Tema 1.

Repere conceptuale ale Pedagogiei culturii emoționale (PCE)

1.1. PCE – delimitări conceptuale

1.2. Problematica afectivității umane
1.3. Principiile exprimării emoțiilor

1.1. PCE – delimitări conceptuale

La începutul secolului XX, în lucrarea La Logique des sentiments (1904), părintele
psihologiei experimentale franceze, Théodule Ribot a demonstrat că există o anumită logică a
sentimentelor, cu un caracter subtil, difuz și greu de stăpânit, care are, însă, un rol extraordinar în
adaptarea individului la lume [Ribot T. Logica sentimentelor. București: Editura IRI, 2005. 180 p.,
p. 48].
În general, istoria termenului emoție prezintă anumite curiozități etimologice. Semnificația
primară a conceptului se referea la comportamentul colectiv de tip moral – neliniște sau agitație
etc., susține Rimé B., apoi se constată absența acestuia până în epoca clasică [Rimé B. Comunicarea
socială a emoțiilor. București: Ed. Trei, 2008. 493 p., p. 61], [2, p. 13]. În franceză (Larusse, 1870),
emoția semnifică „excitare”, „tulburare de natură fizică și morală”. Prin emotion., în limba
engleză (Oxford, 1933), se prezintă semnificații noi de mișcare și pasiune. Ultimul termen,
pasiune, a apărut în Grecia Antică, având semnificația de dispoziție fizică și morală. mai târziu
se extinde la semnificația de afecțiune. Aristotel este primul autor de cultură occidentală care
examinează sistematic problema emoțiilor, subliniind ideea că oratorul trebuie să știe a-și
emoționa auditoriul. Astăzi termenul emoție, potrivit unor studii experimentale realizate de Fridja,
Markam, Sato și Wiers, asupra a 11 naționalități, cel mai des se asociază cu termenii: bucurie,
tristețe, furie și dragoste. Cercetările actuale definesc emoția ca „stare afectivă” cu două
caracteristici principale plăcere sau durere, fiind în măsură să identifice atât circumstanțele, cât și
motivele care furnizează anumite trăiri afective [Rimé B. Comunicarea socială a emoțiilor.
București: Ed. Trei, 2008. 493 p., p. 76]. Spectacolul emoțiilor a produs dintotdeauna un interes
considerabil, stimulând comunicarea socială.
Întrucât centrii emoționali și raționali ai creierului au evoluat împreună, aceștia se află
într-o relație de interdependență, atât din punct de vedere structural, cât și din perspectiva
proceselor biochimice, între ei existând un permanent schimb de informații. Modul cum ne
descurcăm în viață depinde de calitatea acestui schimb, iar rezultatul acestui feed-back
permanent, așa cum afirmă Segal J. este apariția unor abilități rafinate, definite în literatura
științifică drept competențe emoționale, precum – stabilitatea emoțională, expresivitatea și
1
creativitatea emoțională, empatia, sociabilitatea și autocunoașterea [Segal J. Dezvoltarea
inteligenței emoționale. București: Atos, 1999. 249 p., p. 29], [Letor C. Competences
emotionnelles des enseignants: Source de plaisir ou vecteur d’apprentissages? p. 217-220., p. 220].
Oamenii de succes se deosebesc de cei cu mai puțin succes nu atât prin coeficientul lor
de inteligență (IQ), cât, mai ales, prin coeficientul emoțional (EQ), susține Goleman D.,
demonstrând științific, pe baza cercetărilor moderne ale creierului, efectele coeficientului scăzut
de emoționalitate asupra calității comunicării [Goleman D. Inteligența emoțională. București:
Curtea veche, 2008. 429 p., p. 401]. Din aceste rațiuni se afirmă că fără emoții nu există comunicare
și fără comunicare nu există viață socială [Cosnier J. Introducere în psihologia emoțiilor și a
sentimentelor. Iași: Polirom, 2002. 196 p.].
Existența unei posibile rațiuni fără emoție era susținută de vechea paradigmă a educației.
Noua paradigmă a educației, bazată pe cultură emoțională, demonstrează necesitatea armonizării
IQ și a coeficientului de emoționalitate (EQ), deoarece exagerarea importanței raționalității în
dauna sensibilității conduce la promovarea tacită a unui model neadecvat și artificial de
personalitate, declanșând probleme intrapersonale și interpersonale.
În luarea deciziilor, trăirile emoționale contează la fel de mult și, adesea, chiar mai mult
decât gândurile, astfel încât supremația rațiunii – măsurată prin IQ – pierde teren. Inteligența poate
să nu ducă la nimic, atunci când emoțiile ne stăpânesc, deoarece în ciuda constrângerilor sociale,
pasiunile copleșesc de multe ori rațiunea.
Într-un anume sens, spune Goleman D., avem două creiere, două minți și două tipuri
diferite de inteligență: rațională și emoțională, scopul dezvoltării personalității fiind realizarea
echilibrului inteligent al acestora [Goleman D. Inteligența emoțională. București: Curtea veche,
2008. 429 p., p. 38].
Rezumarea considerațiilor expuse privind atenția acordată emoțiilor umane, permite a
constata că, totuși, funcția de bază a emoțiilor constă în consolidarea și formarea resurselor
cognitive ale personalității, favorizând dezvoltarea creativității.
Cultura emoțională, în viziunea mai multor cercetători, este percepută ca:
 fiind constituită din competențe ce asigură gestionarea energiei emoționale (b) important
factor organizațional (Ferres și Connell, 2004);
 performanță managerială (management performance);
 sistemul capacităților emoționale de conducere;
 factor ce asigură perceperea și stăpânirea stresului la locul de muncă;
 determinantă a satisfacției de viață.

2
 Cultura emoțională constituie o entitate complexă, integrată organic în structura
personalității, determinată socio-profesional, care pune în evidență comportamente socialmente
învățate, exprimate în competențe emoționale.
Analizând aspectele inteligenței emoționale, identificate de Mehrabian A. [Mehrabian A.,
Silent Messages: Implicit Communication of Emotions and Attitudes. Belmont, CA: Wadsworth,
1993], delimităm anumite capacități emoționale: perceperea clară (corectă), ordonată a
emoțiilor personale și ale altora; exersarea capacității de a răspunde adecvat (realist,
nedistorsionat, adaptat) la situațiile variate de viață; implicarea într-o relație interpersonală,
demonstrând capacitatea de a exprima onest emoțiile, arătând deopotrivă considerație și respect;
alegerea muncii (profesiei, activității) care aduce satisfacție emoțională, evitând amânarea,
dubiile și nerealizările; capacitatea de a lucra echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață.
Goleman D., propune conceptul de inteligență emoțională în cartea sa cu același nume,
apărută în 1995, sintetizând structura inteligenței emoționale în cinci concepte, ce au putut fi
dezvoltate:
 conștiință de sine (a conștientiza propriile emoții și sentimente; a poseda o solidă încredere
în sine; capacitatea de autoevaluare reală;
 stăpânire de sine (a gestiona emoțiile și sentimentele de o manieră care să faciliteze munca;
a recupera rapid o perturbare emoțională);
 motivație (a utiliza energiile generate de dorințele cele mai profunde, care joacă rol de
busolă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, a persevera în depășirea obstacolelor);
 empatie (a fi în rezonanță cu sentimentele altora; a adopta/accepta punctele de vedere ale
altora; capacitatea de a relaționa cu persoane diferite (vârstă, sex, status etc.);
 aptitudini sociale (a stăpâni emoțiile în relațiile cu alții; a reacționa cu tact în situații
dificile; a convinge, a negocia, a regla diferențele, a coopera și a anima masele).
În interesul de a evita confuziile terminologice, propunem conceptele de bază și expresiile
științifice derivate cu scopul delimitării termenilor operaționali, la care ne vom referi în continuare:
emoție, coeficient de emoționalitate (QE) sau coeficient emoțional, potențial afectiv al
personalității, dezvoltare afectivă, maturitate emoțională, inteligență emoțională, cultură
emoțională, competențe emoționale, contaminare emoțională, valori emoționale, creativitate
emoțională, charismă pedagogică, stil emoțional etc.
Emoția este un construct social interpretat ca stare afectivă și ca trăsătură de personalitate
cu multe componente, dedus din interacțiunea anumitor indicatori. Componentele structurale (în
permanentă interacțiune) ale emoției sunt: senzația trăirii conștiente a emoției, aprecierea

3
evenimentului emoțional, tendința de a acționa în anumite circumstanțe, schimbările fiziologice
exprimate și autoreglarea emoțională a conduitei persoanei. Emoțiile pot fi studiate la nivel
individual, interpersonal, de grup, intergrup și la nivel cultural [Fridja N. The emotions.
Cambridge: University Press, 1986. 190 p.].
Coeficientul de emoționalitate (QE) sau coeficientul emoțional este indicele nivelului de
dezvoltare afectivă.
Dezvoltarea emoțională constituie un proces etapizat, orientat spre formarea capacităților
emoționale și sociale, servind drept catalizator al evoluției intelectuale, afective și profesionale,
gradul de dezvoltare emoțională fiind reprezentat de măsura dezvoltării unui sistem de competențe
emoționale ce determină eficiența socială a individului.
Maturitatea afectivă/emoțională este fenomenul integrativ ce arată gradul dezvoltării
afective, ce prezintă în ce măsură comportamentul emoțional al unei persoane corespunde vârstei
cronologice ale acesteia, nevoilor, aspirațiilor și valorilor personale, dar mai ales, normelor sociale.
Astfel, maturitatea afectivă denotă în ce măsură sunt adecvate reacțiile emoționale ale persoanei,
subliniind ideea despre existența unei normativității sociale în raport de conduita emoțională.
O particularitate distinctă a dinamicii sferei afective o constituie forța de contagiune
emoțională în cadrul relațiilor interpersonale, ce constă în transmiterea trăirilor emoționale
situaționale – pozitive sau negative până la cuprinderea întregului grup și creșterea intensității
trăirilor într-o traiectorie de tipul feedback-ului, fenomen, numit de către psihologii sociali,
amplificare afectivă. De valoare incontestabilă în aria culturii emoționale este conceptul de
mobilitate afectivă, ce reflectă dinamică emoțională, exprimată în puterea de a controla
declanșarea excitabilității și a stăpâni impulsurile energetice, dezvăluite ca urmare a acțiunii unor
factori interni și externi [Badea E. Flexibilitatea mintală. București: EDP, R.A., 1998. 205 p., p.
181].
Un alt concept dezvoltat de savantul englez Barbalet J. M., este cultura emoțională
constructivă bazată pe încredere în sine, dreptate și siguranță psihologică. Menționând că
”siguranța de sine este fundamentul emoțional al activității umane”, savantul susține că aceasta
constituie totodată baza afectivă a cooperării [Barbalet J. M. Social Emotions: Confi dence, Trust
and Loyality. International Journal of Sociology and Social Policy, New York: Academic Press,
1996. p. 200-213, p. 77].
Aspect important pentru studiul culturii emoționale a profesorului, luat în dezbaterea
științifică de către Forger R. și Cropanzano R. ce facilitează dezvoltarea culturii emoționale
constructive – disciplinarea emoțională, este definită drept cultură organizațională fiind apreciată
ca o condiție importantă ce oferă posibilitatea de a evalua confortul emoțional la locul de muncă
4
[Forger R., Cropanzano R. Organizational Justice and Human Resourse Management. Thousand
Oaks, CA: Sage, 1998. p. 18-21., p. 13] și demonstrează validitatea afirmației lui Cropanzano R.
„cultura/eticheta organizațională implică calitatea comportamentului emoțional” [ibidem, p. 25].
Creativitatea emoțională, factor de productivitate a proceselor intelectuale, facilitează
producerea noilor emoții și dezvoltarea coeficientului emoțional, asigură conștientizarea,
decodificarea, dezvoltarea informației emoționale și autoreglarea conduitei afective.
Argumentele relevate capătă amploare și revendică includerea competențelor emoționale
în cadrul competențelor de bază ale școlarizării obligatorii, cu atât mai mult integrarea în
sistemul obiectivelor formării cadrelor didactice, care în prezent sunt recunoscute în spațiul
european al învățământului superior și respectiv, implică învățarea emoțională pe parcursul vieții.
Această realitate amplifică necesitatea regândirii teoriei și practicii umanizării și democratizării
procesului educațional, componenta de bază fiind cunoașterea științifică a legităților dezvoltării
afective a personalității profesorului.

1.2.Problematica afectivității umane

Viața emoțională a persoanei constă în apariția constantă de contradicții, urmată de
preocuparea de rezolvare a acestora și de apariția altora. Emoțiile, trăirile, stările afective sunt
procese interne, subiective, delicate, cu caracter de unicat și foarte puternic personalizate; o
realitate ascunsă, discretă, care greu poate fi observată și care uneori scapă autoobservației.
Ultimele două decenii atestă cercetări intense a problematicii afectivității umane. Apare tot
mai mult nevoia exprimării emoționalității într-o manieră naturală și adecvată ce ar pune în
evidență, în mod inteligent, conduita specific umană.
Se constată absența cercetării fenomenelor afective în literatura de domeniu până în epoca
clasică din cauza ignorării emoțiilor, considerate expresii umane inferioare, impulsuri primare.
Cercetarea științifică a fenomenelor existențiale implică atât aspectele cognitive, cât și cele
emoționale. O explicație a interesului sporit pentru emoționalitate îl constituie triumful orientării
cognitiviste care nu a reușit să definească modelul complex al reușitei sociale, întrucât a lăsat în
umbră aspecte ale cunoașterii afective, care influențează evident calitatea activității umane.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o poziție de interfață între cogniție și
motivație, cu care, de altfel, se împletește cel mai strâns. În literatura de specialitate universală,
afectivitatea tinde să fie abordată din două perspective: afectivitatea ca stare și afectivitatea ca
trăsătură, care rezultă din trebuințe. Ca stare afectivitatea se referă la stările emoționale propriu-
zise: emoțiile discrete sau emoțiile situaționale curente și dispozițiile. Afectivitatea ca trăsătură
5
se referă la caracteristicile relativ stabile ale condiției emoționale (afectivitate pozitivă sau
afectivitate negativă), dobândite în timp, prin menținerea persoanei în stări emoționale de același
semn (fie emoții pozitive, fie emoții negative).
Afectivitatea pozitivă desemnează tendința persoanei de a experimenta predominant emoții
pozitive, iar afectivitatea negativă se referă la tendința de a experimenta predominant emoții
negative.
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări
fiziologice, printr-o conduita marcată de expresii emoționale și printr-o trăire subiectivă.
Convingerile lansate în acest sens au fost dezvoltate de M. Rocco, care susține că, deși
diferite prin natura lor, procesele afective și cele cognitive, sunt inseparabile în cadrul activității
individului [7, p. 136]. Sporind evident șansele de integrare socială, competențele emoționale
subminează evident teoriile negativiste privind inferioritatea emoționalului față de rațional.
Psihologia socială experimentală, ca și antropologia, consideră artificială și inexactă opoziția
emoție-rațiune. Prin urmare, emoțiile nu se opun rațiunii.
Istoria termenului emoție prezintă anumite curiozități etimologice. Semnificația primară a
conceptului – neliniște sau agitație. În franceză (dicționarul Larousse, 1870) emoția semnifica
„excitare”, „tulburare de natură fizică și morală”. Prin emotion, în limba engleză (Oxford, 1933,)
se înțelege mișcare și pasiune. Ultimul termen (pasiunea) a apărut în Grecia Antică, având
semnificația de dispoziție fizică și morală. Mai târziu se extinde la semnificația de afecțiune.
Aristotel este primul autor de cultură occidentală care examinează sistematic problematica
emoțiilor, subliniind ideea că oratorul trebuie să știe a-și emoționa auditoriul.
Actualmente termenul emoție cel mai des se asociază cu una dintre cele șase emoții de
bază: mânie, dezgust, bucurie, tristețe, frică și surpriză. Cercetările actuale definesc emoția ca
„stare afectivă” cu două caracteristici principale plăcere sau durere, fiind în măsură să identifice
atât circumstanțele, cât și motivele care furnizează trăirile afective.
Emoția este un construct social interpretat ca stare afectivă și ca trăsătură de personalitate
cu multe componente, dedus din interacțiunea anumitor indicatori.
Componentele structurale ale emoției sunt:
 senzația trăirii conștiente a emoției;
 aprecierea evenimentului emoțional;
 tendința de a acționa în anumite circumstanțe;
 schimbările fiziologice exprimate;
 autoreglarea emoțională a conduitei persoanei [9].

6
 Emoțiile pot fi studiate la nivel individual, interpersonal, de grup, intergrup și la nivel
cultural. Pregătind organismul pentru un anumit tip de răspuns rațional, emoțiile declanșează un
proces reactiv emoțional cu etape distincte:
1) trăirea subiectivă conștientizabilă;
2) modificările fiziologice vegetative;
3) manifestările comportamentale;
4) intrarea în rezonanță cu ceilalți.
Principalele funcții ale emoțiilor în viața psihică: de autoreglare, de adaptare, de susținere
energetică a celorlalte procese psihice, socială, de catharsis.
Discursul despre importanța EQ capătă o mai mare valoare praxiologică, dacă
conștientizăm faptul că emoțiile asigură, după cum subliniază Rocco M.:
 supraviețuirea (funcționează ca un sistem interior de ghidare),
 luarea deciziilor (constituie o valoroasă sursă de informații), stabilirea limitelor (ne ajută în
trasarea granițelor, necesare pentru protejarea sănătății mentale),
 comunicarea (exprimă o gamă largă de sentimente și nevoi emoționale),
 unitatea (devin o sursă de unitate a tuturor membrilor speciei umane, sentimentele fiind
universale) [Rocco M. Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom, 2005. 453 p.,
p.73].
În funcție de valoarea subiectivă a trăirilor emoționale, corelate cu nevoile afective ale
personalității, în literatura de specialitate sunt evidențiate următoarele tipuri de „emoții
valoroase", necesare atingerii maturității afective/emoționale a persoanelor ce activează în
sistemul educațional [3, p. 29-30]:
 altruiste (ce apar în baza nevoii de a influența și ajuta oamenii) – dorința de a aduce
bucurie și fericire, simțul neliniștii pentru soarta subordonaților, grija pentru aceștia,
compasiunea pentru insuccesele lor, fidelitatea, sentimentul coparticipării;
 comunicative (ce reflectă nevoia de comunicare) – dorința de a comunica, a face schimb
de opinii și trăiri, sentimentul simpatiei, disponibilității, sentimentul respectului,
recunoștinței și a gratitudinii; dorința de a obține recunoștință și apreciere;
 glorice (generate de nevoia de autoafirmare și prestigiu) – tendința de a obține
recunoaștere, autoritate, sentimentul de amor propriu, sentimentul demnității personale,
al interesului pentru luptă, setea de senzații acute, tendința de a se expune riscului,
sentimentul tensiunii volitive și emoționale și a mobilizării capacităților fizice și
intelectuale;

7
  axiologice – trebuința de a înfrunta pericolul, sentimentul importanței maximale a
evenimentelor pline de mister;
 gnostice – trebuința de armonie cognitivă, tendința de a înțelege, a pătrunde în esența
fenomenelor, sentimentul mirării și a incertitudinii, al clarității gândirii, tendința de a
înfrunta contradicțiile și judecățile individuale, de a pune totul în ordine, de a presupune
soluția, bucuria de a descoperi adevărul;
 romantice – tendința spre totul ce este neobișnuit, necunoscut, de a aștepta ceva original,
atractiv, fascinant, sentimentul satisfacției din a spori propria valoare;
 praxiologice – nevoia de activitate, de schimbare a cursului acțiunilor, de a înfrunta
greutățile și a finaliza reușit, sentimentul tensiunii, al satisfacției pentru rezultatele
obținute din propriile eforturi, oboseală plăcută, mulțumire pentru rezultatele obținute;
 estetice – trebuința legată de trăiri lirice, dorința și plăcerea de frumos, de înălțător, măreț
și grațios, tendința spre reflecție, stări de bucurie sufletească.
Emoțiile enumerate, recomandabile conducătorilor de instituții de învățământ și liderilor,
reflectă, de fapt, diversitatea trebuințelor umane și influențează percepția realității manageriale,
aspirațiile, proiectele și creativitatea profesională.

1.3.Principiile exprimării emoțiilor

Cultura emoțională a profesorului presupune acumularea în universul afectiv a unui
spectru de emoții specifice pedagogilor și a unui sistem motivațional pe potrivă și cu cât acestea
se află la un nivel mai înalt de dezvoltare psihocomportamentală, cu atât structura internă a sferei
emoțional - afective devine mai diversificată și mai stabilă, fapt ce demonstrează că afectivitatea,
după cum relevă Verza F. E., trebuie considerată o realitate înalt evolutivă, parcurgând o succesiune
de stadii – de la difuz, la diferențiat; de la simplu, la complex; de la inferior, la superior. Putem
spune că, determinarea emoțiilor în viața noastră a cunoscut un nivel de interes din ce în ce mai
sporit, și, totodată, constatăm faptul competențele emoționale relevate sub cele cinci aspecte se
înscriu în structura complexă a culturii emoționale a profesorului, care, spre deosebire de inteligența
emoțională, include în conținutul său și alte constructe specifice muncii pedagogice.
Principiul perenității obiceiurilor utile
În cursul evoluției sale, un anumit număr de comportamente s-au dovedit utile pentru
specie, printre care și expresiile emoționale. Acestea s-au fixat ereditar, și chiar dacă pe termen
lung, unele dintre ele au devenit inutile, au rămas totuși în lor stadiul primar. Este de exemplu

8
cazul mimicii pe care o adoptă un om furios care își întredeschide gura și își arată dinții strânși ca
un animal gata să muște. Principiul în discuție explică faptul că bebelușii și copiii orbi prezintă
reacții emoționale fără să fi avut cum să le învețe. Totuși, anumite expresii se pot perfecționa prin
exersare.
Principiul expresiei antitetice a emoțiilor opuse
Trăsăturile caracteristice ale emoțiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic și în
expresie. La un câine care amenință, urechile sunt ridicate, gura larg deschisă cu buza superioară
contractată; la un câine supus, urechile sunt pleoștite, gura este închisă sau aproape închisă cu
buzele relaxate; la om, satisfacția este însoțită de un zâmbet cu ridicarea comisurilor labiale,
dezgustul sau tristețea sunt însoțite de bosumflare, cu coborârea, din nou, a comisurilor.
Principiul acțiunii directe a sistemului nervos
Dacă excitația este puternică, „forța nervoasă", generată în exces, se transmite în
conformitate cu anumite căi predeterminate ale sistemului nervos și, parțial, în virtutea
obișnuințelor. Cel de-al treilea principiu al lui Darwin este mai puțin clar decât precedentele.
Găsim două idei în comentariile sale, una privind predeterminarea patternului expresiv ce
corespunde în acest caz predeterminării structurilor nervoase, idee conformă cu primul principiu,
dar și ideea de scurgere a forței nervoase, care anunță ideile de catharsis și de descărcare dezvoltate
câteva decenii mai târziu de către psihoterapeuți.