnul lent) îndeplineşte mai ales un rol reparator, odihnitor,
fortifiant, restaurator pentru organism şi doar parţial pentru creier, pe când somnul
REM (somnul rapid) are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului. De asemenea el
contribuie la formarea memoriei de lungă durată, deoarece oferă condiţiile favorabile
menţinerii şi prelucrării informaţiei câştigate în satre de veghe. El facilitează cu
deosebire memorarea acelui material care dispune de o încărcătură afectivă.

Tulburări legate de somn:

1. Insomnia: este considerată de cei mai mulţi autori o tulburare a
somnului, o incapacitate de a dormi. Alţii, în schimb, cred că insomnia nu trebuie
catalogată imediat ca o tulburare de somn, această denumire fiind dată în cazul
problemelor de adormire, de continuitate a somnului sau pentru somnul nerelaxant.
Insomniile pot fi trecătoare (tranzitorii) sau permanente (cronice).
2. Hipersomnia: prelungirea duratei somnului nocturn peste 7-8 ore, până
la aproximativ 12 ore; episoade diurne de somn cu o durată de aproximativ o oră care
apar aproape zilnic pe o perioadă de minimum o lună, cu somnolenţă diurnă care
determină disconfort psihic şi perturbarea activităţii curente;
3. Somnambulism: interferenţa stării vigile în zonele profunde ale
somnului, în prima treime a somnului nocturn, comportament automat cu menţinerea
abilităţilor motorii, nu răspunde sau răspunde greu la stimuli puternici, cu trezire
spontană urmată de câteva minute cu stare confuzională, cu amnezie totatlă a
episodului. Debutul are loc la vârsta de 5-6 ani, fiind favorizat de distensia vezicii
urinare sau de situaţii psihostresante, ameninţătoare. Rareori debutul poate avea loc la
vârsta adultă, când este determinat de abuzul de substanţă sau de o condiţie
neurologică.
4. Pavor nocturn: trezire brutală şi ţipăt de groază în prima durată a
somnului nocturn, cu o durată de 1-10 minute; anxietate intensă, cu ţipete, exclamaţii,
verbalizări, vociferări etc
5. Narcolepsia: atacuri bruşte şi irezistibile de somn în timpul zilei în care
persoana intră imediat în somn REM pentru câteva secunde sau minute. Datorită
asocierii cu somnul Rem, narcolepsia este însoţită de catalepsie, pierderea tonusului
muscular, care determină victima să cadă. Narcolepsia începe în adolescenţă şi poate
dura toată viaţa. Aproximativ 2/3 dintre cei cu narcolepsie adorm la volan (Aldrich,
1992). Datorită faptului că atacurile narcoleptice sunt determinate de emoţii puternice,
victimele încearcă să menţină o viaţă emoţională ternă, evitând râsul sau plânsul.
Teama menţinerii unei vieţi emoţionale normale, contribuie adesea la apariţia unor
sentimente de depresie, care pot conduce la suicid. Cauza exactă este necunoscută.
 Fundamentele psihologiei
Anul I

VISUL
Cel mai dramatic aspect al somnului este visul, o secvenţă de imagini vizuale
ca o poveste, care se asociază de obicei cu emoţii puternice. Acţiuni care ar fi
imposibile în viaţa reală par a fi perfect normale în vis.
Deşi apare pe fondul somnului, visul, ca stare de conştiinţă modificată este
mult ca complex decât acesta. Complexitatea visului se reflectă direct în întrebările pe
care abordarea lui le-a ridicat în faţa cercetătorilor: care este conţinutul visului? Ce
funcţii îndeplineşte el? cum poate fi studiat în mod obiectiv? Cum au fost explicate
visele? Pot fi controlate visele?
1. Natura şi conţinutul visului
Aproape dintotdeuna oamenii au fost intrigaţi de vise; precizări referitoare la
conţinutul viselor au fost descoperite pe o serie de tăbliţe de lut babiloniene datând
din 5000 înainte de Hristos. Aşa cum precizează cercetările realizate în domeniu,
mare parte din visele pe care o persoană le are până la 70 de ani (aproximativ 150
000, vezi Feldman) cuprind în mod obişnuit evenimente cotidiene, din viaţa de zi cu
zi, implicând persoane şi locuri familiare. Unele studii arată că aproximativ jumătate
din visele noastre conţine material despre evenimentele zilei precedente. De
asemenea, se pare că sexul persoanelor din visele noastre este influenţat de sexul celui
care visează (în visele femeilor apar şi bărbaţi şi femei în mod egal, în timp ce în
visele bărbaţilor apar în aproximativ 65% mai degrabă bărbaţi).
Această precizare pare a fi totuşi diferită în funcţie de cultură.
Cel mai dramatic aspect al somnului este visul, o secvenţă de imagini vizuale ca o
poveste, care se asociază de obicei cu emoţii puternice. Acţiuni care ar fi imposibile în viaţa
reală par a fi perfect normale în vis.
Deşi apare pe fondul somnului, visul, ca stare de conştiinţă modificată este mult ca
complex decât acesta. Complexitatea visului se reflectă direct în întrebările pe care abordarea
lui le-a ridicat în faţa cercetătorilor: care este conţinutul visului? Ce funcţii îndeplineşte el?
cum poate fi studiat în mod obiectiv? Cum au fost explicate visele? Pot fi controlate visele?
Uneori visele pot avea un conţinut terifiant. Aceste coşmaruri tind să apară atunci
când traversăm o perioadă stresantă din punct de vedere emoţional.
Rezultatele unei cercetări
Deşi Sigmund Freud este faimos pentru analiza asupra viselor (ca parte importantă a
psihanalizei, începând cu Interpretarea viselor în 1900), el nu a fost primul care a studiat
formal visele. Un articol publicat de către cercetătoarea Mary Calkins descria un studiu
centrat pe cercetarea viselor realizat împreună cu colegul său Edmund Sanford. Deşi nu este
de dată recentă, studiul merită menţionat. Freud însuşi l-a menţionat în cartea sa iar rezultatele
sunt încă actuale.
Calkins şi-a înregistrat visele timp de 55 de nopţi iar Sanford timp de 46 de nopţi. Ei
au folosit ceasul deşteptător pentru a-i trezi la perioade diferite de-a lungul nopţii pentru a
nota orice vis pe care l-au avut.
Concluzii:
 Noi visăm în fiecare noapte. Există posibilitatea de a nu ne aminti visele, dar
este cert că visăm.
 Avem în jur de patru vise pe noapte. Psihologia modernă demonstrează faptul
că există patru sau cinci perioade REM de-a lungul unei nopţi.
 Este mai mare probabilitatea să visăm în partea a doua a nopţii, pe măsură ce
perioadele succesive REM cresc în lungime.
  Marea majoritate a viselor sunt destul de realiste şi se referă la evenimente
recente de viaţă. Noi nu ne dăm seama întotdeauna de caracterul lor realist
pentru că avem tendinţa de a ne aminti mai degrabă visele dramatice.
 Visele pot încorpora stimuli externi.
 Putem gândi în timpul viselor şi, până la un punct, chiar ne putem controla
visele – adică suntem conştienţi că visăm şi chiar putem influenţa conţinutul
visului (vise lucide).
 Visele pot avea un conţinut deghizat, simbolic. Ele pot folosi simboluri
pentru a exprima adevărata semnificaţie.
 În vise pot apărea situaţii complexe. Asemenea vise nu durează doar câteva
secunde ci se pot întinde pe o perioadă mai lungă de timp.
Funcţiile visului
Mulţi cercetătători consideră că una dintre funcţiile viselor se referă la faptul că visele
servesc drept modalitate de îndeplinire a dorinţelor.
De asemenea, visele asigură comunicarea dintre conştient şi inconştient şi, mai mult,
reunesc memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi moştenirea arhaică.
Alţi autori consideră că visele ajută la restabilirea echilibrului psihologic şi pot avea
funcţie premonitorie (semnalizează pericolele viitoare).
Se pare că visul îndeplineşte o importantă funcţie adaptativă sau vital integrativă, la
om existând chiar nevoia de a visa.
Metode obiective de studiere a visului
Indicatorii obiectivi pe baza cărora se poate studia visul sunt:
a. Înregistrarea miţcărilor corpului;
b. Înregistrarea mişcărilor ochilor în timpul somnului, mişcările rapide fiind
un indiciu obiectiv al prezenţei visului;
c. Înregistrarea ritmurilor electrice ale creierului (EEG –
electroencefalograma).
Visul nu apare imediat după starea de veghe, caracterizată prin unde alfa, când nu
există mişcări oculare rapide, ci în timpul fazelor de somn superficial din timpul nopţii. Visele
sunt astfel caracteristice fazelor de somn superficial şi nu celor de somn profund. Practic,
visele apar în aşa-numitele faze ale somnului paradoxal cracterizate printr-o asociaţi de semne
contradictorii: pe de o parte, există o serie de semne ce evocă somnul lent-uşor (mişcări ale
ochilor, respiraţie neregulată, EEG caracteristic stării de veghe), pe de altă parte, semne ale
somnului profund (subiectul este paralizat şi greu de trezit). Dacă este trezit în timpul acestei
faze de somn paradoxal, subiectul povesteşte, în 80% din cazuri, un vis, amintirea acestuia
fiind vivace şi deseori în culori. Fiecare episod al somnului paradoxal durează în medie de la
10 la 20 de minute. La sfârşitul acestei faze subiectul fie se trezeşte repede, fie trece la primul
sau al doilea stadiu, înainte de a începe un nou ciclu.
Visul se reproduce astfel la fiecare 100 de minute, reprezentând 20% din timpul
somnului.
 HIPNOZA

1. SUGESTIA SI AUTOSUGESTIA
Irina Holdevici, în lucrarea ,,Sugestiologie și psihoterapie sugestivă”,
prezintă detaliat fenomenul sugestiv.
Sugestia este definită ca o incitație susceptibilă să declanșeze reacții
spontane, nemediate de instanțele reflexive ale gândirii. O caracteristică a situației
sugestive o reprezintă existența alternativei de a nu reacționa, deși doar rareori
subiectul supus influenței sugestive realizează faptul că dispune de această alternativă.
Situația sugestie este definită ca un stimul sau constelație de stimuli cu
caracter provocativ, susceptibil să declanșeze:
- Recații neadecvate ale subiectului (confundări, distorsiuni – sugestii
negative etc.);
- Reacții care potențează adecvarea la realitate ți în consecință o mai
bună adaptare la condițiile existenței (actualizarea disponibilităților
latente ale psihicului uman este efectul sugestiilor pozitive);
- Reacții neutre sub aspectul adecvării sau neadecvării la realitate
(sugestii neutre).
Din punct de vedere istoric, termenul sugestie a fost introdus pentru prima
oară la mijlocul secolului al XVIII-lea de către Bertarnd in Franța și Braid în Anglia,
ca o explicație pentru fenomenul de tip hipnotic.
Prin fraze monotone, uneori însoțite de fixarea privirii asupra unui punct sau
însoțite de sunete monotone, se induce subiectului starea hipnoidă, stare în care se
produc diferite fenomene neobișnuite cum ar fi: catalepsia membrelor și pleoapelor,
mișcări automate, anestezie, analgezie, iluzii, halucinații, amnezie post-hipnotică etc.
Bernheim (1891, 1941) este cel care extinde fenomenul de sugestie și la
fenomene non-hipnotice, el afirmând că sugestia este un fenomen normal care poate
avea loc atât în stare de veghe, cât și în stare de hipnoză. El definea sugestia în sens
foarte larg ca reprezentând actul prin care o idee este trezită în creier și acceptată de
el.
Ulterior s-au conturat două direcții:
1. Direcția psihologiei sociale: sugestia este inclusă în grupa mai largă a
fenomenelor de influențare a comportamentului uman (modificarea
atitudinilor și opiniilor, fenomenele de prestigiu, conformism, manipularea
sugestivă a unor norme de grup, fenomenele cu caracter mistic: ritualuri,
profeții, fenomenele de posesie, exorcismele, vrăjitoria, ghicitul etc.).
2. Direcția psihologiei experimentale (desprinderea unor factori ai
sugestibilității, probe de măsurare a sugestibilității etc).
Particularități ale subiectului care stau la baza receptivității la sugestie:
- Dispoziții sau predispoziții la sugestie: atitudinea de expectanță față de
excitant (un om care se teme de hoți va interpreta scârțâitul mobilei care zgomot de
pași); ambiguitatea sutuației; închipuirea (capacitatea omului de a-și făuri imagini sau
păreri despre situații sau persoane și de a investi aceste imagini și păreri cu atributul
autenticității și plauzibilității, indiferent dacă ele reflectă sau nu realitatea);
transpunerea (ansamblu de însușiri care permit individului să se comute spontan sau
deliberat de la un mod de trăire și de comportament la altul – în procesul activității
creatoare, hipnoză, meditație, empatie, joc de rol); conformarea (disponibilitatea
indivizilor de a-și acorda opiniile, atitudinile cu cele ale grupului din care fac parte
sau de a le elabora de la început în așa fel încât să nu difere de modelele existente la
un moment dat); subordonarea (dispozoția care mediază supunerea necritică față de
încitanții din afară sau din interiorul individului, incitații care vizează direct sau
indirect, cu sau fără intenție, dirijarea comportamentului său); captarea (o dispoziție
prin intermediul căreia se asigură orientarea selectivă a persoanei spre o sursă
provocativă, având drept rezultat faptul că persoana se lasă atrasă și chiar absorbită de
respectiva sursă).
Orice om posedă, într-o măsură mai mare sau mai mică, dispozițiile de mai
sus.
Prin intermediul sugestiilor pot fi influențate în sens pozitiv sau negativ
aproape toate procesele ți funcțiile psihice dar și funcțiile fiziologice ale organismului.
Pe sugestii pozitive se bazează utilizarea terapeutică și autoformativă a
sugestiilor pentru vindecare și optimizare a comportamentului.
Sugestibilitatea reprezintă capacitatea subiectului de a reacționa la sugestii. Ea
reprezintă acea manifestare particulară a influențabilității care asugură transformarea
situației sugestie într-un comportament sugerat.
Situația sugestie reprezintă o situație provocativă care indică un drum de urmat
(realizarea unui anumit tip de comportament), solicitând persoana să se conformeze
fără a putea apela la instanțele critice ale rațiunii. Caracteristicile acestei situații sunt:
existența, cel puțin teoretic, a alternativei de a nu reacționa la sugestie, deși rareori
subiectul este conștient de această alternativă; anihilarea funcțiilor discriminativ-
reflexive și de control ale psihicului uman; absebța autocontrolului conștient.

2.SUGESTIA ȘI FENOMENUL HIPNOTIC

Hipnoza nu este un fenomen supranatural, ci doar o stare modificată de
conștiință, asemănătoare cu relaxarea sau cu stările meditative specifice unor culturi
orientale.
Termenul de hipnoză este introdus de englezul Jame Braid, de la grecescul
hipnos care înseamnă somn. Majoritatea specialiștilor definesc hipnoza ca o stare
indusă, de regulă în mod artificial asemănătoare cu somnul, dar în același timp diferită
de acesta din punct de vedere fiziologic, stare caracterizată prin sugestibilitate
crescută, ca rezultat al căreia pot fi induse subiectului, mai ușor decât în stare
normală, o serie de modificări senzoriale, perceptive, mnezice și motorii.
-modificări ale sferei snzoriale, iluzii (perceperea distorsionată a unor
obiecte existente în realitate), halucinații, modificarea unor praguri senzoriale –
combaterea durerii);
-modificări prosexice (ale atenției): se produce o orientare selectivă a
atenției, care este îndreptată predominant spre cele sugerate de terapeut și mai puțin
spre stimulii ambianței;
-modificări mnezice: se poate obține o uitare totală sau parțială a unor
obiecte, evenimente, date sau o hipermnezie sau accentuare a funcției mnezice;
-modificări în sfera gândirii: se pot accepta logice situații pe care nu le-ar
considera ca atare în stare normală;
-modificări în domeniul activității motorii: relaxare musculară, rigiditatea
corpului, menținerea timp îndelungat a unor poziții incomode, modificarea
comportamentului de ansamblu al subiectului;
-modificări în sfera afectivității: acestea capătă conținut specific în funcție
de cele sugerate de terapeut.
Mulți terapeuți folosesc regresia de vârstă.
Ion Dafinoiu arată că într-un studiu recent, propunându-şi să răspundă la
întrebarea dacă hipnoza este „reală”, după o analiză atentă a mai multor cercetări,
Stewart ajunge la concluzia că „hipnoza nu este un simplu proces de conformare la
nişte instrucţiuni, ci implică de fapt o schimbare în percepţia creierului”.
În 1998, Gruzelier a evidenţiat schimbările neurofiziologice din zonele laterală
şi frontală care au loc în timpul hipnozei. s-a constatat că în acel interval are loc o
suspensie a gândirii critice, scăderea automonitorizării şi pentru că funcţia lobului
parietal este diminuată, distincţia dintre sine şi alţii este slăbită (în 2006, Gruzelier
vine cu noi dovezi susţinute prin studiul encefalogramei care dezvăluie importanţa
eficienţei neuronale în structurile cingulumului anterior şi ale celui frontal lateral
stâng, precum şi conexiunea dintre ele pentru distingerea între subiecţii cu
susceptibilitate hipnotică înaltă şi slabă, atât în hipnoză, cât şi în stările zilnice. la
participanţii cu hipnotizabilitate înaltă are loc inhibiţia selectivă sau deconexiunea
funcţiilor frontale de la funcţiile subcorticale şi posterioare, conducând la renunţarea
şi plasarea funcţiilor executive şi de planificare sub influenţa hipnozei, la suspendarea
evaluării critice şi testarea realităţii, precum şi la modificări în controlul sistemului
atenţional de supraveghere

Caracteristicile stării transei hipnotice

 Reducerea funcției de planificare. Subiectul hipnotizat pierde
inițiativa și nu mai are dorința de a realiza acțiuni planificate pe
cont propriu.
 Redistribuirea atenției. În hipnoză se accentuează selectivitatea
atenției, atenția subiectului fiind orientată în mod special spre ceea
ce spune și face hipnotizatorul. Aflat într-o hipnoză profundă,
acesta poate înregistra stimulii din mediul înconjurător sau
proveniți de la alte persoane, dar nu reacționează decât la
comenzile date de hipnotizator.
 Capacitatea crescută a producției imaginative: reprezentări deosebit
de vii;
 Reducerea controlului realității și toleranța crescută pentru
distorsionări ale acesteia. Apare fenomenul de logică a transei:
subiectul acceptă ca fiind logice situații pe care în stare naturală nu
le-ar considera ca atare.
 Creșterea gradului de sugestibilitate. Stimuli sau incitanți sugestivi,
care în afara hipnozei determină reacții de intensitate foarte redusă
sau nu produc nici o reacție, conduc la modificări de amploare.
 Accentuarea comportamentului de jucare a unor roluri.
 Apariția amneziei post-hipnotice (sugerată sau instalată spontan).
 Starea de relaxare psiho-fizică.
 Scăderea acuității perceptive. Stimulii ambianței sunt percepuți mai
estompat, cu mai puțină claritate și precizie, unii nefiind percepuți
deloc.
Nu toți oamenii pot fi hipnotizați în aceeași măsură. Unii nu
reacționează de fel la inducția hipnotică, alții reacționează moderat, iar alții se
dovedesc deosebit de perceptivi. Specialiștii au ajuns la concluzia că performanța
hipnotică depinde atât de susceptibilitatea hipnotică a individului, cât și de atitudinea
acestuia față de hipnoză.
Ion Dafinoiu arată că sugestibilitatea este măsurată în stare de veghe, iar
hipnotizabilitatea este măsurată după realizarea unei inducţii hipnotice,
sugestibilitatea creşte în hipnoză. Cercetările au indicat că abilitatea hipnotică este o
trăsătură genetică, dar poate fi şi stimulată prin training.
 Aproximativ 10% din populaţia generală are abilitatea de a experimenta
hipnoza într-un mod profund, formând grupul participanţilor înalt hipnotizabili, marea
majoritate a oamenilor pot experimenta hipnoza la un nivel mediu, iar alţi 10% până
la 15% din populaţia generală par să nu fie responsivi la hipnoză, fiind slab
hipnotizabili.
Într-un amplu studiu asupra statusului hipnozei în medicină realizat în 2005, se
ajunge la concluzia că cercetările luate în considerare „au dovedit utilitatea şi
eficacitatea hipnozei pentru mai multe afecţiuni, fie singură, fie ca parte a
tratamentului recomandat”. Această concluzie este confirmată şi de alți autori (2008)
care afirma că „în metaanalizele trecute în revistă sunt 32 de tulburări-ţintă pentru
care hipnoza este fie o alternativă posibilă, fie cel mai bun tratament”.
În preambulul unui număr special al International Journal of Clinical and
Experimental Hypnosis dedicat evaluării eficienţei hipnoterapiei în medicină, editorul
acesteia nota că „hipnoza este poate una dintre cele mai complet cercetate forme de
intervenţie psihoterapeutică, cu peste 7.000 de publicaţii din 1966 în mai mult de 150
de reviste de medicină, psihologie şi cu caracter interdisciplinar”.
Hipnoza este utilizată în:
–managementul anxietăţii;
–reducerea anxietăţii legate de evenimente stresante viitoare;
–permiterea eliberării emoţiilor negative;
–reducerea răspunsului la stres;
–reducerea sau stoparea utilizării medicamentelor psihotrope;
–tratamentul insomniei.
ca modificări ale fiziologiei:
–reduce răspunsul inflamator în arsuri, eczeme şi astmă;
–reduce sângerarea;
–optimizează răspunsul imun;
–contribuie la reglarea hormonală, a ciclurilor neregulate şi a dismenoreei;
–reduce salivaţia;
–modifică tonusul muscular şi tensiunea arterială;
–optimizează tonusul musculaturii scheletice şi în sportul de performanţă.
ca modificarea percepţiei:
–reduce durerea acută;
–controlează şi reduce intensitatea durerii cronice;
–reduce problemele intervenţiilor incomode, cum ar fi puncţia venoasă;
–în obstetrică, ajută în timpul travaliului;
–poate fi de ajutor în tinitus.
Acestea sunt doar câteva dintre utilizările hipnozei, pe lângă managementul
amintirilor traumatice, investigarea şi tratamentul simptomelor psihosomatice.
Hipnoza este utilizată de mult timp ca tratament psihologic pentru durere, însă
abia în ultimii zeci de ani s-au realizat numeroase studii clinice controlate şi
metaanalize care să-i ateste ştiinţific eficacitatea.

Dafinoiu, I., Vargha, J.L. (2003). Hipnoza clinică. Tehnici de inducție.

Strategii terapeutice. Editura Polirom;
Holdevici, I. (1995). Sugestiologie și psihoterapie sugestivă. Editura Victor,
București.
 CĂI DE ACCES LA STĂRILE DE CONȘTIINȚĂ MODIFICATĂ
1. Meditația
Este una dintre cele mai cunoscute căi de acces la stările modificate ale
conștiinței, cu răspândire în practicile orientale și occidentale. Multă vreme a fost
interpretată doar ca o practică religioasă, neștiințifică și, începând cu anii 60 a intrat
mai serios în perimetrul cercetării științifice.
-dublă accepție: ca stare modificată a conștiinței și ca mijloc pentru a
obține modificarea conștiinței (un ritual ce presupune o serie de exerciții menite a
conduce la modificarea stării de conștiință).
Specificul ei constă în concentrarea pe un obiect, asociată cu distragerea de
la alte obiecte. Vizează creșterea gradului de atenție, care poate fi concentrată fie pe
curentul evenimentelor, fie pe anumite obiecte specifice (respirație, sunete, imagini
vizuale, anumite senzații etc.). pe măsură ce gradul de concentrare a atenției crește,
conflictele psihologice nerezolvate tind să iasă la suprafață. Stările vagi de excitație și
emoție încep să alterneze rapid cu cele de bucurie și calmare. Scopul meditației îl
reprezintă nu numai inducerea stărilor modificate ale conștiinței ci și ameliorarea
dezvoltării psihologice.
Există două forme de meditație:
 meditația prin concentrare: antrenarea capacității de concentrare
prin fixarea pe anumite obiecte particulare (fizice sau psihice: un
gând, o senzație, o emoție etc.), astfel încât să fie excluse alte
obiecte, gânduri, sentimente. Datorită acestei concentrări crescute
se pot atinge nenumărate stări de conștiință modificată sau
percepții neobișnuite. Totodată, puterea de concentrare permite o
amănunțătă disecție a sinelui, a experiențelor trăite, în vederea
înțelegerii lumii proprii conștiinței noastre și a specificului
experienței elaborate.
 meditație prin percepție interioară: vizează cultivarea conștiinței, a
atenției, moment cu moment, în raport cu ceea ce constituie
experiența prezentă, viața curentă.
Efecte ale practicării meditației: creșterea stării de bine; corectarea
percepțiilor deformate; reducerea anxietății; amplificarea încrederii în
sine; diminuarea efectelor negative ale unor fenomene psihologice
(stres, frustrare); vindecarea unor boli; mărirea capacității de
autocontrol; sporirea gradului de independență etc.
Alte studii au indicat o influență pozitivă asupra modului în care
creierul procesează emoțiile dificile în condiții de stres, mutând
activarea unor anumite zone din cortexul preforntal din dreapta în
stânga și inducând schimbări pozitive la nivelul sistemului imunitar
corelate cu transformările de la nivelul creierului.
Mindfulness: conștientizare, cultivată prin a fi atent în mod susținut și
deosebit: dinadins, în momentul prezent și fără a judeca. Este una dintre numeroasele
forme de meditație, dacă meditația poate fi considerată orice modalitate prin care ne
angajăm în reglarea sistematică a atenției și energiei, influențând astfel și posibil
transformând calitatea experienței noastre cu scopul de a înțelege gama completă a
firii omenești și a relațiilor noastre cu ceilalți și cu lumea.
Într-una dintre lucrările sale referitoare la mindfulness, Jon Kabat-Zinn spune
că, în ultimă instanță, el vede mindfulness-ul ca pe o poveste de dragoste – cu viața,
cu realitatea și cu imaginația, cu frumusețea propiei ființe, cu inima, cu trupul și
mintea și lumea. Prin mindfulness se face trecerea de la modulul a face la modulul a fi
prin folosirea atenției și conștientizării.
Exercițiile de mindfulness duc și la modificări structurale la nivelul creierului,
sub forma îngroșării anumitor regiuni cerebrale, cum este hipocampul, care joacă
roluri importante în învățare și memorie, precum și a subțierii altor regiuni, ca de
exemplu, amigdala dreaptă, o structură a sistemului limbic care reglează reacțiile
noastre bazate pe teamă, cum ar fi amenințările de un tip sau altul percepute, inclusiv
zădărnicirea dorințelor noastre.

2. Bio-feed-back-ul
Este o tehnică ce presupune controlul conștient al funcțiilor vegetative. El
constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al căror rol este de a oferi
subiectului un flux continuu de informații despre propria sa stare internă. Fiind
informat în permanență despre ce anume se petrece în interiorul său, individul poate
să verifice rezultatele funcționării organelor interne, să le selecteze, să șe aleagă și să
le rețină pe cele care sunt mai bune.
Tipuri de bio-feed-back-uri:
 Electromiografic a fost folosit cu succes în combaterea durerilor de
cap de tip tensional, a anxietății, a insomniilor etc. tehnica
presupune culegerea semnalelor bioelectrice ale mușchilor prin
intermediul unor electrozi implantați pe suprafața pielii,
amplificarea lor de către aparatura de bio-feed-back și semnalizarea
lor vizuală și auditivă. Aceste semnale duc la creșterea capacității
de conștientizare a evenimentelor interne.
 Cardiovascular: conectarea subiectului la un aparat al cărui rol este
de a monitoriza ritmul cardiac și modificarea acestuia cu ajutorul
unor procedee ajutătoare (concentrarea pe o idee, imaginarea unor
stări sufletești etc).
 Electroencefalografic: menținerea ritmului alfa (conștiință alfa –
detașare lucidă).

3. Substanțele psihoactive
Drogurile sunt substanțe chimice a căror utilizare produce modificări
fizice, mintale, emoționale și comportamentale.
Categorii:
 Depresive (sedative): alcoolul, barbituricele, tranchilizantele
ușoare. Provoacă efecte inhibitoare, de potolire, de calmare.
Consumul alcoolului are efecte inhibitoare, depresive, el efectând
impulsurile nervoase și slăbind abilitatea creierului de a gândi critic
și a manifesta precauții. În cantități mici, crește încrederea în sine,
produce o senzație de bine, o stare euforică, mărește expresivitatea
și expansivitatea afectivă, ridică tonusul.
 Narcotice: opiul și derivatele lui (codeina, heroina, morfina):
diminuează sensibilitatea fizică și capacitatea de a răspunde la
stimuli. La început produc o stare de bine, de plăcere intensă; reduc
anxietatea; dau naștere sentimentului și stării de euforie, de
detașare, cu mai puține conduite agresive.
 Stimulante: amfetamina, cocaina, nicotina, cofeina: măresc
arousal-ul și au efecte psihologice imediate. Amfetamina crește
capacitatea de schimbare, amplifică încrederea în sine și scade
 starea de oboseală. Cocaina acționează în trei faze: stare euforică,
subiectul este activ, vorbește mult; fază de apatie, apar tulburări de
respirație, de circulație și chiar tulburări nervoase, halucinații
vizuale, auditive și criza se termină printr-o stare de somnolență.
 Halucinogene sau psihedelice: LSD, mescalina: produc modificări
spectaculoase și profunde, putând induce sub raport
psihocomportamental unele tulburări asemînîtoare unor boli psihice
(schizofrenie).
 Canabis: marijuana, hașiș produc cele mai profunde modificări ale
stărilor conștiinței. Marijuana facilitează comunicarea
interpersonală, exacerbând percepțiile și induce o stare de bine și
de euforie. Efecte ale consumului: afectează funcțiile reproductive;
sistemul nervos (schimbări în sistemul nervos și în structura
creierului); sistemul psihic (tulbură coordonarea motorie, atenția,
memoria de scurtă durată, învățarea, procesele perceptive);
motivația (scade motivația).