Olmecii

Biblioteca de artă
Arte şi civilizaţii
I
 Prescurtări folosite în această lucrare.
A.M.N.H.: American Museum of Natural History.
I.N.A.H.: Instituto Nacional de Antropologia e Historia, Mexico.
M.A.I. : Museum of the American Indian.
M.N.A.: Museo Nacional de Antropologia
U.C.L.A.: University of California, Los Angeles
U.N.A.M. Universidad Nacional Autonoma, Mexico.

Pe copertă
Pictură rupestră. Oxtotitlán
După David C. Grove

II
Jacques Soustelle

olmecii
CEA MAI VECHE CIVILIZAŢIE A MEXICULUI

Traducere, cuvânt înainte şi tabel sinoptic de

NARCIS ZĂRNESCU

EDITURA MERIDIANE
BUCUREŞTI, 1982
III
 JACQUES SOUSTELLE
Les Olmeques. La plus ancienne civilisation du Mexique
© Les Editlons Arthaud, Paris, 1979

Toate drepturile
asupra prezentei ediţii în limba română
sunt rezervate Editurii Meridiane

IV
CUVÂNT ÎNAINTE

Jacques Soustelle este una dintre cele mai proeminente

şi mai complexe personalităţi ale culturii franceze
contemporane. Arheolog, antropolog, istoric, filosof al
culturii, om politic, Jacques Soustelle face parte din aceeași
„familie de spirite" căreia-i aparţinea şi Andre Malraux.
Născut la 3 februarie 1912, la Monpellier, Jacques Soustelle
arc aproape vârsta secolului.
Alfabetul acestei existenţe exemplare, pe care încercăm
să o descifrăm aici, începe la fel ca alfabetul atâtor biografii
anonime: studii primare și secundare la Lyon; bacalaureat
(1927-1928); Şcoala Normală Superioară (1929); licenţa în
filosofie, certificatul în etnologie (1930); agregatul în
filosofie (1932). Aparent, un destin aproape liniar Încrustat
într-o istorie neliniştită. Totuşi, tânărul de douăzeci de ani,
asediat de istorie, nu va putea rămâne impasibil. Tensiunile
politico-economice şi fluxul ideologic generat de un
Nietzsche sau Eduard Spranger şi preluat apoi pe alte
coordonate de Bergson şi William James, modulat diferit de
Peguy, Barres, Chesterton, Unamuno, Psichari, Papini,
Saint-Exupery şi Malraux, vor fi imprimat şi existenţei sale
acelaşi ritm - ritmul sincopat al secolului. Poate că - la fel ca
mulţi alţi intelectuali gata să fie răstigniţi pe golgotele
veacului - şi Jacques Soustelle îşi va fi repetat cu
înfrigurare întrebarea lui Unamuno: oare adevărul trebuie
să fie trăit sau înţeles? Răspunsul lui Jacques Soustelle a
fost destinul său, pe care şi l-a construit singur, ca pc o
piramidă aztecă, în trepte, suind şi coborând. Jacques
Soustelle a înţeles adevărul trăindu-l, şi l-a trăit doar când

V
a putut să-l topească în retortele raţiunii. Aşa cum Malraux
- voind să-şi pună la încercare valenţele fiinţei sale - plecase
doar cu câţiva ani mai înainte de a descoperi templele
Angkor-ului şi rănile Indochinei, Jacques Soustelle se vei
îmbarca, şi el, spre cealaltă parte a lumii, spre America
Centrală, mănat poate de aceleaşi gânduri.
Dar Jacques Soustelle nu a fost şi nu este doar un
cuceritor solitar. Dimensiunile fundamentale ale
personalităţii sale trebuiesc descifrate nu atât în spaţiul
acelui "sentimiento tragico de la vida", care a dominat
veacul, nici în vocaţia aventurii, cât mai ales într-o
nostalgie a misterului şi a originilor. Într-adevăr,
hieroglifa-nucleu a personalităţii sale este umanismul: a re-
descoperi Omul, a face să vibreze din nou, peste milenii,
vocea fratelui nostru, a smulge timpului istoria omului, a
smulge pământului acele resturi de destin care mai poartă
încă amprenta degetelor unui om anonim, care a trăit
acum zece mii sau douăzeci de mii de ani. Aceasta este
semnificaţia adâncă a participării lui Jacques Soustelle la
misiunile ştiinţifice din Mexic între 1932-1934, în 1935 şi
1939.
Teza de doctorat - Familia Otomi-Pame din Mexicul
Central - , pe care o va susţine în 1937, deschide ciclul
marilor cercetări privind istoria civilizaţiilor
precolumbiene şi inaugurează totodată caruselul
recunoaşterilor oficiale: director-adjunct la „Musee de
l'Homme" (1937), profesor la „Ecole Nationale de la France
d'Outre-Mer" (1938-1939), profesor la „College de France"
(1939).
Începe marea conflagraţie. În 1939 secolul deja fisurat
se rupe, sfâşiat între invadaţi şi invadatori, între călăi şi
victime. Asediat de iraţional, Jacques Soustelle nu se va
exila însă în zonele de tăcere ale paleoliticului. Omul trebuia
salvat încă odată de el însuşi. Jacques Soustelle alege lupta
și sacrificiul. În 1940, face parte din „Forțele franceze
libere" din Anglia; tot acum, în plin război, îi apare cartea
Gândirea cosmologică a vechilor mexicani; În 1941
îndeplineşte o misiune politică în America Latină; între
1942-1943 are funcţia de Comisar Naţional al Informaţiei
VI
(Londra); în 1943 întreprinde împreună cit Rene Pleven o
călătorie de informare în Africa (Sudan, Ciad, Bangui,
Brazaville, Camerun). În această perioadă zbuciumată,
Jacques Soustelle se dovedeşte a fi nu numai o conştiinţă
planetară, prezentă întotdeauna acolo unde fiinţa OM este
gata să se dezagrege, ci în primul rând un subtil om politic
şi un om de acţiune. Din noiembrie 1943 până la finele
anului 1944 este secretar general al Comitetului de acţiune
în Franţa şi Director general al serviciilor de informare şi
acţiune.
Rănile istoriei, rănile secolului, rănile ţării sale se vor
cicatriza cu greu în conştiinţa acestui luptător înnăscut
pentru adevăr şi libertate. Unele dintre ele vor rămâne
mereu deschise. Memoriile sale de război - În ciuda tuturor
(Envers et contre tous, 1947-1950, 1979) - stau mărturie.
După eliberare, Jacques Soustelle deţine funcţia de
Comisar al Republicii la Bordeaux (1945) şi de Ministru al
Informaţiei; din octombrie 1945 până în ianuarie 1946 este
deputat la prima Adunare Constituantă şi Ministru al
Franţei de peste mări („la France d'Outre-Mer"); În 1947
este ales secretar general al R.P.F. (Adunarea Poporului
Francez), funcţie pe care o va deţine pană în 1951.
Activitatea politică se împleteşte cu activitatea ştiinţifică.
Lucrează la cartea intitulată Viaţa cotidiană a aztecilor,
care va apărea în 1955. Este deputat al departamentului
Rhone (1951-1955) şi preşedinte al grupului R.P.F. la
Adunarea Naţională. Ca guvernator general al Algeriei
(1955-1956) are prilejul să redescopere degradarea omului
de către om, despre care va vorbi în Iubită şi îndurerată
Algerie (Aimee et souffrante Algerie, 1956). Deputat (1956-
1958), Ministru al informaţiei, apoi ministru delegat pe
lângă Primul ministru, însărcinat cu problema Saharei şi
cu problemele atomice. Jacques Soustelle refuză totuşi să se
rătăcească iremediabil în culisele politicii. Renunţă la
activitatea politică, la titluri şi se retrage într-un exil poate
autoimpus, departe de ţară: (1961-1968): Speranţa trădată
(1962) şi Douăzeci și opt de ani de gaullism (1968, 1971)
conţin procesele verbale ale unei epoci şi procesele de
conştiinţă ale 1mui om care a trăit-o din plin.

VII
 Drama exilului este însă luminată de misterul
dispărutelor civilizaţii. Acum va scrie Jacques Soustelle
Arta vechiului Mexic (1966), Mexicul (1967), Cei patru sori
(1967).
Revenit în ţară, este reales deputat al departamentului
Rhône (1973-1978). Din nou, politica și arheologia îşi
întrepătrund apele. Bibliografia sa se îmbogăţeşte cu noi
titluri: Aztecii (1970, Cercetarea franceză în arheologie și
antropologie (1975), Drumul incaşilor (1976), Olmecii
(1979), volum distins cit Marele Premiu al Academiei
Franceze), Universul aztecilor (1979). În prezent,
Jacques Soustelle este profesor la catedra de „ Civilizaţii
autohtone din America" a Şcolii de Înalte Studii în Ştiinţele
Sociale şi Director al Centrului de studii şi Cercetări
Antropologice (CERA) al Universității Lyon-II.
Cartea lui Jacques Soustelle - Olmecii este o încercare
de exorcizare a „daimon"-ului istoriei, care uneori
măsluieşte Cărţile timpului, bătându-şi joc de truda
cercetătorului. Nimic mai semnificativ decât faptul că, în
ciuda săpăturilor arheologice, a studiilor morfologice şi
stilistice, savanţii nu au reuşit să răspundă la câteva
întrebări fundamentale privind civilizaţia olmecă. Cine
erau acei oameni? de unde veneau ei? care era adevăratul
lor nume? ce limbă vorbeau? cum au dispărut? etc.
Iar când istoria tace apar miturile; ipotezele reînnoadă
firul rupt al cronicii; imaginația ține loc de destin. Oare este
posibil ca omul – arheologul, istoricul, antropologul – să
descurce firele acestui „joc" în absolut, ale cărui mize sunt
piramide, temple, capodopere, fiinţe umane? Cartea lui
Jacques Soustelle oferă un răspuns real la această
întrebare, un răspuns sobru, echilibrat în cel mai pur spirit
cartezian. Într-adevăr, autorul reuşeşte să depăşească
prejudecăţile şi ipotezele fără acoperire documentară şi să
reconstituie din cele aproape două sute (!) de piese -
singurele „mesaje" cunoscute până în prezent, transmise de
„galaxia" olmecă - o civilizaţie, ritmul spiritual al omului,
care a răsărit acum 3500 de ani dincolo de orizontul erei
noastre. Astfel, dintr-un pariu cu hazardul, cartea aceasta
VIII
se transformă treptat într-un dialog cu invizibilul şi - de ce
nu? - cu posibilul.
Lucrarea lui Jacques Soustelle constituie, în acelaşi
timp, un bilanţ necesar, un act revalorificator şi
reordonator al cercetărilor unor iluştri savanţi ca George
C. Vaillant, Matthew Stirling, Michael Coe, Miguel
Covarrubias etc.
Aşadar, nu o „nouă" teză, ci o sinteză critică - prima de
acest gen din Franţa - a tuturor informaţiilor şi teoriilor de
care dispune la ora actuală americanistica în privinţa
olmecilor.
Jacques Soustelle scrie, în fond, istoria Omului
întrupându-se încet din tăcerea înfricoşătoare a secolelor.*
NARCIS ZĂRNESCU

∗ Îndeplinind o plăcută îndatorire de conştiinţă, doresc să

mulţumesc domnului Jacques Soustelle pentru amabilitatea cu care
a răspuns solicitărilor mele, punându-i la dispoziţie toate
informaţiile biobibliografice necesare. Totodată, vreau să-mi
exprim cele mai vii mulţumiri şi întreaga recunoştinţă faţă de
mama mea, lector universitar Elena Zărnescu, pentru sfaturile
competente şi pentru concursul dat la realizarea acestei traduceri.

IX
INTRODUCERE

O civilizaţie cu totul necunoscută nouă, răsărită din

adâncul timpurilor în numai câteva decenii, ni s-a
impus cu evidenţele şi misterele ei, cu stilul şi cu zeii ei,
drept cea mai veche dintre toate civilizaţiile întemeiate
de om pe continentul american, fiind poate chiar
„civilizaţia mumă" a Lumii Noi.
Deseori s-au făcut comparaţii între azteci şi
romani, între mayaşi şi greci. Despre tolteci s-a putut
spune că au jucat în antichitatea indiană un rol
comparabil cu acela al etruscilor în Italia. Olmecii,
însă, ne duc cu gândul la sumerieni: au fost, ca şi ei,
mult timp necunoscuţi; au fost asemenea lor,
precursori îngropaţi sub ruinele milenare, ascunşi
ochilor noştri de vestigiile popoarelor care le-au urmat.
Dar, spre deosebire de vechiul Sumer, unde întinse
regiuni sunt astăzi lipsite de apă şi pustii, în
singurătăţile junglei se ascund, sub vălul gros al
vegetaţiei tropicale şi în mlaștinile câmpiilor joase
aşezate de-a lungul coastelor, monoliţii şi altarele
olmece. Pare aproape de neconceput, la prima vedere,
ca omul să fi putut prospera, munci, construi şi crea
arta şi religia în mijlocul acestei naturi copleşitoare.
Totuşi, într-o epocă contemporană cu aceea a
1
războiului troian s-au format sub mâna omului primele
monumente ale antichităţii americane în văile periodic
inundate de râuri şerpuind leneş, nu departe de mare,
în această ţară a soarelui răsare şi a ploilor abundente
care formează astăzi o parte a statelor americane
Tabasco şi Veracruz.
Când, la începutul secolului al XVI-lea, spaniolii au
invadat continentul, aztecii domneau peste imperiul
lor, care se întindea de la un ocean la altul şi de la
fluviul Panuco la istmul Tehuantepec; mai departe, la
sud-est, avanposturile de la Soconusco şi expediţiile
negustorilor-soldaţi duceau până în America centrală
renumele lui Moctezuma şi gloria zeului lor, Colibriul
solar – dar acest imperiu era foarte nou. Trecuse mai
puţin ele un secol de când „Şarpele de obsidian",
împăratul Itzcoatl, dăduse primul impuls politicii de
expansiune a Mexicului şi aliaţilor săi. De altfel, nici
aztecii, veniţi târziu în Mexicul central, nu se puteau
mândri cu o îndelungată tradiţie. Pentru ei - fapt
menţionat printre alţii de istoricul indian Ixtlilxochitl -
trecutul se rezuma la o vârstă de aur, cea a toltecilor,
precedată de o eră mitică, lipsită de contururi clare:
aceea a Uriaşilor, pierdută în negurile legendei. Înşişi
zeii - credeau ei - construiseră colosalele piramide ale
Lunii şi ale Soarelui de la Teotihuacán. Transpunând în
cronologia noastră marile faze ale istoriei mexicane,
vom putea afirma că aztecii şi-au părăsit îndepărtata
origine, Aztlán, în secolul al XII-lea al erei noastre şi au
sosit în secolul al XIII-lea în valea Mexicului, unde îşi
vor întemeia capitala la începutul secolului al XIV-lea;
că înainte de aceasta, pe înaltul platou şi dincolo de el
strălucise, aproape două sute de ani începând din a
doua jumătate a secolului al IX-lea, civilizaţia toltecă;
şi că, în sfârşit, încă de la începutul erei noastre,
Teotihuacánul fusese centrul unei civilizaţii puternice,
până la prăbuşirea ei opt secole mai târziu.
2
 Noile perspective deschise de lucrările arheologilor
mexicani cum ar fi Manuel Gamio şi de cele ale
colegilor lor nord-americani ca George Vaillant sunt
cele care ne-au permis să prelungim reconstituirea
istoriei autohtone până în adâncurile trecutului. Astfel
s-a ajuns la concluzia că era marilor cetăți și
monumente a fost precedata de o perioadă aşa-zis
„arhaică": e vorba de o epocă, în care oamenii cultivau
porumbul, trăiau grupaţi în sate, modelau argila.
Denumirea acestei perioade, ca şi denumirile
subdiviziunilor ei, provin de la aşezările situate în valea
centrală: Zacatenco (900-400 î.e.n.), Ticoman (400
î.e.n. până la e.n.).
Astfel, antichitatea mexicană sau mai bine-zis
mezo-amcricană1 ar putea fi împărţită în trei faze:
arhaică sau pre-clasică, înaintea erei creştine; clasică,
în timpul primului mileniu (Teotihuacán, El Tajin,
Oaxaca, Maya); post-clasică (toltecii, Yucatán, azteci)
din anul 1000 până la cucerirea spaniolă. Evident,
acest tablou cronologic ar putea fi şi, de fapt, chiar a
fost de multe ori modificat, nuanţat şi completat; cu
toate acestea a rămas - în liniile sale esenţiale - la fel de
simplu şi clar, satisfăcător pentru spirit graţie ritmului
său ternar.
Totuşi, curiozitatea arheologilor şi preistoricilor nu
putea să se oprească aici. Două mari probleme sau serii
de probleme se ridicau inevitabil în faţa lor; prima:
existau oare oameni în Mezo-America înaintea pre-
clasicului, deci înainte de apariţia agriculturii şi a
satelor? Şi, dacă da, de unde veneau ei?
A doua întrebare privea originea agriculturii.
Nimeni nu se mai îndoieşte că porumbul n-ar fi fost
factorul hotărâtor pentru trecerea la viaţa sedentară,
condiţie a oricărei civilizaţii: de unde venea însă acest
porumb? Unde a fost aclimatizat şi cultivat, pentru a
3
deveni în cele din urmă însăşi baza existenţei
indienilor?
Pentru a răspunde foarte schematic la prima
întrebare, se poate spune că, ţinând cont de stadiul
actual al cunoştinţelor noastre, omul care a populat
continentul american a venit aici clin Asia, acum mai
bine de 25 000 de ani şi, fără îndoială, de mai puţin de
40 000 de ani. Ceea ce numim strâmtoarea Behring
constituia în timpul unor lungi perioade un adevărat
pod între Siberia şi Alaska, nivelul mărilor fiind mult
mai scăzut decât astăzi, deoarece mase enorme de apă
erau înghițite de gheţari. Omul acesta era un paleo-
siberian, un vânător călit de asprimile climatului arctic.
Echipamentul lui se mărginea la unelte şi arme de
piatră, care erau necesare pentru a ucide şi a spinteca
animalele pe care le urmărea. Ne putem imagina cum
mici grupuri de vânători asiatici nomazi treceau fără să
ştie de pe un continent pe altul, printre zăpezi şi
gheţuri, îndepărtându-se puţin câte puţin spre sud. Din
mileniu în mileniu, printre munţi şi fluvii, aceşti
oameni au atins mereu alte zone în imensitatea unei
lumi noi. Au cunoscut clime foarte diferite, medii
extrem de variate. Unii s-au aşezat acolo unde erau
condiţii de viaţă prielnice, - cu vânat bogat şi specii
vegetale comestibile; alţii, însă, şi-au continuat
migraţiunea. Către anul 13 000 î.e.n., omul popula
ţinutul de azi al Perului, iar către 7000 se stabilise în
Chile. În Mexicul central, omul își face simţită prezenţa
acum mai bine de 20 000 de ani, tăind vârfurile de
suliţă din piatră şi vânând mamuţi pe malurile
mlăştinoase ale marilor lagune, care acopereau o mare
parte din vale.
Aceşti „indieni" aparţineau cu toţii fără îndoială,
speciei „homo sapiens", adică speciei noastre. Până
acum nu s-au găsit în America nici un fel de urme
aparţinând speciilor umane sau umanoide dispărute,
4
cum ar fi neandertalienii, pitecantropii sau
australopitecii; aşa cum nu s-au găsit, dealtfel, nici
resturi de mari primate antropoide. Totul ne face să
credem că America a fost - într-adevăr - „Noul
continent" şi că omul nu a ajuns aici decât recent, la
scară geologică, se înţelege. Aici a întâlnit animale ca
mamutul, calul, mastodontul, o varietate de cămilă,
care au dispărut cu cel puţin 10 000 de ani înaintea erei
noastre. Nici atunci spiritul său nu era lipsit de
preocupări artistice: un os de camelidă, tăiat în formă
de cap de coiot şi găsit la Tequixquiac, în Mexicul
central, dovedeşte că acestor vânători le plăcea, ca şi
îndepărtaților noştri strămoşi europeni, să creeze
reprezentări ale animalelor printre care trăiau.
Modul de viaţă al vechilor popoare de vânători şi
culegători s-a perpetuat în Mexic pe lângă civilizaţiile
agricole, până la cucerirea spaniolă şi chiar mai târziu,
în secolul al XVIII-lea: aceasta era existenţa
caracteristică a „şişimecilor" (din cuvântul aztec
Chichimeca = „barbari"), care rătăceau prin munţii
aproape pustii de la Sierra Gorda şi prin imensele stepe
cu cactuşi din nord. Se hrăneau cu vânat (cerbi, iepuri,
păsări), cu rădăcini şi fructe sălbatice; făceau un fel de
pâine făinoasă, zdrobind fructele unei mimoze ţepoase,
mezquita. Astfel, timp de multe secole, au coexistat în
Mexic două tipuri de culturi fundamental deosebite,
cum ar fi fost situaţia în Europa dacă civilizaţiile
producătoare de greu şi vin ar fi putut vedea rătăcind
la frontierele bogatelor lor teritorii şi oraşe, vânători
troglodiţi rămași în epoca de piatră.
Ceea ce noi numim în Lumea Veche - „revoluţia
neolitică", adică descoperirea agriculturii şi a creşterii
vitelor către al VIII-lea mileniu î.e.n, a avut loc în
Mezo-America în cel de al IV-lea mileniu, dar cu o
deosebire extrem ele importantă: aici nu exista pe
atunci nici un fel de animal care ar fi putut fi
5
domesticit pentru a-i da omului grăsime, lactate, carne,
energie. Indianul american n-a avut la dispoziţie nici
vaci, nici boi, cai, măgari, capre, oi sau porci. Nici un
fel de animal de povară sau de tracţiune. Nu exista
bălegar pentru câmpuri. Nici lapte, nici carne. Numai
câinele (comestibil) şi curcanul au fost domesticiţi,
precum şi albina. Astfel, existenţa omului depindea cu
atât mai mult de hrana vegetală. Porumbul a fost şi a
rămas pentru indian, astăzi ca şi acum 5000 de ani,
sursa vitală prin excelenţă. Dar unde şi când a apărut
acest prețios porumb?
Sunt puţine probleme care să fi provocat atâtea
cercetări şi ă fi dat naștere la atâtea controverse ca
aceea a originii porumbului. S-a crezut mult timp că
strămoşul porumbului era teosinta (teucentli, „porumb
divin" în aztecă), plantă sălbatică, care creşte mai ales
în Guatemala. Ştim astăzi, îndeosebi datorită lucrărilor
botanistului Paul Mangelsdorf, că această ipoteză
trebuie înlăturată. În schimb, s-a dovedit că un
porumb sălbatic, o plantă cu spice minuscule, a existat
în Mexic mult mai înainte ca omul să fi sosit acolo;
polenul descoperit prin foraj profund în valea centrală
arată că această plantă creştea deja în acele locuri
acum 80 000 de ani!
Arheologul Richard („Scotty") Mac Neish şi-a
consacrat cercetările de mai bine de treizeci de ani
începuturilor agriculturii mezo-americane. Săpăturile
sale, conduse în mod strălucit, întâi la Tamaulipas,
apoi în special la Tehuacán (statul Puebla), ne permit
să tragem două concluzii: în primul rând, contrar celor
ce s-au crezut până acum, nu porumbul a fost prima
plantă cultivată de indieni. Încă din anul 6 500 î.e.n.,
era cultivat curcubetele, urmat de dovleac, fasole,
piper-roşu, avocado şi bumbac. Apoi, s-a dovedit că
faza decisivă, care a dus la cultivarea porumbului în
valea Tehuacán, a durat aproximativ între anii 5000-
6
3000 î.e.n. (aşa-numita fază „Coxcatlán"). Porumbul,
aşa cum îl cunoaştem, se dezvoltă treptat din spicele
firave ale plantei sălbatice. Acțiunea omului s-a
exercitat în selecţionarea seminţelor şi îngrijirea
plantei hrănitoare. Timp de secole, porumbul nu a
intrat decât în mică măsură în alimentaţia indienilor,
deoarece aceştia duceau o viaţă semi-nomadă, vânând
animale mici. Dar începând cu a doua jumătate a celui
de al IV-lea mileniu, agricultura i-a procurat omului,
cu destulă regularitate, hrană suficientă, aşa încât în
vale vor începe să se ridice primele cătune, mici
grupuri de colibe circulare. Din ce în ce mai sedentari,
în apropierea ogoarelor și în jurul hambarelor, indienii
încep (către 2000?) să modeleze și să ardă vase de
argilă; îşi face apariţia olăritul. Secvenţa scoasă la
lumină de Mac Neish la Tehuacan, se desfăşoară sub
ochii noştri; între 10 000 și 1500 î.e.n., micile grupuri
rătăcitoare se adună treptat în sate de țărani.
Se poate afirma cu certitudine că o evoluţie
similara a avut loc în ansamblul ariei mezo-americane;
similară, nu însă neapărat identică. Ţinuturile văilor
din Mexicul central şi din Oaxaca, cele de pe coastele
oceanului şi ale fluviilor, care străbat Pământul Cald,
pun omului probleme deosebite și propun soluţii
variate; climat, pluviozitate, resurse naturale, totul se
modifică în funcţie de altitudine. Regiunile de coastă
furnizează din abundență pești, crustacee şi scoici.
Jungla, unde jaguarul și şarpele ameninţa omul, este
bogată în vânat mare, cerbi, pecari, tapiri şi păsări, ca
fazanul sălbatic. La marginile Mexicului şi Guatemalei
actuale, cultura tuberculilor, a guliei dulci, a
maniocului, par să fi existat înaintea porumbului, care
la început era surghiunit pe pământurile semi-aride.
Devine evident, astfel, faptul că de la 1500 şi până
la începutul erei noastre, un anumit mod de viaţă se
generalizează în Mezo-America. El se caracterizează
7
printr-o creştere rapidă a populaţiei, prin construirea
de sate din ce în ce mai numeroase, prin diversificarea
resurselor vegetale și animale. Ceramica nu este
destinată numai unor copuri utilitare; peste tot,
nenumărate figurine, reprezentând fiinţe omeneşti, cel
mai adesea femei, pe care le-am putea pune în legătură
cu existenţa unui cult sau unei magii a fecundităţii şi
abundenţei. Îmbrăcămintea, pieptănăturile, podoabele
acestor figurine, arată că societatea sătească s-a
diferenţiat, ba chiar s-a ierarhizat; anumite personaje
ar putea fi shamani, preoţi mascaţi.
Dacă ne-am mărgini numai la datele expuse mai
sus, antichitatea mezo-americană ne-ar apărea sub
forma simplă a unei linii continue, care i-ar lega pe
vînătorii-culegători arhaici de popoarele civilizate din
perioada clasică. O dezvoltare constantă, adesea
imperceptibilă, dar accelerându-se pe măsura ce se
apropia începutul erei noastre ar trebui să treacă prin
etapa domesticirii plantelor hrănitoare și prin cea a
stabilizării habitatului uman într-un anumit loc.
Fiecare fază a acestei dezvoltări şi-ar avea originea în
faza precedentă și ar pregăti-o pe următoarea. Nimic
mai clar și mai raţional!
Dar tocmai aici intervin olmecii! O înaltă civilizaţie,
de un stil inimitabil, ale cărei rădăcini nu pot fi
descoperite nicăieri, trecând ca un meteor la orizontul
pre-clasic - dar o putem oare califica drept pre-clasică,
câtă vreme operele sale sunt tot atât de desăvârşite, tot
atât de sofisticate ca şi cele ale marilor civilizaţii din
mileniul întâi? - şi dispărând la fel de inexplicabil
precum a apărut, nu însă fără a lăsa în urma ei o
moştenire - care va fi transmisă din veac în veac până
la sfârşit, până la căderea aztecilor şi mayaşilor. Să
remarcăm, în plus, că această c:civilizaţie de calitate
este contemporană cu bâlbâielile arhaice; sculptura sa
monumentală se ridica în mijlocul junglei înăbuşitoare
8
a Golfului, atunci când ţăranii mezo-americani de-abia
îşi modelau figurinele lor stângace. Dealtfel, aceşti
olmeci se amestecă cu indienii din podişurile şi văile
îndepărtate, lăsându-şi urmele alături de acelea ale
sătenilor.
Olmeca, Uixtotin: „oamenii din ţara cauciucului,
aceia care trăiesc pe malul apei sărate". Astfel îi
desemnează aztecii, la începutul secolului al XVI-lea,
pe locuitorii de pe coasta Golfului. Ei îi considerau
foarte civilizaţi şi pricepuţi în meşteşugurile artistice.
Evident, nimic nu ne permite să afirmăm că rarii
indieni din această regiune descind din aceia care şi-au
pus amprenta pe aşezările prestigioase de la La Venta
sau San Lorenzo. Însuşi termenul de „olmece",
consacrat de tradiţie, este echivoc; el se mai aplica, în
antichitate, unei populaţii care ocupa podişul Puebla şi
lupta împotriva toltecilor. Trebuie, deci, să stabilim o
deosebire foarte netă între „olmecii arheologici", cei a
căror civilizaţie este tema prezentei cărţi, şi „olmecii
istorici", ei înşişi împărţiţi în două categorii, cei de pe
coastă și cei de pe podiș. Fără îndoială, ar fi fost
preferabil să găsim o altă denumire pentru a desemna
civilizaţia veche de pe coastă, dar acum este prea
târziu.
Nu ştim deci cum îşi spuneau, ce limbă vorbeau
aceşti olmeci. Până acum o jumătate de secol nu ştiam
nimic despre existenţa lor. Apariţia neaşteptată a
olmecilor în plină antichitate autohtonă a avut efectul
unuia din acele uragane devastatoare pe care le îndură
ţara lor câteodată; schemele admise până atunci au fost
anulate; s-a dovedit necesară revizuirea sau regândirea
lor, însă nu fără reticenţe. Toată panorama, care fusese
socotită familiară, a fost acum răsturnată. Nu este
surprinzător, de aceea, faptul că lumea savantă, până
ce s-a impus realitatea, a fost zdruncinată de multe
controverse. Nimeni nu mai pune la îndoială vechimea
9
civilizaţiei olmece. Dar există încă multe lucruri
nelămurite; cum ar putea fi altfel, câtă vreme
numeroase aşezări cunoscute nu au fost încă obiectul
unor săpături sistematice şi multe alte aşezări aşteaptă
să fie descoperite? Dar poate că şi vederile noastre
asupra acestor lucruri vor suferi răsturnări, odată cu
scoaterea la iveală a unor monumente încă
necunoscute, stele îngropate în junglă, morminte peste
care au trecut mileniile.
Să începem, însă, cu revelaţia olmecă: o datorăm
unui simplu călător mexican, iubitor al junglei și
amator de antichităţi .
_____________
1. Este binecunoscut faptul că expresia „Mezo-America" denumeşte
o zonă care acoperă întregul Mexic cu excepţia regiunilor sub-
deşertice din nord: Guatemala, Belize, El Salvador şi, parţial,
Honduras, Nicaragua şi Costa Rica. Dincolo de frontierele politice
şi delimitările geografice (America de nord, America centrală),
această zonă vastă prezintă o remarcabilă omogenitate culturală.

10
01. Cap colosal din Hueyapan.

11
01. DESCOPERIREA OLMECILOR

Acest călător se numea Jose Maria Melgar y

Serrano. Găsindu-se în 1862 în regiunea San Andres
Tuxtla (statul Veracruz), el a aflat că, într-un loc numit
Hueyapan, se descoperise un enorm monolit sculptat
în formă de cap omenesc. Şapte ani mai târziu, a
publicat în buletinul Societăţii mexicane de geografie şi
statistică o scurtă notiţă: „La aproximativ o leghe şi
jumătate de o hacienda unde se cultiva trestia de
zahăr pe coastele occidentale ale Sierrei de San
Martin, un lucrător de la această hacienda, tot
defrişând în junglă, a observat la suprafaţa
pământului ceea ce i s-a părut a fi fundul unei oale
mari de fier, răsturnate. L-a informat de această
descoperire pe proprietarul haciendei, care a dat
ordin să se dezgroape obiectul … (Au văzut atunci, cu
toţii, că era vorba de un cap colosal.) ... Judecată ca
operă de artă ea este, fără îndoială, o sculptură
minunată … dar, ceea ce m-a uimit cel mai mult, a fost
tipul etiopian pe care îl reprezintă. M-am gândit că în
acest ţinut au trăit, fără îndoială, negri, şi asta încă
din primele timpuri ale lumii."
Melgar fusese atât de impresionat de aparența
„negroidă" a capului de la Hueyapan, încât doi ani mai
12
târziu a scris, în aceeaşi revistă ştiinţifică, un al doilea
articol despre „capul colosal de tip etiopian care există
la Hueyapan, în cantor ml Tuxtlas”. El dezvolta, aici,
unele teorii privind "migraţiile" Lumii Vechi spre
America, teorii care, oricât de neverosimile ne-ar părea
astăzi, nu încetează încă să obsedeze arheologia
mexicană, ca acele fantome care nu au fost bine
exorcizate.1
Onoarea de a fi semnalat, primul, existenţa unei
mari sculpturi olmece, îi revine deci lui Jose Marfa
Melgar y Serrano. Un desen destul de fidel, în ciuda
trăsăturilor „negroide" oarecum accentuate, însoţeşte
primul său articol. În 1886, arheologul mexican Alfredo
Chavero compara capul din Hueyapan cu o „secure
votivă" din piatră, lustruită şi cizelată, reprezentând o
fiinţă supranaturală cu trăsături de jaguar; era prima
încercare de a stabili o relaţie între două obiecte şi, prin
urmare, de a determina un stil. încă din 1890. Într-o
carte consacrată pietrelor preţioase din America de
Nord, arheologul mexican Alfredo F. Kunz a avut ideea
de a compara „securea votivă" descrisă de Chavero cu o
„secure" de jad aparţinând Muzeului Britanic şi, în
sfârşit, cu minunata Kunz axe, care era atunci în
posesia sa şi care se găseşte astăzi la Muzeul de istorie
naturală din New York. Se putea, deci, bănui, că atât
capul de la Hueyapan, cât şi „securile votive",
aparţineau aceluiaşi ansamblu; o civilizaţie încă
necunoscută şi fără nume începea treptat să se
desprindă din noaptea timpurilor.

13
02. Secure Kunz. A.M.N.H., New York.
14
 Totuşi, cu excepţia unui articol scris de Marshall H.
Saville despre „securea Kunz" (1900) şi a vizitei la
Hueyapan a marelui mexicanist german Eduard Seler
(1905), tăcerea şi uitarea acoperă din nou timp de mai
bine de un sfert de veac aceste ciudate sculpturi.
Desigur, colecţiile particulare şi muzeele posedau sau
continuau să achiziționeze noi obiecte, în special de
jad, al căror stil se înrudea îndeaproape cu stilul
capului de la Hueyapan şi al „securilor" deja descrise.
Astfel, un bogat colecţionar şi mecena american,
Robert Wood Bliss, a cumpărat în 1912 de la un anticar
de pe bulevardul Raspail din Paris, o minunată statuetă
de jad, care constituie una din comorile fundaţiei
create de el la Dumbarton Oaks. Dar nimeni nu se
apucase încă să compare sistematic aceste pietre
sculptate sau cizelate - cu trăsături ciudate, jumătate
om, jumătate felină - şi răspândire pe cele două
continente. Originea lor exactă rămânea de obicei
necunoscută şi nu se ştia cărei culturi sau cărei epoci i-
ar fi putut fi atribuite. Aceste mărturii ale artei, pe care
o numim astăzi „olmecă", erau ca nişte orfani fără stare
civilă.
A venit apoi rândul lui Frans Blom să deschidă un
nou capitol în cartea descoperirilor. Pionier al
arheologiei mezo-americane, acest danez devenit
profesor la universitatea Tulane din New-Orleans,
pleca în februarie 1925, însoţit de etnograful Oliver La
Farge, pentru a explora sud-estul Mexicului. În martie,
cei doi cercetători pătrundeau în splendida regiune Los
Tuxtlas; vegetaţie exuberantă, vârfuri vulcanice, lacul
Catemaco. Aici, în insula Tenaspi au găsit un idol de
piatră lustruit cu grijă şi gravat, reprezentând un chip
de om cu trăsături foarte asemănătoare acelora ale
capului de la Hueyapan. Mai târziu, la Piedra Labrada,
ei au putut observa şi desena o stelă monolită din
piatră vulcanică, având 2 metri înălţime, acoperită în
15
întregime cu inscripţii. În sfârşit şi mai ales, ei au
întreprins ascensiunea vulcanului San Martin Pajapan;
în vârful acestui munte, la 1211 metri altitudine, se
ridica un idol extraordinar, capodoperă a artei statuare
olmece (astăzi la muzeul din Jalapa). Un inginer
mexican, Ismael Loya, l-a văzut pentru prima oară în
1897 şi a făcut după el un desen aproximativ. Încercând
să-l deplaseze însă, l-a sfărâmat în parte. Acest
monument reprezintă un personaj aşezat, ţinând cu
amândouă mâinile un fel de bară cilindrică; pe cap
poartă o mască cu ochii oblici şi gura de felină. Sub
statuie, o mică „ascunzătoare" săpată în pământ,
conţinea mai ales piese de jad cizelate, dintre care una
în formă de şarpe cu clopoţei.
Continuându-şi călătoria spre sud-est, cei doi 25
exploratori s-au îndepărtat de zona muntoasă a
Vulcanilor din Los Tuxtlas şi s-au îndreptat către
pământurile joase, pe jumătate inundate, presărate cu
lagune şi mlaştini, care se întind la marginile statelor
Veracruz şi Tabasco. Raul Tonala marchează frontiera
între cele două state. La gurile acestui râu s-a oprit în
1518, timp de trei zile, expediţia spaniolă comandată de
Grijalva; Bernal Diaz del Castillo, în Memoriile sale,
menţionează că un soldat numit Bartolomè Pardo a
descoperit în interiorul acestui perimetru temple şi
idoli. Să fi fost vorba de aşezarea care se numeşte astăzi
La Venta? Blom înclină să creadă acest lucru. Ne putem
totuşi îndoi, căci Bartolome Pardo, după cum spune
cronicarul, ar fi găsit acolo obiecte de aur, metal absent
în toate aşezările olmece. Oricum ar fi, urmând
indicaţiile care li s-au dat în regiune, Blom şi La Farge,
mergând în susul râului Blasillo, afluent al râului
Tonala, au ajuns la „o insulă în întregime înconjurată
de mlaştini": La Venta. În faţa ochilor le-a apărut un
bloc de piatră înalt de 2,25 metri, lat de 86 de
centimetri, în care era sculptat un relief reprezentând
16
un personaj în picioare, îmbrăcat cu un fel de fustă şi
purtând pe cap o bonetă.

03. Figurină din jad: om-jaguar. Necaxa (Puebla). A.M.N.H., New

York.

17
04. Secure votivă. Zona Veracruz. British Museum, Londra.
18
 Era stela nr. 1 din La Venta, culcată şi pe jumătate
îngropată în vegetaţia deasă. De acolo de unde se aflau,
ei au mai văzut „o piramidă înaltă de aproximativ 25
de metri", apoi au recunoscut patru monoliţi sculptaţi,
pe care i-au botezat „altare"; unul din aceste
monumente, altarul nr. 4, este săpat într-o nişă, din
care se desprinde un personaj ce stă pe vine, ceea ce
aminteşte de stelele cu nişă maya de la Piedras Negras.
Au mai reuşit apoi să localizeze încă două stele. „După
aceea - scriu ei - am ajuns la monumentul cel mai
surprinzător dintre toate: o stâncă enormă în formă
de clopot. Am fost foarte intrigaţi la început, dar după
ce am săpat pământul, am văzut cu uimire că aveam
în faţa noastră partea superioară a unui cap colosal,
adânc înfipt în pământul mişcător" 2
Era vorba de cel de al doilea cap colosal olmec
cunoscut. Biom a văzut îndată că acest monolit era
asemănător cu capul de la Hueyapan. El a avut de
asemeni meritul de a reconstitui istoria celor două
statui de piatră vulcanică, ce se găseau pe atunci în
curtea interioară a unei şcoli, Institutul Juárez, de la
Villahermosa, capitala statului Tabasco. Aceste statui
fuseseră descoperite la începutul secolului de un
oarecare Policarpo Valenzuela, care exploata o fâşie de
pădure în împrejurimile La Ventei. După ce a remorcat
statuile până la râu cu ajutorul boilor pe care îi folosea
în munca sa, le-a îmbarcat pe un vas. O încercare
similară de transportare a altarului nr. 4 s-a soldat cu
un eşec, din cauza greutăţii enorme a monolitului.
Într-o singură zi - căci cei doi cercetători nu
petrecuseră la La Venta decât vreo zece ore - Blom şi
colegul său fixaseră pe hartă aşezarea cea mai
importantă a civilizaţiei olmece; ei însă nici nu bănuiau
acest lucru. Desigur, au fost impresionaţi de
dimensiunile monoliţilor şi de prezenţa unui
monument piramidal, dar nu şi-au dat seama că aveau
19
în faţa un ansamblu marcat de un stil necunoscut încă
până atunci şi profund original. Observaţiile lor se pot
rezuma într-o frază ca aceasta: „La Venta este desigur
un loc foarte enigmatic, şi va trebui să lucrăm încă
mult pentru a preciza locul acestei cetăţi antice în
succesiunea civilizaţiilor." (Tribes and Temples, p. 85).
Erau însă atât de fascinaţi de mayaşi, ca dealtfel cea
mai mare parte a arheologilor din acea epocă, încât s-
au străduit să identifice influenţele culturii maya în
unele sculpturi ca acelea de la stela nr. 2 şi altarul nr. 4
„Înclinăm - vor scrie ei în cele din urmă - să atribuim
aceste ruine civilizaţiei maya." Blom trecuse deci pe
lângă prima cetate olmecă cunoscută, aşa cum avea să
treacă mai târziu pe lângă cripta şi omul cu mască de
jad din Templul inscripţiilor de la Palenque; succesul
în arheologie constă din 30% ştiinţă şi 70% şansă.
Rezultatele explorărilor lui Blom şi La Farge au 27
fost publicate în 1926 sub titlul de Tribes and Temples,
o carte de călătorie după moda veche, bogată în detalii
amuzante sau nostalgice care zugrăvesc un Mexic astăzi
aproape dispărut. Această lucrare a atras fireşte atenţia
arheologilor: Hermann Beyer, un savant german din
şcoala ilustrată de Seler, şi care pe atunci trăia în
Mexic, publică în 1927 un comentariu, din care trebuie
să relevăm în primul rând frazele următoare: „Pe
vulcanul San Martin Pajapan se găseşte un idol care a
fost fotografiat şi desenat de Blom ... Pe partea
aproape cubic« a monumentului (chiar deasupra
capului mutilat al idolului) apare chipul unei
divinităţi care aparţine civilizaţiei olmece sau
totonace … Acest chip este foarte asemănător cel cel al
unui idol de piatră, care a fost în posesia mea până nu
demult." Acest text este ilustrat de o fotografie, care
reprezintă un personaj „cu ochii oblici, cu nasul lat şi
cit gura monstruoasă"; fotografia 2 e însoţită de
următoarea legendă: „Idol olmec de piatră verzuie
20
(colecţie particulară)."
Pentru prima dată cuvântul „olmec" era aplicat
reprezentărilor de chipuri umane, realizate în acelaşi
stil, care poate fi regăsit atât la Sas Martin Pajapan, cât
şi la La Venta. Hermann Beyer era un arheolog de o
erudiţie profundă, dotat cu o vie intuiţie. Multe din
lucrările sale încearcă să pună în lumină relaţiile
străvechi dintre civilizaţia de la Teotihuacán, care
înflorise pe înaltul platou central, şi aceea sau acelea de
pe coasta Golfului.3 El a folosit deseori adjectivul
„totonac" (în aztecă: oamenii de pe Pământul Cald)
pentru a desemna culturile de pe coastă. Dar, el
cunoştea prea bine etno-istoria Mexicului, ca să nu
caute un termen mai puţin legat de o populaţie indiană
actuală, trăind pe un teritoriu bine circumscris. El ştia
că vechii mexicani numeau Olman, „ ţara cauciucului",
zona de coastă a Golfului, şi Olmeca, pe locuitorii săi.
Deci Beyer este primul care a caracterizat drept
„olmec" stilul sculpturilor de la sud de Veracruz, urmat
curînd de Marshall H. Saville, care scria în 1929, în
legătură cu „securile votive", cam în acelaşi stil: „Cu
toată lipsa de cunoştinţe privind originea celor mai
multe din aceste obiecte . .. cred că acest tip deosebit
de mască poate fi atribuit cu siguranţă vechii
civilizaţii olmece, care - aparent - îşi avea centrul în
zona San Andreas Tuxtla, în jurul lacului Catemaco, şi
se întindea de-a lungul Golfului Mexic, în partea
meridională a statului Veracruz".
Saville fusese fascinat de aceste chipuri stranii, cu
trăsături totodată omeneşti şi feline. Este adevărat,
însă, că după ce ai contemplat câteva exemplare din
acestea, stilul olmec exercită o extraordinară atracţie
asupra amatorului de artă ca şi asupra arheologului.
Un cercetător american, căruia îi datorăm câteva
lucrări fundamentale asupra trecutului Mexicului
21
central, George C. Vaillant, a fost şi el subjugat de vraja
acestor sculpturi. Când, în 1932, Muzeul de istorie
naturală din Nev York a primit din Mexic un splendid
jaguar de jad, provenind de la Necaxa, Vaillant a fost
profund impresionat la vederea acestui obiect. El l-a
păstrat timp de mai multe săptămâni într-un sertar, de
unde îl scotea În fiecare zi pentru a-l contempla şi a-l
atinge, „căci jadurile olmece par a fi tăcute atât pentru
simţul tactil cât şi pentru cel al văzului", spune
Matthew Stirling, care povesteşte această anecdotă.
Vaillant a fost primul care a stabilit cu claritate
existenţa unui "complex olmec", caracterizat prin
reprezentarea felinelor sau o oamenilor-feline.
Săpăturile sale, în valea râului Mexico, l-au dus la
descoperirea - în cele mai vechi straturi ale solului - a
unor obiecte din jad sau ceramică în stilul „olmec",
cărora el le atribuia o origine meridională. În acelaşi an
(1932), Albert Weyerstall, de la universitatea Tulane
din Luisiana, îşi publica observaţiile despre sculpturile
de la Veracruz, insistând în special asupra capului de la
Hueyapan, descoperit cu şaizeci de ani mai devreme de
către Melgar. Matthew Stirling, pe atunci membru la
Smithsonian Institution din Washington, a avut
intuiţia că „atât capul (de la Hueyapan), cât şi acela de
la La Venta aparţineau aceluiaşi stil artistic ca şi
securile şi figurinele de jad." 4. Trebuie să spunem că
Stirling, chiar de la începutul carierei sale, suferise şi el
fascinaţia stilului olmec; încă din 1920, Stirling căutase
la Muzeul din Berlin o mică mască de jad, a cărei
fotografie fusese publicată de Thomas Wilson în 1898,
apoi contemplase altele asemănătoare la Madrid şi la
Viena.
Astfel, de la Melgar la Blom, de la Saville la
Vaillant, de la Beyer la Stirling, o mână de cercetători
dispersaţi în spaţiu şi timp, neştiind de cele mai multe
ori unii de alţii, reuşiseră să ajungă la aceeaşi
22
concluzie: existenţa unui anumit stil, comun
monoliţilor colosali şi micilor jaduri cizelate. Stilul
acesta era - probabil – expresia unei civilizaţii încă
necunoscute, al cărui centru se situa aparent în
Mexicul de sud-est, între Veracruz şi Villahermosa, mai
precis în regiunea Los Tuxtlas şi în cea de la La Venta.
Această civilizaţie a fost botezată - mai întâi de Beyer,
apoi de Saville şi Vaillant - „olmecă", nume care îi va
rămâne până astăzi.
În timpul anilor '30, comparaţii şi apropieri din ce
în ce mai numeroase între monumente şi obiecte de
colecție aveau să adauge un plus de substanţă - ca să
spunem aşa - acestei civilizaţii încă ipotetice, a cărei
realitate nu fusese constatată până atunci, ci doar
intuită: statueta de la Tuxtla, o mică figurină de piatră
verde, reprezentând un om cu mască de pasăre,
acoperit cu hieroglife incizate, părea să se apropie de
arta „olmecă"; Vaillant descoperea figurine „olmece" de
ceramică Gualupita, în apropiere de Cuernavaca
(Morelos); în Oaxaca, reprezentantul cel mai de seamă
al arheologiei mexicane, Alfonso Caso, găsea la Monte
Alban urme incontestabile ale acestei Civilizaţii
enigmatice provenind din epoca cea mai veche. Mai
ales „nucleul", constituit de versantul sud-oriental al
Mexicului - în Veracruz şi Tabasco - atrăgea din ce în ce
mai mult privirile.
Matthew Stirling avea să cerceteze cel dintâi acest
„nucleu" şi să obţină chiar de la început rezultatele cele
mai senzaţionale. Cu sprijinul Societăţii naţionale de
geografie din Washington şi în colaborare cu Institutul
naţional de antropologie şi istorie din Mexic (Alfonso
Caso, Ignacio Marquina), el începe să facă săpături în
aşezarea Tres Zapotes, în apropierea haciendei de la
Hueyapan, unde fusese descoperit cel dintâi cap colosal
cunoscut. Chiar de la prima etapă a săpăturilor (1938-
1939), Stirling şi Clarence Weiant au scos la iveală o
23
stelă sfărâmată, care purta pe una din feţe o mască de
jaguar stilizat, iar pe cealaltă o inscripţie.
Această „stelă C" fusese sfărâmată în două
fragmente: cel mai mare a fost descoperit de Stirling la
16 ianuarie 1939 şi se găseşte astăzi în Mexico, la
Muzeul naţional de antropologie; iar cel mai mic, care
corespundea vârfului stelei, n-a fost regăsit decât în
1969 şi se păstrează în satul Tres Zapotes. Dar, ca şi
cum i s-ar fi hărăzit lui Stirling să îndure chinurile lui
Tantal, începutul inscripţiei era grav deteriorat, ca
urmare a rupturii stelei. Totuşi, a interpretat-o pe bună
dreptate ca făcând parte din tipul de inscripţii numite
ale „Marelui Calcul", asemănătoare acelora pe care
mayaşi clasici le-au lăsat pe nenumărate monumente
din Mexic şi Guatemala.
În ce constă „Marele Calcul"? Mărginindu-ne doar
la elementele esenţiale, putem spune că acesta este un
mijloc de a defini o dată oarecare cu o precizie absolută
enumerând perioadele timpului care sa scurs de la o
dată „zero", situată foarte departe în trecut (3113
î.e.n.)până la data fixată. La mayaşii clasici, aceste
perioade sunt în număr de cinci, fiecare fiind
exprimată printr-o cifră însoţită de un caracter sau „
glifă", adică ziua (kin), ,,luna" de douăzeci de zile,
(uinal), tun-ul de trei sute şaizeci de zile, katun-ul de
şapte mii două sute de zile şi baktun-ul de o sută
patruzeci şi patru de mii de zile.
Cea mai veche inscripţie maya cunoscuta a fost
descoperită pe stela 29, în localitatea Tikal. Ea
enumeră 8 baktun, 12 katun, 14 tun, 8 uinal şi 15 kin,
şi corespunde unei date din anul 292 al erei noastre.
Ţinând cont de convențiile în vigoare, această dată se
poate transcrie în cifre arabe, după cum urmează:
8.12.14.8.15.
Inscripţiile din epoca clasică a civilizaţiei maya
24
cuprind, alături de fiecare cifră, o glifă de perioadă.
Alte glife definesc data situând-o în anul ritual de două
sute şaizeci de zile şi în anul solar de trei sute şaizeci şi
cinci de zile; dau numele Stăpânului Nopţii care
domină perioadă nocturnă corespunzătoare acestei
date; precizează, în sfârşit, poziţia şi vârsta lunii .
„Stela C" de la Tres Zapotes poartă o inscripţie mult
mai puţin complexă, dar cu cinci cifre, care se pot
transcrie astfel: fie 7.16.6.16.18., fie 31 î.e.n., dacă
ţinem seama de modul de calculare a timpului la
mayaşi. Numerele, notate prin puncte sau mici discuri
pentru a marca unitatea şi bare pentru cifra cinci, nu
sunt însoţite de nici o glifă de perioadă. Inscripţia de pe
„stela C" se apropie prin acest detaliu de cea care este
gravată pe statueta de la Tuxtla: 8.6.2.4.17 (162 e.n.).
Descoperirea stelei C avea să dezlănţuie o adevărată
furtună printre specialiştii de arheologie mezo-
americană. Dacă s-ar adopta interpretarea făcută de
Stirling, atunci acest monument ar fi anterior cu mai
bine de trei secole începuturilor erei clasice a
civilizaţiei maya! Cum să admitem însă că o inscripţie
bazată pe sistemul acelui „Mare Calcul" este cu
certitudine pre-mayaşă? N-ar fi oare mai plauzibil să
presupunem că o altă civilizaţie - destul de dezvoltată
pentru a concepe o computaţie a timpului atât de
sofisticată – a existat şi a înflorit înaintea mayaşilor, în
apropierea ţinuturilor locuite de ei? Iată, deci, că
deodată s-a născut controversa între grupul
„mayaşizanţilor" - reprezentat, în primul rând, de J.
Eric S. Thompson, care se străduia să demonstreze, cu
imensa lui erudiţie, că civilizaţia olmecă era târzie,
contemporană cu culturile postclasice - şi grupul
„olmecizanţilor", reprezentat de mexicanii Alfonso
Caso şi Miguel Covarrubias. Însuşi Stirling recunoştea
vechimea olmecilor, dar se lovea de scepticismul marii
majorităţi a arheologilor nord-americani.
25
 Toţi însă - partizanii ca şi adversarii vechimii
omece - judecau ca şi cum data „zero" a „Marelui
Calcul", de pe stela C, sau cea a statuetei de la Tuxtla,
trebuia să fie identică cu data „zero" a „Marelui
Calcul"aparţinând epocii clasice a civilizaţiei maya.
După cum vom vedea, data de 31 î.e.n. considerată ca
fiind prea veche în momentul descoperirii sale, ni se
pare astăzi foarte târzie. Dar să nu anticipăm: când
Stirling, în 1939, descoperă şi descifrează stela C,
coeficientul 7 al perioadei echivalând cu un baktun
maya a părut îndoielnic. Va trebui să aşteptăm treizeci
de ani pentru ca al doilea fragment al stelei, în sfârşit
regăsit, să confirme lectura lui Stirling. Va trebui să
aşteptăm şi anul 1957, pentru ca metoda datării cu
ajutorul carbonului 14, inventată de Libby, să ne ajute
să proiectăm - ca să spunem aşa - într-un trecut mult
mai îndepărtat decât ar fi îndrăznit cineva să-şi
închipuie naşterea şi înflorirea civilizaţiei olmece.
Se întâmplă însă că aşezarea de la Tres Zapotes a
fost ocupată de oameni civilizaţi timp de lungi
perioade: unele monumente sunt în stil pur olmec;
altele - „monumentul C", spre exemplu, un fel de cufăr
de piatră gravată, al cărui decor reprezintă personaje
mascate şi motive în formă de volute - evocă stilul din
Izapa, civilizaţie proto-clasică din sudul Mexicului, pe
versantul dinspre Pacific. Izapa, unde s-a dus Stirling
în 1941, pare să fi jucat rolul unei faze intermediare
între olmeci şi mayaşi.
La Venta, zonă În care Matthew Stirling a organizat
mai târziu săpături împreună cu Philip Drucker, a
apărut însă ca adevărata vatră a civilizaţiei olmece.
Chiar de la începutul săpăturilor au fost exhumate
patru capete colosale. Monumente extraordinare s-au
ivit din pământ: altarul nr. 5, aşa-numitul „altar al
celor cinci gemeni", este decorat cu basoreliefuri care
reprezintă cinci „prunci", werejaguar babies - cu
26
trăsături umane şi totodată feline - gesticulând în
braţele a cinci personaje adulte, care poartă pe cap
mitre sau pălării tari destul de asemănătoare cu
„melonul"; unul din aceste personaje cu „pruncul" în
braţe se iveşte din scobitura unei nişe de pe faţa
anterioară a monolitului. Pe stela 3, un bloc de piatră
de 4,26 metrii înălţime, cântărind probabil 50 de tone,
se văd două personaje stând faţă în fată, unul relativ
scund, corpolent, îmbrăcat cu o pelerină şi un fel de
fustă; celălalt, mai înalt, cu chipul osos şi nasul acvilin,
având un barbişon, de unde şi porecla de „Unchiul
Sam" pe care i-au dat-o în mod ireverenţios arheologii.
Și unul şi celălalt au capul încărcat de ornamente foarte
voluminoase, lucrate cu grijă, în care se pot distinge
măşti, un cap de peşte şi câteva panaşe. Deasupra lor
par să plutească fiinţe mai mici, dintre care una
mascata, fiinţe care agită ameninţător câteva obiecte
nedefinite (arme?). Atât tema reprezentată, cât și
factura basoreliefului, fac din această stelă 3 una dintre
cele mai stranii şi mai fascinante capodopere ale artei
olmece. Iar faptul că a fost bătută cu ciocanul într-o
epocă veche de nişte vandali care au distrus în mod
voluntar faţa omului corpolent şi o parte din corpul
„Unchiului Sam", adaugă un nou semn de întrebare
enigmelor pe care le suscită acest monument.
Cu piramida sa, a cărei formă adevărată, ascunsă de
vegetaţia luxuriantă, n-a fost cunoscuta decât mai
târziu, cu delicatele statuete de jad, păstrate în
ascunzători tainice; cu uimitoarele „ofrande masive" -
sculptate în blocuri de serpentin - îngropate la mare
adâncime în pământ; cu mormintele sale - dintre care
unul cu coloane de bazalt - şi oglinzile de magnetit; cu
„securile sale votive" gravate, cu stelele decorate cu
basoreliefuri şi, mai ales, cu grija de stabilire a planului
şi de orientare pe care o dovedeşte felul cum sunt
dispuse monumentele şi mormintele, La Venta a fost
27
cu certitudine centrul ceremonial - şi, fără îndoială,
guvernamental şi comercial - al unei populaţii destul de
numeroase şi destul de organizate pentru a executa
lucrări gigantice.
Aici, săpăturile - conduse de cercetători
nordamericani (Drucker) sau mexicani (Pifia Chan) -
au continuat până în 1958. Din nefericire, aşezarea se
află pe o pungă de petrol, iar buldozerele şi sondele
companiei naţionale de petrol PEMEX au invadat
insula La Venta. Monoliţii şi toate obiectele deplasabile
au fost transportate fie la Muzeul din Villahermosa, fie
la cel din Mexico. Totuşi, monumentele au suferit
distrugeri considerabile, şi s-a dezlănţuit o „goană -
necontrolată - după comori", aruncându-se pe piaţa
colecţionarilor de antichităţi numeroase jaduri de o
mare valoare.5 După atâtea secole de uitare în junglă şi
mlaştină, metropola olmecă a putut fi de scrisă de
Michael Coe, În 1968, ca teatrul „tuturor grozăviilor
civilizaţiei industriale moderne. O rafinărie varsă
valuri de fum, o pistă de aterizare taie în două
aşezarea arheologică … La Venta a devenit victima
petrolului ascuns în măruntaiele sale şi se îneacă în
sângele ei negru."
Abia în 1955 au fost recoltate la La Venta
eşantioane de lemn carbonizat. Supuse tratamentului
cu carbon 14, în laboratoarele universităţii din
Michigan, aceste eşantioane au oferit date eşalonate
între 1154 şi 604 î.e.n.! De data aceasta nu numai teza
„maya" a lui Thomson şi Sylvanus Morley se prăbuşea.
Chiar Stirling şi Drucker îşi vedeau propria lor evaluare
"moderată" – care fixa înflorirea olmecă la începutul
erei creştine - dezminţită de mărturia radioactivităţii.
Primii olmeci se instalaseră pe insula La Venta acum
mai bine de trei mii ele ani!
San Lorenzo, aşezat pe răul Chiquito, afluent al
28
fluviului Coatzacoalcos (Veracruz), la vreo sută de
kilometri sud-vest de La Venta, a fost descoperit şi
cercetat de Stirling şi Drucker în 1945 şi 1946. În
realitate sunt trei aşezări: Tenochtitlán (numit astfel de
unul din întemeietorii ei, în amintirea capitalei aztece);
San Lorenzo, la 2 sau 3 kilometri spre sud; Potrero
Nuevo, aproape la aceeaşi distantă spre est. Stirling şi
Drucker au scos la lumină vreo cincisprezece sculpturi,
dintre care cinci capete colosale. Michael D. Coe,
arheolog din Yale, erudit şi dinamic, care organizase
deja săpături importante în America centrală, a hotărât
în 1964 să reia cercetările lui Stirling la San Lorenzo:
avea să le consacre trei ani, bogaţi în rezultate
uimitoare.
Prima descoperire surprinzătoare: San Lorenzo a
fost un centru de civilizaţie înainte de La Venta!
Carbonul 14 arată că primele vestigii olmece din
această aşezare datează din 1200 î.e.n. De fapt, cu mult
timp înainte, zona era deja locuită, pământul cultivat,
ceramica utilizată. Spre 1200, un popor cu un înalt
grad de civilizaţie puse stăpânire pe platoul San
Lorenzo şi începu să sculpteze acolo, piatra: se pot
număra nu mai puţin de şaptezeci şi cinci de
monumente, printre care admirabile statui şi şapte
capete colosale, toate în cel mai pur stil olmec. Trebuie
să mai adăugăm că în 1968, o rapidă explorare cu
magnetometrul l-a făcut pe Michael Coe să aprecieze că
alte monumente, cel puţin treizeci şi cinci, dacă nu
chiar mai multe, au rămas îngropate în pământ.
O a doua constatare neprevăzută: platoul San
Lorenzo, care se ridică cu aproximativ 50 de metri
deasupra savanei periodic inundată, este artificial! El a
fost construit de mâna omului cu preţul unor eforturi
imense. Râpele adânci care îl brăzdează la nord, la sud
şi la vest, cele douăzeci de !agunas sau eleştee,
presărate pe suprafaţa lui, lungile terasamente care se
29
ridică acolo, totul a fost construit din pământ şi piatră
vulcanică în vederea unui scop bine definit, totul a fost
lucrat şi desăvârşit cu grijă. Este însă greu de spus care
a fost acel scop. Platoul se întinde, de la nord la sud, pe
aproximativ 1200 de metri: mai multe sute de tumuli
se află distribuiţi de-a lungul unei axe nord-sud, în aşa
fel încât să se constituie în formaţiuni dreptunghiulare,
înconjurate de structuri piramidale. În sfârşit, un
sistem de canale subterane din piatră, în formă de U,
construite cu grijă, a fost descoperit în 1967-1968.
Porţiunea scoasă la lumină măsoară aproape 200 de
metri lungime, iar pentru a fi lucrată s-au folosit cel
puţin 30 de tone de bazalt. Să fie vorba de canale de
drenaj? Să fi fost oare aceste conducte racordate la
toate cele douăzeci de lagunas, sau doar la una din ele?
Şi, în fond, la ce serveau aceste lagunas? Tot atâtea
întrebări cărora nu li se poate da un răspuns. Un singur
lucru putem afirma, însă, cu certitudine, şi anume că –
pentru „fabricarea” tuturor părţilor componente ale
aşezării de la San Lorenzo - a fost consumată o
cantitate neînchipuită de ingeniozitate şi muncă
omenească.
În sfârşit, a treia surpriză: după ce a înflorit timp de
trei sute de ani, acest centru civilizat a fost abandonat.
Numeroase monumente descoperite de arheologi
fuseseră sfărâmate cu brutalitate; statuile fuseseră
decapitate şi îngropate, altarele sparte în bucăţi:
vandalii s-au năpustit chiar şi asupra capetelor
colosale, în care au făcut cu mari eforturi crestături
adânci şi găuri circulare. Unul din vestigiile cele mai
surprinzătoare a ceea ce ar putea să fi fost o revoluţie
deosebit de violentă este „monumentul 34”: o statuie
foarte frumoasă, reprezentând un om îngenuncheat,
fără cap şi braţe (care fuseseră probabil articulate şi
mobile), dar care dovedeşte o excepţională virtuozitate
sculpturală. Cue consideră că aceste distrugeri sunt
30
consecinţele unei explozii „de ură și furie mult timp
înfrânate" împotriva conducătorilor olmeci:
monumentele, statuile, îi simbolizau fără îndoială, în
ochii unui popor revoltat, pe străinii care le impuneau
eforturi imense.
Oricare ar fi adevărul, este cert că jungla recucerise
de mult timp aşezarea abandonată când, către anul 600
î.e.n., alţi olmeci - poate veniți de la La Venta - au
ocupat din nou aceste ţinuturi timp de trei secole.
Această fază recentă de la San Lorenzo, numită
„Palangana", a luat sfârşit către 300 î.e.n. (de
menţionat că zona a fost repopulată abia către anul
900 după Isus Cristos), dar atunci trecuseră mai bine
de o mie de ani de când civilizaţia olmecă se stinsese.
Astăzi, lista aşezărilor olmece este lungă şi, în
fiecare zi, se adaugă altele noi, toate situate în
jumătatea de sud a statului Veracruz şi la marginea de
vest a statului Tabasco, unde au fost descoperite - în
cursul ultimilor ani - monumente, statui şi pietre dure
cizelate. De la El Viejón, situat la nord, până la La
Venta, situat la sudest, regiunea supranumită adesea
„inima" (heartland) acestei civilizaţii şi pe care Ignacio
Bernal o defineşte ca „zona metropolitană" olmecă, se
întinde pe aproximativ 18 000 de km2. Cu excepţia
munţilor vulcanici de la Los Tuxtlas, a căror altitudine
medie este de circa 600 de metri, toată această regiune
nu depăşeşte 100 de metri deasupra nivelului mării.
Este o vastă câmpie formată din aluviuni, pe care o
străbat fluviile Papaloapan, Coatzacoalcos, Tonalá şi
numeroşii lor afluenţi. Peste tot, lagune şi mlaştini.
Alfonso Caso a comparat-o cu Mesopotamia. Nicăieri
în Mezo-America n-a putut beneficia de asemenea
resurse de apă ca în această zonă: căci, la cantitatea de
apă provenită din râuri, se cuvine să adăugăm ploaia,
foarte abundentă mai ales în două perioade ale anului
(iunie-noiembrie, ianuarie şi februarie). Pământurile
31
din apropierea râurilor sunt fertilizate de inundaţii.
Desigur, vegetaţia este atât de densă și se reface atât de
repede, încât ea impune agricultorilor un efort constant
de defrişare cu ajutorul uneltelor - care erau de piatră
în antichitate - şi al focului. Dar, cu toate acestea la un
loc, olmecii au dispus aici de pământuri deosebit de
roditoare, adecvate unei agriculturi fără îngrăşăminte.
Muncile agricole, practicate şi astăzi în zonele tropicale
din Mexic - doborârea pomilor şi tufişurilor, arderea
lor, semănarea porumbului şi a fasolei cu ajutorul unui
simplu băţ -, le-au permis, probabil, olmecilor să
obţină un randament extraordinar de ridicat. În orice
caz, ei nu s-au lovit de ariditatea solului şi de
neregularitatea ploilor, care au reprezentat
inconveniente foarte serioase pentru civilizaţiile de pe
platoul înalt. Problema lor a fost, mai curînd, lupta
împotriva unui exces de apă şi crearea unui sistem de
drenaj ca acela de la San Lorenzo. Se poate presupune,
aşadar, că având asemenea condiţii de sol şi climă, ei
reuşeau să obţină chiar două recolte pe an.
În junglă se găsea din belşug - în antichitate ca şi
astăzi - tot felul de vânat: cerbi, tapiri. porci sălbatici,
maimuţe, fazani, iguane. Este probabil că olmecii
creşteau câini şi curcani – animale domesticite foarte
de timpuriu în America - dar, distrugerea totală atât a
scheletelor umane. cât şi a celor animale, provocată de
umiditatea şi aciditatea solului, ne împiedică să
afirmăm cu certitudine acest lucru. Mai ales marea,
lacurile şi râurile le furnizau o hrană inepuizabilă -
peşte, crustacee, broaşte ţestoase, scoici -, hrană bogată
în proteine, care completa în mod fericit alimentaţia
vegetală. Arta olmecă a cizelării ne-a lăsat multiple
obiecte de jad: modele de bărci, scoici, păsări acvatice.
O dală sculptată de la San Lorenzo (monumentul 58)
reprezintă un peşte enorm. Anumite pietre găsite în
cursul săpăturilor erau fără îndoială greutăţi folosite la
32
pescuit, care se prindeau de năvoade.
Într-un cuvânt, locuitorii acestei regiuni au putut
dispune de o alimentaţie bogată şi variată, deci de
resurse de energie, pe care nu le posedau nici
predecesorii lor înaintea agriculturii, nici cultivatorii
pământurilor semi-aride. Civilizaţia olmecă - cu
enorma desfăşurare de muncă fizică pe care o reclama -
a devenit fără îndoială posibilă prin convergenţa a două
moduri de subzistenţa: agricultura porumbului,
inventată în zona Pământului Rece, pe platou sau în
văile situate la altitudine ca aceea de la Tehuacán; şi un
complex de îndeletniciri pescuit-vânat-cules, practicate
în Pământurile Calde, pe malul mării şi de-a lungul
fluviilor. Odată transplantat în pământurile olmecilor,
porumbul încă firav, cultivat în ţinuturile înalte, a găsit
aici soluri fertile, apă şi căldură. Omul a reuşit pentru
prima oară (cu două mii de ani î.e.n. ?) să cumuleze
binefacerile a două tehnologii diferite. Aceasta, evident,
trebuie să ducă la concluzia că întâlnirea agriculturii şi
a modurilor de viaţă pre-agricole poate fi considerată
drept cauza civilizaţiei olmece şi că a însemnat originea
ei. Dar este cert că un asemenea ansamblu de resurse
energetice a constituit o condiţie a acestei origini.
Poporul, oricare ar fi fost el, care avea să devină
creatorul civilizaţiei olmece, acela care avea să
clădească San Lorenzo şi La Venta să sculpteze stele şi
altare şi să cizeleze delicate capodopere din piatră
verde, acest popor trebuia să facă faţă - ca să folosim
una din expresiile favorite ale lui Arnold Toynbee –
unei „sfidări" a naturii. Trebuia să doboare copacii; să
ardă jungla, să transporte enorme blocuri de bazalt, să
caute foarte departe jadul şi serpentinul, să
construiască piramide şi curţi ceremoniale; toate
acestea sub ploile abundente şi într-o căldură de etuvă,
în luptă cu plantele, lianele, insectele şi şerpii. A
trebuit, pentru a-şi duce sarcina la bun sfârşit, să
33
învingă natura într-o luptă crâncenă. Şi, fără îndoială, a
reuşit numai datorită bogăţiei de hrană de care a
dispus.
Văzută din această perspectivă, regiunea
„metropolitană" olmecă, ce ne părea nouă atât de ostilă
omului (dealtfel, astăzi, ea este doar ici-colo populată),
atât de puţin favorabilă aşezării sale, a reunit în trecut
condiţiile cele mai favorabile înfloririi unei înalte
culturi. Desigur, nu din întâmplare, Petén-ul, atât de
asemănător cu partea de sud a Veracruz-ului, cu jungla
sa umedă şi toridă, a văzut născându-se civilizaţia
maya; probabil că pescuitul n-a jucat un rol deosebit în
aceasta zonă, dar se poate sublinia şi aici îmbinarea
agriculturii cu vânătoarea, a porumbului cu vânatul.
Cursurile de apă care traversează din toate părţile
teritoriul olmec - cele trei fluvii menţionate mai sus,
afluenţii şi subafluenţii, care brăzdează întreaga
regiune ca o reţea capilară - au contribuit desigur la
naşterea unei civilizaţii; mai întâi pentru că agricultura
s-a răspândit probabil în Pământurile Calde de pe
coastă, coborând de-a lungul acestor cursuri de apă şi
prinzând definitiv rădăcini pe malurile lor; apoi pentru
că această reţea fluvială, într-un ţinut acoperit de o
vegetaţie luxuriantă aproape de nepătruns, deschidea
omului un mijloc comod de a se deplasa şi de a
transporta poveri, cu ajutorul bărcilor şi plutelor. Este
neîndoielnic că olmecii au folosit şi fluviile şi marea de-
a lungul coastelor pentru a transporta, de exemplu, din
zona vulcanica de la Los Tuxtlas până la La Venta,
enorme blocuri cântărind 20 de tone și chiar mai mult.
Acolo unde nu există animale de povară sau de
tracţiune, nici altă sursă de energie decât muşchii
omului, transportul pe apă este cel mai eficient; 30 000
de ani mai târziu, aztecii aveau să folosească - pentru
comerţul şi războaiele lor - marele lac, pe care îl vor
brăzda în toate direcţiile cu pirogile lor.
34
 *
* *

În 1942, arheologii americani şi mexicani –

europenii erau, vai, reţinuţi de alte obligaţii –
organizau la Tuxtla Gutierrez o „masă rotundă", pentru
a încerca să determine coordonatele exacte ale
problemei olmece. La acea epocă nu se cunoştea decât
o parte din vestigiile de la La Venta, foarte puţine de la
Tres Zapotes şi de la San Lorenzo, şi nu fusese stabilită
încă nici o dată prin metoda carbonului 14. Ca atare,
conferinţa n-a putut să hotărască între cei care
considerau că civilizaţia olmecă este cea mai veche şi
aceia care susţineau prioritatea civilizaţiei maya.
Astăzi însă, olmecii au putut fi situaţi în timp cu
certitudine: ei reprezintă primul popor civilizat din
Mezo-America.
Ei au fost primii care au construit vaste centre
ceremoniale, care au sculptat basoreliefuri şi statui în
ronde-bosse, care au combinat monoliţi orizontali sau
„altare" cu stele, care au cizelat pietrele dure. Ei au
inventat simboluri care vor fi folosite - mai mult de
două milenii, după ei - până la cucerirea spaniolă şi,
probabil, o scriere şi un calendar perfecţionat.
Civilizaţia lor a strălucit de la Veracruz la Michoacán,
de la Guerrero la Costa Rica.
„Nu mai este necesar să spunem că olmecii sunt
enigmatici sau misterioşi. Totuşi, un mister
fundamental rămâne de rezolvat: cine erau olmecii şi
care era originea lor?" Această frază a lui Matthew
Stirling 6 rezumă destul de bine starea actuală a
cunoştinţelor noastre.
Cine erau olmecii? Şi, mai întâi, cum arătau ei? îi
putem încadra într-un grup etnic determinat?

35
 Arta lor ne oferă o multitudine de reprezentări ale
figurii umane, dar acestea sunt documente care trebuie
mânuite cu precauție; cea mai mare parte a acestor
chipuri nu sunt pur umane, ci oferă în dozaje variate
un amestec de trăsături umane și feline. De multe ori,
nasul şi ochii sunt omeneşti, dar partea de jos a feţei se
prelungeşte într-un bot de jaguar cu colţi lungi. Chiar
dacă gura nu este în întregime aceea a unei feline, ea
este în mod frecvent reprezentată în aşa fel încât să
evoce jaguarul; buza superioară groasă, colţurile gurii
lăsate în jos. Aceasta este „gura olmecă", atât de
caracteristică încât numai prezenţa ei este de ajuns
pentru a marca originea unei figurine sau a unei statui.
Dacă lăsam de-o parte chipurile umano-feline şi
cele acoperite cu măşti (în special măşti de păsări),
reprezentările umane ale artei olmece se pot împărţi în
patru categorii:
I. Chipuri realiste, care pot fi considerate adevărate
portrete; este cazul capetelor colosale, care reprezintă
probabil indivizi-întemeietori de dinastii, preoţi sau
atleţi învingători.
II. Personaje, câteodată complete, ca aşa-numita
statuie a „Luptătorului" de la Uxpanapa sau ca acelea
de pe stela 3 din La Venta, ca acelea de pe reliefurile
rupestre de la Chalcatzingo sau cele existente în
picturile parietale de la Oxtotitlán şi Juxtlahuaca. Se
pot încadra în aceeaşi categorie figurinele de piatră
dură cum sunt grandiosul ansamblu al ofrandei nr. 4
din La Venta sau statuetele de ceramică de la Tlatilco şi
Las Bocas 7. Statuile acefale ca cele de la San Lorenzo
sunt evident mai greu de încadrat într-o anumită serie.
Oricum, aceste documente numeroase și concordante,
ne arată indivizi de talie mijlocie, destul de scunzi şi
îndesaţi, cu torsul impunător proporţional cu
picioarele. Liniile corpului sunt curbe, personajele
36
corpolente dacă nu chiar grase; gâtul este scurt şi
masiv. Personajele goale sunt în general asexuate,
reprezentările feminine sunt rare, un bărbat de pe
basoreliefurile de la Chalcatzingo este gol, cu sexul
vizibil. Personajele masculine, înfăţişate destul de
frecvent cu barbă, poartă câteodată şi mustaţă, ca
„Luptătorul" de la Uxpanapa; dar mulţi bărbaţi apar
spâni, cu craniul şi barba rase. Obrajii sunt plini, ochii
oblici cu pliul epicantelial („ochi mongolic"), nasul
scurt şi lat, buzele groase şi gura ,,dispreţuitoare" sau
„crudă" - pe scurt, „gura olmecă.
III. Un tip uman mult mai rar este acela de pe stela
3 din La Venta. „Unchiul Sam", cu nasul acvilin şi
bărbia prelungită de o bărbuţă. El este, în mod evident,
mai înalt şi mai suplu decât personajul corpolent,
aşezat În faţa sa.
IV. „Prunci" mai mult sau mai puţin umani, mai
mult sau mai puţin felini, motiv cvasi-obsesional al
artei religioase olmece, sunt purtaţi în braţe de statui
sau reprezentaţi în basoreliefuri, în piatră dură, în
ceramică. Ei sunt asexuaţi, mici şi îndesaţi, pleşuvi.
Fără îndoială este mai bine să renunţăm la această
ultimă serie de reprezentări umane; „pruncii" au un
caracter prea simbolic şi prea mitic pentru a-i putea
considera ca reprezentând efectiv un tip etnic.
Ce facem însă cu a III-a categorie? Personajul cu
barbă de pe stela 3 din La Venta nu este oare un străin,
un vizitator, aşa cum a presupus Covarrubias? Pe de
altă parte, nu este imposibil ca un element „longilin",
cu faţa osoasă şi nasul acvilin - oarecum asemănător cu
„pieile roşii" din America de Nord sau cu vechii indieni
din Patagonia - să fi coexistat cu grupul etnic cel mai
mult reprezentat, acela cu forme scunde, îndesate şi
rotunjite.

37
 În mod evident, categoriile I şi II corespund cel mai
exact tipului fizic al olmecilor. Totuşi, nici în acest caz
nu trebuie să uităm că orice civilizaţie tinde să
idealizeze trăsăturile fundamentale ale fiinţei umane în
conformitate cu un anumit „canon".
Toţi grecii din antichitate nu erau în mod necesar
asemănători cu Discobolul, toţi egiptenii din epoca lui
Akhenaton nu aveau fără îndoială trăsăturile lungi şi
emancipate atât de caracteristice sculpturilor de la
Tell-el-Amarna. Din lipsă de vestigii osoase -
scheletele, după cum am mai spus, n-au rezistat
acidităţii solului - trebuie să ne îndreptăm privirile
către indienii actuali, care trăiesc (în număr mic) în
zona odinioară olmecă sau în apropierea ei. Desigur,
ştim că nu vom putea recunoaşte în ei pe descendenţii
direcţi ai olmecilor arheologici. Regiunea a cunoscut
migraţii, aşezări succesive de popoare, printre care mai
ales populaţia nahua de pe platoul central. Cu atât mai
remarcabil ni se pare faptul că astăzi - după mai bine
de 3 000 de ani de la începuturile de la San Lorenzo şi
La Venta - pot fi văzuţi frecvent în această zonă indieni
sau chiar metişi, ale căror proporţii generale ale
corpului, tendinţa spre o formă mai „plină" a torsului şi
a feţei, forma ochilor şi mai ales gura „olmecoidă" cu
colţurile lăsate în jos, evocă în mod surprinzător stelele
şi figurinele din primele timpuri ale antichităţii.
Melgar crezuse că poate interpreta drept „negroide"
trăsăturile capului colosal de la Hueyapan. În realitate,
nici acesta şi nici celelalte cincisprezece capete
cunoscute astăzi nu pot fi considerate în mod serios ca
reprezentând un negru african. Ochii sunt tipic
mongolici, gura nu prezintă decât o vagă analogie cu
sculpturile africane, pentru că în realitate ea se
încadrează în ansamblul artei olmece. Jairazbhoy a
crezut că poate reactiva teoria originii africane, dar
demonstraţia lui nu este convingătoare. Dealtfel dacă,
38
aşa cum pretinde el, civilizaţia olmecă avusese drept
origine o debarcare egipteană, de ce aceşti călători,
odată instalaţi în Mexic, şi-ar fi dat osteneala să
imortalizeze în piatră - cu preţul unor eforturi uriașe –
chipurile „sclavilor etiopieni" şi nu propriile lor
chipuri? De ce n-ar fi lăsat ei o singură figurină de tip
egiptean, o singură hieroglifă egipteană, printre miile
de obiecte olmece cunoscute astăzi?
Concluzia cea mai sigură pare să fie că olmecii erau
indieni americani, „amerindieni", aparţinând în cea
mai mare parte unei etnii ale cărei trăsături fizice s-au
perpetuat parţial până în zilele noastre şi care, poate,
coexista cu un grup amerindian puţin diferit.8
Nu ştim, firește, ce limbă vorbeau olmecii din La
Venta sau din San Lorenzo. Totuşi, o scurtă privire în
istoria şi geografia lingvistică a Mexicului de sud-est ne
va permite să luăm în consideraţie anumite ipoteze
care nu sunt lipsite de interes.
Familia lingvistică maya, aşa cum se prezintă
astăzi, se împarte în două grupe: la sud şi la est de
Mexic, în Guatemala, Belize şi Honduras se vorbesc
dialectele maya propriu-zise - tzeltal, tzotzil, quiché,
mam etc. În nord, huaxteca este vorbită în partea
septentrională a statului Veracruz, la Tamaulipas şi în
San Luis Potosi.
Pare verosimil că aceste două limbaje sau grupuri
de limbaje, sau mai curînd limba proto-maya comună -
din care, dealtfel, ambele derivă -, ocupau la origine
acelaşi teritoriu. Tradiţiile mexicane cunoscute de
azteci povestesc o legendă relativă la huaxteci, care s-ar
fi despărţit de celelalte triburi într-o epocă foarte
veche. O ştiinţă nouă şi care bâjbâie încă -
glotocronologia - încearcă să calculeze timpul scurs
între două sau mai multe fenomene lingvistice, de
exemplu între starea actuală a două limbaje sau serii de
39
limbaje înrudite şi momentul când s-au desprins de
trunchiul comun.
Când însă istoria, bazată pe documente scrise, ne
permite să retrasăm evoluţia lingvistică,
glotocronologia n-are de ce să intervină: noi posedăm,
de pildă, toate informaţiile necesare pentru a urmări
procesul care, din latină, a dus la dialectul în care este
scris jurământul din Strasbourg, la franceza medievală,
la franceza modernă. Dar, dacă documentele lipsesc,
comparaţia vocabularelor, lexicostatistica, fonologia,
pot într-o oarecare măsură să ne furnizeze un criteriu
de evaluare. Morris Swadesh a ajuns prin aceste
metode să aprecieze că despărţirea limbajului huaxtec
de celelalte limbaje maya s-a produs probabil acum
aproximativ 3200 de ani.
Plecând de la această ipoteză, totul s-ar fi petrecut
ca şi cum un grup non-maya s-ar fi înfipt ca un colț
între huaxteci şi mayaşi, primii îndreptându-se (sau
fiind respinşi) către nord, ceilalţi spre est şi sud. Acest
eveniment ar fi avut loc către 1200 î.e.n., adică
aproximativ în perioada când civilizaţia olmecă a
apărut la San Lorenzo şi la La Venta şi, mai precis În
centrul şi sudul statului Veracruz. Coincidenţa, poate,
dar coincidenţa care dă de gândit. Nu ne putem
împiedica, astfel, să presupunem că poporul care a
sfărâmat unitatea proto-mayașilor a fost purtătorul
civilizaţiei olmece.
O altă ipoteză ar putea fi evocată, anume că olmccii
au făcut parte ei înşişi din familia huasteco-mayaşă. Şi,
dintre toate subdiviziunile acestei mari familii
lingvistice, numai limbajul lor n-ar fi supravieţuit. O
asemenea presupunere n-ar putea fi înlăturată cu totul:
câte limbaje indigene n-au dispărut în întregime!
Totuşi, olmeca proto-maya ar apărea ca o excepţie prin
fragilitatea ei, comparată cu extraordinara rezistenţă a
40
limbajului maya și a dialectelor înrudite.
Indienii din statul Veracruz vorbesc fie nahua (în
general, varietatea nahuat, fără tl-ul caracteristic din
aztecă), fie dialecte care sunt denumite adesea cu un
termen peiorativ, popolaca, şi care provin din familia
lingvistică mixo-zoque. Implantarea limbajului nahua
în această regiune este evident recentă. Mixo (popolaca
din Sayula şi Oluta) și zoque (popolaca din Sierra şi
Texistepec) sunt limbaje vechi, înrădăcinate din
antichitate în statele Veracruz, Oaxaca şi Chiapas. În
sudul statului Veracruz, implantarea acestor dialecte
acoperă foarte exact zona olmecă de la Tres Zapotes
până la San Lorenzo.
Plecând de la această constatare, Campbell şi
Kaufman au emis ipoteza că limbajul olmecilor ar fi
fost un proto-mixo-zoque. Pentru a-şi susţine
demonstraţia, ei au studiat mai ales împrumuturile de
cuvinte mixo-zoque intrate în alte limbi autohtone
mezo-americane. După ei, cuvintele desemnând plante
cultivate şi alimente (tigva, cacaoa, tomata, fasolea,
plăcinta de porumb), animale (câini, curcani),
elemente de ritual (copal, tămâie), tehnici (ţesutul,
pescuitul) ar fi fost împrumutate din mixo-zoque prin
intermediul altor limbaje. Aceste cuvinte definesc un
„inventar cultural", care ar fi aparţinut olmecilor către
mijlocul sau în a doua jumătate a celui de al II-lea
mileniu î.e.n. De unde concluzia: „Olmecii, cel puţin o
parte din ei, vorbeau probabil limbajul mixo-zoqiee."
Dar aceşti doi autori adaugă că este vorba doar de o
ipoteză care ar trebui să declanșeze noi cercetări. Este
fără îndoiala mai înţelept să ne oprim aici.
Jimenez Moreno, la rândul său, a sugerat că
limbajul „olmecilor arheologici" era înrudit cu limbajul
maya, dar că unii dintre ei ar fi putut să vorbească
zapoteca. Aşa cum vom vedea, relaţii şi afinităţi vechi şi
41
profunde au existat între zona „metropolitană" olmecă
şi ţinutul zapotec, în văile din Oaxaca. În această
privinţă, Ignacio Bernal crede că în epoca „formativă"
despre care e vorba, către 1500-1200 î.e.n., limbajul
zapotec nu se individualizase încă; dar poate, scrie el,
ar trebui să presupunem un limbaj „pre-zapotec"9.
Aşadar, ipotezele nu lipsesc. Cu toate acestea. nu
vedem cum s-ar putea ajunge la o certitudine în
problema limbajului olmec.

*
* *

O jumătate de secol după ce Hermann Beyer a

folosit pentru prima oară cuvântul „olmec" – în
legătură cu o statuetă de jad şi cu monumentul din San
Martin Pajapan - ceea ce era atunci doar o umbră, o
prezenţă bănuită în spatele unui văl, a devenit o
realitate imensă şi fascinantă. Fiecare zi aduce o nouă
revelaţie, o nouă sculptură, o mască … totuşi, ştim că
rămâne încă o lume întreagă de descoperit. Dar, faptul
olmec domină deja tot trecutul indigen al Americii
centrale şi - poate, în parte - acela al civilizaţiei
autohtone din întreaga Americă.
Contrar popoarelor din Lumea Veche, ca
sumerienii sau hitiții, civilizaţia lor nu poate fi
reconstituită cu ajutorul documentelor scrise. Nici
tăbliţe cu litere cuneiforme, nici inscripţii bilingve sau
dicţionare folosite de scribi. Mesajul olmecilor ajunge
până la noi numai prin modul de așezare a centrelor lor
ceremoniale, prin arta lor delicată de a cizela, prin
gravurile și picturile rupestre sau prin fragilele lor
ceramici.
__________________________
1. Vezi, de exemplu, Jairazbhoy.

42
2. Tribes and Lemples, vol. I, pp. 8~-85. 26
3. De exemplu: A Deity common to Teolihuarán and Totonac
cultures, in International Congress of Americanists, New York,
1928, pp. 193-199. 28
4. Stirling, 1968, p. 4.
5. Heizer, Robert F., 1968.
6. Stirling, 1968, p. 7. 42
7. Ne referim aici la aşezările descoperite în afara zonei
„metropolitane" olmece; a se vedea capitolele III, IV, V şi VI
8. Andrzej Wiercinski (p. 138) califică drept .,armenoid" tipul din a
treia categorie stabilită de noi. Această denumire nu implică o
„migraţie". Acelaşi autor relevă caracterul „eterogen" al populaţiei
olmece.
9. Bernal, p. 25, nota 43.

43
02. INIMA LUMII OLMECE

La ora actuala se cunosc între treizeci şi patruzeci

de aşezări olmece, dintre care patru în Tabasco şi cea
mai mare parte, în statul Veracruz. Numărul
sculpturilor, stelelor, altarelor, capetelor colosale
descoperite la La Venta, la San Lorenzo (inclusiv la
Tenochtitlan şi Potrero Nuevo), ca şi la Laguna de Los
Cerros, depăşeşte 180 dintr-un total de 256 de piese
înregistrate. În unele din aceste aşezări a fost găsit doar
un singur obiect, dar de o înaltă calitate, cum este
statuia de piatră verde de la Las Limas, „Prinţul" de la
Cruz clei Milagro sau „Luptătorul" de 1a Uxpanapa.
Este evident că suntem încă departe de a putea
înregistra totalitatea vestigiilor olmece care au
supravieţuit loviturilor timpului, ale naturii şi
oamenilor. Exploatările arheologice sunt dificile şi
costisitoare. Multe capodopere, aparţinând artei
statuare sau artei cizelării, ale primelor populaţii
civilizate din Mexic sunt - cu siguranţă -- îngropate sub
vegetaţie sau zac în solul zonei „metropolitane". La
Venta, care - în starea actuală a cunoştinţelor noastre -
poate fi situată la limita orientală a acestei zone, a fost
prima mare aşezare studiată ştiinţific, deşi încă
incomplet. Numele ei se leagă mai mult ca oricare altul
49 de civilizaţia olmecă. Principalul său monument
44
este unic În Mexic. Aici ni se dezvăluie civilizaţia
olmecă cu toată fascinanta ei originalitate.1
Insula La Venta, înconjurată de mlaştini, are o
formă ovală, alungită; ea măsoară aproximativ 4,5 km
În lungime, după o axă nord-sud şi are o lăţime medie
de 1200 m (cu limita maximă de aproximativ 2 km).
Suprafaţa ei este presărată de tumuli, grupaţi astfel
încât formează ansambluri sau „complexe", pe care
arheologii le-au desemnat cu litere: „complex A,
complex B etc."; cel mai recent reperat a fost numit
"complexul Stirling". Din 1925, cu prilejul călătoriei de
explorare a lui Blom şi La Farge, monumentul care
domină cu volumul său impunător întreaga aşezare
fusese calificat drept „piramidă". Planurile şi schemele,
publicate până nu demult, înfăţişau acest monument ca
o piramidă „clasică", cu baza în patru unghiuri şi cu
vârful turtit. Dar jungla care îl acoperea era atât de
deasă, încât În realitate nimeni nu-i putuse distinge
adevărata formă până la defrişarea completă a acestei
structuri în 1968. Arheologii şi-au dat seama atunci că
pretinsa „piramidă" era, de fapt, un con ascuţit, fără
platformă în partea superioară, fără scară, nici rampă,
brăzdat de zece șanţuri adânci despărţite prin nervuri
proeminente. Acest monument straniu are 34 m
înălţime şi 140 m în diametru; masa sa este evaluată la
99 000 m3. Este vorba deci de o construcţie relativ
mică în comparaţie, de exemplu, cu piramida Soarelui
de la Teotihuacan (840 000 m3) sau cu aceea a Lunii
din acelaşi oraş-cetate (210 000 m3).
Deoarece nu s-au făcut nici un fel de săpături în
această „piramidă" (s-a convenit să i se păstreze acest
nume) ne este imposibil să afirmăm astăzi dacă ea
conţine structuri anterioare sau morminte. Este vorba
în orice caz de un imens tumul din pământ bătătorit şi
argilă, care se sprijină într-o parte pe o platformă lată
şi joasă.
45
 Contrar tuturor piramidelor mexicane, ea nu pare
să fi servit de suport unui sanctuar. Vârful ei nu este
plat şi nici o cale de acces nu se observă spre acest vârf.
Mai mult decât orice piramidă din epoca clasică situată
în centrul continentului sau în ţinuturile mayaşilor, ea
aminteşte mai curând de yacatas-urile din Michoacaa
şi de construcţiile circulare ale huatecilor, monumente
aparţinând unei arhitecturi arhaice, reprezentată de
aşa-numiţii mounds, tumuli realizaţi prin
îngrămădirea pământului. Se poate menţiona de
asemeni, cu titlu de comparaţie, pseudo-piramida de la
Cuicuilco, care este în fond un con trunchiat făcut din
pietre şi pământ. Totuşi "piramida" din La Venta este
singurul monument cunoscut ale cărui flancuri sunt
brăzdate de şanţuri sau jgheaburi la intervale regulate,
ceea ce îi dă aspectul unui con vulcanic. Această
analogie este destul de frapantă; La Venta se află Ia
vreo sută de kilometri de vulcanii Los Tuxtlas şi, în
aceşti munţi, la Cerro Cintepec, olmecii au tăiat blocuri
de bazalt, pe care le-au sculptat în formă de altare sau
de capete colosale.
Lacul Catemaco, în mijlocul Sierrei, vulcanul de la
San Martin Pajapan, ascundeau importante vestigii
olmece. Trebuie să credem oare că olmecii din La
Venta, coborâţi din munţi şi instalaţi pe o insulă joasă
în mijlocul pământurilor amfibii, au vrut să ridice o
imitaţie, un ersatz de vulcan?
În nordul „piramidei" fusese construită o curte
vastă - „curtea ceremonială" a „complexului A"; aceasta
are forma unui dreptunghi de 40 m pe 50 m,
înconjurat de un fel de gard din coloane prismatice de
bazalt, cântărind fiecare între 700 kg şi o tonă. La nord,
„curtea" este mărginită de o platformă, poate
piramidală, în trepte (aflată într-o stare proastă de
conservare).

46
La Venta. Planul așezării
După Bernal, The Olmec World
1. Piramida distrusă
49
05. Altarul nr. 4, La Venta (Villahermosa-Tabasco). Parque-Museo

06. Altarul nr. 4, La Venta (detaliu) (Villahermosa-Tabasco).

Parque-Museo.
50
 Dacă reconstituim amplasamentul monumentelor
(sculpturi, capete colosale), al stelelor şi mormintelor,
ne dăm seama că aşezarea a fost concepută cu grijă, în
aşa fel încât se eşalonează la nordul şi sudul
„piramidei" după o axă uşor divergentă (8° vest) în
raport cu nordul geografic. „Complexul B", aşezat la
sud de „piramidă", nu a fost complet explorat, deşi aici
s-au descoperit, totuşi, în special un cap colosal şi mai
multe altare, dintre care acelea care au fost numerotate
4 şi 5 figurează printre operele cele mai remarcabile ale
sculpturii olmece.
Zona situată la nord este mult mai bine cunoscută.
Olmecii executaseră acolo (către anul 1000 î.e.n?)
imense lucrări de terasament. Una din caracteristicile
cele mai extraordinare ale acestor lucrări este utilizarea
argilelor colorate - roze, roşii, galbene - şi a nisipurilor
de culori diferite (în cantităţi de mii de tone), la
construirea temeliilor, în scopul diferenţierii diverselor
nivele. Această tehnică foarte originală a fost folosită
îndeosebi când olmecii au trebuit să realizeze ceea ce
numim astăzi „ofrande masive".
Ce este o „ofrandă masivă"? Este mai întâi o groapă
enormă (într-un caz, de 8 m adâncime, 17 m lăţime, 20
m lungime), săpată în solul spongios al insulei. Această
groapă apoi umplută cu mai mult de 1000 tone de
serpentin - această piatră semi-preţioasă pare să fi fost
deosebit de apreciată de olmeci - sub formă de dale
juxtapuse, peste care se aşezau în straturi argile
colorate. După aceea, totul era acoperit cu pământ şi
ascuns pentru totdeauna de privirile oameni.lor. Până
acum au fost descoperite numai trei din aceste ofrande.
Şi mai surprinzătoare, deci de o tehnică
asemănătoare sunt cele trei mozaicuri îngropate,
descoperite unul la nord de piramidă, iar două sub
platformele dinspre .sud ale curţii ceremoniale. Fiecare
51
dintre ele este formată din 485 de blocuri de serpentin
care acoperă o suprafaţă de aproximativ 5 m pe 7 m;
motivul reprezentat este masca stilizată a unei feline,
un jaguar, cu capul încoronat de patru ornamente în
formă de romburi. Culoarea verzuie a serpentinului se
detaşează pregnant pe fondul nisipului şial argilei
galbene care umplu interstiţiile. Mozaicurile fuseseră
ascunse în fundul unei gropi, sub un strat de argilă
verde măslinie şi de pământ. Totul ne face să credem că
ele au fost îngropate îndată după instalarea lor;
aproximativ trei mii de ani s-au scurs mai înainte ca
ochii oamenilor sa le poată contempla.
Ce semnifică aceste morminte de piatră verde,
aceste măşti de jaguar îngropate? Singura ipoteză
satisfăcătoare, care s-a putut emite, afirmă că ar fi
vorba de ofrande aduse uneia sau mai multor divinităţi
- poate zeilor pământului, protectori ai agriculturii şi
stăpâni ai hranei. Zeul-jaguar este desigur o divinitate
a pământului.
Un alt semn de întrebare se ridică în legătură cu
originea maternalelor folosite. La La Venta nu se
găsesc nici măcar argilele de culori variate. Pietrele
vulcanice nu pot proveni decât din munţii de la Los
Tuxtlas. Masivul Cerro Cintepec pare să fi furnizat
bazaltul. Cât despre serpentin şi pietrele dure (jadeitul,
nefritul), nu ştim de unde erau aduse la La Venta;
zăcămintele cele mai apropiate ar putea să se găsească
în munţii Oaxaca sau, mai departe, în bazinul râului
Balsas. Este uimitor că olmecii din La Venta au putut
consacra atâta energie pentru a căuta, a ex.trage din
pământ, a transporta pe distanţe lungi, a prelucra şi, în
sfârşit, a îngropa cantităţi enorme de pietre grele.

52
07. Mormîntul nr. 1, La Venta (Villahermosa-Tabasco). Parque-
Museo

07. Mormîntul nr. 1, La Venta (Villahermosa-Tabasco). Parque-

Museo.

Deasupra stratului de argilă, care acoperea masca

53
de jaguar de pe platforma din sud-est, a fost aşezată o
ofrandă de mici obiecte, dispuse în formă de cruce. Ea
se compune din douăzeci de securi mici lustruite, din
jad şi serpentin, şi dintr-o o oglindă concavă din
hematit. Şapte asemenea oglinzi au fost descoperite la
La Venta. Ele au fost tăiate din hematit, magnetit sau
ilmenit. Un specialist, J. E. Gullberg, a putut afirma că
„ne este imposibil să reconstituim tehnica utilizată
pentru fabricarea acestor oglinzi concave. . . Ele au o
asemenea graţie, distincţie şi perfecţiune, încât este
greu să le considerăm numai ca nişte obiecte
ornamentale. Faţa concavă a fost executată cu o grijă
care pare să depăşească normele celor mai
desăvârşiţi şlefuitori de pietre preţioase“. La ce puteau
folosi aceste oglinzi? Toate, cu excepţia uneia singure,
au nişte perforaţii care par să indice că puteau fi
agăţate de un colier. De fapt, o figurină din La Venta
poartă pe piept o asemenea o oglindă, dar de
dimensiuni reduse. Experienţele arată că aceste oglinzi
erau susceptibile de a concentra razele de soare astfel
încât se putea aprinde focul cu ajutorul lor. Se prea
poate ca preoţii olmeci să fi purtat pe piept aceste
oglinzi, care le serveau la aprinderea focului sacru sau,
mai ales, la incendierea junglei - primul act din ritualul
cultivării porumbului.2
Nouăsprezece ofrande de obiecte mici au fost
descoperite în „ascunzători", în diverse puncte ale
ansamblului ceremonial la nord de pseudo-piramidă.
Olmecii au fost deci iniţiatorii unei practici, care se va
regăsi mai târziu în Mezo-America, mai ales la mayaşii
clasici: anume, aceea de a îngropa obiecte preţioase în
apropierea mormintelor, lângă ziduri, sub scări etc.
Aceste ofrande din La Venta se compun din diverse
categorii de obiecte: securi mici lustruite din jad,
serpentin, diorit, bazalt sau şist; figurine, pandantive,
podoabe pentru urechi, fragmente de colier din pietre
54
dure; modele de pirogi din jad; podoabe din cristal de
stâncă, cusute poate odinioară pe veşminte; măşti
miniaturizate („maskette") din jad, reprezentând
chipul unui jaguar; oglinzi concave; vase din pământ
ars în formă de castronaşe sau străchini. Numărul
obiectelor conţinute în aceste ascunzători este adesea
considerabil: 895 (fragmente de colier) în ofranda nr.
9; 1180 (tot fragmente de colier) în ofranda nr. 11. Dar
mai mult decât numărul obiectelor, ceea ce reţine
atenţia şi provoacă admiraţia este extraordinara lor
calitate artistică. În această privinţa, două ofrande
merită să fie remarcate. Cea care poartă nr. 2 şi se
găseşte îngropată pe linia centrală a aşezării, cuprinde
51 de securi mici lustruite, dintre care 14 din jad. Cinci
din aceste securi au fost decorate cu desene fin gravate,
dintre care unul - deosebit de clar - reprezintă un
frumos cap în stil olmec, văzut din profil şi purtând un
fel de scufie ascuţită.

08. Altarul nr. 5, La Venta (Villahermosa-Tabasco). Parque-Museo.

55
09. Altarul nr. 5, La Venta (detaliu) (Villahermosa-Tabasco).
Parque-Museo.

09. Altarul nr. 5, La Venta (detaliu) (Villahermosa-Tabasco).

Parque-Museo.

56
 Dar mai ales ofranda nr. 4 poate fi considerată
drept una dintre cele mai extraordinare descoperiri
care s-au făcut vreodată la La Venta. Imediat la vest de
platforma situată în nord-vestul curţii ceremoniale -
cam la jumătate din înălţimea acestei platforme - o
ciudată comoară era îngropată la aproximativ 60 cm
adâncime, într-o ascunzătoare de 51 cm pe 35,6 cm. În
această cavitate stăteau în picioare, în solul nisipos, 16
figurine de o uimitoare desăvârşire, dintre care două
din jad, 13 din serpentin şi una din piatră vulcanică
roşcată. Aceasta din urmă era rezemată cu spatele de
un şir de 6 coloane mici de jad, înfipte vertical în
fundul ascunzătorii; celelalte 15 figurine stăteau în fata
ei, așezate în semicerc.
Toate figurinele sunt în cel mai pur stil olmec. Ele
reprezintă oameni - fără a se indica sexul - în poziţie
verticală, cu picioarele uşor îndoite. Capul lor,
voluminos în raport cu corpul, a fost vizibil deformat
din cauza ligaturii craniului în timpul copilăriei. Ei sunt
pleşuvi şi imberbi; au ochii oblici, gura cu buze groase
şi colţurile lăsate în jos, după canonul olmec.
Colonetele de jad poartă urme de desene gravate; este
posibil ca aceste colonete să fi fost obţinute prin
debitarea unei plăci de jad, incizate anterior. Şi
figurinele au fost probabil cizelate cu destul de multă
vreme înainte de a fi depuse în ascunzătoare; ele
prezintă spărturi, unele şi-au pierdut un picior sau o
parte dintr-un braţ. Se poate presupune, aşadar, că
aceia care au realizat această ofrandă excepţională au
pus laolaltă obiecte fabricate cu mult timp mai înainte.
Cavitatea conţinând acest ansamblu fusese umplută
cu nisip, apoi ascunsă sub mai multe straturi de argilă
portocalie, roză, galbenă, albă. Dar, mai târziu - nimeni
nu poate spune când -, cineva - nimeni nu poate spune
cine - a săpat un orificiu vertical, plasat foarte exact
deasupra centrului ascunzătorii, prin straturile de
57
argila. Acest orificiu, permiţând fără îndoială să se
verifice dacă ofranda era încă acolo, a fost astupat din
nou; rămăşiţele straturilor superioare, care se observă
în umplutura acestui „puţ de control", arată clar ce s-a
petrecut. Se poate conchide că olmecii posedau planuri
sau scheme precise, graţie cărora ascunzători de
asemenea tip puteau fi localizate cu precizie.

10. Monumentul nr. 19. La Venta (Villahermosa-Tabasco) (copie)

originalul la M.N.A. (Mexico).

Dar ce semnifică scena reprezentată de ofrandă?

Tipul fizic al personajelor, craniile lor deformate,
podoabele din urechi, arată că este vorba de demnitari,
58
religioşi sau nu; ei înconjoară şi par să asculte cu
atenţie singura persoană care nu este reprezentată de o
figurină de jad sau de serpentin. Să fie oare vorba de
comemorarea unui consiliu, în cursul căruia au fost
luate hotărâri deosebit de importante? Sau poate, acest
grup de nobili sau de preoţi este pe cale să
îndeplinească un ritual dinaintea colonadei în
miniatură, formată de obiectele de jad verticale? Este
poate util să mai remarcăm faptul că aceste personaje
nu poartă în mâini nici un obiect, nu ţin în braţe nici
un copil, nu mânuiesc nici o armă, detaliu prin care se
deosebesc de numeroase alte sculpturi olmece. Această
constatare ar fi deci mai favorabilă tezei „consiliului",
decât celei a „ritualului".
Statuetele acestei ofrande au fose colorate cu un
pigment roşu aprins. Acelaşi obicei era respectat şi în
cadrul ceremonialului de înhumare. „Mormântul A", la
nord de piramidă, este excepţional prin faptul că a fost
construit cu coloane de bazalt, apoi acoperit cu un
cumulus şi, de asemeni, pentru că mai conţine în plus
câteva oseminte, ceea ce este extrem de rar în La Venta.
Doi indivizi foarte tineri, poate copii, au fost
înmormântaţi acolo, sub un strat de ocru roşu. Cu
prilejul înmormântării, s-a depus alături de trupurile
lor un bogat mobilier funerar: figurine, printre care un
personaj feminin purtând o mică oglindă de hematit pe
piept, podoabe de urechi, două mâini de jad, două
discuri de obsidian, o oglindă concavă de magnetit, un
pandantiv de jad în formă de scoică.
Mai spre sud a fost găsit un sarcofag lung de 2,81
m, care nu mai conţinea practic nici un fel de resturi
omeneşti, dar ai cărui pereţi erau vopsiţi cu ocru roșu.
Una din extremităţile acestui cufăr de piatră este
decorată cu un splendid basorelief, care reprezintă
chipul zeului-felină; sprâncenele şerpuitoare, în formă
de flăcări, nasul lat şi scurt, buza superioară
59
protuberantă şi arcuită, doi colţi încovoiaţi.
Limba bifidă evocă mai degrabă şarpele, decât
jaguarul. În interiorul sarcofagului, câteva podoabe de
urechi şi o figurină de serpentin îl însoţiseră pe
defunct.
Artei din La Venta îi sunt caracteristice îndeosebi
altarele, stelele şi capetele colosale.
Termenul de „altar" este fără îndoială întrebuinţat
greşit aici: nici o indicaţie nu dovedeşte că vreun ritual
oarecare ar fi fost efectuat pe suprafaţa superioară a
acestor monoliţi. Oricum ar fi, din cele 7 „altare"
reperate în La Venta, 5 comportă pe una din feţe - care
poate fi considerată faţa anterioară - o nişă, de unde
apare un personaj; şi numai în două cazuri (altarele nr.
2 şi 5), acest personaj poartă în braţe un prunc. Figura
principală de pe altarul nr. 4 stă ghemuită într-o nişă,
deasupra căreia se află botul stilizat al unui jaguar.
Personajul ţine în mâini o frânghie, care este legată de
încheietura mâinii unui alt individ, reprezentat în
basorelief pe faţa din dreapta a monumentului.
Altarul nr. 3 este foarte deteriorat. Se distinge
totuşi pe faţa anterioară o nişă din care se detaşează un
personaj sculptat în ronde-bosse. Două figuri şezând şi
una în picioare apar pe feţele laterale: unul dintre
bărbaţii care stau jos are o barbă lungă şi ascuţită.
Motivul pruncilor atinge dezvoltarea sa maximă,
aşa cum s-a spus mai sus, cu altarul nr. 5, unde sunt
reprezentaţi cinci copii mici: unul stă întins în braţele
personajului principal, ceilalţi patru - sculptaţi pe feţele
laterale - par să se zbată în braţele a patru adulţi.
În măsura în care eroziunea suferită de aceste
sculpturi ne permite, putem distinge o mulţime de
detalii caracteristice: pieptănături complicate, mitre,
pălării, cordoane, fuste şi şorţuri („pagne"); podoabe de
60
urechi, coliere, pectorale. Mai distingem, de asemeni,
tipul fizic „olmec" cel mai curent şi diferite alte
personaje cu nasul convex şi buzele subţiri.

11. Monumentul nr. 5, numit ,”La Abuela", La Venta (Villahermosa-

Tabasco).

Din cele cinci stele de la La Venta, prima care a fost

descoperită de Blom şi La Farge (stela nr. 1) este un
monolit de bazalt de 2,50 m înălţime. Un personaj în
61
picioare, văzut din faţă, într-o atitudine rigidă, pare că
se desprinde dintr-o nişă. El are pe cap un fel de cască
rotundă, decorată pe partea anterioară cu un medalion;
poartă cercei lungi şi o fustă plisată, care îl acoperă de
la mijloc până la genunchi. Marginea superioară a
nişei, foarte erodată, seamănă cu masca stilizată a
jaguarului care se află deasupra altarului nr. 4. Totuşi,
rigiditatea personajului, simplitatea îmbrăcămintei sale
şi absenţa altor elemente iconografice fac ca această
stelă să dea o impresie de relativă „primitivitate".
Cu totul altfel apare stela nr. 2, găsită în „complexul
C" la sud de pseudo-piramidă. Aici, un personaj central
- sculptat în altorelief - ţine oblic în faţa torsului un
obiect (o secure?) cu un mâner destul de lung. Capul îi
este acoperit de un fel de pălărie extravagantă cu trei
etaje. Acest chip specific „olmec" - ochii migdalaţi,
nasul lat, obrajii plini, gura largă - poartă o barbă, care
ar putea foarte bine să fie o barbă falsă. Corpul este
masiv şi scund. În jurul său, alte şase forme umane mai
mici - sculptate în basorelief - agită ameninţător nişte
obiecte greu de identificat. Ele sunt mascate, poartă
podoabe de cap, şorţuri („pagne") şi pelerine
unduitoare.
Stela nr. 3 este lucrată cu aceeaşi măiestrie: ea este
cea care descrie întâlnirea, convorbirea dintre un
personaj de tip olmec şi „Unchiul Sam". Tot aici putem
observa şase figuri mai mici, care par să zboare în jurul
celor două personaje principale.
Celelalte stele cunoscute sunt atât de degradate
încât este imposibil să reconstituim vreun amănunt.
Oare putem include în categoria stelelor,
monumentul nr. 13 - un bloc conic de bazalt a cărui
suprafaţă sculptată, aproape circulara, măsoară 0,80 m
în diametru? În ciuda formei sale generale, basorelieful
se înrudeşte cu arta stelelor. Spre deosebire de Beatriz
62
de la Fuente, eu consider că acest monument este de
tip olmec. Chipul încadrat de barbă seamănă cu acela al
„Luptătorului" de la Uxpanapa. Personajul este
reprezentat din profil, în atitudinea unui om care
merge. În mâna stângă, el ţine un obiect în formă de
lopățică sau de stindard. Pe cap are un turban
voluminos, care se prelungeşte în partea din spate
printr-un fel ele eşarfă fluturândă. Mai poartă un
colier, o podoabă de nas, un şorţ („pagne") şi sandale
împodobite cu panglici şi pene. Dar trăsătura cea mai
importantă a acestei sculpturi este alta, şi anume că
„Ambasadorul" - cum este numit câteodată personajul -
este înconjurat de patru caractere sau glife, care par să
facă parte dintr-un sistem de scriere. La stânga, o glifă
înfățişează limpede o urmă de picior. Dacă ne-am
permite să comparăm acest basorelief cu Codex-urile
mixtece sau aztece, atunci sensul acestui semn ar putea
fi interpretat ca: „a umbla, a merge"; ceea ce
corespunde întru totul atitudinii personajului. La
dreapta, alte trei semne suprapuse sunt din nefericire
aproape şterse. Cea de a doua ar putea reprezenta o
floare, iar a treia un cap de pasăre cu ciocul coroiat,
văzut din profil.
Problema scrierii olmece va fi reluată în altă parte.
Este suficient să amintim aici că cel puţin încă un
monument din La Venta, nr. 15, considerat fără ezitare
ca olmec, poartă o glifă sculptată. Pe de altă parte, este
adevărat că atât „Ambasadorul", cat şi monumentul 15,
au fost descoperite în 1943 de Stirling, în acelaşi sector
(complexul A) al aşezării din La Venta.
Patru capete colosale (monumentele 1-4),
provenind din La Venta, se găsesc actualmente la
Muzeul din Villahermosa. Acestea sunt, de fapt, nişte
enormi monoliţi de bazalt, cântărind de la 11 la 24 de
tone; trei dintre ei (numerele 2, 3 şi 4) erau aliniaţi
după o axă vest-est în nordul curţii ceremoniale, în
63
timp ce monumentul nr. 1 - adică acel cap descoperit
de Blom şi La Farge în 1925 – se găsea la sud de
„piramidă". Două caracteristici ale acestor sculpturi se
impun observaţiei noastre; în primul rând, nu este
vorba aici de fiinţe mai mult sau mai puţin mitice,
înzestrate cu trăsături feline sau mascate, ci de statui
realiste; în al doilea rând, aceste capete foarte
asemănătoare unele cu altele sunt, în acelaşi timp, şi
foarte individualizate. Similitudinile sunt evidente şi
sar în ochi; aceleaşi chipuri late cu obrajii plini, aceeaşi
protuberanţă cărnoasă la rădăcina nasului, aceiaşi ochi
migdalaţi. Nasul este masiv, buzele cărnoase, gura în
general arcuită cu colţurile buzelor lăsate în jos. Aceste
capete poartă căşti, care au fost adesea comparate cu
acelea ale jucătorilor de fotbal american. Proporţiile
generale sunt identice şi este foarte probabil ca
dimensiunile respective ale căştii şi ale feţei, acelea ale
diferitelor trăsături, să fi corespuns unui adevărat
„canon" unic - ceea ce ne face să considerăm ca aceste
monumente au fost sculptate în cursul unei perioade
relativ scurte, de aproape două secole. Dar pe de altă
parte, examinând mai îndeaproape aceste capete, ne
dăm seama că fiecare dintre ele comportă nişte
particularităţi individuale, chiar dacă eroziunea sau
distrugerile pe care le-au suferit tind să le atenueze.
Astfel, de exemplu, capul nr. 1 şi încă mai mult capul
nr. 4 sunt afectate de un puternic prognatism; iar
capetele nr. 2 şi 3 prezintă o faţă aplatizată. Spre
deosebire de celelalte, capul nr. 2 are o gură
„surâzătoare"; chiar dacă expresia feţei este poate
exagerată de eroziunea care a distrus buza superioară,
nu-i mai puţin adevărat că orificiul bucal este orizontal
si colţurile buzelor nu par să se conformeze modelului
celui mai frecvent. Căştile, podoabele de urechi sunt
diferite de la un cap la altul; unele căşti poartă un decor
în basorelief, care ar putea (mai ales în cazul capului
nr. 1) să corespundă unei glife.
64
12. „Prinţul". Cruz del Milagro, Sayula (Veracruz).

Ţinând cont de tot ce s-a spus mai înainte, este greu

să nu admitem faptul că ne aflăm în prezenţa unor
portrete, înfăţişând personaje suficient de puternice şi
de venerate pentru ca - în timpul vieţii sau după
moartea lor - imense eforturi să fie concentrate la
munca de tăiere a acestor enorme blocuri de piatră în
65
Sierra de la Los Tuxtlas, pentru ca ele sa fie
transportate până la La Venta şi să fie sculptate.
Pe insulă erau răspândite aproape 90 de sculpturi,
mare parte pe jumătate îngropate, şi fără îndoială că
multe altele au rămas încă ascunse în pământ. Acum ne
vom mărgini numai să semnalam câteva dintre aceste
monumente care, din diverse motive, atrag în mod mai
deosebit atenţi a noastră.
Mai întâi „La Abuelita", „Bunicuţa" – pentru a relua
porecla dată în 1940 de muncitorii care au executat
săpăturile sub conducerea lui Stirling. Este
„monumentul nr. 5" din nomenclatura oficială,
respectiv o statuie de bazalt înaltă de 1,42 m,
descoperită în curtea ceremonială, la nord de
„piramidă". Ea reprezintă o fiinţa cu aspect vag
feminin, îngenuncheată, care ţine în mâini, dinaintea
pieptului, un vas dreptunghiular. Întreg personajul este
masiv, scund şi îndesat. Faţa este foarte lată, iar gura
este aceea a unei feline. Un fel de glugă îi acoperă capul
şi se prelungeşte ca o pelerină pe umeri. Deteriorată de
timp şi de intemperii, această statuie degajă totuşi o
stranie expresie de forţă stăpânită, concentrată. ·
Mai multe piese statuare reprezintă personaje
aşezate, cu picioarele încrucişate, ţinând în mâini o
bară (monumentul 8), cam ca statuia de la San Martin
Pajapan; sau cu braţele lăsate pe lângă trup (nr. 9); sau
odihnindu-se pe vine (nr. 10). Una din aceste statui
aşezate (nr. 11) se înclină spre spate şi-şi îndreaptă spre
cer faţa cu trăsături de jaguar. Altele au suferit
distrugeri; le lipsesc capul, braţele. mâinile (nr. 23, 30,
31, 38, 40), dar suntem şi astăzi impresionaţi de
frumuseţea acestor corpuri mutilate .
Monumentul nr. 44, descoperit abia în 1968, la
aproape un metru sub suprafaţa solului, la est de
„complexul Stirling", nu este decât un fragment dintr-o
66
sculptură mai importantă, de bazalt, care a fost
sfărâmată în mod voit. Ceea ce a rămas aminteşte într-
un chip uluitor de monumentul de la San Martin
Pajapan; partea inferioară a acestui fragment
reprezintă o faţă de om de tip olmec încadrată de doi
cercei laţi în formă de măşti; partea superioară este o
faţa umano-felină. O analiză a bazaltului prin
fluorescenţă arată că piatra provine din acelaşi
zăcământ ca aceea a monumentului de la Pajapan.
Printr-o ciudată ironie, unul dintre cele mai
frumoase şi mai semnificative basoreliefuri din La
Venta (monumentul nr. 19) a fost descoperit din
întâmplare, în 1944 sau 1945, de către muncitorii de la
PEMEX, care lucrau la construirea unei piste de
aterizare, la nord-vest de „complexul A". Excepţional
de bine conservată, această piesă de bazalt gri-deschis
reprezintă un personaj uman şezând, cu picioarele
întinse dinaintea sa şi înconjurat de un uriaş şarpe cu
clopoţei. Capul îi este încadrat de maxilarul larg
deschis al unui animal (o felină?). O barbă scurtă
prelungeşte bărbia. În mâna dreaptă ţine un obiect
pătrat prevăzut cu o toartă, care poate fi o pungă
(cădelniţă?) sau un obiect ritual în formă de „lacăt" sau
de scut mic, despre care vom vorbi în altă parte.
Deasupra şi în faţa capului se observă un cartuş pătrat,
gol (dar poate că interiorul acestui cartuş era pictat?),
mărginit în partea superioară de două motive în benzi
încrucişate.

Cât despre şarpe, el domină cu măreţie întreaga

scenă. Coada lui poartă inelele caracteristice. Iar capul
anunţă toţi nenumăraţii şerpi ai artei precolumbiene
din America Centrală, cu botul larg deschis, cu o
protuberanţa alungită deasupra ochiului,
asemănătoare unei creste. Putem oare să interpretăm
această ultimă trăsătură ca fiind o pană şi să conferim
acestui animal onoarea de a fi cel mai vechi dintre
67
Şerpii cu Pene din Mexic? Să ne mărginim deocamdată
a constata că este „fără nici o îndoială una dintre
reptilele cu aerul cel mai înfiorător din întreaga artă
mezo-americană." 3

13. Cap colosal din Santiago Tuxtla.

68
 Dacă insula La Venta se distinge prin numărul şi
calitatea sculpturilor şi a cizelurii, ceramica, în schimb,
este rara aici. Acest fapt este evident legat de natura
însăşi a aşezării, loc de cult, centru de comandă şi
guvernare, unde nu stăteau însă decât un mic număr de
persoane, o elită religioasă şi administrativă sau
militară. Populaţia, care furniza mâna de lucru şi
hrana, forţa sa musculară, priceperea şi recoltele sale,
era probabil dispersata pe o largă suprafaţă în jurul
insulei, însă supusă unei singure autorităţi - poate
întemeiată pe respectul inspirat de zei - care şi-a
menţinut puterea şi a asigurat coeziunea societăţii
autohtone timp de şase sau şapte secole (de la 1100
î.e.n. la 400 î.e.n.).

14. Stela nr. 3, La Venta (detaliu) (Villahcrmos Tubnsro).

Într-o primă fază (aproximativ de la 1100 la 1000

î.e.n.), primii olmeci din La Venta au început să
construiască piramida şi să realizeze planul general al
centrului ceremonial. Oare insula să fi fost locuită
înainte de venirea lor? Se pare că putem răspunde
69
afirmativ: s-a descoperit, într-adevăr, în rambleul
primilor tumuli din curtea ceremonială, câteva
fragmente ce par să fi făcut parte din straturile de
argilă colorată, care au fost probabil distruse de
construcţiile fazei I.

15. Ofrandă masivă: mască de jaguar stilizat, (La Venta Mosaic) La

Venta (Villahermosa-Tabasco).

mască de jaguar stilizat,

(La Venta Mosaic) La Venta
(Villahermosa-Tabasco).

70
16. Secure votivă. M.N.A., Mexico.
71
17. Monumentul nr. 52, San Lorenzo. M.N.A., Mexico.

72
18. Ofranda nr. 4, La Venta, M.N.A., Mexico (Villahermosa-Tabasco).
 Faza a II-a - caracterizată de o activitate
extraordinară - se întinde între 1000 şi 800 î.e.n.
„Ofrandele masive" încep să apară în cursul acestei
perioade şi se vor continua în timpul fazelor III şi IV,
de la 800 î.e.n. la 400 î.e.n .. Ofrandele de figurine din
jad, mormintele bogate, se leagă de aceste secole, care
au văzut apogeul centrului ceremonial situat la nord de
pseudo-piramidă.

19. Altarul nr. 4, La Venta (faţa anterioară) (Villahermosa-

Tabasco).
45
20. Figurină clin teracotă . Las Bocas. M.A.I., New York.

46
 Ce s-a petrecut însă cu patru secole î.e.n.? Sfârşitul
civilizaţiei din La Venta rămâne învăluit în mister. Ceea
ce putem constata, este doar că între 45o şi 325 î.e.n.
orice activitate a încetat pe insulă. Nici o constituţie,
nici o groapă săpată pentru a primi ofrandele de
serpentin, nici o ascunzătoare cu figurine de jad. Elita
conducătoare a dispărut: alungată, exterminată, sau
pur şi simplu plecată în exil(?). În orice caz, insula
rămâne neocupată şi vântul o acoperă treptat cu nisip;
apoi, nu ştim exact nici datorită cui şi nicicând, o nouă
activitate începe să se manifeste: dar, din păcate, este o
activitate de distrugere şi jaf. Monumentele sunt
sfărâmate, statuile decapitate, stelele zdrobite. Vandalii
sapă puţuri, fără îndoială în speranţa de a descoperi în
ele comori de jad. Apoi, au părăsit și ei insula, a cărei
pace n-a mai fost tulburată decât în epoca noastră, mai
întâi de către câţiva ţărani mexicani în căutare de
pământ, după aceea de către arheologi şi în sfârşit de
petrolişti.
Cu totul diferită este aşezarea de la San Lorenzo,
sau mai bine spus ansamblul de locuinţe de pe răul
Chiquito şi anume San Lorenzo, Tenochtilán şi Potrero
Nuevo, la sud de Minatitlán. Săpăturile lui Stirling şi
Drucker din 1945 şi 1946, cele efectuate de Michael D.
Coe împreună cu Diehl şi Francesco Beverido în 1965-
1968, au arătat importanta acestor trei localităţi, la
care ar fi logic sa adăugăm ferma numită „Los Idolos",
situată între San Lorenzo şi El Mixe. Vestigiile de
locuinţe sunt aici mai numeroase decât în La Venta.
Dar - cel puţin până acum - nu s-au descoperit nici
ofrande de pietre semi-preţioase, nici morminte cu
conţinut bogat. În schimb, sculptura monumentală este
de o calitate extraordinară; numărul capetelor colosale,
al statuilor şi al basoreliefurilor găsite până acum este
de aproximativ 80, dar - fără îndoială - multe altele
rămân încă îngropate.
47
21. Figurină şezînd, teracotă. Las Bocas. M.A.I., New York.

Stirling descoperise cinci capete colosale, Coe a

scos la iveală încă trei, plus unul (monumentul 19)
aproape în întregime distrus de vandali necunoscuţi.
Celelalte capete sunt în general în stare bună, chiar
dacă unele poartă urma încercărilor făcute pentru a le
zgâria şi a le sfărâma. Caracterul individual al fiecăreia
dintre aceste sculpturi este izbitor. Trăsăturile,
expresia feţelor, acoperămintele de cap lucrate cu
migală, totul face ca aceşti monoliţi să se deosebească
48
unii de alţii, bineînţeles în cadrul unei concepţii
generale, similară cu aceea a capetelor colosale din La
Venta.

22. Statuie acefală. Laguna de Los Cerros . Museo de Antropologia,

Jalapa.

49
22. Statuie acefală. Laguna de Los Cerros . Museo de Antropologia,
Jalapa.

La San Lorenzo, ca şi în La Venta, „altarele"

50
cvadriunghiulare prezintă pe faţa anterioară o nişă, în
care un personaj în altorelief stă aşezat cu picioarele
încrucişate; sau ţine în braţe un copil, sau are braţele
lăsate de-a lungul torsului şi mâinile sprijinite de
pământ lângă genunchi: altfel spus, regăsim aici cele
două atitudini convenţionale ale personajelor sculptate
în nişele altarelor din La Venta. Altarul nr. 14 din San
Lorenzo prezintă pe una din feţele laterale un personaj
în basorelief, sculptat cu o remarcabilă virtuozitate.
Chipul său este văzut din profil, torsul din trei sferturi,
cu umărul stâng înainte. Amănuntele acoperământului
de cap şi ale hainelor, din fericire destul de bine
conservate, sunt demne de a reţine atenţia: pe cap, o
pălărie rotundă, cu borul gros, de care atârnă cinci
elemente ovale (picături de apă?), în timp ce deasupra
pălăriei este reprezentată o gheară de pasăre; părul
cade pe umeri; la urechi poartă cercei care se termină
într-un fel de cârlig; iar În jurul gâtului, un colier din
două rânduri de plăci (de jad?) cvadriunghiulare;
dedesubt, un pectoral în şapte colţuri asemănător cu o
scoică secţionată. Oricât de straniu ar putea să pară şi
fără a se putea trage vreo concluzie la ora actuală, este
cert că podoaba de ureche descrisă mai sus şi
pectoralul în formă de scoică vor constitui – cu mai
bine de 2000 de ani mai târziu! – atributele Şarpelui cu
Pene, Quetzalcoatl, adorat de tolteci şi azteci.
Un alt altar (monumentul 2 de la Potrero Nuevo)
inaugurează ceea ce avea să devină o îndelungată
tradiţie, pe care o vom regăsi, de exemplu, la Chichen-
Itza în secolul al XI-lea e.n.: este vorba de o masă de
piatră susţinută de atlanţi. Un alt monument (nr. 18
din San Lorenzo), deşi foarte deteriorat, pare a se
încadra în aceeaşi serie. Și într-un caz şi în celălalt,
două personaje masive si scunde, pitici obezi, servesc
de suporţi părţii superioare în formă de dală - a
monumentului. Figurile monumentului 18 ţin într-una
51
din mâini o secure de piatră lustruită. Aceste personaje
înfăţişează tipul „olmec" obişnuit, dar fară nici o
trăsătură felină.

Unele statui, în schimb, reprezintă fiinţe

supranaturale; oameni în ceea ce priveşte forma
generală (ei stau În poziţie verticală pe membrele
inferioare, au braţe şi mâini, partea de sus a capului şi
faţa este de om), dar feline prin forma nasului şi a
gurii. Două minunate exemple de acest tip merită să fie
semnalate; monumentul nr. 52 – descoperit în 1968
sub un strat de pământ, cu ajutorul unui magnometru -
este unul dintre cele mai frumoase specimene ale celui
mai pur stil olmec; personajul poartă pe piept o glifă în
formă de X („crucea Sf. Andrei"). Monumentul 10, de o
calitate estetică comparabilă, prezintă în plus o
caracteristică deosebit de interesantă; fiinţa umano-
felină ţine în mâini, aproape de piept, două din aceste
obiecte enigmatice în formă de mici scuturi sau
„apărători de mână", care pot fi regăsite în mai multe
reprezentări ale personajelor olmece (cf. cap. VIII).
Deşi lipsită de cap, statuia unui om îngenuncheat
(monumentul nr. 34) dovedeşte extraordinara
măiestrie atinsă de sculpturile olmece din această zonă.
De reţinut o trăsătură distinctivă excepţională; această
statuie avea probabil braţele articulate, fixându-se la
umăr printr-un disc mare. Aceeași concepţie o vom
întâlni din nou în civilizaţiile mai recente de la
Veracruz şi Teotihuacan. O altă statuie foarte frumoasă
a fost denumită „Scribul". Este vorba poate de o femeie,
în orice caz de un personaj care stă jos, cu picioarele
încrucişate, ţinând în mâini o bară cilindrică, sprijinită
de coapse. Şi aici lipseşte capul. Atitudinea este
naturală şi majestuoasă totodată.
Reprezentările de animale sunt frecvente; o felina
(monumentul 7) numită „Leul"; un jaguar şezând
52
(monumentul 37); un peşte extraordinar (monumentul
58), sculptat în basorelief pe o dală lată, cu o cruce
mare a Sf. Andrei gravata pe corp, capul terminându-se
în mod bizar printr-un bot de jaguar; o insectă sau un
păianjen (monumentul 43) al cărei cap este marcat de
un disc cu cinci puncte aşezate în cvincox, glifă care o
aminteşte pe cea a soarelui, Kin, folosită de mayaşi şi
de cea a peruzelei, Xiuitl, utilizată de azteci 4.
Stirling a descoperit în 1945 un fel de fântână sau
de cuvă din piatră sculptată şi gravată (monumentul 9,
actualmente la Muzeul din Jalapa), care prezintă forma
generală a unei păsări de apă, înzestrată cu aripi din
cinci pene şi cu labe membranoase cu trei degete. O
gaură săpată într-unul din pereţii acestei cuve, coincide
prin dimensiunile ei cu canalele sistemului de drenaj
de la San Lorenzo. Pe corpul păsării, pe partea
corespunzătoare pieptului, sunt gravate trei
reprezentări: în centru, un răţoi foarte realist, cu aripile
întinse, cu ciocul căscat; iar de o parte şi de cealaltă,
două elemente ondulate care reprezintă evident apă
curgătoare.
La Potrero Nuevo (monumentul nr. 3) şi la
Tenochtitlán (monumentul nr. 1) săpăturile lui Stirling
au scos la lumină două sculpturi, din nefericire foarte
deteriorate, care ar putea ascunde o semnificaţie
mitologică profundă. Ele par să reprezinte şi una şi
cealaltă, o femeie culcată pe spate, pe care s-a urcat un
jaguar. Stirling (1955, pp. 8 şi 19 ) interpretează aceste
două piese ca reprezentarea unui act sexual între felină
şi femeie. O asemenea interpretare pare verosimilă,
dacă ne gândim la obsesia jaguarului în arta şi în religia
olmecă. „Pruncii" cu trăsături de jaguar, personajele
umano-feline se vor fi născut poate din împreunarea
zeului-jaguar şi a unei muritoare. Este regretabil că
aceste două monumente au fost atât de grav
deteriorate, ceea ce face interpretarea foarte
53
problematică. Dacă Stirling înclină să vadă aici
dragostea dintre o felină şi o femeie, Beatriz de la
Fuente şi C. W. Clewlow rămân sceptici în privinţa
acestei interpretări. Totuşi, al doilea notează: „Toţi
oamenii clin acea zonă, cu care am vorbit la San
Lorenzo, au explicat cu o anumită mândrie că această
sculptură (monumentul 1) reprezintă un act sexual, şi
cel mai adesea mi-au vorbit despre aceasta cu
zâmbete pline de subînţelesuri." Dar evident această
reacţie locală nu are mare valoare.
Unii s-au gândit (Clewlow, p. 83) să compare aceste
piese cu o sculptură, tot olmecă, din Laguna de Los
Cerros (statul Veracruz), descoperită în 1960 de
arheologul mexican Medellin. Dar, după descrierea
publicată de acesta din urmă, acolo este vorba nu de o
felină şi o fiinţă omenească, ci de două personaje
umane: unul dintre ele este aşezat deasupra celuilalt şi
Medellin consideră că această scenă evocă „supunerea
şi umilirea unui învins". Nu putem deci încadra
această sculptură În aceeaşi categorie cu cele două
monumente de la Potrero Nuevo şi San Lorenzo.
În schimb, ne putem întreba dacă basoreliefurile
ele pe stâncile de la Chalcatzingo, care vor fi analizate
în altă parte (cap. IV), nu zugrăvesc scene
asemănătoare cu acelea pe care le reprezintă poate cele
două sculpturi. Într-adevăr, basorelieful nr. 4 din
această aşezare (vezi Gay, 1971, pp. 54-55) ne arată doi
jaguari cu aspect înspăimântător, cu colţii şi ghearele
scoase, în momentul când se năpustesc asupra a două
fiinţe omeneşti întinse pe pământ. Nici o indicaţie nu
permite să se precizeze sexul acestor personaje. Gay
consideră că această scenă se referă la un mit despre
distrugerea speciei umane de către jaguari, asemănător
cu acela prin care aztecii explicau sfârşitul primului
univers, Ocelotonatiuh, „soarele jaguarului". Această
ipoteză pare verosimilă. De asemenea, nu este
54
imposibil ca grupul olmec stabilit la Chalcatzingo, atât
de departe de patria sa de origine, să fi vrut să graveze
în stâncă imaginile tradiţionale, care evocau unul din
miturile cele mai importante ale universului său
mental.

23. “Luptătorul” , Uxpanapa. M.N.A., Mexico.

Dar să revenim la San Lorenzo. Olmecii, care

55
începând de la 1200 î.e.n., au sculptat aici piatra cu un
talent atât de sigur, care au modelat platoul cu preţul
unor eforturi uriaşe şi au construit un sistem de canale
subterane şi de heleştee artificiale, a căror semnificaţie
nu o înţelegem încă, par să apară deodată ca un popor
care poseda deja o tehnică şi o artă proprii. Trebuie să
admitem însă că ei au venit dintr-o altă regiune, unde
ar fi putut să înveţe cum să mânuiască şi să sculpteze
blocurile de piatră; poate, aşa cum sugerează Michael
Coe, erau originari din munţii Los Tuxtlas. Dealtfel
forma pseudo-piramidei din La Venta ne-a făcut să
comparăm cu vulcanii de acolo şi această Sierra bogată
în bazalt. Atât la San Lorenzo, cat şi la La Venta,
olmecii au trebuit probabil să-şi pună şi să rezolve
problema transportului acestor enormi monoliţi .

Unele sculpturi cu aspect „primitiv", cum este

monumentul nr. 41 - fragment de coloană, pe care este
sculptat în basorelief un chip şi nişte mâini
rudimentare - ar putea să fie opera primilor ocupanţi"
olmeci sau chiar a pre-olmecilor. În orice caz, înflorirea
civilizaţiei de la San Lorenzo se situează între 1200 şi
900 î.e.n. Aşadar, - ţinând cont de stadiul actual al
cunoştinţelor arheologice - aceasta ar fi cea mai veche
aşezare olmecă. Totuşi, nu la San Lorenzo, ci la La
Venta s-au manifestat câteva din aspectele cele mai
strălucitoare ale acestei civilizaţii autohtone, îndeosebi
practica ofrandelor de pietre semi-preţioase şi arta de a
cizela jadul.
Despre catastrofa care a pus capăt civilizaţiei de la
San Lorenzo, ne vorbesc urmele lăsate de furia
înverşunată şi violenţa extraordinară care s-a
dezlănţuit împotriva monumentelor sculptate. Capetele
colosale au rezistat - cu excepţia unuia - dar şi ele au
rămas însemnate de găun circulare. Alte piese au fost
mutilate prin lovituri repetate cu un fel de ciocan, sau
sfărâmate. Acei oameni au fost nevoiţi, fără îndoială, să
56
ridice blocuri grele de piatră deasupra unor
monumente şi apoi să le dea drumul de la o înălţime
destul de mare pentru a obține efectul unui ciocan-
pneumatic. O enormă cantitate de muncă a trebuit să
fie cheltuită pentru îndeplinirea acestei sarcini de
distrugere. După aceea statuile mutilate, rămăşiţele de
sculpturi, au fost îngropate sub Straturi groase de
pământ.
Mai umil decât piatra, pământul ars a scăpat mai
uşor de revoltă sau de răzbunare. San Lorenzo este
bogat în ceramică, mai ales în figurine tipic olmece.
Numeroase fragmente de ceramică albă au fost găsite
cu ocazia săpăturilor; acestea sunt bucăţi de figurine
sau de statuete scobite care pot fi asemuite cu cele din
Tlatilco şi Las Bocas, situate pe podişul central. „în
ceea ce priveşte subiectele reprezentate, toată gama
de la fiinţele omeneşti până la jaguari este bine
ilustrată; s-au mai găsit de asemeni, figurine
înfăţişând un zeu chiar şi nişte jucători cu mingea." -
scrie Michael Coe (1968, p. 46).
Ceramica descoperită la San Lorenzo şi care
corespunde fazei „Palangana", între 600 şi 400 î.e.n.,
este foarte asemănătoare cu aceea din La Venta.
Se pare deci că scurta reocupare a aşezării a fost
fapta olmecilor din La Venta, care au ridicat în centrul
platoului un ansamblu de tumuli formând o curte
ceremonială de dimensiuni mai reduse, copiată după
aceea din locul lor de baştină.

La Venta şi San Lorenzo prezintă un caracter

comun; nici una din aceste două mari aşezări nu a fost
ocupată de olmeci înainte de secolul al V-lea sau cel
mult al VI-lea, care precede era creştină. Alta este
situaţia aşezării Tres Zapotes, numită odinioară
„Hueyapan", unde Melgar a descoperit primul cap
colosal cunoscut; aici, vestigii olmece de o autenticitate
57
indiscutabilă, evident contemporane cu înflorirea
civilizaţiei din La Venta şi San Lorenzo, coexistă cu
monumente mai recente. Să fie vorba de o fază „olmecă
tardivă" sau „clasică veche"? .Nu cumva aceşti „olmeci
întârziaţi" fac parte din populaţiile premayaşe? Iată tot
atâtea întrebări, la care este foarte greu de răspuns,
căci cunoştinţele noastre despre această zonă
arheologică sunt la ora actuală cu totul insuficiente. Ar
fi necesară organizarea unor săpături mai întinse şi la o
adâncime mai mare, care să ne permită clarificarea
acestor· probleme.
În mare, vestigiile găsite la Tres Zapotes pot fi
clasate în două categorii; mai întâi, cele care aparţine
în mod incontestabil civilizaţiei olmece de tipul La
Venta; în al doilea rând, cele care par mai recente sau
al căror stil ar putea avea vreo legătură cu alte
civilizaţii. Bernal (1969, p. 107) admite patru faze
pentru cronologia de la Tres Zapotes; o fază foarte
veche (1500-1200 î.e.n.), o fază medie (1200-600),
contemporană cu La Venta şi San Lorenzo, o fază „Tres
Zapotes Superior II" (de la 600 la 100 î.e.n.),
contemporană în parte cu La Venta şi cu faza
„Palangana" de la San Lorenzo, în sfârşit "Tres Zapotes
Superior II", după 100 î.e.n. şi poate până în secolul al
II-lea e.n., când influenţele - venite din podişul central
sau de pe coasta Pacificului - se fac simţite.
Deşi piatra este tot atât de rară la Tres Zapotes ca şi
în celelalte localităţi olmece, vestigiile de construcţii
din piatră, terasele, scările mai durează încă şi pot fi
atribuite celor mai vechi perioade. Două terase se
ridică pe malul râului Hueyapan. Vreo cincizeci de
tumuli, izolaţi sau grupaţi, sunt răspândiţi peste tot în
această aşezare; cei mai importanţi au până la 55 m
lungime şi 15 m înălţime. Alte opt aşezări au fost
reperate pc o rază de 20-25 km, în jurul aşezării Tres
Zapotes. Această zonă a cunoscut evident o vie
58
activitate.
Cele două capete colosale descoperite la Tres
Zapotes fac parte indiscutabil din prima categorie de
vestigii, acelea a căror filiaţie olmecă este
incontestabilă. Unul din ele („monumentul A" sau
„Tres Zapotes I") a fost comunicat de Melgar în 1869.
Al doilea a fost descoperit întâmplător de ţăranii care
defrişau culmea unui deal, numit Cerro Nestepe. El
cântăreşte aproape 8 tone; abia în 1950 a fost
transportat la muzeul din Santiago Tuxtla. Acest cap nu
pare să fi suferit tentative de distrugere. Faţa, cu nasul
relativ îngust şi cu pomeţii proeminenți, are un aer mai
mult .,mongoloid", spre deosebire de celelalte capete
colosale şi, mai ales, de vecinii săi „A" sau ,I", a căror
înfăţişare este mai degrabă „negroidă".
Mai multe pietre sculptate, din nefericire foarte
deteriorate, descoperite la Tres Zapotes, pot fi și ele
incluse în tradiţia olmecă. Acesta este, de exemplu, şi
cazul monumentelor „F" si „G"; la extremitatea unui
cep solid, lung de aproximativ 1.50 m, se detașează doi
umeri, nişte braţe îndoite și o faţa. Trăsăturile chipului
de pe monumentul „G" au fost distruse în mod
intenţionat; la monumentul „F" însă, ele se pot încă
distinge; ambele monumente ar putea fi comparate cu
reprezentările olmece, cum ar fi capetele colosale. Este
probabil că aceste sculpturi se montau, prin cepul
terminal, pe suprafaţa unei terase situată la picioarele
unei scări.
O cucuvea (monumentul II), din bazalt, înaltă de 74
cm, aminteşte prin tehnica ei - după Stirling (op. cit., p.
23) - de figurinele olmece, numite „chip de copil"
(baby-face) de la Veracruz. Ochii migdalaţi sunt oblici
ca aceia ai personajelor cizelare de pe „securile votive".
Este mai greu să facem o apreciere asupra unui alt
grup de monumente, pe care le vom împărţi în două
59
categorii, clupă cum comportă sau nu inscripţii
numerice.
Stela A, descoperită şi descrisă de Stirling, care a
publicat şi un desen al ei (op. cit., p. 12), este o dală
înaltă de 5,30 m şi lată de 2 m. Ea a fost sfărâmată, fără
îndoială, în mod intenţionat, aşa încât un fragment a
dispărut; el trebuia să corespundă capului personajului
central. Partea superioară a stelei este ocupată de o
mască uriaşa, care poate reprezenta fata stilizată a unei
feline. Dedesubt, trei personaje în picioare, cel din
centru văzut din faţă, celelalte două din profil.
Personajul din stânga ține în mână un obiect nedefinit,
iar cel din dreapta ține suspendat ele păr un cap
omenesc (un cap-trofeu). Laturile stelei sunt atât de
mutilate, încât este aproape imposibila identificarea
detaliilor, cu excepţia totuşi a unui basorelief care
reprezintă un jaguar.
Fără îndoială, masca jaguarului aminteşte, ca şi cea
de pe stela G, de care va fi vorba mai departe, de unul
din cele mai frecvente motive ale artei olmece. Capul-
trofeu nu este - după câte ştim - o temă a iconografiei
olmece. Joralemon (pp. 18, 19) crede că a putut să
identifice un exemplar de cap-trofeu la La Venta, dar
această interpretare pare îndoielnică; este vorba mai
curînd de un pectoral în formă de faţă omenească, pe
care personajul numit „Unchiul Sam" îl poartă agăţat
de un colier. Un cap-trofeu ţinut de păr este un motiv
foarte diferit, aşa cum poate fi văzut de exemplu pe
stela 21 din Izapa. În acest caz, este clar că un om
decapitat zace pe pământ şi că un sacrificator ţine într-
o mână arma execuţiei şi în cealaltă capul tăiat 5. Dar
Izapa, situată în îndepărtatul Chiapas, nu este o aşezare
olmecă.
Pentru cine s-a familiarizat cu arta olmecă, stela A
evocă o cultură străină, neolmecă. Analogia cu lzapa nu
60
este poate întâmplătoare; este în orice caz una din
direcţiile în care va trebui continuată cercetarea (vezi,
mai departe cap. VI).
Stela D, un bloc de bazalt înalt de 1,45 m, lat de 99
cm este - în linii generale - un enorm cap de jaguar,
foarte stilizat, dar perfect recognoscibil, văzut din faţă,
cu botul foarte larg deschis încât constituie un fel de
cadru dreptunghiular. Pe suprafaţa plană astfel
delimitată se înscriu în relief trei personaje. La dreapta,
un individ sprijinit într-o lance, mascat şi bărbos, cu
capul încoronat cu panaşe; în centru, un personaj
îmbrăcat într-o fustă (o femeie?), purtând pe cap o
găteală foarte complicată; la stânga, un om
îngenuncheat. Deasupra lor, sub buza superioară a
felinei, pare să plutească orizontal un pitic burtos. Fără
îndoială, motivul omniprezent al jaguarului şi
personajul plutitor amintesc şi alte sculpturi olmece.
Podoabele şi veşmintele figurilor în basorelief nu se
deosebesc foarte mult de ceea ce se poate observa la La
Venta, Cât despre trăsăturile feței, ele sunt prea
erodate pentru ca să putem trage vreo concluzie. Sunt
vizibile numai barba şi nasul proeminent al
personajului din dreapta, care - se presupune - ar
aparţine în realitate unei măşti. În general, această
stelă lasă impresia - pentru că nu poate fi vorba decât
de o simplă impresie - că ne găsim în faţa unui
monument olmec, dar care nu aparţine epocii de
înflorire; o operă tardivă, oarecum marginală.
Arheologul german Seler a putut observa în 1905, la
Tres Zapotes, odată cu faimosul cap colosal „de la
Hueyapan", un cufăr de piatră acoperit de
basoreliefuri. Studiat mai târziu de Stirling, care îl va
identifica drept „monumentul C", acest obiect a fost
încredinţat Muzeului naţional de antropologie din
Mexico. Deşi deteriorat, acest cufăr lung de 1,52 m şi
lat de 1,22 m este o capodoperă de sculptură şi gravură,
61
6 dar o capodoperă „ exotică" din punctul de vedere al
tradiţiei olmece, Sunt înfăţişate şapte personaje,
înconjurate de volute foarte ornamentate. Atitudinile
lor sunt animate şi în acelaşi timp graţioase, fără cea
mai mică rigiditate. De asemeni, atât trăsăturile
chipului (sau ale măştii?) acestor personaje, cu nasul
lung şi ascuţit, cat şi armele lor pe care le agită
ameninţător deasupra capului, sau podoabele de cap,
n-au nimic olmec. Anumite detalii evocă mai curînd
sculpturile răspândite peste tot, de la Izapa, în Mexic,
de la Kaminaljuyu şi alte aşezări, până în Guatemala.
Două monumente de la Tres Zapotes poartă
inscripţii numerice; acestea sunt stela C şi monumentul
E.
A fost vorba mai sus de stela C şi de data care este
înscrisă pe ea: 7.16.6.16.18, care ar corespunde anului
31 î.e.n. - cu condiţia ca data zero din sistemul folosit
aici să fie aceeaşi cu data zero a sistemului maya clasic,
trei secole mai târziu. Încă nimic nu ne permite să
spunem că această condiţie ar fi fost îndeplinită. Aşa
cum cifre identice pot desemna date diferite, după cum
punctul de plecare este era creştină sau Hegira
musulmanilor, tot aşa notaţia 7.16.6.16.18 nu are în
mod obligatoriu un singur sens. Nimic nu dovedeşte că
trebuie să o calculăm conformându-ne „corelaţiei
Goodman-Martinez Hernfodez-Thomson", care se
aplică de obicei la datele „Marelui Calcul" al mayaşilor
clasici. Ar fi de ajuns – şi aici, intrăm în domeniul
ipotezei pure - ca „data zero" olmecă să fie anterioară
cu un singur baktun (394 de ani) celei mayaşe pentru
ca stela C să se situeze în faza „Tres Zapotes
Superioară".
Din punct de vedere stilistic, stela C trebuie să fie
plasată într-o fază pur olmecă de dată relativ recentă.
Trăsătura dominantă a basoreliefului, lăsând la o parte
62
inscripţia numerică şi un anumit număr de alte glife
foarte deteriorate, este o faţă umano-felină stilizată
purtând pe cap o podoabă complexă, din care se
detaşează un chip de om văzut din profil. Masca
jaguarului, chiar dacă este puţin abstractă şi
geometrică, prezintă toate caracterele unei autentice
feline olmece; desenul ochilor, nasul şi gura,
sprâncenele ondulate În formă de flăcări, se înscriu în
aceeaşi tradiţie.
O altă inscripţie aparent numerică a fost
descoperită pe o stâncă, pe care răul Hueyapan o
acoperă cu aproximativ un metru de apă în timpul
anotimpului ploios. Suprafaţa gravată se detaşează cu
aproximativ 25 de cm şi are o arie patrunghiulară de
182 cm pe 152 cm. Inscripţia se compune din trei
semne suprapuse, care sunt de sus În jos: un disc; o
bară orizontală; o a doua bară orizontală a cărei parte
inferioară poartă, la mijloc, un apendice
dreptunghiular. Nici o altă glifă, nici o iconografie nu
însoțesc aceste trei semne.
Vechimea inscripţiei este mai mult decât sigură.
Stânca pe care este gravată reprezentând prelungirea
unui nivel geologic mai profund, acoperit de un strat de
centre vulcanice, care corespunde cu „olmec I" al lui
Ignacio Bernal, adică fazei „Tres Zapotcs vechi",
anterioară anului 1200 î.e.n. Faptul este surprinzător,
dar nu pare deloc contestabil. Ne găsim deci - se pare -
în prezenţa unei cifre reprezentate după sistemul
mezo-american, prin bare şi puncte, folosit într-o
perioadă deosebit de veche. Dar despre ce cifră este
vorba? Discul şi bara orizontală par a-l reprezenta pe 6.
Cea de a doua bară, cu prelungirea ei dreptunghiulară,
ar putea fi oare interpretată drept cifra 5? în acest caz
inscripţia ar da în total 11. Dar de ce bara inferioară are
o formă diferită? Acest semn este mai curînd o glifă
dependentă de cifra 6 şi forma ei aminteşte de semnul
63
maya Ik. Este clar, în orice caz, că inscripția nu
reprezintă un „Mare Calcul". Dar, de aici, reiese că
numerotaţia prin bare şi puncte - folosită în această
regiune își are originea într-o îndepărtată antichitate.

*
* *

În centrul zonei „metropolitane" olmece, la sud de

munţii Los Tuxtlas, aşezarea Laguna de Los Cerros a
fost explorată în 1960 de o expediţie a Institutului de
antropologie al Universităţii din Veracruz. Arheologul
Medellin, care conduce Muzeul din Jalapa, a studiat
monoliții acestui centru ceremonial. Cei nouăzeci şi
cinci de tumuli, repartizaţi pe 46 ha, dovedesc că
Laguna de Los Cerros a ocupat în dezvoltarea
civilizaţiei olmece un loc comparabil cu acela al marilor
aşezări descrise mai înainte. Douăzeci şi opt de
monumente din piatră sculptată au fost descoperire
acolo. Cea mai mare parte din ele sunt mutilate - şi pe
aici a trecut un val de vandalism -, dar puritatea stilului
olmec şi frumuseţea plastică a statuarului stârneşte
admirația. Din monumentul 3 nu se mai păstrează
decât un tors. Statuia nr. 11 care reprezintă un personaj
şezând şi statuia nr. 19, înfăţişând un om În picioare,
deşi sunt şi una şi cealaltă decapitate, rămân în
continuare opere de o uimitoare vigoare. Două capete
umano-feline (nr. 1 şi 2), cu ochii mari pătraţi, marcaţi
de o cruce a sfântului Andrei, cu un bot de jaguar
(poate o semi-mască cu colţi lungii) se situează net în
tradiţia olmecă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
altarul nr. 5; pe partea sa anterioară este săpată o nişă,
care conţine un personaj punând o mitră. La 7 km de
centrul Lagunei de Los Cerro , la locul numit „Llano
clei Jicaro", a fost descoperită în 1960 o statuie
probabil neterminată: un personaj gras, aşezat,
64
caracterizat printr-un enorm cap rotunjit, la care ochii
şi urechile sunt reprezentate prin plăci
dreptunghiulare. Medellin crede că Llano del Jicaro era
un atelier de sculptură.
O altă piesă interesantă este monumentul nr. 27:
un disc de andezit*, cu un diametru de 40 de cm, în
centrul căruia un basorelief circular reprezintă o faţă
omenească după toate regulile „canonului'' olmec,
respectat îndeosebi în ceea ce priveşte forma gurii.
Această piesă este foarte asemănătoare cu un disc de
piatră, sculptat, care se găseşte la Muzeul din Santiago
Tuxtla şi care, fiind mai puţin deteriorat, păstrează
încă, de o parte şi de alta a feţei, două mâini ţinând
obiecte fără îndoială rituale.7 Este foarte probabil că
atât mâinile, cât şi anumite obiecte să fi fost asociate
chipului de pe monumentul 27, înainte ca acesta să fie
deteriorat.
Sunt încă multe de făcut pentru a determina locul
Lagunei de Los Cerros în ansamblul olmec şi
raporturile ei cu celelalte centre principale. Dacă
judecăm după ceramica găsită aici, dezvoltarea acestei
aşezări ar trebui să fi fost paralelă cu aceea de la Tres
Zapotes. Dar noi ştim prea puţine lucruri despre
această localitate pentru a-i putea fixa cronologia cu
precizie.
Un anumit număr de basoreliefuri şi de statui
olmece deşi nu au fost găsite în zona marilor aşezări,
prezintă totuşi destul interes arheologic şi estetic
pentru a fi menţionate pe scurt aici.
„Prinţul". Este numele dat unei statui foarte
frumoase şi din fericire foarte bine păstrate, care se
găseşte la Muzeul din Jalapa; ea provine de la Cruz del
Milagro, comuna Sayula (Veracruz). Omul stă jos cu
picioarele încrucişate şi mâinile sprijinite pe pământ
într-o atitudine frecvent reprezentată de sculpturile
65
olmece. Capul mare, dar proporţionat, este acoperit cu
un coif rotund, împodobit cu o creastă şi prevăzut cu
două acoperitoare de urechi. Faţa este plină, pleoapele
uşor umflate buzele cărnoase, dar fără exagerare.
Nimic nu ne împiedică să credem că ar fi vorba de un
portret. Atitudinea plină de majestate a personajului ar
putea indica rangul înalt, pe care el îl ocupa în ierarhia
civilă sau religioasă.
Foarte asemănătoare prin forma generală şi prin
poziţie (aşezată, cu picioarele încrucişate, cu mâinile
puse în faţa picioarelor), dar din nefericire foarte
deteriorată, este o statuie din Cuauhatotolapan.
Trăsăturile feţei au dispărut aproape complet; statuia
se afla, până nu demult, pe fundul unui râu. 8
„Luptătorul", descoperit în 1933 la Uxpanapa 9,
este una dintre cele mai celebre opere ale statuarului
olmec. Este un portret realist; personajul poartă barbă
şi mustaţă - în schimb are craniul ras - şi este dezbrăcat
complet, cu excepţia unei simple acoperiri a sexului.
Ochii migdalaţi, cu pleoapele bine marcate, respectă
„canonul" olmec, dar nasul este drept şi gura fină.
Poate că este portretul unui individ (atlet?), care a
aparţinut componentei etnice minoritare, al cărei
reprezentant tipic este acel faimos „Unchi Sam" din La
Venta. Presupunerea ne este întărită mai ales de
fineţea trăsăturilor și a barbișonului, ca și de absența
acelui strat adipos, care acoperă adesea trupul
personajelor olmece. Este vorba fără îndoială nu de un
luptător, ci de un jucător cu mingea în plină acţiune.
Ştim din descrierile acestui joc, practicat în epoca
aztecă (tlachtli), că fiecare jucător se străduia să
primească mingea pe coate pentru a o arunca din nou
şi adesea erau obligaţi să se arunce la pământ,
ghemuiţi, pentru a intercepta această sferă grea de
cauciuc: nu este tocmai atitudinea „Luptătorului"? în
orice caz, dinamismul expresiei, exactitatea și firescul
66
poziţiei membrelor şi mâinilor, dovedesc măiestria
extraordinară a artistului, precum şi o profunda
cunoaştere a anatomiei umane.
Mai stilizată, conform tradiţiei olmece, dar de o
forţă uimitoare cu toate dimensiunile ei modeste (55
cm înălţime) este statuia de jadeit de la Las Limas.
Istoria ei are multe puncte comune cu un roman de
aventuri. Descoperită întâmplător în 1965 de doi copii,
statuia a fost adusă în sat. Aici a fost instalată într-una
din colibe, pe un fel de altar, i s-au adus flori, s-au
aprins În faţa ei luminări. Astfel, după multe secole,
această capodoperă de artă religioasă îşi regăsea, ca să
spunem aşa, vocaţia. Între timp, vestea ajungând la
urechile arheologilor de la universitatea din Veracruz,
statuia a fost transferata la Muzeul din Jalapa.
Al doilea act: într-o noapte, niște necunoscuţi au
forțat o fereastră, au pus mâna pe statuie şi au
dispărut. Din fericire, arheologul Medellin a expediat
în lumea întreaga, tuturor muzeelor, cercetătorilor,
colecţionarilor, un aviz și o fotografie a obiectului, ceea
ce i-a deranjat probabil pe răpitori.
Al treilea (și să speram, ultimul) act: un an şi
jumătate mai târziu, şeriful unei localităţi din Texas a
primit un telefon anonim, prin care era invitat să
percheziţioneze o cameră de motel. Ducându-se se
imediat la fața locului, el văzu pe o masă statueta de la
Las Limas: acum. ea s-a întors din nou la Jalapa..
Tăiată şi cizelată dintr-un singur bloc de piatră
verde. piesa este dublă: un personaj aşezat, cu
picioarele încrucişate, tine culcat pe antebraţe un
„prunc". Omul este reprezentat într-un mod realist: are
nasul uşor coroiat şi buzele pline. Copilul este un
sugaci umano-felin, tipic olmec, cu nasul scurt şi lat şi
gura de jaguar. Altfel spus, scena atât de des
reprezentată pe faţa anterioară a „altarelor" din La
67
Venta mai ales, este aici luată din contextul ei şi
reprezentată separat. Este evident că mitul copilaşului
cu trăsături de om şi de jaguar a ocupat un loc central
în religia olmecă. Aici, preotul - dacă este vorba despre
un preot - care prezintă copilul nu are faţa erodata ca
majoritatea sculpturilor de acest gen. De aceea, se pot
distinge clar, nu numai trăsăturile, ci şi tatuajele fin
incizate pe frunte, pe obraji şi pe nas. Alte semne se
observă pe umeri şi pe genunchi. Motivul dominant al
acestor gravuri, realizate cu o uimitoare siguranţă a
liniei, înfăţişează fiinţe supranaturale, cu creştetul
capului adânc scobit 10. Una din aceste fiinţe are
sprâncenele în formă de flăcări. Gura larg deschisă,
colţii, caracterizează aceste personaje. Cât despre
„prunc", are şi el fruntea marcată de o scobitură, iar pe
piept şi pe abdomen poarta crucea sfântului Andrei,
sau un motiv de benzi încrucişate, care s-ar putea numi
„crucea olmeca", având în vedere frecvenţa cu care este
reprezentată.
Tema fiinţei umano-feline reapare şi în alte
sculpturi; un exemplu este capul găsit la Estero Rabón
11, bloc de andezit de 45 cm pe 40 cm, unde acest motiv

este tratat cu o vigoare - s-ar putea spune cu o

brutalitate - excepţională. Dacă acoperământul de cap,
rotunjit, prevăzut cu acoperitoare de urechi, fruntea şi
ochii, denota o fiinţă omenească, nasul şi ma! ales
botul monstruos cu colţii enormi ai celor două
maxilare, dezvăluie o înspăimântătoare animalitate.
Stele izolate au fost reperate în diferite punct ale
regiunii olmece. La El Viejón, în comuna Actopan
(Veracruz), s-a găsit o stelă 12 de 3,75 m înălţime, destul
de deteriorată, dar pe a cărei suprafaţă sunt sculptate
în basorelief două personaje în picioare. Unul dintre
ele ţine în mână un fel de baston sau de sceptru, care ar
putea fi o tulpină de porumb sau o ramură înflorită.
Feţele nu se disting, dar corpurile masive şi atitudinile
68
sunt incontestabil în stil olmec.
Aşezarea El Viejón este întinsă, şi se constată aici
existenţa a numeroşi tumuli de dimensiuni importante.
Stela era asociată cu fragmente de ceramică, dintre care
unul decorat cu o „gură cu colţurile lăsate În jos, cu
buzele vopsite cu cinabru, de o mare calitate plastică şi
în cel mai pur stil olmec."13. Monolitul de la El Viejón
este asemănător cu acela care se găseşte încă la Los
Mangos, aproape de Catemaco, şi pe care localnicii îl
numesc „Piatra lui Moctezuma". Şi aici, basorelieful
reprezintă două personaje în picioare, aşezate faţă în
faţă: unul dintre ele ţine în mână un obiect cilindric,
„un fel de sceptru" - după Beatriz de la Fuente (1973, p.
160).
Este cazul să mai amintim aici de capul colosal (cel
mai recent descoperit, 1970), care provine de pe
pământurile fermei de la Cobata, Cerro El Vigia
(Veracruz) şi care se găseşte actualmente în piaţa
principală din Santiago Tuxtla. Înalt de 3,40 m, lat de 3
m, el nu diferă de celelalte capete cunoscute, în speţă
de cele de la San Lorenzo, decât printr-o factură mai
rudimentară. Forma generală este conică, baza mai
lată. Ochii, în măsura în care eroziunea permite să-i
studiem, par închişi: unii s-au întrebat (B. de la Fuente,
p. 125), dacă nu cumva este vorba de reprezentarea
unui mort. Când a fost descoperit, capul era îngropat
cu o ofrandă, constând dintr-o strachină de teracotă
portocalie şi o lamă din obsidian, aşezată în dreptul
gurii.
La limitele septentrionale ale zonei olmece, la vest
de Alvarado, se întinde regiunea cunoscură sub numele
de ,,Mixtequilla". Acolo, aproape de malul sudic al
râului Blanco, care este alimentat de zăpezile eterne ale
vârfului Orizaba şi care se varsă în golful Alvarado, se
înalţă tumulii unei aşezări importante şi enigmatice,
69
Cerro de Las Mesas. Vizitată în 1927 de Herbert
Spinden, cercetată parţial în 1941 de Stirling, acest
ansamblu considerabil de tumuli, platforme şi pietre
sculptate, este fără îndoială departe de a-şi dezvălui
toate secretele. Până acum, aici, s-au descoperit 15 stele
şi 8 monoliţi. Cea mai mare parte dintre stele
înfăţişează în basorelief personaje cu veşminte şi
podoabe minuţios lucrate, al căror stil evocă mai
curînd Izapa (Chiapas) sau Santa Luda Cozumalhuapa
(Guatemala), decât sculptura olmecă. Două dintre ele
poartă inscripţia de tipul „Marelui Calcul". Pe stela 6,
se poate citi data 9.1.12.14.10., care ne conduce poate la
ziua 1-0c din calendarul maya: cifra 1 figurează efectiv
aici, dar glifa care ar trebui să corespundă numelui zilei
este ilizibilă. Stela 8 dă următoarele cifre: 9.4.18.16.8.
cu o zi 9 Lamat, a cărei glifă prezintă o mare asemănare
cu semnul maya clasic. Totuşi cifrele nu sunt însoţite
de glife de perioadă ca în inscripţiile maya.
Ele sunt dispuse deci în mod analog cu cifrele
gravate pe statueta de la Tuxtla şi pe stela C de la Tres
Zapotes. Dacă admitem - ipoteză neconfirmată
deocamdată de nici un indiciu - pe de o parte, că „data
zero" a inscripţiilor de la Cerro de Las Mesas este una
şi aceeaşi cu cea din „Marele Calcul" de tip maya şi, pe
de altă parte, că datele incizate pe aceste stele sunt
contemporane cu amplasarea acestor monumente,
trebuie să conchidem că faza corespunzătoare în istorie
a acestei aşezări se plasează în baktim 9, adică la
apogeul civilizaţiei maya clasice, între secolul al V-lea şi
al IX-lea e.n. Analogiile frapante între stilul pieselor de
la Cerro de Las Mesas şi stilul celor din Izapa, care ar
putea fi situat între secolul I î.e.n. şi începutul erei
noastre, ne fac să ne întrebăm dacă nu cumva această
datare este prea tardivă. Să recunoaştem că aceasta
este o problema nerezolvata încă.
Pe o stelă (nr. 15) sunt gravate două cifre, 1 şi 4,
70
însoţite fiecare de o glifă; întreaga inscripţie ar putea
reprezenta date din sistemul numit tzolkin la mayaşi şi
tonalpoualli la populaţia nahua 14; de exemplu, „1-
cerb" şi „4-apă". În sfârşit, o stelă (nr . .5) păstrează
urme ale cifrelor notate prin puncte şi bare.
Personajele reprezentate în basorelief pe stelele nr.
3, 4 şi 9, de la Cerro de Las Masas, sunt singurele de
aici, care pot fi calificate drept „olmecoide", mai ales
ultima seamănă cu sculptura din Piedra Parada
(Guatemala), despre care va fi vorba mai departe. Cât
despre monoliţi, ei n-au nici o afinitate vizibilă cu arta
olmecă. Desigur, putem remarca printre ei un „cap
colosal" (nr. 2), înalt de 2 m, realizat însă într-un stil
total diferit de cel din La Venta sau Tres Zapotes.
Monumentul 5 - enorm bloc sferic, sculptat în aşa fel
încât să reprezinte un individ gras, al cărui sex este clar
indicat - nu justifică, se pare, comparaţia cu arta
olmecă.
O ofrandă descoperită în 1941 se compune din 782
de bucăţi de jad şi alte pietre dure cizelate. Din acest
ansamblu de o excepţională bogăţie, numai câteva
obiecte sunt în mod neîndoielnic olmece: un model de
barcă, pe care sunt gravate două măşti de jaguar, un
minunat pitic (sau sugaci) plângând, un cocoşat şi
poate un cap de mort. Probabil că aceste piese au fost
păstrate de-a lungul generaţiilor şi în cele din urmă
incluse în tezaurul depus ca ofrandă. S-ar putea - la fel
de bine - ca ele să fi fost achiziţionate prin schimburile
comerciale care aveau loc între Cerro de Las Mesas şi
ţara olmecilor.
Pe de altă parte, nivelele inferioare atinse în
săpăturile de la Cerro de Las Mesas au scos la iveală
fragmente de ceramică neagră cu marginile albe și
figurine asemănătoare cu acelea de la Tres Zapotes.
Toate aceste observaţii duc la concluzia, cel puțin
71
provizorie, că - dacă Cerro de Las Mesas nu era o
aşezare olmecă - totuşi aici s-a făcut simţită o oarecare
influenţă olmecă: anumite obiecte preţioase se înscriu
neîndoielnic în tradiţia olmecă. Pentru ceea ce este
esenţial, aşezarea face parte din epoca clasică.
Nu departe de aici, după cum ne informează
Ignacio Bernal (p. 148), la Cerro de la Piedra, a fost
descoperită o altă stelă incontestabil olmecoidă.
De fapt, toată zona, la vest de Alvarado, în văile de
la San Juan şi Tecolapan, este literalmente ciuruită de
tumuli, mai ales la Lerdo, San Francisco, Cerro de
Gallo şi El Mesón. În această din urmă localitate,
Stirling (1943, pp. 28-29) a observat o stelă de 4 m
înălţime, doborâtă, pe care este reprezentat un om în
picioare, cu capul văzut din profil și torsul din față. El
poartă podoabe în urechi şi pe cap un acoperământ
înalt.
Dedesubtul lui este figurata o glifă. Acest monolit,
deși foarte asemănător cu cel cunoscut sub numele de
„stela din Alvarado" 15, provine probabil dintr-o altă
aşezare, situată mai în interiorul continentului, poate
de la Cerro de la Piedra. Personajul reprezentat pe
această stelă, în picioare, cu capul încoronat de o
podoabă complicată, stă în faţa unui individ cu mâinile
legate, un captiv ghemuit la picioarele sale. Gura, cu
buza superioară groasă şi arcuită, evocă stilul olmec.
Picioarele se sprijină pe o bandă orizontală, gravată cu
motive care se compun dintr-un disc mic (cifra 1 ?) şi o
bară asemănătoare cu bara inferioară a inscripţiei de
pe monumentul E de la Tres Zapotes. În fața acestui
personaj, deasupra captivului, s-au păstrat urme slabe
dintr-o coloană hieroglifică.
Centrul lumii olmece este limitat, deci, la nord şi
vest, de-a lungul fluviului Papaloapan, clar influenţa
exercitată de La Venta, San Lorenzo, Tres Zapotes,
72
Laguna de los Cerros, s-a manifestat asupra întregului
teritoriu care se întinde între Papaloapan şi răul
Blanco.
La sud şi la vest, bazinul râului Tonala şi Blasillo,
La Venta şi aşezarea încă necercetată de la San Miguel,
constituie frontiera „zonei metropolitane" olmece. Mai
departe spre est, începând de la Comalcalco - cea mai
occidentală dintre cetățile de tip maya - se întind
ţinuturile mayaşilor.
Ceea ce caracterizează această zonă este prioritatea
acordată sculpturii şi cizelurii. Într-adevăr, arhitectura
nu putea să dispună de materiale solide, de piatră, în
cantitate suficientă. Într-un astfel de climat, clădirile
de cărămidă uscată la soare şi cele de pământ bătătorit
nu aveau șanse de a rezista peste veacuri. „Piramida"
din La Venta este singurul monument important care a
traversat secolele. Peste tot, au supravieţuit numai
terasamentele şi tumulii.
Este verosimil, pe de altă parte, ca lemnul - materia
primă cea mai abundentă, pe care olmecii o aveau la
îndemână - să fi fost utilizat pe scară largă. Case şi
sanctuare din lemn erau probabil înălţate pe platforme;
panouri şi grinzi din lemn sculptat împodobeau fară
îndoială templele şi reşedinţele demnitarilor. Ploile şi
insectele n-au lăsat nici o singură mărturie a acestei
arte. Se ştie, de exemplu, cât de rar şi cât de greu se
găsesc piesele din lemn sculptat de tip maya, deşi ele
sunt cu mult mai puţin vechi decât înflorirea olmecă.
Singurul obiect olmec din lemn este o mască, găsită în
Guerrero, admirabil păstrată în condiţii climatice mai
favorabile.
Coloanele de bazalt de la curtea ceremonială din La
Venta, ca şi cele care au servit la construirea
mormântului A din aceeaşi așezare, sugerează
convingător că pentru înălţarea gardurilor (palisadelor)
73
sau a monumentelor funerare au fost folosiţi stâlpii de
lemn şi trunchiurile de copaci. Bazaltul prismatic al
vulcanilor a furnizat coloane în stare naturală dar fără
îndoială nu era posibil să se transporte la La Venta
cantităţi suficiente pentru ridicarea unor structuri
numeroase.
Toate acestea fac, desigur, ca arhitectura olmecă să
pară săracă, în ciuda faptului că aici, în Mezo-America,
se manifestă pentru prima dată o tema fundamentală a
ştiinţei edilitare cum este ordonanțarea planificată cu
grijă a edificiilor ceremoniale.
Cât despre ceramică, atât de frecventă şi de variata,
după cum vom vedea, în alte zone olmece, ea este
relativ rară şi monotonă între Papaloapan şi Tonala.
Este posibil ca şi aici extrema umiditate şi aciditate a
solului să fi contribuit nu numai la distrugerea
lemnului, dar şi a teracotei. Oalele de pământ smălţuit
sunt rare atât la La Venta, cât şi la Tres Zapores:
maximum 40 de specimene complete sau în stare de
posibilă restaurare. Chiar şi cioburile care se culeg cu
sutele de mii în alte zone arheologice, nu sunt prea
abundente aici. Olmecii foloseau probabil vase de lemn
şi mai ales tigve, atât de comode şi atât de răspândite în
Pământul Cald, preferându-le ceramicii, aşa cum fac şi
astăzi indienii din zonele tropicale ale Mexicului
(lacandonii, de exemplu, se servesc aproape numa de
tigve). Oricum ar fi, ceramica olmecă este î general
monocromă (brună, maro, albă, neagră portocalie) şi
poartă o decoraţie incizată. Tipurile cele mai
caracteristice sunt ceramica neagră cu margini albe şi
ceramica în întregime albă. Formele sunt simple:
castronaşe cilindrice uşor evazate, străchini, oale.
Vasele nu au picioare. Se pare că olmecii contrar
majorităţii celorlalte popoare di America mijlocie, n-au
confecţionat obiecte din teracotă destinate
ceremonialului: recipiente rituale cădelniţe, braseros.
74
Acel minunat bracero de l Cerro de Las Mesas, care
reprezintă cu siguranță un zeu al focului, este fără
îndoială postolmec și datează din epoca clasică.16
Dar olmecii au excelat, mai ales, în sculptarea şi
cizelarea pietrei. Şi aceasta încă de la început.
Fenomenul cel mai surprinzător în această privinţă
este că - exceptând câteva piese rare, fără îndoială
neolmece, ca monumentul nr. 41 din San Lorenzo - arta
pietrei, fie că este vorba de monoliți cântărind zeci de
tone, de figurine delicate sau de podoabe de urechi,
atât de fine încât par aproape transparente, se
manifestă ca deja formată şi în deplina posesiune a
mijloacelor sale, de la primele începuturi până la
sfârşit. Acelaşi lucru se poate spune despre gravurile
incizate pe „securile votive", pe pectoralii de piatră
dură sau pe faţa și corpul statuii din Las Limas.
Siguranța trăsături, absenţa oricărei ezitări, deviaţii sau
raturări, dovedesc o măiestrie absolută, care ar putea fi
ilustrată - de pildă - de perfecțiunea oglinzilor din
hematit. Ne este îngăduit să ne închipuim că sculptorii
olmeci şi-au „făcut mâna" pe lemn înainte de a ataca
piatra. Sau, este posibil ca ei să fi început să sculpteze
piatra vulcanică în Sierra de Los Tuxtlas, cu mult
înainte de înălţarea centrelor ceremoniale din câmpie?
Cea de a doua ipoteză este seducătoare, dar aproape
toate monumentele au fost descoperite în afara zonei
muntoase. Chiar dacă şi-a avut originea în Sierra,
civilizația olmecă este prin excelenţă o civilizaţie a
câmpiei mlăştinoase şi a roditoarelor văi fluviale.
Ştim de unde au extras olmecii bazaltul şi andezitul
stelelor, altarelor şi statuilor. Dar de unde au extras
oare jadeitul, nefritul, serpentinul, pe care au ştiut să le
modeleze cu o artă incomparabilă, neegalată probabil
şi, în orice caz, niciodată depăşită în America? Nici un
popor civilizat din Lumea Nouă n-a atins un asemenea
nivel în prelucrarea pietrelor dure. Ei sunt primii care
75
au aşezat jadeitele pe treapta cea mai de sus a scării
valorilor, element caracteristic perpetuat în toată
America mijlocie de la mayaşi până la azteci, chiar şi
după ce aurul şi argintul au fost cunoscute începând
din secolul al X-lea. Se ştie cât de surprinşi au fost
spaniolii constatând, la începutul secolului al XVI-lea,
că un chalchiuitl - piatră verde - avea pentru azteci o
valoare mult mai mare decât o bijuterie de aur.
Zăcămintele de jad, pe care olmecii ar fi putut să le
exploateze, sunt situate foarte departe de teritoriul lor:
fără îndoială, la aproximativ 100 de kilometri la vest de
Taxco, în munţii formaţi din roci metamorfice de la
Guerrcro, în bazinul Balsas. Iar serpentinul a fost poate
procurat din părţile actualului stat Puebla. Magnetitul,
de care s-au servit pentru a realiza acele extraordinare
oglinzi, provenea fără îndoială din zăcămintele situate
la sud de zona olmecă „metropolitană", în Oaxaca şi la
extremitatea meridională a istmului Tehuantepec.
Jadul, pe care mayaşii l-au cizelat în epoca clasică,
era extras din zăcămintele din valea fluviului Montagua
(Guatemala). El nu este identic cu acela al pieselor
olmece, care bătea spre albastru. Pe de alta parte,
peninsula Nicoya (Costa Rica) pare să fi fost bogată în
jad, şi unele obiecte provenite de acolo sunt în stil pur
olmec.
Astfel, eşti îndemnat să crezi că tocmai căutarea
acestor pietre cărora le atribuiau o supremă valoare
este motivul care i-a făcut pe olmeci să organizeze
expediţii, ba chiar să creeze colonii, la mare distanţă de
vatra lor principală şi aceasta în două direcţii: către
vest şi nord, de-a curmezişul platoului central, către
zăcămintele de serpentin din Puebla şi jadurile din
Guerrero; către sud şi est, prin Oaxaca şi istmul
Tehuantepec, de-a lungul coastei Chiapas-ului şi a
Guatemalei până la Salvador şi Costa Rica. Motorul
76
expansiunii olmece, ar putea fi, aşadar, căutarea de
pietre rare (vezi harta stabilită de Coe, 1968, p. 102).
Oricare ar fi fost cauza, însă, realitatea acestei
expansiuni a devenit din ce în ce mai evidentă, pe
măsură ce noi descoperiri, unele de dată foarte recentă,
aduc la lumină urme incontestabile ale influenţei sau
prezenţei olmecilor într-o imensă zonă din America
mijlocie. Trăsăturile artei olmece sunt atât de originale,
temele ei atât de uşor de cunoscut, încât arheologul nu
se poate înşela: un obiect olmec se afirmă ca atare într-
un mod strălucit. Cu toate acestea mai rămâne de
elucidat o problemă: dacă prezenţa anumitor piese se
explică numai prin intervenţia directă a olmecilor,
colonişti sau războinici, sau dacă nu cumva este vorba
doar de obiecte care au fost transmise pe căile
comerciale. Este evident că basoreliefurile sau picturile
pe stânci sau în grote demonstrează prezenţa fizică a
artiştilor olmeci, ceea ce nu este cazul unei figurine sau
al unui pandantiv. Totuşi trebuie să admitem că până şi
obiectele portative, când sunt numeroase şi inserate în
stratigrafia unei aşezări, dovedesc existenţa unui grup
uman determinat.
Să urmărim acum drumul olmecilor de-a lungul
continentului.
____________________
1. Urmăm aici, in linii esenţiale, lucrarea lui Beatriz de la Fuente,
remarcând totuşi că lista aşezărilor menţionate la începutul lucrării
sale (p. 10) nu corespunde totdeauna cu exactitate aceleia din
indexul monumentelor care figurează la sfârşit. Pe de altă parte,
dacă este adevărat că monumentele de la Cerro de Las Mesas
aparţin epocii clasice, săpăturile lui Stirling din 1960 (Stirling,
1968, p. 5) ne fac să admitem că această aşezare a fost ocupată și de
olmeci într-o fază tardivă a civilizaţiei lor.
2. Incendierea junglei este un act religios important pentru
populaţia lacandos (mayaşi} din Chiapas. Focul nu poate fi aprins
decât după un anumit ritual (utilizarea „băţului de foc").

77
3. Drucker, Heizer şi Squier, p. Hl 9. 66
4. Peruzeaua simbolizează la azteci focul, lumina solară şi anul de
365 de zile, numit tot xiuitl.
5. Garth Norman, V. pl. 1-34. 76
6. „Acest cufăr constituie un minunat obiect de artă. Motivele
complexe sunt admirabil echilibrate şi - deşi foarte înghesuite
(„imbriques") unele în altele - executate cu un gust rafinat. Poziţia
personajelor este comodă şi graţioasă. Compoziţia indică multă
imaginaţie şi gândire simbolică. Ca operă de artă, acest cufăr este
cu totul sofisticat şi reprezintă munca unui artist desăvârşit."
(Stirling, Stone Monuments of Southern Mexico, p. 20).
7. Vezi Cervantes, Maria .Antonieta, fig. 1 şi 2. Natura și
semnificaţia acestor obiecte vor fi discutate mai departe. (cap.
VIII).
8. Actualmente se găseşte la Muzeul din Jalapa.
9. Actualmente se găseşte la Muzeul naţional de antropologie din
Mexic.
10. Michael Coe (1968, p. 144) şi Joralemon (fig_ 10, 106, 126,
206, 232, 249, 253) le consideră divinităţi (v. cap. IX din această
carte).
11. Actualmente la Muzeul din Jalapa.
12. Actualmente la Muzeul din Jalapa.
13. Medellin, 1960, p. 82. 84
14. Aceşti termeni indică un ciclu de 260 de date, traduse prin
combinarea a treisprezece cifre şi a douăzeci de semne.
15. Actualmente la Muzeul național de antropologie din Mexico.
16. Acest obiect, de o excepţională calitate, se găsește la Muzeul
naţional ele antropologie din Mexic. Vezi Bernal, pl. 69

78
03. EXPANSIUNEA OLMECĂ
SPRE PLATOUL CENTRAL AL
MEXICULUI

Ţinuturile mai înalte ale văilor din Mexico, Puebla

şi Toluca, cu o altitudine medie de 2000 de metri, au
fost de la începutul erei noastre şi până la cucerirea
Mexicului de către spanioli o zonă de civilizaţie
dezvoltată. Istoria lor este jalonată de nume
prestigioase ca Teotihuacán, Tula, Cholula,
Tenochtitlán-Mexico. Ele nu au încetat, timp de un
mileniu şi jumătate, să fie focarul marilor culturi, care
şi-au extins de nenumărate ori influenţa şi chiar
puterea până la Yucatan şi în Guatemala.
Totuşi, în epoca foarte veche, când a înflorit
civilizaţia olmecă din Veracruz şi Tabasco, între 1500 şi
400 înaintea erei creştine, aceste regiuni au rămas
marginale. Cultura porumbului a fost introdusă aici
începând de la aproximativ 3500: ţăranii indieni,
deveniţi sedentari, trăiau grupaţi în sate, modelau
argila, ţeseau fibrele de agave.
Pentru olmeci, aceasta era o lume fizică şi umană
străină, cu clima ei uscată şi răcoroasă, atmosfera
rarefiata, vulcanii încoronaţi şi gheţari şi populaţia ei
79
de ţărani. Pornind în căutarea pietrelor rare,
deschizând drumuri comerciale, olmecii intrau în
contact cu societăţi mult mai rudimentare decât a lor.
Nu vom şti fără îndoială niciodată, în ce măsură
evoluţia acestor societăţi, naşterea în sânul lor a
structurilor ierarhizate, apariţia unor complexe
artistice şi religioase, au putut fi determinate sau
accelerate de intervenţia, exemplul sau influența
olmecilor. Arheologia nu ne furnizează decât vestigii
materiale. Ceea ce este sigur, este faptul că aceste
vestigii aduc mărturia unei expansiuni olmece care ne
apare încă sporadică şi relativ restrâns, dar despre care
este cazul să presupunem că o cunoaștere mai
aprofundată ne-ar arăta că a fost mult mai densă şi mai
întinsă. Chiar şi în stadiul actual al cercetărilor,
imaginea care se poate reconstitui este foarte
impresionantă.
Prima etapă ar putea fi considerară Las Bocas,
situat în actualul stat Puebla. De aici era uşor fie să te
îndrepți prin actuala vale Izúcar către versantul sud-
occidental (Morelos, Guerrero), fie să traversezi
podișul Puebla-Tlaxcala şi să ajungi - ocolind cei doi
mari vulcani Popocatepetl şi Iztaccihuatl - în valea
centrală şi în întinsa ei lagună.
Las Bocas este remarcabil mai ales prin abundenţa
şi calitatea statuetelor sale goale în interior, din
teracotă albă, care reprezintă în cea mai mare parte
prunci cu trupul plinuţ, în atitudini foarte variate (unul
din aceşti „bebeluşi", de exemplu, se pregăteşte să-şi
sugă degetul mare) şi chipul realizat după tiparul
olmec. Copilaşii sunt asexuaţi. Acest tip de statuetă,
numită baby-face, se regăseşte sub o formă identică în
zona „metropolitană", de pildă la Cruz del Milagro.1
Alte statuete reprezintă adulţi goi sau sumar îmbrăcați
(slip, fustă scurtă). Este o artă incontestabil legată de
aceea a marii sculpturi, dar mult mai puțin formală şi
80
hieratică. Din aceeaşi aşezare se cunosc recipiente de
ceramică şi pintaderas, care serveau la împodobirea
stofelor sau a corpului; jaguarul stilizat este aici un
motiv frecvent. Regiunile Tehuacán și Necaxa, situate
în statul Puebla, au suferit şi ele influenţe olmece. Se
pot cita ca exemple jaguarul supranatural din Necaxa,
admirabilă statuetă de jad; o foarte frumoasă figurină
de la Muzeul din Puebla, provenind fără îndoială de la
Tehuacán; un vas circular, împodobit cu măşti de
jaguar. O foarte interesantă figură din colecţia Bliss
provine de la Tepatlaxco (Puebla).2
Prezenţa olmecilor în bazinul Mexicului a fost
reperată mai întâi la Tlatilco, necropolă unde au fost
descoperite cu totul întâmplător numeroase morminte
de către muncitorii unei cărămidării. Numele lui
Miguel Covarrubias rămâne legat de această aşezare,
căci el, cu profunda sa sensibilitate de desenator şi de
pictor, cu vastele sale cunoştinţe, s-a consacrat cu
entuziasm salvării şi interpretării obiectelor găsite în
cantităţi considerabile în interiorul acestor morminte.
Ceramica olmecă din Tlatilco relevă tipuri de olărie
cunoscute deja în zona Veracruz-Tabasco. Se găsesc
mai ales castronaşe din teracotă neagră, cu pete sau
margini albe şi un motiv decorativ incizat. Motivele
sunt foarte variate: amprente de mâini sau de labe de
păsări, şerpi, animale fantastice şi, bineînţeles, jaguarul
stilizat, masca şi ghearele sale. Pe lângă acestea, există
forme originale, mai ales „sticle" cu corpul ovoid şi cu
un gât lung, cilindric, de culoare închisă, împodobite cu
panouri incizate. Figurinele de teracota, foarte
abundente la Tlatilco, nu sunt întotdeauna în stil
olmec. Trebuie deci să ne ferim a confunda stilurile de
diferite origini prezente la Tlatilco. Dar unele figuri de
ceramică sau de piatră se leagă direct de tradiția zonei
metropolitane. Se pot cita ca exemple în această
privinţa, o statueta din jadeit (Bernal, pl. 55) şi o
81
figurină feminină din ceramică albă, de o calitate
excepţională (Pifia Chan şi Luis Covarrubias, pl. 31). În
ceea ce priveşte reprezentările de tipul baby-face,
acestea se găsesc la Tlatilco ca şi la Las Bocas şi în alte
localităţi 3 situate pe marele podiş. Dacă olmecii vin
văile centrale nu au utilizat piatra sculptată pentru a
aduce un omagiu „pruncului" mitic, atât de important
în arta Pământurilor Calde, în schimb, ei au tratat
adesea acest subiect în ceramică.
Oglinzile din hematit şi podoabele din jad,
semnalate încă de la Tlatilco, sunt evident importuri
olmece. Un curios obiect de piatră, numit yuguito („jug
mic"), deoarece poate fi considerat un model redus al
„jugurilor" mari, folosite în zona de coastă în perioada
clasică, este împodobit cu o sculptură înfăţişând o faţă
umanoidă tipic olmecă (Bernal, pl. 58). Dat fiind că nici
un specimen analog nu a fost descoperit - după ştiinţa
noastră - în ţinutul olmec „metropolitan", şi că
"jugurile" civilizaţiei clasice a Golfului se situează,
cronologic, mult mai târziu decât cele de la Tlatilco,
trebuie să recunoaştem că acest yuguito pune o
problemă greu de rezolvat pentru moment.
În timp ce la Atoto, alături de Tlatilco, influenţa
olmecă nu se manifestă - această aşezare a rămas
numai o comunitate ţărănească preclasică -,
numeroase trăsături olmece se regăsesc la sud-est de
valea Mexicului, la Tlapacoya: ceramică albă lustruită,
motive decorative incizate. Motivul jaguarului, masca
stilizată a felinei, ochii oblici, migdalaţi, specifici
stilului olmec, se mai păstrează încă pe fragmente de
olărie. Două oglinzi de hematit au fost de asemeni
găsite la Tlapacoya.
Semne ale unei prezenţe olmece pot fi relevate
sporadic în alte localităţi din Yalea Mexicului. O secure,
lustruită şi gravată cu motive olmece, provine de la
82
Tlaltenco (Districtul federal). Ea a fost desenată de
Miguel Covarrubias şi publicată de Joralemon (fig. 34):
se distinge foarte clar un chip văzut din profil, cu
trăsături tipic olmece, purtând pe cap o formă conică şi
o serie de motive care ar putea fi glife.
George Vaillant definise două fraze principale ale
preclasicului în bazinul Mexicului: una mai veche,
numită Copilc0-Zacatenco, reprezentată îndeosebi de
aşezarea El Arbolillo şi una mai recentă, Cuicuilco-
Ticomân. Multe dintre concluziile lui Vaillant sunt încă
valabile, dar descoperirile făcute la Tlatilco şi
cercetările mai recente ale lui Paul Tolstoy ne dau o
viziune mai nuanţată a acestui trecut.
Mai întâi, Tlatilco este departe de se prezenta ca o
aşezare omogenă. Se pot deosebi aici morminte
„olmece" conţinând mai ales statuete din ceramică
goale în interior de tipul baby-face şi figurine în stil
neîndoielnic olmec; morminte al căror mobilier funerar
se leagă de cultura preclasică din Zacatenco; în sfârşit,
un tertium quid specimene a ceea ce se numeşte, în
lipsa unui alt termen mai bun, „stilul din Tlatilco". Este
clar că Tlatilco a fost folosit ca necropolă timp de mai
multe secole şi că se găsesc acolo urme a cel puţin trei
complexe culturale diferite„
La Ayotla, aproape de Tlapacoya, la sud-est de
valea centrală, săpăturile lui Paul Tolstoy au scos la
iveală între altele un splendid baby-face 4. Trăsăturile
ceramicii de la Ayotla ne conduc la constatarea că o
fază numită „Ixtapaluca", cu caracter olmec, a precedat
cu aproximativ trei secole cultura preclasică de la
Zacatenco. Altfel spus, olmecii s-ar fi instalat, cel puţin
în unele părţi ale văii, chiar înaintea preclasicilor, între
1200 şi 900 î.e.n. Aceşti olmeci cultivau porumbul (s-
au găsit spice la Ayotla), vânau cerbi şi iepuri. Ei îşi
îngropau morţii, sau numai pe unii dintre ei, la
83
Tlacilco.
Totuşi, „teza lui Covarrubias, după care olmecii ar
fi intrat în contact cu o tradiţie preexistentă sau la fel
de veche, de tipul Zacatenco, încă nu poate fi complet
înlăturată."5 Este posibil, de altfel, să admitem
anterioritatea olmecilor în anumite zone şi
simultaneitatea lor cu alte populaţii, în alte zone.
Densitatea demografică trebuie să fi fost destul de
slabă în bazinul Mexicului către 1200 Î.e.n. sau 1100
î.e.n., pentru ca porţiuni importante ale teritoriului să
nu fi fost ocupate. Olmecii au putut folosi „crenelurile",
nelocuite încă, pământurile încă necultivate. Dar,
purtători ai unei civilizaţii superioare, ei au avut
posibilitatea să se impună în alte localităţi ca o elită
dominantă. Astfel, au putut imprima societăţilor
ţărăneşti un impuls care avea să se traducă mai târziu,
în timpul preclasicului „Ticomán", prin construirea
structurilor de argilă şi din pământ, ca pseudopiramida
de la Cuicuilco.
La Tlatilco, mormintele cu conţinut almee aparţin
fazei Ixtapaluca; ele sunt, prin urmare, mai vechi decât
mormintele de tip Zacatenco. Originile celui de al
treilea element - ilustrat de vase cu gura în şa, de vase
care fluieră sau de oale din lut cu efigie - trebuie
căutate către zona sud-orientală a Mexicului; mai întâi,
prin văile râului Morelos şi în aşezările din jurul râului
Cuautla, apoi spre Michoacan şi coasta Pacificului; în
sfârşit, poate, aşa cum sugerează Tolstoy, spre zona
andină a Americii de Sud.
Aşezările Las Bocas, Ayoda, Tlatilco aveau ca
numitor comun faptul că erau localităţi care comandau
sau permiteau locuitorilor să controleze punctele de
trecere; din podişul Puebla spre bazinul Mexico şi
Morelos; din valea Mexicului spre podişul Toluca. Iar
pe drumul care duce de la Toluca către Pământurile
84
Calde din Guerrero şi către Tenango del Valle, un cap
de statuetă din jadeit 6, cu trăsături vizibil olmece,
jalonează - ca să spunem aşa - un itinerar important
între marele podiş şi regiunea Balsas. Este evident că
exigenţele comerţului între diversele regiuni din Mexic
şi necesitatea, pentru civilizaţia cea mai dinamică a
epocii, de a controla acest comerţ, au dus la formarea
acelor gateway commimities, pentru a relua expresia
lui Kenneth G. Hirth. Este încă prea devreme pentru a
putea Înţelege şi interpreta corect motivele pentru care
olmecii îşi părăseau habitatul normal şi înaintau în
regiuni atât de îndepărtate şi diferite. Căutau, s-a spus,
materii prime ca jadul şi serpentinul. Poate şi unele
varietăţi de obsidian; obsidianul verde, foarte rar, care
nu se găseşte decât în regiunea Pachuca (Hidalgo), la
nord-est de Mexic, este însă prezent la Ayotla şi la San
Lorenzo. Dacă, aşa cum putem presupune, olmecii,
călători sau coloniști, se consacrau comerţului -
precum, multe secole mai târziu, acei pochteca azteci -,
atunci ei trebuie să fi adus din ţara lor de origine
obiecte sau mărfuri care îi puteau interesa pe
autohtonii din podişul central; poate pene de pasări
tropicale, cauciuc, cacao, jaduri cizelate. Aceşti
comercianţi olmeci ar fi putut inaugura, aşadar, un
anumit curent de schimburi între Pământul Cald şi
Pământul Rece, care practic nu a încetat niciodată de
atunci şi care explică mai ales de ce penele preţioase,
sferele de cauciuc, plantele exotice, cum este de pildă
cacaotierul, şi bucăţile de jad, au fost reprezentate în
frescele care acopereau pereţii palatelor şi sanctuarelor
din Teotihuacán.
Aceste „colonii" olmece de pe podişul central au
cultivat mai ales arta ceramicii, care a rămas secundară
în La Venta şi San Lorenzo, dar nu au sculptat
monoliţi, capete colosale, altare sau stele. Se poate
afirma, deci, că avem de-a face cu forme periferice ale
85
culturii olmece, avanposturi cu o populaţie puţin
numeroasă şi puţin diversificată. Trăiau acolo
cultivatori, meşteşugari, comercianţi; călătorii olmeci
care mergeau dinspre coasta ţinutului Veracruz către
valea fluviului Balsas, sau care se Întorceau de acolo,
puteau găsi fără îndoială, în localităţi ca Ayada, un
adăpost printre compatrioţii care vorbeau limba lor şi
le împărtăşeau propriile credinţe. Este sigur că „olmecii
coloniali" de pe platoul central nu erau numai în
trecere prin valea Mexicului, deoarece Tlatilco este în
parte necropola lor. Dar aceste mici comunităţi, atât de
îndepărtate de vatra civilizaţiei lor, nu posedau nici
mijloacele materiale, nici elanul spiritual care ar fi fost
necesare pentru a întreprinde lucrări imense ca acelea
de pe platoul San Lorenzo, sau pentru a sculpta statui
şi basoreliefuri.
Săpăturile arheologice din valea Mexicului nu ne
permit încă să ştim dacă - într-o epocă oarecare - au
existat acolo adevărate centre olmece asemănătoare
celor din „zona metropolitană". Absenţa dovezilor nu
este însă o dovadă. Cu toate acestea trebuie să
observăm că sunt puţine regiuni din Mexic care să fi
făcut obiectul atâtor săpături ştiinţifice sau lucrări
publice (construirea de drumuri, aeroporturi,
ansambluri de locuinţe), mulţumită cărora au avut loc
descoperiri fericite. Nimeni nu poate afirma că o stelă
olmecă nu va ieşi într-o bună zi la lumină de sub
cazmaua unui cercetător sau de sub lama unui
buldozer; tot ce putem spune este că, până acum, nimic
de felul acesta nu a fost semnalat.
Două fapte, în orice caz, pot fi reţinute. Primul este
în legătură cu vechimea extraordinară a prezenţei
olmece pe pământul Mexicului central, dovedită nu
numai de trecerea călătorilor, a comercianţilor sau a
pelerinilor, ci mai ales prin instalarea micilor colonii.
Al doilea se referă la „deculturarea" care s-a produs
86
probabil începând din momentul în care, către anul
400 î.e.n. centrul metropolitan a suferit, din motive
care ne scapă, o eclipsă definitivă. De atunci, coloniile
abandonate în mijlocul populaţiilor autohtone mai
numeroase şi-au pierdut probabil identitatea etnică şi
culturală şi au dispărut ca entităţi distincte. Straturile
cele mai recente (Ticomfo-Cuicuilco) ale preclasicului,
nu mai ascund statuete, nici vase olmece. Totuşi, chiar
diluată, ca să spunem astfel, în noua cultură de pe
marele podiş care avea să se dezvolte curînd mai întâi
la Cuicuilco apoi la Teotihuacán, - civilizaţia olmecă şi-
a adus contribuţia la universul de valori al epocii
clasice. Această contribuţie făcea parte din moştenirea
pe care perioada finală a preclasicului şi prima fază de
la Teotihuacan - cele două secole care se plasează de o
parte şi de alta a datei noastre „zero", între - -100 şi +
100 – au fructificat-o din plin. Cu toate că centrul
civilizaţiei de la Teotihuacán era situat pe înaltul podiş
semiarid, trăsăturile specifice „de coastă", ale acestei
civilizaţii dovedesc că au existat contacte strânse între
marea cetate teocratică şi Pământurile Calde, contacte
care n-au făcut decât să prelungească o tradiţie stabilită
cu mai mult de un mileniu înainte de către coloniştii şi
comercianţii olmeci.
În concluzie, credem că nu exagerăm câtuşi de
puţin afirmând că civilizaţia olmecă, propagându-se în
văile centrale chiar sub o forma atenuată şi într-un
număr restrâns de localităţi, a jucat rolul de catalizator.
Ea a provocat progrese decisive sau le-a grăbit ritmul.
A implantat fără îndoială, în ţinuturile de sus, înalte
idei religioase, scheme de structuri sociale, care au
încolţit şi au înflorit în epoca clasică, această vârstă de
aur a Mezo-Americii precolumbiene .
_________________________________
1. Baby-face de la Cruz del Milagro, Veracruz: cf. El arte olmeca, p.
41, fig. 6.
87
2. Imaginea jaguarului din Necaxa este descrisă de Joralemon, fig.
216. Figurina din Muzeul de la Puebla. Caso, fig. 13 a. Vasul cu
măşti de jaguar: Pina Chan, 1964, p. 21. Figurină din Tepatlaxco;
Joralemon, fig. 20, Cervantes, fig. 4.
3. Bernal, p. 133, enumeră San Martin Texmelucan. Cholula,
Huejotzingo (Puebla), Ozumba şi Chalco (statul Mexico).
4. Tolstoy şi Paradis, figură pe frontispiciu.
5. Tolstoy şi Paradis, p. 348.
6. Vezi Pina Chám şi Luis Covmrubias, pl. 18.

88
04. STĂNCI SCULPTATE ŞI
PEŞTERI PICTATE:
EXPANSIUNEA OLMECA SPRE
PACIFIC

De la înalta fortăreaţă a platoului central mexican,

continentul coboară până la coasta oceanului Pacific în
trepte succesive, străbătând un relief neregulat, în care
fluviul Balsas, curgând în mare parte de la vest spre est,
deschide o breşă adâncă. Situate la o altitudine
moderată, de aproximativ 1200 de metri, văile din
Morelos, mereu verzi şi neducând lipsă de apă, ofereau
în antichitate şi mai oferă încă şi astăzi spectacolul unei
imense şi roditoare grădini - oare împăraţii azteci nu
aveau şi ei un minunat parc la Oaxtepe? - În timp ce
versantul occidental, la sud de Iguala şi de
Chilpancingo, suferă de seceta şi eroziune. Este
probabil că aceste două neajunsuri erau mai puţin
accentuate odinioară, deoarece despădurirea nu-şi
făcuse încă simţite consecinţele. Oricum, este sigur că
olmecii nu căutau în această regiune pământurile
cultivabile, ci pietrele, jadurile ascunse în bazinul
fluviului Balsas.
Dacă statul Morelos este relativ bine cunoscut din
89
punct de vedere arheologic, nu acelaşi lucru se poate
spune despre imensul Guerrero, tăiat de munţi abrupţi
şi de canioane, în timp ce în centrul său bazinul
fluviului Balsas este mărginit la nord şi la sud de
impunătoare sierras. De aici decurge caracterul
oarecum "periferic"1 al acestei regiuni, în care
influenţele din afara par sa fi exercitat un anumit rol,
fără să altereze însă în profunzime culturile locale. Fapt
cu atât mai remarcabil, cu cât obiectele olmece au fost
găsite la Guerrero în număr destul de mare, iar
picturile rupestre descoperite în peşteri s-au dovedit fi
destul de importante pentru a ne face să ne întrebăm
dacă focarul originar al civilizaţiei olmece n-ar putea fi
situat mai degrabă în Guerrero decât pe coasta
Golfului.
Dar aceasta este o problemă asupra căreia vom mai
reveni. Să notăm totuşi cât de incomplete sunt
cunoştinţele noastre privind antichităţile din Guerrcro,
fapt explicabil prin lipsa unor săpături sistematice,
conduse în mod știinţific. Cu rare excepţii, mărturiile
artei olmece provenind din Guerrcro - măşti, pietre de
jad cizelate, care se pot vedea în muzee sau colecţii
particulare – nu au o origine bine precizată. Nu se ştie
exact unde, nici cum au fost descoperite aceste piese
adesea foarte frumoase, dacă ele se găseau împreună
cu alte vestigii, cu ceramică de exemplu, și din această
cauză, este practic imposibil să le datăm. Numai
particularităţile stilistice ne permit să le integrăm fără
șovăire în tradiţia olmecă.
Prezenta fizică a unei populaţii într-un anumit loc
nu poate fi pusă la îndoială sub nici o formă, mai ales
în cazul când amprenta, semnătura ei - ca să spunem
aşa - lăsată pe acel loc, nu se reduce la numai câteva
obiecte de mici dimensiuni, uşor deplasabile, ci poate fi
recunoscută în sculpturile cioplite direct în stâncă sau
în picturile care acoperă pereţii grotelor. Din acest
90
punct de vedere, basoreliefurile rupestre de la
Chalcatzingo (Morelos) şi picturile din cavernele de la
Juxtlahuaca şi Oxtotitlan (Guerrero), lăsând la o parte
valoarea lor estetică şi simbolică, constituie documente
de o semnificaţie excepţională.
Semnalate încă din 1932 de către Eulalia Guzmán,
basoreliefurile de la Chalcatzingo n-au fost recunoscute
decât recent ca aparţinând civilizaţiei olmece. Deşi
simbolismul lor este adesea obscur, este sigur că grupul
olmec care a trudit mult timp pentru a le sculpta era în
sufleţit de un puternic sentiment religios.

*
* *

Dacă privim cu atenţie peştera sau nişa, ne dăm

seama că este vorba în realitate de gura larg deschisă a
unui animal uriaş . Ochiul monstrului este reprezentat
deasupra porţiunii superioare a arcului, printr-un oval
în care este înscrisă „crucea olmecă". Volute cu forme
decorative ies din gura monstrului, în direcţia spre care
este întoarsă faţa personajului feminin.
Chalcatzingo (scris uneori şi Chalcacingo) se află la
aproximativ 130 km sud-est de Mexico şi la 30 km în
linie directă la nord-vest de Las Bocas. Basoreliefurile
sunt sculptate pc falezele din Cerro de la Centera, de
unde priveliştea se desfăşoară spre Popocatepetl care-şi
înalţă, la nord, culmea îmbrăcată în zăpezile veşnice.
Sunt cu totul zece basoreliefuri, împărţite în trei
grupuri distincte.
Cel mai complex dintre aceste reliefuri (nr. 1)
reprezintă un personaj, probabil o femeie cu părul
lung, îmbrăcată cu o fustă, un fel de bluză sau de
pelerină, purtând pe cap o găteală înaltă şi complicată.
văzută din profil, dar cu torsul din faţă, ea este aşezată
91
pe un jilţ împodobit cu o volută dublă şi poartă pe braţe
- aşa cum preoţii de la La Venta purtau pruncul-jaguar
– o bară ceremonială dreptunghiulară, pe care se află
gravat acelaşi motiv. Urechile îi sunt împodobite cu
cercei; mai sunt încă vizibile brăţări pentru glezne şi
bucăţi dintr-un colier. Este o figură impozantă, cea a
unei preotese sau a unei divinităţi cu veşminte luxoase
foarte minuţios lucrate. Jilţul şi picioarele se sprijină
pe partea inferioară a unui fel de arc ce o înconjură şi
se curbează deasupra ei ca un fel de adăpost, de
cavernă sau nişă. Tema acestui tablou pare să fie
următoarea: o nişă în care se află un personaj ţinând în
braţe, în felul celor de la La Venta, un prunc cu
trăsături feline, aici o bară ceremonială cu dublă
volută. Ne putem deci întreba dacă această bară nu
este, pur şi simplu, simbolul abstract al pruncului-
jaguar.
Dacă privim cu atenţie peştera sau nişa, ne dăm
seama că în realitate este vorba de gura larg deschisă a
unui animal uriaş. Ochiul monstrului este reprezentat
deasupra porţii superioare a arcului, printr-un oval în
care este înscrisă „crucea olmecă". Volute cu forme
decorative ies din gura monstrului, în direcţia spre care
este întoarsă faţa personajului feminin.
Patru categorii de simboluri completează acest
tablou:
1. Trei reprezentări stilizare de nori îngrămădiţi,
care amintesc în mod straniu de platformele înnorate
ale indienilor din sud-vestul Statelor Unite. Fiecare din
aceste elemente se compun din trei straturi suprapuse,
ondulate, sub care liniile verticale reprezintă - în mod
evident - căderea ploii.
2. Paisprezece semne, compus fiecare dintr-o bandă
dreptunghiulară aşezată vertical, de care pare să atârne
un element rotund s:tu oval, ca o medalie prinsă de o
92
panglică. Ele sunt împărţite în trei grupe (respectiv de
şapte, trei şi patru semne), dedesubtul celor trei blocuri
de nori. Numai acest fapt şi ar fi suficient ca să ne dăm
seama că semnele respective simbolizează picăturile de
ploaie. Dar mai este ceva: acelaşi simbol îl regăsim
peste mai bine de două mii de ani, la azteci. În
manuscrisele mexicane există într-adevăr un semn cu
totul asemănător care reprezintă ploaia şi care redă
elementul qniau-itl (ploaie) în hieroglifele numerelor
de Jocuri ca. Quiauhteopan, Tlachquiauhco 2.
Această glifă - „picătura de ploaie" - mai figurează
de şase ori pe găteala care acoperă capul „Doamnei din
Peşteră" şi de trei ori pe fusta ci.
3. Cinci semne având forma unei· plăci rotunde
şaua unui pătrat cu unghiurile rotunjite, marcat de un
mic cerc central şi de un alt cerc, care se apropie de
laturile sale. Nu putem să nu remarcăm asemănarea
dintre această glifă şi aceea reprezentând a noua zi a
calendarului maya clasic, Muluc, care corespunde celei
de a noua zi, - Atl („apă") - din calendarul aztec
tonalpoualli. Glifa înfăţişează o placă de jad, căci
ploaia, dar preţios al cerului, este simbolizată de
bucăţile de jad care cad din nori sau sunt aruncate, ca
în picturile murale din Teotihuacân, de zeul ploii
binefăcătoare.
4. Şapte elemente, care nu pot fi interpretate decât
ca imagini ale unei plante stilizate (porumb tânăr?).
Două din aceste simboluri sunt gravate sub „nori", trei
ţâşnesc din gura monstrului-peşteră, două se observă
pe găteala capului şi pe părul Doamnei.
Faptul că întreg acest ansamblu (ale cărui
dimensiuni sunt considerabile: 2,75 x 3,25 m) trebuie
pus în legătură cu ploaia, ni se pare neîndoielnic.
Ploaia şi vegetaţia, iată tema. În cazul acesta, figura
feminină aşezată în peşteră n-ar putea fi oare o zeiţă
93
olmecă a ploii? Volutele care ies din gura monstrului
nu simbolizează oare puterea magică a zeiţei care
aduce ploaia şi face ca plantele să încolțească

24. Monumentul nr. 34, San Lorenzo. M.N.A„ Mexico.

Pe de altă parte, dacă „bara rituală" constituie într-

o oarecare măsură un substitut al „pruncului" umano-
felin, ceea ce ni se pare verosimil, atunci această fiinţă
mitică ar putea fi ea însăşi un tânăr zeu al ploii. Oare
nu cumva zeiţa este mama lui? Trebuie să remarcăm,
totuşi, că personajele din La Venta, San Lorenzo sau
Las Limas, care ţin în braţe un asemenea „prunc", sunt
masculine. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este
faptul că ne găsim aici în prezenţa unui ansamblu de
simboluri legate de cultul unei divinităţi a apei fecunde.

94
 De asemenea, este necesar să observăm că acest
basorelief comportă anumite elemente, pe care le
numim „glife", adică simboluri abstracte ale unor
lucruri sau idei: semnul „nori", semnul „picătură de
ploaie", semnul „jad-apă", Muluc, şi semnul „
vegetaţie". Să ne mulţumim deocamdată numai cu
simpla constatare a prezenţei acestor glife.
În încheiere, se cuvine să menţionăm calităţile
tehnice și estetice extraordinare ale basoreliefului nr. 1.
Artistul sau artiștii care au realizat această operă au dat
dovadă de un „meșteşug" uimitor. Complexitatea
subiectului, rigoarea compoziţiei și diversitatea
simbolurilor ne fac să presupunem că desenul, executat
de sculptor, a fost stabilit fără îndoială de preoţi, care-i
cunoşteau toate semnificaţiile ezoterice.
Deşi au trecut mii de ani, nu ştim aproape nimic
despre credinţele şi visurile acestor oameni: dar,
măreţia elegantă şi calmă a zeiţei, armonia tabloului
simbolic al cărui centru este însăşi zeiţa, reuşesc încă să
ne emoţioneze.
Basorelieful nr. 2 reflectă şi el, fără îndoială, u
aspect al religiei olmece, însă de data aceasta un aspect
sinistru şi tulburător. Patru personaje ocupă un panou
de 3,12 m. lungime pe 1,6 m. înălţime. Scena (rituală?)
la care participă, este stranie, cu semnificaţii incerte,
greu de interpretat. La stânga, un individ cu trăsături
tipic olmece, purtând pe cap o pălărie rigidă, decorată
cu crucea sfântului Andrei, îmbrăcat cu un fel de şorţ şi
cu o capă lungă, pare să se îndrepte spre extremitatea
stângă a panoului. El ţine cu amândouă mâinile o
ramură înfrunzită sau o tulpină de porumb şi întoarce
spatele celor două personaje care ocupă centrul
panoului şi par să se îndrepte spre partea dreaptă.
Aceştia, la rândul lor, agită ameninţător două obiecte
în formă de vâslă sau de măciucă şi poartă pălării
95
asemănătoare cu aceea a primului personaj, dar lucrate
mai îngrijit. Pălăria unuia din ei, a celui aşezat mai
departe în dreapta panoului, este decorată cu o „cruce
olmecă", deasupra căreia se văd două glife. Dar ciudat
este că şi unul şi celălalt sunt mascaţi. Măştile combină
trăsăturile unei păsări cu ciocul lung şi încovoiat, cu
colţii unei feline, dând astfel celor două personaje o
înfăţişare înspăimântătoare. Încă şi mai straniu este
ultimul element al tabloului: un om întins pe spate,
sprijinit de ceea ce pare a fi un idol, un pitic cu mască,
purtând pe cap un turban (?) cu "crucea olmecă". Omul
întins este gol. Mâinile îi sunt legate în față. Sexul îi
este vizibil. Are barbă şi poartă pe cap o podoabă în
formă de corn. O podoabă asemănătoare, dar mai mică,
se înalţă pe capul idolului de care se sprijină captivul
(să-l numim astfel!).
Scenă enigmatică, tratată cu un brio extraordinar,
devenită cu atât mai impresionantă prin atitudinile
dinamice ale personajelor ameninţătoare Dar cum s-o
.

interpretăm? Michael Coe (1968, p. 92) vede aici o

scenă de cucerire: doi războinici olmeci împotriva unui
prizonier „umilit, în maniera tipic mezo-americană,
prin goliciunea sexului său." Pina Chan (1955, p. 25)
consideră că prizonierul este destinat să servească
drept victimă oferită unei divinităţi agricole, idee cu
care este de acord şi Ignacio Bernal (p. 140). Carlo Gay
(1971, p. 46) - bazându-se îndeosebi pe existenţa
podoabelor în formă de plante, care decorează pălăriile
purtate de „sacrificatori" - crede şi el că este vorba de
un ritual agrar şi interpretează una din glife ca simbol
al ploii. El adaugă că un obiect de o excelentă factură,
găsit în 1969 în statul Puebla, un fel de paletă din
serpentin cu lungimea de 36 cm, pe care este incizată o
mască olmecă, aminteşte de „armele" sau „măciucile
rituale" mânuite de către cele două personaje centrale
reprezentate pe basorelief.
96
 Interpretarea „religioasă" pare mai verosimilă decât
interpretarea „militară". Ea corespunde chiar tendinţei
generale a basoreliefurilor din Chalcatzingo. Cu toate
acestea, trebuie să remarcăm că arta olmecă din zona
„metropolitană" nu ne-a prezentat până acum nici o
scenă de sacrificiu uman.

25. Vas de ceramică, decorat cu j.aguari stilizaţi. M.N.A., Mexico.

Dacă relieful nr. 3 reprezintă o felină, destul de

greu de recunoscut datorită proastei stări de
conservare, relieful nr. 4 înfăţişează doi jaguari. Atât
cele două feline, cât şi cele două fiinţe omeneşti sunt
sculptate pe un panou stâncos de formă pătrată, cu
latura de aproximativ 2,45 m. Unul din jaguari are pe
cap „crucea olmecă", celălalt poartă pe frunte un motiv
vegetal. Ambele animale sunt pe punctul de a se
năpusti asupra unui personaj uman, aparent gol, fără
97
sex vizibil, culcat pe pate, cu braţele întinse pe lângă
cap. Trebuie oare sa vedem aici o scena de atac, de
luptă? Sau, - comparând acest basorelief cu sculpturile
din Potrero Nuevo şi Tenochtitlan menţionate mai sus
-, n-ar trebui să-l interpretăm mai degrabă ca pe o
povestire fixată în piatră, a iubirii mitice dintre jaguari
şi femei? Din păcate, nici a doua interpretare nu iese
din domeniul presupunerilor. Dar cel puţin de data
aceasta este vorba de o ipoteză verosimilă.

26. Pictură rupestră, situată la intrarea în peşteră. Oxtotitlân. După

David C. Grove.

La fel de enigmatic pentru noi, relieful nr. 5

înfăţişează un şarpe devorând un om. Reptila are colţi
enormi, „crucea olmecă" puţin înapoia capului, iar pe
98
gât un motiv format din trei proeminenţe ce seamănă
cu o aripă scurtă. Partea de sus a torsului, capul şi
braţele unei fiinţe omeneşti, ies la iveală din gura
şarpelui.
Dar arta sculptorilor din Chalcatzingo putea chiar
să abandoneze câteodată temele mitologice şi să facă
eforturi în direcţia realismului: aşa se explică destul de
surprinzătoarea reprezentare a unei frumoase plante
(relieful nr. 6) sau a unui iepure (nr. 7). Fantasticul îşi
redobândeşte drepturile cu relieful nr. 8: un animal
ciudat cu corpul de reptilă, al cărui cap foarte
suprarealist se reduce la două volute geometrice, din
care cad două picături de ploaie.

27. Pictură rupestră. Oxtotitlân. După David C. Grove.

Un personaj văzut din faţă este reprezentat în

relieful nr. 10, descoperit de-abia în 1969, la mare
99
distanţa de celelalte, aproape de vârful muntelui; capul
îi este acoperit de o pălărie ascuţită, nasul e scurt şi lat,
buzele groase şi răsfrânte, după modelul olmec. Numai
ochii, rotunzi în loc de a fi migdalaţi, diferă de tipul
obişnuit.

28. Pictură rupestră. Oxtotitlân. După David C. Grove.

Ţinutul Chalcatzingo nu se face însă remarcat

numai prin basoreliefurile sale, pe care le-am descris
mai înainte, deşi ele pot fi considerate printre cele mai
interesante ansambluri sculpturale din America
Centrală. Astfel, tot în aceeaşi zonă a fost cercetat un
tumul sau măgură funerară şi s-au săpat puţuri
stratigrafice în douăsprezece locuri. Studiul ceramicii
arată că localitatea a fost ocupată încă din preclasicul
100
inferior şi că un grup olmec s-a instalat acolo către 900
sau 800 î.e.n.3. La Chalcatzingo sau în apropiere au
fost găsite relativ puține obiecte mici de proveniență
olmecă: o figurină de jad, două-trei „sellos" sau sigilii
de teracotă şi un splendid vas conic din teracotă (Gay,
fig. 43 şi pl. XXIII), decorat cu un motiv complex care
constă dintr-o mască stilizată cu colţi de jaguar, nişte
„cruci olmece" şi două mâini ţinând obiecte în formă de
mâner, totul incizat cu aceeaşi fineţe şi precizie a liniei
cu care sunt lucrate cele mai bune gravuri olmece pe
piatră dură.
În sfârşit, o statuie din bazalt, decapitată, a fost
descoperită în 1934 de Eulalia Guzman şi se găseşte
astăzi la Muzeul naţional de antropologie din Mexic.
Înaltă de 53 de cm, ea reprezintă un personaj aşezat, cu
mâinile pe genunchi; el poartă un fel de şorţ, o
cingătoare şi un pectoral dreptunghiular cu benzi
încrucişate.
Chalcatzingo nu este însă singurul loc din statul
Morelos, unde s-a manifestat expansiunea olmecă.
Vaillant a publicat în 1934 rezultatele săpăturilor sale
de la Gualupita, în apropiere de Cuernavaca, ţinut
incontestabil almee: acel minunat cap, tip „baby-face",
găsit acolo şi care se află astăzi la Muzeul naţional de
antropologie din Mexic, probează suficient afirmaţia
noastră.
Una dintre cele mai remarcabile statuete olmece
din teracotă a fost descoperită din întâmplare în valea
râului Yautepec, la Atlihuayán. înaltă de 23 de cm, ea
înfăţişează un individ corpolent, aşezat, cu o bărbie
proeminentă. Trăsăturile corespund modelului olmec
clasic; nasul lat, buzele groase şi răsfrânte, sprâncenele
puternic arcuite, în formă de „flăcări". Un fel de coif cu
vizieră îi acoperă capul. Personajul este înfăşurat într-o
blană mare de jaguar, care-i atârna pe spate şi pe
101
partea posterioară a capului, în timp ce labele felinei i
se agaţă de umeri şi de coapse.
S-au făcut săpături, de asemenea, şi în alte două
zone din valea Cuautla, la La Juana şi San Pablo. Aici,
ca şi la Tlatilco, s-au găsit piese d ... ceramică olmecă ~·
piese În stilul „rio Cuautla". La San Pablo, care este o
adevărată necropolă, au mai fost descoperite - într-un
tumul circular – două sute cincizeci de morminte.
Din aceeaşi zonă provine și o „secure votivă"
(Joralemon, fig. 220), în cel mai pur stil olmec
metropolitan. Evident, un asemenea obiect ar fi putut
ajunge în Morelos adus de către călătorii care veneau
dinspre Veracruz. Dar abundenţa ceramicii în valea
Cuatla indică, în orice caz, că o populaţie olmecă locuia
fie aici încă de la începutul primului mileniu, fie în La
Juana, încă de la sfârşitul mileniului al doilea. Stilul
„rio Cuautla" corespunde fără îndoială unei perioade
mai recente, când influența coastei Pacificului a fost
mai puternică, fiind urmată de era clasică, în care
influențele exterioare dominante au venit dinspre
platourile înalte de la Teotihuacán. Elementul olmec s-
a redus treptat şi a dispărut de-a lungul secolelor.
În statul Guerrero, aflat la est de capitala
Chilpancingo, s-au descoperit grote cu pereţii pictaţi, la
Juxtlahuaca (1966) şi Oxtotitlan (1968) 4. Sunt primele
şi până în prezent singurele picturi olmece cunoscute.
Slabele urme de culoare care dăinuie încă pe anumite
monumente din Veracruz şi Tabasco, te fac să crezi că
statuile şi basoreliefurile puteau fi pictate. Este foarte
posibil, de altfel, ca panourile murale din stuc pictat să
fi împodobit clădirile, care erau construite din chirpici
şi lemn; dar din aceste clădiri nu s-a mai păstrat nici o
urmă. Din fericire, picturile din Guerrero au fost ferite
de degradare prin însăşi poziţia lor, fiind plasate adânc
în interiorul grotelor.
102
 La Juxtlahuaca, trebuie să parcurgi mai mult de un
kilometru şi jumătate pe sub pământ ca să ajungi la
„Sala Ritualului". Aici, o scenă grandioasă îţi atrage
privirea. Un personaj înalt, bărbos, reprezentat în
picioare, este îmbrăcat şi împodobit cu mult fast. El
poartă un fel de pălărie din pene verzi, o tunică
multicoloră cu benzi orizontale, o mantie cafeniu-
închis aruncată pe umărul stâng. Mâinile, braţele şi
picioarele îi sunt acoperite de blană de jaguar. Ceea ce
pare a fi o margine a şorţului său (maxtlatl, pentru a
folosi termenul aztec), atârnând de sub partea
inferioară a tunicii, este de asemenea din blană de
jaguar. Suntem oare În prezenţa unei fiinţe
supranaturale, jumătate om jumătate jaguar? In acest
caz, maxtlatl-ul ar putea fi coada de jaguar a acestei
fiinţe hibride.
Personajul mai ține în mâna stângă o frânghie al
cărei capăt se înfăşoară în jurul celui de al doilea
individ înfăţişat pe panou. Scund, evident
disproporţionat, pentru a reliefa prin contrast
autoritatea omului-jaguar, acest personaj stă ghemuit.
Văzut din profil, el are faţa pictată în negru, nasul
proeminent şi poartă o barbă mică şi ascuţită. Pe cap
are o pălărie roşie şi neagră, şi este îmbrăcat cu o
tunică roşie. Tema celor două figuri aşezate faţă În faţă,
tema frânghiei care leagă un personaj principal de un
personaj subordonat sunt frecvente în iconografia
olmecă.
Oare să fie vorba aici, aşa cum crede Michael Coe
(1968, p. 100), de o scenă „laică", reprezentând un
mare şef olmec? Coe aminteşte că cei mai înalţi
demnitari maya din epoca clasică purtau mănuşi din
blană de jaguar. Este adevărat că la Bonampak, de
exemplu, blana de jaguar constituie podoaba obişnuită
a celor mai importanţi războinici. Dar să nu uităm că
picturile de la Juxtlahuaca şi cele de la Bonampak sunt
103
separate în timp de o prăpastie de un mileniu şi
jumătate.
Dacă, aşa cum a fost sugerat mai sus, personajul
principal este un om-jaguar, atunci tema picturii este
religioasă şi mitologică, 0bservaţie valabilă şi pentru
cel de al doilea panou pictat într-o altă sală subterană,
care urmează după „Sala Ritualului". Aici, un şarpe
mare pictat în roşu sta în faţa unei feline. Ochiul
şarpelui este marcat cu motivul benzilor încrucișate
(„crucea olmecă"), iar pe cap se remarcă o crestă verde;
limba, care se termina cu un fel de trident sau cu o
floare de crin, îi iese sinuoasă din gură. Felina este şi ea
pictată tot în roşu, iar pc spatele ei se pot vedea petele
caracteristice jaguarului.
Aceste două creaturi - jaguarul şi şarpele – au
obsedat imaginaţia indienilor mezo-amencani timp de
zeci de secole. Aici, ele sunt înfăţişate împreuna, deşi
aparent - se înfruntă.
Oricare ar fi semnificaţia acestor scene - pictate
probabil la lumina torţelor de răşină – este
neîndoielnic că grotele, atât de adânc ascunse în inima
muntelui, 5 alcătuiau un sanctuar. Ritualuri pe care noi
nu ni le mai putem imagina au fost celebrate în aceste
hipogee de către preoţi olmeci; pelerini veniţi tocmai
de pe celălalt versant al continentului au contemplat
aceste picturi misterioase pentru noi, iar pentru ei
încărcate de mituri şi obiecte de venerație.
Picturile de la Oxtotitlán sunt situate la aproximativ
treizeci de kilometri la nord de Juxtlahuaca, pe o faleză
şi în două grote puţin adânci. Ele sunt mai variate şi
mult mai bizare decât cele de la Juxtlahuaca.
Chiar pe partea frontală a falezei este reprezentat
un personaj şezând pe un cap de jaguar. În timp ce
acest cap, extrem de stilizat, este redus la elementele
104
sale esenţiale (linia buzei superioare, doi colii lungi şi
încovoiaţi, doi ochi de formă ovală, marcați cu câte o
„cruce olmecă"), personajul uman este înfăţişat într-o
atitudine asimetrică şi dinamică: piciorul stâng este
îndoit pe capul monstrului-jaguar, iar piciorul drept
atârnă liber în faţa felinei. Braţul stâng este ridicat
foarte sus, iar brațul drept ţinut în poziţie oblică.
Corpul şi chipul au culoarea roşie, în timp ce podoabele
sale sunt verzi (din jad). El poartă un costum
complicat, lucrat cu multă minuțiozitate: coif
semănând cu capul unei păsări ele noapte, manite
bordară cu pene, pectoral albastru verzui cu „crucea
olmecă", un fel de şorţ verde, fustă roşie cu franjuri,
decorata cu două amprente el mâini pe ale căror palme
este incizat un motiv în formă de volută. O „glifă" roşie
pe un fond verde, pictată chiar deasupra capului
personajului, este foarte asemănătoare cu aceea de la
Chalcatzingo, reprezentată pe acoperământul de cap al
„sacrificatorilor" şi care poate fi interpretata ca semnul
„ploaie" sau „apă curgătoare".
Alte picturi de la Oxtotitlan 6 au fost atât de
deteriorate, încât n-au mai rămas din ele decât
fragmente. Printre cele mai bine conservate, vom
remarca o bufniţă stilizată (pictura 1-e), un fel de floare
cu patru petale având în centru un chip omenesc văzut
din profil (1 -a), un foarte frumos cap olmec, care
poartă o semi-mască de şarpe (nr. 7), un personaj gol
(?) în genunchi (A-2). Două picturi relativ uine păstrate
merită să ne reţină mai mult atenţia.
Una (1-c), într-o stare destul de bună, reprezintă un
şarpe cu nasul bulbiform, cu gura plină de colţi lungi,
printre care iese o limbă bifurcată. Deasupra ochiului
se află un fel de creastă. Se mai poate observa în partea
din spate a capului un apendice care seamănă cu o
aripa.

105
 Cealaltă (1-d) este fără îndoială cea mai enigmatică
din aceste opere. Aici sunt înfăţişate două personaje: la
dreapta, un bărbat în picioare, cu torsul văzut din faţă
şi chipul întors spre stânga, văzut din profil, ţine braţul
drept ridicat. Trăsăturile lui sunt tipic olmece: el poartă
podoabe de urechi şi o diademă. Este în Întregime
pictat în negru, cu excepţia feţei, a diademei şi a unui
falus enorm. La stânga, este înfăţişat un jaguar în
poziţie verticală, Întorcând spatele bărbatului, şi a
cărui coadă atinge sexul personajului uman.
Cum să interpretăm această imagine?
Reprezentările cu caracter sexual sunt extrem de rare
în arta olmecă. Este poate semnificativ faptul că
singurele reprezentări de organe masculine s-au găsit
la Chalcatzingo (relief nr. 2) şi la Oxtotitlán, în zona
sud-occidentală a expansiunii olmece. Ştiind toate
acestea, personajul pare extras dintr-un basorelief din
La Venta; este evident că picturile sunt contemporane
cu înflorirea olmecă de pe coasta Golfului. Scena
zugrăveşte fără îndoială un personaj mitic, căruia
colonii olmeci din Guerrero îi acordau o importanţă
deosebiră din motive care astăzi ne rămân necunoscute.
Vestigiile prezenţei olmece în Guerrero nu se
limitează doar la peşterile pictate. La San Miguel
Amuco, pe răul San Miguel, afluent al fluviului Balsas
care străbate partea occidentală a statului, s-a
descoperit o stelă împreună cu multe vase de ceramică
neagră cu marginea albă, tipic olmece. Înaltă de 85 cm,
ca înfățișează în basorelief un individ mascat, cu torsul
văzut din faţă, cu capul și membrele văzute din profil.
Masca are un cioc de pasăre şi seamănă în mod evident
cu măştile „sacrificatorilor" din relieful nr. 2 din
Chalcatzingo. Personajul poartă pc cap un fel de căciulă
rotundă, care se prelungeşte acoperind ceafa, și pe care
se poate observa un element decorativ asemănător cu o
floare de crin. O pelerină largă îi atârnă de umeri. În
106
adâncitură pe care o formează încheietura braţului
stâng îndoit, el ţine un obiect asemănător cu un
mănunchi de tulpini ascuțite.
Această stelă prezintă o analogie frapantă cu
basorelieful clin Xoc (Chiapas), situat în bazinul râului
Jataté: aceeași atitudine în linii mari, aceeaşi mască de
pasăre, acelaşi mod de a purta în scobitura braţului
stâng îndoit un obiect compozit. Desigur, se pot
observa diferenţe în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi
acoperământul de cap, dar inspiraţia acestor două
monumente este identică. 7
Astfel, numai colonii olmeci au putut sculpta aceste
două pietre, situate una de cealaltă la mai mult de 900
km distanţa în linie dreaptă. Stela din San Miguel
Amuco este tăiata într o piatră de provenienţa locală şi
a fost desigur sculptată pe loc. Cât despre sculptura din
Xoc, aceasta este un basorelief sculptat direct în stâncă.
Prezenţa olmecilor este deci atestată atât în apropiere
de frontiera Guatemalei, cât şi în apropiere de frontiera
statului Michoacán.
Râul San Miguel se varsă în Balsas, în apropiere de
locul unde acest fluviu devine și frontiera naturală
dintre Guerrero şi Michoacán. Oare să fi pătruns
olmecii până în ţinuturile Michoacánului? Până în
prezent nu s-au găsit nici un fel de dovezi care sa ateste
prezenţa lor aici. O mică figurină din El Openo,
considerată uneori a fi de tip „olmecoid", este În
realitate o piesă destul ele rudimentară, prost gravată
şi care nu arc nimic olmec, în afară de o gură arcuită.
Parc aproape sigur că olmecii nu au depăşit niciodată
fluviul Balsas, care a constituit deci limita expansiunii
lor la vest. Poate asta explică şi faptul că vestul
Mexicului, Michoacán ul şi ţinuturile din nord-vest
(Colima, Nayarit, Jalisco) au rămas de-a lungul istoriei
lor - exceptând doar faza foarte recentă (secolul al XV-
107
lea) a regatului „tarasc" din Michoacán - la periferia
marii civilizaţii mezoamericanc. Acestei părţi din Mexic
i-a lipsit catalizatorul olmec.
Numeroase obiecte în stil almee provin din statul
Guerrero, fie din centrul acestui stat (regiunea
Zumpango del Rio), fie din aşezările de coastă ca San
Geronimo sau Soledad de Maciel, în apropiere de
Petatlan. Muzeele şi colecţiile conţin măşti, statuete
etc. de o excelentă factură, neîndoielnic olmece. Lui
Miguel Covarrubias îi revine meritul de a fi atras
atenţia asupra numărului şi calităţii acestor piese, şi
probabil a avut dreptate când a afirmat că ele au fost
confecţionate pe loc. Unele din aceste obiecte sunt pur
olmece, altele pot fi calificate drept olmecoide. S-ar
putea vorbi de un „stil olmec colonial". Din nefericire,
originea majorităţii obiectelor de colecţie, care provin
din Guerrero, nu este suficient de lămurită, iar
informaţiile întemeiate pe săpături ştiinţifice lipsesc cu
desăvârşire.
Singurul obiect olmec din lemn, cunoscut
actualmente, provine de la Canon de la Mano, statul
Guerrero. Este o mască foarte frumoasă, ai cărei ochi
sunt reprezentaţi prin două fente înguste. De lobul
urechilor, străpuns de o gaură mare, atârna probabil o
podoabă de jad. Pe obraji este gravat un tatuaj. Această
piesă excepţională îşi datorează miraculoasa
supravieţuire uscăciunii climatului din această regiune.
Roman Pina Chan şi Luis Covarrubias au publicat
în 1964, în cartea lor El Pueblo del Jaguar, imaginea
mai multor obiecte olmece din Guerrero: o mască de
teracotă cu sprâncenele în formă de flăcări şi gura de
jaguar; o mască de serpentin verde, înfăţişând o faţă
omenească cu trăsături olmece; o mască de jad foarte
fin tăiată, cu o expresie senină; o mască şi o statuetă
„olmecoidă" din Mezcala. Aceste ultime două obiecte
108
sunt poate de tipul „olmec colonial" sau aparţin unui
stil local influenţat de colonii olmeci.
Muzeul de arte frumoase din Dallas (Texas) posedă
o splendidă placă cizelată din serpentin provenind din
Ahuelicán. Înaltă de 23,5 cm, ea reprezintă, în cel mai
pur stil olmec, un personaj cu ochii oblici şi gura de
jaguar, având în mijlocul frunţii o scobitură în formă de
V. El poartă nişte „epoleţi" ciudaţi, care sunt de fapt
măşti cu trăsături feline. Personajul ţine cu amândouă
mâinile în dreptul pieptului un obiect cilindric
considerat a fi o „torţă"; conturul acestui obiect este
gravat şi pe torsul lui.
Nişte „ juguri mici", asemănătoare cu cele de la
Tlatilco au fost descoperite la Guerrero. Unul din
aceste yitguitos provine de la Tlacotepec.
O serie întreagă de figurine din teracotă, realiste şi
graţioase, au fost descoperite începând cu anul 1967 în
împrejurimile statului Xochipala, aşezat la sud de
Mezcala şi la nord-vest de Zumpango del Rio. Nu
împărtăşesc părerea lui Carlo Gay, care vede în aceste
obiecte „originile artei olmece". Aceste piese nu au
nimic olmec şi nici măcar olmecoid. Fără îndoială În
acest caz nu poate fi vorba decât de un stil local.
Miguel Covarrubias, ca și Carlo Gay, a susţinut teza
după care originea civilizaţiei olmece s-ar găsi în
regiunea centrală din Guerrero. Prea multe probe
convergente tind să arate că focarul central al acestei
civilizaţii a fost de fapt zona „metropolitană",care se
întindea de-a lungul coastei golfului Mexic, de la El
Viejón până la La Venta. Aici, în marile centre
ceremoniale, a înflorit civilizaţia olmecă și tot de aici
călătorii, negustorii, preoţii, colonii, poate soldaţii ei,
au pornit să traverseze continentul, au escaladat munţii
şi înaltele podișuri şi au implantat la Tlatilco, Ia
Chalcatzingo, la Juxtlahuaca, multe elemente culturale
109
caracteristice.
Comunicaţiile între centrele metropolitane şi
avanposturile coloniale nu erau probabil nici uşoare,
nici rapide.
În expansiunea sa către coasta occidentală, lumea
olmecă şi-a găsit limita la fluviul Balsas. Spre sudest
însă, olmecii aveau să ajungă mult mai departe.
_______________________

1. Cf. Louise I. Paradis, 1973. Ecological and cultural Marginality in

the Tierra Caliente of Guerrero
2. Penafiel, Antonio, t. I, pp. 170-208 - t. II (album, pl. XXIII,
XXX).
3. Piua Cllan, 1955, p. 23.
4. Picturile de la Juxtlahuaca au fost descoperitede Carlo E. Gay şi
Gillett Griffith; cele de la Oxtotltlán au fost semnalate Institutului
naţional de antropologie şi istorie (Instituto Nacional ele
Antropologia e Historia) în 1968, de către locuitorii satului Acatlán
şi examinate în acelaşi an de David C. Grove de la universitatea din
New York.
5. Zeul aztec numit Tepeyollotl, „inima munţilor", este reprezentat
sub forma unui jaguar .
6. Numerele şi literele care desemnează picturile trimit la descrierea
lui David C. Grove
7. Stela de la San Miguel Arnuco a fost descrisă de David C. Grove si
Louise T. Paradis în 1970. Aceea din Xoc (vezi mai jos, cap. VI) a
fost descrisă şi desenată de Susanna Ekholm-Miller.

110
05. EXPANSIUNEA OLMECA:
VĂILE DIN OAXACA

Este de ajuns să parcurgem un muzeu, în Mexico,

sau la Oaxaca, să vizităm o aşezare ca Monte Alban sau
să aruncăm o privire asupra fotografiilor de antichităţi
de la Oaxaca, pentru a fi surprinși de aspectul „olmec"
al multor reprezentări de fiinţe umane sau
supranaturale. Pentru a nu cita decât acest exemplu, să
observăm faimosul Danzates, gravat pe lespezile de
piatră de la Monte Alban, „Scribul" din Cuilapan,
nenumăratele braseros de la Monte Negro sau Yagul, o
mască de jadeit din Nochistlán.1 Similitudinea dintre
trăsăturile acestor reprezentări (în special gura mai
mult sau mai puţin apropiată de aceea a jaguarului) şi
cele ale pieselor olmece cu adevărat autentice este
izbitoare. Bineînţeles că aici nu mai poate fi vorba de o
coincidenţa. De altfel, distanţele care separă zona
metropolitană de văile din Oaxaca sunt relativ mici
(350 km în linie dreaptă între La Venta şi Monte
Alban), şi prin urmare se pot străbate uşor urcând pe
fluviile care se varsă în Golf.
Aşezarea cea mai mare din Oaxaca este evident
Monte Alban, cetate sacră şi necropolă, situată în vârful
unui munte remodelat în întregime de mâna omului şi
111
acoperit cu monumente. Acest loc al civilizaţiei
precolumbiene a fost ocupat fără întrerupere timp de
aproape două mii de ani, începând aproximativ din
anul 900 î.e.n. Perioada numită „Monte Albán I"
corespunde celor cinci secole care s-au scurs între 900
şi 400 î.e.n. Ea este contemporană cu cea de la La
Venta şi cu cea de a doua înflorire (faza „Palangana")
de la San Lorenzo. În această epocă, primii ocupanţi ai
Monte Albán-ului - de remarcat că nici un vestigiu
anterior perioadei I nu a fost găsit în această localitate -
au construit edificii din piatră, platforme - susţinute de
ziduri -, pe care se înălţa un sanctuar, în incinta căruia
se putea ajunge pe o scară. Această arhitectură ni se
pare mai perfecţionată decât cea a olmecilor de pe
coastă, poate numai pentru faptul că aceştia din urmă
nu dispuneau de piatră de construcţie în cantitate
suficientă.
Cel mai vechi monument din Monte Albán este în
întregime înconjurat de dale, pe care sunt gravate
personajele numite de obicei „Los Danzantes",
„Dansatorii". Este vorba despre nişte oameni goi,
reprezentaţi în atitudinile cele mai diverse. Unii sunt
culcați sau aşezaţi, alţii îngenuncheaţi, alţii par să
alerge sau să danseze. Feţele cu obrajii plini, cu buzele
groase, cu gura arcuită, evocă în mod irezistibil stilul
olmec. Unul din personaje, cu barbă, pare a fi un
bătrân. Deşi nu poartă veşminte, Dansatorii au
podoabe la urechi şi uneori acoperăminte pe cap. Sexul
este indicat câteodată realist, alteori înlocuit cu motive
curbilinii, tatuaje sau pictură corporală.
Nu este de mirare că aceste personaje stranii au
suscitat interpretările cele mai diverse. Vor fi fost oare
prizonieri a căror condiţie de captivi era simbolizată
prin nuditatea lor? Dar atunci cum li se explică
atitudinea, de ce nu sunt în lanţuri sau legaţi? Până
acum, nici o ipoteză satisfăcătoare nu a fost încă emisă.
112
În legătură cu aceste reprezentări sunt de subliniat
două fapte.

29. Cap de tipul baby-face. Gualupita (Morelos). M.N .A., Mexico

În primul rând, nu este vorba de opere în

exclusivitate olmece, în sensul celor din zona Golfului
sau a basoreliefurilor din Chalcatzingo. Dar stilul
113
Dansatorilor este prea apropiat de tradiţia olmecă
pentru ca sa fie o simplă întâmplare. Ignacio Bernal
(pp. 154-155) a subliniat asemănarea existentă între
trăsăturile Dansatorilor şi cele ale unei figuri gravate pe
un pectoral din La Venta, ajungând la concluzia că:
„Deşi Dansatorii nu sunt - evident - caracteristici
stilului olmee metropolitan dat fiind numeroasele
diferenţe care se observă, cred că ei prezintă totuşi
importante analogii (cu acest stil) şi pot fi consideraţi
ca aparţinând lumii olmece." Această concluzie trebuie
reţinută.

30. Cap sculptat în piatră, Guerrero. A.M.N.H., New York.

În al doilea rând, un element foarte important îşi

face aici apariţia: pe cea mai mare parte a dalelor sunt
gravate, alături de Dansatori, glife, unele dintre ele
fiind însoţite de cifre, notate prin sistemul „bară şi
punct". Glifele şi cifrele se regăsesc pe stele. Putem
deduce de aici că locuitorii din Monte Albán posedau
între 900 şi 400 î.e.n. nu numai o scriere sau cel puţin
114
un ansamblu de semne cronologice, dar şi un calendar
fără îndoială de tipul tzolkin maya sau tonalpoualli
aztec, unde fiecare glifă este însoţită de o cifră.

31. Mască de lemn, Guerrero. A.M.N.H„ New York.

Alfonso Case (1947) relevă că anumite cifre sunt

inferioare lui 13, deci trebuie să corespundă ciclului de
260 de zile (13 x 20) de tipul tzolkin, şi că altele se
situează între 13 şi 20: ele ar putea marca poziţia unei
zile dintr-o „lună" de 20 de zile, conform calendarului
tipic din America mijlocie.
Această constatare este importantă, în primul rând,
pentru că aduce dovada că anumite forme de scriere şi
computaţie a timpului apar în valea Oaxaca cel puţin
către mijlocul primului mileniu î.e.n.
Pe baza acestor date putem afirma că deşi civilizaţia
din Oaxaca a fost în relaţie cu lumea olmecă pe tot
115
parcursul acestei perioade, ea a rămas originală,
păstrându-şi trăsăturile sale particulare. Dacă n-a atins
măiestria olmecilor în domeniul statuar şi al
basoreliefului, ea a dezvoltat cu toate acestea o
arhitectură importantă şi mai ales un sistem grafic şi
cronologic.
Acestea fiind spuse, rămâne să cercetăm ce s-a
putut petrece în văile din Oaxaca înaintea începuturilor
de la Monte Alban, adică înainte de 900 î.e.n., când
San Lorenzo, Tenochtitlan şi Potrero Nuevo erau sediul
unei activităţi artistice.
Săpăturile conduse de Kent V. Flannery în valea
Etlei au dat rezultate extrem de sugestive. Este o vale
roditoare, cu climă temperată, unde agricultura a
beneficiat de condiţii excepţional de favorabile: În
câmpia aluvială, pânza freatică se situează la 3 m sub
pământ, cursuri de apă permanente sau aproape
permanente udă coastele văii. Tocmai de aceea,
indienii au putut să stăpânească de timpuriu irigarea
ogoarelor. Situaţia locuitorilor din aceste ţinuturi
putându-se compara în această privinţă cu aceea a
olmecilor din Veracruz-Tabasco, care nici ei nu s-au
luptat cu un mediu înconjurător semiarid.
O altă trăsătură semnificativă a acestei zone: aici se
găsesc numeroase zăcăminte de magnetit şi alte
minerale similare. Asemenea zăcăminte au fost
reperate mai ales în împrejurimile a două sate: San
Jose Mogote şi San Pablo Huitzo.
Ceramica descoperită la San Jose Mogote este
foarte asemănătoare cu ceramicile olmece de la San
Lorenzo, Las Bocas şi Tlatilco. Cioburile poartă un
decor incizat cu motive tipice (crucea sfântului Andrei,
laba de jaguar); ele au fost descoperite alături de mai
multe figurine având chipul în stil olmec, executate din
teracotă acoperită cu angobă albă. În apropierea unor
116
platforme de piatră, pe care fuseseră construite case de
lemn şi chirpici, săpăturile au scos la lumină fragmente
de mari figurine albe, goale pe dinăuntru, de tipul celor
de la Las Bocas, şi două capete mici cu trăsături
umano-feline.
Aceste case par să fi fost locuite de meşteşugari. S-
au mai găsit unelte (dălţi, burghiuri, instrumente de
lustruit) şi - mai ales - răspândite pe două hectare,
nenumărate fragmente de magnetit, hematit şi ilmenit,
de mică şi cuarţ, ca şi resturi de scoici, provenind de pe
coasta Golfului. Totul pare să indice că acolo a fost un
atelier, sau mai curând un ansamblu de ateliere, care
fabricau oglinzi şi ornamente (pectorali, podoabe de
urechi etc.), folosind mineralele din regiune şi scoicile
cu sidef din regiunea olmecă.
Două oglinzi de magnetit asemănătoare celor din
San Lorenzo Tenochtitlan au fost descoperite la San
Pablo Huitzo.
Din roate aceste fapte se desprinde imaginea unui
dublu curent comercial între zona olmecă din Golf şi
valea Etlei. S-a menționat deja, mai sus, importanţa
obiectelor de magnetit; acest mineral este încă şi mai
frecvent la San Lorenzo decât în La Venta, adică în
timpul celei mai vechi faze a civilizaţiei olmece.
Trebuie, pe de altă parte, să ne imaginăm că într-o
societate ierarhizată podoabele de cap sau de urechi,
colierele şi pectoralele, oglinzile, dobândeau implicit
profunde semnificații. Toate aceste obiecte erau semne
ale statutului social, ale prestigiului, ale autorităţii
civile sau religioase, aşa cum aveau să fie şi mai târziu
în toate civilizaţiile mezo-americane. Astfel, olmecii ar
fi putut ajunge treptat să stabilească relaţii strânse cu
Oaxaca, exportând scoici şi importând de acolo obiecte
lucrate din magnetit şi sidef. Este posibil ca populaţia
agricolă - trăind încă din 1500 î.e.n. în valea Etlei – să
117
fi suferit o oarecare influenţă din partea acestor
„clienţi" mai sofisticaţi, să fi imitat anumite motive
decorative de tip olmec sau chiar să fi adoptat poate
anumite mituri sau culturi. Aristocraţia locală s-ar fi
putut inspira din modul de viaţă al preoţilor şi al
demnitarilor olmeci.
Aşadar, nu putem vorbi - în acest caz – de o
„colonizare" de mari proporţii, care ar fi avut loc aici,
şi nici chiar de una redusă numai la câteva mici nuclee
de imigranţi olmeci; ci mai curând de schimburi
comerciale şi relaţii de vecinătate între o populaţie mai
rafinată și o populaţie mai puțin evoluată.
Paza „San Jose Mogote" anterioară anului 900
î.e.n. (1000-900?) nu este contemporană numai cu San
Lorenzo, situat pe versantul oriental, ci şi cu Las Bocas,
cu faza Ixtapaluca (Ayotla, Tlatilco) din valea
Mexicului, de la Chalcatzingo la Morelos. Este o
perioadă de expansiune generală a civilizaţi ei olmece,
şi care pare să coincidă cu o rapidă creştere a
populaţiei în toate regiunile agricole.
Paza următoare, numită „Guadalupa", desfăşurată
în valea Etlei, coincide parţial cu Monte Albán I. Ea
poate fi datată între 900 î.e.n. şi 600 î.e.n. Ceramica
acestei perioade este şi mai marcată de relaţiile cu
civilizaţia olmecă: se remarcă aici în mod deosebit
fragmentele de statuete goale pe dinăuntru şi oalele
smălţuite, similare celor din La Venta şi Tlatilco. Tot
din această perioadă datează primele semne ale
civilizaţiei care va înflori în ţinutul Mitla: se ştie că
acest centru va deveni unul dintre cele mai importante
din epoca clasică şi postclasică. Această civilizaţie, pe
care o putem numi chiar de la primele începuturi
„zapotecă" - deoarece, se pare, acelaşi grup etnic şi
lingvistic a creat-o şi a menţinut-o din faza Monte
Albán I până în epoca aztecă - îşi ia avânt şi îşi
118
manifestă trăsăturile sale originale în realizarea
picturilor murale ale camerelor funerare, în arhitectura
sa complexă şi majestuoasă, în stelele sale cu hieroglife,
în urnele cu efigii de divinităţi. Totuşi, amintirea
influenţelor olmece va dăinui până în era noastră şi
poate chiar dincolo de ea. Acea capodoperă de teracotă
sculptată de la Oaxaca, minunatul „Scrib" din Cuilapan
- atât de viu şi de individualizat, cu glifele care îi
împodobesc acoperământul de cap şi-i tatuează pieptul
- este realizat cu asemenea măiestrie, încât ochii şi gura
sa ar putea înfrumuseţa orice statuie di.n Veracruz. 2 O
rămăşiţă a stilului olmec a reuşit să supravieţuiască în
Oaxaca, chiar şi după ce civilizaţia din La Venta
dispăruse. Este adevărat că Tres Zapotes şi Cerro de
Las Mesas au reluat făclia între 400 î.e.n. şi începutul
erei creştine, ceea ce ar corespunde fazei Ticomán-
Cuicuilco din valea Mexicului şi celei Monte Albán II
din Oaxaca.
Pentru a putea înţelege mai bine ce înseamnă, în
termeni de durată această secvenţă, de la San Jose
Mogote la Monte Albán II inclusiv, s-o comparăm cu
istoria antichităţii noastre clasice: San Jose este
contemporan cu războiul troian şi cu invazia doriană în
Grecia; Monte Albán II începe când moare Socrate şi se
termină odată cu domnia lui Augustus. Cu excepţia
văilor prospere şi populate, ştim încă relativ puţine
lucruri despre perioadele vechi din Oaxaca, în ciuda
numeroaselor săpături conduse cu o perfectă
competenţă de Alfonso Caso, Ignacio Bernal şi de alţi
arheologi. Muntele - Mixteca Alta-, ţinut aspru. locuit
de războinicii şi iscusiții mixteci, este încă şi mai puţin
cunoscut. O aşezare importantă pare să fi fost
Huamelulpan, unde s-au descoperit dale gravate,
având glife şi cifre în stilul Monte Albán II, şi mai ales o
stelă-statuie al cărei chip este incontestabil conform
canonului olmec, în timp ce braţele şi mâinile sunt abia
119
schiţate. Bernal înclină să considere această piesă ca
fiind contemporană fazei I Monte Albán, deci mai
veche decât dalele cu hieroglife. Factura lui frustă
confirmă această apreciere. Ea poate foarte bine să fi
fost opera meşteşugarilor locali, care fie că au imitat o
piatră sculptată portativă, provenind din zona de
coasta, fie că au lucrat chiar după indicaţiile
imigranţilor olmeci. Putem presupune că efortul
sculptorului s-a concentrat în primul rând asupra
chipului, execuţia gurii feline fiind esențială, deoarece -
faptul este evident – numai chipul omulni-jaguar era
într-adevăr încărcat de semnificaţii.
Toate acestea ne fac să caracterizăm stela-statuie de
la Huamelulpan ca pe o operă marginală, reflectare
deja atenuată a focarului central.
Numai poziţia geografică a Huamelulpanului
explică faptul că s-au putut stabili destul de uşor relaţii
între această zonă muntoasă, situata în Pământul rece,
la o altitudine de mai mult de 2300 m şi regiunea de
coastă a Golfului. Satul se află pe cursul râului Santo
Domingo, care drenează o parte din aceste pământuri
înalte şi se varsă apoi în Papaloapjn, una din
principalele artere fluviale ale ţinutului olmec.
Glifele şi cifrele găsite la Huamelulpan sunt cu
siguranţă posterioare epocii în care a fost sculptată
statuia. După Wicke, stilul acestor sculpturi se apropie
mult de stilul anumitor „securi votive", şi anume de
acelea care au fost considerate - pe baza analizei
stilistice - a fi drept cele mai vechi. Se poate deduce de
aici că acest monolit ar fi contemporan cu faza „San
Jose Mogote", care a înflorit în zona centrală din
Oaxaca și cu San Lorenzo din regiunea Veracruz. Ca
atare ar fi mai vechi chiar decât Monte Alban I.
Aceasta nu are nimic surprinzător, deoarece urmele
influenţei olmece în arheologia din Oaxaca sunt cu atât
120
mai vizibile, cu cât perioada considerată este mai
veche. De aceea, nu putem împărtăşi părerea lui Wicke
(p. 147), care afirma că judecând după statuia din
Huamelulpan „stilul olmec a înflorit în primul rând la
Mixteca Alta". Acest monument pare, dimpotrivă, să
confirme faptul că olmecii din zona Golfului au intrat
în contact foarte devreme (către 1100 î.e.n.?) cu această
parte muntoasă din Oaxaca, ca şi cu valea Etlei.
Arheologia de la Mixteca Alta, încă puţin cunoscută
este adevărat, nu justifică cu nimic ideea lui Wicke,
după care stilul olmec ar fi luat naştere în aceste
ţinuturi, cu mult timp înainte ca el să se fi maturizat pe
coasta Golfului. Aşadar, Oaxaca nu-şi poate revendica
– se pare -, nici măcar cât Guerrero onoarea de a fi fost
leagănul primei mari civilizaţii a Mexicului.
În schimb, nu se poate contesta că au existat relații
strânse între Oaxaca şi heartland-ul* olmec încă de la
sfârşitul celui de al doilea mileniu î.e.n. Ceea ce este
interesant de observat, este faptul că influenţele
născute din aceste contacte au continuat să se
manifeste încă mult timp după încetarea oricăror
relaţii. În această privinţa, au fost date mai sus câteva
exemple. Flannery (p. 100) notează că arhitectura
ceremonială de pe valea Oaxaca prezintă anumite
similitudini cu tradiţia de pe coasta Golfului:
„Construirea pereţilor din chirpici şi folosirea
argilelor colorate la construirea platformelor, ca şi
orientarea acestor platforme după o axă înclinată cu
8° vest spre nord, sunt caractere comune."
Şi în alte aşezări din Oaxaca se poate observa o
oarecare difuziune a stilului olmec. La Dainzu, în valea
Tlacolula, au fost descoperite la baza unei platforme
piramidale cincizeci de pietre gravate. Două dintre ele
reprezintă ființe umano-feline.
Aceasta nu are nimic surprinzător, deoarece urmele
121
influenţei olmece în arheologia din Oaxaca sunt cu atât
mai vizibile, cu cât perioada considerată este mai
veche. De aceea, nu putem împărtăşi părerea lui Wicke
(p. 147), care afirma că judecând după statuia din
Huamelulpan „stilul olmec a înflorit în primul rând la
Mixteca Alta". Acest monument pare, dimpotrivă, să
confirme faptul că olmecii din zona Golfului au intrat
în contact foarte devreme (către 1100 î.e.n.?) cu această
parte muntoasă din Oaxaca, ca şi cu valea Etlei.
Arheologia de la Mixteca Alta, încă puţin cunoscută
este adevărat, nu justifică cu nimic ideea lui Wicke,
după care stilul olmec ar fi luat naştere în aceste
ţinuturi, cu mult timp înainte ca el să se fi maturizat pe
coasta Golfului. Aşadar, Oaxaca nu-şi poate revendica
– se pare -, nici măcar cât Guerrero onoarea de a fi fost
leagănul primei mari civilizaţii a Mexicului.
În schimb, nu se poate contesta că au existat relații
strânse între Oaxaca şi heartland-ul* olmec încă de la
sfârşitul celui de al doilea mileniu î.e.n. Ceea ce este
interesant de observat, este faptul că influenţele
născute din aceste contacte au continuat să se
manifeste încă mult timp după încetarea oricăror
relaţii. În această privinţa, au fost date mai sus câteva
exemple. Flannery (p. 100) notează că arhitectura
ceremonială de pe valea Oaxaca prezintă anumite
similitudini cu tradiţia de pe coasta Golfului:
„Construirea pereţilor din chirpici şi folosirea
argilelor colorate la construirea platformelor, ca şi
orientarea acestor platforme după o axă înclinată cu
8° vest spre nord, sunt caractere comune."
Şi în alte aşezări din Oaxaca se poate observa o
oarecare difuziune a stilului olmec. La Dainzu, în valea
Tlacolula, au fost descoperite la baza unei platforme
piramidale cincizeci de pietre gravate. Două dintre ele
reprezintă ființe umano-feline.

122
 La Monte Negro, situat la vest de Monte Albán, şi la
Yagul, date destul de precise au fost obţinute prin
metoda carbonului 14. Data de la Monte Negro
corespunde anului 640 î.e.n. (cu aproximaţie de 170 de
ani mai mult sau mai puţin), iar cea de la Yagul se
situează între 665 şi 615 î.e.n. Eşantioanele care au fost
folosite pentru determinarea datei în cazul Monte
Negro provin de la grinzile arse ale templului din
această aşezare.
Nici o clădire nu a mai fost construita pe ruinele
acestui sanctuar incendiat, ceea ce înseamnă desigur că
data obţinută ne indică sfârşitul acestei aşezări,
dispariţia ei ca centru locuit, în urma unui război civil
sau a unei invazii. Oricum, la Monte Negro nu s-a
descoperit nici un element de tipul Monte Alban:
„Dansatori", hieroglife, cifre. Tipic pentru ceramica
acestei aşezări este vasul sau urna cilindrică,
împodobită cu o mască olmecoidă. Urnele cu măşti din
Yagul sunt mai mult decât asemănătoare cu cele de la
Monte Negro. În ambele cazuri, capul cu trăsături
umano-feline este acoperit cu un fel de legătură care
înconjură fruntea şi care prezintă adesea un element
„floral" în formă de floare de crin, identic la Monte
Negro şi la Yagul.
Există în muzee sau în colecţii particulare diverse
obiecte, în general pietre dure cizelate, neîndoielnic
olmece şi de o calitate excelentă, dar a căror origine
este din nefericire foarte vagă. Astfel Joralemon a
publicat imaginea a şase piese, dintre care trei „securi
votive", un pectoral, o figurină şi o placă de jad, despre
care se ştie numai că provin „ de la Mixteca" sau „ din
Oaxaca". Sunt obiecte preţioase, ușor de transportat,
care aveau în antichitate o mare valoare (o mai au încă
şi astăzi) şi care au putut deci călătorii. Deşi s-au găsit
la Oaxaca, este foarte posibil ca ele să fi fost fabricate
chiar în zona metropolitană.
125
 Regiunea de coastă a statului Oaxaca dinspre
oceanul Pacific nu a format încă obiectul unor săpături
arheologice ştiinţifice. Ignacio Berna! (p. 160)
menţionează unele „vagi reminiscenţe olmece" în
legătură cu o statuie care provine de la Jamiltepec.
Situat aproximativ în apropierea hotarelor Oaxaca şi
Guerrero de astăzi, teritoriul care a fost ocupat în epoca
istorică de principatele mixtece (Tutotepec) şi de
populaţia yopi (sau tlappaneca), rămasă independentă
în faţa imperiului aztec, este o terra incognita din
punct de vedere arheologic. Nu ştim dacă olmecii au
ajuns până la ocean peste munţi sau dacă au folosit
numai drumul care traversează istmul Tehuantepec
pentru a se îndrepta prin Soconusco spre Guatemala şi
America centrala. Totuşi cea de a doua ipoteză pare
mai verosimilă; din ţinutul olmec, spărtura istmului,
culoarul Pământurilor Calde care desparte Sierras din
Oaxaca de cele din Chiapas, se deschide în mod firesc
spre coasta Pacificului.
Este o regiune cu un climat şi o vegetaţie familiare,
astfel încât călătorii veniţi din sudul Veracruz-ului sau
din Tabasco nu au nici un motiv să se simtă
dezorientaţi sau înstrăinați. Ne putem închipui aşadar
că olmecii nu au avut de întâmpinat, probabil, nici o
greutate serioasă încercând să treacă de la un ocean la
altul pe această cale..
____________________
1. Ilustraţii: Danzantes, Muriel Porter Weaver, pl. 2. „Scribul",
Berna!, pl. 28. Braseros, Bernal, pl. 71. Masca, El arte olmeca, p.
40.
2. Vezi Bernal, pl. 28. „Scribul" se află la muzeul din Oaxaca. Glifa
gravată pe acoperămîntul de cap și pe piept poate fi citită
„treisprezece-apă„: este fără îndoială „numele de calendar" al
personajului, adică ziua sa de naştere.

126
06. EXPANSIUNEA OLMECA:
MEXICUL DE SUD-EST ŞI
AMERICA CENTRALA

Dacă se trasează plecând din La Venta o linie

dreaptă orientată de la nord spre sud, se constată că
fosta capitală olmecă se găseşte la 200 de kilometri în
linie dreaptă de Tonala, situată în apropiere de coasta
Pacificului. De la Tonala până la frontiera mexico-
guatemaltecă (Rio Suchiate) sunt aproximativ 220 km.
Aproape aceeaşi distanţă se întinde de la gura râului
Suchiate până la aşezarea Xoc din bazinul fluviului
Jatate. În sfârşit, o linie dreaptă care leagă Xoc de La
Venta măsoară aproximativ 250 km. Trapezul astfel
desenat pe o hartă a statului Chiapas cuprinde între
laturile sale un impresionant număr de aşezări, de
monumente şi de vestigii olmece; este normal să
presupunem că încă multe descoperiri se vor mai face
de acum încolo, mai ales în junglele umede în care
trăiesc lacandonii.
Mai mult, această parte din Chiapas – care
reprezintă la drept vorbind aproape totalitatea acestui
stat - este bogată în vestigii, îndeosebi în sculpturi,
care, fără să fie olmece, pot fi considerate fie de tip
127
„olmecoid'', fie drept mărturii ale unei culturi socotite
astăzi ca intermediară între civilizaţia olmecă şi cea a
mayaşilor.

33. „Dansator", Monte Alban.

În sfârşit, - cu toate că şi în acest caz săpăturile

ştiinţifice sunt mult prea rare - zona de sud-est a
expansiunii olmece se prelungeşte în Guatemala, în
Salvador, şi chiar (cel puţin sub forma unor descoperiri
izolate) în Honduras şi Costa Rica, adică până la
hotarele limitrofe ale Mezo-Americii, care se
învecinează aici cu avanposturile lumii sud-americane.
Vom reveni pc parcurs cu noi precizări pentru a putea
defini şi circumscrie mai exact atât frontierele
influenței olmece, cât şi cele ale civilizațiilor mezo-
americane în general. Deocamdată, este suficient să
notăm că un impuls ciudat, născut cu mai mult de o
mie de ani î.e.n., în zona San Lorenzo şi La Venta s-a
propagat ca o undă de şoc de-a lungul continentului
128
până la marginile altei sfere de influenţă, aceea a ţărilor
andine din America meridională.
În starea actuală a cunoștinţelor noastre
fragmentare, decurgând fie din săpături sporadice, fie
din studiul unor obiecte izolate şi câteodată greşit
identificate, cel mai bun lucru este fără îndoială să
mergem pe urmele expansiunii olmece de la hotarele
statelor Veracruz, Tabasco şi Chiapas până în America
centrală.

34. Relieful nr. 1, Chalcatzingo.

Stirling a făcut o călătorie de recunoaştere la est de

La Venta în 1944. El a semnat la San Miguel prezenţa a
trei pietre sculptate în stil olmec. Pina Chan şi Carlos
Navarrete au făcut săpături la San Miguel în 1953.
129
După părerea lor, aşezarea corespunde unui „mic
centru ceremonial de o importanţă redusă" 1, unde s-a
manifestat o puternică influenţă olmecă.

35. Relieful nr. 2, Chalcatzingo.

Tot în statul Tabasco, la vest de fluviul Grijalva,

regiunea Cardenas se situează pe orbita stilului olmec,
judecând după provenienţa a două piese care au fost
găsite aici: o mască de piatră (Joralemon, nr. 25) şi un
„sceptru", conservat actualmente la Muzeul din
Villahermosa (Navarrete, fig. 16). Masca este realizată
în cel mai pur stil din La Venta. „Sceptrul" merită şi el
să ne reţină atenţia. Mai întâi prin factura sa, căci a fost
lucrat cu o uimitoare virtuozitate dintr-un fel de baston
de piatră neagră lung de 25 cm; apoi prin execuţia
capului (ochii oblici, nasul lat şi scurt, gura tipic
olmecă), care constituie una din extremităţile
„sceptrului"; în timp ce capul este acoperit cu un
element conic, extremitatea opusă reprezintă un cap
stilizat de șarpe; şi, în sfârşit, prin faptul că acest obiect
face parte dintr-un ansamblu de piese răspândite pe un
vast teritoriu.

130
36. Relieful nr. 4, Chalcatzingo.

Într-adevăr, „sceptrul" care a fost descris provine

din comuna Cardenas, mai exact din Ejido Ojoshal. Un
fragment de „sceptru" din piatră verde, provenind din
Ocozocuautla, localitate din centrul statului Chiapas, la
mai mult de 100 km de Cardenas, este absolut identic
la extremitatea superioară cu obiectul din Ojoshal: este
131
vorba de un cap olmec acoperit cu un element conic.
Restul piesei a dispărut, dar putem fi suficient de siguri
că cealaltă extremitate era cizelată în formă de cap de
şarpe.
Alte două fragmente care au făcut parte în mod
vizibil din „sceptre" asemănătoare, au fost descrise de
Carlos Navarrete: unul dintre ele, capul de şarpe
stilizat, provine din Paso del Toro (Veracruz), celălalt,
fără origine precisă, se găseşte la Muzeul de arheologie
din Ciudad de Guatemala.
În sfârşit, o figurină din serpentin, care aparţine
unui colecţionar din Mexico, cizelată după cel mai
tradiţional tipar al artei olmece, ţine la piept, sprijinit
de articulaţia braţului stâng, un obiect, care nu este
altceva decât reprezentarea în miniatură a unui
„sceptru" întru totul similar celor din Tabasco şi
Chiapas, inclusiv „căciula" ascuţită. Nici în acest caz,
originea piesei nu este cunoscută, dar ea nu poate
proveni decât dintr-o regiune şi dintr-o epocă în care
stilul olmec era în plin avânt.
Astfel, influenţa artei olmece poate fi observată
cum se profilează treptat ca o linie de forţă sau ca o
iradiere, care pleacă de la Veracruz-Tabasco şi se
coboară spre sud, către regiunea centrală a statului
Chiapas.
Efectiv, această zonă centrală din jurul localităţilor
Ocozocuautla şi Chiapa de Corzo, aproape la jumătate
distanţa între cele două oceane, între La Venta şi
Tonalá, abundă în vestigii, dintre care unele sunt pur
olmece. Este cazul, de exemplu, al unei splendide figuri
din jadeit de la Muzeul din Tuxtla Gutierrez, găsită la
Piedra Parada, nu departe de Ocozocuautla (Anton, pl.
18). Din aceeași regiune provine o mască în parte
mutilată şi o figurina de jadeit, descrise de Navarrete
(fig. 13 şi 14).
132
37. Statueta „Scribului". Cuilapan (Oaxaca). Muzeul regional din
Oaxaca.

Figurina reprezentând un personaj cu craniul

deformat şi gura arcuită ar putea să împodobească
133
foarte bine o ofrandă din La Venta; dar pe lângă aceste
detalii se mai observă că ea ţine în mâini un obiect
conic asemănător cu „căciula" care acoperă
extremităţile superioare ale „sceptrelor" descrise mai
sus.

38. „Sceptrul" de piatră neagră, Cârdenas

(Tabasco). Muzeul din Villnhermosa.
134
 La Chiapa de Corzo, elemente olmece apar din
fazele cele mai vechi, dar aici, în această depresiune
centrală a Chiapas-ului, s-a dezvoltat o cultură
originală. Se releva totuşi vestigii „olmecoide", datând
cam de prin 400 î.e.n., după cum se poate observa
studiind un pandantiv în formă de scoică incizată,
comunicat de Lee (p. 174, fig. 129 c). O stelă în stare
proastă, descoperită la Chiapa în 1961, poartă o
inscripţie de tipul „Marelui Calcul", pe care se poate
citi: 7.16.3.2.13. - dată care s-ar situa în anul 35 î.e.n. şi
patru ani înainte de inscripţia de pe faimoasa stelă C.
de la Tres Zapotes; aceasta, bineînțeles, cu condiţia să
admitem că „data zero" la care se referă această
inscripţie corespunde cu aceea din sistemul maya
clasic, problemă asupra căreia va trebui să revenim.
Înainte de a ne continua drumul spre sud, spre
coasta oceanului Pacific, trebuie să mai semnalam un
anumit număr de aşezări sau pur şi simplu de obiecte
arheologice la nord, la est şi sud-est de regiunea
centrală.
De la Pichucalco (Chiapas) provine o figurină plată
din jad, înaltă de 12 cm, executată după cel mai clasic
tipar olmec în ceea ce priveşte trăsăturile feţei: ochii,
nasul, gura. Personajul, îndesat, este reprezentat în
atitudinea pe care o ilustrează statuia de la San
Lorenzo, supranumită „monumentul 10": braţele îi
sunt îndoite în faţa torsului, iar el ţine în mâini două
obiecte în formă de mânere sau de mici scuturi.2
Joralemon (p. 51, fig. 148) a publicat o secure
gravată. Motivul principal este un cap de tip olmec,
văzut din profil, împodobit şi având un acoperământ de
cap minuţios lucrat. Desenul este remarcabil prin
fineţea şi precizia lui: numai un artist pătruns de marea
tradiţie de la La Venta ar fi putut executa o asemenea
piesă. Obiectul este descris de autor ca provenind de la
135
Simojovel (Chiapas), localitate situată la est şi puţin
spre sud de Pichucalco, la o distanţă în linie dreaptă de
ordinul a 60 km.

39. "Dansator", Monte Albân

136
40. „Dansator", Monte Albân.

Trebuie totuşi observat că Alfonso Caso publicase

în 19473 acelaşi desen uşor identificabil cu următorul
text explicativ: „Secure din Tapijulapa, Tabasco".
137
Simojovel şi Tapijulapa sunt într-adevăr două zone
vecine, dar acest exemplu arată cât de regretabil este
faptul că noi nu avem foarte adesea decât indicaţii vagi
sau contradictorii cu privire la originea pieselor
arheologice. Oricum, o secure gravată atât de perfect,
obiect preţios prin excelenţă şi uşor de transportat, a
putut foarte bine să călătorească foarte departe. Poate a
fost împachetată în bagajele negustorilor din La Venta
sau în cele ale autohtonilor din regiunea sud-estică,
veniţi la La Venta în pelerinaj sau din orice alt motiv, şi
care întorcându-se acasă ar fi adus cu ei această
„amintire" de mare valoare.

41. Fragment dintr-o placă de serpentin gravată. M.N.A., Mexico.

138
42. Figurină de jad. A.M.N.H.,
New York.

139
 Dacă este posibil ca o piesă de jad cizelat să fi
parcurs mari distanţe, nu acelaşi lucru se poate
întâmpla cu monoliţii de dimensiuni şi greutăţi
considerabile; orice 1ipoteză de deplasare este exclusă
în cazul în care monolitul este o stâncă nemişcată din
amplasarea ei naturală. Ori acesta este cazul vestigiului
olmec observat foarte departe spre est de Chiapas,
izolat în valea râului Jatate, afluent al fluviului
Usumaointa, la marginea junglei lacandone: este vorba
de basorelieful din Xoc.
Cunoscut din anii'20, semnalat de Enrique Juan
Palacios, interpretat de Blom ca ua „zeu-tigru maya",
de Basauri ca un „preot-tigru maya", descris de Frans
Blom şi Gertrude Duby în 1957 ca un „preot sau zeu-
tigru", imaginea acestui basorelief a fost publicată de
Wolgang Cardan în 1964 (fig. 14). Un desen destul de
ciudat, dar care poate fi perfect recunoscut a fost
publicat de Ignacio Bernal (1969, fig. 34), împreună cu
o legendă care situează monumentul la „Batehaton"
(Bachajón?). în orice caz cu siguranţa o sculptură
olmecă în cel mai pur stil, strâns înrudită cu reliefurile
din Chalcatzingo. Datorăm Susannei Ekholm-Miller şi
Fundaţiei Arheologice pentru Lumea Nouă (New
World Archaelogical Foimdation) faptul de a fi studiat
şi fotografiat monolitul în 1968. Era şi timpul: căci În
1972, o a doua expediţie constata cu amărăciune că
vandalii devastaseră acest monument, detaşând cu
lovituri de daltă partea în relief a stâncii, pe care au
transportat-o fără îndoială în mai multe bucăţi. Acesta
este un caz tipic de jaf de antichități, care face ravagii
în regiunile cele mai izolate din Mexic.
Aşezarea Xoc (acest loc este uneori ortografiat Xac,
El Xhac) cuprinde mai mulţi tumuli şi vestigii de
construcţii. Basorelieful a fost sculptat pe suprafaţa
plană a unei stânci calcaroase. El reprezintă un
personaj înalt de 2,10 m; trunchiul şi braţele sunt
140
văzute din faţă, chipul şi picioarele din profil. Îndesat şi
masiv, omul este îmbrăcat cu un şort susţinut de o
centură lată. O bucată de piele sau stofă de formă
pătrată îi protejează şoldul stâng. Urechea stângă,
singura vizibilă, este împodobită cu un inel de care
atârna un element curb destul de lung, lucrat poate
dintr-o ţesătură. Chipul îi este acoperit cu o mască de
pasăre, iar labele picioarelor sunt labele cu gheare ale
unei păsări. Pe cap se înalţă o adevărată construcţie
monumentală, o pălărie globulară - probabil rigidă,
împodobită cu o „cruce olmecă" - deasupra căreia se
află un con cu vârful rotunjit, care aminteşte de
„sceptrele" din Tabasco şi Chiapas.
Mâna dreaptă a personajului ţine un baston
cilindric, care în parte este ascuns de piciorul lui.
Braţul stâng îndoit susţine un obiect complex, poate un
mănunchi mare de ramuri şi frunze.
În sfârşit, între „pălăria" personajului şi
„mănunchi" este sculptat un cartuş pătrat, care ar fi
putut foarte bine să conţină o glifă, dar pe a cărui
suprafaţă nu fusese gravat nimic.
Astfel se prezintă acest basorelief, sau mai curând
aşa se prezenta înainte ca rapacitatea jefuitorilor fără
scrupule să-l fi smuls de pe stâncă.
Două observaţii se impun de la început. Mai întâi
este vorba evident de o sculptură olmecă, și chiar de o
operă de o înaltă calitate. Susanna
Ekhol merge până într-acolo încât se întreabă dacă
nu trebuie să presupunem că „un maestru sculptor din
regiunea coastei Golfului a primit sarcina să sculpteze
această excepţională figură din Xoe." 4
Nici o îndoială nu este posibilă: nu suntem în
prezenţa unei sculpturi mai mult sau mai puţin
„olmecoide", ci avem de-a face, în mod cert, cu un
141
exemplar de artă olmecă autentică . Trebuie desigur să
admitem că olmecii au locuit aici, atât de departe spre
est de heartland-ul lor, încă de pe când se începuse
cioplirea basoreliefului direct în stând. Apoi, unele
analogii par să permită apropierea acestei sculpturi de
alte reliefuri olmece. Suntem tentaţi să relevămcâteva
similitudini iconografice (atitudine, acoperământ de
cap) cu reliefurile din Pijijiapan, aşezare de pe coasta
Pacificului, despre care va fi vorba mai departe. Aceste
analogii sunt totuşi destul de vagi şi de superficiale. În
schimb, basorelieful 2 din Chalcatzingo înfăţişând mai
multe personaje cu mască de pasăre şi cu pălării
rotunjite, şi mai ales basorelieful stelei din San Miguel
Amuco (Guerrero), apar amândouă ca nişte rude
apropiate ale aceluia din Chiapas.
Desigur, individul reprezentat la Amuco are un
acoperământ de cap mai puţin complex, o
îmbrăcăminte mai simplă decât personajul din Xoc, iar
picioarele lui, atât cât se poate constata, sunt picioare
de om. Dar o mască de pasăre îi acoperă fața,
atitudinea lui este absolut identică cu aceea a
omologului său chiapanesc; braţul stâng îndoit susţine
un obiect care pare a fi un mănunchi de tulpini sau
ramuri. Aici, analogia este cu totul frapantă. În sfârşit,
două elemente, care ar putea fi glife, sunt reprezentate
în faţa personajului din Amuco, aşa cum un cartuş este
plasat în spatele celui din Xoc. Ne putem întreba dacă
nu este vorba, în ambele cazuri, de demnitari religioşi
sau civili: masca şi mănunchiul pot fi însemnele
demnităţii lor, glifele ar corespunde atunci funcţiei sau
numelui lor.
Dar caracterul „olmec clasic", deosebit de
pronunţat al acestor sculpturi este în contradicţie cu
faptul că ele sunt opere provinciale sau coloniale, foarte
îndepărtate de zona metropolitană. Această comparaţie
aparentă poate fi depăşită însă, dacă admitem că şefi
142
olmeci înzestraţi cu puteri depline şi prestigiu au fost
investiţi cu misiunea de a comanda avanposturi
îndepărtate. Ei trebuiau fireşte să fie înconjuraţi de
servitori, de războinici şi - de ce nu? - de artişti, veniţi
şi ei din metropolă şi însărcinaţi să imprime în stâncile
provinciilor urma prezenţei olmece.
La 150 km sud-vest de Xoc, în bazinul superior al
fluviului Grijalva, stela din Padre Piedra, deşi mutilată,
aduce dovada că olmecii au trăit acolo. Înaltă de 2,50 m
în starea sa actuală, stela reprezintă o scenă frecventă
în iconografia olmecă: un personaj în picioare şi un
altul îngenunchiat, stând faţă în faţă. În plus, omul care
este în picioare ţine în mâna stângă obiectul enigmatic
în formă de mâner sau de scut mic, de care a fost vorba
de mai multe ori.

*
* *

Aztecii dădeau numele de Xaconochco, „ţara

smochinelor acre din Barbaria", coastei netede şi
toride, culoar strâmt între munţi şi ocean, care coboară
după o direcţie generală nord-vest - sud-est de la
istmul Tehuantepec până la fluviul Suchiate. Acest
„Soconusco", aşa cum este numit astăzi, constituia un
drum natural pentru negustorii şi soldaţii din
Tenochcitlan care, după ce traversau istmul, se
îndreptau spre Guatemala. Dintotdeauna, acesta a fost
drumul prin care au trecut stilurile, ideile şi lucrurile şi
se înţelege de la sine că olmecii trebuie să-l fi folosit şi
ei.
Fostul centru ceremonial din Tonala îşi înalţă
platformele şi monumentele ruinate pe un palier
stâncos care domină cu aproximativ 600 m câmpia de
pe coastă din zona Soconusco: este o regiune de junglă,
143
populată de jaguari. Aşezarea se compune din cinci
grupe de structuri de zidărie. A fost explorată şi
descrisă mai ales de Edwin Perdon în anul 1949, dar
fără ca acesta să fi organizat săpături sistematice. Şi la
Tonala sunt stele, „altare" şi stânci gravate. Aşezarea a
fost cu siguranţă ocupată mult timp, căci se disting aici
trăsături olmece asemănătoare stilului din La Venta,
dar şi sculpturi mult mai recente. Cum era firesc, într-
un loc care constituie un punct de trecere între nord şi
sud, anumite faze ale culturii din Tonala au fost supuse
unei influenţe septentrionale, altele unei influenţe din
sud-estul Mexicului şi al Guatemalei. Monolitul numit
„monumentul 5" este sculptat astfel încât să reprezinte
un chip cu trăsături feline, cu colţi lungi, cu un fel de
creastă în vârful craniului, cum se poate vedea şi la
unele statui din La Venta. Petroglifa nr. 1 este şi el
olmecoid. Stela 9 seamănă mult cu cea din Padre
Piedra. Ne putem chiar întreba dacă botul jaguarului
sculptat pe altarul nr. 1 nu aparţine cumva aceluiaşi
stil. În schimb, o stelă care se găseşte astăzi în orăşelul
modem Tonala, - rămasă aici de la ruinele vechii
aşezări sau adusă dintr-o altă aşezare apropiată - în
staţia căii ferate, înfăţişează un personaj ale cărui
picioare sunt protejate de genunchiere voluminoase
(un jucător cu mingea?) şi cifre care par a fi 7 şi 9, în
bare şi puncte. Stilul acestui relief (similar cu stilul
unei alte stele ridicate în piaţa din Tonalá) nu mai
evocă arta olmecă, ci arta practicată în localităţile mai
meridionale şi în fazele mai recente, cum sunt Izapa
din Mexic şi Cozumalhuapa din Guatemala. înclin să
cred împreună cu Bernal (p. 171) că Tonalá nu a fost în
realitate dominată sau „colonizată" de către olmeci, ci a
fost numai în contact cu ei, în aşa fel încât stilul ei
propriu a suferit influenţa olmecă. Este evident că
războinicii sau comercianţii olmeci, care se îndreptau
spre America centrală trebuiau să treacă de-a lungul
coastei de la poalele stâncilor, unde se înălţa Tonalá.
144
Probabil că relaţii paşnice s-au stabilit între străini și
cei din Tonalá. Cu siguranţă că artiștii locali nu au
pierdut prilejul să admire şi să imite securile gravate,
ca şi alte piese tipic olmece pc care aceşti călători le
arătau fară îndoială celor care erau interesaţi sau
curioşilor. Dacă această ipoteză este exactă, săpături
sistematice la Tonalá ar scoate la iveală obiecte olmece
aduse aici de oamenii din La Venta.
Această zonă din Tonalá trebuie să fi fost foarte
populată în antichitate, deoarece la Tortuga, câţiva
kilometri nord de orăşelul actual, dăinuie, îngropate
sub vegetaţie, resturile a cinci edificii sau platforme.
Tot aici au fost semnalate mai multe pietre sculptate,
dar nici una nu pare a avea vreo legătură cu stilul
olmec. Dimpotrivă, cercetările conduse de New World
Archaeological Foundation (universitatea Brigham
Young din Provo, Utah) au permis să se descopere la
Tzutzuculi, în apropiere de Tonalá, mai multe
monumente de piatră care aduc dovada incontestabilă
a prezenţei olmecilor în această regiune.
Cele două monumente de la Tzutzuculi, a căror
fotografie a fost publicată în 1977 de Andrew J.
McDonald, sunt blocuri cubice grosolan cioplite din
piatră vulcanică de origine locală, având latura de
aproximativ 1,50 m. Ele se aflau de o parte şi de alta a
unei scări, plasată pe faţa meridională a unui tumulus
(„mound nr. 4"), care face parte dintr-un ansamblu de
25 de structuri şi platforme concentrate pe o suprafaţă
de 35 ha la sud-est de Tonalá.
Acest tumulus, înalt de 8 m şi lung de 62 m,
aminteşte prin modul de construcţie (pământ bătătorit,
argilă şi pietre) ca şi prin alte trăsături (platforma pe
care se înalță tumulusul, colţurile rotunjite ale
platformei) de pseudo-piramida din La Venta. Dealtfel,
dispoziţia diverselor platforme grupate într-un
145
complex ceremonial sugerează foarte convingător
planul general al aşezării principale din La Venta. În
ceea ce priveşte monumentul nr. 1, acesta este executat
în cel mai autentic stil olmec „metropolitan". Într-
adevăr, pc faţa sa anterioară este gravată reprezentarea
tipică a unui were-jaguar cu botul său caracteristic.
Monumentul nr. 2, mai stilizat şi mai abstract, evocă
un cap de şarpe sau de şarpe-dragon .

Specimene de cărbune de lemn găsite în materialele

de umplutură folosite la construirea tumulului, tratate
cu carbon 14, dau două date: 545 şi 340 î.e.n. Această
cronologie este confirmată de studiul ceramicii locale,
care poate fi situată între 550.şi 450 î.e. n.
Este pe deplin justificat, aşa dar, să vedem în aceste
monumente gravate din Tzutzuculi o dovadă în plus a
prezenţei olmecilor - sau mai curând a unor olmeci
călători , comercianţi, militari – pe aceasta coastă a
Pacificului, culoar de trecere spre America Centrală.
La aproximativ 50 km sud-est de Tonalá micul râu
Pijijiapan, care coboară din contraforturile de la Sierra
Madre del Sur pentru a se vărsa în ocean, curge de-a
lungul statului cu acelaşi nume. La un kilometru de râu
se află trei stânci mari de granit, care au fost sculptate
numai pe una din feţe. Prima, înaltă de 2,95 m, are un
relief reprezentând trei personaje, cunoscute local ca
Los Soldados, „Soldaţii". Să fie într-adevăr vorba de
războinici? Este greu de spus, cu atât mai mult cu cât
piatra a suferit o puternică eroziune; pe lângă aceasta,
feţele par a fi fost intenţionat mutilate. Aspectul
general, ca şi corpul îndesat al celor trei oameni este
similar reprezentaţiilor olmece. Torsul şi braţele sunt
văzute din faţă, capul şi picioarele din profil.
Personajul central pare cel mai important. El priveşte
spre stânga. În mina stingă ţine unul din acele obiecte
în formă de scut mic, din care sculptura olmecă oferă
146
nenumărate exemple. Capul îi este acoperit cu o pălărie
înaltă, de care atârnă într-o parte un fel de panglică
lată ajungându-i până la centură. Personajul mai este
împodobit cu un pectoral dreptunghiular şi o fustă
scurtă care-i acoperă şoldurile. Mâna dreaptă este
întinsă spre interlocutorul său, reprezentat şi el într-o
atitudine însufleţită cu braţul stâng ridicat şi mâna
îndreptată în sus ca pentru a întări o declaraţie. Acesta
are o pălărie sau un turban; o pelerină lungă îi cade
până la glezne. Al treilea membru al acestui trio stă în
picioare în spatele personajului central. Pălăria şi
pelerina lui sunt asemănătoare cu cele descrise mai
înainte. Pe lângă acestea mai poartă un pectoral
alungit, agăţat de un colier.
Compoziţia scenei, atitudinile personajelor, hainele
lor, obiectul enigmatic pe care unul din ei îl ţine În
mână, toate acestea sunt fără îndoială olmece. Şi de
data aceasta ne aflăm în prezenţa unor enorme stănci
naturale, care au fost cioplite la faţa locului. Sculptorii
olmeci sunt deci bineveniţi la Pijijiapan. Este posibil ca
ei să fi făcut parte dintr-o „colonie" olmecă, care a fost
mai târziu alungată sau distrusă, ceea ce ar explica de
ce feţele „Soldaţilor" au fost mutilate. ·
A doua stâncă este sculptată până la 2 m înălţime şi
6,10 m lăţime. Suprafaţa lucrată a avut de suferit - se
pare - mai mult din cauza mediului decât a oamenilor,
aşa încât motivele sunt adesea greu de descifrat.
Totuşi, atât cât se mai vede, putem distinge cinci
reliefuri deosebite: un cap, acoperit cu o mască cu cioc
de pasăre care evocă măştile din Xoc, Chalcatzingo şi
Amuco; o scenă în care trei personaje formând un grup
compact par să contemple un copac; un cap acoperit cu
un coif complicat, purtând podoabe la urechi şi o
mască de felină; bustul şi capul unui om văzut din
profil pe care se înalţă o pălărie enormă şi, în sfârşit
foarte distrus şi aproape ilizibil, un motiv probabil
147
neterminat care ar putea reprezenta un om aşezat.
Pe cea de a treia stâncă deteriorată de eroziune şi
vegetaţie, se observă reprezentarea unei reptile
(iguană?).
Cu excepţia acestui ultim motiv care nu arc nimic
caracteristic în starea lui actuală, este absolut evident
că reliefurile primelor două stănci sunt opera
sculptorilor olmeci. Podoabele de cap, pălăriile sau
coifurile şi măştile sunt destul de frapante. Cât despre
omul fără mască de pe cea de a doua stâncă, acesta
trimite prin forma nasului şi faţa cu aspect adipos la
reprezentările din La Venta şi San Lorenzo.
Ceramica găsită la Pijijiapan - ca şi vestigiile de
olărie de la Padre Piedra - sugerează faptul că o fază -
situată între anii 1000 şi 800 î.e.n. - din civilizaţia
acestor două aşezări ar fii contemporană cu San
Lorenzo.
Dacă ne vom continua călătoria de-a lungul coastei
oceanului, prin culoarul format de Soconusco spre sud,
vom putea întâlni o succesiune neîntreruptă de aşezări
şi vestigii variate - descoperite cel mai adesea
întâmplător, fără efectuarea în mod special a unor
săpături ştiinţifice - care sunt răspândite pe tot
parcursul până În America Centrală. La 100 km de
Pijijiapan, pe teritoriul comunei Mazatan, s-a
descoperit în locul numit Ojo de Agua, un monolit înalt
de 66 cm şi lat de 28 cm. Actualmente, monolitul se
află la Muzeul din Tapachuala. Ca multe alte
monumente olmece, cum ar fi de exemplu cel de la San
Martin Pajapan, şi acesta este o figurare compozită a
mai multor motive încâlcite unele în altele. Monolitul
în ansamblul său reprezintă un personaj în picioare, cu
braţele (mutilate în parte) atârnându-i de o parte şi de
alta a corpului; pe cap poartă o creastă de coif;
trăsăturile feţei sunt complet distruse, fără îndoială în
148
mod voit. Pe pieptul personajului se remarcă un
pectoral lat dreptunghiular, care nu este altceva decât
masca convenţională a jaguarului olmec: sprâncene în
formă de flăcări, nasul lat şi plat, buza superioară
arcuită. Botul animalului mitic este complet deschis, în
aşa fel încât înconjură un personaj aşezat, cu picioarele
încrucişate pe limba şi pe maxilarul inferior al
monstrului. Acesta este un „prunc" olmec, uşor de
recunoscut, marcat de o crestătură în formă de V în
mijlocul frunţii, cu ochii oblici şi gura felină. Aşadar,
regăsim aici, executată în cel mai autentic stil din
Veracruz-Tabasco, tema „pruncului" cu trăsături feline
apărând dintr-o nişă, care este chiar botul jaguarului,
temă analizată şi observată deja pe altarul nr. 4 din La
Venta. Este puţin probabil ca un bloc de piatră de
asemenea dimensiuni să fi fost transportat în braţe de
la La Venta până aici, la Mazatan; trebuie deci să
admitem că sculptori olmeci au trăit şi au muncit în
această regiune. De altfel, acest monolit nu este singura
dovadă a unei prezenţe olmece la hotarele Mexicului şi
ale Guatemalei: nu departe de Ojo de Agua, la
Buenavista, nişte ţărani au găsit, în timp ce arau pe
câmp, o statuie înaltă de aproximativ 90 cm; capul şi
faţa statuii par o copie redusă a capetelor colosale din
zona metropolitană: trăsăturile, ochii, nasul, gura sunt
absolut conforme tipului acestor sculpturi; capul este
acoperit cu un fel de cască, susţinută de o cureluşă
trecută pe sub bărbie .

De cealaltă parte a fluviului Suchiate, la El Sitio, pe

teritoriul guatemalez, se află o piesă de jad gravată,
care pune o problemă foarte interesantă. Pe una din
feţe este incizat un chip olmec absolut tipic. Ochii,
nările şi gura au fost obţinute de dăltuitor prin săparea
jadeitului cu un burghiu, tehnică obişnuită a
şlefuitorilor de piatră olmeci. Pe fruntea figurinei este
gravat un ştiulete de porumb stilizat, înconjurat de
149
frunze. Pe cealaltă faţă a piesei sunt incizate nouă glife
suprapuse într-o coloană. Ele nu aparţin nici unui
sistem de scriere cunoscut - ca scrierea maya, de
exemplu -, dar aspectul lor general aminteşte de
caracterele gravate pe faimoasa statuetă din Tuxtla.
Anumite locuri din Guatemala au devenit
cunoscute numai pentru faptul că acolo s-au găsit
obiecte neîndoielnic olmece. Acesta este cazul aşezării
San Gerónimo, din Baja Verapaz (un cap de piatră, pe
care se observă un fel de căciulă terminată în partea
superioară cu o creastă de coif; faţa personajului este
prelungită de o bărbuţa) şi al aşezării Abaj Takalik, în
departamentul Retalhuleu (petroglifă).
Monumentul olmec cel mai caracteristic din
această regiune este însă basorelieful sculptat în stânca
din Piedra Parada (San Isidro). Personajul reprezentat
cu amândouă braţele ridicate pare să îngenuncheze sau
poate chiar să danseze (Bernal, pl. 95; Joralemon, fig.
14). Acoperământul de cap foarte complicat este
susţinut de o curea care trece pe sub bărbie; semnele
gravate pe braţe şi picioare, pe glezne şi încheieturile
mâinilor, pot fi interpretate fără îndoială ca bijuterii şi
brăţări. Faţa însă este atât de uimitor de olmecă încât
ne putem chiar întreba dacă artistul nu a vrut cumva să
înfăţişeze o mască felină. Este posibil ca faţa să se fi
terminat printr-o barbă scurtă. Aşa cum arată, acest
frumos basorelief constituie o mărturie absolut
convingătoare a prezenţei olmece în această parte a
Guatemalei.
Multe alte localităţi din Chiapas şi Guatemala ne
confruntă cu problema unuia sau a mai multor stiluri
aşa-zise „olmecoide", precum şi cu aceea a stilurilor de
tranziţie, reperabile până în epoca de înflorire a
civilizaţiei maya. Dar despre aceste lucruri ne vom
ocupa pe larg în rândurile ce urmează.
150
 În starea actuală a cunoştinţelor noastre,
monumentul olmec cel mai meridional este stânca
gravată de la Las Victorias, zona Chalchuapa, din
Salvador. În acelaşi timp este şi unul dintre cele mai
tipice monumente olmece care se poate imagina. Cele
patru personaje reprezentate în basorelief pe cele patru
laturi ale stâncii, par să iasă dintr-un panou sculptat în
La Venta; aceleaşi chipuri cu trăsături caracteristice,
aceleaşi acoperăminte de cap - doi dintre ei poartă
pălării rigide ca şi „preoţii" de pe altarul nr. 5 din La
Venta -, aceiaşi pectorali, aceleaşi pelerine. Prin
atitudinea lor, ei amintesc de personajele din Xoc şi
San Miguel Amuco: în scobitura braţului stâng îndoit,
toţi aceşti indivizi ţin obiecte compuse în aparență
dintr-o tijă cilindrică şi un element globular pc care
este gravat un decor trilobat.5
Aici, la Salvador, se opreşte drumul olmecilor spre
sud-est, în măsura în care este jalonat de sculpturile
cioplite în stănci nedesprinse de sol. Mai departe,
urmele nu dispar cu totul, în schimb apare din nou
aceeaşi problemă supărătoare şi îndoiala pe care o
ridică obiectele de mici dimensiuni, uşor transportabile
şi adesea considerate drept preţioase în virtutea
materialului din care sunt concesionate sau a stilului
lor.
Săpăturile făcute de Claude Baudez şi Pierre
Becquelin la Los Naranjos, în apropiere de lacul Yojoa
(statul Honduras), au permis determinarea aşa-
numitei faze „Jaral", cuprinsă între 800 şi 400 î.e.n., în
timpul căreia s-au exercitat puternice influenţe olmece.
Aceşti arheologi relevă „afinităţi ceramice ( ... ),
prezenţa unui cap de figurină în stil almee şi o
ofrandă cuprinzând o secure şi mai multe bucăţi de
cinabru" (p. 85). .
Câteva figurine de jad în stil incontestabil olmec
151
provin din Honduras şi Costa Rica. Astfel, la Estado
Cortes (Honduras), s-a găsit un mic personaj aşezat, cu
mâinile puse pe genunchi; imaginea acestei figurine a
fost publicată de Bernal.6
La hotarele meridionale ale Americii mijlocii, în
Costa Rica, zăcămintele de jad din peninsula Nicoya au
constituit poate un punct de atracţie pentru negustorii
sau exploratorii olmeci – jumătate comercianţi,
jumătate războinici -, care mergeau de-a lungul coastei
Pacificului de la Tonala şi Pijijiapan trecând prin Las
Victorias. Se cunoaşte un mic pandantiv de jad
provenind din Guanacaste: personajul - indiscutabil de
tip „bebe olmec" - este împodobit cu două aripi
amintind de cele ale liliacului.7 Aceasta ultimă
trăsătură, care n-a fost observată în altă parte, indică
poate faptul că aici s-a dezvoltat un stil local, însă de
inspirație evident olmecă: altfel spus, un asemenea
obiect - Michael Coe semnalează şi el un obiect similar
- putea să fie fabricat chiar în această zonă fie de un
meşteşugar olmec, fie de către un autohton care intrase
în contact cu imigranţii olmeci şi suferise influenţa lor.
Într-o lucrare recentă (1977), arheologul american
Doris Stane, specialist din Costa Rica, semnalează
incontestabile influenţe olmece în regiunea peninsulei
Nicoya. Această zonă pare să fi fost ultima limită a
civilizaţiei mezo-americane .

*
* *

Dacă un studiu s-ar mărgini să înregistreze numai

vestigiile autentic olmece din zona Veracruz-Tabasco
până la Costa Rica, chiar şi atunci recolta ar fi deosebit
de impresionantă. Dar în acest caz, ea nu va constitui
decât un aspect dintr-un tablou infinit mai complex,
152
acela al hotarelor mexicoguatemaleze şi al civilizaţiilor
care au precedat aici marea epocă clasică dominată de
mayaşi.
În această privinţă, aşezarea cea mai importantă se
găseşte la !zapa, situată pe teritoriul mexican, la est de
Tapachula (Chiapas) şi la câţiva kilometri de Rio
Suchiate. Sculptura în piatră de la Izapa constituie într-
adevăr - prin diversitatea şi numărul pieselor - un
spectacol copleşitor: 22 de stele, 19 altare şi multe alte
monumente, toate acoperite de basoreliefuri. Stilul
acestor reprezentări este extraordinar de dinamic şi
„baroc". Scenele descrise se referă la o mitologie
necunoscută nouă şi care pare foarte diferită de cea a
olmecilor. Nu mai există „prunci", nici urmă de
personaje hieratice cu atitudini majestoase, ci episoade
frământate şi sângeroase: un om ridică în aer capul
unui individ, pe care tocmai l-a decapitat (stela 21), un
schelet însuflețit - zeul morţii? - parc să se adreseze
unui personaj viu legat de el cu un fel de frânghie (stela
50), un luntraş într-o pirogă navighează pe o apă
bogată în peşti (stela 67). Păsări, plante sunt
reprezentate într-un mod destul de realist. Artistului
din Izapa îi plăceau liniile curbe, volutele. Totul pare să
se mişte, să se agite. Acest stil n-are nimic olmec. Cu
toate acestea se pot remarca unele afinităţi cu arta
olmecă, mai ales în ceea ce priveşte realizarea anumitor
detalii: astfel, „crucea olmecă" este caracteristică stelei
11; mai ales monumentul 2, care înfăţişează un
personaj stând pe vine în interiorul uriaşelor maxilare
ale unui felin - una din temele fundamentale ale artei
din La Venta şi San Lorenzo. Volutele, atât de frecvente
la Izapa, nu există de loc în ţinutul olmec, cu excepția
aşezării de la Tres Zapotes, unde acest motiv este
specific doar pentru ultima fază: monumentul C - o
ladă de piatră sculptată - este în acest sens un exemplu.
Stilul din Izapa - simbolic şi narativ – poate fi
153
întâlnit și în alte localităţi de pe versantul pacific al
Americii centrale, de exemplu la Abaj Takalik (Lee A.
Parsons), şi chiar în regiunile înalte din ţinutul locuit
de populaţia quiche, la Lagunita (cf. Ichon, 1977). Pe de
altă parte, monoliţi sculptaţi reprezentând fie capete -
de cele mai multe ori colosale -, fie indivizi graşi,
bucălaţi şi pântecoşi, fie botul stilizat al unui jaguar, au
fost descoperiţi în majoritatea cazurilor din întâmplare
cu prilejul muncilor agricole.
Să cităm, de exemplu, la Monte Alto, un cap de
piatră înalt de aproximativ 1,50 m, o mască de jaguar
stilizat înaltă de 1,60 m, un personaj obez de
dimensiuni asemănătoare; la EI Baul, un cap colosal; la
Bilbao, o statuie bucălată şi corpolentă; o figură
asemănătoare la „finca" Arevalo.8
Stanley Boggs şi Rafael Girard au scos la iveală trei
statui monolitice pe teritoriul unei „finca", numită
Leticia, în Salvador. Cea mai mică măsoară 1,41 m
înălţime, iar cea mai mare 2,10 m. Toate trei sunt
conforme aceluiaşi tip uman: cap mare - fără gât -
băgat între umeri, obraji foarte umflaţi, pântecul
enorm. Oare faţa să fie într-adevăr „olmecoidă", aşa
cum sugerează Rafael Girard?9 În ceea ce mă priveşte
cred că este necesar să se delimiteze cât mai strict -
bineînţeles, în măsura posibilului - domeniul
„olmecoid". Dacă trăsăturile acestor statui prezintă
vagi analogii cu feţele olmece tip baby-faces, dacă
masca de jaguar evocă şi ea La Venta, în schimb, capul
colosal din El Baul, înzestrat cu un nas proeminent şi
coroiat, nu are nimic olmec. Sculpturile înfăţişând
personaje obeze sunt frecvente în Guatemala, de la
coasta oceanului Pacific până la podişul central: există
cam o duzină de specimene la Kaminaljuyu, aşezare
importantă a cărei înflorire se plasează în epoca clasică.
Şi mai departe, pe versantul atlantic, la Copan, în
154
plin ţinut maya clasic, au fost descoperite două
sculpturi acefale, înalte de 1,20 m. Ele sunt foarte
asemănătoare cu figurile obeze de pe versantul pacific.
În sfârşit, nu poţi să nu fi impresionat de stilul
marilor mascaroane sculptate în formă de capete de
jaguar, care decorau terasele celui mai vechi
monument din cetatea mayaşă Uaxactun, din Peten.
Acest monument, denumit „E-VII-sub", de formă
piramidală, fusese acoperit de o construcţie mai
recentă. El datează din faza „Chicanel", cuprinsă
aproximativ între 700 şi 100 î.e.n.
Concluzia provizorie care se poate trage pe baza
cunoştinţelor noastre actuale, este că această zonă de
frontieră (Mexic-America centrală) a cunoscut o
intensă efervescenţa culturală în ultimele secole ale
primului mileniu î.e.n. şi la începutul preclasicului şi al
protoclasicului, între olmeci şi mayaşi. Au apărut
diverse stiluri locale care s-au răspândit apoi şi s-au
modificat. La fel ca în cazul stilului !zapa sau acela al
sculpturilor colosale, modalităţile stilistice nu sunt nici
olmece, nici maya, dar uneori traduc influenţa şi
moştenirile trecutului, alteori anunţă viitorul.
În această privinţa, descoperirea de inscripţii
cronologice în unele localităţi vine să arunce câteva
raze de lumină şi în acelaşi timp să proiecteze alte
umbre asupra marilor probleme ale acestei civilizaţii.
Dacă adoptăm sistemul maya clasic şi corelaţia G.
M. T. (Goodman-Martfnez Hernfodez-Thompson)
pentru a citi inscripţiile, ajungem la tabloul următor:

Chiapas şi
Guatemala meridională
Stela 2, Chiapa de Corzo 7.16.3.2.13. 35 î.e.n.
Stela 1, El Baul 7.19.15.7.12 36 e.n.
155
Zona metropolitană olmecă
Stela C, Tres Zapotes 7.16.6.16.18 31 î.e.n.
Statueta din Tuxtla 8.6.2.4.17 162 e.n.

Maya, Guatemala centrală

Stela 29, Tikal 8.12.4.8.15 292 e.n.
Plăcuţa, din Leyda (Tikal) 8.14.3.1.12 320 e.n.

Este clar că cele mai vechi date privind perioada

maya clasică (secolele III şi IV e.n.) se articulează ca să
spunem aşa fără greutate cu datele imediat următoare,
care marchează epoca de aur a marilor oraşe-cetăţi,
astfel încât o continuitate cronologică sigură poate fi
stabilită de la primele inscripţii din Peten până la
declinul civilizaţiei maya; dar, în schimb, sare în ochi
că datele olmece - cele din Chiapa şi El Balll - sunt prea
tardive.
Am remarcat deja (cap. II) analogiile de stil dintre
Cerro de Las Mesas şi Izapa. Dacă inscripţiile de tip
„baktun 9" din Cerro de Las Mesas, ar fi interpretate în
sistemul maya clasic şi dacă le-am considera prin
urmare contemporane cu cele din Izapa, atunci ar
trebui să conchidem că aşezarea Izapa a fost
contemporană cu marile centre maya în momentul
înfloririi lor. Or, aceasta pare greu de admis, aşa încât
suntem nevoiţi să propunem o altă ipoteză de lucru:
dacă „data zero" din „Marele Calcul", folosită la Tres
Zapotes în epoca târzie, iar În Chiapas şi Guatemala în
timpul fazei protoclasice, ar fi fost anterioară aceleia
din „Marele Calcul" maya; atunci data de pe stela C din
Tres Zapotes, de exemplu, ar putea să se situeze în
perioada numită de Bernal Olmec-III, adică între 600
şi 100 î.e.n. Această problemă este legată de aceea a
scrisului, despre care va fi vorba mai departe.
În căutare de noi urme ale expansiunii olmece, am
156
ajuns până la hotarele ţinutului ocupat de mayaşi. Cum
să nu fim miraţi atunci, constatând - sub rezerva unor
descoperiri ulterioare întotdeauna posibile - că această
expansiune, ca un adevărat puseu irezistibil s-a
declanşat dintr-un centru situat pe malul golfului
Mexic, a atins bazinul Mexicului, fluviul Balsas şi
Pacificul, văile din Oaxaca, Chiapas şi Soconusco,
mergând chiar până în Salvador şi Costa Rica; dar,
ajungând în zona în care a înflorit mai târziu marea
civilizaţie maya, această expansiune extraordinară nu a
lăsat nici un fel de vestigii. Aceasta este una din
enigmele cele mai captivante şi mai grele pe care ni le
pune civilizaţia olmecă.
Într-adevăr, aria de expansiune a acestei civilizaţii
coincide cu aceea a marilor culturi din America
mijlocie. Arhitectura monumentală a centrelor
ceremoniale, sculptura, o intensă motivaţie religioasă,
în sfârşit calcularea timpului şi scrierea hieroglifică,
sunt trăsături comune ale societăţilor evoluate din zona
mezo-americană; trăsături pe care nu le găsim nici la
nord, nici la sud de frontiere, care jaloncă dealtfel
foarte exact urmele prezenţei olmece. Se poate spune în
general acolo unde au venit olmecii a înflorit şi
civilizaţia mezo-americană; iar acolo unde nu au ajuns,
nici ea nu a apărut. Sătenii din nordvestul Mexicului,
cu toată calitatea artistică a ceramicii lor atât de variate
şi atât de dinamice, au rămas totuşi foarte marginali în
raport cu culturile clasice. Tarascii din Michoacan n-au
intrat decât foarte târziu în aria culturală a Americii
mijlocii. La sud-est, influenţele mezo-americane s-au
diluat în contact cu etniile chibcha din America
meridională, care exercitau la rândul lor o foarte
puternică influenţa, astfel încât presiunea mezo-
americană nu a putut depăşi linia mediană
reprezentată de Costa Rica. Dacă aria de expansiune a
olmecilor coincide cu aria civilizaţiilor clasice şi
157
postclasice ale Americii mijlocii din era noastră până în
secolul al XVI-lea, atunci se poate spune că civilizaţia
olmecă a fost „civilizaţia-mamă" a unei parţi întregi a
continentului.
Dar ... există o excepţie, şi ea este de dimensiuni
enorme - ţinutul mayaşilor. Desigur, am semnalat mai
sus câteva vestigii „olmecoide" în sudul Guatemalei. Se
mai pot menţiona şi alte câteva obiecte, ca de exemplu,
cădelniţele „olmecoide" din Kaminaljuyu (Bernal, pl.
101); mai sunt, desigur, şi cele două sculpturi (vag)
„olmecoide" din Copán, ca şi măştile de jaguar din
Uaxactun. Dar realitatea este că civilizaţia olmecă nu
pare să se fi răspândit nici la Peten, leagănul înaltei
civilizaţii maya cu oraşe ca Tikal şi Uaxactun, nici la
Palenque sau Piedras Negras în valea Usumacintei, nici
în Yucatan.
Deşi - este adevărat - cunoştinţele noastre sunt încă
foarte fragmentare, totuşi descoperirile viitoare vor
aduce cu siguranţă noi informaţii care ne vor ajuta să
nuanţam multe dintre concluziile noastre. Astfel, o
întâmplare (cazul clasic al unui ţăran defrişând un
petec de pământ) a prins să se scoată la iveală în martie
1978 ceea ce pare a fi - judecând după fotografia
imperfectă publicată de presa cotidiană 10 - o stelă
gravată în stil olmec. Se distinge într-adevăr o față
foarte asemănătoare aceleia care este gravată pe discul
aflat la Muzeul din Santiago Tuxtla, 11 Or, această stelă
înaltă de 88 cm şi cântărind aproximativ 200 kg, a fost
găsită pe teritoriul acelui ejido Emiliano Zapata,
comuna Tenosique (Statul Tabasco), deci în valea
Usumacintei, în plin ţinut mayaş, la est de Comalcalco
şi Palenque.
Este adevărat, de asemenea, că atenţia aproape în
exclusivitate acordată de arheologi vestigiilor maya din
perioada clasică (faptul este normal, dat fiind
158
prodigiosul lor interes ştiinţific şi valoarea lor estetică
excepţională) a contribuit la neglijarea altor urme
existente pe teritoriul mayașilor, urme care ar fi putut
să aparţină perioadei preclasice. Astfel, Gordon R.
Willey 12 menţionează un obiect olmec din jad
descoperit la Seibal, într-o ascunzătoare datând din
preclasicul mijlociu. Dar, fireşte, este foarte probabil ca
obiectele din jad să fi călătorit departe în timp şi spaţiu.
Pe de altă parte, săpăturile conduse recent de
misiunea arheologică franceză în departamentul El
Quiche din Guatemala 13, au permis să se descopere la
La Lagunita printre sculpturile care evocă mai curând
stilul din Izapa, un basorelief tipic olmecoid (sculptura
nr. 12), pe care Alain Ichon îl compară pe bună
dreptate cu unele reprezentări din La Venta.
Problema relaţiilor dintre olmeci şi mayaşi rămâne
însă deschisă.
Michael Coe (1968, p. 103) sugerează o „soluţie
paradoxală … şi anume că olmecii erau de fapt
Mayași". Mai exact, ei ar fi fost premayași, iar în
perioada declinului statelor olmece de la San Lorenzo
și La Venta, unele grupuri ar fi început să emigreze
spre est, „către pădurile din Peten şi peninsula
Yucatan, iar altele de-a lungul văilor fluviale, până în
munţii acoperiţi de stejari şi pini din Chiapas şi
Guatemala. Ceea ce fusese civilizația olmecă se
transformă treptat pentru a deveni în cele din urmă
civilizaţia maya."
Michael Coe situează această transformare în
perioada „formativă târzie", care a văzut născându-se
arta din Izapa. Aceasta din urmă ar constitui deci o
tranziţie între olmeci şi mayaşi.
Această reconstrucţie a protoistoriei maya este
seducătoare, dar Coe însuşi recunoaşte că „arta maya
159
clasică ( ... ) a devenit incredibil de rafinată şi de
realistă, şi este greu de crezut ( …) că stilul şi
iconografia sa au putut avea rădăcini olmece."
Totuşi, nu poţi decât să rămâi perplex în faţa a trei
serii de fapte incontestabile, şi anume: în primul rând,
abisul cronologic care desparte declinul civilizaţiei
olmece de acum trei sau patru secole î.e.n. de începutul
civilizaţiei maya de la sfârşitul secolului al III-lea e.n.;
în al doilea rând, profunda discontinuitate de stiluri, cu
atât mai marcată cu cât, după părerea mea, Izapa nu
poate fi considerată din punct de vedere stilistic ca o
formă intermediară între sculptura olmecă şi cea a
mayaşilor; în sfârşit, raritatea deja observată a
vestigiilor autentic olmece la Peten, în valea
Usumacintei 14 şi la Yucatan. În aceste localităţi
mayaşe, unde au fost făcute săpături intensive şi bine
organizate, inclusiv în straturile inferioare ale perioadei
Mamom anterioară anului 400 î.e.n., deci
contemporană cu înflorirea olmecă, nimic nu
dovedeşte o fază „formativă" de tranziţie între
civilizaţia din La Venta şi aceea a mayaşilor.
În faţa acestor constatări negative, trebuie totuşi să
notăm ceea ce la mayaşii clasici prelungeşte oarecum
tradiţia olmecă: altare monolitice şi stele, statui de
personaje care par să iasă din nişe, ascunzători care
conţin ofrande din jad, folosirea cinabrului în
morminte şi, bineînțeles, însăşi noţiunea de centru
ceremonial urban, monumentele dispuse după un plan
şi orientate după punctele cardinale. Cât despre
calendar şi serierea hieroglifică este clar că mayaşii nu
au avut cum să le inventeze singuri, dintr-odată, în
secolul al III-lea. In ceea ce priveşte originea glifelor şi
a cronologiei - asupra cărora vom mai reveni în altă
parte - olmecii au cunoscut desigur aceste două invenţii
mezo-americane şi au fost probabil autorii lor.Rămâne
să mai aflăm în ce moment al istoriei lor au făcut aceste
160
descoperiri.
Presupunând că olmecii (aşa cum aveau să facă
mult mai târziu toltecii cu prilejul prăbuşirii oraşului
Tula, în 1168) ar fi emigrat spre est în urma declinului
aşezării La Venta, pentru a ajunge în peninsula
Yucatan, în valea Usumacintei şi la Peten, nu putem
înţelege pentru ce aceste trei regiuni lasă să apară atât
de puţine urme ale prezenţei lor în epoca "formativă"
premaya clasică. Cred deci că trebuie înlăturată această
ipoteză, pentru a sugera o alta, poate mai conformă cu
stadiul actual al cunoştinţelor noastre.
S-a arătat deja în capitolul II că blocul lingvistic
maya, care ocupa fără îndoială coasta golfului Mexic la
începutul celui de al II-lea mileniu î.e.n„ s-ar fi scindat
spre mijlocul acestui mileniu, în aşa fel încât ramura
huaxtecă s-ar fi detaşat în direcţia nordului, iar ramura
protomayaşă ar fi întreprins spre sud-est migraţia care
avea să o ducă până în zonele unde civilizaţia maya
clasică urma să înflorească aproximativ 1800 de ani
mai târziu. Este verosimil ca aceste popoare care nu
sunt olmece, rămase mărginaşe în raport cu marile
centre, să fi asistat la avântul civilizaţiei din La Venta.
Ne putem imagina că au contemplat de departe aceste
noutăţi tulburătoare care erau, în epoca aceea,
construcţiile monumentale, sculpturile, cizelarea
jadului, şi că, fără a intra pentru asta în orbita olmecă,
fără să sufere o adevărată dominaţie culturală sau
măcar să asimileze anumite particularităţi tipice, ei s-
au inspirat din ceea ce vedeau sau auzeau povestindu-
se; astfel se poate presupune că ei au reţinut nu
neapărat elemente strict olmece ca „pruncul" cu
trăsături feline, ci aspecte culturale mai generale şi în
acelaşi timp mai fundamentale. Adică, ei n-ar fi imitat
propriu-zis, ci s-ar fi inspirat numai. Un asemenea
fenomen este perfect conciliabil cu rezistenţa dârză
opusă pătrunderii olmece în ceea ce trebuia să fi fost
161
inima ţinutului maya. Nu ne interzice nimeni să
credem că protomayaşii, înainte de a intra în istorie cu
monumentele lor de piatră şi cu inscripţiile lor
hieroglifice, au admirat înflorirea olmecă şi i-au păstrat
amintirea, interzicând în acelaşi timp, cu stricteţe,
pătrunderea pe teritoriul lor chiar şi olmecilor. Astfel s-
ar explica de ce zona maya este lipsită de monumente,
de stele, de stânci sculptate după tiparul olmec:
mayaşii clasici pe care îi cunoaştem, s-ar fi izolat
blocând drumul de acces către ţara lor şi nepermiţând
străvechilor lor vecini şi fără îndoială adversari să mai
pună piciorul pe acele pământuri.
Aceste reflecţii - căci aici părăsim domeniul faptelor
pentru acela al ipotezelor - ne fac să ne întrebam care
era în realitate această imensă arie; de manifestare a
prezenţei olmecilor, pe care am văzut-o cuprinzând o
mare parte din Mexic şi revărsându-se peste America
centrală. Era un singur stat sau mai multe? Erau
colonii? Exista un „imperiu olmec"?
_____________________________________________________________________

1. Pina Chan și Navarrele, p. 11.

2. Maria Antonieta Ccrvantcs, fig. 14
3. Caso, 1947, p. 91; fig. 58
4. S. Elkholm -Miller, p. 18 136
5. Boggs, 1950, pp. 85-92. Joralemon, fig. 13. Coe, 1968, p. 151.
Baudez, fig. 1.
6. Bernal, 1969, fig. 102
7. Joralemon, fig. 196. Bernal 1969, fig. 103
8. Aceste sculpturi sunt reproduse în Bernal, 1DG9, pl. 88-93.
9. Girard, Rafael, p. 200, fotografiile nr. 7, 8, 9, 10.
10. 1 Articol semnat de Zenlalla P. (Alessio) în ziarul Excelsior,
Mexrico, D. F., 18 martie 1978. Fotografia în acelaşi ziar, nr. din 29
martie. Stela a fost examinată de un arheolog mexican, Roberto
Garcia Moli, care consideră că ar aparţine perioadei pre-clasice, de
162
la 500 î.e.n.
11. Vezi Marfa Antonieta Cervantes, fig. 1
12. Willey, 1975, pp. 44-45 şi 1977, p. 863 (nota 6).
13. Ichon, Alain, 1977, p. 34, fig. 24 şi 25. 152
14. Xoc se găseşte în bazinul Usumacintei, dar în poziţie marginală
prin raportare la centrele importante ca Palenque, Yaxchilan,
Pieclras Negras.

163
07. UN „IMPERIU OLMEC”?

Viziunea unei mari civilizaţii, acoperind un imens

teritoriu din America mijlocie, răspândindu-şi stilul,
iconografia, obsesiile chiar, şi impunându-le de la
Balsas la Nicoya şi de la La Venta la Tlapacoya, evocă în
chip inevitabil imaginea unui imperiu. Treptat, pe
măsură ce informaţiile se acumulează, cercetătorul este
tot mai înclinat să vorbească despre existenţa unui
„imperiu olmec", aşa cum până nu demult se vorbea
despre un „Vechi Imperiu" maya. Dar această ultimă
noţiune a fost abandonată pentru că s-a ajuns la
concluzia că mayaşii clasici din secolul al III-lea până
în secolul al X-lea, au avut cetăţi, ligi, alianţe, dar nu
ceea ce se poate numi cu adevărat un „imperiu". Ce
putem însă deduce din vestigiile olmece descoperite în
această vastă porţiune a continentului?
Şi mai întâi care putea fi modul de guvernare al
olmecilor? Cum erau organizate oraşele lor cetăţi? Erau
constituiţi într-un singur stat sau în mai multe state?
Atât cât ne putem da seama la ora actuală, marile
centre olmece, cum este La Venta de pildă, pot fi
descrise ca nişte „oraşe-cetăţi dispersate" - pentru a
folosi expresia lui Alfonso Caso. Altfel spus, fiecare
dintre entităţile politice se compunea dintr-un centru
164
planificat, comportând terasamente, platforme, edificii
piramidale cu sculpturi (altare, stele), ofrande,
morminte, totul orientat în raport cu punctele
cardinale după o axa nord-sud , cu o deviaţie de 8° la
vest; în apropierea pământurilor cultivate cu porumb
se aflau sate sau cătune, ba chiar locuinţe izolate.
Astfel, cetatea olmecă nu este, pe de o parte, complet
urbanizată, aşa cum aveau să fie mai târziu Teotihuan,
şi Tenochtitlan, dar nici nu se reduce, pe de altă parte,
la un simplu „centru ceremonial". Ea este expresia
simbiozei între o populaţie de cultivatori, furnizori de
alimente şi de mână de lucru, şi o elită de conducători,
preoţi, războinici, negustori, meşteşugari şi artişti,
sculptori, dăltuitori.
Descriind în aceşti termeni cetatea olmecă din
antichitate - descriere fondată în principal pe vestigiile
din La Venta - ne referim evident la fapte mai recente şi
mai bine cunoscute: cetatea maya clasică este şi ea o
„cetate dispersată". La Palenque, de exemplu, este
evident ca un anumit teritoriu supus unei autorităţi
centrale (poate, în secolul al VII-lea, autorităţii
preotului-rege cu mască de jad, îngropat în acea
splendidă criptă de sub Templul Inscripţiilor) regrupa
ansamblul monumentelor - palate, sanctuare, cu
minunatele lor basoreliefuri şi cu panourile lor de stuc,
a căror artă este de o mare delicateţe - şi populaţia de
cultivatori, ţărani, ale căror colibe cu acoperişul de
frunziş se răspândea printre dealuri.
Într-un cuvânt, aşa cum micile cetăţi greceşti îşi
asociau acropolele şi „demele" lor rurale, ceea ce
numim astăzi câteodată „oraşul" mezoamerican era
rezultatul unui sinoceism: pe de o parte, centrul,
reşedinţa zeilor şi a preoţilor, a şefilor, a negustorilor,
loc de ritual, de guvernare şi comerţ; pe de altă parte,
satele şi cătunele neolitice a căror viaţă zilnică - în
afară de participarea la muncile reclamate de
165
autoritatea centrală - nu se schimbase fără îndoială
câtuşi de puțin încă de la începuturile agriculturii.

43. Cap colosal: monumentul nr. 1, San Lorenzo. Muzeul de

antropologie. Jalapa.

Caso (1964, pp. 37-38) subliniază că nu a găsit nici

o urma, în zona Veracruz-Tabasco, a vreunei mari
concentrări urbane, care să indice existenţa unei mari
metropole. Vestigiile din La Venta se întind pe 550 ha,
cele de la Tres Zapotes pe 400 ha, iar cele de la San

166
Lorenzo (inclusiv aşezările vecine) pe 2400 ha. Aceste
cifre suportă desigur comparaţia cu cifra de 1000 ha,
care defineşte suprafaţa Mexico-Tenochtitlan-ului la
începutul secolului al XVI-lea. Dar capitala aztecă -
clădită pe insuliţe şi bancuri de nisip -, cu casele ei
înălţate pe piloţi la marginea canalelor, era un oraş
concentrat. Oraşele-cetăţi olmece par făcute dintr-o
ţesătură cu ochiuri mari. Din cauza climei toride,
locuinţa se reducea - ca şi în cazul mayaşilor - la
„colibe" din materiale uşoare (lemn, frunziş),
asemănătoare colibelor lacandonilor de astăzi. De
aceea, din aceste locuinţe nu a mai rămas practic
nimic, în afară doar de câteva fragmente. de pământ
ars şi câteva pietre de măcinat.

44. Stelă. San Miguel Amuco, Guerrero (releveu).

167
45. Basorelief. Xoc, Chiapas, (releveu).

168
46. Monumentul nr. 10, San Lorenzo. Muzeul de antropologie,
Jalapa.

Trebuie să repetăm: cunoştinţele noastre privind

aşezările olmece sunt încă departe de a fi complete; vor
169
mai trebui făcute multe alte săpături pentru a putea
avea o imagine limpede asupra acestei civilizaţii. În
măsura în care cunoaştem cetăţile olmece din zona de
coastă, La Venta ne apare ca o adevărată capitală. În
afară de faptul că în această așezare se află singura
„piramidă" din toată regiunea, mormintele cu un bogat
mobilier funerar dau impresia că aici au fost îngropate
personaje deosebit de puternice şi ilustre.
La Venta - capitală olmecă? Există în America
mijlocie o veche tradiţie confederală: spre deosebire de
Teotihuacan şi Tula, care au exercitat poate singure o
dominaţie absolută, fără a-şi mai împarţi puterea cu
alte oraşe-cetăţi; cetăţile maya clasice erau grupate - se
pare - în diverse ligi mal mult sau mai puţin durabile,
formate în jurul loc, localităților Palenquc, Piedras
Negras sau Copan. La Yucatan s-a constituit în epoca
postclasică liga de la Mayapan, Uxmal şi Chichen-Itza.
Şi, în definitiv, „imperiul aztec" ce altceva a fost decât o
confederaţie tricefală, din care făceau parte Mexico,
Texcoco şi Tlacopan, chiar dacă cetatea aztecă era
singura care îşi exercita aici hegemonia?
Fireşte, nu posedăm nici o dovadă ştiinţifică
valabilă care să ne permită să tragem concluzii
pertinente şi coerente asupra evoluţiei sociopolitice, de
la ligile maya sau mexicane până la cetăţile olmece. În
această situaţie, trebuie să ne mărginim a considera
verosimil faptul că unele centre ca Tres Zapotes,
Laguna de Los Cerros, San Lorenzo etc. s-au asociat
probabil sub influenţa preponderentă a La Ventei într-
o ligă sau confederaţie care acoperea cu autoritatea ei
teritoriul numit „metropolitan" (Veracruz-Tabasco).
Dar cine deţinea puterea în cadrul acestui grup?
Dacă admitem că oraşul-cetate olmec a „răsărit” -
ca să zicem aşa - din uniunea satelor sau a cătunelor în
care locuiau ţăranii neolitici, să ne referim atunci la
170
ceea ce s-ar putea şti sau măcar imagina despre
structura politică a acestor sate. Dacă judecăm după
figurinele aflate în aşezările preclasice, unii indivizi
purtau haine, podoabe, măşti, care îi deosebeau de
marea masă; fără îndoială, era vorba de „şamani",
personalităţi puternice, respectate şi temute, la
frontiera dintre magie şi religie, intermediari între
lumea umană și forţele supranaturale. Asemenea
magicieni-preoţi există încă şi astăzi în unele
comunităţi indiene, cum este cea a mamilor (maya) din
Guatemala.
Fără îndoială, această „elită" sătească a fost
fermentul prodigioasei mutaţii care i-a făcut pe olmeci
să treacă de la cătun la oraşul-cetate, de la (agri)cultură
la civilizaţie: mutaţie, căci nimic nu permite să
descoperim o evoluţie „formativă", o lentă maturizare
de mai multe secole. În aceasta constă nucleul dur al
misterului olmec. O trecere bruscă la un nivel superior
sub impulsul unor indivizi de geniu? Inovaţii aduse pe
neaşteptate din afară? Dar în acest caz, de cine şi de
unde?
Noţiunea de „masă critică" de populaţie merită să
fie menționată aici. Insula La Venta putea să ofere un
habitat pentru 18 000 de persoane, iar zona
metropolitană putea să numere până la 350 000 de
suflete. Este posibil ca o efervescenţă intelectuală, o
dorinţă profundă de schimbare să fi luat naştere în
această masă umană cu ocazia adunărilor periodice, a
târgurilor sau a ritualurilor.
Să fi fost puterea olmecă esenţialmente războinică?
Statele toltec şi aztec au fost puternic marcate de
pecetea militarismului; arta din Tula,_ Chichen-Itzâ şi
Mexico aduce dovezi grăitoare în acest sens: statui de
războinici şi cavaleri-vulturi, colonadele de soldaţi
încremeniţi sub armele şi coroanele de pene rigide,
171
defilări militare şi animale simbolice ale războiului -
vulturi şi jaguari devorând inimi. La olmecii noştri,
însă, nimic din toate acestea. Doar câteva fiinţe
zburătoare care par să învârtească deasupra capului
obiecte indistincte, poate arme: dar aceştia sunt
evident demoni sau zei. Fără îndoială, nu în zona
metropolitană, ci la Chalcatzingo se pot vedea acei
oameni mascaţi agitând ameninţător măciuci: totuşi,
scena - aşa cum am mai spus - este religioasă şi nu
militară. Cam peste tot arta olmecă reprezintă indivizi
echipaţi cu obiecte enigmatice, asemănătoare unor
scuturi mici (vom reveni asupra acestui amănunt);
totul însă ne face să credem că nu este vorba de arme.
Ca şi la Teotihuacan, imaginea pe care civilizaţia
olmecă o transmite despre ea însăşi nu este războinică.
Comparând-o cu aceea a mayaşilor clasici, cea mai
apropiată în timp şi spaţiu, observăm aceeaşi absenţa a
scenelor de luptă şi violenţă, cum sunt de exemplu cele
înfăţişate de frescele de la Bonampak, unde prizonieri
însângeraţi imploră mila; nu se văd nici măcar
lăncileînvârtite Amenințător deasupra capului ca la
Yaxchilan. Dacă civilizația maya din primul mileniu ne
dă impresia, cu unele rezerve, ca a fost în ansambluri
mai curând paşnică (şi infinit mai puţin războinică
decât cea din Tula, Yucatan şi Mexico în mileniul
următor), civilizaţia olmecilor pare a o depăşi cu mult.
Sculpturile şi obiectele cizelate, figurinele din ceramică,
reflectă o foarte puternică constantă religioasă. Ce ne
arată această artă? Preoţi şi zei.
Ceea ce s-a spus este fără îndoială adevărat, dar ca
o primă aproximaţie, căci deşi sunt mulţi preoţi şi zei
(incluzând aici şi pe copiii-jaguari), nu sunt numai ei.
Cum să interpretăm, de exemplu, figurinele de jad şi
serpentin grupate în ofranda nr. 4 din La Venta,
auditoriu atent al unui personaj din piatră vulcanică?
Ar putea fi vorba despre un consiliu, despre ,,locul
172
cuvântului", aşa cum numeau aztecii Tlatocan-ul sau
consiliul lor suprem. Aceşti demnitari nu poartă nici
mitrele, nici podoabele preoţilor. Să fie oare şefi „laici"?
Cât despre capetele colosale, suntem tentaţi să Ie
considerăm, aşa cum s-a văzut, drept portrete de mari
şefi, de prinţi sau de regi.
Pe de altă parte, caracterul în general paşnic al
civilizaţiei olmece nu împiedică nici existenţa unei
perioade de extremă violenţă care să fi pus capăt
înfloririi de la San Lorenzo, pentru a nu cita decât acest
caz; nici faptul ca emisari, negustori înarmaţi sau
soldaţi să fi practicat arta războiului În afara zonei
metropolitane, în regiunile periferice sau îndepărtate.
Nu este deci imposibil ca măcar în anumite epoci,
alături de preoţi să fi existat şi şefi militari, aşa cum
cum vedea, de pildă, în oraşele-cetăţi maya, unde
preoţii erau secondaţi de şeful războinicilor, Halach
Uinic.
Un alt fapt care trebuie luat în consideraţie este
răspândirea extraordinară a obiectelor de jad cizelat
autentic olmece, îndeosebi prin America mijlocie.
Această răspândire sugerează o vie activitate
comercială, efectuată de indivizi specializaţi, în acelaşi
timp negustori, spioni şi soldaţi ca şi acei pochteca
azteci.
Societatea olmecă - aşa cum ne-o putem imagina cu
ajutorul slabelor indicii pe care la posedăm - era
desigur ierarhizată şi autoritară: în partea de jos a
piramidei sociale, se afla o populaţie în esenţă rurală,
supusă tributului şi corvezii - fapt ce explică şi imensele
lucrări publice executate graţie acestei mâini de lucru;
în vârf, probabil o clasă superioară de preoţi-magicieni,
observatori ai astrelor, pricepuţi în mânuirea oglinzilor
lor de hematit, adoratori ai pruncului-jaguar, urbanişti
şi arhitecți în acelaşi timp; alături de acest cler sau
173
depinzând de el, comercianţii, responsabili în mare
parte pentru expansiunea spre Centru şi Pacific, şi
poate demnitarii militari; în sfârşit, la mijloc, o
mulţime de servitori, zidari, pictori, sculptori,
dăltuitori, meşteşugari şi toate felurile, care îşi duceau
viaţa chiar în inima oraşelor-cetaţi.

Este indiscutabil însă faptul că o autoritate foarte

puternică şi profund acceptată era necesară pentru a
obţine de la popor eforturile uriaşe pe care le
presupunea transportul monoliţilor, înălţarea de centre
ceremoniale, clădirea unei piramide sau construirea
unui sistem de canale subterane. Fără îndoială
motivaţia religioasă a fost la baza acestei structuri
politice. O teocraţie, comportând unele aspecte ce-i
drept marginale de tip mercantil şi războinic -, aceasta
ar putea fi definiţia oraşului-cetate olmec.
În concluzie, zona „metropolitană" a fost fără
îndoială, ca şi Peten-ul sau valea Usumacintei pentru
mayașii clasici, o regiune de „oraşe-cetăţi dispersate" -
uneori grupate în ligi -, în care La Venta şi-ar fi putut
impune hegemonia. Aceste centre şi teritoriile lor
periferice, fie că erau legate sau nu prin structuri
politice, aveau În comun un patrimoniu cultural foarte
original, aceeaşi religie, aceeaşi simbolistică.
Activităţile militare nu jucau - se pare - un rol deosebit
în cadrul acestui regim. Totuşi expansiunea economică
i-ar fi putut determina pe olmeci să se înzestreze cu
anumite mijloace (posturi, garnizoane) pentru a apăra
drumurile comerciale sau nucleele de „colonişti",
instalate departe de zona metropolitană. Exemplul
Atenei în epoca lui Pericle arată suficient de
convingător ca un stat putea foarte bine să se conducă
în interior într-un mod paşnic şi, totodată, să-şi
exerseze hegemonia în afara frontierelor sale, după
metodele militarismului.

174
 Nu este greu să ne închipuim că popoarele
autohtone din Mexic, contemporane cu înflorirea
olmecă, au aflat probabil cu uimire, dar şi cu teamă, ce
se întâmpla în junglele de pe coastă. În ochii simplilor
cultivatori de porumb, aceşti oameni ciudaţi care
clădeau monumente, care tăiau piatra, care celebrau
rituri până atunci necunoscute în jurul unui zeu cu
trăsături de felină, trebuie să le fi apărut ca semidivini,
magicieni demni de admiraţie, dar în acelaşi timp de
temut. Veştile călătoresc repede în ţinuturile indienilor,
şi această nemaivăzută explozie de platforme şi altare,
de. stele şi basoreliefuri, acolo, departe către răsărit şi
către „marea divină", a constituit fără îndoială o temă
de comentarii infinite în cătunele de pe podişul central.
Iar când olmecii înşişi se arătară, urcând în
caravane potecile anevoioase care duc de la coasta
Golfului la Pământurile Reci, nu le-a fost greu probabil
să obţină libera trecere, ba chiar să se instaleze în
grupuri mici, impunându-se mai curând prin prestigiul
lor decât prin forţa armelor, în regiuni unde populaţia
dealtfel nu era prea densă.
Aşezări ca Las Bocas, Tlatilco, Tlapacoya,
Chalcatzingo, şi în general toate câte au fost semnalate
în Districtul federal şi în statele Mexico, Morelos,
Puebla şi Guerrero, sugerează o coabitare paşnică între
„nucleele" olmece minoritare și populaţiile mai
numeroase dar mai primitive. Desigur, basoreliefurile
rupestre de le Chalcatzingo, picturile din grotele de la
Oxtotitlan şi Juxtlahuaca, dovedesc o activitate
religioasă şi artistică care presupune existenţa unor
grupuri olmece destul de substanţiale şi bine
organizate. Dar operele tipice ale marii arte olmece
„metropolitane" lipsesc din aceste regiuni „coloniale":
capetele colosale sunt absente, iar arta statuară este
foarte slab reprezentată. În schimb, se observă o
dezvoltare remarcabilă a ceramicii şi a cizelurii; iar
175
basoreliefurile care se află la San Miguel Amuco, Padre
Piedra şi Xoc demonstrează unitatea unui stil dincolo
de distanţe şi obstacole naturale.
Numărul obiectelor din piatră dură (figurine, securi
lustruite şi gravate), descoperite în Guerrero, a fost atât
de marc, încât arheologii au fost nevoiţi să se întrebe
dacă nu cumva originea stilului olmec trebuie să fie
situată în această regiune. Dar o asemenea ipoteză
trebuie înlăturată, deşi densitatea descoperirilor din
valea fluviului Balsas şi din împrejurimi ridică încă
multe probleme. Dacă pietrele semi preţioase provin
din această zonă, putem presupune că aici s-au instalat
mineri olmeci, iar odată cu ei au apărut şi atelierele de
meşteşugari. Populaţia de origine olmecă, venită de pe
ţărmul îndepărtat al Golf ului, era răspândită ca o
emulsie în multiple grupuri mici, printre autohtonii
care aveau desigur o cultură proprie. Dar, evident,
influența noilor veniţi nu putea întârzia să se facă
simţită şi asupra autohtonilor înşişi: de unde,
trăsăturile „olmecoide", care se pot observa cam peste
tot la preclasici, încă de la sfârşitul celui de al II-lea
mileniu î.e.n.
Totuşi, ţinând cont de datele furnizate de văile din
Oaxaca, ni se înfăţişează un tablou diferit. Aici, o
cultură autohtonă deja viguroasă îşi manifestă de
timpuriu trăsăturile originale care se vor preciza tot
mai mult de-a lungul secolelor, îndeosebi la Monte
Alban. Civilizaţia zapotecă, în timpul fazei sale
formative, se găseşte în contact cu olmecii; contact cu
caracter comercial, aşa cum s-a văzut, datorat
existenţei zăcămintelor de magnetit şi hematit, dar care
a înlesnit relaţiile culturale şi implicit influenţa
stilistică. Faimoşii „Dansatori", ca şi reprezentările
olmecoide, răspândite de la Monte Negro şi Yagul până
la Cuilapan sunt dovezi incontestabile ale acestui
impact profund şi prelungit. Dar - atât cât se poate
176
judeca în starea actuală a cercetării arheologice - se
pare că olmecii nu s-au stabilit în număr mare şi
pentru un timp îndelungat în Oaxaca.
Chiapas, coasta Soconusco şi aşezările centrale
americane, vădesc nu numai influenţa, ci şi prezenţa
olmecilor atât în ţinuturile viitorilor mayaşi, cât şi de-a
lungul a ceea ce ar fi putut fi drumul urmat de
negustori sau de războinici (sau negustori-războinici),
al căror itinerar trecea prin istmul Tehuantepec. Cei
care au sculptat stâncile din Pijijiapan în Mexic, din
Chachuapa în Salvador, erau fără nici o îndoială olmeci
stabiliţi definitiv în aceste localităţi atât de îndepărtate
de metropola lor. Aici, ca şi în alte părţi, influenţa şi
exemplul lor au acţionat asupra populaţiilor neolmece
în mijlocul cărora trăiau. Chiar dacă stilul Izapa este
foarte diferit de acela al operelor olmece, însăşi ideea
de a construi stele şi de a sculpta basoreliefuri a putut
să pornească de la impulsul dat de aceşti oameni din
Golful Mexic, transplantaţi pe coasta oceanului Pacific.
În concluzie, putem vorbi oare despre un „imperiu
olmec"? Nu, fără îndoială, dacă vrem să-I păstrăm
cuvântului „imperiu" adevăratul său sens, care implică
ideea de supunere a unor vaste regiuni marginale
puterii politice şi militare deţinute de zona
metropolitană. Nu se poate afirma că ar fi avut
„guvernatori", garnizoane permanente sau o structură
militară asemănătoare acelora care s-au dezvoltat În
imperiile antice din Lumea Veche (satrapiile imperiului
persan, diocezele şi provinciile imperiului roman) sau
similară celei afirmată în statul incaş din Peru, cu
rigida sa organizare militară, economică şi religioasă.
Ceea ce cunoaştem cel mai bine în Mexic este
imperiul aztec. Or, dacă este adevărat că oraşele şi
satele supuse trebuiau să plătească tributul în mod
regulat, nu mai puţin adevărat este şi faptul că aceste
177
aşezări s-au bucurat de o autonomie aproape totală.
Funcţionarii imperiali, calpixque, nu se interesau decât
de plata impozitului; cât despre rest, provinciile se
administrau după bunul lor plac. Dealtfel,
imperialismul aztec tolera nu numai autonomia, ci şi
independenţa statelor precum Metztitlan, Yopitzinco,
Tutotepec, Teotitlan, fără să mai vorbim de neînvinsa
Tlaxcala. Noţiunea de „imperiu" devine în acest caz din
ce în ce mai vagă pe măsură ce căutăm să o înţelegem.
Am putea totuşi vorbi despre un „imperiu olmec",
însă mult mai puţin structurat şi mult mai lacunar
decât cel al aztecilor; un fel de imperiu în stare difuză,
compus din instituţii mai mult sau mai puţin
sporadice, din posturi permanente pe anumite
itinerare, din agenţii comerciale şi zone de influenţă.
Mari călători pe uscat, aşa cum fenicienii erau mari
călători pe mare, olmecii nu au fost - se pare - dominaţi
de gândul de a cuceri noi teritorii pentru a le integra
apoi unui mare imperiu; ei au preferat să amplaseze
mai multe reţele de „colonii", în sensul pe care acest
cuvânt îl avea în antichitatea greco-romană, adică de
mici nuclee de emigranţi coexistând cu populaţiile
locale. Şi, aşa cum scrie Alfonso Caso (1965, p. 42),
„era inevitabil ca olmecul să se simtă superior prin
cultura sa populaţiilor neolitice care trăiau în
America mijlocie".
Anumite porţiuni din această imensă zonă de
răspândire a civilizaţiei olmece erau probabil guvernate
de oameni (preoţi? funcţionari? militari?) veniţi din
metropolă, şi reprezentând de exemplu pe conducătorii
din La Venta. Unele, deşi populate de olmeci, erau
ocârmuite de personalităţi autohtone. În sfârşit, altele
continuau să-şi păstreze cultura tradiţională, limbajul
şi zeii lor, dar - în acelaşi timp - îşi însuşeau mai mult
sau mai puţin profund anumite trăsături ale civilizaţiei
mai sofisticate care pătrunsese aici.
178
 Deşi ştim puţine lucruri despre religia olmecă, este
legitim să presupunem că ea a contribuit într-o măsură
largă la dinamismul expansionist al acestui popor.
Prozelitismul a fost întotdeauna, în istoria lumii, un
puternic factor de difuziune. „Misionari" olmeci au
parcurs poate lungile drumuri ale Americii mijlocii
pentru a răspândi cultul zeului-jaguar. Ritualurile
ţinând de "pruncul" cu trăsături feline nu par să se fi
răspândit În afara zonei metropolitane; totuşi, zeul-
jaguar a devenit încă din această epocă îndepărtată
şipână la decăderea civilizaţiilor autohtone, una din
personalităţile divine dominante ale panteonului
mezoamencan.
Mai degrabă cultural şi religios decât militar, mai
mult comercial decât administrativ, mai curând o
civilizaţie decât o putere, ceea ce numim „imperiul
olmec" a fost primul - în această parte a lumii - din
uimitoarele edificii umane, primul din multitudinea de
popoare, care au primit succesiv amprenta
Teotihuacan-ului, a oraşelor-cetăţi maya, a Tulei şi
Tenochtitlan-ului. Pentru întâia oară, un val de gândire
şi acţiune, de artă şi comerţ, o religie, un stil, au depăşit
limitele înguste ale satului. A fost trecerea decisivă,
pragul de care s-au apropiat fără să-l treacă, însă,
atâtea alte populaţii ca indienii pueblo de pildă:
tranziţia, sau mai curând mutaţia care, două mii de ani
după primele tatonări ale agriculturii, a transformat
viaţa ţăranului mexican, inventând oraşul, creuzet al
ideilor noi.

179
08. CÂTEVA TRĂSĂTURI ALE
VIEŢII OLMECE

Încercând să avem o vedere de ansamblu a ceea ce

putea fi viaţa olmecilor, suntem îngroziţi de
imensitatea ignoranţei noastre.
Mileniile şi clima, timpul distrugător şi ploile
devastatoare, nu ne-au lăsat nici un os, nici o haină,
nici o casă. Cu excepţia unei măşti, nici un obiect de
lemn, prelucrat sau nu; n-a supravieţuit nici o ţesătura,
nici un petec de piele. Nimic n-a rezistat, în afară de
ceramică şi de piatră. Din fericire, olmecii au modelat
argila, au cizelat şi tăiat jaduri şi bazalturi: tot ceea ce
ştim despre viaţa lor nu provine decât din această
iconografie, care nu este întotdeauna uşor de
interpretat.
Despre tipul fizic al olmecilor a fost vorba mai sus.
Ei practicau fără îndoială deformarea craniului
(comprimat cu ajutorul unei scândurele şi a unor
bandaje, când cutia craniană a sugarului era încă
maleabilă), şi mutilarea dinţilor din faţa. Aceste două
trăsături - evidente pentru oricine priveşte de aproape
figurinele - le regăsim de pildă la statuetele care
compun extraordinara ofrandă nr. 4 din La Venta.
180
Aceste trăsături constituiau fără îndoială semnele de
recunoaştere ale clasei superioare, aşa cum vor fi mai
târziu şi pentru mayaşii din era clasică. Mai greu de
interpretat - deşi este o trăsătură frecventă în
reprezentările umanoide, mai ales la figurinele de
piatră dură - este acea adâncitură în formă de V, un
triunghi cu vârful întors în jos, care marchează fruntea
personajelor. S-au sugerat nenumărate explicaţii:
această deschizătură ar simboliza, după unii,
joncţiunea încă neterminată a oaselor craniului la noul
născut. După alţii, ar fi vorba de o adâncitură care se
poate observa pc craniul jaguarului. Trebuie să
mărturisim ca aceste tentative nu sunt satisfăcătoare.
Un singur fapt este sigur: craniul crăpat este o
caracteristica frecventă a iconografiei olmece; iar
această surprinzătoare reprezentare a capului omenesc
se regăseşte în arta din Teotihuacan, unde mai multe
figurine au un cap bilobat cu o adâncă scobitură în
mijlocul frunţii.
Îmbrăcămintea olmecă: cum se confecţiona şi din
ce era făcută? Se pare că, încă din această epocă,
îmbrăcămintea mezo-americană şi-a fixat
caracteristicile esenţiale: omul purta slip, acel maxtlatl
aztec din epoca postclasică, câteodată un fel de fustă
scurtă, eventual o mantie amplă; femeia se îmbrăca cu
o fustă şi cu o bluză, dar putea (aşa cum fac şi astăzi
indiencele cele mai legate de tradiţie) să-şi lase pieptul
descoperit. Climatul ţării olmece făcea necesară o
garderobă mai complicată. Şi femeile şi bărbaţii se
încălţau probabil cu sandale.
Ştim cu certitudine că olmecii cultivau bumbacul,
plantă textilă tipică pentru Pământurile Calde. Nu
riscăm să greşim dacă presupunem că ei se serveau de
războiul de ţesut mezo-american, folosit şi în zilele
noastre de femeile autohtone.

181
47. Cap sculptat în piatră. A.M.N.H., New York.

Rămâne capitolul podoabelor şi al acoperămintelor

de cap: aici, la „liziera" civilizaţiei mezoamcricane apar
deja brăţările pentru încheietura mâinii şi pentru
glezne, coliere şi pandantivele pectoralele, podoabele
de urechi şi de nas; fără îndoială, se practica perforarea
septului nazal în scopul atârnării diverselor bijuterii.
Săpăturile a scos la iveală bucăţi de colier din jad,
182
podoabe de urechi făcute din obsidian, lucrate cu o
extraordinar virtuozitate, încât unele ajungeau la fineţe
unei foiţe de ţigară. Capul demnitarilor reprezentaţi de
arta olmecă se prelungeşte în parte superioară prin
enorme edificii de pene şi podoabe complexe al căror
echivalent îl putem găsi - pentru a nu cita decât acest
exemplu - în picturile din Bonampak. Dar mitrele şi
pălăriile sunt în mod deosebit olmece: acoperămintele
de cap rigide, di piele sau ţesătură pe armături de
răchită, uneori c boruri destul de late, evocând
„melon"-ul sau „homburg"-urile din lumea noastră.
Turbanele – relativ simple ca cele ale capetelor
colosale, sau complicat şi de dimensiuni mari ca acela a
„Ambasadorului" - acoperă capete rase poate dacă
judecăm după aspectul figurinelor din L Venta sau
după aşa-numita statuie a „Luptătorului" din
Uxpanapa. ·
Climatul explică şi faptul că locuinţele nu erau
clădite dintr-un material dur şi rezistent. De fapt, nici
sanctuarele, nici palatele, nu au fost construite din
piatră sau cărămidă: relativa fragilitate a arhitecturii
olmece, comparată de exemplu cu aceea a mayaşilor
din Peten care au trăit într-un mediu natural similar, a
fost deja menţionată. Marile terasamente din La Venta
sau din alte a şezări serveau evident drept bază unor
clădiri din materiale mai uşoare, lemn, frunze şi liane,
care erau disponibile din abundenţă; dar, aceste clădiri
au dispărut fără să lase urme. Olmecii îşi puteau
procura cu uşurinţă asemenea materiale folosind
securea din piatră lustruită, unealtă esenţială pentru
supravieţuirea unei comunităţi în jungla tropicală.
Aceeaşi secure servea la defrişare, la doborât arborii şi
arbuştii care erau arşi pentru a semăna după aceea
porumbul.

183
48. Figurină de teracotă , tip baby-face.

Nu a rămas nici o urmă din armele de aruncare

(arcuri? propulsoare?), din uneltele agricole ca băţul de
săpat, din instrumentele muzicale. În privinţa armelor,
iconografia nu ne prezintă decât măciucile în formă de
vâslă ale personajelor ameninţătoare din Chalcatzingo.
Nicăieri nu se văd reprezentate tobe, flaute sau goarne,
ca la Bonampak. Asta nu înseamnă evident că olmecii
nu posedau nici un instrument muzical, ci dovedeşte
numai precaritatea cunoştinţelor noastre care sunt încă
teribil de limitate.

184
48. Figurină de teracotă , tip baby-face.

Două categorii de obiecte enigmatice apar pe

basoreliefuri, pe statui sau figurine. Este vorba mai
185
întâi de un fel de cilindru din a cărui extremitate
superioară pare că ţâşneşte ceea ce ar putea fi
interpretat drept flăcări sau frunze. Aceasta este o
„torță", cum o numesc adeseori cercetătorii. Celălalt
obiect este calificat fie „knuckle-duster" („box
american") de către arheologii de limbă engleză, fie
„manopla " (mâner, apărătoare de mână") de către
specialiştii hispanofoni.1 Aceste două atribute sunt
uneori asociate cu acelaşi personaj, alteori reprezentat
separat..
In al său Dicţionar de motive şi simboluri olmece,
Joralemon menţionează „torţa" în dreptul motivului
nr. 150. El citează patru exemple de acest tip: o figurină
din San Cristóbal Tepatlaxco, statul Puebla (unde acest
motiv este asociat cu „apărătoarea de mână"); o
figurină de provenienţă necunoscută; o secure gravată
care se găseşte la Muzeul naţional de antropologie din
Mexico şi al cărui motiv principal este un personaj
ţinând într-o mână o „torţă" şi în cealaltă o „apărătoare
de mână". Marfa Antonieta Cervantes (p. 43, fig. 10) a
publicat un desen mai complet al acestei ultime piese.
Cea de a treia piesă menţionată mai sus reprezintă
un individ cu braţele încrucişate pe piept. Mâinile lui
ascund în parte „torţa", care apare aici ca jumătatea
inferioară a unui obiect asemănător cu un mănunchi de
tulpini („tiges").
La aceste diferite specimene, putem adăuga:
− o figurină de jad, aflată la Muzeul de arte frumoase
din Cleveland (Ohio), de provenienţă necunoscută, cu
„torţa" şi „apărătoare de mână";
− un disc de piatră din Santiago Tuxtla, Veracruz (cu
„apărătoare de mână");
− o figurină reprezentând un personaj a cărui
îmbrăcăminte, un fel de fustă scurtă, este împodobită
186
cu motivul „torţei";
− o figurină din serpentin provenind din Paso de
Ovejas (Veracruz);
−
o placă de serpentin sculptată şi gravată, din
Ahuelicfo (Guerrero), aparţinând Muzeului de arte
frumoase din Dallas (Texas). Această piesă
impresionantă reprezintă un personaj olmec cu
fruntea crăpată în V, ţinând cu amândouă mâinile o
„torţă"; alte două „torţe" sunt gravate pc pieptul lui. 2
Să fie vorba într-adevăr de torţe? Nu ştim, fireşte,
dacă olmecii utilizau torţele (din lemn răşinos fără
îndoiala); totuşi este imposibil ca ei să nu fi folosit un
mijloc de acest gen pentru a pătrunde adânc în
peşterile întunecoase ca cele din Guerrero. Dacă de
multe ori extremitatea superioară a enigmaticului
obiect ar putea să reprezinte „flăcări", în alte cazuri
(figurina de la Muzeul din Cleveland, figurina din Paso
de Ovejas), partea cilindrică pe care personajul o ţine
în mină se termină în partea de sus cu ceva ce pare a fi
un fel de paletă ovală. Să fie un buchet, un mănunchi?
Oare nu cumva acest obiect ar trebui comparat cu
acelea pe care personajele de pe stelele din Xoc şi
Amuco le poartă în îndoitura braţului?
Ţinând cont de faptul că pretinsele „torţe" sunt
destul de des asociate cu „apărătoarele de mâini", nu s-
ar putea deduce oare din acest fapt o interpretare mai
precisă? Dar, mai întâi, care este semnificaţia acestei
„apărători de mână"?
Motivul este destul de frecvent. Joralemon, care
întrebuinţează termenul „knuckle-dusters" "(nr. 73 din
nomenclatura sa) dă cinci exemple de acest tip:
− figurina de la San Cristobal Tepatlaxco, deja citată
(cu „torţă");

187
− gravură pe o secure de provenienţă necunoscută;
− o secure gravată aflată la Muzeul naţional din
Mexico, deja menţionată (cu „torţă");
− o secure gravată din La Venta;
− monumentul nr. 10 din San Lorenzo.
Acest din urmă monument este desigur unul din
cele mai impresionante: o statuie umano-felină cu bot
de jaguar ține cu amândouă mâinile, în faţa pieptului,
„apărătoarele de mâini" în formă de semicercuri.
Se mai pot menţiona şi alte specimene:
− un disc de piatră, expus la Muzeul din Santiago
Tuxtla (deja citat), reprezentând o faţă olmecă,
umano-felină, încadrată de mâini care ţin o „torţă" şi o
„apărătoare de mână";
− stela de la Padre Piedra (Chiapas), unde personajul
ţine o „apărătoare de mână";
− o tijă de jad gravată pe ofranda nr. 4 din La Venta;
− o placă de jad provenind din Pichucalco (Chiapas):
personajul gravat ţine două „apărători de mâini" şi arc
o atitudine foarte asemănătoare cu cea a personajului
sculptat pe monumentul nr. 10 din San Lorenzo;
− o placă de jadeit de provenienţă necunoscută, cate se
găseşte la Muzeul naţional din Mexico: o „apărătoare
de mână" stilizată este gravată în centrul acestei plăci;
− două „apărători de mâini" făcând parte din decorul
unui minunat vas conic din ceramică provenind din
Chalcatzingo;
− personajul central din basorelieful numit „Los
Soldados" din Pijijiapan, în Soconusco, ţine în mână o
„apărătoare de mână'' .

188
49. Cap sculptat în piatră neagră. A.M.N.H., New York.
189
50. Slatuetc de serpentin. A.M.N.H., New York
190
50. Slatuetc de serpentin. A.M.N.H., New York
191
50. Slatuetc de serpentin. A.M.N.H., New York
192
50. Slatuetc de serpentin. A.M.N.H., New York
193
50. Slatuetc de serpentin. A.M.N.H., New York.

194
51. Jaguar ridicat in două labe, serpentin. Dumbarton Oaks,
Washington

Pentru a completa această enumerare, trebuie să

mai relevăm două cazuri a căror interpretare pune
probleme.
Este vorba mai întâi de monumentul nr. 27 din
Laguna de Los Cerros: un disc de piatră întru totul
asemănător aceluia din Muzeul din Santiago Tuxtla;
dar fiind foarte deteriorat de-a lungul secolelor, acest
disc nu mai comportă decât partea centrală, chipul
almee. Putem presupune doar că acest chip, la fel ca cel
de la Santiago Tuxtla, era încadrat de două mâini
ţinând obiecte de tipul „torţei" sau „apărătoarelor de
mâini", dar aceasta nu este decât o ipoteză.
Pe de altă parte, personajul central de pe
monumentul nr. 19 din La Venta, în jurul căruia un
şarpe îşi încolăceşte inelele trupului, ţine în mâna
dreaptă un obiect interpretat în general ca sac sau
pungă, dar care ar putea să apară şi ca o variantă a
"apărătoarei de mână", dacă l-am compara cu unele
obiecte de piatră, de care va fi vorba în continuare.3

195
52. Om .jaguar, scrpentin. Dumbarton Oaks, Washington.
196
 Distribuţia geografică a „apărătoarei de mână" nu
este lipsită de interes: mult mai frecvent decât „torţa",
motivul „apărătoarei de mână" este prezent în zona
metropolitană, se extinde apoi pe platoul central din
regiunea Puebla, şi mai ales în Chiapas şi pe coasta
Pacificului. Avem de-a face aşadar cu un element
cultural, pe care ex:12ansiunea olmecă l-a răspândit,
fără ca totuşi să-i introducă (cel puţin până acum nu
deţinem nici o informaţie în această privință) în valea
Mexicului, în Oaxaca sau în Guerrero. Repartiţia
acestui motiv artistic este net sud-orientală.
Cum să interpretăm însă acest obiect? Să fi fost o
armă ofensivă - „knuckle-duster" - sau defensivă, în
genul unui mic scut? Această explicaţie nu pare deloc
verosimilă. Gravurile sau sculpturile cele mai bine
conservate par să indice că „apărătoarea de mână" avea
drept scop să protejeze mâna. Nu putem în acest caz să
nu ne gândim la obiectele din piatră din Mexicul sud-
oriental şi din Guatemala, botezate când „pietre de
praştie" (sling stones), când „pietre în formă de lacăt"
(padlock-stones), şi care apar acum ca făcând parte din
echipamentul jucătorului cu mingea sau mai probabil
din reprezentarea în piatră a acestui echipament
pentru acelaşi motiv ca şi faimoasele „juguri" şi
„ramuri sau frunze de palmier" ale civilizaţiei clasice
din Veracruz. 4
Este evident că „apărătoarele de mină" din lemn şi
fără îndoială din piele umplute cu câlţi, n-au mai
rezistat timpului, la fel ca şi celelalte piese din
echipamentul jucătorilor: centurile umplute bine cu
câlţi, piese pentru protejarea stomacului, genunchiere
etc. Centurile sunt reprezentate prin „juguri",
„apărătoarele de stomac" prin „ramuri sau frunze de
palmier": toate acestea se observă cu claritate în
basoreliefurile jocului cu mingea de la El Tajin sau din
cele de la Chichen-Itzâ. În această din urmă aşezare,
197
şase basoreliefuri, numărând 14 personaje fiecare -
aşadar, în total 84 de personaje - reprezintă scena
simbolică a sacrificiului prin decapitare, şi evocă într-o
mare măsură sculptura din Izapa realizată cu un
mileniu şi jumătate mai înainte!; jucătorii echipaţi din
cap până în picioare poartă în mâna dreaptă o
„apărătoare de mână" decorată artistic cu un cap de
jaguar. Este clar că acest instrument răspundea unei
funții duble: să protejeze măna jucătorului de lovitura
extrem de violenta a mingii şi în acelaşi timp să-i
permită să se arunce la pământ pentru a intercepta
mingea cu şoldul, conform regulilor.
Această „apărătoare de mână" putea fără îndoială
să aibă forme diverse. O piesă cu aspect de „frunză de
palmier", descrisă de Tatiana Proskouriakoff (1954, fig.
7), arată un jucător cu mingea ţinând în mână o
„apărătoare de mână", care se înrudeşte aproape cu
obiectul - considerat în general ca fiind un sac sau o
pungă - pe care îl ţine personajul monumentului 19 din
La Venta.
Dacă interpretarea noastră este exactă, înseamnă
că olmecii cunoşteau jocul cu mingea; faptul nu are
nimic surprinzător, dimpotrivă, căci „oamenii
cauciucului" ar fi putut desigur să inventeze mingea şi
primele modalităţi ale jocului. Până acum nu s-au
descoperit terenuri de joc construite ad-hoc şi
împrejmuite ca la mayaşi sau la alte popoare civilizate
mezo-americane; cu toate acestea, este posibil ca jocul
- în timpul acestei faze vechi - să se fi desfăşurat pe un
teren liber, neamenajat în mod special. Astfel, statuia
„Luptătorului" din Uxpanapa ar putea să reprezinte
mai curând un jucător cu mingea într-una clin
atitudinile sale caracteristice. „Micile juguri"
(yuguitos), găsite în anumite aşezări olmece
metropolitane, pot fără îndoială să indice şi ele că jocul
cu mingea era practicat în acele regiuni.
198
53. Cap colosal: monumentul nr. nr. 4, San Lorenzo. Muzeul de
antropologie, Jalapa.

Din La Venta şi Chiapas la Chichcn-Itza, distanţa

este mare atât în spaţiu cât mai ales în timp. Dar
puterea tradiţiei în societăţile Americii mijlocii este
imensă, şi noi ştim astăzi cât de greu cântăreau în
mintea indienilor jocul „divin", tcotlachtli, unul din
simbolurile cosmice.
199
 Afirmaţia că această tradiţie ar fi luat naştere în
lumea olmecă înainte ca aceasta să se prăbuşească - la
fel ca toate celelalte, trei mii de ani mat târziu - sub
loviturile invadatorilor veniţi din Europa, nu are nimic
neverosimil. Ar putea fi vorba pur şi simplu de un caz
particular al uimitorului avant imprimat de olmeci
civilizaţiei autohtone din această parte a continentului.
Oare să existe vreo legătură între „torța" -
reprezentată adesea împreună cu „apărătoarea de
mână" - şi jocul cu mingea? Actualmente, nimic nu ne
permite nici să afirmăm, nici să respingem această
posibilitate. Atâta timp cât nu vom şti mai mult despre
modalităţile jocului cu mingea olmec, va fi greu să
interpretăm în mod coerent şi exact aceste obiecte.
Ceea ce apare în orice caz ca sigur este faptul că
temele fundamentale, patterns - pentru a relua
termenul întrebuinţat de antropologii de limbă engleză
- ale viitoarelor civilizaţii mezo-americane s-au
manifestat de timpuriu în societatea olmecă.
Fie că este vorba de fenomene mai generale, ca
modul de cultivare a pământului şi producţia de
alimente, sau de fapte mai limitate ca îmbrăcămintea;
fie că este vorba de artele plastice, esenţialul a ceea ce
vor fi mai târziu culturile autohtone din Mexic şi din
ţinuturile mayaşilor este deja prezent la olmeci.
Rămâne să precizăm dacă se pot emite observaţii
asemănătoare şi cu privire la cele mai elevate sfere ale
intelectului şi spiritului.

1. CJ. respectiv Drucker și M. A. Cervantcs.

2. Imaginea figurinei din Muzeul Cleveland a fost publicată de M. A.
Cervantes în art. cit. (fig. 5); figurina din Santiago TuxUa apare în
planşa I, op. cit.; aceea a cărei jupă poartă motivul „torţei" este
reprodusă de Pina Chan şi Covarrubias (fig. 32); cea din Paso de
Ovejas este reprezentată în pl. III de M. A. Cervantes; în sfârşit,
placa de serpentin din Dallas poate fi găsită in lucrarea lui Carlo
200
Gay (1971), pl. XXIV.
3. Ilustraţiile care reproduc aceste piese se găsesc în lucrările
următoare: disc de piatră din Santiago Tuxtla: M. A. Cervantes, pl. I
fig. 1; stela clin Padre Piedra: Green, D. F. şi Lowe, G. W., 1967, fig.
42; tija de jad din La Venta: M. A. Cervantes, fig. 7; placă de jad din
Pichucalco: Cervantes, fig. 14; placă de jadeit din Muzeul naţional
din Mexico: Cervantes, fig. 15; vas din Chalcatzingo: Gay, 1971, fig.
43; basorelief din Pijijiapan: Navarrete, 1974, fig. 2-3; monumentul
27, Laguna de Los Cerros, Beatriz de la Fuente, 1973, p. 153;
monumentul 19 din La Venta. Ibid., p. 77.
4. Cf. Borhegyi, 1964 174

201
09. TIMPUL, ZEII: SIMBOLISMUL
ŞI SCRIEREA

Toate popoarele civilizate din America mijlocie au

beneficiat de un patrimoniu comun: o anumită
concepţie despre univers; un panteon pestriţ şi
suprapopulat, unde se găsesc, din Mexic până în
Nicaragua şi de la un mileniu la celelalte, zei omologi;
un sistem cronologic complex - calcul al timpului şi
metodă de divinaţie totodată; în sfârşit, o scriere
„hieroglifică", ilustrată la modul cel mai rafinat de
mayaşi, care foloseau caracterele sau „glifele" fie ca
ideograme evocatoare ale unui obiect sau ale unei
acţiuni, fie ca fonograme corespunzătoare unui sunet,
unei silabe, unui grup de silabe.
Scrierile mezo-americane sunt indisolubil legate de
cronologie, de calendare, de viziunea spre lume, de
religie. Un corpus important de inscripţii şi manuscrise
maya sau Codex-uri din Mexicul central este compus
din date, din referinţe la mişcările astrelor, la ritual şi
la zei. Dificila sarcină pe care şi-au asumat-o savanţii
atunci când s-au apucat să descifreze scrierea maya, a
început prin lectura şi interpretarea semnelor
calendarului. Marile Codex-uri mexicane (Borgia,
Borbonicus, Cospi etc.) sunt înainte de toate
202
tonalamatl, „cărţi ale destinelor", de care se slujeau
ghicitorii pentru a prezice soarta unui nou născut sau
succesul unei expediţii războinice. Dar Codex-urile mai
sunt - în acelaşi timp -- şi culegeri de mituri şi manuale
de ceremonii.
Desigur, se ştie de multă vreme că aztecii, de
exemplu, posedau cărți istorice care transcriau
evenimentele trecutului lor. De aproximativ douăzeci
de ani oamenii de ştiinţă pot interpreta uncie inscripţii
maya care cuprind ele pildă: nume de demnitari, data
ajungerii lor la putere, embleme de oraşe ca Palenque
sau Yaxchilan. Aşadar se poate face o distincţie între
textele cronologice şi cele necronologice. Nu-i mai
puţin adevărat însă că religia, şi mai ales calculul
timpului, constituie un element esenţial al oricărui text
scris sau gravat
În antichitatea precolumbiană. Olmecii - primul
popor civilizat din America de sud - aveau oare o
scriere proprie? Ei, care au inventat arhitectura
monumentală, sculptura, altarele şi stelele, ofrandele
ascunse, să fi inventat oare şi glifele?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, nu avem nici
un indiciu că ar fi existat cărţi. Dacă olmecii au avut
cărţi - folosite fără îndoială numai de preoţi, prezicători
şi magicieni - aceste fragile lucrări de hârtie, din
ţesătură sau piele, nu au rezistat timpului. Ne rămân
doar basoreliefurile, pietrele cizelate, vasele decorate,
peceţile din teracotă.
Înainte de a interoga aceste vestigii enigmatice şi
atât de rare, este cazul să ne amintim coordonatele
principale ale sistemului mezo-american de
computaţie, deoarece presupunând că olmecii au
cunoscut scrisul, atunci l-au aplicat într-o anumită
măsură şi la notarea cronologiei.

203
54. Statuie, Cuauhtotolapan (Veracruz). Muzeul de antropologie,
Jalapa.

204
54. Statuie, Cuauhtotolapan (Veracruz). Muzeul de antropologie,
Jalapa

Sistemul, care se găseşte cu unele variante la toate

civilizaţiile „clasice" ~maya, Teotihuacan, Monte
Albán) sau „postclasice" (tolteci, mixteci, azteci etc.) se
bazează pe combinarea a două calendare deosebite, dar
integrate unul în celălalt ca roţile dinţate ale unui
mecanism de ceasornic.
Primul din aceste calendare (tzolkin în limba maya,
tonalpoualli în nahuatl) se compune din 260 de zile.
Fiecare din aceste zile este desemnată printr-o cifră -
de la 1 la 13 - și printr-una din cele 20 de glife sau
semne ale zilelor. Astfel se determina 20 de „ trezene" „
adică 260 de zile. Dacă mayaşii, de pildă, au început
numărătoarea de la cifra „unu" şi de la primul semn
Imix, a doua zi se va numi în acest caz 2-Ik, a treia 3-
Akbal etc. 1, a 259-a zi va fi 12-Cauac, a 260-a zi 13-
Ahau, şi ciclul următor va începe încă o dată cu a 261-a
zi numită 1-Imix.
Al doilea calendar foloseşte anul solar de 365 de
zile, pe care îl împarte în 18 „luni" a 20 de zile la care se
205
adaugă 5 zile „goale" sau nefaste.

55. Monumentul nr. 13, La Venta: „Ambasadorul" (Villahermosa-

Tabasco).

O dată determinată se defineşte prin patru

elemente: cifra şi semnul calendarului de 260 de zile,
numărul zilei din luna anului solar şi numele lunii.
Spre exemplu: 3 Ahau 3 Zotz. 2
206
 O dată de acest gen nu se mai repetă în mod identic
decât după ce s-au scurs 18980 de zile, adică 73 de serii
a câte 260 de zile şi 52 de ani solari. Acest ciclu de 52
de ani era marcat, la unele popoare, prin ceremonii
patetice în cursul cărora se celebra „ligatura anilor" şi
se aprindea Focul Nou - câteodată chiar pe pieptul
însângerat al unei victime omeneşti.
Dar cum să fixezi cu precizie, în cursul infinit al
timpului, o dată susceptibilă de a reveni la fiecare 52 de
ani prin jocul acestei „eterne întoarceri"? Mayaşii au
rezolvat această problemă prin ceea ce se numeşte
„Marele Calcul". În inscripţiile erei clasice - între
secolele al III-lea şi al X-lea e.n. - data din patru
elemente este precedată de cinci cifre care, ca şi
cadranele unui tablou de bord, indică respectiv
numărul de zile, de luni (de 20 de zile), de ani (tun) de
360 de zile, de katun (7200 de zile, ceva mai puţin de
20 de ani) şi de baktun (144 000 de zile, ceva mai puţin
de 400 de ani), care s-au scurs de la o dată „zero", tot
așa cum noi numărăm anii începând cu anul I al erei
creştine sau cum musulmanii îi numără începând cu
Hegira. De exemplu, data de 3 Ahau 3 Zotz este
precedată de cinci cifre: 9.9.0.0.0., ceea ce înseamnă că
de la data zero s-au scurs exact 9 baktun şi 9 katun,
fără an, lună sau zi; altfel spus, această dată marchează
sfârşitul unui katim. 3
Corelaţia unanim admisă între calendarul maya şi
calendarul nostru ne permite să situăm această dată la
12 mai 613 e.n.
În sfârşit, observăm că la mayaşi şi, în general, la
cele mai vechi popoare civilizate, cifrele sunt notate
prin puncte (sau mici discuţii) corespunzând unităţii şi
prin linii sau bare corespunzând numărului „cinci".
Astfel o bară şi patru discuri indică cifra „nouă".

207
56. Stela nr. 2, La Venta (Villahermosa-Tabasco) .

Observaţiile precedente, scurte şi schematice, vor

să scoată în evidenţă faptul că orice inscripţie sculptată
sau gravată, comportând linii şi puncte, asociate sau nu
cu glife, sau serii de cinci cifre, se referă foarte probabil
la sistemul cronologic mezo-american.

208
57. Statuetă de jadeit, Arroyo Pesquero (Veracruz), Dumbarton
Oaks, Washington.

Este adevărat însă că asemenea inscripţii sunt rare

la olmeci; dar ele există. Se poate chiar observa, spre
exemplu, că o aşezare clasică de primă importanţă, ca
209
Teotihuacan-ul, este mai degrabă săracă în inscripții
cronologice. ·

58. Statuetă de jadeit, Arroyo Pesquero (Veracruz), Dumbarton

Oaks, Washington

Pc altarul nr. 7 din La Venta, deşi foarte deteriorat,

se poate observa glifa „benzi încrucişate" sau „crucea
olmecă" însoţită de trei puncte. Am putea vorbi în acest
caz - evident numai dacă admitem că cele trei puncte
sau mici discuri corespund cifrei trei - de o dată din
calendarul de 260 de zile.
Personajul central sculptat în basorelief pe stela 2
din La Venta poartă pe cap o construcţie de mari
dimensiuni: fața anterioară a acestei „pălării" se
prezintă ca o placă dreptunghiulară pe care se
detaşează limpede două discuri plasate simetric de o
parte şi de alta a unui semn, care pare să fie o plantă
210
stilizată. Şi aici, este vorba de o dată din calendarul de
260 de zile. Ţinând cont că inscripţia este sculptată pe
„pălăria" personajului, am putea presupune că ea are
aceeaşi semnificaţie ca şi pentru locuitorii de mai târziu
din Oaxaca – când asemenea tipuri de inscripţii
deveniseră obişnuite -, adică de a indica data naşterii şi
„numele de calendar" al demnitarului sau profetului
reprezentat de basorelief.
Monumentul E din Tres Zapotes (descris mai sus,
cap. II) este o stâncă gravată, aflată în albia râului
Hueyapan. Inscripţia poate fi descompusă în două
părţi: sus, o bară şi un disc; dedesubt, o bară prelungită
în jos printr-un fel de apendice dreptunghiular, încât
semnul seamănă cu litera T: a cărei tijă ar fi fost
reprezentată mai scurtă şi mai lată decât de obicei.
Prima observaţie: inscripţia, după cum am spus, este
veche, ea aparţinea unui nivel de ocupaţie aflat la mare
adâncime; în plus, sistemul notarii cifrelor prin bare şi
puncte este el însuşi foarte vechi. A doua observaţie:
glifa care constituie partea inferioară a inscripţiei este
probabil un semn pentru marcarea zilei in calendarul
de 260 de zile. El apare ca foarte asemănător glifei În
formă de T, care corespunde celei de a doua zi a
tzolkin-ului, în limbaj maya Ik. 4 Acest semn îl găsim
reprezentat În ochiul unuia dintre dansatorii din
frescele de la Bonampak – mic centru maya ele pe
valea Usmnacintei, unde s-au păstrat în mod miraculos
preţioase picturi murale. Dansatorii execută un dans
consacrat divinităţilor ploii şi apei, În general.
Thompson (1950, p. 73) a arătat că această glifă se
referă la ploaie şi la vânt: cea de a doua zi din
calendarul nahuatl din Mexicul central se numeşte
ehecatl, vântul. Monumentul E de la Tres Zapotes
înseamnă probabil „Şase-Ploi" sau „Şase-Vînturi", în
maya uac-ik, în nahuatl, chicace ehecatl. Este fără
îndoială cea mai veche inscripţie de calendar cunoscută
211
până acum În Mexic.

59. Figurină de jadeit, cu „torţă" şi „apărătoare de mînă" San

Cristobal Tepatlaxco (Puebla). Dumbarton Oaks, Washington
212
60. Placă de jad. A.M.N.H., New York.

61. Acelaşi obiect, vedere posterioară: inscripţie gravată.

Blom şi La Farge (1926, t. I, p. 41) au descoperit la

Piedra Labrada (Veracruz) o stelă înaltă de 2 m, pe care
au fost sculptate cu deosebită grijă mai multe glife. O
213
bară şi două puncte se disting limpede dedesubtul unei
glife, pe care Hermann Beyer (1927) o interpretează ca
semnul „ochi de şarpe", aparţinând unui stil înrudit cu
cel din Teotihuacan. Desigur, aşezarea se găseşte în
apropierea marilor centre olmece, dar glifele care
figurează pe aceasta stelă din Piedra Labrada nu
amintesc cu nimic de reliefurile olmece. Tot ce se poate
spune, însă, este că numeraţia prin bare şi puncte - aici,
cifra 7 - a fost folosită şi în această localitate. Cu toate
acestea este vorba probabil de un monument mult mai
recent decât cele datând din perioada înfloririi olmece.
Iarăşi nu ştim dacă putem interpreta drept cifre
unele grupuri de puncte care apar pe diverse obiecte,
cum sunt de exemplu cele patru sigilii cilindrice din
ceramică, găsite la Las Bocas (Puebla) sau acea plăcuţă
de piatră gravată din Ahuelicfo (Guerrero).
Un detaliu neobişnuit se observă în figurarea cifrei
3, care este combinată cu diverse alte glife: de două ori
cu semnul „stea", o dată cu un motiv care poate
simboliza norii, o dată cu un fel de M, pe care Cado Gay
le interpretează ca „o variantă semnului peşterii sate
al pământului." 5, o dată în sfârşit cu cu un ansamblu
foarte complexe de simboluri - poate agrare sau
telurice - din care se detaşează în prim plan o „cruce
olmecă ".

Este posibil de asemeni ca. unul din caracterele

gravate pe un sigiliu olmec din Tlatilco (cf. Gay, 1bid.,
p. 279) să reprezinte cifra 4 sau chiar cifra 9, dacă
atribuim valoarea de „5" unui element cu patru
unghiuri aşezat între patru cercuri mici.
În sfârşit, una din picturile parietale din peștera
Oxtotitlan (Grove, 1970, fig. 14 şi 15) reprezintă o fiinţă
reptiliană fantastică, asemănătoare cu un cipactli aztec,
însoţită de cifra 3, notată prin trei cercuri mici
deasupra capului monstrului.
214
62. Statuetă din Tuxtla. Institutul Smithsonian, Washington

215
62. Statuetă din Tuxtla. Institutul Smithsonian, Washington
216
62. Statuetă din Tuxtla. Institutul Smithsonian, Washington
217
 Alte trei cercuri înscrise dedesubt par a fi mai
curând elementele componente ale unui fel de colier.
Cifra 6 era notată probabil în acest caz printr-un disc şi
o bară şi nu prin şase discuri.
Exceptând sala din Piedra Labrada, s-ar putea
aşadar spune că majoritatea inscripţiilor cronologice se
leagă de ciclul de 260 de zile, atât cele din zona
„metropolitană" (La Venta, Tres Zapotes), cât şi cele
din sfera expansiunii olmece de pe platoul central şi de
pe versantul occidental al Mexicului.
În schimb, numai două inscripţii de tipul „Marelui
Calcul" pot fi atribuite civilizaţiei olmece.
Faimoasa stelă C de la Tres Zapotes are gravată o
serie de cinci cifre, notate prin bare şi puncte:
7.16.6.16.18. Iar pe nu mai puţin celebra statueta din
Tuxtla figurează seria: 8.6.2.4.17. ·
Aceste două inscripţii prezintă trăsături comune. Şi
una şi cealaltă sunt precedate de o „glifă introductivă",
fiind comparabile în această privinţa cu stelele maya
din era clasică; dar - în ciuda asemănărilor de
ansamblu - aceste glife introductive sunt foarte diferite
de cele ale omoloagelor lor maya. Pe de altă parte, nici
într-un caz, nici în celălalt, cele cinci cifre
corespunzătoare celor cinci „tranşe" cronologice ale
„Marelui Calcul" nu sunt însoţite de glife desemnând
perioadele baktun, katun etc. În s fârşit, aceste două
inscripţii cronologice sunt asociate altor glife, care nu
mai aparţin tipului cronologic (cu o singură excepţie,
care va fi menţionată în continuare).
Este deci evident că aceste două inscripţii nu sunt
mayaşe. Dealtfel, Tres Zapotes şi Sierra de Tuxtla sunt
foarte excentrice în raport cu ţinutul mayaşilor, ele
situându-se în centrul zonei metropolitane olmece. Cât
despre date, ele sunt evident cu mult anterioare celor
218
mai vechi date maya clasice.
Dar ce putem spune despre stela C şi despre
statueta de la Tuxtla? Pot fi ele considerate olmece sau
nu?
Pe faţa posterioară a stelei de la Tres Zapotes este
sculptat în basorelief capul stilizat al unui monstru
felin - motiv olmec ipotetic. La drept vorbind, nici n-ar
mai trebui să mai punem în discuţie caracterul olmec al
acestui relief, dar prezenţa unei inscripţii cronologice
ridică, unele semne de întrebare. Fără îndoială, o
„geometrizare" deosebit de accentuată a trăsăturilor
felinei poate fi interpretată ca indicând o fază tardivă în
evoluţia sculpturii acestei aşezări. 6 Se poate deduce de
aici că acel tzolkin sau calendar de 260 de zile a fost
folosit cu mult înainte de „Marele Calcul", dar asta nu
ne împiedică câtuşi de puţin să recunoaştem originea
olmecă a stelei.
Cât despre statueta din Tuxtla, ea reprezintă un
personaj a cărei jumătate inferioară a feţei este ascunsă
de o mască în formă de cioc de raţă. Această pasăre
este un motiv destul de frecvent al artei olmece, iar
tehnica de cizelare a pietrei dure (nefoitul) nu se
deosebeşte cu nimic de aceea a numeroaselor figurine
olmece cunoscute. În afară de data tip „Marele Calcul",
pe statuetă mai sunt incizate opt coloane de glife,
dintre care numai una cuprinde o inscripţie numerică:
o bară şi trei discuri - cifra 8. Pe lângă aceasta, unul
dintre semne - un dreptunghi cu centrul marcat de un
cerc mic - prezintă analogii cu glifa Muluc, al nouălea
semn din tzolkin-uI mayaş. Celelalte caractere nu au
nimic de tip maya sau „mayoid".
În concluzie , putem presupune că „Marele Calcul"
a fost inventat în zona olmecă într-o epocă tardivă; de
aici, s-a răspândit pe o vastă porţiune a Americii
mijlocii, în Chiapas, În Guatemala, înainte ca mayaşii
219
să-l fi preluat pentru a-i da forma definitivă,
perfecţionată, sub care va apărea la Tipul şi Pete către
sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-
lea.
Dar trebuie oare să admitem neapărat că data zero
a „Marelui Calcul" a fost peste tot aceeaşi? Că a fost
identică cu timpul zero al cronologiei maya clasică?
Dacă am subscrie la această ipoteză, am obţine pentru
stela C data de 31 î.e.n„ iar pentru statuetă 162 e.n.,
adică date mult mai târzii. În legătură cu anumite
inscripţii de tipul „Marelui Calcul" Tatiana
Proskouriakoff (1968, p. 124) se Întreabă dacă nu
cumva punctul de plecare al cronologiei ar putea fi
identic la Chiapas, de exemplu, şi la Peten. În cazul
amintit de acest autor, data zero este probabil mai
recentă decât aceea folosită în inscripţiile maya. Dar în
ceea ce priveşte datele olmece, înclin să cred că punctul
de plecare a „Marelui Calcul" este mult mai vechi. Dacă
presupunem că acest punct de plecare se situează cu un
baktum mai devreme s-ar putea ca stela C să fi fost
sculptată în 425 Î.e.n. Statueta de la Tuxtla ar trebui
atunci să fie datată în secolul al III-lea î.e.n., epoca de
tranziţie în timpul căreia sau după care, aşa cum vom
vedea, s-au manifestat mai multe sisteme de scriere,
care ar putea fi calificate drept „olmece târzii" sau
„postolmece" şi în acelaşi timp premaya.
O ultimă observaţie în legătură cu calendarele:
ciclul de 260 zile, obţinut prin asocierea a treisprezece
cifre şi douăzeci de semne ne apare astăzi având o
origine extrem de veche. El a jucat un rol capital în
toate culturile Americii mijlocii, de la olmeci până la
azteci, timp de aproximativ 3000 de ani. Or, anumite
glife - abstracte în epoca clasică, mai realiste la
popoarele recente – corespund unor noţiuni, unor
fiinţe, care nu există decât în regiunea tropicală:
crocodilul, maimuţa, jaguarul. Aşadar, aici, în
220
Pământurile Calde, a luat naștere acest sistem de
computaţie şi divinaţie, atât de original, atât de puţin
legat de fenomenele naturale, o construcţie intelectuală
proprie Mezo-Americii şi necunoscută în alte regiuni
ale lumii. Şi nu este deloc exclus ca leagănul acestei
uimitoare creaţii a mintii omeneşti să fi fost ţara
olmecilor. După cum ne este exclus ca scrierea glifică,
inseparabilă de sistemul cronologic, să-și fi găsit tot
aici originea.

*
* *

Dacă inscripţiile cronologice şi numerice sunt

relativ rare, semnele simbolice, pe care le putem
considera glife, apar dimpotrivă deosebit de frecvent.
La La Venta, monumentul nr. 13 („stela
Ambasadorului") grupează în jurul personajului central
patru caractere: la stânga, o amprentă stilizată de
picior - glifă care înseamnă fără îndoială, şi care va
însemna până în epoca aztecă inclusiv, mersul, drumul,
călătoria; şi, la dreapta, trei glife foarte uzate, dintre
care una evocă o floare trilobată, alta un cap cu ciocul
lung. Aceste trei caractere indică fără îndoială cine este
„Ambasadorul" şi poate chiar destinaţia sa.
Din punct de vedere al tipului fizic, personajul face
parte din aceeaşi categorie cu „Luptătorul" sau atletul
din Uxpanapa. Originea olmeca a acestei sculpturi pare
neîndoielnică. În privinţa celor patru semne, este greu
de negat că ele constituie elementele unei scrieri. Vom
menţiona în continuare şi alte caractere glifice, care se
pot observa pe diverse monumente din zona
metropolitană olmecă:
- mai întâi, „crucea olmecă" sau crucea Sf. Andrei
plasată într-un cadru dreptunghiular, omniprezentă; o
221
întâlnim, de exemplu, pe altarul nr. 4 din La Venta, pe
trupul pruncului-jaguar din Las Limas, pe „Peştele-
jaguar" din San Lorenzo, pe fiinţa umano-felina
supranumită „monumentul 52 ", aflat în aceeaşi
aşezare - ca să ne mărginim doar la aceste câteva
cazuri;
- glifa de calendar, denumită „planta stilizată", de
stela 2 din La Venta;
- un caracter având forma unui pătrat cu unghiurile
rotunjite, flancat de trei elemente alungite; această
glifă se găseşte pe coiful capului colosal nr. 1 din La
Venta şi pe un fragment din monumentul 15, aflat În
acelaşi loc;
- semnul "stea" (romb în care este înscris un cerc) de
pe partea anterioară a diademei "Prinţului"; statuia se
află la Cruz del Milagro, în Sayula (Veracruz);
- glifa „apă curgătoare", care figurează de două ori pc
cuva de piatră (monumentul 9) din San Lorenzo; cuva
mai este împodobită cu imaginea unui răţoi, lucrată
într-un mod deosebit de realist;
- două glife reprezentate pe acoperământul de cap al
personajului din dreapta de pe altarul 14 din San
Lorenzo; glifa superioară este un dreptunghi, în care
este înscris un cerc divizat în două jumătăţi de un ax
vertical; glifa inferioară, mai complexă, se compune
dintr-un element ondulat şi o bandă curbă;
- personajul din stânga de pe acelaşi altar are drept
pectoral un fel de stea, care aminteşte foarte bine de
scoica tăiată în două, supranumită „giuvaierul
vântului" ( ehecacozcatl), simbol al zeului Quetzalcoatl
din epoca postclasică;
- -glifa cvinconx (: · :) - patru cercuri mici dispuse
într-un careu şi al cincilea în centru - este incizată'. pe
222
capul unei insecte sau al unui artropod fantastic, viespe
sau păianjen, (monumentul nr. 43 din San Lorenzo);
Această listă este desigur incompletă. O examinare
amănunţită a nenumăratelor sculpturi, adesea foarte
erodate, ar permite fără îndoială să o completăm.
Sculpturile rupestre de la Chalcatzingo sunt bogate
în elemente simbolice:
- semnul „ploaie", „picătură de ploaie", reprezentat
printr-un element dreptunghiular prelungit printr-un
disc, poate fi asemuit cu o medalie atârnată de o
panglică; această glifă este înfățișată de 23 de ori în
jurul personajului feminin (zeiţă a ploii şi a
vegetaţiei?), aşezat în peşteră, pe acoperământul de cap
şi pe îmbrăcămintea sa. Acelaşi semn cu acelaşi sens
poate fi întâlnit mai târziu în scrierea pictografică
aztecă;
- semnul „placă de jad-apă" - prezent de cinci ori - de
forma unui pătrat cu unghiurile rotunjite, în centrul
căruia este plasat un mic disc; este deja glifa maya
Muluc, ziua a noua din tzolkin.
- simbolul norilor, reprezentat de trei ori;
- semnul „vegetaţie" sau probabil „porumb", figurat
printr-un răsad stilizat, care apare în trei locuri pe
pereţii peşterii, adică pe capul monstrului terestru; îl
regăsim Încă de două ori gravat sub simbolul norilor şi
de două ori pe acoperământul de cap al zeiţei; semnul
împodobeşte de asemeni „pălăriile" personajelor
ameninţătoare de pe basorelieful nr. 2;
- aceleași personaje mai poartă pe pălăriile lor două
glife similare cu semnul „apă curgătoare" de la San
Lorenzo;
- o dublă spirală împodobeşte bara ceremonială, pe
care zeiţa ploii o ţine pe antebraţe. Acest simbol pare a
223
fi substitutul abstract al copilului-jaguar, pe care arta
olmecă îl reprezintă atât de des, purtat în aceeaşi
poziţie însă de un adult;
Joralemon (1971) a analizat iconografia olmecă şi a
relevat un anumit număr de simboluri frecvente:
porumbul (plantă stilizată); un semn în formă de U;
steaua, rombul care evocă într-o anumită măsură glifa
mayaşă lamat, simbol al planetei Venus; semnul solar
în formă de floare cu patru petale, cum este de pildă
glifa kin, soarele, din scrierea maya. Această din urmă
glifă este înfăţişată fără nici un echivoc într-un context
pur olmec: ea figurează într-adevăr alături de un chip
umano-felin al zeului-jaguar, pe un sigiliu cilindric,
descoperit la Tlatilco (Gay, 1973, p. 279).
Un alt sigiliu având aceeaşi origine (ibid., p. 285),
permite identificarea a opt simboluri; un pătrat cu
unghiurile rotunjite, împărţit în două jumătăţi printr-o
linie verticală - ca şi glifa menţionată mai sus -, care
figurează pe acoperământul de cap al personajului din
dreapta de pe altarul 14 din San Lorenzo; o stea; de
două ori glifa ,,jad-apă” sau Muluc; semnul „norii",
similar celor figurate în reliefurile de la Chalcatzingo; o
cruce, înconjurată de patru puncte, înscrisă într-un
pătrat; o variantă (?) a semnului Muluc; în sfârşit,
două semicercuri înconjurând fiecare câte un punct.
Securile olmece din piatră dură poartă adesea un
decor incizat: chipuri stilizate, simboluri. Pe o secure
de piatră verde din Tlaltenco (Guerrero), deasupra
unui cap cu trăsături olmece, acoperit cu o căciulă
ascuţită, apar diverse simboluri. Unul din ele este
deosebit de interesant: o cruce înscrisă într-un cerc,
glifă cunoscută sub numele de „crucea Kan" („Kan
cross") din scrierea maya. 7 Pe partea dreaptă a acestui
semn se detaşează un apendice format din două benzi
înguste alipite. Este uimitor faptul că acest complex -
224
crucea Kan-apendice poate fi întâlnit şi la Monte
Albán, unde Alfonso Caso consideră că această
combinaţie de semne reprezintă simbolul anului 8;
faptul este evident în special pe stela 12 din marele
oraş-cetate zapotec.
Poate că ar fi cazul să semnalăm aici similitudinile
extraordinare între diversele glife de la Monte Albán şi
cele ale olmecilor: de exemplu, semnul „cvinconx"
(grupul de cinci puncte), „benzile încrucişate", „U
majuscul". 9 Să mai adăugăm că este sigur faptul că
Monte Albán a cunoscut foarte de timpuriu un sistem
perfecţionat de scriere cronologică şi necronologică
totodată.
„Crucea Kan" este. unul din motivele principale ale
unei piese de o frumuseţe stranie - „securea lui
Humboldt". Acest obiect, o secure din piatră lustruită şi
gravată, a fost dăruit baronului Humboldt la începutul
secolului al XIX-lea de către un profesor de la Şcoala de
mine din Mexico, Andres del Rio. Ilustrul arheolog
german a dăruit-o regelui Prusiei. Obiectul a trecut din
colecţiile regale în cele ale Muzeului de etnologie
(Museum für Völkerkunde) din Berlin, apoi a dispărut
în timpul celui de al doilea război mondial. Din fericire,
mai posedăm un desen al acestei securi 10 şi un mulaj,
care se află la Instituţia Smithson (Smithsonian
Institution) din Washington.
Decorul incizat pe această secure, de o excepţională
calitate şi în acelaşi timp de o extremă complexitate,
este compus dintr-o „cruce olmecă" înscrisă într-un
dreptunghi, o „cruce Kan", un semn înrudit destul de
mult cu glifa mayasică Ahau, şi un „ U majuscul" cu
deschiderea foarte largă.
Vasul de pământ ars cu decor incizat, provenind
din Chalcatzingo (Gay, 1971, fig. 43 şi pl. XXIII)
prezintă şi el câteva simboluri: „crucea olmecă" şi -
225
poate - binecunoscutele plante stilizate.
Diverse glife sunt gravate pe două piese deosebit de
interesante, aflate în colecţia Robert Wood Bliss, de la
Dumbarton Oaks: este vorba de o statuetă de la Arroyo
Pesquero (statul Veracruz), care a fost descrisă şi
publicată de Elizabeth Benson în 1971, şi de o placă de
jadeit, probabil un pectoral, pe care îl reproduce
catalogul ilustrat al colecţiei (Pre-Columbian Art, pl.
X).
Observaţiile anterioare sunt departe de a constitui
un inventar complet al tuturor semnelor sau glifelor
care se pot atribui civilizaţiei olmece. Anumite obiecte
enigmatice, de pildă, ar putea fi în realitate glife. Astfel,
la Muzeul din Brooklyn se află o piesă din jadeit,
considerată a fi o „glifă olmecă"; ea are forma unui
trapez prelungit printr-un vârf şi un apendice cu
aspectul unui cârlig.
Cunoştinţele noastre sunt încă prea sumare pentru
a putea „citi" glifele sau ansamblurile de glife, aşa cum
au încercat s-o facă Gay (1973) sau Marion Popenoe
Hatch (1971). Imagini agrare, imagini astrale: este
aproape imposibil să interpretăm prin intermediul
unui grafism obscur o gândire de care ne separă atâtea
secole. Fără îndoială este mai bine să ne menţinem în
limitele celor mai modeste concluzii.
Un minimum de concluzii se poate formula
totuşi,după cum urmează:
1. Olmecii au cunoscut - fie că l-au inventat, fie
că l-au împrumutat sau moştenit de la o cultură mai
veche - ciclul de 260 de zile, 13 cifre, 20 de glife).
2. Ei au cunoscut cu siguranţă şi anul solar şi au
inventat probabil „Marele Calcul", în cursul ultimei
faze a istoriei lor.

226
 3. Ei au utilizat semne simbolice pentru a
desemna un anumit număr de noţiuni, de obiecte, de
fenomene. Nu putem afirma la ora actuală dacă olmecii
au reuşit sau nu să organizeze aceste simboluri într-un
sistem coerent acoperind totalitatea limbajului, altfel
spus într-o scriere aşa cum au făcut-o mai târziu
mayaşii.
Tot ceea ce se poate spune, este că ei au avut cel
puţin o „pre-scriere", ridicându-se deja până la
noţiunea de simbol grafic abstract.
Ignacio Bernal (1969, pp. 96 şi 156) ajunge la o
concluzie asemănătoare. „Este incontestabil - scrie el -
că olmecii descoperiseră cel puţin durata anului şi a
lunii selenare şi că ei calculau timpul după sistemul
specific Mezo-Americii." El adaugă că unele inscripţii
necronologice „cuprind şi glife, ceea ce dovedeşte că
încă de atunci era folosită un fel de scriere (a type of
writing)". În sfârşit, mai sugerează că inscripţiile de la
Monte Albán ar constitui o adevărată scriere
hieroglifică şi că oraşul sacru Oaxaca ar fi ,,leagănul
scrierii din Mezo-Ameria.". Asupra acestui din urmă
punct, este ceva mai greu să fim de acord cu eruditul
mexican: s-ar părea mai curând că scrierea de la Monte
Albán derivă din „pre-scrierea" olmecă. .

Putem presupune că Între datele extreme de 500

sau 400 î.e.n. (faza finală a civilizaţiei olmece) -
Începutul inscripţiilor maya cunoscute - cunoştinţele
privind calendarul şi noţiunea de glife simbolice s-au
răspândit extrem de mult printre popoarele civilizate
din America mijlocie: de la podişul central până în
Guatemala. Dacă olmecii au fost precursori, ei nu au
fost în mod obligatoriu şi iniţiatorii direcţi a tot ce s-a
făcut în acest domeniu. Tentative diverse, mai mult sau
mai puţin inspirate de ei, de exemplul lor sau de
tradiţia decurgând din iniţiativele lor anterioare, s-au
227
ivit în diferite puncte din această parte a continentului.
Unele din aceste tentative nu ne sunt cunoscute decât
prin rare vestigii, şi nu par să fi ajuns la constituirea
unui sistem hieroglific coerent; în timp ce altele au fost
preluate de scrierea „clasică" de la Teotihuacán, Oaxaca
şi din oraşele mayasice. Un anumit număr de
monumente şi obiecte gravate, provenind din sud-
vestul Mexicului şi al Guatemalei, păstrează încă urma
acestor tentative avortate, care au rămas limitate la o
localitate şi la o singură perioadă. Să cităm totuși
câteva exemple.
1. Trei stele descoperite în Chiapas şi Guatemala
poartă inscripţii care par să aparţină sistemului de tip
„Marele Calcul". Este vorba de stela 2 din Chiapas de
Corzo (Lowe, 1962), de stela 1 de la El Baul şi de stela 2
de la Abaj Takalik. în cele trei cazuri, inscripţiile, deşi
foarte deteriorate, se referă cu siguranţa Ia un „baktun
7", iar stilul lor, ca şi acela al personajelor figurate pe
stele, nu este nici mayaş, nici olmec.
2. Pe trei obiecte din piatră dură (Goe, 1976, fig. 7,
8 şi 9) au fost incizate inscripţii glifice necronologice.
Aceste glife nu aparţin nici unui sistem de scriere
cunoscut; totuşi, comparate cu simbolurile olmece sau
cu semnele maya, ele au ceea ce s-ar putea numi acelaşi
„aer de familie". Unul din aceste obiecte este un
pectoral de piatră verde, descoperit la Quintana Roo -
deci În ţinuturi mayaşe; pectoralul este decorat cu un
chip de jaguar olmec (Coe, 1966). Pe faţa opusăsunt
gravate 24 de glife; se pot observa aici cinci profiluri
umane şi două profiluri. de păsări stilizate, câteva cruci
ale Sf. Andrei în cartuşe patrunghiulare, o floare (?) și
mai multe figuri geometrice. Unele din aceste caractere
sunt însoţite de afixe în felul scrierii maya. Ansamblul
inscripţiei este împărţit în patru coloane de şase glife
fiecare, grupate două câte două .

228
 Şaisprezece caractere, aşezate În două coloane a
câte opt semne, sunt gravate pe o statuetă de piatră
neagra reprezentând un jaguar în stilul Izapa şi nu în
stilul olmec. Aceste două caractere sunt similare, dar
nu identice, acelora de pe pectoralul menţionat mai
sus. Originea exactă a acestui obiect ne este
necunoscută.
Thompson a descoperit la Hatzcap Ceel, în
Hondurasul britanic, o secure pe care erau gravate o
duzină de glife (Thompson, 1931, pl. 33), parţial
erodate; printre ele se mai puteau distinge capete de
jaguar, un chip omenesc şi câteva semne abstracte.
Deşi două din aceste piese - acelea a căror origine
este cunoscută - provin din zona maya, este limpede că
inscripţiile de pe ele sunt foarte departe - prin factura
lor - de scrierea maya clasică. Poate că ar trebui să le
considerăm mai degrabă „premayaşe".
Fără îndoială, situaţia este aceeaşi şi în privinţa
glifelor gravate pe o plăcuţă de jad, expusă la Muzeul
american de istorie naturală (American Museum of
Natural History): pe una din feţe se află un chip tipic
olmec, iar pe revers o inscripţie compusă din opt
caractere. Stilul acestor glife îl evocă pe acela al
statuetei din Tuxtla şi pare a se înrudi cu scrierea
maya. Două din aceste caractere reprezintă coeficientul
numeric 5, notat prin cinci discuri mici şi nu printr-o
bară ca în sistem maya. În sfârşit, nu putem exclude
nici ipoteza conform căreia gravarea acestor semne ar
fi fost cu mult posterioară confecţionării piesei ca atare.
O plăcuţă cizelată de felul acesteia era considerată
evident drept un obiect de valoare ce se putea
transmite din generaţie în generaţie. Urmele de scriere
încă vizibile, nu trebuie să fie deci neapărat
contemporane cu cizelarea olmecă a feţei anterioare. În
sfârşit, să mai observăm faptul că provenienţa acestui
229
obiect este necunoscută .

3. Monumentul nr. 1 descoperit în 1971 la El Porton

(Guatemala) prezintă un interes cu totul particular
(Sharer şi Sedat, 1973): într-adevăr, nu numai
inscripţia sculptată pe această stelă – deşi considerabil
deteriorată - cuprinzând glife cronologice, cifre şi
semne necronologice printre care unele de tip olmec
sau olmecoid, ci şi poziţia geografică a acestui
monument este deosebit de semnificativă. Aşezarea se
găseşte în valea unui afluent al râului Chixoy, care la
rândul său se varsă în Usumacinta. Pe de altă parte,
regiunea este bogată în zăcăminte de jadeit şi
cercetările arheologice ne fac să presupunem că
populaţia locală fabrica obiecte din piatră verde, pe
care le comercializa. Astfel, El Porton, situat
pepământurile mayaşilor, deţinea una din cele mai
preţioase materii prime pentru olmeci, şi - în plus -
putea comunica foarte uşor cu coasta Golfului.
4. Stela nr. 10 din Kaminaljuyu, de la periferia
oraşului Guatemala, este bogat sculptată: personaje cu
veşminte şi podoabe complicate, glife – plasate în
cartuşe de tip „mayoid" sau poate înrudit cu stilul
caracterelor de la Monte Albán – însoţite de cifre
notate prin bare şi puncte. Unul dintre personaje are
drept podoabă de ureche glifa „cvinconx" (:• :). Michael
Coe are dreptate, fără îndoială, (op. cit., p. 115), când
afirmă că aceste inscripţii nu sunt de tip maya, ele
putând fi mai degrabă incluse în categoria scrierilor
premaya şi preclasice. Edwin Shook, după un
aprofundat studiu al aşezării Kaminaljuyu, a mers până
acolo încât a afirmat că: „Sunt aproape sigur că
hieroglifele maya îşi au originea la Kaminaljuyu sau în
regiunea din apropierea coastei Pacificului." 11
5. O secure gravată în stil incontestabil olmec,
găsită la El Sitio (Guatemala), a fost deja menţionată
230
(cap. VI). Se remarcă nouă caractere fin incizate,
dispuse într-o singură coloană. Ele prezintă clare
analogii cu semnele de pe statueta din Tuxtla şi cu cele
sculptate pe obiectele descrise mai sus la paragraful 2.
Este interesant de semnalat că locurile de provenienţă
ale acestor diverse specimene de scriere se eşalonează
de la munţii Los Tuxtlas şi coasta Golfului până la
versantul pacific al Guatemalei, trecând prin valea
râului Usumacinta şi peninsula Yucatan, Deşi ne
lipsesc încă multe verigi, se poate totuşi presupune - pe
baza cunoştinţelor noastre actuale – existenţa unei
vaste zone mezo-americane influenţate sau dependente
de civilizaţia olmecă, în care - de-a lungul a patru sau
cinci secole - s-au înmulţit invenţiile şi perfecţionările
sistemelor simbolice, ale căror culmi au fost atinse de
scrierea maya din timpul marii epoci clasice .

*
* *

Tot ceea ce ne rămâne de la civilizaţia olmecă curţi

şi terasamente orientate, stele şi altare sculptate,
ofrande etc. - demonstrează că ea a fost însufleţită - la
fel ca toate celelalte civilizaţii care i-au urmat în
America mijlocie - de o imensă religiozitate vizibilă în
artă, reflex la rândul ei al credinţelor, al ritualurilor, al
ceremonialului. Numai aşa se putea justifica în faţa
olmecilor înşişi - şi doar în felul acesta devine
explicabil pentru noi -, incredibilul efort uman investit
în căutarea şi transportul pietrelor, în amenajarea
aşezărilor, în sculptură şi cizelură, în practica
ofrandelor masive, în realizarea basoreliefurilor şi
picturilor pe faleze sau în peşteri. Acest popor şi-a trăit
miturile, iar imaginea lor a transpus-o în piatră. De
aceea este firesc să căutăm printre simbolurile olmece,
mai ales pe acelea care ar putea desemna divinităţi.
231
 Într-adevăr, nu există vreun alt domeniu, în care să
se impună o mai mare atenţie spre a nu cădea în
arbitrar. Astfel, nu toate reprezentările antropomorfe
sau fantastice sunt în mod obligatoriu zei. O altă ispită
care trebuie respinsă de la început constă în a voi cu tot
dinadinsul să regăseşti la olmeci, cu o mie de ani î.e.n.,
divinităţile marilor culturi care au înflorit la
Teotihuacan sau în oraşele aztece. Se cuvine aşadar să
înaintăm cu o mare prudenţă, pas cu pas, pe acest teren
plin de capcane.
Un prim punct asupra căruia toţi autorii sunt de
acord este importanţa primordială a jaguarului sau mai
curând a fiinţei hibride, umano-feline ale cărei
trăsături caracteristice sunt reluate neîncetat de către
sculptorii şi dăltuitorii olmeci. Pare aproape sigur că
acest were-jaguar, cum îl numesc arheologii de limbă
engleză, ar fi fost o mare divinitate, poate principala,
din panteonul olmec. Identificarea unui zeu cu
înfăţişare omenească sau a unui om cu un animal,
numită în aztecă nahualli sau „deghizare", este o idee
foarte veche, care a supravieţuit până în zilele noastre
în cadrul nahualismului încă foarte răspândite în
numeroase comunităţi indiene. Jaguarul olmec este
poate forma animală sau semianimală a unui zeu.
Jaguarul a provocat întotdeauna indienilor din
zonele tropicale o fascinaţie plină de spaimă, aşa cum
se mai poate constata şi astăzi, de exemplu la
lacandonii din jungla chiapaneză.
Aceste feline cutreierau probabil în număr mare
pădurea umedă din ţinuturile olmece. Omul acelei
epoci, dispunând de arme primitive şi ineficace, nu era
capabil să se apere de acest animal puternic şi crud
care-l putea surprinde oricând, pândindu-l la cotitura
unei cărări sau la marginea unui câmp de porumb.
Dar care era semnificaţia jaguarului? Miguel
232
Covarrubias (1946, pl. 4), cu erudiţia sa de arheolog şi
imensul său talent de desenator şi de pictor, a încercat
să demonstreze - folosind în acest scop un tabel care
cuprinde douăzeci de reprezentări împrumutate din
arta olmecă, ca şi din aceea a altor civilizaţii de la
Teotihuacán şi Oaxaca până la azteci - că masca
jaguarului s-a transformat treptat până când a devenit
o mască de Tlaloc, marele zeu al ploii de pe podişul
central. La aceasta se poate obiecta că numai talentul,
iar nu faptele reale, i-a permis lui Miguel Covarrubias
să execute asemenea tur de forţă sau de prestidigitaţie,
strălucitor desigur, dar puţin convingător. Masca de
Tlaloc este ofidiană; animalul mitologic înfăţişat nu
este jaguarul, ci şarpele. Pe de altă parte, importanţa
unui zeu al ploii este primordială pe înălţimile
podişului central cu climă subdeşertică sau în Yucatan,
unde solul este uscat; în aceste regiuni secetoase este
invocat Tlaloc sau Chac pentru a se obţine ploaia,
exigenţă absolut vitală. Dar marea problemă a
cultivatorilor olmeci, nu era cu siguranţă aceasta, doar
dacă – îndestulaţi - nu se vor fi gândit să-i ceară zeului
lor ceva mai puţină ploaie.
Poate că jaguarul simboliza mai curând forţele
vegetative, telurice, cele care ţâşnesc din pământ
precum o felină din hăţişurile sau din peşterile în care
se ascunde? În epoca aztecă, exista un zeu secundar
numit Tepeyollotl, „inima muntelui". Se credea că
locuieşte în peşteri şi era reprezentat sub forma unui
jaguar. Oare să fie acest zeu descendentul îndepărtat al
jaguarului olmec?
Michael Coe (1968, pp. 111-114), reluând teza lui
Covarrubias, consideră că zeul-jaguar era un rain-god.
El apreciază că reprezentările de monştri felini, care
comportă simboluri ale porumbului, ar corespunde
unui zeu al porumbului, al agriculturii. Coe a crezut că
poate să identifice cele patru figuri ( chipuri stilizate
233
văzute din profil) incizate pe umerii şi genunchii
personajului din jadeit aflat la Las Limas. 12 După el,
aceste patru profiluri ar corespunde următoarelor
divinităţi:
- ye umărul drept, zeul numit În epoca postclasica
Xipe Totec - zeu al primăverii şi al renaşterii naturii;
- pe umărul stâng, un zeu al focului ceresc, al
soarelui sau al vulcanilor;
- pe genunchiul drept, Şarpele cu Pene Quetzalcoatl;
- pe genunchiul stâng, o divinitate a morţii.
Împreună cu jaguarul-zeu al ploii - care întruna din
variantele sale l-ar reprezenta pe zeul porumbului -
aceste patru divinităţi ar constitui esenţialul
panteonului olmec.
Peter David Joralemon, colaborator şi discipol al
lui Michael Coe (am putea vorbi chiar în acest caz de o
adevărată „şcoală din Yale") a încercat să meargă mai
departe. În lucrarea sa asupra iconografiei olmece
publicată în 1971, el identifică zece divinităţi, pe care le
desemnează prin cifre romane.
I. Monstrul-jaguar cu două variante, dintre care una
este acel „zeu al focului", cum îl numeşte Michael Coe,
iar cealaltă zeul porumbului.
II. Un zeu purtând pe cap un simbol al porumbului.
III. Un zeu-pasăre.
IV. „Pruncul-jaguar".
V. O fiinţă cu chip umano-felin, cu doi colţi lungi
ieşindu-i din gură. Joralemon menţionează zece
specimene de acest tip, dar recunoaşte (op. cit., p. 77)
că „în afară de asta (este vorba de de colţi) aceste
234
specimene nu par să mai aibă şi altceva în comun.
Câteva figuri au trăsăturile caracteristice zeului I, altele
au atributele zeului IV."
VI. Este un personaj pe care Michael Coe îl
interpretează ca fiind Xipe Totec.
VII. Șarpele cu Pene. Autorul nostru înregistrează
zece exemplare, despre care vom discuta ceva mai
Încolo.
VIII. Profilul gravat pe genunchiul stâng al statuetei de
la Las Limas. Michael Coc vede aici un zeu al morţii
Este singura reprezentare de acest gen.
IX. Un personaj cu barbă; sunt semnalate numai
două specimene de acest tip: un mic obiect de jad din
ţinutul mixtec (Oaxaca) şi o figurină de provenienţă
necunoscută. Pare îndoielnic să fie vorba în acest caz
de o divinitate.
X. După Joralemon (p. 88), "Zeul X apare în
general ca subsidiar sau secundar, gravat pe
reprezentările divinităţilor principale." Specimenele
menţionate și reproduse de acest autor nu par să
justifice recursul la o personalitate divină particulară.
Din interpretările lui Michael Coe rezumate mai
sus, putem retine - se pare - zeul-felină, fără al
considera însă un zeu al ploii; zeul porumbului, cu
simbolurile sale vegetale şi, poate, zeul morţii; de
menţionat că în reprezentarea chipului acestuia din
urmă, maxilarul superior este identic cu acela al unei
hârci. În plus această ultimă figurare ar putea să nu se
refere la o divinitate, ci la ideea de moarte, sau la o zi
„moartă” din calendar, cum este a şasea zi - cimi în
maya, miquiztli în nahuatl - din ciclul de 260 de zile.
Nu cred că este posibilă identificarea unui Xipe
235
Totec în epoca olmecă. Argumentul adus de Michael
Coe şi Joralemon în sprijinul tezei lor - anume,
prezenţa unui fel de bandă care traversează ochiul
personajului - nu pare suficient de convingător. Xipe
Totec este o divinitate a cărei apariţie este cu mult mai
recentă şi a cărui origine se situează pe versantul vestic
al Mexicului. Ar fi nevoie de multe alte dovezi pentru a-
l număra în rândul zeilor olmeci. Se pare că nici
profilul B de la Las Limas nu poate fi interpretat drept
un zeu al focului ceresc sau pământesc, doar pentru
motivul că are sprâncenele în formă de flăcări. Aceste
sprâncene caracterizează aproape toate figurațiile de
fiinţe mitice olmece, în special pruncii-jaguari. Bernal
sugerează că nu poate fi vorba de flăcări, ci de pene:
olmecilor le plăcea să combine caracterele jaguarului
nu numai cu cele ale omului, ci şi cu anumite trăsături
ale altor animale, pasărea sau şarpele; se poate cita ca
exemplu sarcofagul supranumit „monumentul nr. 6"
din La Venta (B. de la Fuente, p. 61), unde chipul
umano-felin, sculptat pe una din feţe, are sprâncenele
în formă de flăcări (sau de pene) și 0 limbă bifidă de
şarpe.
Dar Şarpele cu Pene? Cât ar fi de ispititor să
regăsim încă din zorii marii civilizaţii mezo-americane,
acest zeu binevoitor, inventator al scrierii şi al
calendarului, al artelor şi a tot ce înfrumuseţează viaţa!
Dar elementele pe care le posedăm ne permit oare un
,

asemenea salt în trecut?

Trebuie să spunem de la bun început că figura
incizată pe genunchiul drept al statuetei de la Las
Limas nu poate fi luata În nici un caz în consideraţie.
Michael Coe vede aici un Quetzalcoatl, pentru că ochiul
personajului este marcat de o cruce a Sf. Andrei,
„crucea olmecă", pe care o regăsim în ochiul monştrilor
reptilieni ca acela din Chalcatzingo, şi pentru că nasul
prezintă un aspect vag tubular, „fapt ce se referă la
236
avatarul său ca zeu al vântului." Dar „crucea olmecă"
apare şi În ochiul figuraţiilor umano-feline ca
monumentul nr. 1 din Laguna de Los Cerros (B. de la
Fuente, p. 136), şi nu poate fi prin urmare, încărcată
doar cu o semnificaţie reptiliană sau ofidiană. Cât
despre personalitatea „zeului vintului", asumată de
Şarpele cu Pene, totul ne face să credem că avem de-a
face cu un fenomen tardiv, ale cărui urme dispar cu
desăvârşire în momentul când Şarpele cu Pene îşi face
apariţia la Teotiihuacan către începutul erei noastre.
Cele zece specimene de „Şerpi cu Pene", recenzate,
desenate si reproduse de Joralemon (fig. 243-252), pot
fi împărţite în trei categorii:
1. Profilul de la Las Limas, care a fost deja
menţionat şi care nu este convingător.
2. Trei reprezentări stilistice de şerpi pe obiecte din
ceramică, provenind respectiv din Tabasco, Las Bocas
şi dintr-un loc nespecificat de pe coasta Golfului.
Aceste figuraţii au în comun faptul că toate par să
reprezinte şerpi, însă fără nici o urmă de pene.
3. Mai rămas şase reprezentări de reptile, dintre
care mai importante sunt: o pictură parietală din
Oxtotitlan, o alta din Juxtlahuaca, un relief rupestru
din Chalcatzingo şi monumentul nr. 19 din La Venta; la
acestea se mai adaugă o figurină de jad de provenienţă
necunoscută şi un castronaş de teracotă din Tlatilco. În
toate aceste cazuri, reptilele mitice reprezentate nu
sunt şerpi cu pene. Desigur, se observă - mai mult sau
mai puţin limpede, în funcţie de specimene - un anume
element în formă de frunză sau creastă, care este
figurat pe capul sau mai degrabă în spatele capului, şi
care ar putea fi interpretat, în cel mai rău caz, ca un
smoc de pene. Vom conveni însă că este o mare
diferenţă între aceste reprezentări şi figurarea acelor
reptile al căror cap şi corp sunt acoperite în întregime
237
de pene lungi, aşa cum va fi cazul în artele clasice şi
postclasice.
Existenţa unui zeu-şarpe pare probabilă, dacă n-ar
fi să amintim, de exemplu, decât minunatul basorelief
din La Venta (monumentul 19), unde maiestuoasa
reptilă, trufaşă şi ameninţătoare, domină omul pe care-
l încolăceşte cu trupul ei sinuos. Dar nimic nu ne
permite să afirmăm cu certitudine că olmecii ar fi
adorat un şarpe cu pene, personalitate divină care avea
să dobândească o importanţă primordială cu mult după
dispariţia civilizaţiei olmece.
Dacă ne mărginim doar le cele mai explicite figurări
sculptate sau pictate, se pot enumera cu maximum de
probabilitate următoarele divinităţi olmece:
I. Zeul-jaguar mai mult sau mai puţin umanizat.
Faptul că este reprezentat ca o gură de peşteră, din care
ies diferite personaje (altarele . cu nişă din La Venta şi
San Lorenzo) sau, cum este cazul la Chalcatzingo, ca o
peşteră în care stă aşezată o divinitate a ploii, ar putea
confirma ideea că acest zeu-jaguar - la fel ca omologul
său tardiv îepeyollotl - încarnează forţele telurice.
Astfel, el ar putea fi un zeu al vegetaţiei, al porumbului,
al cărui simbol îi Împodobeşte capul. în reprezentările
de la Chalcatzingo şi din alte părţi. 13
II. Zeul-jaguar înfăţişat sub forma unui „prunc" cu
trăsături mixte, umano-feline. El este ţinut pe
antebraţe de personaje adulte: spre exemplu, în La
Venta (altarul nr. 5, faţa anterioară) sau la San Lorenzo
(monumentul nr. 20) sau, bineînţeles, în cazul
splendidei statuete din Las Limas. O altă variantă a
acestei fiinţe mitice (figurată pe laturile altarului nr. 5
din La Venta), nu-l mai reprezintă sub formă de sugaci
inert, ci ca un copil stând în picioare şi gesticulând în
braţele bărbaţilor care au capul acoperit cu mitre şi
pălării rigide. Este verosimil ca aceste reliefuri să se
238
refere la episoade dintr-un ciclu mitic al cărui punct de
plecare să fi fost unirea sexuală dintre jaguari şi femei,
despre care am vorbit deja mai înainte. Fără îndoială
numeroase legende povesteau despre naşterea şi
creşterea unui zeu sau erou încă de pe vremea când nu
era decât un „prunc" până la vârsta adultă de mare zeu-
jaguar.
III. Personajul feminin aşezat Într-o peşteră în
mijlocul semnelor simbolizând norii, ploaia şi
vegetaţia, ar putea să fie o zeiţă: o zeiţă a abundenţei
vegetale, a ploilor binefăcătoare, prefigurarea acelor
Clfalchiuhdicue şi Chicomecoatl din panteonul nahuatl.
Este poate semnificativ că această zeiţă nu este
reprezentată în arta zonei „metropolitane", unde ploaia
este supraabundentă, ci la Chalcatzingo, unde seceta
poate ameninţa recoltele.
IV. Pe stela 2 şi stela 3 din La Venta, se observă
unul şi respectiv două personaje – sculptate în
basorelief -, înconjurate în fiecare caz de şase figuri de
mai mici dimensiuni care par că zboară în jurul şi
deasupra motivului central agitând ameninţător
diverse obiecte în formă de bare sau securi. Să fi fost
oare aceste fiinţe zburătoare divinităţi minore,
asemănătoare cu acei demoni mici denumiţi astăzi
chaneques, pitici redutabili care cu treieră pădurea
tropicală?
V. Reprezentările frecvente de personaje, în acelaşi
timp oameni şi păsări, de bărbaţi cu măşti de păsări
(basorelieful de la Chalcatzingo, stela din Amuco,
monolitul din Xoc) trebuie apropiate de simbolurile
reproduse de Joralemon (op. cit„ p. 67). Din analiza
acestor figurări, ci deduce existenţa, în panteonul
olmec, a unui „zeu III'', care combină caracteristicile
păsării cu anumite trăsături ale zeului-felină. Este
verosimil ca obiceiul - răspândită în Mezo-America în
239
epoca istorică, conform căruia preoţii sau oficianţii
trebuiau să poarte veşmântul şi masca zeului al cărui
cult îl celebrau - să fi fost deja în vigoare la olmeci.
După această ipoteză, personajele ameninţătoare din
Chalcatzingo ar fi pe cale să execute ritualuri relative la
cultul unui zeu cu cap de pasăre. Acest zeu ar trebui să
fie atunci legat de agricultură, dacă ţinem cont de
simbolurile porumbului şi apei şiroinde, care
împodobesc acoperămintele de cap ale oficianţilor.
VI. Şerpii - deşi fără pene - par că ar deţine şi ei un
loc în panteon. Dar care era rolul zeului şarpe? Este un
lucru pe care nu-l ştim.
VII. Hermann Beyer (1928) a atras atenţia asupra
„unei divinităţi comune civilizaţiei din Teotihuacan şi
celei totonace"• - „Zeul obez" (Dios Gordo). personaj
bucălat, cu aspect adipos, ale cărui reprezentări pot fi
găsite la Teotihuacan şi în statul Veracruz. Cele care
provin din această ultimă zonă, erau calificate automat
ca „totonace", în perioada când au fost descrise de
Beyer. Arheologul german citează o figurină de acest
tip găsită la Tonina, pe pământurile înalte din Chiapas,
în apropiere de Xoc şi Pichucalco. Chiar în La Venta,
monumentul nr 5 - supranumit de localnici La Abuela,
„Bunicuţa" - ar putea să fie interpretat ca reprezentarea
unui bărbat cu faţa plină şi braţele groase. Caracterele
fizice ale etniei olmece, aşa cum au fost surprinse de
iconografie, fac verosimilă originea olmecă a acestui
Dios Gardo, care ar putea fi - după Beyer - un zeu al
fertilităţii, al bunăstării şi al fericirii.
VIII. Dacă reluăm sugestia lui Michael Coe cu
privire la profilul D al statuetei din Las Limas, atunci
din panteonul olmec ar fi trebuie să facă parte şi un zeu
al morţii cu trăsături în parte scheletice, asemănător cu
Ah Puch al mayaşilor şi cu Michtlantecuhtli al aztecilor.
Aşadar - în lumina a ceea ce ştim sau credem că
240
ştim astăzi - la atât se reduce recolta noastră în
domeniul religiei olmece, în sfera divinului, a acelui
teomilco, cum ar spune aztecii. Nu este o recoltă prea
bogată. Probabil panteonul din La Venta sau San
Lorenzo era mult mai bogat decât am reuşit noi să
arătăm.
Dar, în rest, în ce constau ritualurile şi ceremoniile?
Nu avem nici documente, nici vestigii care să ne
permită să răspundem la această întrebare. Dacă
basorelieful rupestru nr. 2 din Chalcatzingo descrie un
ritual, ar putea fi vorba în acest caz de faza pregătitoare
a unui sacrificiu omenesc. Anumite monumente de
piatră - situate în zona „metropolitană" - pe care se
observă cavităţi, ar putea să indice, de exemplu, că
acolo se sacrificau fiinţe vii, animale, oameni, al căror
sânge curgea în acele receptacole ca în binecunoscutele
quauhxicalli ale aztecilor. 14 Dar din păcate toate
acestea nu sunt decât deducţii foarte puţin sigure .

*
* *

În faţa spectacolului uimitor al unei civilizaţii care

dă impresia de a ţâşni dintr-odată în toată splendoarea
şi originalitatea sa, pe un fond nediferenţiat de cultură
ţărănească, se pune firesc întrebarea dacă nu cumva
acest „salt" s-ar putea explica printr-o influenţă
externă, prin înrădăcinarea în solul american a unei
înalte civilizaţii venite de aiurea.
Ultradifuzionismul lui R. A. Jairazbhoy, încercând
să dovedească prea multe, suscită scepticismul şi nu
dovedeşte nimic. Egipteni, negri, semiţi, babilonieni,
sumerieni, chinezi … practic toate popoarele din Asia
Mică şi clin Extremul Orient s-ar fi întâlnit aici, pc
malurile golfului Mexic. Dar să nu fi lăsat ele nici
241
măcar o hieroglifă egipteană, nici o inscripţie chineză şi
să fi dispărut brusc înainte de a fi reuşit să-şi impună
propriul lor calendar, şi să înlocuiască sistemul mezo-
american atît de diferit de acela al Lumii Vechi?

63. Glife gravate pe un pectoral (releveu). Dumbarton Oaks,

Washington.

Intrând însă în detalii, se constată că analogiile

relevate între civilizaţiile asiatice şi cea a olmecilor sau
sunt prea generale pentru a se putea trage vreo
concluzie - de exemplu analogia care se bazează pe
faptul că asiaticii și vechii mexicani au cunoscut
regimuri monarhice, - sau decurg dintr-o interpretare
îndoielnică sau eronată a faptelor observate. Astfel,
spre exemplu, Jairazbhoy (1974, p. 39) crede că
obiectul cilindric ţinut de o statuie olmecă ar fi un
manuscris rulat în felul egiptenilor
242
64. Secure gravată, El Sitio, Guatemala (releveu).
243
. Pe de altă parte, autorul depune un efort considerabil,
dar neîncununat de succes, pentru a demonstra că atât
calendarul, cât şi glifele mezo-americane sunt departe
de a coincide cu modelele similare egiptene sau
chineze. În sfârşit, este evident că nu se pot amesteca
fapte olmece, maya clasice, quiche* (extrase din Popol
Vuh) şi aztece - provenind deci din civilizaţii distincte
şi din epoci despărţite de mii de ani în scopul de a fi
folosite apoi drept argumente pentru a face dovada
prezenţei ipotetice către mijlocul celui de al III-lea
mileniu î.e.n. a unei populaţii formate din imigranţi
africani şi asiatici.
Nici cercetările efectuate de Betty ]. Meggers nu
scapă în întregime de asemenea reproşuri. Această
arheoloagă încearcă să stabilească o paralelă între
civilizaţia Shang din Chin:i (1750 1200 î.e.n.) şi
civilizaţia olmecă. Ea enumeră un anumit număr de
trăsături:
− similitudini între caracterele chineze Shang și diverse
glife cum ar fi „crucea olmecă";
− importanţa jadurilor, „marfă primordială în comerţul
la mare distanţă";
− habitatul dispersat în jurul centrelor ceremoniale;
− o zeitate felină (la chinezi t'ao t'ieh);
− cultul munţilor, care s-ar reflecta în pseudopiramida
din La Venta.
Aşadar, numai un contact transpacific ar putea
explica ceea ce Betty Meggers numeşte quantum jwnp
prin care olmecii îşi fac apariţia ca primul popor
civilizat din Mexic.

244
65. Glifă gravată pe acoperămîntul de cap al figurinei din Arroyo
Pesquero (nr. 57, 58).

66. Glife: pecetea din Tlatilco (releveu).

Oricum, demonstraţia sa nu este convingătoare. O

cruce într-un pătrat sau dreptunghi nu este un semn
suficient de original pentru a face necesară explicaţia
prin influenţa externă. Habitatul constituie un
245
fenomen prea general; chiar cultul unei feline nu
reprezintă o dovadă decisivă. Deoarece el ar putea să
provină nu din China, ci din America de sud. În
asemenea cazuri însă, ar trebui studiate nu atât
asemănările, cât mai ales diferenţele; nu prezenţele, ci
absenţele. Dacă ar fi avut loc într-adevăr un transfer
cultural din China Shang în Mexicul olmec, cum s-ar
putea explica atunci faptul că populaţia din La Venta a
ignorat bronzul şi orfevrăria? De ce simbolurile lor
sunt fundamental diferite de caracterele chineze?
David C. Greve (1876) a avut dreptate să pună la
îndoială vederea simplistă sau iluzia optică, care ne fac
să credem că civilizaţia olmecă a izbucnit - ca să zicem
aşa - ex nihilo, fără a mai trece în prealabil printr-o fază
formativă. Ea nu poate fi însă considerată ca şi cum ar
fi rămas omogenă, imobilă şi identică sieşi pe tot
parcursul duratei sale. Prelucrarea jadului nu apare
decât începând cu anul 900 î.e.n. Scrierea şi calendarul
au fost tardive. Fără să nege posibilitatea contactelor
peste Pacific, Grove se ridică împotriva metodei
comparatiste, care constă în „a tria și alege trăsăturile
în mod selectiv" (Selective trait picking and
choosing).15
La toate acestea, Betty Meggcrs a răspuns evocând
"numeroasele şi uimitoarele paralelisme" și
denunţând - argument demn de remarcat - „dublul
standard", după care ar exista sau nu o „barieră
oceanică" între două arii de civilizaţie.
Se constată într-adevăr o tendinţă mult prea
pronunţată de a considera de netrecut spaţiile marine,
cu toate că migraţiunile polinezienilor – pentru a nu
cita decât acest exemplu - dovedesc suficient că omul
antic putea să le străbată fără nici o dificultate.

246
67. Securea
numită „a lui
Humboldt"
(releveu).

247
68. a) şi b). Securi gravate (releveu).
248
 Dezbaterea rămâne deschisă. Ea nu va avea interes
şi valoare ştiinţifică decât în măsura în care va evita să
se reducă la o confruntare sterilă între partizanii sau
adversarii a priori ai tezelor difuzioniste sau
antidifuzioniste. Dincolo de orice dogmatism, istoria
civilizaţiilor arată că au existat - în funcţie de locuri şi
epoci determinate – difuzii şi invenţii independente,
împrumuturi şi refuzuri ale împrumutului, iradieri şi
replieri. Dar înainte de toate, trebuie să precizăm cât se
poate de limpede despre ce vorbim, pentru a nu
compara orice obiecte, fără a ține seama de momentul
istoric; nu trebuie să ne mulţumim doar cu vagi intuiţii,
ci, dimpotrivă, să căutăm faptele precise şi
incontestabile care pot furniza prin însăşi unicitatea lor
dovada unei relaţii între două culturi.
Raporturile între Mexic şi America andină (vezi
Lehmann, 1938, Krickeberg, 1956) sunt atestate fără
nici o îndoială pentru o epocă relativ târzie, situată la
frontiera dintre era clasică şi faza postclasică, când
metalurgia sud-americană era introdusă În Mexic, mai
întâi în zonele din Oaxaca şi Michoacan, în apropierea
oceanului Pacific. Pensetele tarasce* de epilat,
bijuteriile de tipul diademei mixtece de aur în stil
peruvian provenind din monumentul 7 (Monte Albán)
anumite vase cu toartă „în scară de şa", toate reflectă
cât se poate de limpede influenţa peruviană. Dar în
acest caz, piesele amintite aparţin unor perioade
recente. Un studiu comparativ sistematic al orizontului
de la anul 1500 î.e.n. la 1000 î.e.n. în America mijlocie
şi în Anzi, înglobând cele mai vechi civilizaţii - cea a
olmecilor la nord, cea a chavinilor la sud 16 - ar putea să
arunce o lumină nouă asupra originii şi a relaţiilor
dintre marile culturi situate în cele două părţi ale
continentului.

249
69. Monumentul nr. 15, La Venta.

Dacă admitem că orientarea monumentelor din La

Venta se referă la o configuraţie cerească ce putea fi
observată din această regiune în anul 2000 î.e.n. 17,
înţelegem poate de-abia atunci îndepărtatul punct de
plecare al fazei formative, al cărei sfârşit coincide cu
avântul civilizaţiei olmece. Cunoştinţele noastre asupra
acestei perioade de aproximativ cinci secole,
desfăşurată în zona de coastă a Golfului, sunt
cvasinule. Cheia multor enigme rămâne îngropată aici,
în pământurile tropicale acoperite de păduri şi jungle,
din statele Veracruz şi Tabasco.
Cercetarea pasionantă a trecutului, a istoriei
omului care a trăit în această regiune a Mexicului va da
în continuare - neîndoielnic - rezultate neaşteptate,
care vor duce la noi sinteze. Aşadar, sinteza prezentată
de această carte trebuie să fie considerată, implicit,
drept provizorie.

250
70. Secure gravată,
Simojovel, Chiapas
(releveu).

251
 Poate că descoperiri pe care astăzi nici nu le putem
bănui îi vor determina pe arheologi să modifice însăşi
fundamentele concepţiilor admise actualmente. Un
singur fapt este însă sigur, şi anume că acest popor ieri
încă necunoscut de noi a fost creatorul unei mari
civilizaţii, bogată în invenţii originale care au marcat
toată această parte a lumii pentru următorii 3000 de
ani. Prin el începe somptuosul cortegiu care, din secol
în secol, până la invazia europeană, a însufleţit oraşele-
cetaţi ale antichităţii mexicane. Moştenirea olmecă s-a
perpetuat, până la căderea Tenochtitlan-ului, în spiritul
şi arta autohtonilor şi parţial mai supravieţuieşte încă
la indieni, al căror prezent este impregnat în întregime
ele trecut.
Emoţionanta continuitate a Mexicului indigen de-a
lungul răsturnărilor adesea sângeroase ale istoriei sale
şi amprenta de neşters pc care o păstrează totuşi
intactă natura sa profundă, în ciuda transformărilor
aduse de era modernă, conferă adevărata valoare
cercetărilor efectuate de arheologi pentru a ajunge la
cele mai vechi izvoare ale civilizaţiei autohtone. Odată
cu olmecii surprindem pe viu, chiar în momentul
înfăptuirii ei, mutaţia decisivă care a făcut din Mexic şi
Mezo-America o zonă de înaltă presiune culturală: ei
au trecut pragul misterios, de care s-au apropiat fără a-
l putea însă depăşi, şi alte popoare indiene. Mexicul
anterior lui Cortes n-ar fi putut să fie ceea ce a fost - şi
chiar Mexicul secolului al XX-lea n-ar fi ceea ce este -
dacă acei oameni de odinioară n-ar fi început să-şi
înalţe stelele şi să-şi sculpteze basoreliefurile în
adâncurile junglelor toride, acum mai bine de 5000 de
ani.

252
____________________
1. Cele 20 de semne maya sunt următoarele:

2. Zolz: a patra lună a anului maya.

3. Cifra de 360 de zile a fost aleasă în mod arbitrar, se pare, pentru
că era divizibilă prin baza aritmetică maya (20). O corecţie era deci
necesară. Ea apare în inscripţii exprimată prin alte cifre - aşa-
numita „serie secundară". Cf. Morley, S. G., 1956, pp. 244-245.
4. Cf. Thompson, 1962, p. 98.
5. Gay, 1973, pp. 283 și 286.
6. Joralemon, p. 43: „late carving".
7. Nr. 281 din Catalogul hieroglific al lui Thompson (1962, p. 65).
8. Securea din Tlaltenco este reprodusă in Gay, 1971, fig. 44 a şi
1973, p. 284. Caso, 1947, fig. 10 şi 65.
9. Coso, 1947, fig. 22, 61, 62.
10. Penafiel, 1890, pl. 119. 190
11. Lafay, Howard, 1975.
12. Cf. Beatriz de la Fuente, 1973, pp. 155-158. Coe, op cit., fig. p.
114.
13. Joralemon, fig. 170, 171, 172: gravuri sau securi lustruite,
reprezentând un cap antropomorf a cărui frunte este dominată de
un răsad de porumb stilizat.
14. Este vorba de monumentele nr. 1 din Laguna de Los Cerros, nr.
14 din La Venta, D și N de la Tres Zapotes. Bernal (1969, p. 105)
conchide: „La ora actuală nu putem ajunge la o concluzie bine
definită cu privire la sacrificii".
15. Asupra acestei controverse. vezi Betty J. Meggers, 1975; David
C. Grave, 1976. Răspunsul dat de Betty Meggers, 1976: „Yes if by
land, no if by sea: the double standard in interpreting cultural
sirnilarities". (în traducere: „Da, pentru relaţiile pe uscat, nu
pentru cele pe mare: dublul standard în interpretarea
253
similitudinilor culturale", N. tr.)
16. Krickeberg (op. cit„ concluzii) subliniază analogiile care există
între reprezentările ele feline ale chavinilor şi un basorelief din
Placeres del Oro (Guerrero).
17. Este ipoteza expusă de Marion Popenoc Hatch, 1971.

254
 Mf Sl'011:-tn<'()11S Cnllectic ltlS, Ynl. 146, n° 1, \Va~­
h I n ~! t () n , I ) . C.
RA { TDEZ, CI .A lJI Yr: F. 1!>70. A1ncriqu.c centrale. Co-
llt'ctic •n „Arch;i('louia Mundi.u Ed. Nagel, Geneva.
JL\ l 1J1EZ, ('LAT TJ)E F., ~i BECQlJELIN, PIERH.E.
1~l7 ~ L .·l r<'h ,;ologic <le I.os Naranjo.~, lloncluros.
Mi"i\1nc· ad 1 f'ologică şi etnologică francez<1 în
iv1 t "d <'. l'vf P X Î('O .
HF<:NS<)N, ELISABETfI P. 1968. (Editor) Dumbarton
<>aks conf erence on the Ol1n<'C, ()ctobcr 2B th
I :lfi7. r1u1nbarton Oaks research library and co--
Ucction. Trustces for IIarvard University. Was-
hington. D . C. 1968 .
PENSON, EI.J IS.1 \BE'fl-I P. 1D7.1. An Olnzec .figure <1t
I>u111barton Oak.s. J)u1nbarton Oaks. 'rrustccs for
lTarvarcl lTni\·ersity, Washington, lJ.C.
HEnNA L, TGNJ\CIC1. lflf18. ,.Views of Oln1ec culture~'.
I>tnnl>a r to n ()aks confercnce on the ()1rncc, pp.
1 :~5-1-12, \V ash in ~-!lon .
l~ERNAI., IC~NAC~{(). l!lf>H. The Ohnct: \Vorlcl. lTni-
Yersity of California, Berkeley.
T~EllNAL, TGNACIC1. JD7:l . „Los Olrnecas." Tn: fJel
nnmadismo a las centros ccrenionialcs, pp. lBJ-
2:~4. I.N.A.. H .. Mexico.
l~EYER, I-IERMANN. 1927. ~.Bibliografia: Tribes anrl
Tf'n1ptes.'~ El Mexico antiguo, vol. 2, nos 11-12,
pp. :105-:11:1, Mexico.
l\J·:YETl, TIERMANN. 1028. „A Deity comn1on to
Teotihlla<'an nnd Totonac cultures." International
(.'011grcss <>f ~tnie1·icanists, 1928, Ne\V York, pp.
l!):l-190. rrrad. sp. în: Mito y sinibolisnio del
1'1c.riro antiguo, pp. 3R3-3G8, Mexico, 1965.
l\L()M, FRANS. 1929. Preli1ninary Ileport of the John
(;ecldinqs Gray Meniorial expedition conducted
by the Tulane University of Louisiana. New
()rleans. IJouisiana.
T~LOM, FRANS, şi DUBY, GERTRUDE. 1957. IJa
sel.va lacandona. Editorial Cultura, Mexico.
l:ţf.()~f. FRJ\NS, şi I,A FARGE, OLIVER. 192G-l927.
Tribes and Temples. Tulane University. (2 vol.).
Ne\.\ Orleans, Louisiana.
7

BC)C~GS, STANl.EY H. 1950. ,,<"'Olmec>„ pictographs

in the Las Victorias group, Chalchuapa archaeo-
logîcal zone, El Salvador. '1. Carnegie Inst. of
\fashin9ton. Notes on Micldle American .1-lrchaeo-
lo9y and Ethnology. N° 99, pp. 85-92, Cambridge,
Mass.
J'.()C;(-;S, S'r ANLEY H. 1971. ~.An Ohnec inask-pen-
clant fro1n Ahuachapan, El Salvadori4. Archaeo-
logy, vol. 21, n° 4, pp. 356-358.
nORHEGYI, STEPITAN F. DE. l!l64. ,,Ball-~ame
l 1andstones and TJall-gatne g1o\ cs." In: J~ssays in
J 1 re-C'olumhian Art ancl .1.1rchaeology (ed. S. K.
 Lothrop), pp. 127-151. IIarvard l.Tniversity Press,
Ca1nbrid .~~e, Mass .
BREINEJ{, 0I-IEL1)0N. nncl COE, MICI-I1\EL lJ. Jq7~.
,Jv!agnetic <'Xploration of tl1e (Jlznec civilization.H
~t1nerican Scientist, \"Ol. ()(), n ° 5, sept.-octobcr
1v07•)
"""• pp. ·- '1 '
~{)1)-,)
r.:7-~.
l~H. UGGEI\-1 1\l'~N, JUHGEN SI llEI-lS, M . .1-\. 1U70.
_.. Exploracioncs arquen7<1r;i< ·as cn San Lorenzo
Tenochtitlân." lJu ieUn del I.N ../\.I-I. 11° 39 pp. 18-
23, t.'iexico.
C1\11PBELL, L "Y LE ş i l{AUF'MAN, TERRENCE. lfl/ (L
~,A linguistic look at tllc Olmccs.
44
America .·l n -
tiquity, vol. 4:1, 11° 1, January 1976, pp. BO- B!L
C .ASC), i\ LFONSO. 10·J2. Definici6n y cxtencion clel
coniplejo olnz c c·(r. ·ruxtln Gutierrcz. J{etipttrit ca
apendice 1'1 C\1so , ,1\lfonso, 1965, pp. 4-1-46.
CASC), ALFONSO. 1~47. Calenclario y cscritura de
1as antiquas culturas ele Monte Albân. îviexico.
Ci\SC), AT_JFONSO. 19G:1. „/, Existi6 un in1perio ol-
1neca ?'' M eniorias de El Colegia Nacional, to1no
V, 11° 3, 1964 (publicat la Mexic în 1965).
CASO, ALJFONSO. J971. „Calendrical systcn1s of
Central Mexico.'' Jlandbook of Micldle Anicrican
Indians , vol. 10, pp. 333-348. Austin, Texas.
CASSIER, JACQUES ~i ICHON, ALAIN. 1D78. .,Les
4
sculpturcs d'./\baj Takalik (Guatemala).~ Jour-
rial âe la Societe des Aniericanistes, t. LXV,
Paris.
CERV ANTES, MARIA ANTONIETA. .,Dos elen1en-
•
tos de uso ritual Pn el arte oln1eca. H ..c-1 nales del
-

Instituto Naciona! de Antropologia e Historia

(fotoscopie s.d.).
CEI-lVANTES, M1\.RfA ANTONIETA. 1976. ~,Olinec
materials in the National Mus0un1 of Antropo-
logy, Mexico." In: ~icholson, H. 13., 1976.
CI-IADWICK, ROBERT. 1971. „Archaeological syn-
theses of Michoacan and ad jacent rcg ions.'' Jlancl-
boolc of l\·1 idclle A111erican In<lians, vol. 11, pp.
G3 7-G!J3. A ustin1 Texas,
CHA\TERO, ALFREDO. 1887. l\Iexico a traves ele los
siglos, vol. 1, Mexico.
C7tef s-d'oeuvre ele l'art 1nexicain. Expoziţie, · I'etit
Palais, Paris, avril-juin 1DG2. l\1inister de stat
pentru proble111ele culturale.
Cl,E\VI„OW .JR., CARL WILI„IAM. 1974. A stylistic
ancl chronological stucly of Ol11iec 11ionu11iental
sculpturc. Univcrsi:y of California, Dcpt. of An-
tropology, l3erkeley.
COBEAN, R(1BERT H., COE, MICI-I1\EL D., Perry,
Ed\vard A., Turekinn, Karl K., şi Kharkar, J)in-
kar P. 1971. ,,Obsidian trade at San Lorenzo
're nochti tlan, Mexico." Science, vol. 17 4, pp. 666-
671.
COE, MI C'iI.J\E L J). 19()2 . "An ()lJn pc design on n n
E:1rl .v l)t\rt 1\ ·i;1n v css<• l." .:1 1nc l'i eCl11 / '\ n tiquity , \" ol.
'.!. 7, 11 · ' ·1. ,l. ~: ll l J ,; ik<' C'ily .
C~ OE , MIC I L\ I•:! , J>. 19G5 . „rrlle ()ln1eL Styl e and its
1. li ..; tri h uli nn '-; .'~ Jn : llan clb ook. oJ Mfrlclle An1c ri-
,·<t n l n<t in us \ ' (ii. 2, art icolul ~ a . t Tniv ersi ty o f
, I '< •'\ : I s ] ) 1•( . 1..; l.) .
('( )Jt: IYll( '(I /\EI' ., ) . I ~ H ;:1. Thc Ja[]llll/''S ("hil cl l'en: ])1'C -
(' /a ssi c· ,·ent r(l l l\l e.rico. Ne\v Yorlc
f:{) E, MJ C lli\EL D. l !)()(i. .!l n early ston e pectoral f r oni
~~·outh cast'ern l\l <.'.ri eo . Du 1nbarton Oaks. Washing-
t on, ] ) . (1
•

C()E, MI C'll/\F:L l) . l! H;7. ,,Cycle 7 M onu rn e nts in

Middl e An1 P ri <'~ l : a n'consicl c ra lion .'" A1nerican
.11 nt h ropolo9ist, v o 1. 5 ~ >. n „ 4, p p. 597-Gl 1. Me-
, n as ha, \VisC'o nsin .
COB, M JC IJA E L f). 19G3. a) ,,S a n I~ o r~~nzo and the
()ln1ec civil izaii on . '' / ) unibarton (JaJcs conf erence
on the Olmec, pp. 41-78, Washington .
CC)E, MICI-IAEL J). 19G8. b ) A1ne rica's first civiliza-
t ion: discover ing the Olm cc. A tnerican If eritage
Publishing Co., New York.
COE, MICHAEL D. 1974. a) „Meso-American ·Civi-
lization {History of -)." Encyclopaedia Britannica,
a 15-a ediţie, t. 11, pp. 933-946, Chicago.
COE, MICHAEL J). 1974. b) ,,Photogram1netry and the
Ecology of Olmec Civilization. '' In: Aerial Pho-
tog„aphy in Anthropological Field Research. Har-
vard University Press, Cambridge Mass.
COE, MICHAEL D. 1976. „~arly steps in the evo-
1ution of Maya wri ting." In: Origins of reli-
giou.s art ancl iconography în Preclassic Meso-
anierica ed. by H. B. Nicholson, pp. 109-121,
Los Angeles.
COE, MICHAEL D. 1977. a) „Archaeology today: . the
New World."· In: New perspectives in Canadian
Archaeology. The Royal Society of Canada. „
COE, MICHAEL D. 1977. b) ,,Ohnec and Maya: a
study in relationships." In: The origins of Maya
civilization. University of New Mexico Press.
COMAS, JUAN. 1972. Hip6tesis trasatlanticas sobre
el poblamiento de Arnerica. U.N.A.l\.1. Mexico.
COOK DE LEONARD, CARMEN, 1967. Sculptures
an:l. rock carvings at Chalcatzingo, Morelos. Uni-
vcrsity of California, Berkeley.
CdRDAN, WOLFGANG. 1959. Geheimnis im Urtvald.
J)iisseldorf-Koln. Trad. Secret of the For est. Gar-
den City, New York, 1964.
COVARRUBIAS, M IGUEL. 1942. Origen y desarrollo
clel estilo a rtistico „almeea". Tuxtla ·Gutierrez.
Retipărit ca suplhne n t la Caso, Alfonso, 1965,
pp. 46-48.
(\)\t .AHJ\UBIAS, MlCiUEL. l!J46. a) „El arte olrneca
<i de La Vcntn.'~ C'urzdcrnos : \111<'ri<·o11ns, y , il. 1:1: t,
1vl <' x i co .
li · ~, ! , .
C()V 1\l{HUI31AS, 1'1Il;UEL. l!J-Hi. b) i'lexico Suuth:
The isthmus of Tehuantepec. Ne\v York (Knopf).
CC)VAilRUBIAS, MIGUEL. 1950. „'Tlatilco: el arte y
la cultura preclasica del \ ' <tlle de Mexico.H Cua .
clernos ..1.111iericanos, afio 9, n° :i, pp. 149-1G2,
~Iexico.
COV ARRUBIAS, MIGUEL. 1957. Indian art of Mexi co
ancl C,ent ral America. New York (Knopf).
I).t\ \TIES, NI GEL. 1977. The Tultecs until the f ull uJ
Tula. University <1f Oklahon1a J:>ress, Norn1an,
Oklal io1na.
lJA V lS, WHIT'N~~"{. 1978. „So-called jaguar-human
copulation scenes in Olrnec art.1.1. A1nerican i ln-
tiquity, vol. 4J, n ° ~l, pp. 453-457, Washington,
D. C.
f)E I_.jA FUENTE, BEATRIZ. 1973. Escultura 1nonu-
1nental olmeca: catalogo. Universidad Nacional
Aut6nomat Instituto de Investigaclones Est{)ticas,
Mexico.
J)E LA FUENTE, BE1\1'RIZ. 1976. "I ~a proporC'h'>n
arm6nica en la escultura inonumental oln1eca . ~~
X.Lile Congres internatiunal des americaniste~,
Paris.
f)ELI ~A SANTA, ELISABE'l'lf. 1959. „l„es Cupisniques
et !'origine des Ohneques.'~ l~evue de l'universite
de Bruxelles, n.s., lle annee, pp. 340-363.
DISSELHOFF, H.D. 1963. Les Grandes Civilisations
de l' Amerique ancienne. Paris (Arthaud).
DOCKSTADER, FREDERICK J. 1973. Inel-ian Art of
the Aniericas. Museum of the American Indian,
Heye Foundation, New York.
DORSINFANG-SMETS, A. 1973. L'Amerique preco-
lornbienne. Les civilisations du mai"s. Bruxelles
(Meddens).
DRlTCKER, PHii.JIP. 1943. Ceraniic stratigraphy at
Cerro lle Las Mesas, Veracruz, A1exico. S1nithso-
nian Institution, Bureau of An1erican Ethnology,
bulletin n° 141, \Vashington, D. C.
DRUCI(ER, PHILIP. 1943. Ceran1ic sequences at Tres
Zapotes, Veracr-uz, Mexico. Smithsonian Institu-
tion, Bureau of An1eric.:an Ethnology, bulletin
140, \Vashington, D .C.
DRUCKER, PHILIP. 1952. La Venta, Tabasco: a study
of Olmec Ceram-ics and Art. Bureau of Ame-
rican Ethnology, Washington, D. C.
f)RUCKER, PIIILIP. 1955. The Cerro de Las f.t1 esas
offerings of jade and other l\1aterials. S1nithsoni:1n
1nstitution, Bureau or Atnerican Ethnology, bu-
lelin 1:17, pp. 25-GS, \Vashington, D.C.
J_) rrcTCJ{ER,, Pl-III~IP'
1 IE l z~~Ji) R<JlJEI~rr F'.' şi
SQ l Jr El{, l{()J3ER'1 .J. l q:)~ >. Rxca val iun s o t La
1

V cnta , Ta hu sco, 1!JS !l . ,l-) 1nili1so nia n r n~;ti lu tion,

Hun \ 1t1 <Jf /\1n( ~ rican Ji:l1111<,lo:-!y, l>ullclin 170,
\Vasllin ~~ L(Jn, J). ( ~ -
EI<I-IOLM, tîOHDON F. 1D7:~. ,,The archaeologica1
significance of inirrors in the New \Vorld.'~ Atti
clel XL Congresso lnternazio·n ale dcgli A1nerica-
nist'i, Ro1na-Genova, 3-10 setten1bre 1972, vol. I,
pp. 133-135. Genov a.
EI~HOLM, SUSANNA M. 1969. Mound 30a and the
Early Preclassic Ceraniic Sequence of Izapa,
Chiapas, l.\'1 exico. New vVorld Archeological Foun-
dation. Brighan1 Young University, Provo, Utah.
EI<IIOLM-MILLER, SUSANA. 1973. The Olmec rock
carving at Xoc, Chiapas, Mexico. New World
Archaeological Foundation. Brigha1n Young Uni-
versity, Provo, Utah.
EMMERICI-I, ANDRE. 1963. Art before Columbus.
New York.
FERDON, EDWIN N. JR. 1953. Tonala, Mexico: an
archaeological survey. School of American Re-
search, monograph n° 16, Santa Fe, New Mexico.
FIELD, FREDERICK V. 1967. Thoughts on the mea-
ning and use of Pre-Hispanic Sellos. Dumbarton
Oaks: Studies in Pre-Columbian Art and Archa-
eology, n° 3, Washington.
FLANNERY, KENT V. 1968. „The Ohnec and the
Valley of Oaxaca; a model for . inter-regional
interaction in Formative time." Dumbarton Oaks
conference on the Olmec, pp. 79-118, Washington~
FONCERRADA DE MOLINA, MARTA. 1972. „La
pin tura rupestre". In: El Arte Olmeca. Artes de
Mexico, n° 154, afio XIX, pp. 63-68., Mexico.
FURST, PETER, T. 1968. „The Olmec were-jaguar
motif in the light of ethnographic reality." Dum-
barton Oaks conference on the Olmec, pp. 143-
178, \Vashington.
GARTH NORMAN, V. 1973. lzapa Sculpture. (Part.
1. Alburn.) New World Archaeological Foundation.
Brigha1n Young University, Provo, Utah.
GAY, CARLO T. E. 1967„ „Oldest paintings in New
\Vorld." Natural History, val. 76, n° 4, pp. 28-
35, New York.
GAY CARLO T. E. 1971. Chalcatzingo. Drawings by
Frances Pratt. Akademische Druck und Ver-
lagsanstalt, Graz, Austria.
GAY, CARLO T. E. 1972. Xochipala. The Beginnings
of Olmec Art. The Art Museum, Princeton Uni-
versity, Princeton, N. J.
GAY, CARLO T. E. 1973. „,Olmec hieroglyphic wri-
ting.4" Archaeology, val. 26, n° 4, New York.
GENDROP, PAUL. 1970. Arte prehispanico en Meso-
anierica. Mexico (ed. Trillas).
(~ EN DR<)P, :PA UL. 1!17:2 . T~l M (~„ri<'() an t iyno. . l n<'îe 11 t
J\-1 e.ricn . l\1 <'xi <"O .
(;iH/\ltV, IL\1".f\l·~L. 1 ~ 11• ' J .
l .<l 111ist, ~ rio : :a cultura ulnicca.
lJlthnoS UCSCttbri11ziclll()S de ( 'S C"Ultttras ]JTCUlniccUS
en <;uatcnia1a (ediţia a III-a), c;uatcrnnla.
GlfL'\l{l), l{ ,\F1\EL. 1973. „Nue\·as esculturas liticas
t·n t'l {tl'l'a 1naya.„ Atti del XL Congr. Intern.
il cgli „·1 rn ericanist i, I-l.orna-Genova. :3-10 septe1n-
lH ··le~ 1<t7 · ·1. I ) pp. J<)-
'> '()
. ..., ' ;)-MO9Q9 1 US t ra ţ··)
. .... ("l 11 ) G enOVcl.
·
CillL\HD, lL'\FAEL. 1977. Origen y desarrollo de las
1 ·i vi.li :::·lzcic,nes antiguas ele America. Mexico.

<;oHENSTEIN, SHIRLEY. 1975. Not forever on Earth:

Prehistory of A1exico. New "{ork.
<~HEEN, J)EE F., şi I~O\VE, GARETI-I W. 1967. Alta-
1nira an<l Paclre Pieclra, early 1~reclassic sites in
Chiapas, l\f exico. New World Archaeological
Foundation. Brighan1 Young University. Provo,
Utah.
GRENNES-H.i\ vrrz, RONALD A., şi COLEMAN'
G. l-I. 1!)7t>. „The quintessencial role of ()lm.ec in
the Central Highlands of Mexico: a rcfutation.~
American Antiquity, vol. 41, n° 2, pp. 196-20G,
Washington, D. C.
GROVE, DA VID C. 1968. „The Pre-Classic Ohnec in
central Mexico: site distribution and inferences.~~
Dunibarton Oaks con!erencc on the Oln1ec, pp.
179-185, \Vashington, D. C.
GROVE, DA VID C. 1970. The Olmec paintings oJ
Oxtotitlan cave, Guerrero, Mexico. Dumbarton
Oaks, Washington, D. C. Ediţia în spaniolă: Los
1nurales de la Cueva de Oxtotitlan, Acatlan, Guer-
rero. Mexico. (I.N .A.H.), 1970.
GROVE, DAVID C. 1976. „Olmec origins and trans-
pacific diffusion: reply to Meggers." American
Anthropologist„ vol. 78, n° 3, pp.634-637.
GROVE, DA VID C. 1977. ,,The Central Mexican Pre-
classic: îs there really disagreen1ent?" American
Ant-iquity, vol. 42, n° 4, pp. 634-637, Washington,
D. C.
GB.OVE, DAVID şi PARADIS, LOUISE I. 1971. „An
Olmec stela f ro1n San Miguel Amu co, Guerrero. „
Alnerican Antiquity, val. 36, n° 1, pp. 95-102.
GlTLLBERG, JONi\S E. 1959. Technical notes on
concave 1nirrors. Bureau of American Ethnology,
buletin 170, pp. 280-283. S1nithsonian Institution,
• \Vashington, )). C.
GlTZM1\N, 1934. „Los relieves de las
EULALIA.
rocas del Cerro de la Cantera, J onacatepcc, Mor."·
Anales del Museo Nacional, 5e epoca, vol. I,
pp. 237-251, Mexico.
IIABERLAND, \VOLFGANG. 1971. Die J{unst des
indianischen Am.erUra. Museun1 Rietberg Zflrich,
Atlantis \rerlag.
ll 1\1v1ME1{, OLC1A şi Dt.ANfJl{gA, ..JF.~ i\NNI·~ . 197B.
1'resures of IVI exico f rom the 1\1 ~:rica11 11ut i() nal
Afuscu111s. 1-\n exhibition presentcd by tl1<· J\rrnand
llan111u.:r Fuundatiun. \\'asllinglo11, l >. < '.
I-IASLER, JUAN A. 1~3~J. „Due teste· liLiche
oln1eche con capclli ~respi.h .11rchirio Interna -
zionale din Etnografia e Preistoria, vol. II, pp.
:il-34, 'rorino.
IIEIZER, ROBER1, F. 1968. „New obsPrvations on
La Venta.~~Dumbartor. Oaks confercnce on thc
Olmec, pp. 9-40, Wash ~ ngton, D. C.
IIEIZER, ROBERT F. 1973. ,,An unusual Oltnec figu-
rine.'• In: Studies in ancient Mesoa1nerica, edited
by John Graham. University of California, J)ept.
of Anthropology, pp. 199-201, Berkeley.
IIEI„LMUTH, NICHOLAS B. 1974. The Olmec civi-
lization. Art and Arcnaeology: an introductory
bibliography. Foundation for Latin American
an thropological research. Providence, R. I.
HENDRICHS, PEDRO R. 1940-1941. „Datos sobre la
tecnica minera prehispanica." El Mexico Antiqua,
t. V, pp. 148-160, 179-194, 311-328. Mexico.
HIRTH, KENNETH G. 1978. „Interregional ·trade and
the formation of prehistoric gateway communi-
ties." American Antiquity, vol. 43, n° 1, pp. 35-
46, Washington, D.C.
HOLMES, W. JI. 1907. „A nephrite statuette from
San Andres Tuxtla, ·veracruz, Mexico.' Ameri- 4

can Antiquity, val. 9, n° 4, Andover, Mass.

ICHON, ALAIN. 1977. Les Sculptures de la La Lagu-
nita, El Quiche, Guatemala. Editorial Piedra
Santa, Guatemala.
JAIRAZBHOY, R. A. 1973. „The God-Kings and the
Titans by James Bailey," (Notiţă bibliografică).
The New DiJJusionist, val. 3, n° 13, pp. 156-166,
octombrie. Sandy, Beds., England.
JAIRAZBHOY, R. A. 1974. Ancient Egyptians and
Chinese in American (Old World origins of
America civilization, vol. I). George Prior Asso-
ciated Publishers Ltd., Londra.
JIMENEZ MORENO, WIGBERTO. 1942. „El enigma
de los Olmecas. '11 Cuadernos Americanos, afio 1,
n° 5, pp. 113-145, Mexico.
JOESINK-MANDEVILLE, R. 1„. V., şi MELUZIN,
SYLVIA. 1976. „Olmec-Maya relationships: Olmec
influences in Yucatân.'11 In Nicholson, H. B., · 1976.
JORALEMON, PETER DAVID. 1971. A study of
Olmec iconography. „Studies in pre-Columbian
Art . and Archaeologyu, n° 7, Dumbarton Oaks,
Washington, D. C.
JORALEMON, PETER DAVIS. 1976. „The Olmec
Dragon: a study in Pre-Columbian Iconography."
In: Nicholson, H. B., 197·3.
KAN, MICHAEL. 1968-1969. „Notes on a polished
greenstone figure f ro1n Gucrrcro, Mex.ico. 1'he
Brooklyn Muscton Annual X, pp. 152-158. Brook-
lyn, N. Y.
KAN, MICHAEL. 1972. „'rhe feline motif in nothern
Peru.'• In: The cult of the Feline, pp. 69-90.
Dumbarton Oaks, \Vashington, D. C .
KELLEY, DAVID H. 1966. „A cylinder seal from
1-,latilco~· . American Antiquity, vol. 31, 11° 5, pp.
744-746.
KENNEDY EASBY, ELISABETH, 1966. Ancient Art
of Latin Anierica, from the collections of Jay
C. Leff. A special exhibition, november 22, 1966
- March 5, 1967. The Brooklyn, N. Y.
ICNOROZOV, Y. V. 1967. The writing of the Maya
lndians. Russian 'rranslation series, vol. 4 Har-
vard University Press, Cambridge, Mass.
KRICKEBERG, WALTER. 1956. Altmexikanische I\.ul-
turen. Berlin.
KUNST AUS MEXICO. 1974. (Catalogul unei expo-
ziţii.) 8 mai pînă la 18 august la Villa ·H ilgel,
Essen. Verlag Aurel Bongers, Recklinghausen.
KUNZ, GEORGE F. 1890. Gems and precious stones
of North America, New York.
I.1AFAY, HOWARD. 1975. · „Los Hijos del Tiempo.''
In: Los Mayas. National Geographic, Diciembre
1975, pp. 3-41, Washinlton.
LEE, THOMAS ·A., JR. 1969. The artifacts of Chiapas
de Corzo, Chiapas, Mexico. New World Archaeo-
logical Foundation, Brigham Young University,
Provo, Utah.
LEHMANN, WALTER. 1978. ,,La Antigiledad hist6-
rica de las culturas Gran-Mexicanas ·y el Pro-
~ ... blema de su contacta con las culturas Gran-
Peruanas.'~ El Mexico Antiguo, t. IV, nos 5-6,
· pp. 179-208, Mexico.
LISrrER, ROBERT H. 1971. „Archaeological synthesis
of Guerrero.u Handbook of Middle American In-
clians, vol. 11, pp. 619-631. Austin, Texas.
LOTHROP, S. K., FOSHAG, W. F., şi MAHLER,
JOY. 1957. Pre-Columbian Art. Robert Woods
Bliss Collection. With 270 illustrations, New York
(Phaidon Publishers, Inc.).
I... OWE, GARETH W. 1962. ,,Algunos resultados de
la temporada 1961 en Chiapa de Corzo, Chiapas."
Estucj,ios de Cultura Maya, II, pp. 185-196. Me-
•
XlCO.
MCDONALD, ANDREW J. 1977. ,,Two Middle Pre-
classic engraved monuments at Tzutzuculi on
· the Chiapas Coast of Mexico. u American Anti-
quity, vol. 42, n° 4, pp. 560-566, Washington, D. C.
MARi}UINA, IGNACIO. 1951. Arquitectura prehis-
panica. Mexico, I.N.A.H.
MEDELLIN ZENIL, ALFONSO. 19GO. ,,Monol itos inr-
dito~ nln1e<'<lS. I .a Palabra y el 1-Iombre, revista
44

de la l l ni\'P r sidad V(·r~lrrt l /:ll1a, t. J(j, pp. 7J-'J7.

~1 ala pa, Verac.Tuz.
1\1EDELLIN ZEN! L, ALFONSO. ID71. Monolitos ol-
nu)cas y (;L rus en el Museo <le la llniversidacl
<le Verucru.::. Institut<> Naci()nul de Antropologia
(' llist11ria. Mexico.
~1 EC ;c.a~~H.S, BE'f'I ,J. 1975. nThe rrranspa<~ific Ori gin
1
\·

cd· Mesoarnerican civilization: a preli1ninary re-

viPw of the evidence and its theoretical i1npli-
cation s. ~· .11nicric<In AnthTO])Ologist, vol. 77, n° 11,
pp. l-'27.
MEC;c;EI{S, DE1"T':{ ,J. 1976. '"·v·es if by land, no if
hy spa: the double standard in interpreting cul-
tural sitnilarities.4 Anierican Anthropologist, vol.
4

7H, n° :~, pp. n:l7-6:19.

MEl.1(1All Y SEHJlANO, JOS~ MAillA. 1869. „Anti-
guedades Mexlcanas. ~~ Iloletin de la Sociedad M e-
;ricana ele Geografia y Estallistica, 2a, epoca, . t.
l, pp. 292-297, Mexico.
MEI.1GAH Y SERRANO, JOSE MAR1A. 1871. „Estu-
dios sobre les antigliedades y el origen de la
eabezza colosal de tipo eti6pico que existe en
IIueyapan del Canton de Los Tuxtlas.'' Boletin
de la Sociedad Mexicana de Geografia y Esta-
clistica, 2a epoca, t. III, pp. 104-109, Mexico.
M~~LGAREJO VIVANCO, JOSt LUIS. 1975. El pro-
blema olmeca. Xalapa, Veracruz.
MEXIKANISCHE TAGE (Catalogul unei . expoziţii.)
De la 19 aprilie Ia 1 iunie 1975. Ingelheim-am-
Rhein.
Mexikanische Sammlungen des Museums fril Văl~
kerkunde (Die). Viena, 1965.
MORLEY, SYLV ANUS G. 1956. .T he Ancient Maya.
(Third edition revised by George W. Brainerd.)
Stanford University Press, Stanford, California.
NAVARRETE, CARLOS. 1974. The Olmec rock car-
vings at Pijijtapan, Chiapas, l'rtexico and other
Olmec pieces from Chiapas and Guatemala. New
World Archaeological Foundation. Brigham. Young
University, Provo, Utah.
N ICIIOLSON, H. B. (ed.), et al. 1976. Origina of re-
ligious art and iconography in Preclassic Me-
soamerica. U.C.L.A. Latin American Studies. Se-
ries n° 31, Lq_s Angeles. . . .
NOEL, BERNARD. 1968. Mexican Art. 1: .F rom the
beginnings to the Olmecs. Fernand Hazan, Paris;
Tudor Publishing Co., New York (1979).
NOGUERA, EDUARDO. 1939. „Exploraciones at El
Opefio, Michoacân.'~ XXVIIe Congreso de Ame-
ricanistas, Mexico, t. I, pp. 57 4-586.
C)ClJ()A, I„ORENZO, şi IVON HERNANDEZ, MAR-
"l'lIL\. 1977. „Los Olmecas y el Valle del Usu-
 -·- ·---·· · · - - - -

macinta." Analc;s ele Antropologia, 14 pp. 75 ·- 90.

Mexico.
OllELLIANA 'I1., It1Ji'AEL. 1!)5:.?. ,,Zona arqucolo.r~ica
de !zapa.~~ Tlatc,ani, vol. 1, n° 2, pp. 17-25, Me-
xico.
Ol1ELLIANA T. 9 F.AFAEL. 1953. „La cabecita clel
Mangala (Vera ~ ruz).~· }"un, <'>rgano oficial del
Ccntro de Investigaciones nntropol6gicas, n° 2,
pp. 140-141, Mexico.
PALACIOS, ENRIQUE JUAN. 1928. En los confines
ele la selva lacandona. Secretaria de Educaefon
Publica, Mexico.
PAIJACIOS, MARlO I.J. 1965. IJa cultura ol1neca (C'on
la colaboraci6n de IIalina R. Cesarman). Insti-
tuto Indigenista Interamerlcano, Mexico.
PARADIS, LOUISE ISEUT. 1972. The Olmec viewed
from the Middle Balsas, Guerrero, Mexico. Co-
municare ţinută la al 31-lea Congres al S.A.A.
Bar Harbour, Fla.
PARADIS, LOUISE ISEUT. 1973. Ecological and cul-
tural Marginalit1 in the Tierra Caliente of Guerre-
ro. Paper presmted at the 33rd. Congress of
the S.A.A. in San Francisco, California.
PARADIS, LOUISE ISEUT. 1974. The Tierra Caliente
.of Guerrero, Mexico; An archaeological and eco-
logical study. .A dissertation presented to the
Facwlty of the Graduate School of Yale Unlver-
sityJor the deg1ee of Doctor of Phllosophy. New
Haven, december 1974.
PARADIS, LOUISE ISEUT. şi
GROVE, DAVID C.
1971. „An Olmec Stela from San Miguel Amuco."
American An.tiq·.dty, vol. 136, n° 1, pp. 95-102.
P ARSONS, LEE A. 1973. „Iconographic notes on a
new Izapan stela from Abaj Takallk, Guate-
mala. '11 .Atti de1 XL Congresso Internazionale
degli Americani~i, Roma-Genova 1972, vol. I, pp.
202.- 212, Genova
PE~AFIEL, ANTONro. 1885. Nombres geograficos de
Mexico. Catalogo alfabetico de los nombres de
lugar pertenecieites al idioma nahuatl. Estudio
jeroglifico de la Matricula de Tributos del Codice
Mendocino. 2 vol., dintre care un album, Me-
xico (Secretaria ce Fomento).
PE&AFIEL, ANTONlO. 1890. Monumentos del Arte
Mexicano AntigU Vol. I, Berlin.
1
).

PI~A CHAN, ROMĂ.N. 1952. „Tlatilco y la cultura

preclasica el V:ille de Mexico." Annales del
· I .N .A.H., vol. 4, pp. 33-43.
Pl~A CHAN, ROMAN. 1955. Las culturas precldsicas
de la cuenca de Mexico. Fondo de Cultura Eco•
. nomica. Mexico.
Pl~A CHAN, ROMAN. 1955 Chalcatzingo, Morelos.
Instituto nacional de Antropologia e I-listoria.
Mexico.
PI~A CHAN, ROMAN. 1958. Tlatilco, 2. vol. I.N.A.H.
Mexico.
PI~A CHAN, ROM~AN. 1964. Los Olniecas. I.N.A.H.
Mexico.
Pll\lA CI-IAN, ROMAN. 1971. „Preclassic or For1na-
tive Pottcry and Minor Arts of the Valley of
l\1exico. Handbook of Middle American lndians
4
'

\iOl. 10, pp. 157-158, Austin, Texas.

l.llNA CHAN, ROMAN. 1975. "Los Olmecas aldeanos."
In: Del Non1adis1no a los centros ceremoniales,
pp. 83-86, I.N .A.H. Mexico.
PINA CHAN, ROMAN şi COVARRUBIAS, LUIS.
1964. El Pueblo clcl. Jaguar: I.1os Olmecas ar·queo-
l6gicos. (Dibujos de Miguel Covarrubias). Me-
xico.
Plr\TA CHAN, ROMAN şi NAVARRETE, CARLOS.
1961.Archaeological research în the Lower Gri-
julva River region, Tabasco and Chiapas. New
World Archacological Foundation, Brigham Young
Univcrsity, Pre vo, Utah.
IJOHORILENKO, ANATOl~E. 1972. „S1nall sculptures:
Man and his religious-artistic experience." El
Arte Olmeca. Artes de Mexico (număr special),
pp. 37-62, Mexico.
POPENOE HATCH, MARION. 1971. „An Hypothesis
on Olmec astronomy, with special reference to
the La Venta site." In: Papers on Olmec and
Maya archaeology, pp. 1-64, Unlversity of Ca-
lifornia, Berkeley.
PORTER WEAVER, MURIEL. 1967. Tlapacoya po-
ttcry in the Museum collections. Museum of the
Ainerican Indian, Heye Foundation. Indian notes
and monographs, Miscellaneous series, n° 56,
New York.
POilTER WEA VER, MURIEL. 1972. The Aztecs, Maya
and their predecessors. Archaeology o/ Meso-
anicrica. New York. (Seminar Press).
[.>re-Columbian Art. 1963. Handbook of the Robert
lVoods Bliss. Collection of Pre-Columbian Art.
Dun1barton Oaks. Trustces for Harvard Univer-
sity. Washington, D. C.
J>rc-Colunibian Art. 1969. Supplement to the Hand-
boolc of the Robert Woods Bliss Collection of
Pre-Columbian Art. Dumbarton Oaks, Trustees for
IIarvard University. Washington, D. C.
PROSKOURIAKOFF, TATIANA. 1954. Varieties of
classic central Veracruz sculpture. Carnegie In-
· ·sti tution, Washington, D. C.
Pl{OSKOURIAKOFF, TATIANA. 1968. ~Olmec and
Maya art: proble1ns of their stylistic relation."
Dumbarton Oaks Conference on the Ohnec, pp.
119-134, Washington, D. C.
QUIRARTE, JACINTO. 1973. Izapan-style art. A study
of its Forni and Meaning. Dumbarton Oaks.
 Studies in Pre-Columbian Art anct Archaeologn,
n° 10, Washington, D. C.
QUIRARTE, J ACINTO. 1976. „ The relationshtp of
Izapan-style art to Olmec and Maya Art: a re-
vew. '' In: Nicholson, H. B„ 1976.
RAMIREZ V ASQUEZ, PEDRO, et. al. 1968. Le Musce
du peuple america.in. Art, architecture, archco-
logie, anthropologie. Trad. fr. de Robert Victor.
Introducere de Jaime T~rres Bodet. Proctuction
Edita, Lausanne. Editions Vilo, Paris.
ROBICSEK, FRANCIS. 1972. Copân, honie of the
Maya gods. Foreword by Gordon F. Ekhol1n.
Museum of the American Indian, Heye Foun-
dation. New York.
SA VILLE, MARSHALL H. 1900. ,,A votive ndze of
jadeite from Mexico." Monumental Records, vol. I,
pp. 138-140, New York.
SA VILI.iE, MARSHALL H. 1929. Votive axes from.
ancient Mexico. Museum of the American Indian,
Heye Foundation, vol. 6, New York.
SELER-SACHS, CECILIA. 1922. „Altertumer des
Kanton Tuxtla im Staate Veracruz." Festschrf.ft
Eduard Seler, pp. 543-556, Stuttgart.
81-IARER, ROBERT J., şi SEDAT, DAVID W. 197:l.
„.Monument 1, El Port6n, Guatemala and the
development of Maya calendrical and wrlttlng
systems." In: Studies în · ancient America, ed. hy
.John Grahafh, pp. 177-194, University of Ca-
lifornia, Berkeley.
SIMONI-ABBAT, MIREILLE. 1978. „Les Olmeques.H
In: Civilisations precolombiennes, M exique-Perou,
pp. 31-~5, Paris (Larousse)..
SMITH, BRADLEY. 1968. Mexico, a history in art.
New York {Doubleday).
SOlJSTELLE. JACQUES. 1966. L'Art du Mexiqtte
ancien, Paris (Arthaud,, Ediţie revăzută, l!J77.
SOUSTELLE, JACQUES. 1967. Mexique. Collection
.. Archaeologia Mundi". Geneva (Nagel).
STIRT.1ING. MATTHEW W. 1939. „Discovering the
New World's oldest dated work of man." Na-
tional Geographic Magazine, vol. 16, pp. 183-218,
Washington, D. C.
STIRLING. MATTHEW W. 1941. ,,Expedition une-
a rths buried masterpieces of carved jade." Na-
tional Geographic Mag1zine, vol. 80, pp. 277-
:102, Washington, D. C.
STIRI..1ING, MATTHEW. VI. 1943. a) ,,La Venta's
green stone tigers." National Geographic Maga-
zine, .vol. 84, pp. 321-332, Washington, D. C.
STIRLING. MATTHEW W. 1943. h) Stone monunients
of Southern Mexico. Bureau of American Ethno-
logy, bull. 138. Smithso:-iian Institutlon, Washing-
ton, D. C.
STIRLING, MATTlIEW W. 1947. ,,On the trail of
La Venta man". National Geographic Magazine,
vol. 91, pp. 137-172, Washington, D. C.
STIRLING, MATTIIEW W. 1955. ,,Stone innnu1nents
of the Ilio Chiquito, Veracruz, Mexico". S1nith-
sonian Inst.itution, Bureau of American JiJthnoloyy,
bulletin 157, pp. 1-24, Washington, J). C.
S'"rIRLING, MA'".fT'I-IEW W. 1964 ... The Ohnec. arlists
in jade. ~~ In: Essays in Pre-Colunibian A„t a11cl
Archaeology (ed. S. K. Lothrop), pp. 42-59), llar-
va rd University Press, Cambridge.
S1„IRLING, MATTHEW W. 1968. „Early history of
the Oln1ec prohle1n." Dumbarton Oaks conf ercnce
on the Ol1nec, pp. 1-8, Washington, D. C.
s·rrRLING, MATTIJEW W., şi STIRLING MARION.
1942. ~.Findin!~ jewels of jade in a Mexican
swamp.u National Geographic Magazine, vol. 82,
pp. 635-661, Washington, IJ. C.
S1,0NE, DORIS. 1977. Pre-Colunibian man in Costa
Rica. Peabody Museum Press. I-larvarei Univcr-
sity, Cambridge, Mass.
SWADESH, MORRIS. 1953. The language of the
archaeological Huastecs. Carnegie lnstitution of
Washington. Notes on Middle American Archaeo-
logy and Ethnology, n° 114, Washington, D. C.
THOMPSON, J. ERIC S. 1931. Archaeological inves-
tigations in the Southern Cayo Distric, British
Honduras. Fiald Museum of Natural History, An-
thropological Series, vol. 17, Chicago.
THOMPSON, J. ERIC S. 1941. Dating of certain in-
scriptions of non-Maya origin. Carnegie lnstitu-
tion, Washin,gton, D. C.
THOMPSON, J. ERIC S. 1950. Maya hieroglyphic wri-
ting: introduction. Carnegie Institution, publica-
tion 589. Washington, D. C.
1,HOMPSON, J. ERIC S. 1962. A catalog of Maya
Hieroglyphs. University of Oklahoma. Norman,
Oklahoma.
TIBON, GUTIERRE. 1973. .~La festa della pubertâ
f e1n1ninile nell 'archeologie mesoamericana." .i.1.tti
del XIJ Congresso Inter. degli Americanisti, Ro1na-
Genova, 1972, vol. I, pp. 137-146, Genova.
TOI~STOY, PAUL. 1971. „Utilitarian artifacts of cen-
tral Mexico.'' IIandbook of Middle American ln-
dians, val. IO, pp. 270-296, Austin, Texas.
1,<)LSTOY, PAUL, şi GUltNETTE, ANDRE. 1965.
„Le p+ace1nent de Tlatilco dans le cadre du
Pre-classique du bassin de Mexico." Journal de
la Societe des Americanistes, t. LIV, n° 1, pp.
4 7-91, Paris.
TOLSTOY, PAUL, şi PARADIS, LOUISE I. 1970
''Early and Middle Preclassic Culture in the
Bastn of MeJ\iCQ." .Scienc~~ vol. 167, pp. 3.ţ4-3gţ.
TOLSTOY, P.t\UI~. ct a·.. lfl77. "Early st'cÎt'ntary
con11nunities of the J"ţffiin of Mexi<"o''. Jotll'JlCll uf
Field Archacology, \'()l.4, pp. D1-10G.
TOSCANO, Si\l ,V ATJOlt 1970. ..'l rt c prcculcnnbi 110 de
~f exico y ele la ..'lnurica central, 2a. t'clici(>n,
!vl ex i C'O.
\ '.t\ I I ,I "'.A.N'l\ SlJZANNA II I:., ~i V 1\II~I ,AN'J\ C;E<>R(; E
C. l!J:i -t. ~~E.xcavations at Gualupita." .:1 nthro]Jo -
logical Papcrs of th~ A11ierican l\1ttscttni o.f
Natural History, vol. 3>, part 1, pp. 1-1~15, New
York.
WEIANT, C. \V. l!J-13. An iJ.troduction to the ccrund('s
of Tres Zavotes, Veratruz, Mexico. Sinithsonian
Institution, Burcau c-f American EthnoloJ!Y,
bulletin 1:39, Washingtor, D. C.
\\l EYERSTALL, A. 1932. So,ne observations on Jndlan
11iounds, idols and pottzry in the lower J>apalo-
apan basin, State o/ Ve1·acruz, Meztco. Mlddle
Atnerican Rescarch series, vol. 4 Tulane Unl-
versity, New ()rleans, L<uisiana. .
\VICKE, CHARLES R. 1971. Olmec, an earlll art atyle
of vrecolumbian M extct. The Unlversl'1 of Ari-
zona Press. Tucson. Arlz~na.
WIERCINSKI, ANDRZEJ. J971. "Aflnldadea raclalcs
de algunas poblaciones antlruas de M~zlco."
Anales del Museo Nadonal de Antrop()loflo e
Historia, 7a. epoca, t. II, 1969 (pub. ln 1971).
WIERCINSKI, ANDRZEJ. lf72. "Inter-and lntrapapu-
latlonal racial differenciatlon of Tlatllco, Cerro
de Las Mesas, Teotihuacân, Monte Alb4n .··and
Yucatân Maya.„ XXXI.'C.e Congreso Intern. de
Americanistas, Lima, lt70. Actas y Memorlas,
Lima, 1972, val. I, pp. 231-252.
WILLEY, GORDON R., et al. 1975. Ezcavattons at
Seibal department of Pe:en, Guatemala. Peabody
Museuin Me1noirs, vol. 13. Harvard Unlverslty,
Cambridge, Mass.
\VILLEY, GORDON R. 1977. ~Origines et destin des
anciens Maya>~ La Reche~che, n° 82, pp. 861-875,
Paris.
WILSON, THOMAS. 1898. ?rehistoric art: or, thc
origin of art as manif ~sted în the works of
man. Report of the U.S. National
prehistoric
Museum for the year ending June 30, 1896,
pp. 325-664. S1nithsonian Institution, Washington.
WINNING, HASSO VON. 19-:7. "A symbol for drip-
ping water in the Tcotihutcan culture." El Mexico
Antigua, t. VI, n° 9-12 pp. 333-341, Mexico.
WlTTHENAU, ALEXANDER VON. 1975. Une:rvectecl
faces in ancient America, 1500 B.C. - A.D. 1500.
The historical testimony o~ Pre-Columbian artists.
New York (Crown Publish~rs).
DIMENSIUNILE
CTTORVA MONUMENTE

La Venta:
Altaru~ nr. 1 - înAl\}me: 1,85 111, lă\i1ne: 2,G5 m,
grosime: 2,80 m.
Altarul nr. 2 - 0,99 mxl,34 mxl,29 m.
Altarul nr. 3 - 1,50 mxl,65 m>(l,40 m.
Altarul nr. 4 - 1,60 mX3,19 m x 1,90 m.
Stela 1 - lnălţlme: 2,51 m·, lă \i n1e: 79 cm.
Ste11Ji ~ - !nălţime: 3,14 m, luţilne: 1,93 ni.
Stela ~:3 - lnălţlme: 4,26 m.
Calif colosal 1 - lnllţlmen: 2,41 m, circun1ferinţa:
6,40,·m, 1reutatea: 24 t.
Cap colosal' 2 ..... lnAlţlmea: l,G3, circumferinţa: 4,24 m,
greutatea: 11,8 t.
Cap ee>l~al 4 -:- tnAlţlmea: 2,26 m, circumferinţa:
6,50 m, greutatea. 19,8 t.
Monumentul 19 - înălţimea: 95 crn, lăţimea 76 cm.
San Lorenzo şi Potrero Nuevo:
Monumentul 2 - Potrero Nucvo. Altar cu atlanţi. "
Inâlţlme: 92 cm, lăţime: 1,29 n1.
Monumentul 3 - Potrero Nueyo. Jaguar şi femeie (?):
1,25 lungime.
Cap colosal 1. !nălţime: 2,85 m, circumferinţă: 5,90 m,
greu late: 25,3 t.
Cap colosal 3. înălţime: 1,78 m, circumferinţă:
4,02 m, greutate: !l.-1 t.
Monumentul 10 - San Lorenzo. Personaj umano-
felin. Inăl!in1e: 1, 19 n1, greutate: 3 t .
Monumenîul 11 - „Seri bur·. lnălţime: 68 cm,
lăţhne: 74 CITI.
Altarul 1-1 - San Lorenzo. lnălţin1e: 1,83 1n, lăţime:
3,48 tn, grosime: 1,52 n1.
Monumentul 34 - San I""orenzo. Personaj ingenun ...
cheat. !nălţime: 79 cm, lfiţin1c: 55 cin.
Jv1onumentul 5fl - San I„orenzo. Pc.~tc fabulos:
l,~O n1 X GO cin.
 TABEL SINOPTIC
CRO-
AMERICA
N OLO· AMERICA DE NORD A?\.IERICA DE SUD
CENTRALA (*)
GIE
RO~IAXI.\ L r:\I E A E GEE ..\X A
e. 5500- 2500: I ('. 4000 ·- 3UOO:
-4000 Chiricahua cultura porumbu- cea mai veche con- cultura plantelor ~i cre ş ­ subnc o liti c ul de la
f.e.n. lui (1) şi a bumba- st ru cţ ie i 11 d iană: terea animalelor / unel- Cnoss o :; şi Phai :.: t ,) :;
cului (3). templul de la Co- te şlefuite din p i:1 trtl/ (Cr<:ta) / ncoliti c ...:i re ·
tosh. cultul fecundităţii ţ-i <d I cent: Ch io-; , ~ : l mos,
fertilităţii, cultul m (i r- Poli o hni ( Cr tci ~ \. Ci-
ţilor/ ceramică variaUt c 1nd1~ 1 e) /
cu <lecoruri excizat e ,
incizate sau pictate p o -
licrom /plast ic tl antrc, - I
pomorfă şi z o om o rf:1
din lut ars, os, piatra. 1
Culturi:
/Hamangia L,Gîndito-
rul") I Vinca·Turda-;. „ i
I
Boian / Gum<.:luiţa: I
• Cifrele din paranteză se referă la următoa­ statu ete de lut, n: ~ir-
rele zone geografice, după cum urmează : 1 - mură; Yase zoo ~ i :, i1 · I
l
i
-= Mexicul Central; 2 - Mexicul Meridional; tropomorfe / Cucutei: ~- i
3 - Golful Mexic; 4 - ţinutul mayaşilor; 5 - · Ari '_j ~ d-Tripol !e ·:-.
ţinutul huastecilor; 6 - Chiapas. 3 500 - 4000) .
3000 c. 3111 -1501: c. 2'Jit:
t.e.n. cultura Huaca·Pri- ceramică monocromă
eta /primele cera- lustruităI primii indo-
mici (Venezuela)/ europeni (?) I ido!i ci·
Valdivia cladici.
~. lftt-23tt:
, Minoic '\·echi I - III/
Heladic vechi I - III.
2500 c. 2510 - lătt: c. %Sit -1808: '· l!lt:
Tlatilco I: Coatepec culturi: Cerna Yodă mormintele de I J. 1\Io-
Purron (1) / Olmec /Coţofeni/
I
khlos.
I: La Perra (3) / pre- I ~. 1%tl:
clasic vechi (2) / pre- ! I tezaurele de la Troi~ II;
clasic sau „forma- ' distrugerea Troiei / mor-
tiv" (4). mintele rotunde de la
?viessara.
2000 t. 1801-808:
·epoca bronzului /cul- :?.Iinoic mijlociu I - III /
turi: Clina / ~Ionteoru primele palate cretane I
/Wietenberg/ Otomani vase de tip C3 mares I
/Gîrla Mare/ Nouă olărie miniană / s~riere
I hieroglifică.
1911:
1 prima formă a lin i ..irtilui
IA (Phaistos).
llSI:
I primele morminte re-
gale de la Micene / 1600·
1550: ridicarea seriei a
doua de palate cretane
 CRO·
AMERICA
NOLO· AMERICA DE NORD AMERICA DE SUD ElJ'ROPA
CENTRALĂ (•)
GIE
Roi.rAxrA

1500 introducerea porum- Ajalpan {1) I pre· 13tt-Stt: 1500 -14tt:

bului clasic mijlociu (2) / templele din Las Al· Minoic rec e n t I -II
Kamiualjuyu ( 4)/ das şi Chuquitaa· (stil naturalist, / Mi e·
tua /Paracas/ pre· ne: cercul m orminte lor/
•~•o -1i11: cupislfic aheii la Cnoss 0s / 1400:
sate permanente I
sarcofagul de la H ag ia
ceramică neagră cu
Triada / tăb l i ţe · ~ de a.
desen gra ·va t în roşu
Cnossos în 1i ue , r B
(El Arbor ii Io) / con·
strucţii de piatră,
1380:
<l i otrug 1 c c.L uro;;u1u1
terase, scări, tu muli,
cnpete colosale, ste· Cnossos
le (Tres Zapotes, 1300-1108:
Hueyapan) I 1'! i noi c r ece n t I : I I z id u r f·
ciclopiene / p a l~l ~e cu
l!tt-Ctl:
megaron {Pilo5, ~Ii „c-n e /
aşezări pcrmanen·
te I ceramică nea - c. l301:
gră cu desen gra- distrugerea Tro i i ·v I de
vat roşu pe fond alb un cutremur/ c. 1250:
sau roşu pe fond cu erir ea Tr oici de! c ă tre
galben (Copilco, ahei {: )
Zacatenco) / Tres
Za potes: sculpturi
 :asemănătoare cu <!. 1!01 -1181;
·c ele _ tip Izapa distrugert::a regatelor
(Uexic) şi Kaminal· miceniene / Crt.:~a ad1eea-
.juyli (Guatemala) / nă / su bminoic / i!l bm i-
c. 1200:. Arevala ( 4), · cenian (dorienii „
Pavou (5), Chiapa 1
(6) I
·- , .
c. 1io1:
picturi rupestre, ca-
pete colosale, al-
tare, ,,ofrande" din
jad şi
serpentin, -
statuete de jad, ste~
le sculptate tn baso-
relief, securi votive j .
gravate (La Venta)
/San Lorenzo
(c. lltl):
calendar, prescrie-
re, sta tui, capete
colosale, platou ar-
tificial I picturi ru·
pestre la Ju:x:tlahua„
ca şi Oxtotitlân,
( Guertcro)
\
CRO-
AMERICA
NO~O- AMERICA DE NORD AMERICA DE SUD EGROPA
CENTRA~Ă (•)
GIE
RO)fANIA I LUMEA EGEEANĂ

1000 ltl-811: 811-451: 800:

ba sorei iefur i ru- prima vîrstă a fierului încep „col ou izllr i!e" oc-
pestre; vase conice (Hallstatt) /800 - 600: cidentale/(?) cc :npu-
din lut ars, „se11os0 cultura Basarabi /colo· nerea I liadei şi 04'seei.
(Chalcatzingo, Mo· nizare grecească pe
rellos) / Mamon ( 4)/ litoralul sudic al Pon-
700-100: Chiapas tului Euxin I 753 - fondarea R-0mti
3-4 (6) I Majadas, 6ă1' -151:
Providencia, Mi- Ist ros - cea mai veche ,,,_~„:

raflores, Arenal (4)/ colonie grecească pe

reformele lui Solon /1'n-
600 -300: faza •. Pa· 1.11a1u1 vestic al .Mării
Janganau / Aguilar, les / Snffo, Alecu /Pind.ar
Negre /c. 600; influenţe
Chila, Panuco 1, scitice; stil animalier
El Prisco, Panuco 2 rn arta traco-getică/
( 5)
---------~~~~--~~--~-----~--~~~~-----·-------~~------~----~~----------~~ ·--~~--~------------
Sff-1: Stt: (518)/4tt -419:
500
Tlapacoya I ( 1) I religia politeistă a războaiele medi~e I
I,a Vcnta I (3) I geto·daciJor: sincre· templu I lui Zeus {456 ; /
Monte Albân I (2) / tism ctonio-urano·solar fncheierea lucrăril0r
edificii de piatră, (Zalmoxis, Gebel~izis, Parthenonulu i ( 43~ ) I
platforme, „Los Bendis) / războiul pelopou.eziuc
(431-404) j Platon. S :, -
 D...l nza n• es", ca len- t. 4St l.e.n. -NI t'.n.: foclc. Eo.ripide (m.c.
4ar,, . cultul . zeului. a doua epocă a i ic: t ului 406} I l~ierea Iucr_ă­
jagua~ :I Tikal Dzi·, (La tene) ;·I rilor ucbtcioaului
. . (40.f)
bilchq.ţtuu I ( 4) I Alcµndru c~l Kare (336
1 -323}, „-Uistot~l (m.
t••-•:
Chavin /cupisnic/ t
~
322), Zenon {313), Epicar
Sal inar /Changoya- (306) / Euwur1tele lui
Euclid (30 0)
pe/ Ancon
marele altar din Perga m
(c. 180)

CRO·
NOLO· ASIA
GIE
ORIENTUL APROPIAT ORIE~TUL MIJLOCIU

El.A.lrl-IRAN- ··
ANATOLIA SIRIA/ PALESTINA EGIPTUL ~IESOPOTA1'fIA
TURKESTAN
4000 •••• ~35tt: c. 4160 -3Stt: c. 48tl: Obeid vech i / Ga wra Ar- ~
Susa· forma"ea f dvi1iza_,-
...
Mersin :s:vii, Mersin xvi, Ras Shamra III C/ Kcrimdian / Amratian/ paciya xix -xv/ E ridu ţici protoelamice
. ....,. / eul-..,
licrsin xii A (oraş forti~ Jerihon VII J R.as 3500:. ocuparea Yăii xi-viii/ turi irigate / ceramică
ficat ) Shamra III B (cul- de strămoşii egipte- c. 3108 -3~••: policromă~ tip : susa A,
390t-35t8: tură m ega I itică) nilor istor ici /ser ie· Ninive I Obeid II ( T.;r )/ figurine /
' cultura Amuq E şi rea/ unelte votive Uru k xviii-xv
A muq F <as oo- 3200i / din silex, minere de plul Eanna) / .
fildeş şi palete de
fard seu lpta te.
 CRO-
N OLO- ASIA
GIE
ORIENTU]4 APROPIAT ORIENTUL J..!IJLOCIU

ANATOLIA ELAM'-IR.AN •
SIRIA J PA~ESTINA ~GIPTUI. MESOPOTAMIA
TUREESTAN

~. 34tt: 3Stt: 38H: .l

întemeierea Troiei / ln- începutuJ civiliza ţi ei Sialk III / Susa B; cera-
-:: -~ . .. "":':' . . „ .~ - -::ss. ~
ceputul bronzului din Uruk (xiv - iv) /ce- mică monocromă făcută
(Tars} I Amuq G (3100) ramică monocromă fă­ Ia roata oJarnlu i /
cută la roata olarului/
341t-33H:
Ninive; Ga wra xi A - xi
casa circulară) / Uruk
Viii -vi (templul Ina·
nna); începutul primei
faze a perioadei preui-
nastice / arhitectură
monumentală / primii
cilindri /

sooo e. Sfft: e. Jttt: 31ff: (. 3Jff: ~--

Ras Sha mra lila I prima dinastie /m~ Urut iv A: a n-a fază Susa C I ceramică mon ·:>-
Bet Shan xv ii - xvi nnmente regale, a per. predinastice /pri· cromă smălţuită / ap.a-
(Saqqara, Abydos)/ mele texte pictografice/ riţia indo-europeniloq~ : /
 e. !81~ -!'fli: Uruk III: ultima fază a Suta CD Y / pitrunde-
dinastiile:·II şi III per. predinastice (Dje- rea civilizaţiei Uru /
(Imperiul Vechi) mdct Nasr) / temple pe formarea oraşelor I pre-
/piramida cu trepte terase tnalte (templul lucrarea metalelor / pri-
(Saqqara)/ Alb) / începutul scuip· mii zei cereşti / paacte.
turiiJn piatră („Femeia monium bogat pe sigilii
din Uruk") / conYenţio· şi figurine / sigilii citin-
nalizarea artei I dr ice I relief uri / ser icre I
primele texte pktogra·
%1'51:
t. 215t: e. !fit -!411: fice
protodinasticul I I tăbli·
ceramică monocromă di nas ti ii e I V, V, ţe arhaice din Ur / cera-
e. lfSt:
lustruită I metalurgia VI /piramida rom· Susa D; ceramică poli-
mică policromă (Diya-
bronzului/ boidală (Dafşur)/ cromi I
la) / apariţia bronzului/
şcoala memfitică e. llff:
de sculptură
/marea !!1'tt: Incursiuni clamite la
piramidă de la Gi· protodinasticul II: he· valea celor doul fluvii /
zch /Sfinxul/ tem- gemoni tt dinastiei se· „Paradisul pierdut" /
ple sotare (Abusir) mitice clin Kiş / prime· texte protoelamice
/mastabe/ basore· le pa la te / adoratoru
licfuri /textele pi· din T c ll As mar / dez·
ramiclelor I voltarca ser ict ii cunei·
formf: /
!608:
protodinast icul III .A:
hegemonia sumeriană
din Ur _(prima dinas-
tie) I mormintele regale
din Ur
 CRO-
~NOLO­ ASIA
GIE ~

ORIENTUL APROPIAT ORIENTUL ~IIJI~OCIU

.! EL.L\f-IRA~-
A:N' A TOI.IA SIRIA/ PA~ESTINA EGIPTUL ~IESOPOTA::\IIA
1 T'C'RKESTAS
I

::2500 ~.nit:
I c. 2Joo -21se: t. %580 - ~3:;8: c. 2309:
mormintele regale de I dinastiile VII -XI/ protod inast icu I III D: dominaţie akkatliană
la Alacia-Huyuk/ I perioada regalităţii hegemonia sumeriană i îu • oraşele d~ graniţă I
I multiple/ textele din Lagaşi stela vultu- l comerţ / p ;1ntcon akka-
! sarcofagelor „Dialo- rilor/ i clian şi cl a cic / texte
II gul disperatului"/ I' ukkadiene / pla:st..ic<l l>o-
I ·mormîntul regal c. %340 - ~284: ; ~gată după model me-
I /( Deir-clB.a har i}/ Sargo~ /fondarea impe- i ....sopotamian / renaşterea
I riu .l ui a .kkadia n / ! serierii .~~ protoelamice /
e. !!60-~~~3:
c. ~~00:
Naram-Sin. scrierea protoelamită
II înlocuită cu :;cr ic rea
c. !!18: cuneiformă I
invazia · gutilor /distru-
gerea .Imperiului ak-
kadian/
I1
e. llil:
·relia şter ea sumeriana
j, 1 /Gudca din Lagaş ;
 t. %111 -!tt4: t. !ltt -tttt:
Ur·Xammu: fondarea gutcii ocu;>ă :MesopCI·

celei de a IIl-2 diu:\stii tam'.a 'i Susa j reliefnrl

!din Cr/primele zigurate/ pe stîncă I oraşe cla-
mitc : Simaş, Anşan

:2000
c. 21•8-%800: t. 1111-lătl: c. 2tt3:
dezvoltarea comerţu· dinastia XII (Im· . căderea dinastiei III
lui cu Mesopotamia periul de :Mijloc) din lir şi sflrşitul he·

e. 1991: /sculptura memfită/ . gemoniei sumeriene / ·

picturi funerare hegemonia dinastiei
agenţiicomerciale în
Cappadocia (Beni Hassan) / ca· · amorite de la Isin /
. pela albă (Karnak) I · lttt:
'. c. 18tt: construirea labi· · întemeierea Ba bilo·
r~u.afterea comerţului
rintului / nului {?)
cu Asiria
c.• 1"9-IGlt:
lntemeierea Vechiului
Imperiu . hitit de către
~barna (Ha tuşii I?)/
 CRO·
NOI,0- ASIA
GIE
ORIENTU!, APR.OPIAT ORIENTU!, UIJ~OCIU
I
ELAH·IRAN-
ANATOI,IA SIRIA/ PA~ESTINA EGIPTU~ MESOPOTAMIA
TURKESTAN

e. 1815 -1781: c. 1910:

primul Imperiu migraţia inao-europea-
nă spre vest / c. 1850:
asirian/
17tl-11'St: crearea Imperiului pro·
Hammurabi I toelamic I comerţ cu
11'••: metale / rolul impor-
Codul lui Hammu- tant al femeii / Inşuşi­
rabi / nak - zeul or. Susa I
figurine de femei I

8J.BILONIA·ELA.•

e. lllt:
kassiţii cuceresc Ba bi·
lonul / rcliefur i ln sUo.-
cl (Kurangun) I Impc·
riul kassit ln :Mesopo-

.„
 tamia / c. 145-0: ridiC3-
ral teniplului fnchioat
zeiţei Iştar de către
Kara indas ( Uruk)

--~~~~~~~-- ----~~----~~~~~~~~~~~~~~
-----~·t......------------ -------------------·- t.
- - - c. 14M: l:itl -14Gt: e. 1311:
1500
Bogazto{: zeul rlzboi· .18181.l dj nastia .: XVIII (Im· renaşterea elamită

nic de la Poarta Regală - 13&S -13St: periul Nou) / .. Car- llH:

t ea morţilor" „Im - formarea Imperiu lui
14tt-1Slt: întemeierea lmpe·
nu I lui Amon - R a " elamic de Mijloc
Poarta Sfincşilor (Ala· riului asirian de
· / m o rminte _în Va lea
cia-Buyuk) I Mijloc e. I!~-1%CC:
R c g i l or / t c m p l c fu • l
1381-1341: templul din Liyan I
nerare / 14 00 - 13 70:
fntemeierea Noului scriere protoe1a -mkă I
s t e l e ~ ( n e k i , · S n t i } ~:/
Imperiu hitit t e mplul de Ia 1. ux o r lllC -1244:
localitatea de cult Dur-
LEVA NT 1310 -1350:
Untaş / incinerarea mor-
a rta „a m a rn iană u /
-------i t e mplul lui Aton ţilor I construcţiile de
13tt:
-e.- -
la Cioga-Ţanbil I zigu -
apariţia evreilor rn ( K a rnak ) /
ratele / taurul~de tera-
Palestina /1290: pă· 1311 - 12 oo: Ctltă / ornamentele tem-
trundcrea egiptea- d ina s ti a XIX ;' sa la plu lui Işmekarab I sta-
nă fn Palestina/ hip ost ilă ( K a rna k) / tui3 lui Napir-Asu I pa-
tem ple rupes tr e {A bu latul regal I
Sim bel) / 1114:
e. ltff:
distrugerea Imperiului distrugerea Babilonu-
hitit lui de asirieni I
 CRo- ·
NO~O­
~. Gllfa ASIA

OllfENTUI, APROPIAT ORIENTUL llIJLOCIU

ANATOI,IA SIJUAfPAI,ESTINA I.
LEV.lNT 12%1: 12-H:
e. 1181: prima apariţie a reîntemeierea Imperiu-
aşezarea filisteni- Popoarelor Măr ii I lui eJamic de mijloc cu
lor pe coasta pales- /poemele de la Qa- Halutuş-Inşuşinak I
tiniană dech/ I llft-IHG:
stela lui Hammurabi I
stela lui Naramsîn /
obeliscul lui Maniştu-zu/
statui /
l"S-llăl:
Susa - capitală J relie-
ful de l-a KiriŞa / tem-
plul din Susa J reliefur i
I. de . cărămidă (templul
I lui ln-şuşiuak) /
1 l %4.:
.N'a bacodonosor I ( 1l24
- 1103) J
1181':
distrugerea Eabilonu·
~ . --
f lui de a.s~:-:e:ni I
1000 ltlt-llH:
Saul aJ.llLe~l.l·BLJ.•

••••-tft:
David /cucerirea Ie- t. lttt:
rusalimului/ arme şi unelte ce f ~~~ ;
tTt-tSS: panteonul hurr i t de :a
Solomon; ridicarea Hassanlu / teza urc I de
templului/ aur (Hassanlu, Mar: :k.
Kalardaşt)
ASIRIA
e. ISt:
întem. reg. aramean
de la Bit Adini/
9tt:
palatul de la Tell
Halaf (Sir ia)

8tt-T91: e. 8%1: 8St: 844:

Urartu pustiit de asi- Hama, centrul unui constituirea principa- prima menţionare a
rieni/ mare regat aramean telor caldeene în :Meso- persanilor (lacul lirm i~1 ~ /
(I.evant) potamia de Jos

TSl-111: 1'31: c.- 836:

dinastia XXV /per. caldeenii ocupă Babi- prima menţionare a t~ e-
Na pata/ lonul ziler
CRO·
NO~O­ ASIA
GIE
OR~ APROPIAT

AJ.~ATOI.IA SIRIA/PAI,ESTINA EGIPTUL BABII.ONIA-ELAM

e~ '117: e. 'Jl$i
lntem. or. Dur Şa­ religia zurvan a magilo,-
1
rukin (Khorsabad) mezi / bronzurile dii)
I.,ur istan I
fll-1'9:
Imperiul nco·ela mic f'
,45: ~. SSI -CtS: llJ:
tracii cuceresc Sarde· dinastia XXVI /ar· Imperiul scit a! lui
sul ta sa ită/ Kadyas I tezaurul de I~
1 Sakkiz I _
:e. &te: i 141:
,lidienii cuceresc Smirna invocarea luiAhur a ...
i Mazda / Nad-şid-e Sul a i
c. 511: I c: Gl2: JDan, palatul cu terase I
·cresus, regele Lidiei mezii şi ba L ilonien ii j morminte med.ke 1.i.
cuceresc Ninive ' sttncă /

I 119:
Ecbatana centr u l eca;
-. .
 e Cit:
- ------ -- - - - Cambii;e I . regele per-
şilor I

SSG -lSt:
-------- --- Cirus II ac revoltă contra
tntoarcerca cvrt:ilor
mezilor I turnul focului
din Babilon ln P a-
f i g c n i u J d i n Pa~ r 1a -
l~st ina (c. 537)
da l /

514-414: t. 13•:
500 Stt:
el i n:i st ia X X V II rcli&ia lui :Mithra '7. :1 r:l-
reconstrui ren tem-
/prima <lom inn ţie thu!'tra ( ?) fu Asia Cea-
plului clin lerusa -
persan:\ ,: t ra lă I
1im
S%%:
Dar Iu s I 1 "u r -
re I t R i .t
Ta u iatA / r e l id fn ~t fnci /
511:
3Q OOO de text~ elamite
la P~r•epol is

S41 -SSI: 411:

a doua dominaţie clttcompttnerea Itnpe -
1 persani/ riul•i

Sll -St: c. 181 -1 lO:

dinast tn lagidă 9incr~t i!m
or ientn l
 ASIA

EXTRE~IUL ORIENT

CHINA INDIA JAPONIA

-&OOO „dinastiile legendare" c. 41GO -31tO: c. „••• -3111:

(c. 4090) Burzahom I / :&Iaski I cultura proto-Jomon / decor cu i~prc­
~poca suveranilor civiliza tur i (l:uxi, siuni tip „lmplctiturA„ (Honshu) sau
- -
Shcnnon~, Huang<li) "cochilie" (Kyushu)

3500 c. 3511:
Şen \Ven: ceramică "cu:~uur''

3000 e. 2GOO: t. 2500 -1200:

culturile din Yangshao (Gans11, Sl.H.:uxi)/ Harappa şi ~Iohenjn-n~ro I urbuni;nu I
c-c· r :• mic ă ro~ic I construcţii de cărA m idă I

2000
c. %411-1&80: c. %%11-1100: e. ICll:
culturile din J.,oogshan (Heinu, ,Hcbci}: Brahmagir i I A I Tekkalakota I / rlşnitc. irecătoarc, secur i
ceramică neagră
-
l\lohenjo-Daro / Chanbu-Daro I
-
~. 1600: t. lltl-1411:
lnccputul bronzului Desn lpar I A / Hallur I -II A / cimili·
rul Harappa / cuJtura Djhoukar
t .~00 r 1J11 -tt•: t. 1~00;

ceramică roşie I olărie neagră I dezvol- Jomon recen t

tar"a aramei şi bronzului I culturile
Gan~dui mijlociu I cultura Djhoukar

1000 ~. 1~-481: r. 100: e. 911-411:

epoca Chuuq iu Vede le ; U pani~adei~ I S utra rizicultură I metalurgic I per. maril o r
morminte (cîmpia Yamato, Kofun)
t. 510:
ltf aha bha1a ta / Ramaya na / P ""ut a

500 "· seo -ito: t. ~•o-t:.o: <'. 3SG;

conf uc iau ismu I ceramicf1 nca~rfl / lustruită I l'.Ultura Jomon fi 11 ; 1 l
IIastinapura / Imp~ · riul Mnun·n (Gange) c. 310:
~. 453 -2!1: perioada Yayoi I introducerea bronzului
„ Rcga te le lu pl f.i.toa r t'„ t. 410:
~a k ya m u 11 i / b u d h• m / J i nn / j a i n i s m
c. •••:
introdncer~a fierului
t. :!li - 110:
Sanctuare şi mănăstiri rupestre (Bhaja,
t. %10 - - -
Ajantn) / stnp:t (IlhnrhtJt, ~anchi)
cult ura Dong-son I
c. !Ir. -%%1 ~.n.:
Imperiul llan / aparitia pagodei

100 t. I 00:
apariţia proto·japouezilor
o
---·- - -- -- - - ·· ·-- -- ·- -- --- -- -- -- ----- - - --
ANEXA LA TABELUL SINOPTIC

AZTECII: / după decăderea imperiului toltec,

tribul mexicas, venit din Aztlân (regiune nordvestică
din Mexic) se instalează în sec. XIV, în insulele lacului
Texcoco/spre 1325 se construieşte oraşul Tenochtitlân
(azi Mexico) / „imperiul" aztec este condus de o
federaţie formată din Texcoco, Tlacopan şi
Tenochtitlan / panteon: Huitzilopochtli, zeu tribal al
tenochcas-ilor, zeu al războiulut, manifestare a
soarelui, stăpînitor al lumii; Ometeculi; Omecihuatl;
Tezcatlipoca; Quetzalcoatl / calcndar liturgic,
Tonalpohualli / statuar religios cu caracter simbolic:
monolitul de la Coatlicue; statuia lui Quetzalcoatl.
HUAXTECII: popoare din vechiul Mexic, aşezate
Între sierra Madre orientală şi Golful Mexic apărute în
sec. X e.n. / arta: statui plate; ceramică zoo şi
antropomorfă / limba face parte din grupul maya-
quiche.
MIXTECII: grup de triburi indiene din Mexic/
apăruţi în secolul XIII În zona statelor Oaxaca, Pueblo,
Guerrero / picturi la templul Mitla; orfevrărie (Monte
Alban).
OLMECII: cele mai vechi popoare cunoscute pîna
astăzi din Mexic / aşezări în zona statelor Veracruz,
Tabasco / reprezentanţi actuali în Nicaragua.

289
 TOLTECII: popor semilegendar / aztecii le
atribuiau introducerea civilizaţiei în Mexic/capitala:
Tula (X-XII) / civiliziaţia toltecă continuă pe cea din
Teotihuacan / temple/frize cu jaguari, şerpi cu pene,
cariatide.
TOTONACII: popoare vechi din regiunea Golfului
Mexic / apar în sec. V e.n./piramida El Tajin/capete
colosale, juguri colorate; ceramică antropomorfa /
civilizaţia totonacă este distrusă în sec. XII / limba face
parte din familia maya-zoque
ZAPOTECII: amerindieni, stabiliţi pe versantul
pacific al regiunii muntoase situate între Tehuantepcc
şi Acapulco / apar în sec IV / zapotecii sînt inf!uențaţi
de mayaşi / cuceriţi în sec. XII de tolteci .

___________________
În concepţia noastră, acest „tabel sinoptic" trebuie să fie un
instrument de ledură, reglabil. Manevrabil atît pe orizontala, cit şi
pe verticala faptelor de civilizaţie, astfel încit cititorul să poată
desfășura o lectură plurală a „universului almee". Multitudinea
contextelor culturale (cuprinzînd neoliticul şi epoca metalelor) se
constituie, nșadar, ca o cameră de rezonanţil pentru fenomenul
olmee, ca un spaţiu dinamic, în care se pot dwscoperi latenţe, se pot
stabili relaţii de analogie. pe sc11rt, un spaţiu specific lecturii
activse, partiripative.

290
CUPRINS

Cuvânt înainte V
Introducere 1
I. Descoperirea olmec:ilor 11
II. Inima lumii ohnece 44
III. Expansiunea olrnecă spre platoul central al Mexicului 79
IV. Stânci sculptate și peşteri pictate: expansiunena olmeclă 89
spre Pacific

V. Expansiunea olmecă: văile din Oaxaca 111

VL Expansiunea olmecă: Mexicul de sud-est și America 126
centrală
VII. Un, „ imperiu olmec"? 163
VlII. Câteva trăsături ale vieţii olmece 179
lX. Timpul, zeii: simbolisrnul şi scrierea 201
Bibliografie 255
Din1ensiunile câtorva inonumente 270
Tabel sinoptic 271
Anexă la tabelul sinoptic 289