Cercul culorilor

Kunihiko Sugiyama

Cine a inventat cercurile cromatice?

Cercurile cromatice sunt diagrame care exprimă grafic
conceptul de culoare.

Din timpuri străvechi au fost folusite diverse scheme grafice

însă diagramele circulare și sferice erau cele mai frecvente.
Mai întâi trebuie să rostim o întrebare simplă:
"De ce culoarea este exprimată în scheme conceptual geometrice
prin utilizarea diagramelor circulare? "
Când le înșiram intr-o alăturere cronologică remarcăm
3000 de ani de istorie a culturii culorilor.
Introducere
Privind numărul mare de diagrame ale sistemelor cromatice publicate în cărți
despre colorit, ne putem întreaba de ce atât de multe din ele sunt circulare și cine a
propus primul cerc de al culorilor.
Acest subiect este abordat în ediția în limba japoneză din 2004 a acestei
publicații.
De data aceasta, vom folosi rezultatele acelei analize pentru a prezenta istoria
elaborării cercurilor de culoare în ordinea ei cronologică.
Aristotlel
384-322 î.e.n.
Grecia

Fig. 1:
Schema unei diagrame din patru elemente, cu patru
caracteristici, care s-a răspândit din Grecia până în Arabia.
Culorile elementare sunt roșu, albastru, galben și verde.

Fig. 2:
Călimara pentru cerneală cu opt culori, de la “Color & Human
Response” publicată de Faber Birren în 1978.
Originile simțământului cromatic.
Începuturile cu opt culori
Cum au priceput oamenii din antichitate "culoarea"? Aceasta este o întrebare care
m-a fascinat de multă vreme. Articolul "Cei care au descifrat curcubeul" din ediția
precedentă a acestui manual era legat de această fascinație a mea. O privire pe cartea
intitulată “ClassiColor: Farven I Antik Skulptur” vă permite să constatați cum paleta de
culori a fost folosită de vechii artisti și meseriași.
Potrivit cercetătorului american Faber Birren (1900-1988), paletele folosite de
artiști în cei 4.000 de ani parcurși din vremurile străvechi până în Renaștere erau
alcătuite din doar opt culori primare. Desigur, mult mai multe culori pot fi sesizate în
lumea naturală, iar acest lucru nu înseamnă că oamenii vechi n-au putut percepe o gamă
largă de culori. Există însă părerea că nu era nevoie să se distingă culorile dintr-o gama
atât de largă ca și astăzi întrucât doar câteva culori aveau o importanță semnificativă.
Vedem observații similare și în lucrarea cercetătorului francez Michel Pastoureau.
Naturalistul și geograful britanic Alfred Russel Wallace (1823-1913) a conceput
teoria evoluției înainte de Charles Darwin și și-a redactat ideile într-o scrisoare adresată
lui Darwin. Acest lucru l-a determinat pe Darwin să-și grăbească publicarea teoriei
evoluției pentru a evita să-i fie luată înâietatea, ceea ce a avut drept consecință faptul că
Wallace a fost numit uneori "omul eclipsat de Darwin". Una dintre lucrările sale,
“Natura Tropicală și alte eseuri” (1878) include observații privind originea sensului
cromatic din perspectiva unui naturalist și biolog. Întrucât pasajul este destul de lung,
am considerat că e vrednic să fie reprodus aici.
"... Este destul de posibil ca la început, verdele și albastrul să fi fost singurele tipuri
de vibrații luminoase care au putut fi percepute. Atunci când a apărut nevoia de
diferențiere a culorii, razele cu lungimea de undă mai mare și mai mică au fost folosite
în mod necesar pentru a satisface cerințele noilor senzații; iar astfel putem înțelege de ce
verdele și albastrul formează porțiunea centrală a spectrul vizibil și sunt culorile mai
agreabile pentru noi în contemplarea unor suprafețe mari; în timp ce la extremități găsim
culorile galben, roșu și violet pe care le apreciem cel mai bine în suprafețe mai mici și în
contrast cu celelalte două ori cu nuanțe naturale. Aici avem probabil temelia unei teorii
naturale a coloraturi armonioase, derivată din ordinea în care au apărut senzațiile noastre
cromatice și natura emoțiilor cu care au fost asociate întotdeauna diverse nuanțe".
În aceeași ordine de idei, iată un citat din “Zur Entwickelungs-geschichte der
Menschheit“ (1871) de Lazarus Geiger cu privire la dezvoltarea simțământului culorii în
vremurile antice:
"Culoarea ierbii și a frunzelor nu este niciodată subliniată drept o frumusețe în
Vede sau în Zendavesta, deși aceste însușiri sunt mereu pomenite pentru a glorifica alte
proprietăți. Albastrul este descris prin termeni ce denotă uneori verdele, alteori negrul,
ceea ce indică că a fost greu recunoscut drept o culoare distinctă. Culoarea cerului nu
este niciodată menționată în Biblie, în Vede, în poemele homerice sau chiar în Coran.
Prima aluzie vădită față la această culoare, remarcată de Geiger, se află într-o lucrare
arabă din secolului al IX-lea. … Aristotel pomenește trei culori ale curcubeului - roșu,
galben și verde, două secole mai devreme, Xenofan descrie curcubeul ca purpuriu,
roșiatic și galben; chinezi procedează la fel adăugând însă și verdele."
Acestea sugerează că o gamă largă de termeni privind culorile era folosită în
antichitate, însă rareori acești temeni erau pomeniti în scrieri. Deoarece se pare că au
existat mai puține nume pentru culorile primordiale utilizate în epoca modernă, tratate
istorice, cum ar fi ”Despre culoare” de Aristotel și “Tratatul despre culoare” a lui
Goethe indică faptul că multe nume de culori erau folosite pentru floră și faună.

Studiul culorilor începând cu Aristotel

Primele studii aprofundate cu privire la culoare din istoria omenirii au fost făcute de
Aristotel și de studenții săi (cum ar fi Teofraste). Teoriile lui Aristotel referitoare la
culoare și simțământul vizual au continuat să influențeze cercetarea până în secolul al
XIX-lea. Se cuvine ca ele să fie examinațe în detaliu înainte de a discuta cercurile
cromatice.
Studiile lui Aristotel despre lumină și culoare sunt discutate în lucrările sale “De
anima” (Despre Suflet), ”Sens și Sensibilia”, “Despre Culori” și “Meteorologica”.
Potrivit lui Aristotel, culoarea este ceva vizibil din componența luminii, iar es nu este în
mod normal perceptibilă dacă lumina nu este prezentă. Lumina se propagă prin mediul
aerian. Este o idee din cadrul teoriei aristotelice a simțurilor vizuale. Explicația privind
proveniența culorii are o justificare speculativă și e destul de esoterică pentru a îi face
chiar și pe savanții să renunțe deznădăjduiți
Pentru a rezuma, culoarea este explicată ca fiind existentă la periferia (pe
suprafața) obiectelor. Întrebarea despre cât de multe culori există este dezbătută în "On
Colors", în care Aristotel susține că nuanțele culorilor variază între alb-negru și că
există șapte culori distincte (alb, galben, violet, verde, albastru, gri și negru) întrucât
există șapte tipuri diferite de aromă. Alte culori fiind amestecuri ale acestor șapte specii
cromatice. Acest concept a fost cunoscut ca teorie a amestecului luminii cu
întunericului. În altă parte, Aristotel scrie că griul este o culoare intermediară între negru
și alb, iar prin constituirea axei alb-gri-negru, vertical se formează un solid de culoare,
dar explicația nu a fost dezvoltată destul de departe..
Teoriile privind natura culorii susținute de Aristotel sunt prezentate în principal în
tratatul "Despre suflet". Să continuăm acum să vedem cum au evoluat ulterior în istoria
lumii teoriile culorii concepute de Aristotel.
 Teoria percepției vizuale originară în Grecia Antică este o parte esențială a
explicării culorii. Platon a folosit conceptul de "linie vizuală" pentru a explica cum
vedem forme și culori. Aristotel a postulat însă o teorie inversată în care obiectele și
culorile sunt văzute, deoarece forma unei imagini color (specie de culoare) ca o coajă
descuamată a unei cicade, intră în ochi din obiectul redus la forma piramidei (conului)
percepției vizuale cu ochiul la vârf. Conceptele obișnuite din teoriile de culoare vechi au
inclus cele în care lumina era o culoare transparentă și că ceea ce vedem sunt forme cu
culori. Dar aceste explicații conțineau numeroase contradicții.
Teoriile culorii ale lui Aristotel au fost reevaluate și rafinate în secolului al XI-lea
de omul de știință arab Alhazen, pornind de la cercetarea structurii ochiului și formează
baza unei teorii a percepției vizuale asemănătoare celor folosite și în prezent. Ele sunt
conținute în “Cartea Opticii”. Puține fragmente au rămas din Evul Mediu, dar în secolul
al XIV-lea, teoriile percepției vizuale concepute de Aristotel au fost extinse în “Opus
Majus” de Roger Bacon și perspectiviști precum Nicole Oresme.
Optica este studiul luminii, iar fundamentele cercetării culorii au decurs ulterior în
secolele XVI-XVIII, prin completarea cu principiile picturii realiste care își au originea
si finalizarea în studiile din secolele XI și XIV.

Fig. 3: Cele șapte culori de bază ale lui Aristotel. Griul este subsumat negrului.
Fig. 4
“ClassiColor Farven I Antic Skulptur” indică faptul că
edificiile și sculpturile antice (grecești) au fost colorate.
Acest catalog. conține dovezi semnificative care să susțină
acest lucru
.
Îmbinarea teoriei luminii și a întunericului
Teza lui Aristotel a inclus explicația că mulțimea de culori rezultă din amestecul
luminii cu întunericul. În lucrarea sa Meteorologie, Aristotel explică faptul că "liniile
vizuale (razele de lumină) devin mai slabe când sunt reflectate, mai întunecate în cazul
obiectelor închise la culoare iar mai negre în cazul obiectelor albe. De asemenea, el a
descris modul în care culoarea (albă) a liniilor de vedere devine mai roșie atunci când
liniile sunt mai puternice, mai verde atunci când sunt mai slabe și mai albastră atunci
când devin din ce în ce mai slabe." În timp ce culoarea este amplu discutată în multe
dintre lucrările lui Aristotel. Acestea nu sunt teorii științifice. Însă discrepanțele minore
pot fi totusi remarcate. Prin urmare, citatul de mai sus poate fi înțeles ca un concept
comun în teoria amestecului luminii cu întunericul. Atunci cum de amestecul teoriei
luminii cu întunericului diferă de teoria transformării care spune că lumina albă este
lumină pură și că toate culorile, cum ar fi roșu, albastru și galben suferă o transformre în
funcție de gradul de intervenție a întunericului? Teoria transformării nu se aplică doar
culorii, în consecință apar probleme atunci când încercăm să o combinăm direct cu
teoria amestecului luminii și întunericului. Definiția poate fi probabil adaptată prin
limitarea ei la "teoria transformării culorii".
Cine a inventat
Cercul de culori ?
Ideea aranjării culorilor
într-un cerc

Aguilonius
1567 - 1617,
Belgia

Robert Fludd
1574 - 1637,
Regatul Unit
Francis Glisson
1597? - 1677,
Regatul Unit

Athanasius
Kircher
1601 - 1680,
Germania

Fi:g.. 5:
Rosa vânturilor din partea superioară a fost
preluată din Meteorologia lui Aristotel, tipărită în
1519. Cea din partea de jos este din opera Omnia
(1663) a lui Cardano. Originile cercurilor cromatice
se află în roți, cum ar fi cel al rosei vânturilor.
Primul cerc al culorilor
În cele ce urmează vom analiza cine a inventat mai întâi ceea ce astăzi numim
cercuri de culoare și cercuri ale nuanțelor.
Este dificil să se stabilească dacă cele dintâi cercuri de culoare derivă din aprecierea
artiștilor privind pigmenții vopselelor ori nuanțele generate de lumină, iar această
ambiguitate a persistat chiar și după ce Newton explicase caracteristicile luminii. Aici
vom analiza și vom compara o gamă largă de diagrame conceptuale de culoare și
elemente utilizate în învățământul artistic, inclusiv sistemele circulare și sferice, care nu
se limitează la ceea ce se numește în cromatică sistem de culoare.
Din vremuri străvechi până în Evul Mediu, s-au produs diagrame circulare în
cantități mari, inclusiv pentru roze ale vânturilor (Fig.5), și cele anuale pentru calendare.
Este probabil ca versiuni colorate ale acestor obiecte instrumentale să constituie baza
ideii cercului de culori. Cercurile cromatice timpurii pot fi observate și în lucrările
legate de alchimie. Acestea au continuat să atragă atenția din cele mai vechi timpuri. De
asemenea, medicina timpurie își baza diagnosticele pe culoarea bilei și a urinei, cea ce
necesita temelia unor modele de ordonare a culorilor, cum erau spre exemplu cercurile
de culoare ale urinei.
Până în secolul al XVIII-lea nu era uzual ca cercurile de culoare să fie larg
răspândite. Cercurile de culoare în această perioadă au început să se dezvolte din
diagramele conceptuale ale antichitătii în instrumente practice pentru utilizarea gamei
de culori potrivite domeniilor cum sunt industria textilă.

Diagrama monocord
Matematicianul grec Pythagoras a conceput armonicile sunetelor. Relația armonică
dintre cele șapte tonuri ale scalei do, re, mi, fa, sol, la, si a fost exprimată până în Evul
Mediu folosind o varietate de diagrame distincte. Ea a fost menționată ca teorie a
monocordului în Evul Mediu, iar diagramele de culori concepute de Aguilonius, Glisson
și Kircher erau în mod clar diagrame împrumutate din muzică și adaptate culorilor.
Aceste diagrame aveau dispuse la capete culorile alb-negru iar celelalte culori aranjate
între ele, derivate în mod clar din teoria culorii a lui Aristotel. Însă, privind aceste
diagrame, nu pare că teoria lui Aristotel viza un cerc al culorilor.
Monocord înseamnă "unic" în greacă și, mai exact, se referă la un instrument cu o singură coardă conform cu
prevederile canonice. Înălțimea sunetului poate fi variată prin mutarea degetului de-a lungul corzii.

Cercuri de culori în medicină

Robert Fludd a fost un medic britanic, membru al societății rosicruciene și un
susținător al lui Hermes Trismegistus. Lucrarea sa Medicina Cathorca (Frankfurt, 1629)
include o diagramă inelară colorată (figura 7). Se spune că gânditorul secolului al
doilea, gnosticul Basilidas din Alexandria a comparat semințele lumii cu ouăle de păun,
rânduite după cele șapte culori ale regiunilor pământului. Cele șapte culori de pe inelul
colorat al lui Fludd erau roșu, portocaliu, galben, alb, negru, albastru și verde (figura 7),
reflectând în mod clar gnoza, pe baza celor patru elemente principale ale lui Aristotel.
Alb-negru reprezenta cele două extreme, întuneric și de lumină, în timp ce roșul se afla
între ele. Portocaliul și galbenul au fost aranjate între roșu și alb, iar verdele și albastrul
au fost aranjate între roșu și negru. Fludd s-a ocupat, de asemenea, și de măsurarea
culorii urinei și a inventat un dispozitiv pentru determinarea valorii ei. El credea că
culoarea nu era doar simbolică, ci un instrument important de diagnosticare medicală..
Rosicrucianismul - doctrina teologică care venera trandafirul și Crucea ca simboluri ale Învierii și Răscumpărării
lui Hristos; el a susținut diferite puteri oculte.

Cel mai vechi cerc cromatic tipărit în culori

Cercul de culoare al unui autor necunoscut, imprimat în Țările de Jos este o
ilustrație referitoare la tonurile pastelate. Ea a fost tipărită după publicarea lucrării
”Optica” lui Newton în 1704, iar diagrama din 7 segmente prezentată în partea stângă în
figura 10 pare să fi fost influențată de aceasta.
Fig. 6:
Aguilonius a a avut în vedere relația cu ritmul
pitagorian, respectând în același timp teoriile lui
Aristotel. Faza de transformare a acestei diagrame
sugerează solidul de culoare arătat spre dreapta.

Fig. 7:
Fludd a exprimat percepția culorilor din alchimie în
diagrama circulară "Paletă de culori" (1629).
Fig. 8:
Culoarea urinei: Ioan de Cuba, Hortus Sanitatis.
Graficul de culori a urinei din secolul al XV-lea folosit
de medici în Evul Mediu pentru a diagnosticare. El era
reprezentat prin secvența de culori de la galben la
roșu ca variații de la alb la negru.

Fig. 9:
Scala de culori creată de Glisson (1597 - 1677, Marea
Britanie), fizician la Cambridge și consilier regal.
Albastru, roșu și galben erau situate între capetele
reprezentate prin negru și alb, iar linia orizontală
marchează gradația griurilor (1650).

Fig. 10:
Reprezentarea grafică a teoriilor lui Aristotel propusă
de cărturarul vizionar Kircher.
El a explicat varietatea culorilor aristotelice în capitolul
2 al “Ars Magna Lucis et Umbrae” modificând
diagrama lui Aguilonius.
Fig. 11:
Cercuri de culoare publicate de imprimanta Vandore în The Hlague, din Olanda în 1708 (autor
necunoscut) cu șapte și respectiv doisprezece culori. Aceste cercuri de culori sunt considerate a fi
cele mai vechi diagrame cromatice imprimate policrom. Din inițialele C.B, se presupune că autorul
poate fi fost Clause Boutet.
Ideea culorii solide
Cum au devenit cercurile de culori sfere de culori?

Robert Grosseteste
c.1168-1253
Anglia

Leon Battista Alberti

1404-1472,
Italia

Leonardo da Vinci
1452-1519,
Italia
 Aron Sigfrid Forsius
?-1637,
Suedia

Concepția lui Robert Grosseteste despre lumină și culoare

Robert Grosseteste a fost primul cancelar al Universității din Oxford și autorul
tratatului “On the Rainbow” (Despre curcubeu) apărut în jurul anului 1230, descriind
percepția sa unică despre culoare obținută din traducerile operelor lui Aristotel. "...
Există șapte culori apropiate de alb, nici mai multe și nici mai puține. Aceste culori sunt
create prin transformări pornite dinspre alb ... În mod similar, există șapte culori
apropiate de negru și acestea evoluează de la negru până la alb până întâlnesc culorile
care descind din alb. Albul are trei proprietăți: cantitatea de lumină, strălucirea luminii
și puritatea corpului transparent. Unul dintre cele trei însușiri se va atenua dacă două
rămân neschimbate, creând trei culori diferite ... Astfel, prin alb, sunt create în total
șapte culori" (On the Rainbow colecție de lucrări mistice creștine)
Această descriere aduce aminte de trăsăturile unei culori solide. Alegerea a șapte
culori (culorile în cauză nu sunt indicate) se bazează pe opiniile lui Aristotel și probabil
a condus la cele șapte culori ale spectrului specificate de Newton. Gândul te duce la
"cantitatea de lumină, strălucirea luminii și puritatea corpului transparent" ca fiind
corespunzătoare culorii, intensității și saturației, dar poate că aceasta nu-i decât un exces
de imaginație.

Culorile primare ale lui Leonardo da Vinci

Reputatul pictor renascentist Leonardo da Vinci nu a scris prea multe despre
cromatică, însă el mentioneaza culoarea pe scurt în "Trattato della Pittura". Potrivit lui da
Vinci, există șase culori primare: alb (lumină, soare), galben (pământ), verde (apă),
albastru (aer), roșu (foc) și întuneric (negru). Aceste șase culori primare pot fi descrise
ca predecesoare ale celor șase culori fundamentale ale ordinului sistemului cromatic
NCS (Natural Color System) folosit în secolul XX.
Culoarea solidă a lui Alberti
Unul dintre cei mai importanti arhitecti renascentisti, Leon Battista Alberti, a scris
pasaje scurte pe teme legate de culoare, în prima parte a lucrarii sale “De pictura”
(1436).
"... Culorile reale constau din doar patru culori primare. Acestea dau naștere altor
culori. Roșu este culoarea focului, albastru deschis este culoarea atmosferei, apa este
verde, iar pământul este maro (galben) și gri. Alte culori, cum ar fi jasperul și sulful,
sunt amestecuri ale acestor culori. Aceste patru culori sunt culori părinte și din
combinația lor cu întunericul (negrul) și lumina (albul) creează variații de culoare de
sine stătătoare ... "
Această descriere aduce în minte un solid dublu-conic al culorilor, precum și o
diagramă tridimensională din patru elemente cu patru proprietăți. (Vezi figurile 14 și 15)

Ideea sferei de culoare a matematicianului Forsius e sursa

primei diagrame
La începutul secolului al XX-lea, schițele detaliate ale unei sfere de culoare au fost
descoperite într-un caiet de notițe aparținând matematicianului suedez Aron Sigfrid
Forsius. Acest caiet de notițe a fost scris în 1611, ceea ce indică un nivel avansat de
finalizare a unui concept timpuriu pentru o sferă de culoare. (Cu toate acestea, schița nu
era colorată). Întrucât ideile lui Grosseteste și Alberti sunt pur conjecturale, cea a lui
Forsius prevedea în mod clar un aranjament general al culorii așa cum e percepută de
oameni. Prin urmare, aceasta poate fi, fără îndoială, reținută ca fiind cea mai veche sferă
de culoare din lume (solid cromatic).
Fig. 12:
O diagramă care ilustrează schițele desenate de
Leonardo da Vinci.

Fig. 13:
Relația dintre cele șapte culori și alb-negru după
Robert Grosseteste
O ilustrație care ilustrează această idee ca un
dublu con.
Fig. 14:
Exprimând concepția lui Leon Battista Alberti privind
relația între cele patru culori primare: roșu, albastru,
verde și galben la care se adaugă negru, gri și alb, îi
permite o vizualizare tridimensională într-un
aranjament, așa cum se arată în cele două figuri.

Fig. 15:
De asemenea, poate fi vizualizat ca solid de culoare
prezentat alături, dacă este tratat ca o sferă în locul
unui dublu con.

Fig. 16:
Culorile preconizate de Forsius cu patru culori primare
de culoare roșie, galbenă, verde și albastră dispuse pe
linia ecuatorului cu o linie de tonuri cenușii ca axa
verticală centrală dinspre alb (cer) către negru
(pământ).
Fig. 17:
Nomenclatura englezească pentru fig. 16

Fig. 18:
Cercul de culoare Forsius văzut pe ecuator.

Fig. 19:
Nomenclatura englezească pentru fig. 18.
Nașterea cercului de culoare
Diferențele dintre culoarea luminii și cea a pigmenților de
vopsea lămurită prin explicarea luminii
Newton a folosit cuvântul spectru, adică "apariție", în latină, pentru a descrie banda
de culoare produsă de prismele triunghiulare.
Newton a descoperit că cele șapte culori conținute în razele de lumină albă s-au
difuzat diferit pentru a crea fenomenul curcubeului.
Isaac Newton
1642 1726,
Anglia

Moses Harris
1731 1785,
Anglia

Era cercul lui Newton o diagramă cromatică?

Aproximativ 50 de ani după ideea solidului cromatic a lui Forsius, profesorul
universitar din Cambridge, Isaac Newton, a efectuat experimente explorând lumina
soarelui. El a inclus celebrul său cerc de culori în opera sa “Opticks”, publicată în 1704.
Newton și-a descris cercul de culori prin transformarea celor șapte culori dispuse în
jurul circumferinței spre centru către alb. Culorile intermediare sunt determinate de
pozițiile lor specifice. Cercul mic indică un centroid al arcului împărțit în șapte.
 Cele șapte culori ale luminii (roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și
violet) sunt dispuse în jurul circumferinței, însă toate culorile spectrului sunt de fapt
aranjate în jurul circumferinței. (Cu toate acestea, fiind o diagramă schematică, aceste
culori nu coincid cu pozițiile reale ale lungimii undelor spectrale.) Poate că Newton nu
și-a colorat cercul cromatic deoarece nuanțele reprezentau tonurile luminii și nu cele ale
unor pigmenți.
Fig. 20
Dacă este inversat de la stânga la dreapta, această
ilustrație intitulată "Umbre și reflexie" în perspectivă
liniară (1715) de către Brook Taylor (1685 - 1731)
coincide practic cu cercul de culoare al lui Newton.
Cele două linii par să verifice legile centrului de
greutate al lui Newton.

Fig. 21
Diagrama scării muzicale inclusă în Descartes
Compendium Musicae.

Poate că cercul de culoare al lui Newton este frecvent discutat datorită diferitelor
tehnici ascunse în el. Unul a fost modul în care Newton și-a fixat propriul cerc de
culoare după cele șapte tonuri ale scării muzicale. Se consideră că a fost influențat de
ilustrația inclusă de Descartes în lucrarea Compendium Musicae. Când sunt suprapuse,
unghiurile centrale pentru fiecare culoare se potrivesc aproape perfect.
Un alt punct este că Newton susține că centrul cercului de culoare este alb, deci
trebuie să privim cele șapte culori spectrale dispuse în jurul circumferinței ca
transformânru-se către centru. Mai mult decât atât, atunci când Newton scrie că culoarea
unui anumit punct din cerc poate fi determinată folosind regula centrului gravitational,
se poate avea în vedere că această diagramă este o diagramă circulară de cromaticitate.
Regula de gravitațională este relativ ușor de înțeles și poate fi considerată o modalitate
excelentă de a descrie culori nespecificate fără a utiliza conceptul de vectori. În cartea sa
The Artful Universe fizicianul John D. Barrow include o interpretare sferică așa cum
este arătată în fig 23. Nimeni altcineva nu a făcut o interpretare atât de îndrăzneață.

Două cercuri cromatice ale entomologului Moses Harris

Unele cercuri de culoare sunt notate pentru frumusetea lor. Acestea includ cele
două cercuri de culoare care fac parte din lucrarea Sistemul Natural al Culorilor,
publicat în 1766 de entomologul britanic și gravorul Moses Harris. Aceasta este o
lucrare prețioasă în domeniul cromaticii, fiind cunoscute doar patru exemplare.
Schiffermüller, prezentat în secțiunea următoare, a fost și el entomolog.
Harris a creat două cercuri de culoare unul intitulat "Prismatic" (cerc cromatic
prismatic cu trei culori primare: roșu, galben și albastru) iar celălalt "Compus" (cerc
cromatic compus din trei culori primare: portocaliu, verde și purpuriu) (vezi figura 24).
Cercul de culoare prismatic din stânga de jos este format din 18 culori compuse din cele
trei culori primare: roșu, galben și albastru. În ciuda folosirii termenului de prismatic,
Harris a făcut eroarea utilizării amestecurilor cromatice substractive: roșu, galben și
albastru ca fiind culori prismatice primare.
Specialitatea lui Harris a fost gravura astfel încât el a folosit densitatea liniilor
negre pentru a reprezenta gradatiile cu intensitatea 20 pentru fiecare culoare spre centrul
cercului. Culorile au fost adăugate folosind acuarela. O realizare impresionantă într-o
epocă dinaintea imprimeriei cu puncte colorate. Nu este o exagerare dacă calificăm
aceste cercuri cromatice, alături de cele ale lui Chevreul, ca fiind cele mai frumoase..
Fig. 22
Newton a folosit această diagramă pentru a ilustra modul
în care culorile spectrului au produs culoarea albă în
amestec, dar a mai considerat că există și o
corespondența dintre cele șapte culori și cele șapte
tonuri muzicale.
Fig. 23
Ilustrație din The Artful Universe (1995) de John D.
Barrow.

Fig. 24
Harris a fost un gravor calificat. El a mărit numărul de
linii negre gravate pentru a regla intensitatea, astfel a
întrebuințat 3 linii pentru nivelul 4 și 12 pentru nivelul 20
(cel interior). În ilustrație a folosit un total de 660 de
culori (360 pentru cercul de culoare prismatic și 300
pentru cercul de culoare compus).
Cercuri de culoare mistice
De la sfârșitul secolului XVIII până în secolul al XIX-lea
Johann Wolfgang von Goethe
1749-1832,
Germania

Phillip Otto Runge

1777-1810,
Germania

Cerc de culoare conceput de un entomolog

Entomologul austriac Ignaz Schiffermüller a publicat o frumoasă ilustrație
conținând cercul de culori (fig. 26) în lucrarea sa “Versuch eines Farbensystems” 1772.
O caracteristică neobișnuită a acestui cerc de culoare este folosirea gradațiilor continue.
Cercul de culoare era format dintr-un total de douăsprezece culori, incluzând cele patru
culori primare: roșu, albastru, verde și galben și alte opt culori secundare. Celor
douăsprezece culori li s-au dat nume unice. Centrul cercului conținea soarele - sursa
tuturor culorilor. Cele patru ilustrații cu tema curcubeu indică un mixaj evident de
pigment cu nuanțe de culori deschise.

Cercul de culori al lui Goethe

Personalitatea literată Goethe a început să studieze cromatica în anii '40, dedicându-
și două treimi din viață studiului culorilor. Lucrarea sa din trei părți, “Zur Farbenlehre”
(Teoria culorilor), a fost publicată în 1810, printr-o coincidență chiar în anul în care a
murit Runge. Un susținător al teoriei culorii elaborate de Aristotel, Goethe credea în
existența culorilor între alb și negru. Goethe a considerat că percepția culorilor este un
efect psihotrop și a efectuat experimente fiziologice pentru a inventa un cerc al culorilor
unde cele șase culori apar în imagini reziduale. El a explicat acest lucru în termenii celor
două culori pure, galben (lumină) și albastru (întunecat) folosind conceptul de
Steigerung (elevație), abordând subiectul în cadrul unei teorii a armoniei culorii (figura
27). Goethe a elaburat două cercuri de culoare diferite: un cerc cu șase culori (figura 26)
fără adăugarea oarecum forțată a indigoului (așa cum procedase Newton). Acest cerc
din șase culori este compus din trei perechi de culori complementare (roșu-verde, violet-
galben, albastru-portocaliu) pe baza culorilor reziduale ale imaginii. Realizat cu ajutorul
lui Friedrich Schiller, celălalt cerc de culori (figura 28) alcătuit din culorile: purpuriu,
portocaliu, galben, verde, albastru și violet, aranjate circular în jurul unui centru negru.
Inelul exterior este împărțit în unități temperamentale: coleric, sanguin, flegmatic și
melancolic. Acestea fiind împărțite și ele fiecare în cîte trei părți.
Fig. 25
Ignaz Schiffermüller (1727-1806, Austria)

Cercul de culoare al lui Goethe îi conturează teoriile cromatice, iar teoriile erau
moșteniri pozitive alături de cele ale lui Itten și Klee din Bauhaus, în aceeași măsură și
Runge, au fost încorporate în pedagogia designului. Cititorii interesați să afle mai multe
sunt încurajați să citească cea mai amplă lucrare a lui Goethe, Teoria culorilor, deși este
nevoie de o răbdare apreciabilă datorită lungimii ei.
Sfera de culori a lui Runge
Runge a fost un artist promotor al romantismului german de pictură. El și-a dedicat
ultimii ani studiului culorii. A publicat o teorie a culorii și o diagrama sferică (Figura
29) în lucrarea sa “Farbenkugel” din 1810, la vârsta de 33 de ani, chiar în anul mortii
sale. Sfera culorii elaborată de Runge a avut drept model evident globul pământesc.
Cercul culorilor pure se află la Ecuator, Polul Sud e marcat cu negru și Polul Nord cu
alb, iar axa care leagă cei doi poli formează un nivel cenușiu. Toate culorile mixte sunt
astfel prezente pe sferă.
Unele probleme privind structura sferei culorilor întocmită de Runge au fost
evidențiate un secol mai târziu de profesorul Ostwald (Wilhelm Ostwald). El a înțeles că
adăugând culoarea albă sau neagră la culorile de pe ecuatorul sferei, deplasarea spre cei
doi poli care a redus numărul de culori care se diferențiau reciproc și că gradatia pe
suprafața sferei a fost o eroare. El a propus ca ele să varieze liniar. Totuși, această sferă
cromatică a fost lăudată de Johannes Itten și Paul Klee, dascăli la școala Bauhaus. În
secolul XX, ideile lui Runge au fost încorporate în învățăturile standard despre culoare.
Lucrarea lui Runge “Farbenkugel” a fost reprodusă (retipărită) și poate fi
descărcată în format PDF pe Internet, dar este disponibilă în prezent doar în limba
germană. Originalul poate fi contemplat la Muzeul Goethe din Düsseldorf.

Fig. 26
Symbolic use of color
Fig. 27
Steigerung (elevație). Goethe a folosit un cerc cromatic
pentru a-și explica conceptul de "Steigerung".

Fig. 28
Paletă circulară de culori care ilustrează temperamentul
uman, întocmită cu ajutorul lui Schiller. Ea este alcătuită
din purpuriu, portocaliu, galben, verde, albastru și violet
dispuse în jurul circumferinței, cu negru în centru. Inelul
exterior este împărțit în ‘coleric’ (autocrat, erou,
aventurier), ‘sanguin’ (persoană bună, entuziast,
persoană elegantă), ‘flegmatic’ (profesor, istoric, orator)
și ‘melancolic’ (filozof, învățat, monarh). Trăsăturile din
paranteze sunt situate în mijloc.

Fig. 29
Sfera culorii întocmită de Runge. Diagrama este o
gravură colorată.
Fig. 30
Diagramă schematică pentru lucrarea Farbenkugel
concepută de Runge. Este o versiune tridimensională a
cercului cromatic construit de Goethe.
Armonia culorilor și solidele cromatice
Începuturile teoriilor de culoare practice
Michel-Eugene Chevreul
1786 1889,
Franța

Charles Henry
1859 1926,
Franța

Sistemul cromaricii provenind din iluzia culorii elaborat de

Chevreul
Cărturar și cercetător francez în domeniul cromaticii Michel-Eugene Chevreul a
creat un sistem cromatic pentru armonizarea culorilor, pe care l=a publicat în lucrarea sa
Principiile armoniei și contrastului coloristic în 1839. Această lucrare a fost mult
apreciată drept o carte despre teoria culorilor care cuprinde toate aspectele cromatice, de
la pictură și pigmenți până la imprimare. Cartea sa ulterioară "Principiile armoniei și
contrastului culorilor și aplicațiile lor în artă", publicată în 1864 (diagrame tipărite în
1855), a devenit un manual al teoriei culorii pentru pictorii impresioniști într-o perioadă
de schimbări semnificative în lumea artei. Cercul de culoare al lui Chevreul a fost tipărit
prin litografie și a primit premiul de aur la Expozitia de la Paris din 1855..
 Fig. 31
Scara nuanțelor coloristice elaborată de Chevreul
(pentru albastru). Culoarea pură se află poziționată la
mijloc.

Fig. 32
Din “La Lumiere, La Couleur, La Forme”, de Charles
Henry (1922).

Curând după ce a fost numit director la “Manufacture des Gobelins” din Franța,
Chevreul a primit plângeri cu privire la calitatea slabă a unor culori, inclusiv albastru,
mov, gri, maro și negru. Cercetările sale asupra problemelor au marcat serios începutul
studiilor privind culoarea. Cercetările sale au arătat că fenomenul nu e cauzat de
probleme legate de tehnologia vopsirii, ci este pricinuit de modurile diferite în care
apare un fir de o anumită culoare când este țesut alături de alte culori, spre deosebire de
cazul în care este privit singur. Era vorba de fenomenul în care culorile apar mai ușoare
când sunt înconjurate de culori întunecate și mai întunecate atunci când sunt înconjurate
de culori deschise. Este un aspect fundamental învățat astăzi în primele etape ale
însușirii cromaticii. El a identificat, de asemenea, existența unui efect contrastant în
relația dintre culorile complementare. Era probabil prima cercetare din lume în care
aranjamentul culoarilor a fost judecat în raport cu productivitatea industrială.
 Să examinăm solidul cromatic conceput de Chevreul, referindu-ne la structura
tridimensională din Fig. 35.
Solidul cromatic este o emisferă cu centrul bazei alb, culorile pure aranjate la
mijloc și nuanțe care variază pe circumferință. Figura 31 prezintă gradatiile pentru 20 de
tonuri de la alb la negru.
Solidul cromatic a lui Chevreul se bazează pe trei caracteristici, cele ale nuanței, ale
tonului și ale turbidității. Chevreul a numit gradatiile orientate spre centrul axei centrale
turbiditate (ton rabarru). Turbiditatea culorilor scade spre baza axei centrale și crește
într-un aranjament conic. Axa centrală este acromatică, pornind de la alb în capătul
inferior, trecând prin gri și sfârșind cu negru în partea de sus. Imaginea obișnuită pe care
o avem despre un solid cromatic este, de obicei, cea cu nuanțele pure așezate în jurul
ecuatorului iar albul la polul superior și negrul la polul inferior. Culoarea solidă a lui
Chevreul, cu toate acestea, folosește negrul pentru exterior, cu baza devenind albă iar
nuanțe individuale sunt aranjate la jumătatea drumului de-a lungul emisferei, ceea ce
face dificilă vizualizarea. Din acest motiv, este uneori greșit interpretat, chiar și în
publicațiile academice.

Sfera culorilor creată de Charles Henry

Charles Henry a fost un bibliotecar asistent la Sorbona, profesor la institutul de
învățământ superior, și un matematician și filozof în domeniul esteticii, care deținea
funcția de director important la un laborator psiho-fiziologic. El a inclus reproduceri în
culori ale unei sfere cromatice (Fig. 32) în lucrările sale “Cercle Chromatique” (1889) și
“La Lumiere, La Couleur, La Forme” (1922). Aceste lucrări examinează relația dintre
nuanțele de culoare și scara tonalitățiilor muzicale dintr-o perspectivă matematică.
Lucrările sale conțin ecuații și grafice, oferind un aspect oarecum descurajant, dar sfera
cromatică trădează imediat influența lui Chevreul.
Henry a fost în contact cu numeroși artiști, printre care Georges Seurat și Paul
Signac, și a susținut teoriile noilor impresioniști.
Fig. 33
Ton rabattu din lucrarea lui Chevreul's “Expose d'un moyen de definer et de nommer les couleurs“
(1861).
 Fig. 34
Chevreul (1861)

(Figurile 33 și 34 sunt reproduse după lucrarea “Notiuni cheie în cromatică“ cu permisiunea lui Aki ra
Kitabatake)

Fig. 35
Solidul cromatic tridimensional elaborat de Chevreul
Armonia muzicală și a culorii
Sistemul luminii și a pigmentului din perspectiva opticii

Fig. 36
Scală cromatică

George Field
1777 ?-1854,
Anglia
Fig. 37
Din Chromatică: sau, Un eseu despre analogie și
armonie în coloristică (1817).

Cercul mistic de culoare al lui Field

Cercetătorul britanic de pigmenți și producătorul de coloranți, George Field, a
redactat teoriile sale unice de armonie într-o serie de cărți bazate pe rezultatele obținute
în fabricarea vopselelor. Lucrări notabile sunt Chromatics (1817), Chromatography
(1835) și Rudiments of the Painters (1850). Pe lângă faptul că a fost om de știință, a fost
un susținător al teoriilor despre culoare ale lui Aristotel. Figura 36 prezintă o ilustrație
(nu un cerc cromatic) inclusă în Chromatics. Această diagramă este utilizată și în
schema care ilustrează scala tonalităților muzicale și culoristice din figura 40.
Aranjamentul de culori între alb-negru la fiecare capăt reflectă concepția aristotelică
despre culorii. Numeroasele ilustrații în culoare incluse în lucrările sale transmit și un
sentiment de misticism.
Cercul cromatic al lui Field folosește în mod natural amestecuri de pigmenți, cu
cele trei culori primare aranjate ca petalele suprapuse, cu centrul marcat printr-un negru
achromatic. Culoarea terțiară din petală este exprimată ca Dk.
Probabil cel mai interesant aspect este căutarea unor asemănări între culoare și
formă, prin compararea celor trei culori primare, roșu, galben și albastru, pe de o parte
cu scala muzicală do, mi, și sol, și pe de altă parte cu cele trei figuri primare ale
geometriei liniilor, unghiurilor și curbelor. Ca și în cazul culorilor secundare, atunci
când formele secundare (piramida, cilindrul, conul) se întâlnesc în centrul sferei,
proporțiile se apropie de raportul armonic (5: 3: 8), sugerând căutarea unui principiu
care să unifice culoarea și formele. Fără îndoială, acest lucru a fost inspirat de
încercările lui Kepler de a deriva legile mișcării planetare din platonicele corpuri solide
inscripționate.
În elaborarea teoriei armonice a culoarii, Field a făcut uz de un dispozitiv
experimental numit metrochrom, pe care el l-a conceput pentru a defini prin măsurare
armoniile primelor trei culori de bază: rosu, galben și albastru ca rație combinativă.
Metrochromul prezintă trei pene pe care sunt gravate o scală cu gradatiile grosimilor,
după cum se arată în figura 39. Dacă se adună și suprapun cele trei soluții cu culorile
primare pentru a sesiza nuanțele transparente prin ecranul de sticla, se poate obține o
culoare achromatică în următoarele proporții: roșu 5, galben 3, albastru 8. Acest raport
caracterizează amestecul armonic al suprafeței colorate. Cu alte cuvinte, proporția 5: 3:
8 definește raportul armonic de referință. Era o idee inovatoare întrucât a exprimat
cantitativ armonia cromatică, dar din același motiv, a fost de asemenea criticată de către
cei ca Bezold, Brucke și Rood, dincolo de rezerva fată de analogia cu scala muzicală
Contribuția cercetărilor efectuate de Field privind pigmenți și coloranți în domeniul
tehnologiei industriale a fost foarte apreciată de contemporanii săi, dar apare mai puțin
prețuită în cercetarile ulterioare.

Irazu-Mondou și îndatoririle sale față de cercul cromatic al

lui Field
Restaurarea Meiji din Japonia a promovat schimbări însemnate în educație. În 1872
a fost publicat Ghidul pentru Învățământul Elementar, bazat pe practici europene.
Primul manual din Japonia despre culoare, Irozu-Mondou, este influențat de teoriile lui
Newton, Field și Chevreul, cu diagrama lui Wilson (figura 41) încorporată fără
modificări. Această diagramă a fost tipărită utilizând gravura pe lemn, cu elemente
separate pentru fiecare culoare. Comparând diagrama din stânga cu cea din dreapta,
schema japoneză este identică cu diagrama lui Field, cu excepția cercului achromatic
din centru. Culorile reale utilizate la imprimare diferă în mod clar, dar se datorează
materialelor utilizate în tipografie.
Deoarece studiul culorilor în Japonia a început mult mai târziu decât în Occident,
acest volum ilustrează neîndoios începutul cercetării cromaticii în Japonia.
Fig. 38
Cercul de culoari al lui Field (1841) ..

Fig. 39
Metrochromul experimental al armoniei culorilor.

Fig. 40
Scara comparativă a culorilor și sunetelor elaborată de
Field.

Fig. 41
Cele trei culori primare și diagrama lor de mixaj în Irozu-
Mondou (1876)
Fig. 42
Diagramă cromatică elaborată de Wilson (USA).
În căutarea unei teorii aplicabile
Constituirea bazelor cromaticii moderne

Hermann Günther Grassmann

1809-1877,
Germania

Hermann Ludwig Ferdinand von Helmholtz

1821-1894,
Germania

Ogden Rood
1831-1902,
SUA
 Wilhelm Max Wundt
1832-1920,
Germania

Karl Ewald Konstantin Hering

1834-1918,
Germania

Cercul cromatic conceput de Grassmann

Matematicianul german Hermann Günther Grassmann este autorul renumitei Legi
cromatice Grassmann, care permite culorilor să fie exprimate prin vectori spațiali în
coordonate tridimensionale RGB. Cercul de culoare din 1853 creat de Grassmann
(Fig.43) deplasează punctul de pornire și terminare a spectrului la poziția 12 (după
cadranul ceasului). El se bazează pe cercul cromatic conceput de Newton, iar liniile care
marchează roșul iniția și violetul final din diagrama lui Newton se presupune că
corespund Liniilor Fraunhofer B și H. Simbolurile indicate pe diagrama spectrală
Fraunhofer sunt incluse în interiorul cercului care verifică în detaliu pozițiile culorilor
adiacente. Grassmann a contribuit la fundamentarea cromaticii moderne, analiza
cercului său cromatic se bazează pe o abordare clasică.

Cercul de culori a lui Helmholtz

Hermann von Helmholtz, fiziolog și fizician german, a contribuit semnificativ la
progresul opticii fiziologice și fiziologiei acustice. El a dezvoltat și a prezentat o teoria
referitoare la cele trei culori primare definite optic (prin lumină) propuse cu aproximativ
50 de ani în urmă de Thomas Young (cunoscută apoi drept Teoria fiziologică
tricromatică a lui Young-Helmholtz), care a făcut posibilă explicarea culorilor prin
imaginile reziduale și prin orbirea cromatică. Cercul cromatic din figura 44 prezintă un
solid de culoare în formă de con privit de sus. Linia prin purpuriu înseamnă probabil că
culoarea nu a fost găsită în spectru.

Cercul de culori a lui Wundt

Wilhelm Wundt, un fiziolog, filozof și psiholog german, este deseori numit
părintele psihologiei experimentale. Publicată în 1874, sfera cromatică a lui Wundt
poate fi înțeleasă ca o dezvoltare a cercului propus de Newton. Cu toate acestea,
unghiurile centrale diferă semnificativ de cele ale lui Newton, deși nu este clar dacă
acest lucru a avut loc în mod arbitrar sau deliberat. Centrul sferei este, după cum era de
așteptat, un gri neutru.

Cercul cromatic din patru culori primare propus de Hering

Concentrându-se pe percepția culorilor, Ewald Hering în 1878 a propus o teoria
opusă a culorii, care a încercat să răstoarne teoria în vogă a lui Young-Helmholtz. Nu a
obținut însă o acceptare pe scară largă. Conform principiilor mixajului culorilor,
galbenul este creat prin combinarea culorilor roșu și verde în cele trei culori primare
RGB. Totuși, Hering a dat atenție rezultatelor observației care indică faptul că nuanțele
roșu și verde nu au putut fi detectate simultan din galben; nuanțele roșu și verde nu au
putut fi detectate atunci când au fost urmărite culori specifice; iar nuanțele galben și
verde nu puteau fi percepute simultan. Aceste observații l-au determinat să pună la
îndoială teoria celor trei culori primare. Teoria lui Hering a presupus trei perechi de
culori opuse care sunt percepute în mod esențial: roșu-verde, galben-albastru și alb-
negru. De asemenea, a susținut că retina conține receptori negru/alb, roșu/verde și
galben/albastru, speculând că acești receptori, datorită luminii, au suferit schimbări ale
contrastelor prin "disimilare" și "asimilare". Cercul cromatic inovativ al lui Hering din
figura 49 sugerează că nuanțele secundare pot fi obținute individual prin mixajul liniilor
în proporțiile a, b, c și a ', b', c 'din figura 48.
Atât teoria trichromatică a lui Young-Helmholtz cât și teoria culorii oponente
formulată de Hering sunt considerate și astăzi valabile, bazându-se pe ipoteza perceptiei
în faze a culorilor și pe faptul că prelucrarea informațiilor neuronale implicate în
perceperea culorii depinde de stadiul senzației vizuale.

Cercul cromatic complementar și cercul armonic de culori

concepute de Ogden Rood
Ogden Rood a fost un fizician american, profesor la Universitatea Columbia, și un
pictor amator. Cea mai importantă lucrare a lui Rood este Chromatica modernă,
publicată în 1879, în care își prezintă faimoasa diagramă de culori (Figura 46), ilustrând
în mod clar diferențele dintre culorile produse de pigmenti și cele generate de lumină.
Opera sa a fost publicată în limba franceză în 1881, devenind biblia culorilor pentru
pictorii neo-impresioniști. Pissarro, Seurat și Signac au susținut că sunt fascinați de
această carte.
Rood a fost, de asemenea, și consilier pentru cercetătorul Munsell. Gidul de
practică sistematică a utilizării culorilor redactat de Rood a constituit o parte esențială
a lucrărilor ulterioare concepute de Munsell.
Fig. 43
Cercul de culori elaborat de Grassmann's (1923).

Fig. 44
Plan pentru conul cromatic al lui Helmholtz (1867).
Culorile primare saturate sunt situate la periferie.

Fig. 45
Diagrama de culoari pentru raporturile complementare a
pigmentilor cromatici realizată de Rood (1879).
 Fig. 46
Rood. (Sus) Amestec de pigmenți. (Jos) Combinatie a
culorilor complementare ale luminii (1879).

Fig. 47
Sfera cromatică (Farbenkugel) a psihologului Wundt

Fig. 48
Hering. Diagramă pentru ilustrarea nuanțe similare ca rapoarte ale unor nuanțe individuale.
Fig. 49
Hering. Cerc cromatic creat din patru colorați în
succesiune ascendentă.

Fig. 50
Cerc cromatic elaborat de Hering.
Cercuri cromatice modelate pe petale
de flori.
Încercări de a crea noi palete de culori

Charles Hayter
1761-1835,
Anglia

Charles Blanc
1813-1882,
Franța

Charles Lacouture
1832-1908,
Franța
 Michel Jacobs
1877-1958,
Canada

Cercul de culoare al lui Hayter

Artist portretist și arhitect, Charles Hayter, a publicat în 1830 o lucrare intitulată
"Un nou tratat practic despre culorile primare". Acest volum conține numeroase
diagrame colorate fascinant, însă obiectul principal, diagrama sistemului cromatic
(Figura 51) paginat la începutul cărții prezintă niște culori ciudate. Acest lucru se
datororează probabil dificultăților cauzate de utilizarea unui număr mare de culori. Cele
trei culori primare din diagrama aranjamentului petalelor concepută de Hayter, sunt
constituite din același galben, roșu și albastru ca cele propuse de Leonardo da Vinci.
Cele trei culori secundare sunt portocaliu, verde și purpuriu. Culorile terțiare sunt un
brun măsliniu și un gri-albăstrui; el folosește griul de ardezie deseori și în locuri variate.
Hayter nu pare să facă distincția între amestecurile de culori adiționale și cele
substractive.

Cercul de culoare al lui Charles Blanc

Criticul de artă și istoricul Charles Blanc a inclus în manualul său intitulat
“Grarnmaire des Arts du Dessin” diagrama "Cromatic Rose" (figura 52), reprezentând
o floare. El a făcut cunoscută teoria culorii concepută de Chevreul mai multor artiști
neoimpresioniști, inclusiv lui Seurat.

Cercul de culoare al lui Lacouture

În 1890, botanistul și naturalistul francez Charles Lacouture din Paris a publicat
Repertoire Chromatique. Pe lângă cărțile despre culoare, Lacouture, în calitate de
profrsor, a mai publicat și lucrări privind botanica mușchilor și a plantelor fără flori.
Volumul lui Lacouture Repertoire Chromatique include o diagramă de culoare (Fig.53)
numită “trilobul sinoptic” coneput pentru analiza pigmenților din amestecurile de
culoare. După cum sugerează și numele, culorile sunt aranjate după modelul unei frunze
trilobate. Roșul, albastrul și galbenul de la periferie formează cele trei culori primare,
din care sunt formate arce cu punctul de pornire amplasat central. Culorile variază
treptat în șase gradații spre periferie, pornind din origine cu alb. Roșul devine R1, R2 și
R3, constituind un sistem care poate fi apreciat ca fiind invenția însăși a diagramei
cromatice. Graficele de culori sunt de obicei niște caroiaje din pătrate, dar această
diagramă a fost concepută cu un design unic chiar de la început.

Cercul de culoare al lui Jacobs

În 1923, sculptorul și artistul canadian, Michel Jacobs, a scris cartea The Art of
Color, în care se referă la efectele psihologice ale aranjamentelor coloristice și propune
teorii unice privind armonia culorilor. Jacobs a fost un susținător al teoriei Young-
Helmholtz și a folosit cele trei culori primare roșu, verde și purpuriu, pe care le-a numit
culori spectrale primare. Purpuriul folosită de Jacobs era de fapt culoarea albastru-
violetă folosită atât de Bezold, cât și de Hemholtz.
Să examinăm cercul de culoare al lui Jacobs (figura 55). Culorile primare spectrale
menționate mai sus sunt aranjate pe un cerc. Cele trei culori secundare, galben, albastru,
și roșu carmin, sunt rânduite în poziții opuse pornind dinspre centru. Prin urmare, trei
perechi complementare de culoare sunt create de culorile spectrale primare și de culorile
secundare. Cercului de culoare este aranjat din curbe convexe și concave opuse,
formând perechi complementare de culoare care creează șase culori compuse posibile.
Jacobs a descris configurația cercului său de culoare ca o ghirlandă deschisă combinată
din portocaliu, galben-verzui, albastru-verzui, albastru-violaceu, purpuriu și cărămiziu,
aranjate în sensul acelor de ceasornic. Perechile complementare de culoare formează un
singur flux, cum ar fi violet și galben-verzui. Numeroasele linii desenate pe cele trei
ghirlande separă culorile complementare și atenuează contrastul. Jacobs a folosit
termenul de culori primare spectrale, dar cercul său de culoare a abordat până la urmă
pigmenții amestecurilor de culoare subtractivă.
Fig. 51
Cercul de culoare al lui Hayter (1830).
Fig. 52
Compas pictural (partial).

Fig. 53
Albastru, roșu și galben în diagrama colorată a
Trilobului Sinoptic conceput de Lacouture
.

Fig. 54
Cercul cromatic conceput de Lacouture și intitulat
"Rosesynoptique".
Fig. 55
Michel Jacobs, 1923.

Fig. 56
Combinație armonică
Bauhaus si
cercul culorilor
Problema armoniei cromatice în design

Studiul culorii la Bauhaus era compus din cercetarea

estetică a teoriile elaborate în secolul 18, cu un
curriculum care încorpora învățămintele despre
armonie si culoare concepute de Newton.
În afara orelor de curs, Johannes ltten, Wassily
Kandinsky și Paul Klee au întreprins numeroase
acțiuni experimentale privind vizualizarea unor
probleme legate de configurația formelor și
tonalitatea culorilor.

Paul Klee
1879 1940,
Germania
 Johannes Itten
1888 1967
Germania

Cercul de culori al lui ltten

Etosul și metodele lui Johannes Itten, lector principal de cromatică în 1920 la
Bauhaus, constituie punctul culminant al unei educații în design, care a rămas valabilă
până în prezent. Numărul mare de aranjamente cromatice pe care l-a expus a fost
analizat cu pecădere din perspectiva percepției culorilor dincolo de fundamentele lor
cromatice, oferind materialele optime pentru fundamentele predării designului (Vezi
figurile 59, 61, 62 și 63). Itten a studiat sub Adolf Holzel la Stuttgart, învățând toate
teoriile de culoare, inclusiv cele ale lui Runge, Goethe, Chevreul, Ostwald,
Schopenhauer și Schreiber. El s-a străduit să integreze aceste teorii de culoare clasice în
experimentele sale inițiale. Cercul de culoare al lui Itten poate fi considerat ca fiind unul
dintre cele mai renumite cercuri de culori, indispensabile și în prezent în manuale.
Cercul din 12 culori (Fig.61), împreună cu celebra stea de culoare (Fig.62) au constituit
versiuni bidimensională a sferei de culoare concepută de Runge (Fig.29). Cel mai
faimos aspect al teoriei lui Itten este cea a armoniei culorii, care încorporează triade și
tetrade, însă acest lucru fusese deja propus de Chevreul. Această idee era asemănătoare
cu diagramele horoscop utilizate pe scară largă în Occident, cum ar fi cele concepute de
Ptolemeu (Fig.60), Galileo și Comenius..
During his period at the Bauhaus from 1919 to 1923, Itten established a personal
studio inside the Knights Templar gothic-style building designed by Goethe in a park in
Weimar. The mystic nuances noticeable in Itten's work have clear origins in these
surroundings. Itten resigned abruptly from the Bauhaus in October 1922 following
disagreements with the director, Gropius, and color teaching duties passed to Paul Klee.

Teoriile formative ale lui Klee și cercul de culoare

Paul Klee a fost succesorul lui Itten, preluând ca profesor la Bauhaus în 1923,
cursurile de studiu al culorii. Și el a lăsat o serie de idei privind cercurile cromatice din
teoriile sale formative, pe care le vom examina aici.
 Fig. 57
"Cononul totalitar" al culorii.

Fig. 58
Diagramă pentru "Cononul totalitar" conceput de Klee.

Detaliile învățăturilor lui Klee despre culoare sunt larg deszvoltate în diferitele sale
lucrări, cum ar fi “Das Bildnerische Denken” și “Beitrag zur bildnerischen Formlehre”
(“Gândirea vizuală” și “Contribuții ei la teoria formelor vizuale”). Poate că nici un
scriitor nu a lăsat informații atât de detaliate despre procesele sale de gândire cu privire
la culoare, cum a făcut-o Klee. Paleta sa misterioasă în cinci segmente (fig.65) indică și
gândurile sale privind mixajului de pigmenți. El a elaborat, de asemenea, și diagrame
care ilustrează armoniile de culore și sunet.
 O caracteristică a diagramei lui Klee este evidentierea legilor dinamice ale mișcării,
în care culorile opuse sunt legate prin gradații, cu accent pus pe griul mijlociu (neutru).
Aceasta este o caracteristică propagată de diagramele lui Itten, care reflectă în mod
semnificativ influența clasicilor precum Plato, Aristotel, Robert Fludd și Athanasius
Kircher, dar și Runge și Goethe. Fludd și Kircher au formulat misticismul universal
folosind diferite diagrame. Cu toate acestea, diagrama lui Klee "Canon de culoare
totală" (figura 58) aduce aminte de teoria lui Aristotel despre lumină și întuneric. Partea
inferioară este întunecată iar cea superioară luminată. Cele trei culori primare: roșu,
albastru și galben se rotesc pe un plan în jurul unui punct central. Klee a descris acest
aranjament ca fiind un "canon" coloristic. Culorile individuale variază în lățime și se
suprapun, creând diverse nuanțe intermediare (ca în ideea lui Hering). Diagrama apare
la prima vedere ca fiind lipsită de sens din punct de vedere cromatic, dar exprimă
teoriile de culoare anterioare printr-o abordare geometrică, filtrată prin sensibilitatea
unui artist.
Fig. 59
Diagramă teoriei armoniei cromatice redactată
de Johannes Itten

Fig. 60
Din versiunea latină a Armoniei lui Ptolemeu
Fig. 61
Cercul celor 12 culori. Cerc de culoare
dezvoltate din culorile primare: galben, roșu,
albastru, portocaliu, verde și violet.

Fig. 62
Steaua lui Itten cu cele 12 coordonate cromatice.
Fiecare nuanță are două gradații de culori pure
pornind din zona intermediară până la centru și
două gradatii până la negrul din periferie.

Fig. 63
Corpul de culoare coceput de Itten. Diagrama lui
Runge pentru sfera de culoare reconstruită în
vederea predării teoriei culorii. Cele două din
partea de sus sunt suprafețele corpului de
culoare, iar cea din partea stângă de jos este
secțiunea transversală prin planul de culoare pur
situat la ecuator. În partea dreaptă de jos este
prezentată secțiunea în plan vertical prin albastru
și verde.
 Fig. 64
Diagrama celor trei culori primare concepută de
Klee.

Fig. 65
"Plan de bază pentru steaua cromatică" de Paul Klee. Diferite cazuri extreme cu puncte de echilibru
comune conectate de culoarea gri.
Nașterea sistemelor practice de culori
The quest for international color standard
Wilhelm E Ostwald
1853-1932,
Germania

Albert H. Munsell
1858-1918
SUA

"Abacus bead" Sistemul formal de culori conceput de

Ostwald
Om de știință multi-talentat, Wilhelm Ostwald a câștigat Premiul Nobel pentru
cercetările sale privind catalizatorii reacțiilor chimice. În anii care au urmat, și-a dedicat
timpul cercetării culorilor, inventând propriul sistem de culori și propunând o metodă de
aranjare a tonurilor de culoare întemeiat pe principiul: "Armonia e egală cu ordinea?"
Sistemul de culori al lui Ostwald s-a bazat pe cele patru culori primare folosite de
Hering. El a proiectat o scală de griuri folosind legea Weber-Fechner care
reglementează relația dintre percepție și stimuli. Planurile triunghiulare de nuanță
identică sunt formate din culori pure (culori intense) cu alb și negru în fiecare vârf, iar
24 dintre aceste planuri de culori sunt aranjate într-un dublu-con pentru a crea o formă
de abac buclat. Sistemul de culoare al lui Ostwald a fost îmbunătățit în anii 1950 pentru
a deveni parte a sistemului DIN (Institutul German pentru Standardizare). La fel s-a
procedat și în anii 1970, pentru Sistemul Natural de Culori, NCS.
 Fig. 66
Mai întâi, Munsell a optat pentru un aranjament sferic.
(1905)

Fig. 67
Cercul de culori brevetat de Munsell în 1906 s-a bazat pe
cele șapte culori ale lui Newton: roșu, portocaliu, galben,
verde, albastru, indigo și violet. Conceptul cu 10 culori a
apărut mai târziu.

Sistemul de culori al lui Albert Munsell

Un profesor de artă american, Albert Henry Munsell a publicat în 1905 un sistem
de notare a culorilor care a permis exprimarea tuturor culorilor în ceea ce privește cele
trei caracteristici: nuanță, valoare (intensitate) și cromatică (colorit).
Corpul său cromatic folosește aceste trei caracteristici de bază marcate pe o axă
verticală centrală pentru o luminozitate în 10 trepte de la alb (0) la negru (10) și cu 10
nuanțe aranjate în intervale uniforme pe circumferință. Versiunea finală a fost diferită de
versiunile inițiale, adoptând o formă oarecum ciudată. Acest lucru se datorează faptului
că valorile maxime ale tonurilor pentru fiecare nuanță variază între 10 și 15, după cum
rezultă atunci când sunt văzute de sus prin aranjamentul neuniform prezentat în figura
71.
Munsell a intenționat să explice în mod simplu culoarea, folosind o gamă largă de
ilustrații pentru a-și explica ideile, cum ar fi globurile sau portocalele. Folosirea doar a
diagramelor din lucrările sale ar fi, ar constitui, fără îndoială, material suficiente pentru
a redacta o carte. În timp prezenta diagrama Munsell utilizează 10 nuanțe de culoare.
Diagramele înșirate în cererea pentru brevetul de invenție din 1906 au inclus cele șapte
nuanțe ale lui Newton. Sistemul de culori Munsell este explicat mai detaliat în ultimele
pagini ale acestui articol

Sistemul de culori NCS

NCS (Natural Color System) este un sistem de culori utilizat în standardele
industriale suedeze. Sistemul de culori NCS exprimă culorile în termeni definiți de
rapoarturile constitutive ale a șase culori psihologic elementare: alb, negru, roșu, galben,
verde și albastru. Culorile sunt împărțite într-o gradație de 10 unități egale din culorile
primare roșu, galben, verde și albastru, rezultând 40 de culori. Forma solidului color se
aseamănă cu abacul corpului cromatic propus de Ostwald. Diferență majoră constă în
faptul că culorile care formează solidul sunt determinate pe baza unor date perceptive
(psihologice) experimentale.
Fig. 69
Cercul cu 24 de culori conceput de Ostwald

Fig. 70
Vedere de sus modelului publicat de Munsell în
1915. (20 nuante)
Fig. 71
Cercul de 100 de culori conceput de Munsell

Fig. 72
Modelul solidului cromatic al standardelor industrislr
suedeze NCS

Fig. 73
NCS – pentru 40 de nuanțe (1979)
 Surse de referință
Următoarele referințe au fost utilizate în pregătirea acestui document.
Principalele resurse utilizate sunt enumerate mai jos. Doresc să mulțumesc autorilor
și editorilor în cauză.
Alte referințe și lecturi recomandate sunt enumerate în bibliografia de la pagina
114.
Jurnale academice și cataloage:
Charles Parkhurst and Robert L. Feller, Who Invented the Color Wheel?, Color
Research and Application, Vol.7 Number 3, ]982.
Sven Hesselgren, Why Color Order Systems? , Color Research and
Application, Vol.9 Number 4, 1984.
Mitsuo Kobayashi, The 34th Annual Meeting of the Color Science Association
of Japan (2003), Abstract.
Koji Ogata, Chromatics: Chromatography;
Color Theory: Chromatics (contained in Catalog of Western Rare Books at
Bunka Women's University Library).
Cărți:
Akira Kitabatake, Key Works and Illustrations in Chromatics (Yushodo).
Klaus Stromer, Color Systems in Art and Science; Traditions and Colors
(Golden );
Farbsysteme (Dumont).
Rolf G. Kuehini, Color Space (Wiley-Interscience).
Frans Gerritsen, lvlodern Color (Bij utsu Shuppan-sha); Ellolution in Color
(Schiffer Publishing, 1988).
Diagrama cromaticii Yxy-CIE
Spațiul cromatic Yxy permite exprimarea grafică a culorilor în două dimensiuni,
independente de intensitate. Plotarea lungimilor de undă ale spectrului vizibil
transformate în coordonate de cromaticitate x-y produce curba sub formă de potcoavă
cunoscută ca locus spectral (loc pur de lumină color / diagramă inferioară, stânga).
Toate culorile vizibile ochiului uman pot fi reprezentate în această curbă.
Culorile au fost adăugate la diagrama de cromaticitate x-y din dreapta pentru
claritate, deși unele cărți recomandă să nu se adauge culori diagramei de cromaticitate.
Nuanța de-a lungul periferiei potcoavei variază în ordinea spectrală descoperită de
Newton. Linia dreaptă care leagă cele două capete ale potcoavei este cunoscută sub
denumirea de graniță purpurie. Culorile situate pe această linie constau dintr-un amestec
de 380 nm (violet) și 770 nm (roșu) și nu sunt cuprinse în spectrul solar.
.

Fig. 74:
Diagrama xy permite gamei de culoare să fie reprezentată grafic pentru toate tipurile de dispozitive
cu valoare tristimulus, cum ar fi monitoarele și imprimantele. Gamut (gama) se referă la succesiunea
de culori care poate fi afișată de dispozitiv.
Fig. 75:
CIE 1931 (diagrama cromacității xy).
Spațiul cromatic CIE LAB
Spațiul de culoare CIELAB este un spațiu de culoare uniform recomandat în 1976 de
Comisia Internațională de Iluminare (CIE), notată ca CIE L * a * b *. Acest spațiu de
culoare (figura 76) este relativ uniform perceptiv și se adaptează îndeaproape la scalele
roșu-verzui și galben-albăstrui. CIELAB este utilizat pe scară largă în domenii care
implică produse reflectorizante și transparente, cum ar fi imprimarea și arta grafică.
Adobe Photoshop, de exemplu, utilizează CIELAB ca spațiu de culoare intern pentru
procesarea calculului.
(Consultați pagina 41 ~ E: Diferențele de culoare.)
Fig. 76:
CIE L*a*b* (1976).
Fig. 77
Graficul de mai sus descrie intervalele de culori CMYK și sRGB pe secțiunea orizontală a porțiunii
centrale Lab.
Sistemul cromatic modificat al lui
Munsell
From visual appreciation to digitalization
Conectat online de colormunki
(http://www.colormunki.com/Munsell).
Permite simulări a 40 de culori Munsell

Sistemul de notare Munsell

După cum am menționat mai devreme, Albert. H. Munsell (1858-1918) a fost un
profesor de artă american care a publicat un mod de notare a culorilor în 1905, un sistem
care a făcut posibilă descrierea reală a culorilor în funcție de trei caracteristici.
Acest sistem color a fost bazat pe 10 numere întregi. Cercul de culoare a fost
împărțită în zece folosind cele cinci culori principale Munsell (roșu, galben, verde,
albastru și purpuriu) și cinci nuanțe intermediare (galben-roșcat, galben-verzui, verde,
violet-albăstrui și roșu-violaceu), cu toate nuanțele identificate prin nume.
Centrul cercului are o bară verticală marcată cu 0 (negru) în partea de jos și cu 10
(alb) în partea de sus cu nuanțele cenușii, achromatice între ele. Aceasta formează scala
Munsell (a luminozității). Distanța de la axa centrală la periferie este împărțită
perceptual în gradații uniforme, pornind de la 0 din centru. Această distanță exprimă
croma Munsell (saturație) pentru o nuanță specifică. Sistemul de culori al lui Munsell a
fost inițial ilustrat ca o diagramă sferică, dar a fost proiectat astfel încât diferențele
dintre toate culorile să pară uniforme. (Vezi figura 78)

Fi:g. 78: Produs de Laboratorul de măsurare a culorii, Administrația Food War, S.U.A..
Culorile sunt specificate în notația lui Munsell prin nuanță urmată de luminozitate,
iar la urmă prin colorit după semnul barat “/”. De exemplu, "5R8 / 4" indică o nuanță
roșie, destul de luminoasă, cu o saturație moderată. Cu alte cuvinte, roz. În mod similar,
"5P3 / 8" indică o nuanță purpurie, destul de întunecată, dar cu o saturație ridicată: cu
alte cuvinte, culoarea unui de grape-fruit..
După cum se poate vedea din figura 79, coloratura maximă variază în funcție de
nuanță. Solidul folosit pentru a exprima culorile percepute devine astfel o formă
neuniformă, mai degrabă decât o sferă regulată.

Sistemul cromatic modificat al lui Munsell

Spațiul de culoare al lui Munsell este format din diviziuni ale culorilor perceptuale
uniforme. Cu toate acestea, progresele înregistrate în tehnologia de măsurare a culorilor
în secolul XX au condus în 1931 la înființarea sistemului de culori XYZ. Judd și un
număr de alți cercetători au examinat în detaliu tabelul de culori din “Munsell Book of
Color” pentru a corecta o serie de discrepanțe și a obține compatibilitatea între sistemul
Munsell și sistemul de culoare XYZ. Arezultat diagrama de corespondență a locaților
nuanțelor Munsell pentru diagrama de cromacitate x-y, prezentată în figura 78. Astfel,
sistemul Munsell a fost reînnoit în 1943 ca Sistem de Renotare Munsell. Intrând acum în
uz pe scară largă, termenul “Renotare” a fost abandonat..

Fig. 79 Munsell’s three-characteristics explanation.