Un simbol universal, cu semnificaţii mistice, divine largi, şi
totuşi unitare, comune, arhetipale, cercul a fost prezent din vremuri străvechi în diverse culturi şi religii. El reflectă întregul, completitudinea, totalitatea, unitatea, focalizarea, ciclicitatea, eternitatea, infinitatea, sinele, apartenenţa, iniţierea, finalizarea, perfecţiunea şi pe Dumnezeu. Potrivit lui Hermes Trismegestus, "Dumnezeu este un cerc al cărui centru se găseşte pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu se află nicăieri."
mişcarea perpetuă, natura infinită a energiei, călătoria planetelor în jurul soarelui, zodiacul, ritmurile esenţiale ale universului, includerea oamenilor în măreţul plan universal, schimbarea continuă a anotimpurilor, forţa feminină, Zeiţa, pământul mamă, protecţia şi un spaţiu sacru.
Ca şi simbol, cercul este asociat cu verigheta, purtată pe
degetul inelar, conectat în credinţele antice cu inima. Verigheta poartă astfel semnificaţia fidelităţii în căsătorie (inima înconjurată de un cerc), dragostei infinite, nesfârşite dintre soţi. În alchimie, anumite lucrări erau performate în interiorul unui cerc, pentru a intensifica funcţiunea unui element. De exemplu, atunci când o activitate alchimică necesită focul, cercul care îl cuprindea intensifica focalizarea către acest element. "Impătrăţirea" cercului (sarcina imposibilă geometric de a forma un cerc din mai multe pătrate) a fost o alegorie alchimică şi renascentistă a dificultăţii de a clădi perfecţiunea divină prin mijloace materiale.
Pentru neoplatonişti, cercul îl desemna pe Dumnezeu,
cercul necircumscris al cosmosului.
Conform viziunii mitologice nord-americanilor nativi, cercul
înfăţişa soarele, luna şi copiii ei, bărbatul şi femeia. Totodată, întruchipa energia spirituală, una atotcuprinzătoare a universului.