Iluzii optice

Iluzia este perceptia falsa a unui obiect, care, spre deosebire de halucinatie, are loc
in prezenta obiectului. Totusi, perceptiile eronate sunt considerate iluzii numai daca
sunt valabile pentru un numar foarte mare de indivizi. Iluziile comune tuturor
indivizilor cu o stare psihofiziologica normala sunt determinate de insasi legile
formarii perceptiilor. In cele ce urmeaza, ne vom apleca asupra iluziilor optice.

Iluzii fiziologice

Acestea sunt un fel de imagini remanente datorate unor puternice, contrastante

alternanțe de luminozitate, de culoare, de mișcare etc. care produc o puternică
stimulare a zonei optice cerebrale.

Iluziile fiziologice, cum ar fi imaginea-fantoma ce ramane in urma unei lumini

puternice, au la baza ideea ca stimulii au „carari” neurale individuale dedicate in
fazele timpurii ale procesarii vizuale, iar stimularea repetata a unuia sau a catorva
dintre ele produce un dezechilibru fiziologic care altereaza perceptia.

Imaginea-fantoma

Imaginea-fantoma e o iluzie optica ce se refera expunerea la imaginea initiala a

incetat. Una dintre cele mai intalnite imagini-fantoma e stralucirea puternica ce
persista pe retina dupa ce am privit un bec aprins timp de cateva secunde.
Fenomenul imaginii de dupa s-ar putea sa fie in stransa legatura cu persistenta
viziunii (fenomen al ochiului prin care se crede ca o imagine-fantoma persista pe
retina pentru aproximativ cateva zecimi de secunda) care permite ca o succesiune
rapida de imagini sa creeze iluzia miscarii, baza tehnicilor de animatie si a
cinematografiei.

Acest gen de iluzie poate aparea in doua forme:

– negativa (culorile sunt inversate).

– pozitiva (se pastreaza culorile).

Procesul din spatele imaginilor-fantoma pozitive e relativ necunoscut, desi se crede

ca e legat de adaptarea neurala (schimbarea in timp a capacitatii de reactie a
sistemului senzorial fata de un stimul constant). Pe de alta parte, imaginile-fantoma
negative sunt un fenomen retinian si sunt intelese.

Imaginile – fantoma negativa

Apar atunci cand fotoreceptorii din interiorul ochiului, in special celulele con, se
adapteaza la supra-stimulare si isi pierd sensibilitatea. In mod normal ochiul rezolva
aceasta problema prin operatii mici (microsacadele), ca mai tarziu miscarea sa fie
„filtrata” si sa nu se mai bage de seama. Microsacadele sunt miscari involuntare ale
ochiului pe distante foarte mici, similare miscarilor voluntare oscilatoare ale ochiului
(sacada) si apar in timp ce „fixam cu privirea” un anumit corp. Dar daca imaginea
colorata e atat de mare incat microsacadele nu reusesc sa schimbe culoarea intr-o
zona a retinei, conurile vor „obosi” si nu vor mai reactiona. Celulele de tip baston
sunt de asemenea afectate.

Atunci cand mutam privirea pe un spatiu gol, fotoreceptorii adaptati transmit un

semnal slab iar acele culori raman indistincte. In tot acest timp conurile alaturate si
care nu au fost excitate de culoare sunt „neatinse” si capabile de a transmite
semnale puternice. Semnalul va fi acelasi ca in cazul in care subiectul s-ar uita la o
culoarea antagonica, acesta e felul in care interpreteaza creierul spatiul alb.

Ewald Hering explica formarea imaginilor-fantoma prin intermediul celor 3 perechi de

culori primare. Aceasta teorie a proceselor oponente sustine ca sistemul vizual uman
interpreteaza informatiile culorii prin procesarea semnalelor conurilor si bastonaselor
intr-o maniera antagonistica. Aceasta teorie sugereaza ca ar fi 3 canale oponente:
rosu vs. turcoaz, alba. Prin urmare o imagine verde va produce o imagine-fantoma a
culorii magenta. Culoarea verde isi oboseste fotoreceptorii, de aceea semnalul
produs de ei va fi mai slab, astfel culoarea va interpretata ca fiind culoarea primara
pereche a verdelui, magenta.

Iluzii cognitive

Aceste iluzii apar la interacțiunea diverselor idei predefinite privind lumea exterioară
și care conduc la așa-numita "deducție inconștientă". Sunt cele mai interesante și
mai bine cunoscute. Nu au o cauză fiziologică, acționează la nivelul interpretării
vizuale, al ipotezelor preconcepute. Au fost studiate în secolul al XIX-lea de către
Hermann Helmholtz.

Iluziile cognitive se împart în:

 Iluzii de ambiguitate: Imaginile obiectelor suferă schimbări semnificative de

aspect. Putem admite mai multe interpretări ale imaginii: "cubul lui Necker",
"iepurele-rața"
 Cubul lui Necker

 Cubul Necker: un cub trasat cu linii continue fără indicii de adâncime

 O posibilă interpretare a cubului Necker.

 O altă interpretare posibilă

 Cubul Necker pe stânga, cubul imposibil în dreapta.

 Cubul Necker este o iluzie optică publicata pentru prima data ca romboid în
1832 de către elvețianul cristalograf Louis Albert Necker.[1] Este un model
simplu cadru din linii continue (sau model cadru din sârmă) al desenului unui
cub, fără repere vizuale cu privire la orientarea sa, astfel încât se poate
interpreta că partea frontală a cubului este fie pătratul de jos fie pătratul de
sus.
 Efectul este interesant deoarece fiecare parte a imaginii este ambiguă în sine,
totuși sistemul vizual uman alege o interpretare a fiecărei părți care face ca
întregul să fie consistent.

Obiecte imposibile
 Un obiect imposibil (cunoscut de asemenea ca o figura imposibila) este un tip
de iluzie optica formata dintr-o figura bidimensionala care este interpretata
instantaneu si la nivelul subconstientului de sistemul vizual ca reprezentand o
proiectie a unui obiect tridimensional, desi nu este posibil ca un asemenea
obiect sa existe (cel putin nu in forma interpretata de sistemul vizual). In
majoritatea cazurilor, imposibilitatea devine evidenta dupa observarea figurii
timp de cateva secunde. Cu toate acestea, impresia initiala a unui obiect
tridimensional persista chiar si dupa ce devine contradictorie. Exista si alte
exemple subtile de obiecte imposibile unde imposibilitatea nu devine evidenta
in mod spontan si este necesara examinarea constienta a geometriei
obiectului observat pentru a determina imposibilitatea acestuia. Obiectele
imposibile intra in domeniul de interes al psihologilor, matematicienilor si
artistilor fara a intra in mod neaparat intr-una din aceste discipline

Iluzia iepure-rață

 Iluzia iepure-rață sau iluzia lui Jastrow este o imagine ambiguă, care poate
fi privită ca un cap de iepure sau ca un cap de rață, dar nu simultan.
Desenul a fost publicat pe 23 octombrie 1892 într-un jurnal satiric din
München, Fliegende Blätter, apoi în revista americană Harper's Weekly.
Autorul este necunoscut.
În anul 1900 psihologul american Joseph Jastrow l-a reprodus în cartea sa
Fact and Fable in Psychology (Fapt și Fabulă în Psihologie) pentru a arăta
importanța creierului și culturii în percepție.
 Iluzii de distorsionare: "peretele de cafenea",

Iluzii paradoxale: "triunghiul Penrose", "scările imposibile", "cascada".

Triunghiul Penrose
 Triunghiul Penrose e un obiect imposibil, creat de artistul suedez Oscar
Reutersvard in 1934. Matematicianul Roger Penrose l-a popularizat in mod
independent in anii 1950, descriindu-l ca fiind „imposibilitatea in cea mai pura
forma a sa”. Este o aparitie proeminenta in operele artistului M.C. Escher, ale
carei reprezentari timpurii de obiecte imposibile l-au inspirat partial. Pare sa
fie un obiect solid facut din 3 bare cu sectiunea patrata si se intersecteaza in
unghiuri drepte in colturile triunghiului pe care il formeaza. Aceasta
combinatie de proprietati nu poate fi realizata de orice obiect tridimensional in
cadrul spatiului euclidian normal.


 „Cascada” lui M. C. Escher exploateaza felul in care percepem profunzimea si
proximitatea si felul in care intelegem lumea fizica pentru a putea creea o
iluzie.
Ne infatiseaza o apa curgatoare cu o albie in zig-zag de-a lungul laturilor
prelungite a doua triunghiuri Penrose, astfel ajungand la un nivel superior
celui de pornire.

Asemenea perceptiei profunzimii, perceptia miscarii (procesul de determinare a

vitezei si directiei elementelor dintr-o scena bazata pe input-uri vizuale,
vestibulare si proprioceptive) e responsabila pentru o parte din iluziile senzoriale.
Cinematografia e bazata pe iluzia perceperii intr-o succesiune rapida de catre
creier a unei serii de imagini ce difera usor una de alta pentru a crea astfel iluzia
miscarii.

 Iluzii fictive: produse de halucinații.

Halucinația este o tulburare psihică prin care o percepție senzorială are loc în
absența stimulului. Cu alte cuvinte, deși obiectul fizic nu există în realitate, acesta
este perceput de subiect prin intermediul unuia din cele cinci simțuri.