Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
De ctre
G.F.
-
2 decembrie 2009
21151
Iluzii optice
Iluzia optica e principiul din spatele celor mai cunoscute iluzii, inclusiv a
obiectelor imposibile. Creierul nostru incearca sa dea un sens formelor si
simbolurilor, incercand sa le aranjeze asemenea pieselor dintr-un puzzle.
iluzii optice ce pot crea imagini diferite de cele ale obiectelor care le
genereaza.
Imaginea-fantoma
Apar atunci cand fotoreceptorii din interiorul ochiului, in special celulele con, se
adapteaza la supra-stimulare si isi pierd sensibilitatea. In mod normal ochiul
rezolva aceasta problema prin operatii mici (microsacadele), ca mai tarziu
miscarea sa fie filtrata si sa nu se mai bage de seama. Microsacadele sunt
miscari involuntare ale ochiului pe distante foarte mici, similare miscarilor
voluntare oscilatoare ale ochiului (sacada) si apar in timp ce fixam cu privirea
un anumit corp. Dar daca imaginea colorata e atat de mare incat microsacadele
nu reusesc sa schimbe culoarea intr-o zona a retinei, conurile vor obosi si nu
vor mai reactiona. Celulele de tip baston sunt de asemenea afectate.
Iluziile fictionale sunt definite ca perceperea unor obiecte care nu exista decat
pentru un singur observator, asa cum sunt cele induse de schizofrenie sau de un
halucinogen. Denumirea corecta este cea de halucinatii.
Obiectele consistente
Perceptia viitorului
Iluzia Hering e formata dintr-o serie de linii ce emana toate dintr-un singur
punct, acesta e incadrat intre doua linii verticale. Imaginea ne da impresia
miscarii inainte, activand abilitatile noastre de anticipare a viitorului. Dar din
moment ce noi nu ne miscam iar imaginea e statica, percepem eronat liniile
verticale ca fiind curbe.
Chnagizi declara:
Aceasta camera este construita in asa fel incat din fata sa para a fi o camera
cubica normala, cu un perete in spate si doi pereti laterali paraleli unul cu altul
si perpendiculari cu podeaua si tavanul. Dar aceasta aparenta e doar un truc de
perspectiva, adevarata forma a camerei e trapezoidala; peretii, podeaua si
tavanul sunt inclinati, iar coltul drept este mult mai aproape de observator decat
coltul stang. Din cauza acestei iluzii optice, o persoana ce sta in unul dintre
colturile camerei are proportii giantice pentru un observator, in timp ce o
persoana ce sta in celalalt colt pare sa fie pitica. Iluzia este atat de
convingatoare incat o persoana ce se duce dintr-un colt in altul al camerei pare
sa se micsoreze sau sa se mareasca. Studiile au aratat ca aceasta iluzie poate fi
creata si in lipsa unor pereti si a unui tavan; este suficienta crearea unui orizont
aparent (care in realitate nu e orizontal) si a unui fundal potrivit, iar ochiul se va
orienta dupa inaltimea aparenta a unui obiect de deasupra acelui orizont.
Principiul din spatele camerei lui Ames a fost folosit in special in efectele
speciale din televiziune si cinematografie. De exemplu, in trilogia Stapanul
Inelelor s-au folosit cateva camere Ames, mai exact in secventele filmate in
Shire, pentru a corecta inaltimile hobbit-ilor atunci cand stateau in picioare
langa Gandalf.
Silueta dansatoare
Cunoscuta si sub numele de Iluzia siluetei, este o iluzie optica chinetica
bistabila ce seamana cu o dansatoare ce face piruete. Iluzia a fost creata de
web desiger-ul Nobuyuki Kayahara si se bazeaza pe directia aparenta a miscarii
figurii. Unii observatori vad figura invartindu-se in sensul acelor de ceas, iar altii
o vad invartindu-se invers. Iluzia deriva din lipsa indicilor vizuali a adancimii. De
exemplu, bratele ei ar putea sa se miste fie in fata ei si spre stanga, fie in
spatele ei si spre stanga. De aceea s-ar invarti in sensul acelor de ceas sau
invers, sarind fie pe piciorul drept, fie pe piciorul stang. Schimba piciorul
deoarece fie sta cu fata la observator, fie o intorce. Nu exista trasaturi la
suprafata siluetei care sa indice care parte a ei este prezentata in acel moment.
Cele mai putin ambigue pozitii sunt in momentele cand e vazuta din profil desi
nu se poate spune daca piciorul din fata sau din spate este pe pamant.
Obiecte imposibile
Cubul imposibil
Cubul Necker este o iluzie optica care a fost publicata pentru prima data in
1832, de catre cristalograful elvetian Luis Albert Necker. Acest cub este un
desen ambiguu bazat pe linii. Este un schelet al unui cub dintr-o perspective
oblica, ceea ce inseamna ca laturile paralele ale cubului sunt desenate ca linii
paralele in imagine.
Cubul Necker este folosit uneori pentru a testa modele cibernetice ale sistemului
vizual uman pentru a vedea daca sunt capabile de a alege o interpretare valida
a imaginii, in acelasi fel ca si oamenii. Un cub al carui laturi se incruciseaza in
mod inconsistent este un exemplu de obiect imposibil (comparati-l cu triunghiul
Penrose). Atunci cand cubul este orientat spre stanga majoritatea oamenilor vad
partea din stanga jos ca fiind fata de cele mai multe ori. Acest lucru este posibil
deoarece oamenii vad obiectele de sus, cu partea de sus vizibila, mult mai des
decat le vad de jos, cu partea de jos vizibila. Deci creierul prefera
interpretarea conform careia cubul este vazut de sus. Exista dovezi conform
carora prin focalizarea asupra diferitelor parti ale figurii, cineva poate sa-si
forteze formarea unei perceptii mai stabile a cubului. Intersectia celor 2 fete
care sunt paralele pentru observator formeaza un dreptunghi iar liniile care
converg in patrat formeaza o intersectie in forma de Y a celor 2 laturi diagonal
opuse. Daca un observator focalizeaza asupra partii de sus a intersectiei Y,
atunci partea din stanga jos va parea sa fie din fata iar daca va alege sa
focalizeze asupra de jos a intersectiei, atunci partea din drepta sus va deveni
fata cubului.
Diapazonul diavolului
Mai este cunoscut si sub numele de poiuyt si este o figura indescifrabila, o iluzie
optica, un obiect imposibil. Pare sa fie vorba de 3 bare cilindrice care mai apoi
se transforma la celalalt capat in 2 bare rectangulare. In forma sa cea mai
comuna, aceasta figura arata ca in imaginea alaturata. A aparut pentru prima
data in martie 1965 pe coperta revistei Mad, unde a primit denumirea de
poiuyt (acest nume venind de la ultimele 6 litere de pe randul de sus al
majoritatii masinilor de scris bazate pe limba latine, de la dreapta la stanga) si a
fost folosit de numeroase ori pana in present.
Triunghiul Penrose
Scarile Penrose
Scarile Penrose reprezinta un obiect imposibil creat de Lionel Penrose si fiul sau
Roger Penrose. Poate fi considerat o variatie a triunghiului Penrose. Este
reprezentarea bidimensionala a unei scari in care treptele au coturi de 90 de
grade, pe masura ce coboara sau urca, desi formeaza o bucla continua, in asa
fel incat o persoana ar putea sa le urce la nesfarsit fara sa ajunga niciodata mai
sus.
Acest lucru este evident imposibil in trei dimensiuni; dar figura bidimensionala
obtine acest paradox prin distorsionarea perspectivei. Acest exemplu cunoscut
al scarilor Penrose apare si in litografia Urcand si coborand al lui M.C.Escher,
unde este incorporata in interiorul unei manastiri ai carei calugari urca si
coboara scarile fara de sfarsit.
Istorie
Artistul suedez Oscar Reutersvard a fost primul care a realizat in mod deliberat
foarte multe obiecte imposibile. El a fost numit tatal figurilor imposibile. In
1934 el a desenat triunghiul Penrose, cu cativa ani inaintea lui Penrose. In
versiunea lui Oscar, laturile triunghiului sunt despartite in cuburi. In 1956,
psihiatrul britanic Lionel Penrose si fiul sau, matematicianul Roger Penrose, au
trimis Jurnalului Britanic de Psihologie un scurt articol intitulat Obiecte
imposibile: un tip special de iluzii optice. Acesta avea drept ilustratii scarile si
triunghiul Penrose. Articolul facea referirir la Escher a carei lucrari au trezit
interesel public in acest subiect, dar si nu fata de lucrarile lui Oscar Reutersvard,
care erau necunoscute pentru public. Articolul a fost publicat abia in 1958.