Prof. univ. dr.

STEFAN LACHE
ROMANIA IN RELATIILE INTERNATIONALE
CUPRINS
Introducere ................................................................. 9
I. Relatiile internationale ale Romaniei in ajunul celui
de-al doilea razboi mondial
I.1. Principii si obiective de politica externa
...........................
11
I.2. Continuitate si tendinte de schimbare a politicii externe
romanesti sub influenta evenimentelor internationale
............
15
I.3. Politica externa a Romaniei la inceputul regimului de
autoritate
monarhica
...............................................................
26
II. O politica externa de pace si echilibru
II.1. Romania si Acordul de la Mnchen
................................
32
II.2. Romania si criza internationala din primavara anului 1939
.....
38
II.3. Tratatul economic romano-german din 23 martie 1939
.........
41
II. 4. Garantiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939
....................
44
II.5. Pactul Ribbentrop-Molotov si izolarea internationala a
Romaniei ..
50
III. Relatiile externe ale Romaniei intre neutralitate
si nonbeligeranta
III.1. Neutralitatea - optiune politica realista
...........................
57
III.2. Solidaritate cu Polonia
..............................................
63
III.3. Diplomatia romaneasca si "Blocul Neutrilor"
...................
68

III.4. Abandonarea neutralitatii si trecerea la nonbeligeranta

.........
70
IV. Romania sub dictatul marilor puteri totalitare
IV.1. Notele ultimative sovietice din 26 si 27 iunie 1940
............
75
IV.2. De la ultimatum la agresiune militara
.............................
82
IV.3. Dictatul de la Viena din 30 august 1940
..........................
82
IV.3.1. Esecul negocierilor romano-ungare si "Arbitrajul"
germano-italian
..............................................
93
IV.3.2. Consecinte pe plan intern si international
...............
99
IV.4. Cedarea Cadrilaterului dobrogean
.................................
107
V. Reorientarea politico-diplomatica a Romaniei
spre Germania si Italia
V.1. Instaurarea regimului Antonescu si primele sale acte
de politica interna si externa
.........................................
113
V.2. Intrarea unor mari unitati si comandamente ale Wehrmachtului
in Romania
............................................................
119
V.3. Aderarea Romaniei la Pactul Tripartit
..............................
123
V.4. Romania isi apara suveranitatea la Gurile Dunarii
...............
132
V.5. Blitzkrieg in Balcani si pozitia Romaniei
..........................
139
VI. Avatarurile diplomatiei romane in vreme de razboi
VI.1. Razboi de reintregire nationala si diplomatie la nivel inalt
.....
145

VI.2. Evolutia relatiilor romano-germano-italiene dupa

eliberarea
Basarabiei si Bucovinei de Nord
...................................
148
VI.3. Starea de razboi intre Romania si marile puteri occidentale
...
155
VI.4. Tentative politico-diplomatice de scoatere a Romaniei
din razboi
..............................................................
158
VI.4.1. Propunerile sovietice de armistitiu din aprilie 1944
...
169
VI.4.2. Ultimele incercari de iesire a Romaniei din razboi
(pana la 23 august 1944)
...................................
173
VII. Trecerea Romaniei de partea Natiunilor Unite
VII.1. Actul de la 23 august 1944 si continuarea bataliei
armistitiului ...
178
VII.2. Conventie de armistitiu sau act de capitulare ?
..................
185
VII.3. Romania in razboi alaturi de Natiunile Unite
...................
195
VII.3.1. Consecintele Actului de la 23 August 1944 asupra
evolutiei razboiului in Europa
...........................
195
VII.3.2. Continuarea participarii Romaniei la razboi
dupa evenimentele din august 1944
......................
201
VII.3.3. Un bilant al contributiei Romaniei la razboi
alaturi
de Natiunile Unite
..........................................
204
VII.4. Lupta pentru putere sub control sovietic
........................
206
VII.5. Instaurarea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945 212

.....
VIII. Romania si organizarea relatiilor internationale
postbelice. 1945-1947
VIII.1. Premise ale reglementarilor de pace in Europa
...............
218
VIII.2. Problemele romanesti in dezbaterile Conferintei de pace
de la Paris din 1946
................................................
227
VIII.3. Opozitia si exilul apara interesele Romaniei
...................
237
VIII.4. Definitivarea si semnarea Tratatului de pace intre
Romania
si Puterile Aliate si Asociate
......................................
244
IX. Relatiile internationale ale Romaniei
in perioada 1947-1964
IX.1. Conditiile internationale ale instaurarii regimului
socialist totalitar
......................................................
247
IX.2. Instaurarea modelului sovietic de totalitarism
...................
251
IX.3. De la dominatia sovietica la autonomie in politica
externa .....
256
IX.3.1. Evolutia relatiilor internationale ale Romaniei
pana in 1955
256
IX.3.2. Romania si noul regim al navigatiei pe Dunare
.........
260
IX.3.3. Relatiile romano-sovietice sub semnul
destalinizarii ..
261
IX.3.4. Lichidarea sovromurilor
...................................
265
IX.3.5. Retragerea trupelor sovietice din Romania
.............
266
IX.4. inceputul afirmarii Romaniei pe scena internationala

postbelica
.............................................................
270
IX.5. Declaratia din aprilie 1964
.........................................
277
X. Diplomatia romana dupa 1964; intre confruntare
si destindere in relatiile internationale
X.1. Evolutia interna si politica externa 282
.................................
X.2. Romania si "Primavara de la Praga"
................................
290
X.3. O semnificativa deschidere diplomatica
...........................
295
X.4. Diplomatia romana in fata Conferintei pentru Securitate
si Cooperare in Europa
................................................
297
XI. Contextul international al prabusirii
regimului socialist totalitar
XI.1. De la liberalizare politica la neostalinism
........................
304
XI.2. Discreditarea si izolarea internationala a regimului
Ceausescu
312
XI.3. Pecetea intalnirii Bush-Gorbaciov din Malta
.....................
320
XII. Relatiile internationale ale Romaniei la sfarsitul
secolului XX si la inceputul secolului XXI
XII.1. Coordonate ale unei noi politici interne si externe
romanesti
331
XII.1.1. 22 decembrie 1989: moment de rascruce in istoria
poporului roman
............................................
331
XII.1.2. Primele recunoasteri internationale ale noului
regim ..
338
XII.2. inceputul constructiei noii democratii romanesti
...............
340

XII.3. Politica externa a Romaniei sub inraurirea unor mari

schimbari pe arena internationala
.................................
352
XII.3.1. Integrarea europeana si euroatlantica - optiune
fundamentala a Romaniei
.................................
359
XII.4. Aderarea Romaniei la Alianta Nord-Atlantica
.................
363
XII.5. Drumul Romaniei spre Uniunea Europeana
....................
371
XII.5.1. Tratatul de Aderare a Romaniei la Uniunea
Europeana
..................................................
379
XII.6. Semnificatia integrarii europene a Romaniei
...................
384
XII.6.1. 1 ianuarie 2007 - momentul istoric al aderarii
Romaniei la Uniunea Europeana
........................
389
Bibliografie
...................................................................
393
INTRODUCERE
Lucrarea de fata este menita sa contribuie la cunoasterea
relatiilor internationale ale Romaniei din ajunul celui de-al doilea razboi
mondial pana la intrarea in Uniunea Europeana. Este o prima incercare
de tratare diacronica a unui subiect de o complexitate maxima cum este
cel privind evolutia societatii romanesti sub impactul unor ample mutatii
geopolitice, generate de marea conflagratie din anii 1939-1945, de
"razboiul rece" care i-a urmat, de prabusirea regimului socialist
totalitar din Europa Centrala si de Sud-Est si, nu in ultimul rand, de
extinderea proceselor de integrare europeana si euroatlantica desfasurate
in ultimul deceniu al secolului XX si la inceputul secolului XXI.
Raporturile internationale, cu precadere cele general-europene,
desfasurate timp de sapte decenii, cate s-au scurs din ajunul celui
de-al doilea razboi mondial si pana in prezent, au inraurit istoria
romanilor mai mult decat in oricare epoca anterioara.
Situata la intalnirea unor mari interese zonale si continentale, la
confluenta spatiilor de expansiune ale marilor puteri ale vremii, Romania
si-a concentrat eforturile in planul politico-diplomatic pentru a-si apara

identitatea national-statala, suveranitatea si integritatea teritoriala si, in

stransa legatura cu acestea, pentru cooperare internationala si egalitate
juridica intre state, conlucrare in slujba prosperitatii, a dezvoltarii,
intr-un climat de pace. Cauzele nereusitelor se regasesc, de regula, in
conjuncturile externe defavorabile, adesea coplesitoare, care au alterat
statutul international al Romaniei dobandit ca rezultat al Marii Uniri din
1918 si, implicit, i-au franat dezvoltarea pe coordonatele progresului
istoric. La acestea s-au adaugat carente ale politicii romanesti, care in
momente critice n-a dispus de suficiente valente pentru a asigura
prioritate interesului national. Trebuie sa recunoastem ca au existat
totusi numeroase demersuri de politica externa care vadeau incercari de
redefinire, de regandire a interesului national la nivelul imperativelor
epocii; unele dintre ele au fost receptate, s-au impus pe scena
internationala si au fost luate in considerare. invatamintele desprinse din
analiza lor au o evidenta semnificatie actuala.
Dificultatile si erorile inerente perioadei ce a urmat evenimentelor
revolutionare din decembrie 1989 au putut fi depasite in conditiile
noii democratii romanesti si ale reconfigurarii sistemului mondial la
cumpana dintre deceniile noua si zece ale secolului XX. intr-un timp
istoriceste scurt - de numai 17 ani, de la inlaturarea vechiului regim, dar
mult mai lung decat s-a crezut in 1989, Romania a devenit un factor de
stabilitate si echilibru in Centrul si Sud-Estul Europei. S-au pastrat
unitatea si integritatea tarii, s-au dezvoltat relatii substantiale cu democratiile
occidentale, cu vecinii, cu alte state europene si de pe alte continente.
S-a elaborat si s-a infaptuit strategia care a mentinut sensul
pozitiv al schimbarii si a dus la intrarea Romaniei in Alianta
Nord-Atlantica, in 2004, si in Uniunea Europeana, de la 1 ianuarie 2007.
Structura tematica a lucrarii este adecvata programei analitice a
disciplinei Romania in relatiile internationale, studiata la Facultatea de
Relatii Internationale si Studii Europene din cadrul Universitatii Spiru
Haret. S-au avut in vedere, de asemenea, programele unor discipline
similare ce se predau la Facultatea de Istorie, a aceleiasi Universitati,
inclusiv ale celor destinate studiilor de masterat.
Lucrarea incorporeaza rezultatele activitatii didactice si de
cercetare stiintifica desfasurate de autor, avand in fata celebra expresie a
istoricului roman Publius Cornelius Tacitus (55-120): Sine ira et studio
(Fara ura si partinire), care exprima necesitatea de a se respecta
adevarul istoric. in intocmirea lucrarii - asa cum o atesta aparatul critic
si bibliografic - au fost utilizate, de asemenea, realizarile literaturii de
specialitate romanesti si straine aferente temei, acordandu-se atentie
speciala documentelor publicate in ultimii ani, precum si unor informatii
si surse inedite, pastrate in arhivele accesibile autorului. Memoriile,
Jurnalele, insemnarile zilnice ale unor diplomati si oameni politici, actori
si/sau observatori ai evenimentelor si proceselor epocii, completeaza
izvoarele istorice care dau substanta si culoare lucrarii.
Decembrie 2006 Autorul

I. RELATIILE INTERNATIONALE ALE ROMANIEI

IN AJUNUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL
I.1. Principii si obiective de politica externa
Dupa confirmarea internationala a Marii Uniri din 1918, prin tratatele de
pace de la Paris din 1919-1920, Romania a promovat un program de politica
externa in care elementele de continuitate, traditionale s-au impletit cu
imperativele epocii. Acest program, elaborat in functie de noile realitati
geopolitice si geostrategice, a imbratisat principii moderne si obiective specifice
raporturilor interstatale, precum: cooperarea internationala si egalitatea juridica
intre state; respectarea suveranitatii si independentei nationale; excluderea
razboiului din viata internationala. Diplomatia romaneasca avea in fata
dezideratul esential al apararii unitatii national-statale si a integritatii teritoriale, in
cadrul geografiei politice statuate la sfarsitul primului razboi mondial.
Afirmandu-se ca un actor activ pe scena politica europeana si mondiala,
Romania a contribuit la dezvoltarea dreptului international si a relatiilor
internationale, a initiat si a sustinut actiuni proprii, privind instaurarea securitatii
regionale si generale, solutionarea diferendelor si crizelor dintre state pe cale
politico-diplomatica; a militat pentru egalitate de tratament in raporturile intre
statele mari si cele mici, concepute ca un ansamblu politic confruntat cu un singur
destin, care presupune solidaritate si conlucrare in slujba prosperitatii, a
dezvoltarii in conditii de pace. Romania a desfasurat o activitate remarcabila la
Liga Natiunilor, al carei membru fondator era, considerand acest organism
international ca unul dintre mijloacele principale care-i ofereau posibilitatea de asi
face auzit glasul in vederea apararii intereselor nationale si de a contribui la
opera de mentinere a pacii.
Cooperarea dintre state, in general, dintre tarile europene, in
special, ca o latura inseparabila a noii ordini internationale, a fost
temeinic argumentata de politicienii si diplomatii romani. O conceptie
valoroasa, inspirata din constiinta destinului comun al Europei, din rolul
jucat in trecut si rezervat inca in viitor, privea ideea de solidaritate
europeana, crearea, alaturi de viata interna, intemeiata pe dreptul de
suveranitate, a unor forme de cooperare si organisme permanente de
armonizare a statelor asociate, cu respectarea principiului echitabilei
reciprocitati.
Desi imaginea raporturilor dintre statele europene era departe de
a inspira optimism, mai ales in al doilea deceniu interbelic, diplomatia
romaneasca a continuat sa-si sustina ideea potrivit careia continentul de
unde a iradiat atata cultura si civilizatie nu avea alta sansa decat aceea de
a intelege unitatea si indivizibilitatea valorilor sale, situate mult deasupra
disensiunilor existente.
Strategia de care Romania avea nevoie in politica sa externa
pentru a-si atinge, in plan international, scopurile si obiectivele a fost
definita magistral de Nicolae Titulescu, la inceputul primului sau mandat
in fruntea Ministerului Afacerilor Straine, printr-o ampla declaratie de
presa, in fata ziaristilor romani si straini prezenti la Bucuresti, la 11 iulie
1927. "in Romania - sublinia celebrul om politic-diplomat - este

dominanta concordanta perfecta dintre interesele romane si cele europene.

Toate actele politice trecute si viitoare ale Romaniei se explica si se vor
explica prin aceasta trasatura fundamentala. Precum cele mai multe dintre
natiunile incercate de Razboiul Mondial, Romania este avida de pace. Dar
nu exista pace fara ordine internationala si nu poate exista ordine fara o
constiinta absoluta a stabilitatii ei"1.
Obiectivele politicii externe romanesti si calea practica de urmat
pentru ca aceste obiective sa prinda viata erau sintetizate astfel: asezarea
pe baze trainice a relatiilor de colaborare cu Marile Puteri europene aliate
in timpul marelui razboi - Franta, Marea Britanie, Italia - si cu statele
care ne-au sprijinit in realizarea unitatii nationale - S.U.A. si Japonia;
extinderea si totodata adancirea cooperarii si colaborarii in cadrul Micii
intelegeri (Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia) si cu Polonia; initierea
de noi relatii cu state de pe toate continentele lumii; normalizarea si
imbunatatirea relatiilor cu state foste inamice, dintre care doua, Ungaria si
Bulgaria, erau vecine.
Diplomatia Romaniei interbelice considera ca baza oricarei
politici de pace era statu-quo-ul teritorial si releva cauzele care-l afectau,
intre acestea fiind: neintelegerile dintre fostii aliati in primul razboi
mondial; politica marilor puteri de atragere a tarilor mici in sferele lor de
influenta; dorintele de revansa ale invinsilor, insotite de actiuni de
revizuire a tratatelor de pace; carentele diplomatiei occidentale in cazurile
de folosire a dreptului fortei in relatiile interstatale.
1 Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatica. Iulie 1927- iulie 1928.
Partea I, Volum ingrijit de George G. Potra, Costica Prodan, Fundatia Europeana
Titulescu, Bucuresti, 2003, p. 131.
Razboiul, agresiunea armata au cunoscut, in repetate randuri,
oprobriul public al politicienilor si diplomatilor romani. "Pacea reala aprecia Nicolae Titulescu, cu ocazia semnarii Pactului intelegerii
Balcanice la Atena (9 februarie 1934) - isi are izvorul in incredere si
increderea isi are izvorul sau in stabilitate. Prima stabilitate pe care un stat
o cauta, nu in interesul sau egoist, ci in interesul general, este stabilitatea
frontierelor sale". Dar, daca pentru Romania si celelalte state semnatare
ale Pactului de la Atena (Grecia, Turcia si Iugoslavia), frontierele
teritoriale erau un lucru definitiv si indiscutabil, frontierele, prin ele
insele, erau si bariere intre oameni, facandu-le viata mai grea. De aceea sublinia Titulescu - noi suntem gata sa intreprindem, impreuna cu toti
aceia care vor recunoaste definitiv si loial frontierele noastre, o vasta
munca de apropiere economica si politica, ce va devaloriza gradat aceste
frontiere pana la spiritualizarea lor definitiva2. Conceptul de
"spiritualizare a granitelor" este considerat o contributie de maxima
valoare a diplomatiei romanesti interbelice in teoria relatiilor
internationale si in actiunea concreta de apropiere a popoarelor, fiind pus
in aplicare in a doua jumatate a secolului al XX-lea, prin integrarea
europeana3.
in 1933, Mihail Manoilescu vorbea de "unitatea spirituala a

Europei", despre o Europa viitoare "in care Orientul n-ar mai putea pasi
la trena Occidentului, supus si umil, si prieten - si as zice, daca cuvantul
n-ar fi prea compromis - tovaras. O asemenea Europa poate sa dea
formula noua pe care o asteapta omenirea". 4
in conceptia diplomatiei romanesti, exprimata si fundamentata de
Nicolae Titulescu, statele, dincolo de intinderea lor geografica, de puterea
militara, de ponderea economica, sunt chemate sa colaboreze intre ele si
sa actioneze in sfera relatiilor internationale ca parteneri cu drepturi egale.
Indiferent de marime, raspunderea fata de problemele pacii implica in
mod necesar contributia tuturor statelor. Diplomatul roman a
fundamentat, in acelasi timp, relatia dialectica dintre principiul
suveranitatii si principiul egalitatii in functionarea colaborarii intre state.
2 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politica,
Bucuresti, 1967, p. 546-547.
3 Vasile Vese, Pozitia internationala a Romaniei dupa Marea Unire, in
volumul Marea Unire din 1918 in context european, Coordonator Ioan Scurtu,
Editura Enciclopedica, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2003, p. 433.
"Noi nu revendicam ranguri aristocratice in viata internationala - afirma
Nicolae Titulescu -, in schimb nu vom renunta niciodata la egalitatea cu
ceilalti, asa de greu castigata". Asemenea pozitii, consecvent exprimate si
urmarite, nu erau manifestari de exclusivism national, ci de demnitate
nationala, superior inteleasa. Ele transcriau un deziderat cu valoare de
necesitate obiectiva. Nicolae Titulescu nu a admis regimul de "state cu
interese limitate" impus, la Conferinta Pacii de la Paris din 1919-1920, de
catre Marile Puteri invingatoare, unora dintre aliatii lor mai mici, inclusiv
Romaniei. in negocierile angajate, el a admis intotdeauna sa discute in
conditii "de la egal la egal" cu partenerii sai.4.
Un obiectiv major al politicii externe romanesti dupa Marea
Unire din 1918 l-a constituit combaterea revizionismului promovat de
totalitarismul comunist si de cel nazist, precum si de statele ce se
considerau nedreptatite prin ordinea instituita in capitala Frantei, in anii
1919-1920. in viziunea diplomatiei romanesti, revizionismul era sinonim
cu razboiul, adevar confirmat de evolutia relatiilor internationale in
perioada dintre cele doua razboaie mondiale.
Stabilirea unor relatii amicale cu toate marile puteri europene a
constituit un deziderat principal al politicii externe romanesti. La
Conferinta de constituire a Asociatiei Presei intelegerii Balcanice, care a
avut loc la Bucuresti, la 11 iunie 1936, N. Titulescu declara: "Vrem
prietenia tuturor marilor puteri fara deosebire: a Frantei, a Marii Britanii,
a Italiei, a Germaniei si a U.R.S.S.
Suntem gata sa dam tuturor acestor puteri dovezile concrete ale
sincerei noastre dorinte de a trai cu ele in pace si prietenie.
Dar in schimb nu vom renunta niciodata in favoarea niciuneia si
nici chiar in favoarea tuturor marilor puteri impreuna la principiul
egalitatii statelor, adica la dreptul suveran de a dispune fiecare de soarta
noastra si de a nu primi niciodata o hotarare care sa ne priveasca la care

noi nu am fi consimtit"5.
I.2. Continuitate si tendinte de schimbare a politicii externe
romanesti sub influenta evenimentelor internationale
4 Apud Gheorghe Sbarna, Romanii si proiectele federale europene
interbelice, Editura Sylvi, Bucuresti, 2002, p. 273.
5 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, op. cit., p. 772.
La un deceniu si jumatate de la incheierea primului razboi
mondial, relatiile internationale au devenit tot mai tensionate datorita unor
acte succesive de forta prin care erau incalcate Pactul Ligii Natiunilor si
tratatele de pace de catre Germania nazista si Italia fascista fata de care
Marea Britanie si Franta practicau o politica de conciliere.
inca de la instaurarea, la 30 ianuarie 1933, a regimului hitlerist,
politica externa a Germaniei a urmarit realizarea unui program care, in
esenta sa, insemna cucerirea hegemoniei continentale si asigurarea, prin
expansiunea teritoriala, a "spatiului vital", ca si constituirea unei zone de
control si dominatie economica - Wirtschaftsraum6.
Conceptia lui Adolf Hitler privind expansiunea teritoriala era
sustinuta de colaboratorii sai apropiati, ca, de exemplu, de Alfred
Rosenberg, care, de la 1 aprilie 1933, devenea seful Oficiului de politica
externa nou-creat al Partidului National Socialist German al Muncii
(NSDAP), in atributiile sale fiind incluse, printre altele, problemele
rasaritene si ale bazinului dunarean.
La 14 octombrie 1933, Germania paraseste Conferinta pentru
dezarmare si se retrage din Societatea Natiunilor, ceea ce a permis
guvernului de la Berlin sa declanseze o ampla campanie revizionista si
nationalista. Au urmat: agresiunea Italiei impotriva Etiopiei si anexarea
acestei tari la regatul italian (3 octombrie 1935 - 9 mai 1936); ocuparea
de catre Germania a zonei demilitarizate a Renaniei (7 martie 1936) actiune motivata de diplomatia Berlinului printr-o "incompatibilitate"
intre obligatiile asumate de Franta prin Acordurile de la Locarno din
19257 si Tratatul de asistenta mutuala intre Paris si Moscova, incheiat la
2 mai 1935, suspectat a fi indreptat impotriva Germaniei; Acordul
(gentleman`s agreement) germano-austriac din 11 iulie 1936, care a
marcat primul pas spre Anschluss; internationalizarea Razboiului civil din
6 P. Renouvin, J.B. Duroselle, Introduction a l`histoire des relations
internationales, Armand Colin, Paris, 1966, p. 349-350.
7 La Conferinta de la Locarno din 5-16 octombrie 1925, reprezentantii
Germaniei (Gustav Stresemann), Belgiei (mile Vandervelde), Frantei (Aristide
Briand), Marii Britanii (Joseph Austen Chamberlain) si Italiei (Benito Mussolini)
parafeaza (semnarea are loc la Londra, la 1 decembrie 1925), Tratatul de garantie
mutuala (Pactul Rhenan), prin care semnatarii garanteaza mentinerea frontierelor
existente intre Franta si Belgia, pe de o parte, si Germania, pe de alta parte.
Totodata, sunt parafate conventiile de arbitraj dintre Germania, Franta,
Cehoslovacia si Polonia.
Spania (1936-1939) prin interventia militara germana si italiana, in
sprijinul generalului Francisco Franco, si cea sovietica, prin intermediul

Internationalei Comuniste, de partea guvernului Frontului Popular. La

acestea se adauga constituirea Axei Roma-Berlin (25 octombrie 1936),
Pactul anticomintern (25 noiembrie 1936), intre Germania si Japonia,
alianta la care adera si Italia (6 noiembrie 1937), alcatuindu-se astfel Axa
Roma-Berlin-Tokio.
in contextul evenimentelor mentionate, la 29 august 1936,
Nicolae Titulescu este inlocuit de la conducerea Ministerului Afacerilor
Straine, printr-o "remaniere de guvern", care l-a vizat doar pe el. Acest
act a fost rezultatul intrigilor unor lideri politici care-i erau adversari si ale
regelui Carol al II-lea, datorita unor deosebiri substantiale de vederi, al
presiunilor externe, in care pe primul loc s-a situat detasat diplomatia
polona, al deteriorarii puternice a raporturilor cu Polonia si Italia, al
nemultumirilor si actiunii Berlinului, dar si al nemultumirilor Iugoslaviei
si chiar ale Angliei, ca si ale unor cercuri din alte tari apropiate Romaniei
si, in sfarsit, al unor atitudini si optiuni ale lui Titulescu, ca, de exemplu,
pozitia adoptata fata de razboiul civil care izbucnise in Spania8.
Dupa inlaturarea lui Titulescu din fruntea diplomatiei romanesti,
guvernul a continuat sa afirme constant in declaratiile oficiale aceleasi
principii de politica externa.
La inceputul lunii septembrie 1936, noul ministru al afacerilor
straine, Victor Antonescu, a dat publicitatii o ampla declaratie, in numele
guvernului, prin care anunta urmatoarele directii ale politicii externe:
"Politica externa a Romaniei ramane aceea care a fost urmata pana in
prezent. Aceasta politica este rezultatul aliantelor carora datoram biruinta
in razboiul mondial si care ne-au dus la realizarea unitatii nationale, in
cadrul frontierelor noastre naturale. Tratatele de pace au dat o satisfactie
deplina aspiratiilor noastre legitime, punand capat nedreptatii unei
situatiuni geografice si etnografice care stanjenea dezvoltarea normala a
poporului nostru. Astazi nu avem alta tinta decat sa muncim pentru a ne
organiza si dezvolta in liniste, inauntrul granitelor intangibile ce am
obtinut cu sacrificiul celor mai buni fii ai tarii.... Credinciosi Pactului
8 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Din nou despre cauzele inlaturarii
din guvern a lui Nicolae Titulescu (29 august 1936), in "Revista romana de studii
internationale", nr. 2 (6), 1969, p. 37-53.
Societatii Natiunilor, vom continua a colabora in mod activ cu marea
institutiune de la Geneva. Avand onoarea a face parte din Consiliu,
Romania va putea sa-si spuna cuvantul ori de cate ori se vor pune
chestiuni legate de interesele sale sau ale aliatilor sai.
Acestea sunt liniile mari ale politicii noastre care isi trage obarsia
din necesitatea ce o are Romania de a-si asigura, in pace, integritatea
granitelor sale. Aceasta politica a fost practicata in mod constant de toate
partidele ce au urmat la putere dupa razboi si in cei din urma ani mai cu
seama de catre domnul Nicolae Titulescu, cu un talent, o autoritate si un
prestigiu ce i-au asigurat recunostinta indreptatita a tarii" ("Dimineata"
din 4 septembrie 1936).
in Mesajul tronului, prezentat, la 16 noiembrie 1936, la

deschiderea noii sesiuni ordinare a Parlamentului, regele Carol al II-lea a

mentionat ca scopul suprem al politicii externe a tarii il constituie
"mentinerea pacii si integritatea frontierelor"; iar Adresa de raspuns la
Mesaj accentua: "Mai mult ca oricand, se impune continuarea politicii de
pana astazi, prin sprijinirea oricarei actiuni menite sa sporeasca autoritatea
si puterea Asezamantului de pace de la Geneva, dezvoltarea si adancirea
aliantelor actuale, prietenia cu toate statele si consolidarea raporturilor de
buna vecinatate"9.
inlaturarea lui Titulescu din guvern, de numele caruia era legata
intreaga politica externa a Romaniei, subordonata securitatii colective sub
egida Ligii Natiunilor, avea si semnificatia adaptarii la noile realitati
geopolitice. Nu erau abandonate principiile calauzitoare ale diplomatiei
romanesti, ci, in fata esecului politicii de securitate colectiva, se cautau
metode si mijloace noi care sa permita mentinerea statu-quo-ului teritorial
si a independentei nationale a tarii.
Influenta negativa a inlaturarii lui Titulescu s-a resimtit imediat
in relatiile dintre Romania si Uniunea Sovietica. Guvernul de la Moscova
a dezavuat Proiectul tratatului de asistenta mutuala romano-sovietic
parafat de N. Titulescu si omologul sau sovietic, M. Litvinov10, ce urma
9 Gheorghe Sbarna, Parlamentul si politica externa a Romaniei. 19191940, Editura Sylvi, Bucuresti, 2000, p. 285.
10 Protocolul, parafat la 21 iulie 1936 la Montreux, cuprindea principiile
ce urmau sa stea la baza tratatului de asistenta mutuala intre Romania si Uniunea
Sovietica: 1) asistenta mutuala in cadrul Societatii Natiunilor; 2) intrarea in
actiune a fiecareia din cele doua tari numai cand Franta va intra in actiune; 3)
sa fie definitivat si semnat in septembrie 1936, pretextand ca se
produsese o schimbare a politicii externe romanesti. De fapt, nici
guvernul roman nu dorea finalizarea respectivului tratat. Cu toate acestea,
Victor Antonescu il asigura, la 19 septembrie 1936, pe Litvinov ca
"politica externa a Romaniei ramane neschimbata fata de puterile aliate si
amice si in special fata de Rusia, marea noastra vecina, cu care in cursul
istoriei noastre nu am avut decat relatii de buna prietenie si fata de care
niciun ministru roman cu constiinta neteda a intereselor noastre
geografice n-ar putea practica decat o politica de buna si amicala
vecinatate". Ministrul sovietic a raspuns afirmand ca "intelege nevoia
Romaniei de a avea relatii bune cu Rusia". La 2 noiembrie 1936,
ministrul roman la Moscova, Edmond Ciuntu, da asigurari privind
"dorinta ferma a guvernului roman de a mentine si de a dezvolta relatii de
cea mai buna vecinatate cu U.R.S.S. si de a conlucra cu ea la tot ce poate
intari pacea. Cata vreme Rusia se va mentine pe pozitia actuala de
respectare a teritoriului nostru prezent si adversara a revizuirii
frontierelor, ne va gasi totdeauna alaturi de ea"11.
in ultimele luni ale anului 1936, raporturile politice romano-germane
erau marcate de numeroase actiuni politice si diplomatice in cadrul
confruntarii dintre atitudinile opuse ale celor doua state fata de securitatea
colectiva.

in 1937, analizand cu gandul la viitor evolutia relatiilor Romaniei

cu Germania si Uniunea Sovietica dupa primul razboi mondial, Nicolae
Titulescu scria: "Cine ar dori sa devina aliat al Romaniei numai pentru
apararea intereselor romanesti?
Sa vorbim deschis: Germania?
Niciodata.
Pentru propriile ei interese, Germania ar putea cere Romaniei sa
ia parte la un razboi ofensiv impotriva U.R.S.S. Dar, dupa parerea mea,
trupele sovietice si romane nu vor putea trece Nistrul in Romania, respectiv,
U.R.S.S., fara o cerere formala a guvernului roman, respectiv, sovietic; 4) la
cererea guvernului roman, trupele sovietice se vor retrage de pe teritoriul roman,
la est de Nistru, dupa cum trupele romane se vor retrage de pe teritoriul sovietic,
la vest de Nistru. Cei doi ministri au cazut de acord asupra tuturor punctelor, cu
exceptia punctului doi (Litvinov nu-l accepta, iar Titulescu declara ca nu poate
semna o conventie fara acest punct).
11 Istoria politicii externe romanesti in date, Coordonator Ion
Calafeteanu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 296-297.
aceasta ar face sa sune clopotul de ingropaciune pentru Romania.
Germania, insa, nu-si va schimba niciodata relatiile cu U.R.S.S. numai
pentru a apara interesele romanesti.
Daca Germania nu duce razboi impotriva U.R.S.S., eu prevad o
revenire la politica lui Bismark12, adica prietenia ruso-germana"13.
Titulescu considera primejdioasa pentru Romania apropierea
germano-sovietica - pe care a intuit-o - in conditiile in care Romania nu
ar fi avut reglementate raporturile cu niciuna dintre cele doua mari puteri
si aprecia ca, in cazul producerii unei astfel de apropieri, era de preferat ca
Romania sa fie surprinsa in raporturi mai bune cu U.R.S.S, dupa ce
aceasta incheiase un tratat cu Franta. Chiar dupa ce se declansase
agresiunea Italiei contra Abisiniei, Titulescu ii declara lui Constantin
Argetoianu, la 9 septembrie 1935: "Pericolul e Germania. iti dau in scris:
Germania se va intelege cu Sovietele pe spinarea Poloniei"14.
Un pact romano-sovietic era considerat de Titulescu necesar
pentru Romania atat in caz de razboi intre Germania si U.R.S.S., cat si in
caz de intelegere germano-sovietica, esential fiind ca acest pact sa fie
incheiat inaintea apropierii dintre Berlin si Moscova.
Nu se pune problema ca Titulescu ar fi avut simpatii sau antipatii
ruse sau germane, politica sa fiind calauzita exclusiv de interesele apararii
integritatii teritoriale si a securitatii Romaniei, ca si a pacii europene15,
intre acestea existand un acord total.
Germania a urmarit cu deosebita atentie si vadita nemultumire
posibilitatea incheierii unui pact de asistenta mutuala romano-sovietic si,
indeosebi, a unui acord romanesc pentru tranzitul trupelor sovietice prin
12 Cancelar al Germaniei in anii 1871-1899, Otto Eduard Leopold
Bismark este autorul initiativei "Alianta celor trei imparati" (Germania, AustroUngaria si Rusia), incheiata in 1873, reinnoita in 1881 si 1884. in 1887, Bismark
a semnat cu Rusia asa-numitul Tratat de reasigurare. Considerand ca razboiul cu

Rusia ar putea fi periculos pentru Germania, el s-a pronuntat impotriva

cercurilor militare germane care sustineau declansarea unui razboi preventiv
impotriva Rusiei.
13 Nicolae Titulescu, Politica externa a Romaniei (1937), Editie ingrijita
de George G. Potra, Constantin I. Turcu, Ion M. Oprea, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1994, p. 103-104.
14 Ioan Chiper, Romania si Germania nazista. Relatiile romanogermane
intre comandamentele politice si interese economice (ianuarie 1933 martie 1938), Editura Elion, Bucuresti, 2000, p. 120.
15 Ibidem, p. 121.
Romania spre Europa Centrala si a actionat prin variate mijloace declaratii contradictorii cu privire la atitudinea sa fata de revizionismul
maghiar, sprijinirea partidelor de dreapta si extrema dreapta din Romania,
incercari, pe diferite canale, de influentare a unor lideri politici - Octavian
Goga, Gheorghe Bratianu etc. -, precum si a regelui Carol al II-lea,
pentru a impiedica astfel de angajamente internationale ale Romaniei.
Trebuie insa subliniat ca aceasta actiune a Germaniei n-a constituit decat
o parte a unui amplu demers al diplomatiei berlineze impotriva inchegarii
unui sistem de securitate colectiva, care viza, in special, exploatarea
divergentelor si carentelor politicii marilor puteri occidentale.
Totodata, actiunea energica a diplomatiei romanesti, rolul
Romaniei in cadrul Micii intelegeri si al intelegerii Balcanice, ca si
perspectivele apropierii romano-sovietice au influentat, la randul lor,
politica Berlinului, nevoit sa recurga, inclusiv in raporturile acestuia cu
Roma si Budapesta, la anumite moderatii si subtilitati de tactica.
Din acest punct de vedere este concludenta convorbirea care a
avut loc la Berlin, la 16 noiembrie 1936, intre Adolf Hitler si Gheorghe
Bratianu, deputat, seful unei grupari politice desprinse din Partidul
National Liberal.
in nota sa asupra intrevederii, omul politic si istoricul roman
preciza ca partidul pe care el il conducea luptase un an de zile impotriva
pactului romano-sovietic a carui primejdie parea a fi inlaturata. Urmarile
vechii politici mai dainuiau inca, dar se ajunsese la relatii stranse cu
Polonia si Iugoslavia, ceea ce asigura politicii romanesti "un echilibru
mai sanatos". in ceea ce priveste problemele externe, releva Gheorghe
Bratianu, politica romaneasca se poate rezuma in urmatoarele puncte care
corespundeau unei tendinte tot mai accentuate in opinia publica:
"1. Bariera impotriva comunismului, Romania trebuia sa-si reia,
ca mai inainte, misiunea la Nistru si la Marea Neagra.
2. Nu voim sa fim drum de trecere, nici camp de batalie. De
aceea exemplul Belgiei a avut la noi un rasunet puternic. Nu se poate
folosi termenul de neutralitate care e impropriu, dar fondul problemei
este acesta. De fapt, chiar in cazul unui razboi germano-rus, o Romanie
neutra e mai importanta pentru Germania decat una aliata, care ar fi
prezentat greutati de prelungire a frontului.
Aceasta pozitie nu intrerupe legaturile noastre cu Franta, cu care

avem, de altfel, un tratat de consultare si amicitie, dar arata ca nu voim sa

ne subordonam unui pact sovietic, fie francez, fie ceh.
3. Raporturi economice mai stranse cu Germania, in care vedem
posibilitatile de dezvoltare normala ale economiei romanesti".
Fhrerul, care ascultase pana atunci fara a intrerupe, a intervenit
in discutie si, dupa ce l-a rugat pe interlocutorul sau sa nu dea publicitatii
ceea ce-i va spune, a declarat: "Problema capitala, care domina totul, este
lupta impotriva bolsevismului, ceea ce nu s-a inteles indeajuns in Apus, in
Franta si in Anglia. Suntem acuzati de a pregati razboiul, dar tot
programul meu social si economic este un program de pace, ca si planul
economic pe patru ani. Germania face o politica de aparare, a ei si a
Europei. in ce priveste pacea, a facut de atatea ori declaratii categorice si
Belgiei si Frantei... A oferit pace si cehilor. Dar in chestiunea bolsevista
cehii au facut o politica nebuna (eine tolle Politik). Au respins mana ce
le-a fost oferita nu o data, de mai multe ori.
Situatia minoritatilor germane a devenit imposibila in
Cehoslovacia, mai ales ca e chiar la granita Reichului. (Se refera la
regiunea Suditilor, din nord-vestul Cehoslovaciei - n.n., S.L.). Pe de alta
parte, cehii "au devenit o poarta de intrare (Einfallstar) pentru bolsevici in
Europa Centrala".
in ceea ce priveste revizionismul, Hitler a sustinut ca ungurii ar
avea revendicari care se indreptau putin asupra Iugoslaviei si Romaniei si
mai mult asupra Cehoslovaciei. in legatura cu sprijinul de care avea
nevoie Romania, Hitler arata ca acest sprijin, ea trebuie sa-l caute la
statele care promovau aceeasi politica de stavilire a comunismului, in
principal Germania.
Daca Romania ar avea relatii economice mai bune cu Germania,
asa cum a facut Iugoslavia, "cu riscul de a crea in viitor un stat de
concurenta industriala, atunci interesul Germaniei ar spori sa vada in acel
colt al Europei o Romanie independenta si puternica".
Cancelarul german a declarat ca "pretentiile revizioniste ale
Ungariei nu trebuie luate prea in tragic, ele sunt poate necesare din
punctul de vedere al politicii interne. Adevaratul pericol care ameninta
Romania si pacea in Europa este bolsevismul. Dar daca Romania devine
un avanpost al ordinii in Europa, atunci niciun stat nu va mai fi interesat
in mentinerea ei decat Germania". "As merge in cazul acesta foarte
departe - declara Hitler - si as spune-o in mod public si oficial, la Roma
si la Budapesta"16.
in decembrie 1937 au avut loc alegeri parlamentare organizate de
guvernul liberal prezidat de Gheorghe Tatarescu. in preajma acestor
alegeri, s-au manifestat, intr-o masura mai mare decat pana atunci,
divergente politice privind relatiile externe ale Romaniei. Partidul
National Liberal si Partidul National Taranesc, desi primul era la
guvernare, iar celalalt in opozitie, se pronuntau pentru mentinerea si
consolidarea aliantelor regionale din care Romania facea parte - Mica
intelegere si intelegerea Balcanica, a politicii orientate spre Paris si

Londra; pentru cresterea rolului Ligii Natiunilor, considerand ca numai

astfel se asigura integritatea teritoriala a tarii, amenintata de statele
revizioniste. La extrema dreapta a esichierului politic, Miscarea
Legionara17 si Partidul National Crestin18 sustineau alaturarea de
Germania si Italia, invocand, printre altele, ca astfel puteau fi descurajate
pretentiile revizioniste ale Ungariei, Uniunii Sovietice si Bulgariei. Pentru
Corneliu Zelea Codreanu, Alexandru C. Cuza, Octavian Goga si alti lideri
legionari si national-crestini, Liga Natiunilor era o organizatie masonica
dominata de evrei, indreptata impotriva statelor nationale, mai ales a celor
mici; alianta cu Franta - unde se afla la putere un guvern de "Front
Popular", condus de socialistul Leon Blum, sprijinit de Partidul
Comunist, nu era de niciun folos; Mica intelegere si intelegerea Balcanica
erau ineficiente; apropierea fata de Uniunea Sovietica era interpretata ca
un act de tradare nationala, marea putere de la Rasarit fiind considerata un
stat care urmarea sa impuna dominatia comunismului19. "Noi - arata
Octavian Goga, presedintele Partidului National Crestin - ne-am dat
16 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1999, p. 13-16.
17 Interzisa in decembrie 1933, ca urmare a asasinarii premierului liberal
I.G. Duca, Miscarea Legionara, numita in mod curent Garda de Fier, si-a reluat
activitatea legala la 20 martie 1935, sub forma partidului Totul pentru Tara,
avand ca presedinte pe generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Granicerul.
18 Partidul National Crestin s-a constituit la 14 iulie 1935 prin fuziunea
Partidului National Agrar, condus de Octavian Goga, cu Liga Apararii National
Crestine, condusa de Alexandru C. Cuza. Octavian Goga a fost ales presedinte
activ, iar A.C. Cuza, presedinte de onoare.
19 Istoria romanilor, Vol. VIII, Romania intregita (1918-1940),
Coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 367.
seama de la inceput ca in echilibrul continental Germania nu este un
factor neglijabil si ca, potrivit trecutului, urmand linia unei predestinari
geografice, suntem datori cat mai grabnic, pentru interesele noastre
politice si economice, sa stabilim un acord cu Germania. La aceasta
convingere s-a adaugat si faptul ca Partidul National-Socialist prezinta o
inrudire de doctrina cu conceptia noastra, ca este un partener impotriva
primejdiei semite si ca este cel mai serios reazim fata de revarsarea
nebuniei bolsevice"20.
"O alianta cu Rusia Sovietica, asa cum s-a intentionat si cum la
un moment dat urma sa se realizeze, prin straduintele D-lui Titulescu a
fost, cred eu, si va fi cea mai cumplita erezie din cate au fost scoase
vreodata la iveala din laboratorul diplomatiei romanesti" - declara Goga
in sedinta Adunarii Deputatilor din 27 noiembrie 1937. Abordand
problema unei cooperari romano-ruse in eventualitatea unui razboi intre
Germania si U.R.S.S., presedintele Partidului National Crestin intrevedea
consecintele politice: "Mergand alaturi de Rusia in razboi, fie ca am
invinge, fie ca am fi invinsi, si intr-un caz si intr-altul - ca din toate
razboaiele, am fi pagubiti.

invinsi iesind din acest razboi, am trage toate consecintele logice

ale vechii doctrine: vae victis. S-ar pune problema Ardealului, care,
probabil, ar deveni un teritoriu de razboi, si care ar fi reclamat de catre
competitorii din tabara adversa, ungurii, in cazul de fata, care l-ar cere
pentru ei. Aceasta in cazul cand am fi invinsi.
invingatori? Chestiunea ar fi si mai complicata. Pentru ce, d-lor?
Si acest lucru trebuie sa-l privim in fata. Noi, suntem niste chirurgi, care,
cu durere, experimentam totul pe spinarea acestui popor. Noi nu putem
ascunde adevarul acesta si sa facem o politica de strut. Trebuie sa privim
lucrul in fata, fiindca cu solutiile pe care le vom da noi se prepara spiritul
public in fata zilei de maine.
Un razboi al Rusiei biruitoare, cu noi alaturi, ce consecinte ar
avea? inainte, stiti foarte bine, Rusia autocrata, tarista, reprezenta pentru
noi o foame de teritoriu romanesc si dupa fiecare razboi, facut chiar
alaturi de noi, castigand chiar razboiul prin interventia noastra, isi marea
20 Mihai Fatu, Cu pumnii stransi. Octavian Goga in viata politica a
Romaniei (1918-1938), Editura Globus, Bucuresti, 1993, p. 165.
teritoriul pe socoteala noastra. Aceasta era Rusia tarista, cu foamea ei,
lansata catre Constantinopol.
O Rusie bolsevica, biruitoare, n-ar avea nimic a face cu apetitul
din testamentul lui Petru cel Mare; o asemenea Rusie ar reprezenta o
penetratie spre Occident, peste trupul nostru, o bolsevizare continentala,
as zice planetara. Aceasta ar insemna o zguduire necunoscuta inca din
istoria omenirii. inchipuiti-va ce ar fi pentru existenta noastra o asemenea
bolsevizare, din punctul de vedere al civilizatiei romanesti. in aceasta
perioada de fragilitate, de adolescenta, a civilizatiei la un popor, care
intaia oara a avut posibilitatea unei uniri politice, ar insemna distrugerea
culturii noastre nationale, peste care s-ar revarsa un val de intuneric"21.
in fata unui asemenea pericol, Octavian Goga aprecia ca "este
legitima ridicarea poporului german pentru combaterea bolsevismului" si
releva ca, pe langa consideratiunile de ordin general, erau si o serie de
justificari specific romanesti, care pledau pentru normalizarea raporturilor
cu Germania, intre care cele de natura economica puteau fi binefacatoare
pentru amandoua partile.
Expunand pozitia Partidului National Crestin, Octavian Goga
sublinia ca, in acel moment istoric, "s-a creat o atmosfera politica
trebuincioasa pentru restabilirea raporturilor normale cu Germania, o
platforma de intelegere in sensul unui tratat de amicitie, care, respectand
aliantele noastre, avand la baza un echilibru sufletesc si o legitimitate
economica din partea celor doi contractanti, sa ne repuna in situatia de
amicitie, care de multa vreme a staruit intre cele doua popoare"22.
La randul sau, "capitanul" Miscarii Legionare, C.Z. Codreanu,
declara la 30 noiembrie 1937: "Eu sunt pentru o politica externa a
Romaniei alaturi de Roma si Berlin. Alaturi de statele revolutiilor
nationale, in contra bolsevismului ... in 48 de ore dupa biruinta Miscarii
Legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si Berlinul, intrand astfel

in linia misiunii sale istorice in lume: apararea crucii, a culturii si

civilizatiei crestine"23.
Urmarind sa-si mareasca sansa de a castiga alegerile, Partidul
National Liberal a incheiat un cartel electoral cu Partidul German din
21 Gheorghe Sbarna, op. cit., p. 300.
22 Ibidem, p. 303-305.
23 Istoria Romanilor, op. cit., p. 376.
Romania, condus de Fritz Fabritius si Hans Otto Roth, de orientare
preponderent national-socialista, si cu Frontul Romanesc, organizatie
condusa de Alexandru Vaida-Voievod, care se desprinsese din P.N.T.
in 1935.
La 25 noiembrie 1937, Iuliu Maniu, Corneliu Zelea Codreanu si
Gheorghe Bratianu au semnat un "pact de neagresiune" prin care se
angajau sa apere "libertatea si corectitudinea alegerilor". Prin acest pact,
Partidul National-Taranesc intentiona sa se foloseasca de Miscarea
Legionara pentru castigarea alegerilor si revenirea la guvernare. in acelasi
scop, Iuliu Maniu a acceptat colaborarea cu organizatii politice de stanga
care intretineau relatii cu comunistii, cum erau Uniunea Democratica,
prezidata de Barbu Radulescu, si Frontul Plugarilor, condus de dr. Petru
Groza, si de dreapta - Partidul Conservator de sub conducerea lui Grigore
Filipescu si Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu.
Aliantele electorale incheiate de P.N.L. si P.N.T. raliind de-o
parte si de alta organizatii cu doctrine si orientari politice atat de diverse de la extrema dreapta la extrema stanga - au creat confuzie in randul
alegatorilor si n-au slujit niciunuia din cele doua mari partide politice
democratice in lupta pentru putere.
Confruntarea electorala s-a incheiat cu un rezultat surprinzator.
Nicio grupare politica n-a reusit sa obtina numarul de voturi care-i putea
asigura majoritatea mandatelor in noul for legiuitor, necesare formarii
noului guvern24.
I.3. Politica externa a Romaniei la inceputul regimului de
autoritate monarhica
Alegerile parlamentare din decembrie 1937 au consemnat
ascensiunea extremei drepte pe scena politica romaneasca. De fapt,
24 Rezultatul oficial al alegerilor pentru Adunarea Deputatilor publicat
la 31 decembrie 1937 consemna: Partidul National Liberal a obtinut 1.103.353 de
voturi - 35,92%, situandu-se pe primul loc, dar, neintrunind procentul de 40%
din totalul voturilor, nu putea beneficia de "prima electorala" care sa asigure
majoritatea mandatelor necesare pentru formarea noului guvern; pe locul al
doilea s-a plasat Partidul National Taranesc cu 626.612 voturi - 20,40%; pe
locul trei, partidul Totul Pentru Tara cu 478.378 voturi - 15, 589% si pe locul al
patrulea, Partidul National Crestin cu 281.167 voturi - 9,15% din totalul
voturilor exprimate ("Monitorul Oficial", nr. 301 din 31 decembrie 1937).
adevaratul beneficiar al alegerilor din decembrie 1937 va fi regele Carol
al II-lea; folosind rezultatul acestor alegeri, el a impus o formula de
guvern care i-a permis sa-si realizeze principalul sau obiectiv politic:

instaurarea unui regim monarhic autoritar. Fara sa mai recurga la

obisnuitele consultari cu presedintii partidelor politice parlamentare,
suveranul i-a cerut lui Octavian Goga sa formeze noul guvern, oferind in
acelasi timp functii ministeriale lui Armand Calinescu si altor nationaltaranisti
care nu erau de acord cu politica promovata de Iuliu Maniu. La
28 decembrie 1937, dupa demisia lui Gheorghe Tatarescu, Octavian
Goga a primit insarcinarea oficiala de a alcatui noul cabinet. Alexandru
C. Cuza, promotor al antisemitismului in Romania, a fost numit ministru
secretar de stat, fara portofoliu. Ministerele de Interne si Justitie au fost
incredintate national-taranistilor dizidenti - Armand Calinescu si Vasile
Radulescu Mehedinti, iar in fruntea Ministerului de Externe a fost adus
juristul Istrate Micescu, intrat recent in Partidul National Crestin si care il
combatuse in campania electorala pe Iuliu Maniu si mai ales pe Corneliu
Zelea Codreanu pentru declaratiile acestuia privind orientarea politicii
externe a Romaniei spre Puterile Axei. Generalul Ion Antonescu a fost
numit ministru al apararii nationale, acceptand aceasta functie dupa ce
regele si primul-ministru desemnat i-au dat asigurari privind continuarea
politicii externe a Romaniei alaturi de Franta si Marea Britanie si ca nu se
vor lua masuri represive impotriva Miscarii Legionare.
Diplomatii britanici au observat de la inceput ca formarea
guvernului Goga era o manevra a regelui Carol al II-lea indreptata in
primul rand impotriva Garzii de Fier. Aceasta presupunere se baza,
printre altele, pe informatii obtinute de la legionari, in sensul ca singurul
lucru de care acestia se temeau intr-adevar era venirea la putere a unui
guvern national-crestin. "in consecinta, nu exclud posibilitatea ca regele
intentioneaza sa dea tarii un fir din blana cainelui care a muscat, ca
mijlocul cel mai sigur de a contracara ascensiunea rapida a Garzii de
Fier", comunica Sir Reginal Hoare la Londra25.
Devenind prim-ministru, Octavian Goga a abandonat excesele
sale in legatura cu politica externa din perioada cand se afla in opozitie.
intr-o cuvantare-program rostita la Radio Bucuresti, la 1 ianuarie 1938, el
25 Bela Vago, The Shadow of Swastika. The Rise Of Fascism and AntiSemitism in the Danube Basin, 1936-1939 , London, p. 37.
afirma: " in raport cu lumea de peste frontiera, o tendinta normala de
echilibru va calauzi straduintele unui guvern, care vrea sa puna de acord
interesele noastre superioare cu politica externa, fara perturbari si fara
zguduiri, respectand aliantele existente si argumentand prieteniile statului
roman dincolo de hotare"26.
Aceasta declaratie si altele identice erau influentate de mai multi
factori: gruparea national-taranista din guvern si opinia publica nu
admiteau o zguduire a relatiilor internationale ale Romaniei care sa-i
primejduiasca existenta. Politica externa apartinea, ca initiativa si
strategie generala, regelui, care incerca sa tina seama de curentele de
opinie din societatea romaneasca. Sesizand aceste aspecte, Pamfil Seicaru
nota: "Regele nu a incredintat formarea guvernului lui Octavian Goga cu
intentia de a opera o schimbare in politica externa. El a ramas credincios

aliantei cu Franta si Anglia pana in ultimele luni de domnie"27. Oricum,

este un merit al lui Goga ca a gasit resurse in propria-i constiinta pentru a
se face mesagerul acestor factori de decizie si ca, in noua sa calitate, a
facut evidente eforturi pentru mentinerea Romaniei pe coordonatele
politicii externe traditionale.
Sintetizand politica externa a guvernului pe care il prezida, intr-un
interviu acordat ziarului "Berliner Tageblat", reluat de "Universul", la
inceputul lunii februarie 1938, Octavian Goga declara: "Vom pastra
prieteniile si aliantele noastre vechi, dar dorim sa extindem legaturile
noastre internationale, pe cat posibil vom cauta in special sa realizam
raporturi amicale cu Italia si Germania. Dorim sa incheiem apoi un pact
de amicitie cu Germania si Italia si sa colaboram astfel la politica pacii.
Suntem constienti ca o Europa noua este in formatie si voim sa asiguram
Romaniei locul ce i se cuvine valorii ei si situatiei ei ca ultima santinela
europeana in estul Europei. Romania nu va realiza o colaborare mai
stransa cu Rusia, cum a fost mai inainte propusa de unii, ceea ce a
provocat temeri in opinia publica europeana. Suntem dusmanii pronuntati
ai ideologiei Rusiei, ca care nu vom incheia niciun pact. Politica noastra
interna, cu caracter radical anticomunist, nu ne impiedica insa de a avea
legaturi de buna vecinatate cu Rusia. Cu Ungaria urmarim sa realizam o
26 "Timpul", an II, nr. 239, din 2 ianuarie 1938.
27 Pamfil Seicaru, Istoria Partidelor National, Taranesc si NationalTaranesc,
vol. II, Editura Carpati, Madrid, 1963, p. 239.
normalizare a legaturilor. Printr-o politica realista intre state, in special
intre vecini, s-au obtinut totdeauna unele progrese. Dorim o dezvoltare a
legaturilor noastre economice cu statele Europei centrale si in special cu
Germania, caci economia romana si cea germana se completeaza foarte
bine. in strangerea legaturilor economice intre statele Europei centrale si
orientale, vedem cea mai buna garantie pentru ridicarea economica a
Romaniei"28.
O formula definitorie a esentei politicii externe a guvernului
Goga a gasit "Washington Post", la 30 decembrie 1937, cand aprecia ca
"Romania vrea sa ramana" filofranceza, dar nu antigermana.
Guvernul prezidat de Octavian Goga a fost destituit de regele
Carol al II-lea dupa numai 44 de zile de activitate, in noaptea de 10/11
februarie 1938. Noul guvern, constituit sub presedintia patriarhului Miron
Cristea, a girat trecerea la regimul de autoritate monarhica. S-a introdus
starea de asediu pe intreg cuprinsul tarii, au fost numiti noi prefecti de
judete din randurile ofiterilor superiori si s-a revocat convocarea corpului
electoral. O noua constitutie, care a inlocuit-o pe cea din 1923, aprobata
prin plebiscit la 24 februarie si promulgata peste trei zile, oficializa noul
regim. Regele devenea un jucator politic, participand efectiv si legal la
guvernare. La 30 martie 1938, au fost dizolvate partidele politice, iar la 16
decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renasterii Nationale, definit ca
"unica organizatie in stat", avandu-l ca sef suprem pe rege.
Regimul autoritar al lui Carol al II-lea s-a confruntat de la

inceput cu evenimente internationale care se repercutau asupra politicii

sale externe. La 13 martie 1938 s-a infaptuit Anschlussul - act de forta
prin care Germania nazista proceda la prima sa agresiune si expansiune
teritoriala, ceea ce avea sa schimbe intr-o masura insemnata configuratia
politica si raportul de forte din Europa, cu implicatii importante si pentru
situatia Romaniei. Nu era vorba numai de faptul ca Germania se apropia,
geografic, cu 300 km de Romania, ci si ca aceasta stabilise granite
comune cu Italia, taind, prin axa Roma-Berlin, Europa orientala de cea
occidentala, si cu Ungaria, dar si cu Iugoslavia si, mai ales, ca puterile
occidentale aliate sau prietene Romaniei acceptasera noul fapt implinit
fara o reactie semnificativa.
28 "Universul", nr. 33 din 3 februarie 1938.
in aceeasi zi de 13 martie 1938, Armand Calinescu aprecia ca
evenimentele din Austria nu erau intamplatoare, ci constituiau o etapa in
planul de expansiune a Germaniei, care urma sa se extinda si asupra
Romaniei. El sublinia totodata pericolul crescand pe care-l reprezenta, in
noile imprejurari, Miscarea Legionara si nota, pentru a-i atrage atentia
regelui, ca nazistii vor incuraja tot pe legionari si, la momentul decisiv,
vor conta tot pe ei, chiar cand oficialitatea romana ar crede potrivit sa
schimbe politica externa. Asadar, nici regele, nici lumea politica, afara de
Garda, nu vor putea rezista29. Calinescu a prezentat, de asemenea, lui
Carol al II-lea unele masuri, intre care arestarea lui Codreanu si a altor
fruntasi legionari si realizarea unui program destinat sa amplifice
capacitatea de rezistenta militara si de aparare a tarii.
in audienta pe care o acorda lui Wilhelm Fabricius, ministrul
german la Bucuresti, la 18 martie 1938, Carol al II-lea declara in legatura
cu Anschlussul ca Romania n-ar fi fost atinsa direct de faptul in sine si
spera sa nu urmeze complicatii. in cadrul problemelor, mai numeroase,
abordate in cadrul audientei, regele si-a afirmat intentia de a angaja o
apropiere treptata de Germania. Declaratiile lui Carol al II-lea erau in
mare masura conjuncturale, dar reflectau si unele opinii personale,
suveranul roman neimpotrivindu-se unor raporturi normale cu Germania.
Romania era preocupata de identificarea unor cai si mijloace noi,
care sa-i dea posibilitatea de a face fata pericolului extern tot mai
pronuntat. Iar acest pericol provenea in acel moment, dupa cum se
stabilise si intr-o sedinta a Consiliului superior al armatei din 19 aprilie
1938, dinspre granita de vest, din partea Ungariei si, mai ales, a
Germaniei30.
Pericolul crescand caruia trebuia sa-i faca fata Romania era
remarcat de diplomatia franceza31 si de cea sovietica, dar cele doua mari
29 Armand Calinescu, insemnari politice, Editura Humanitas, Bucuresti,
1990, p. 383-384.
30 Apud Ion Calafeteanu, Eforturile diplomatiei romanesti in vederea
realizarii unitatii de actiune a statelor din sud-estul Europei in fata expansiunii
fasciste (martie 1938-iulie 1939), in Probleme de politica externa a Romaniei
1918-1940, vol. II, Editura Militara, Bucuresti, 1977, p. 328.

31 Unii diplomati francezi au proiectat organizarea unui front comun al

Micii intelegeri si Poloniei, destinat sa se opuna expansiunii germane, dar planul
a fost inabusit in cadrul politicii conciliatoriste a guvernului francez (vezi Viorica
puteri nu adoptau masuri adecvate, iar Romaniei nu i se putea pretinde sa
faca ceea ce nici ele nu faceau.
Politica externa a Romaniei in conjunctura internationala creata
dupa Anschluss preocupa numerosi oameni politici romani si, desi nu toti
preconizau aceleasi metode pentru apararea intereselor tarii, ei isi
manifestau totusi ingrijorarea pentru expansiunea germana. Astfel,
dezaproband de fapt politica de conciliere si combatand ca neviabila
formula, preconizata si in acele momente de Gheorghe Bratianu, a
neutralitatii sau echilibrului de forte, economistul George Tasca descria
public Germania si Italia ca puteri ale razboiului si cerea continuarea cu
fermitate a politicii traditionale de aliante a Romaniei32. Mai nuantat in
aprecieri si mai putin taios, Grigore Gafencu constata, in conferinta
"Europa dupa Anschluss", ca Europa avea frontiere garantate si frontiere
negarantate si ca politica externa a Romaniei nu putea fi decat, asa cum
era in realitate, o lupta pentru existenta nationala, o chestiune de
rezistenta bazata pe propriile forte, in vederea conservarii frontierelor si a
independentei politice si economice33.
II. O POLITICA EXTERNA DE PACE SI ECHILIBRU
in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, Marile Puteri
europene manifestau un interes aparte fata de Romania. Atentia lor era
retinuta, deopotriva, de pozitia sa geostrategica si resursele economice de
care dispunea, mai ales cele petrolifere si cerealiere. Evolutia relatiilor
internationale, jalonata de Conferinta cvadripartita de la Mnchen din
29-30 septembrie 1938 (Germania, Italia, Marea Britanie si Franta) si de
incheierea Tratatului germano-sovietic din 23 august 1939 (Pactul
Ribbentrop-Molotov), a adus tot mai mult Romania in fata unui grav
pericol, punandu-i sub amenintare hotarele si insasi existenta ei ca stat
Moisuc, Diplomatia Romaniei si problema suveranitatii si independentei
nationale in perioada martie 1938-mai 1940, Editura Academiei, 1971, p. 37).
32 George Tasca, Directivele politicii noastre externe, Bucuresti, 1938.
33 Grigore Gafencu, L`Europe apres Anschluss, in "Affaires
danubiennes", nr. 1, iulie, 1938, p. 27-42.
liber si independent. Pentru a se apara, Romania a cautat sa-si adapteze
sistemul securitatii nationale si conduita diplomatica in functie de noua
conjunctura internationala. inca din a doua jumatate a anului 1938, s-a
cristalizat ceea ce s-a denumit o politica externa de pace si de echilibru.
Aceasta politica a prefigurat neutralitatea Romaniei proclamata la
inceputul lunii septembrie 1939, indata dupa declansarea celui de-al
doilea razboi mondial.
II.1. Romania si Acordul de la Mnchen
La 29 septembrie 1938, prim-ministrii Italiei - Benito Mussolini,
Marii Britanii - Arthur Neville Chamberlain, Frantei - Edouard Daladier
si cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, au semnat la Mnchen Acordul

care obliga Cehoslovacia sa cedeze Germaniei Regiunea sudeta34. in

aceeasi zi, guvernul Poloniei a dat un ultimatum guvernului
Cehoslovaciei pentru a-i ceda orasul Tein, in 24 de ore, iar in 10 zile
zona cu acelasi nume si Friestadt. Guvernul de la Praga a admis si aceasta
cedare. La 2 octombrie 1938, are loc "primul Arbitraj de la Viena", prin
care ministrul de externe german Ioachim von Ribbentrop, si ministrul de
externe italian, Galeazzo Ciano, au acordat Ungariei zone frontaliere din
Ucraina/Rutenia subcarpatica si din Slovacia, in total 12.000 km2, cu o
populatie de circa 1.000.000 de locuitori. in aceeasi zi, un grup de
reprezentanti ai populatiei romanesti din Ucraina Subcarpatica, insotit de
Ferdinand Veverka, ministrul Cehoslovaciei in Romania, ruga guvernul
de la Bucuresti sa-si exercite toata autoritatea pentru ca aceasta regiune sa
ramana in Cehoslovacia. in ipoteza ca Ucraina Subcarpatica va fi atribuita
unui stat strain, ei cereau sa fie reuniti cu Romania.
Acordul de la Mnchen a fost considerat la Bucuresti ca
inceputul unei etape in evolutia relatiilor internationale care impunea o
noua orientare a Romaniei in politica externa. Semnarea Declaratiei de
neagresiune germano-engleza, la 30 septembrie 1938, si deschiderea
tratativelor intre Franta si Germania, in vederea incheierii unui act similar,
34 Regiunea sudeta - o zona montana din nord-vestul Cehoslovaciei
alcatuind un semicerc ingust de-a lungul granitei cu Germania - era locuita in cea
mai mare parte de etnici germani. La inceputul lunii septembrie 1938, guvernul
de la Praga acordase germanilor sudeti autonomie, dar Hitler voia mai mult anexarea Regiunii.
erau dovezi ale dezangajarii democratiilor occidentale de obligatiile pe
care si le asumasera fata de tarile din centrul si rasaritul Europei.
Referindu-se la pozitia Romaniei in noul context politicodiplomatic
european, Constantin Visoianu scria: "Politica de la Mnchen
cuprinde doua idei care trebuiesc disociate: a) doctrina marilor puteri
occidentale de a discuta intre ele chestiuni ce le privesc in scopul de a
ajunge la o colaborare pacifica. Romania nu poate decat sa aplaude cu
sinceritate o astfel de hotarare si sa-i ureze izbanda. Ea vede in asemenea
colaborare cea dintai garantie a pacii in Europa; b) dreptul pe care si l-ar
aroga aceste mari puteri sa dispuna de interesele altor state sau sa
plateasca discordia dintre ele cu concesiuni pe seama altora. Romania nu
poate decat sa dezaprobe si sa combata o asemenea idee. Cel mai
elementar simt de prevedere ii recomanda o atare atitudine, ca si dorinta
sa de a practica o politica de neatarnare"35.
intre 15 si 18 noiembrie 1938, regele Carol al II-lea, insotit de
ministrul de externe, Nicolae Petrescu-Comnen, a efectuat o vizita
oficiala de stat in Marea Britanie. Acestei vizite i se atribuia o
semnificatie deosebita; se spera ca puteau fi obtinute imprumuturi pentru
inarmare si dezvoltare economica, precum si garantarea frontierelor
Romaniei. Erau sperante care, probabil, reflectau increderea in noua
strategie britanica. Londra era interesata sa asigure sprijinirea Romaniei
in scopul apararii cailor de comunicatie ce duceau catre regiunile vitale

pentru Imperiul britanic, accesibile prin Dunarea de Jos si Marea Neagra.

Cu acest prilej, in discutiile cu oficialii englezi, regele a subliniat cresterea
primejdiei unei ofensive germane in bazinul dunarean.
Primul ministru Neville Chamberlaine a declarat ca, in domeniul
economic, era firesc ca Germania sa ocupe o pozitie preponderenta in
Sud-Estul Europei, ceea ce nu insemna ca Marea Britanie nu era
interesata de relatiile comerciale cu Romania. in intrevederea pe care o
are cu ministrul britanic de externe, vicontele Edward Halifax, Nicolae
Petrescu-Comnen cere guvernului britanic garantarea frontierelor
Cehoslovaciei, conform Acordului de la Mnchen, si acordarea unui
ajutor economic pentru ca ea sa-si poata pastra independenta. Totodata,
Comnen reafirma ca Romania se mentine pe aceeasi pozitie de asistenta a
35 Constantin Visoianu, Acordul de la Mnchen si spiritul de
neatarnare, in "Lumea romaneasca", an III, nr. 573 din 4 ianuarie 1939.
Cehoslovaciei si de respingere a propunerilor ce i-au fost facute
guvernului de la Bucuresti de a anexa anumite parti din Ucraina
Subcarpatica locuite de romani. Rezultatele convorbirilor de la Londra, ca
si ale celor purtate la Paris la 19 noiembrie 1938, au fost modeste. Totusi,
vizita regelui Carol al II-lea in Marea Britanie si Franta s-a soldat cu
ridicarea misiunilor diplomatice de la Bucuresti, Londra si Paris la rang
de ambasada.
La intoarcerea din turneul oficial in Marea Britanie si Franta,
regele Romaniei a facut o vizita cu caracter particular in Germania, intre
22 si 28 noiembrie 1938. La intalnirea dintre Carol si Hitler din
24 noiembrie 1938 de la Berchtesgaden au participat si printul mostenitor
Mihai si ministrul Casei Regale, Ernest Urdareanu36. Hitler si-a primit
oaspetele cu amabilitate si l-a asigurat ca Germania era ferma in intentia
sa de a colabora cu Romania, in toate domeniile. El a mentionat ca in acel
moment Germania dispunea de cea mai puternica aviatie militara din
lume si de cea mai puternica armata.
Carol al II-lea a aratat ca obiectivele Romaniei in plan extern
sunt: 1. Relatii economice favorabile cu Europa Centrala si indeosebi cu
Germania; 2. O linie de comunicatii sigura cu Europa Centrala, aceasta
fiind pentru Romania o problema "absolut vitala", pentru ca nu putea
considera drumul prin Ungaria ca fiind unul sigur; 3. Pentru Romania era
important sa cunoasca pozitia Germaniei fata de pretentiile revizioniste
ale Ungariei; 4. Romania era preocupata de atitudinea Germaniei in
"problema carpato-ucraineana".
Hitler a dat urmatorul raspuns: la punctul 1, nici el nu dorea
altceva decat un comert cat mai larg si afaceri cat mai profitabile cu tot
sud-estul Europei, deci si cu Romania. El preciza ca Germania putea sa-i
livreze Romaniei cele mai multe articole de larg consum in schimbul
cerealelor si materiilor prime. La punctul 2, Hitler a raspuns ca in ce
priveste un drum de legatura spre Europa Centrala, cu alte cuvinte
construirea unei sosele prin Cehoslovacia spre Germania, trebuia fireste
lamurite scopurile acesteia. inainte de a fi luat in considerare un proiect

atat de vast trebuie sa se stie care era pozitia Romaniei fata de Rusia
pentru ca in cazul unei agresiuni din partea acesteia o astfel de sosea, din
punct de vedere strategic, reprezenta un pericol pentru Germania. La
36 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 18-29.
acest punct, Regele Carol a intervenit si a precizat ca: Romania nu va
permite niciodata trecerea trupelor rusesti pe teritoriul sau. La punctul 3,
Hitler a mentionat ca de ani de zile a aratat deschis Ungariei ca era nevoie
de multa moderatie. intrebat de Rege ce pozitie ar adopta in cazul unui
conflict romano-ungar, Fhrerul a raspuns ca un astfel de conflict nu ar
atinge nemijlocit Germania si deci nu ar avea motive sa ia pozitie intr-un
astfel de conflict. La punctul 4, Hitler a precizat ca Germania nu avea nici
in acest caz vreun interes nemijlocit in problema Ucrainei subcarpatice si
ca s-au emis, in aceasta privinta, idei gresite, ca si cand el s-ar fi opus unei
frontiere comune polono-ungare prin anexarea Ucrainei subcarpatice de
catre Ungaria. Atat Italia, cat si Germania erau de parere ca deciziile de la
Viena din 2 noiembrie 1938 trebuie respectate. Joachim von Ribbentrop a
mentionat, referitor la ultima problema, ca Fhrerul precizase ca ideea
fundamentala a politicii germane in acel moment era sa tina in sah atat
Ungaria, cat si Romania, pentru a le folosi in functie de evolutia situatiei
in interesul german. in cursul convorbirii, Hitler a mentionat ca atitudinea
Germaniei cu privire la Ucraina subcarpatica "ar fi determinata si de felul
in care Praga va dezvolta relatiile sale cu Germania".
La sfarsitul intrevederii, regele Carol al II-lea a amintit ca unele
forte din Romania incearca "sa tulbure bunele relatii germano-romane".
Raspunzator pentru aceasta situatie era in primul rand seful grupului
national (Landesgruppenleiter) din Romania al organizatiei din strainatate
a N.S.D.A.P., Arthur Alfred Konradi, si regele a cerut revocarea acestuia,
ceea ce Hitler a acceptat. Tocmai in ziua vizitei la Berchtesgaden, s-a
comis un atentat legionar impotriva rectorului Universitatii din Cluj,
profesorul Florin Stefanescu-Goanga, si existau temeri ca vor urma si alte
acte de violenta.
La 28 noiembrie, Carol al II-lea a ordonat sa se ia masuri
represive impotriva Garzii de Fier. Corneliu Zelea Codreanu si alti
13 membri ai acestei organizatii; "nicadorii" (asasinii fostului prim-ministru
I.G. Duca) si "decemvirii" (asasinii disidentului legionar, Mihai Stelescu)
au fost asasinati la 30 noiembrie 1938. Guvernul de la Berlin s-a declarat
indignat si a transmis la Bucuresti ca ia cunostinta cu surprindere de
masurile intreprinse impotriva Garzii de Fier.
in timpul acestei crize survenite in relatiile germano-romane, la
23 decembrie 1938, Grigore Gafencu este numit in fruntea Ministerului
Afacerilor Straine. La 29 decembrie, el aducea la cunostinta opiniei
publice, printr-o declaratie radiodifuzata, un program cuprinzator de
politica externa37, elaborat pe baza unei atente analize a evolutiei
relatiilor internationale dupa Acordul de la Mnchen.
"Romania - sublinia de la inceput noul sef al diplomatiei
Bucurestilor - urmareste in afara, cu statornica vointa, o politica de pace.

Activitatea sa externa, tinand seama de realitati, de invatamintele vietii

internationale, ca si de vechi si credincioase prietenii, apara nazuintele,
drepturile, interesele statului si ale poporului roman". Dupa ce mentiona
ca politica externa a Romaniei "nu atarna de schimbari de guverne sau de
persoane", fiind, "in cel mai deplin inteles al cuvantului, o politica
nationala", Grigore Gafencu formula astfel obiectivele acestei politici:
1. Politica noastra externa nu poate avea izvorul ei de putere si
sprijinul ei de capetenie moral si material decat inlauntrul tarii.
2. Numai in tara poate gasi ea temelia de care are neaparat
nevoie: o constiinta romaneasca, gata oricand sa se inchege intr-un singur
bloc, o armata bine pregatita si gata de orice jertfa. Urmarind o intelegere
intre state, care sa chezasuiasca fiecaruia implinirea menirii nationale si o
temeinica siguranta, Romania staruie in credinta ei ca printr-o cooperare
intre natiuni, leala si de buna-credinta, se poate implini dorul de pace al
omenirii.
3. Vointa de pace a Romaniei tine seama de imprejurarile si
starile de azi. Pacea, care trebuie din nou organizata, depinde de felul cum
se va randui mai intai viata internationala, avand in vedere puterile de
munca, de productie si de schimb ale fiecarui stat. Romania e gata sa
puna toate puterile ei de viata in slujba unei asemenea pasnice randuieli
intre popoare. De aceea urmareste cu interes si simpatie orice sfortare de
intelegere sau de apropiere intre Marile Puteri din Apusul si din Centrul
Europei, puteri asupra carora apasa, mai ales dupa intalnirea de la
Mnchen, sarcina plina de raspundere de a apara si de a salva civilizatia
europeana.
Amintind de ultimele vizite intreprinse in strainatate de regele
Carol al II-lea, Gafencu mentiona dorinta Romaniei de a mentine bune
relatii cu Franta, Marea Britanie, Germania, Italia si Belgia.
37 Grigore Gafencu, Politica externa a Romaniei 1939. Cinci cuvantari,
Luceafarul S.A., Bucuresti, 1939, p. 7-12; Eugen Denize, Decembrie 1938.
Grigore Gafencu despre politica externa a Romaniei, in Document, "Buletinul
Arhivelor Militare Romane", An V, nr. 1(17)/2002, p. 28-29.
4. Referindu-se la relatiile Romaniei cu tarile din Europa
Centrala si de Sud-Est, Gafencu punea accentul pe alianta cu Polonia,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia si Turcia. Fata de Rusia Sovietica se
exprima dorinta Romaniei de a pastra raporturi pasnice si de buna
vecinatate, "intarite in termeni precisi prin protocoalele si pactele de pace
si de definire a agresorului". Se facea, de asemenea, aluzie la relatiile mai
bune cu Ungaria si Bulgaria, daca acestea vor renunta la pozitia lor
revizionista.
5. in legatura cu minoritatile nationale, Grigore Gafencu arata ca
Romania va cauta, cu toata staruinta, sa le asigure pe deplin drepturile ce
le erau garantate de Constitutia si legile tarii. Era exceptata minoritatea
evreiasca, pe care o dorea plecata din Romania, cerandu-se "ca statele
stapanitoare de colonii sa-i inlesneasca o pasnica si temeinica dezlegare a
problemei evreiesti". Era o pozitie antisemita deloc scuzabila, dar

explicabila prin concesiile pe care Carol al II-lea incerca sa le faca

Germaniei naziste.
in incheierea expozeului sau, Gafencu repeta dorinta de pace a
Romaniei, dar exprima si hotararea de a rezista in fata oricarui atentat la
integritatea teritoriului tarii.
La fel ca predecesorii sai, Gafencu preconiza continuarea politicii
externe care sa aiba in centrul ei pastrarea sistemului de la Versailles, ce
confirmase reintregirea Romaniei, dar facand anumite concesii Germaniei
si Italiei. Din pacate, creatoarele sistemului de la Versailles, Franta si
Marea Britanie, nu au reusit sa-l intretina, prabusirea lui antrenand in mod
implacabil amputarea Romaniei Mari.
II.2. Romania si criza internationala din primavara anului 1939
Acordul de la Mnchen n-a dus, asa cum sperasera guvernele
Marii Britanii si Frantei, la concilierea aspiratiilor celui de-al treilea Reich
cu cerintele echilibrului european si ale mentinerii pacii. Guvernantii de la
Berlin nu s-au oprit la anexarea Regiunii sudete a Cehoslovaciei
(30.000 km2 si 3 milioane de locuitori), cum nu se oprisera nici dupa
Anschluss-ul din 13 martie 1938, care facuse din Austria "o tara a
Reich-ului german".
La 15 martie 1939, Wehrmacht-ul ocupa Praga; in ziua
urmatoare, Boemia si Moravia erau incluse in Reich sub forma unui
protectorat. Slovacia, care in urma primului Arbitraj de la Viena
(2 noiembrie 1938) isi dobandise autonomia interna, in cadrul statului
cehoslovac, avand sprijinul Germaniei, isi proclama independenta. La
randul ei, Ungaria, care, prin aderarea sa la Pactul anticomintern
(24 februarie 1939), dobandise sprijinul Berlinului si al Romei, isi trimite
si ea trupele pe teritoriul fostei republici cehoslovace, in provincia
autonoma numita Ucraina/Rutenia subcarpatica si, pana la 17 martie
1939, o ocupa in intregime. Statul cehoslovac - unul din principalii aliati
ai Romaniei - disparea astfel de pe harta politica a Europei.
Mica intelegere si-a incetat existenta; armata germana a ajuns la
granita de nord a Romaniei, iar Ungaria isi declara intentia de a ocupa
Transilvania, masand trupe in dreptul Somesului si al Muresului.
Romania a acordat azil si sprijin miilor de cetateni cehoslovaci,
civili si militari, care s-au refugiat in Romania. A declinat insa oferta
ministrului de externe al Poloniei, Jzef Beck, de a media "impartirea
sferelor de interese" in Ucraina subcarpatica in asa fel incat teritoriul de
pana la linia Jasina - Sighetul Marmatiei sa revina Romaniei, ca o baza
pana la o viitoare stricta reglementare a relatiilor dintre Ungaria si
Romania. Oferind bunele sale oficii, in plus, Beck considera necesar un
acord provizoriu in acele teritorii, care ar permite evitarea unui eventual
conflict intre trupele romane si cele ungare. Aceasta oferta era legata de
promisiunea referitoare la o ampla si completa asistenta diplomatica - iar
in cazul unui atac asupra Ungariei - militara, pe care Polonia urma sa o
acorde Romaniei38.
Totodata, guvernul de la Bucuresti n-a acceptat propunerea

guvernului Ucrainei/Ruteniei subcarpatice, condus de monseniorul

Augustin Volosin, privind "fuziunea" acestei regiuni cu Romania, cu
toate ca aceasta era dens populata de conationali maramureseni. Se
demonstra astfel ca Romania nu intelegea sa profite in vreun fel de
prabusirea sistemului securitatii colective si, mai ales, ca nu accepta ideea
abandonarii unui principiu esential al politicii sale externe: intangibilitatea
38 Corneliu Mihail Lungu, Ioana Alexandra Negreanu, Romania in jocul
Marilor Puteri. 1939-1940. Documente 1938-1941, Editura Curtea Veche,
Bucuresti, 2000, p. 162.
frontierelor europene, consfintite prin tratatele de pace de la sfarsitul
primului razboi mondial. Refuzand sa participe la ocuparea si impartirea
unui stat amic si aliat, Romania a inteles sa dea acestei atitudini o
semnificatie morala, nu numai pentru acel caz, ci si pentru a afirma
conceptia sa privind relatiile internationale. "Am voit - sublinia premierul
Armand Calinescu - sa se stie ca Romania, atunci cand incheie aliante,
ramane cu sinceritate si lealitate credincioasa lor".
Sub influenta Acordului de la Mnchen, Romania a inceput sa-si
schimbe strategia apararii nationale, care pana atunci se bizuise pe
increderea aproape absoluta in tratatele si conventiile externe ce statuau
mentinerea pacii si a statu-quo-ului teritorial. Era o schimbare a carei
necesitate era relevata de Marele Stat Major Roman, in octombrie 1938,
cand aprecia ca, dupa dezmembrarea Micii intelegeri, ca urmare a
Acordului de la Mnchen, factorii de decizie politica si militara trebuie sa
ia in considerare "in primul rand, situatia si nevoile proprii de aparare si
numai in al doilea rand, pe acelea rezultate din aliantele in vigoare"39.
Eforturile depuse in perioada imediat urmatoare n-au lipsit. Era insa prea
tarziu pentru crearea unui potential economic, mai ales industrial, care sa
corespunda nevoilor inzestrarii armatei cu tehnica de lupta si cu celelalte
resurse corespunzatoare. Cu putin inainte de declansarea marii conflagratii,
specialistii constatau "neconformitatea industrializarii noastre cu
cerintele impuse de interesele si imperativele apararii nationale".
"Se cauta astazi - afirma economistul N.P. Arcadian, in Enciclopedia
Romaniei - ca, printr-un efort intr-adevar impresionant, sa se castige
timpul pierdut si sa se indrepte toate relele comise in trecut fata de
apararea tarii"40.
Ocuparea Cehoslovaciei a fost perceputa de autoritatile politice si
militare de la Bucuresti ca o etapa premergatoare atacarii si subjugarii
Romaniei. Mijlocul ce urma a fi folosit - credea Armand Calinescu - era
"provocarea unui conflict cu Ungaria si cu minoritatile germane", si el
39 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de aparare nationala
a Romaniei in contextul european interbelic, 1919-1939, Editura Militara,
Bucuresti, 1981, p. 326.
40 Enciclopedia Romaniei, vol. III, Imprimeria nationala, Bucuresti,
1938, p. 821.
avertiza: "Daca lasam Germaniei initiativa de manevra, vom cadea
sigur"41.

Marele Stat Major Roman ajunsese la concluzia potrivit careia "o

interventie a trupelor germane in sprijinul unei agresiuni ungare contra
Romaniei apare posibila". in acelasi sens, Raoul Bossy, ambasadorul
roman la Budapesta, era prevenit de omologii sai englez si francez ca
Hitler avea tot interesul "sa produca o ciocnire intre romani si unguri spre
a se impune apoi ca arbitru si pacificator dupa metodele de curand
inaugurate". Pericolul parea real; de aceea, guvernul Romaniei era hotarat
sa reziste in fata oricarei agresiuni; el a luat masuri de intarire a securitatii
frontierei de nord-vest, mobilizand, in acest scop, cateva contingente de
rezervisti si imbunatatind inzestrarea armatei. Aceste masuri au fost
conjugate cu o intensa activitate a diplomatiei romane in spiritul politicii
de pace si de echilibru.
II.3. Tratatul economic romano-german din 23 martie 1939
Tratatul privind promovarea raporturilor economice intre
Regatul Romaniei si Reichul German, semnat la Bucuresti, la 23 martie
193942, a fost rezultatul unor negocieri dificile incepute in toamna anului
1938, fiind reluate odata cu depasirea crizei survenite in relatiile dintre
cele doua tari, in urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, in februarie
1939. Berlinul viza un dublu scop: a) sa obtina o marire a importurilor de
petrol, lemn si diferite minereuri si b) sa promoveze o colaborare
economica bilaterala pe termen lung. Romania urmarea: a) obtinerea
recunoasterii granitelor si b) o colaborare in domeniul militar pentru
completarea armamentului, in special in aviatia militara si construirea
industriei de armament pe baza germana. Cele doua parti erau deopotriva
interesate sa intensifice relatiile economice si, la 23 martie 1939, acordul
era incheiat, purtand semnatura ministrului afacerilor straine, Grigore
Gafencu, a ministrului economiei nationale, Ioan Bujoiu, iar din partea
41 Armand Calinescu, insemnari politice (1916-1939), op. cit.,
p. 409-410.
42 "Monitorul Oficial", nr. 125 din 2 iunie 1939, p. 3460.
germana de Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, si
Helmuth Wohlthat, director ministerial.
in Preambul se consemna ca Romania si Germania au intentia
"de a ajunge la o colaborare, in stil mare si programatic pe teren
economic si, in urmarirea telurilor lor pacifiste".
Articolul I stabilea ca in vederea colaborarii se va intocmi "un
plan economic pe mai multi ani, care va tine socoteala de cerintele de
import german, iar pe de alta, de posibilitatile de dezvoltare ale productiei
romane, de necesitatile interne romane si de nevoile schimbului economic
al Romaniei cu alte tari".
Continutul acestui articol arata ca nu era vorba de impunerea
unui monopol economic, Romania avand posibilitatea sa continue si sa
dezvolte relatiile existente cu alte state.
Directiile ce trebuia urmarite in cadrul planului bilateral erau
urmatoarele:
1. a) dezvoltarea productiei agricole romanesti; b) dezvoltarea industriei

agricole si a instalatiilor agricole. Prin aceste puncte urma sa se rezolve

aprovizionarea Germaniei cu produse agroalimentare; pentru Romania exista
posibilitatea dezvoltarii si intensificarii culturilor agricole si mai ales a plantelor
industriale cerute de piata germana;
2. dezvoltarea economiei romanesti silvice si a lemnului, precum
si a capacitatilor de exploatare in acest domeniu;
3. colaborarea in domeniul minier urma sa se realizeze prin
importul de utilaje si totodata prin "fondari de societati mixte pentru
deschiderea si valorificarea calcopiritei din Dobrogea, minereurilor de
crom din Banat, minereurilor de mangan din regiunea Vatra DorneiBrosteni". De asemenea, colaborarea urma sa se extinda si asupra
zacamintelor de bauxita cu posibilitatea crearii unei industrii a aluminiului;
4. un alt punct al planului economic se referea la crearea unei
societati mixte care sa se ocupe de exploatarea si prelucrarea petrolului;
5. se pun bazele unei colaborari in domeniul industrial prin:
crearea de zone libere, in care partea germana va investi in intreprinderi,
antrepozite si instalatii de transbordare pentru navigatia proprie; livrarea
de armament si echipament pentru armata si industria de aparare romana;
dezvoltarea infrastructurii si a mijloacelor de transport; construirea unor
instalatii de utilitate publica.
Un punct important il reprezenta conlucrarea in domeniul bancar.
Tratatul stabilea modalitatile de decontare a schimburilor
economice. De remarcat ca un procent din sumele obtinute de Germania
in urma livrarilor de armament, a dezvoltarii infrastructurii si construirii
instalatiilor de utilitate publica, urma sa ramana in Romania, ca
participare de capital la proiectele mixte.
Durata Tratatului era de 5 ani si urma sa fie aplicat provizoriu,
pana la ratificare, denuntarea fiind conditionata de un preaviz de un an.
Acordul "Wohlthat" (cum mai este cunoscut tratatul dupa
numele semnatarului si principalului negociator din partea Germaniei) era
cu siguranta favorabil Reichului si, daca era pus in aplicare, inca de pe
atunci economia Romaniei s-ar fi adaptat in intregime intereselor
Germaniei. Era numai un acord-cadru, ale carui prevederi trebuia
detaliate in conventii separate. Tratatul lasa o posibilitate de optiune
guvernului de la Bucuresti. Din perspectiva strict economica, el crea
posibilitatea unui debuseu pentru produsele agricole romanesti si
reprezenta o emancipare de sub tutela anglo-franceza. Totodata,
colaborarea cu o economie avansata, cum era cea a Germaniei, favoriza
acumularea de cunostinte tehnice si de utilaj de inalta calitate. Prin
investitiile germane in infrastructura si institutiile publice, Romania
realiza un import de capital necesar unor investitii care nu puteau fi
asigurate cu resurse proprii.
La 1 aprilie 1939, Armand Calinescu nota: "Tin sa spun ca daca
am facut acordul economic cu Germania, a fost numai pentru a castiga
timp si unele avantaje economice si nu pentru a ne apropia politic de
Germania"43.

Conventiile comerciale dintre Romania si Franta si dintre

Romania si Marea Britanie, semnate la 31 martie si, respectiv, la 11 mai
1939, aveau in primul rand semnificatia unor contramasuri politice; ele
faceau parte din strategia franco-britanica de a evita intrarea Romaniei si
a celorlalte state ale Sud-Estului european sub dominatia Germaniei.
Concomitent cu Acordul economic romano-german, Romania pastra
relatiile sale traditionale cu democratiile occidentale; pana la inceputul
razboiului, ea a adoptat o pozitie de echilibru in raport cu cele doua mari
tabere politico-diplomatice care se confruntau. Este semnificativ faptul
ca, desi incheiate la un interval de aproximativ doua luni, tratatele cu
43 Armand Calinescu, insemnari politice, op. cit., p. 270.
Germania si Marea Britanie au fost ratificate prin decrete-lege, publicate
in aceeasi zi (2 iunie 1939). Aplicarea Tratatului cu Germania a fost
temporizata de guvernul roman, in tot cursul anului 1939 si ulterior, in
pofida presiunilor germane, pana in vara anului 1940.
La 31 martie 1939, cu prilejul prezentarii scrisorilor de acreditare
de catre Radu Crutzescu, in calitate de ministru al Romaniei la Berlin,
Hitler "a salutat cu cea mai vie satisfactie" Acordul economic romanogerman,
ca fiind de natura a aseza bazele unei apropieri economice si apoi
politice intre cele doua tari, o apropiere intemeiata pe "interese complementare
permanente". Cancelarul Germaniei i-a declarat diplomatului
roman: "Nu intelegem sa aducem nici cea mai mica atingere
independentei si integritatii D-voastre teritoriale", considerand ca "toate
zvonurile raspandite din anumite surse straine, dar care par a fi gasit si la
Bucuresti o oarecare ascultare, despre unele intentiuni cotropitoare ale
Reichului asupra Romaniei, sunt tot atat de stupide, pe cat de
rauvoitoare"44.
intr-un memoriu prezentat guvernului la 15 aprilie 1939, Grigore
Gafencu avea sa dea urmatoarea explicatie confidentiala: "Acordul nostru
economic reprezinta o intelegere care pune capat, deocamdata, presiunii
germane exercitate asupra noastra". Peste 5 zile, ministrul roman de
externe, aflat in vizita oficiala la Berlin, asista la parada militara prilejuita
de a 50-a aniversare a lui Hitler si, fiind intrebat cum ii place, in special
defilarea tancurilor, ar fi raspuns: "Parada e foarte impresionanta, dar ce
s-ar face tancurile fara petrolul romanilor?"
La Moscova, Tratatul economic romano-german a starnit
nemultumire si suspiciune. La 29 martie 1939, Maxim M. Litvinov,
comisarul pentru afaceri straine al U.R.S.S., i-a declarat lui Nicolae
Dianu, ministrul Romaniei la Moscova, ca prin respectivul tratat "s-ar
putea ca pericolul unei agresiuni fasciste sa se apropie de frontiera
sovietica" si, dand ca sigure informatiile sale privind existenta unor
clauze politice secrete, care ar fi prevazut asigurarea integritatii granitelor
Romaniei de catre Germania, a intrebat: "Cu ce pret?", afectand o
anumita ingrijorare. Plenipotentiarul roman a raspuns ca acordul cu
Germania este strict economic si nu contine, in sine, niciun fel de drepturi
pentru Germania pe care Romania nu le-ar acorda altor tari, iar in legatura

44 Ion Calafeteanu, op. cit., p. 24.

cu recunoasterea granitelor si apararea integritatii teritoriale, a precizat ca
acestea "trebuie sa fie tinta oricarui stat"45.
II. 4. Garantiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939
in timpul crizei europene din primavara anului 1939, guvernele
englez si francez au dat curs unei actiuni diplomatice de anvergura,
menita sa bareze expansiunea nazista spre Estul si Sud-Estul Europei. La
originea acestei actiuni s-a aflat, fara indoiala, asa-numitul Caz/Incident
Tilea. La 16 martie 1939, ministrul roman la Londra, Viorel Virgil Tilea,
s-a prezentat la Foreign Office si a aratat ca guvernul roman, intemeindu-se
pe "surse secrete si de alta natura", avea toate motivele sa creada ca, in
proximele luni, Germania va aduce Ungaria in stare de vasalitate si, de
asemenea, va proceda la "dezintegrarea Romaniei", in acelasi mod in care
procedase cu dezintegrarea Cehoslovaciei. A doua zi, Tilea i-a declarat
lordului Halifax, titularul departamentului britanic de externe, ca
pretentiile formulate de germani in cursul negocierilor economice, aflate
in derulare la Bucuresti, erau interpretate de guvernul roman "ca ceva
foarte asemanator unui ultimatum" si a solicitat Marii Britanii sa-si
precizeze pozitia in cazul ca Romania ar fi victima unei agresiuni
germane.
Desi guvernul roman a declarat ca nu existase un "ultimatum
german", cabinetul britanic a luat in serios demersul lui Tilea si a pus in
miscare un redutabil angrenaj politico-diplomatic al carui rezultat va fi
decesul politicii de conciliere (policy of appeasement) a Londrei si
Parisului fata de Berlin. La 18 martie 1939, Marea Britanie, de comun
acord cu Franta, a decis sa consulte Grecia, Iugoslavia, Polonia, Romania,
Turcia si U.R.S.S. privind o actiune comuna impotriva oricarui act de
agresiune germana in Sud-Estul Europei. Guvernul roman a raspuns
imediat initiativei anglo-franceze, subliniind ca este hotarat sa apere
"hotarele si neatarnarea tarii" si ca facuse deja unele pregatiri militare
pentru a nu fi surprins de evenimente. incheierea unui pact de asistenta
mutuala nu era considerata oportuna, in acel moment; in schimb, se
45 Relatiile romano-sovietice. Documente, vol II, 1935-1941, Editura
Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003, p. 227-229.
aprecia ca atat pentru Romania, cat si pentru ambianta generala a politicii
europene, era necesar ca "Marile Puteri occidentale, din propria lor
initiativa, sa lase sa se stie, intr-o forma cat mai precisa, ca nu admit noi
schimbari teritoriale in hotarele si starile din Europa si ca sunt hotarate sa
ne ajute cu toata puterea lor militara sa ne aparam granitele". Orice pact
de asistenta mutuala - releva Grigore Gafencu - "ridica pentru noi
problema sprijinului rusesc. Un asemenea sprijin acceptat de mai inainte
ne pare nu numai ca o provocare primejdioasa fata de Germania, dar si o
fapta in masura sa slabeasca - daca nu sa compromita cu desavarsire alianta noastra cu Polonia si alianta noastra cu Iugoslavia".
Romania evita sa adere la un sistem de asistenta mutuala cu
participarea U.R.S.S., care sa fie interpretat la Berlin ca o tentativa de

incercuire a Germaniei, si a sugerat alternativa adoptarii unei declaratii

unilaterale de sprijinire a independentei si integritatii sale teritoriale de
catre democratiile occidentale. Guvernele englez si francez au comunicat
la Bucuresti, la 31 martie 1939, decizia lor de a contribui la intarirea
pozitiei internationale a Romaniei, daca aceasta se angaja sa reziste in
cazul unei amenintari, fie prin masuri de penetratie economica, ce ar fi
pus in primejdie neatarnarea ei, fie prin uneltiri la dezagregarea nationala,
fie prin atac militar direct".
La 13 aprilie 1939, la o saptamana dupa ce Italia cucerise
Albania, au fost prezentate, simultan, de catre premierul Arthur Neville
Chamberlain, in Camera Comunelor, si omologul sau francez Edouard
Daladier, la Palatul Bourbon, in Camera Deputatilor, declaratii identice
prin care Romania si Grecia primeau asigurarea ca, daca va fi intreprinsa
o actiune punand in pericol independenta lor, in asa fel incat cele doua
tari vor considera ca este in interesul vital sa reziste cu toate fortele lor
nationale, guvernul englez si guvernul francez se angajeaza sa le dea de
indata toata asistenta care le sta in putere. in conciliabulele care
pregatisera aceste declaratii, Marea Britanie se aratase deosebit de
preocupata de Grecia, in vreme ce Franta ceruse in mod insistent ca
garantiile sa fie extinse si asupra Romaniei46. Garantiile franco-britanice
46 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O calatorie diplomatica
intreprinsa in anul 1939, Prefata si note de Cornel I. Scafes, Editura Militara,
Bucuresti, 1992, p. 125.
nu desemnau dinainte agresorul, acesta urmand sa se desemneze singur
prin insasi fapta agresiunii.
Declaratia oficiala a presedintelui Consiliului de Ministri,
Armand Calinescu, din 14 aprilie 1939, sublinia ca Romania urmarea "cu
interes si simpatie, orice actiune menita sa intareasca pacea". Aratand,
inca o data, dorinta de buna intelegere cu alte state, de pace a Romaniei,
primul-ministru afirma: "Declaratiile prin care, in mod spontan si in
termeni prietenesti care ne-au miscat, Franta si Anglia sprijina pasnicele
noastre straduinti, sunt o contributie pretioasa la opera de consolidare a
pacii generale. Asemenea manifestatii, din orice parte ar veni, statornicesc
o atmosfera de incredere si de buna intelegere de care toate popoarele au
atata nevoie"47. Pentru a menaja susceptibilitatile germane, Armand
Calinescu releva ca guvernul pe care-l conducea "a vadit vointa lui de
buna intelegere, straduindu-se sa dezvolte raporturi economice stranse si
folositoare cu tarile de care ne leaga interese complementare". Pe de alta
parte, ministrul roman de externe a transmis legatiei Romaniei de la
Berlin o telegrama, in care se sublinia ca declaratiile Frantei si Marii
Britanii "nu sunt indreptate impotriva nimanui" si "nu pot ofensa pe
nimeni, afara poate de unii dintre vecinii nostri imediati, in masura in care
intretin ganduri agresive impotriva noastra, si care, fiind o contributie la
politica de intarire a pacii, nu pot fi refuzate de noi si trebuie sa fie
acceptate cu multumire. Tinem sa atragem atentia dumneavoastra ca
intreaga presa romaneasca a inregistrat declaratiile anglo-franceze cu cea

mai desavarsita masura, staruind asupra vointei Romaniei de a-si continua

politica de pace fata de toata lumea si de a implini tocmai angajamentele
economice luate acum in urma".
Idei similare exprima Grigore Gafecu in declaratii de presa, in
care mentiona: "Fidela politicii sale, Romania primeste declaratia
franco-britanica de garantie ca pe o contributie pretioasa la opera de consolidare
a pacii generale. Daca maine o alta putere sau alte puteri ne-ar
garanta in acelasi spirit pacific independenta si frontierele, Romania ar
accepta un asemenea gest prietenesc cu aceeasi satisfactie si cu aceeasi
bunavointa".
47 Georgiana Margareta Scurtu, Aprilie 1939. Garantiile anglo-franceze
acordate Romaniei, in Studii si Materiale de Istorie Contemporana, serie noua,
vol. I, 2002, p. 71.
Pentru Romania, garantiile franco-engleze au cuprins doua
principale deziderate: caracterul unilateral; nu obligau la reciprocitate.
Practic, aceste garantii constituiau o reafirmare a principiilor
incluse in Tratatul romano-francez din 1926, "o reafirmare insotita de
pro-misiunea unei imediate asistente, a unor obligatii preexistente ale
Frantei si Marii Britanii inscrise in art. 10 al Pactului Societatii
Natiunilor"48. Ele marcau renuntarea la conditionarea prealabila de largire
erga omnes a valabilitatii Pactului romano-polon din 1926 si prelungit
ulterior.
Mentinerea si apararea integritatii teritoriale a Romaniei erau
formulate doar in referirea generala la prevenirea modificarii
statu-quo-ului in zona Marii Mediterane si in cea a Peninsulei Balcanice.
Pozitiile ocupate de Italia in zona Marii Mediterane inchideau calea de
acces spre Occident, asistenta militara franco-engleza devenind astfel cu
totul ipotetica.
Comentand garantiile franco-engleze, Constantin-Titel Petrescu
releva ca marile state democratice si-au dat seama ca, daca lasau tarile
mici sa se apere singure, prin mijloacele lor, ele puteau cadea, una dupa
alta, sub jugul marilor puteri militare si agresive. "Obligatiile luate de
Anglia si Franta - interpreta liderul social-democrat - ne dau speranta
reintoarcerii la politica de securitate colectiva, deschisa tuturor statelor
care nu au alta dorinta mai vie decat: pacea; pacea de care atarna rodnica
propasire a tuturor popoarelor"49.
Garantiile occidentale acordate Romaniei si Poloniei au
reprezentat instrumente diplomatice cu reala semnificatie morala; ele n-au
fost insa insotite de actiuni concrete, in primul rand militare, pentru a le
asigura si o eficienta practica. in acest sens, Winston Churchill considera
ca "niciuna din aceste asigurari nu avea nicio valoare militara decat in
cadrul general al unei intelegeri cu Rusia"50, iar Lord Halifax preciza: "Se
poate spune cu siguranta ca nici guvernul polon, nici guvernul roman nu
si-au facut nicio iluzie in privinta masurilor concrete de ajutorare la care
48 Viorica Moisuc, Diplomatia Romaniei si problema apararii
suveranitatii si independentei nationale in perioada septembrie 1938-mai 1940,

Editura Academiei, 1971, p. 186.

49 "Lumea noua" nr. 17 din 23 aprilie 1939.
50 Winston Churchill, Al doilea razboi mondial, I, Editura Saeculum
I.O., Bucuresti, 1996, p. 150.
ele se puteau astepta de la Marea Britanie in cazul cand Hitler ar vrea
razboi"51.
Hitler - scria, in epoca, Andr Maurois - acuza Anglia si Franta
ca dadusera garantii Poloniei si Romaniei si ca negociau cu Rusia pentru
a obtine sprijinul sau in caz de agresiune, adica de a incercui Germania.
in realitate, cele doua guverne, dandu-si seama, dupa evenimente
anterioare, se temeau de a vedea Polonia si Romania constranse de
amenintarea de a accepta nu tratative, ci un ultimatum german52.
in conceptia diplomatiei Londrei si Parisului, garantiile vizau
indeosebi Germania, pe cand, din punctul de vedere al diplomatiei
Bucurestilor, ele se refereau la toti vecinii Romaniei. La 19 aprilie 1939,
Hitler i-a spus lui Gafencu, aflat in vizita la Berlin, ca relatiile romanogermane
sunt deja asigurate prin interesele economice reciproce;
referindu-se la "ideea fixa a englezilor cu garantiile lor", fhrerul-cancelar
arata ca, "pentru Romania, Germania nu poate fi considerata drept un
dusman" si a lasat sa se inteleaga ca ar fi bine ca garantiile occidentale sa
pastreze pana la capat caracterul lor spontan si unilateral si sa fie ferite de
orice inraurire ruseasca"53.
Implicatiile garantiilor anglo-franceze a constituit tema esentiala a
intrevederii dintre regele Carol al II-lea si presedintele Turciei, Ismet
Inn, din 11 august 1939, de la Istanbul. Cei doi sefi de stat au convenit
asupra celor ce urmeaza: in cazul unei agresiuni, ambele tari se vor apara
si vor face interventii la Londra si la Paris ca asistenta celor doua mari
puteri sa fie pusa rapid in aplicare; actiuni concertate la Belgrad pentru
intarirea relatiilor Iugoslaviei cu intelegerea Balcanica; medierea de catre
guvernul turc a unui aranjament romano-sovietic privind granita dintre
cele doua tari. in ipoteza recunoasterii "granitei Nistrului", Romania - a
declarat Carol al II-lea - este gata sa incheie un pact de neagresiune cu
51 Ion Calafeteanu, Diplomatia romaneasca in Sud-Estul Europei
(martie 1938- martie 1940), Editura Politica, Bucuresti, 1980, p. 70. La
31 martie 1939, Franta si Marea Britanie acordasera garantii Poloniei, angajanduse
sa-i furnizeze "tot ajutorul ce le va sta in putere, in cazul in care un atac i-ar
primejdui existenta, iar guvernul polonez va considera vital sa reziste" (Margareta
Georgiana Scurtu, op.cit., p.61).
52 Andr Maurois, Les origines de la guerre de 1939, Gallimard, 1939,
p.32. Apud Livia Dandara, Romania in viltoarea anului 1939, Editura Stiintifica
si Enciclopedica, Bucuresti, 1985, p. 198.
53 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 36.
U.R.S.S54. Ismet Inn i-a spus lui Carol al II-lea ca "daca Romania este
atacata, intra si Turcia in actiune si ca putem conta absolut pe ei
(pe turci - n.n., S.L.), ca italienii sunt mai mult un impediment pentru
germani si ca e convins ca anglo-francezii isi vor tine angajamentele".

Garantiile franco-britanice din 13 aprilie 1939 s-au constituit

intr-un jalon principal al politicii de pace si echilibru, promovata de
Romania in preajma celui de-al doilea razboi mondial. in virtutea acestei
politici, sublinia Grigore Gafencu, "am refuzat orice angajamente
bilaterale pentru a nu apleca cumpana in alta parte si a ramane expusi pe
frontul german. Am acceptat insa garantia unilaterala. Franta si Anglia isi
afirmau prezenta la Rasarit. Echilibrul pe care-l cautam si de care aveam
nevoie era stabilit ... Potrivit politicii noastre de echilibru, ne-am ferit sa
ne legam fie cu Germania contra Rusiei, fie de Rusia impotriva
Germaniei"55.
II.5. Pactul Ribbentrop-Molotov si izolarea internationala
a Romaniei
in vara anului 1939, Marea Britanie, Franta si U.R.S.S. au purtat
negocieri in scopul incheierii unei aliante politice si militare care sa
previna noi acte de agresiune germane. in cursul acestor negocieri,
guvernele Angliei si Frantei au propus ca guvernul sovietic sa acorde
garantii Poloniei si Romaniei. U.R.S.S. a raspuns celor doua propuneri
printr-o contrapropunere, referitoare la garantarea tuturor frontierelor,
contrapropunere al carei rezultat pozitiv sa fie conditionat de cererea ca
alianta romano-polona sa nu mai vizeze U.R.S.S.
Evolutia discutiilor a fost marcata de doua teme principale. Prima
se referea la acordarea de garantii de catre Anglia, Franta si U.R.S.S.
tarilor europene, iar a doua, la incheierea intre cele trei mari puteri a unui
Pact de asistenta mutuala cu caracter defensiv, urmand ca U.R.S.S., sa se
54 Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice. 1937-1951,
vol. II, 13 martie-15 decembrie 1939, Editie ingrijita, note, glosar si indice de
Nicolae Raus, Editura Scripta, Bucuresti, 1997, p. 163-167.
55 Grigore Gafencu, insemnari politice 1929-1939, Editie si postfata de
Stelian Neagoe, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 340.
adreseze Romaniei si Poloniei pentru a incheia cu fiecare dintre ele un
Pact de asistenta mutuala.
Tratativele au fost punctate si de convorbiri militare, luandu-se in
calcul mai multe variante privind modalitatile de acordare a sprijinului
sovietic:
"1. Sa atace Prusia Occidentala fie prin ocuparea Estoniei si
Letoniei, fie prin Lituania.
2. Sa coopereze cu Polonia atacand Germania.
3. Sa impiedice ca regiunile petrolifere din Romania sa cada in
mainile germanilor"56.
Din analiza acestor variante se constata ca in cazul actiunii
trupelor sovietice era necesara trecerea lor prin teritoriile Poloniei si
Romaniei. Din obtinerea acordului celor doua tari de a permite tranzitul
acestora, U.R.S.S. a facut o conditie sine qua non a unei asemenea
actiuni. Guvernele francez si englez au hotarat sa faca demersurile
necesare la Bucuresti si Varsovia, insa fara succes. in acest fel, tratativele
au intrat in impas, nu numai datorita refuzului Romaniei si al Poloniei, ci

si datorita ambiguitatilor obligatiilor militare asumate de anglo-francezi

si, mai ales, datorita faptului ca U.R.S.S. a demarat paralel contacte cu
Germania.
Diplomatia sovietica se afla in situatia avantajoasa de a fi
solicitata de ambele tabere. Spre deosebire de Anglia si Franta, care nu
ofereau nimic practic, in schimbul participarii la razboiul, impotriva
Germaniei, si inca pentru a apara doua tari, Polonia si Romania,
considerate ostile Moscovei, "Germania se declara dispusa sa faca
insemnate concesii teritoriale U.R.S.S. ca ea sa ramana in afara
conflictului"57.
Marcate de la inceput prin suspiciuni reciproce, aceste negocieri
treneaza pana la jumatatea lunii august 1939, cand sunt intrerupte brusc
de catre Kremlin in favoarea unei cooperari cu Berlinul. Tema centrala a
acestor negocieri a devenit tranzitul trupelor sovietice prin teritoriile
Poloniei si Romaniei in cazul unui conflict european. La 13 august 1939,
maresalul Kliment E. Vorosilov, Comisarul Apararii si seful delegatiei
56 Arhiva MAE, fond 71, URSS, dosar nr. 69, f. 207.
57 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura
Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p. 365.
sovietice, a cerut generalului Joseph Doumenc si amiralului Reginald
Drax, sefii misiunilor franceza si, respectiv, britanica la negocieri, sa
raspunda la intrebarea: "Cum prezentele misiuni sau statele majore
generale ale Frantei si Angliei isi reprezinta participarea Uniunii Sovietice
la razboi impotriva agresorului daca acesta ataca Franta si Anglia sau
daca agresorul ataca Polonia sau daca, in acelasi timp, ataca Polonia si
Romania si de asemenea Turcia? intr-un cuvant, cum isi reprezinta
misiunile britanica si franceza actiunile noastre comune impotriva
agresorilor in cazul ca ei ne vor ataca"58.
Delegatiile militare occidentale, neavand mandat sa abordeze
intreaga gama de probleme ridicate de sovietici, au raspuns ca Polonia si
Romania, fiind suverane, autorizatia reclamata de maresalul Vorosilov
trebuie sa fie obtinuta de la cele doua guverne. Seful delegatiei sovietice a
replicat ca U.R.S.S. nu pune in discutie suveranitatea celor doua state, ci,
dimpotriva, tocmai de aceea a insistat sa se precizeze "daca fortele armate
sovietice vor fi autorizate sa traverseze teritoriul Poloniei si Romaniei in
cazul unei agresiuni impotriva Angliei si Frantei sau impotriva Poloniei si
Romaniei". Referitor la declaratia delegatiilor Angliei si Frantei, si anume
ca cel mai simplu ar fi ca guvernul sovietic sa se adreseze, in aceasta
problema, direct guvernelor Poloniei si Romaniei si ca, pe de alta parte,
pericolul unei agresiuni in Europa ameninta in principal Polonia,
Romania, Franta si Anglia, delegatia sovietica a insistat ca problema
trecerii fortelor armate sovietice prin teritoriul Poloniei si Romaniei, ca si
operatiile trupelor sovietice impotriva agresorului, pe teritoriile acestor
state, trebuie sa fie decise de guvernele francez si englez de acord cu
guvernele Poloniei si Romaniei.
La 17 august, tratativele anglo-franco-sovietice au fost intrerupte,

deoarece in sedinta din ziua anterioara maresalul K.E. Vorosilov

declarase ca in conditiile in care nu se rezolvase "problema cardinala" trecerea trupelor sovietice prin teritoriile roman si polon in cazul unei
agresiuni germane - continuarea discutiilor era inutila.
Concomitent cu tratativele purtate cu cele doua mari puteri occidentale,
Moscova a angajat, in a doua decada a lunii august 1939,
convorbiri bilaterale sovieto-germane, care vizau intelegeri atat in
58 L`U.R.S.S. dans la lutte pour la paix a la veille de la seconde guerre
mondiale, doc. nr. 332.
domeniul economic, cat si in cel politic. Dupa precizarea pozitiilor si
relevarea punctelor de vedere comune - actiuni realizate atat in contactele
directe la Berlin, cat si prin schimbul de telegrame intre Adolf Hitler si
Iosif V. Stalin - la 22 august s-a anuntat vizita ministrului de externe al
Germaniei in capitala U.R.S.S.
La 17 august 1939, V.M. Molotov, primindu-l pe ambasadorul
german la Moscova, von der Schulenburg, i-a inmanat un memorandum
care definea pozitia U.R.S.S.; dupa un succint istoric al relatiilor dintre
cele doua state, memorandumul considera ca primul pas pe calea
ameliorarii relatiilor bilaterale era semnarea conventiei comerciale si de
credit, iar al doilea pas urma sa fie semnarea, in scurt timp, a unui pact de
neagresiune sau confirmarea pactului de neutralitate din 1926, "cu
adoptarea, in acelasi timp, a unui protocol special despre interesul partilor
contractante, in unele sau altele din problemele politicii externe"; se
specifica, in continuare, ca acest protocol face parte integranta din pact59.
in legatura cu acest document, se poate conchide ca Germania a
propus incheierea unui pact de neagresiune, in timp ce Uniunea Sovietica
a propus anexarea la pact a unui protocol aditional.
Peste doua zile, Molotov a revenit asupra pozitiei care facea din
semnarea acordului economic conditia prealabila a incheierii pactului de
neagresiune.
Antagonismul dintre ideologiile - bolsevica si nazista - care
tutelau regimurile politice din cele doua tari nu le-a impiedicat sa se
inteleaga. Diplomatia abila a Berlinului a transmis la Moscova o oferta
mult mai atragatoare decat cea a Londrei si Parisului: achizitii teritoriale
in schimbul neutralitatii in caz de razboi. intr-un mesaj trimis guvernului
sovietic, la 15 august 1939, guvernul german declara ca "intre Marile
Baltica si Neagra nu exista nicio problema care sa nu poata fi rezolvata
spre deplina satisfactie a ambelor state". in mesaj se arata ca ministrul de
externe al Germaniei era dispus sa soseasca intr-o scurta vizita la
Moscova pentru a-i prezenta lui Stalin vederile lui Hitler si a pune astfel
bazele temeinice pentru "o clarificare definitiva a relatiilor
ruso-germane"60.
59 Florin Constantiniu, intre Hitler si Stalin. Romania si pactul
Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucuresti, 1991, p. 62.
60 Ibidem, p. 60.
in noaptea de 23/24 august 1939, Joachim von Ribbentrop, care

actiona potrivit directivelor lui Hitler, si omologul sau sovietic, Veaceslav

Molotov, parafau, la Moscova, Tratatul de neagresiune dintre Germania
si U.R.S.S. si Protocolul aditional secret. Acest din urma document,
redactat si semnat in biroul lui Stalin, delimita zonele de influenta intre
cei doi parteneri, fiind vizate: Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda,
Polonia si Romania. Protocolul prevedea, la art. 3, ca: "in privinta
sud-estului Europei, din partea sovietica este subliniat interesul pentru
Basarabia. Partea germana declara totalul dezinteres politic pentru aceste
regiuni".
Din marturiile lui Ribbentrop reiese ca, in legatura cu acest
articol, el a cautat o formula de natura generala: "Acest lucru s-a facut in
asa fel incat, atunci cand s-au discutat problemele Europei de sud-est, eu
am declarat la modul general ca Germania era dezinteresata din punct de
vedere politic in aceste regiuni". Numai interesul economic al Germaniei
in acele teritorii a fost in mod corespunzator accentuat de ministrul de
externe nazist, in conformitate cu instructiunile si directiva generala a lui
Hitler, primite inaintea plecarii sale la Moscova. Hitler il autoriza sa
declare dezinteresul Germaniei fata de teritoriile sud-estului european,
daca era necesar pana la Constantinopol si Stramtori. Problema aceasta
din urma, de esenta politica, potrivit afirmatiilor lui Ribbentrop, nu a fost
abordata61.
Pactul Ribbentrop-Molotov a rasturnat toate calculele
diplomatiei occidentale si, mai ales, ale factorilor de decizie din statele
situate intre Germania si U.R.S.S. Urmarile imediate au fost dintre cele
mai grave, prefatand declansarea conflagratiei. Germania se asigura de
neinterventia sovieticilor in razboiul pe care-l proiectase impotriva
Poloniei si isi proteja spatele in perspectiva unui razboi cu statele
occidentale, iar Uniunea Sovietica se afirma in prim-planul politicii
europene si castiga timp pentru consolidarea armatei si pregatirea
expansiunii sale politico-militare spre Vest. Colaborarea celor doua mari
puteri totalitare nu putea fi decat conjuncturala; ea era marcata de
neincredere si de ambitii ascunse, mult mai mari decat cele ce rezultau
din tratat. in acest sens, Grigore Gafencu arata ca, prin acordul sau cu
61 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente
si consecinte, Institutul European, Iasi, 1998, p. 146-147.
Stalin, Hitler trezise un imperialism latent care nu astepta decat momentul
pentru a-si ocupa locul in marile traditii ale politicii Rusiei tariste. Partajul
realizat la Moscova, "bazat pe o toleranta reciproca, aceasta tentativa
temerara de a satisface simultan doua imperialisme nelimitate, atribuindule doua directii opuse, purta in sine un germene al mortii. Nimic nu
putea impiedica deznodamantul fatal, coliziunea sigura intre doua elanuri
absolutiste, prea asemanatoare pentru a nu fi contrare"62.
Evenimentele imediate semnarii pactului de la Moscova pun in
evidenta uimirea si dezorientarea lumii politice si diplomatice, precum si
deziluzia organizatiilor comuniste afiliate la Internationala a III-a. Se
observa ambiguitatea directivelor acelei Internationale, care impunea

solidaritatea cu politica externa sovietica, fara a admite insa, pentru a nu

se discredita complet, castigarea de timp suficient pentru a relua lupta
contra fascismului.
Criticile aduse de mass-media europeana si americana sau
asiatica nu l-au impresionat pe Hitler, prea sigur de sine. "Pentru a servi
interesele germane - spunea el - toate mijloacele sunt bune, chiar si
alianta cu bolsevismul;" declaratie aflata in contradictie totala cu ceea ce
afirmase mai inainte in Mein Kampf, precum ca obiectivul sau prioritar
era distrugerea bolsevismului. Adeziunea la care se asteptau atat Hitler,
cat si Stalin la "initiativa lor" pentru "mentinerea pacii", prin semnarea
Pactului, a fost extrem de redusa. Opinia publica sovietica si cea germana,
chiar daca nu se puteau exprima fatis din cauza cenzurii severe, s-au
aratat sceptice asupra oportunitatii noilor orientari politice ale Moscovei
si Berlinului.63
Pactul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, intarit
de Protocolul aditional secret, precum si de alte documente secrete si
nesecrete convenite in urmatorii doi ani intre Uniunea Sovietica si
Germania nazista, au afectat intr-o masura decisiva situatia din Europa de
Est, inlesnind nu numai izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, ci,
mai mult, prin forta desfasurarilor impuse de conflict, prin prisma
consecintelor rezultate, contribuind la modificarea configuratiei
62 Grigore Gafencu, Preliminarii la razboiul din rasarit, Editura
Globus, 1996, p. 24.
63 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, op.cit., p.185-186.
teritoriilor unor tari din zona si predeterminand schimbarea pentru mai
multe decenii a regimurilor din Europa Est-Centrala.64
Izolata de puterile garante, Romania si-a vazut limitate
substantial posibilitatile de a actiona pe plan extern. "Romania - ii scria
Hitler lui Mussolini la 25 august 1939 - nu se mai afla in postura de a
putea lua parte la vreun conflict impotriva Axei".
Cercurile politice romanesti s-au aratat ingrijorate atat de
apropierea sovieto-germana, cat si, mai cu seama, de faptul ca unele
publicatii americane ("Daily Express", de exemplu) dezvaluiau existenta
protocolului aditional secret, "care cuprindea reorganizarea Europei
Orientale de la Marea Baltica la Marea Neagra". La 31 august 1939.
Armand Calinescu ii reprosa lui Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei
la Bucuresti, ca Reichul s-a inteles cu Uniunea Sovietica pentru
impartirea sferelor de interese. El amintea ca Gring si Hitler il
asigurasera pe Carol al II-lea, in noiembrie 1938, de sprijinul german
"daca nu manifestam prietenie Sovietelor" si avertizasera ca o intelegere
romano-sovietica "ar fi interpretata ca un act inamical fata de Germania".
"Ei bine, se adresa Calinescu lui Fabricius, noi, care am fi putut incheia
oricand un pact de neagresiune cu Moscova, si am fi avut tot interesul s-o
facem, ne-am abtinut tocmai de a va fi agreabili. Or, dvs., acum v-ati
inteles cu Sovietele"65.
indata ce a luat cunostinta de stirea privind semnarea Pactului de

neagresiune sovieto-german, pe care o considera "atat de neasteptata, cat

de dezagreabila si oribila", Carol al II-lea nota in Jurnalul sau: "Eu nu
sunt peste masura de mirat, caci de mult aveam, hotarat, impresia ca se
pregatea un concubinaj intre nazism si comunism si ca intre aceste doua
tari era o secreta simpatie de interese. Totusi, ca gest din partea Rusiei
este ceva scarbos sa faca asa ceva tocmai in momentul cand trata cu
misiunile anglo-franceze o conventie militara.
Pentru noi e cat se poate de periculos, caci una din sperantele ce
le aveam de a avea un spate sau un flanc oaresicum asigurat s-a dus. Nu
cred ca U.R.S.S. va merge mai departe, adica va participa la un razboi
alaturi de Germania, dar, desigur, ne va putea crea greutati in Basarabia.
64 Gheorghe Buzatu, Romania si Marile Puteri (1939-1947), Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2007, p. 44.
65 Livia Dandara, op. cit., p. 273.
in loc de a avea 2 fronturi de aparat, iata ca vom avea doua si
jumatate, ceea ce este aproape peste puterile noastre"66.
Obiectivele diplomatiei romane dupa incheierea Pactului de
neagresiune germano-sovietic erau definite astfel, la 28 august 1939,
intr-o telegrama cifrata adresata de Ministerul de Externe, Londrei si
Parisului: apararea independentei si integritatii teritoriale a tarii;
respectarea angajamentelor politice si militare contractate; intarirea
intelegerii Balcanice si coordonarea actiunii statelor membre; promovarea
unei politici de destindere fata de Ungaria si Bulgaria; angajamentul de a
pastra "pacea balcanica".
III. RELATIILE EXTERNE ALE ROMaNIEI
iNTRE NEUTRALITATE SI NONBELIGERANTa
III.1. Neutralitatea - optiune politica realista
La inceputul celui de-al doilea razboi mondial, dupa ce Marea
Britanie si Franta au declarat razboi Germaniei (3 septembrie 1939),
raspunzand astfel atacarii Poloniei de catre Wehrmacht (1 septembrie
1939), Romania avea in fata trei posibilitati: alaturarea la blocul
anglo-franco-polonez; trecerea de partea Germaniei; neutralitatea
absoluta, ceea ce implica renuntarea la garantiile anglo-franceze.
La 4 septembrie 1939, Armand Calinescu i-a vorbit lui Carol
al II-lea despre necesitatea de a face o declaratie in care sa se precizeze
atitudinea Romaniei fata de conflagratie. Regele a apreciat ca o atitudine
pozitiva de neutralitate ar periclita viitorul tarii. El era de parere sa nu se
actioneze izolat, ci in legatura cu intelegerea Balcanica, sa se formeze un
grup care sa-si fixeze o pozitie comuna si care, cand vor veni discutiile la
masa verde, sa sustina acelasi punct de vedere. Drept urmare, in aceeasi zi
de 4 septembrie 1939, Consiliul de Ministri, intr-un Comunicat explicativ,
constata:
66 Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice. 1937-1951, op. cit.,
p. 177.
"1. in tara domneste cel mai desavarsit calm si incredere. Unitatea
sufleteasca a natiunii este perfecta. Minoritatile etnice se incadreaza si ele

in ritmul vietii de stat.

2. in ce priveste politica externa, suntem hotarati a pastra mai
departe atitudinea de pana acum, urmarind buna intelegere cu toti vecinii
tarii. in acest spirit guvernul este gata sa reinnoiasca propunerea pentru
incheierea unui pact de neagresiune. Totodata insa guvernul vegheaza la
siguranta intereselor nationale si a luat masurile necesare pentru a face
fata nevoilor apararii fruntariilor"67.
La 5 septembrie, Carol al II-lea a discutat indelung cu premierul
Armand Calinescu - prezent fiind si Ernest Urdareanu -, in legatura cu
formularea unei declaratii de neutralitate, declaratie ceruta, de altfel, de
Germania. "Noi - releva Regele -, mai ales ca avem teama de un
eventual atac german, nu putem face o astfel de declaratie, caci ne-ar taia
puntile cu Aliatii si, indeosebi, cu turcii. Tot aci este primejdia intelegerii
propuse de mine si care ar putea provoca o rupere a Antantei Balcanice.
in aceasta situatie, noi am fi in aer si n-am putea conta pe niciun sprijin.
Am gasit o formula ca Romania, in situatia actuala, va aplica cu stricteta,
in dorinta ei de pace, stipulatiunile Conventiunii de la Haga68 asupra
indatoririi tarilor neutre"69. Pentru a adopta aceasta decizie, suveranul a
intrunit la Cotroceni, la 6 septembrie 1939, Consiliul de coroana.
infatisand atitudinea guvernului fata de conflictul abia izbucnit, Grigore
Gafencu arata ca "bunele raporturi intarite cu toate puterile nu cuprind
angajamente care sa oblige la participarea la conflict" si ca "pastrarea
atitudinii pasnice este deplin indreptatita prin necesitatea de a feri de
razboi bazinul dunarean si Balcanii"; incheind, seful diplomatiei romane
67 "Romania", anul II, nr. 457, din 6 septembrie 1939.
68 Documentul evocat de Carol al II-lea este Conventia privind
drepturile si datoriile puterilor si persoanelor neutre in caz de razboi, adoptata la
cea de a doua Conferinta a pacii, desfasurata la Haga in intervalul 2/15 iunie 5/18 octombrie 1907. Reprezentantii celor 44 de state participante, inclusiv
Romania, au adoptat, in total, 14 conventii, care reglementau o multitudine de
probleme ale raporturilor internationale in timp de pace si in imprejurari de
razboi. Presa vremii a publicat textul conventiei, intrucat situatia internationala "a
adus la ordinea zilei drepturile si datoriile neutrilor" ("Timpul" din 10 septembrie
1939, p. 8).
69 Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice 1937-1951, op. cit., p.
204.
preciza ca politica de pana azi "ne cere sa urmam de acum inainte regulile
de neinterventie si de neutralitate, intrucat conflictul nu atinge interesele,
independenta si integritatea noastra, ramanand fireste sa respectam in
acelasi fel angajamentele si legaturile existente"70.
Consiliul de coroana a aprobat in unanimitate actiunea
diplomatica si masurile intreprinse de guvern pentru apararea frontierelor
nationale si "a hotarat observarea stricta a regulilor neutralitatii stabilite
fata de beligerantii din actualul conflict"71. Neutralitatea era considerata
singura solutie diplomatica realista a momentului si motivata juridic; ea
nu distona cu obligatiile internationale asumate de statul roman. Alianta

defensiva dintre Romania si Polonia, din 3 martie 1921, prelungita

ulterior, preconiza ajutor militar reciproc numai in cazul unei agresiuni
sovietice.
Atitudinea privind normele de neutralitate stabilite de conventiile
internationale adoptata de Romania nu trebuie confundata cu neutralitatea
permanenta si garantata in prealabil de beligeranti a unor tari ca Elvetia
sau Belgia. Ea nu rezulta dintr-un acord al statului roman cu anumite
puteri garante, ci era o declaratie unilaterala de vointa, prin care se facea
cunoscuta beligerantilor hotararea sa de a se abtine, in mod voluntar, sa ia
parte la razboi. Principiul ei de capetenie este interzicerea oricarei actiuni
care ar fi putut folosi unuia dintre beligeranti mai mult decat celorlalti.
Neutralitatea nu era insa in acord cu simtamintele opiniei publice.
Marele istoric Nicolae Iorga le-a exprimat cu fidelitate: "Facem azi o alta
politica decat aceea pe care o avem in inima. N-o putem face decat pe aceea
de azi!" Unii consilieri regali au pledat pentru neutralitate absoluta, insa cei
mai multi au opinat pentru o abtinere de la ostilitati, cu gandul ca, la momentul
potrivit, Romania va fi implicata in conflict, dar obligatoriu alaturi
de puterile occidentale. Statelor din Alianta Balcanica - Grecia, Iugoslavia
si Turcia - li s-a explicat imediat, prin Ministerul de Externe, ca "Romania
ramane neutra pana cand acest conflict ar atinge independenta si integritatea
ei si interesele de viata ale prietenilor ei din intelegerea Balcanica".
Neutralitatea Romaniei era, inainte de toate, o consecinta a constrangerii
strategice generate de Pactul Ribbentrop-Molotov, constrangere care s-a
70 Ion Mamina, Consilii de coroana, Editura Enciclopedica, Bucuresti,
1997, p. 185.
71 "Monitorul Oficial" nr. 206, din 7 septembrie 1939, p. 5292.
mentinut si dupa 17 septembrie 1939, cand agresiunea Germaniei impotriva
Poloniei a fost urmata de agresiunea U.R.S.S. impotriva aceleiasi tari.
Armata Rosie a patruns pe teritoriul polonez - potrivit versiunii oficiale sovietice
- pentru "protejarea" minoritatilor ucraineana si bielorusa, ramase fara
aparare, intrucat "statul polonez si guvernul sau au incetat sa existe in fapt"72.
Convocat la Comisariatul pentru Afacerile Straine al U.R.S.S., in
dimineata zilei de 17 septembrie, ambasadorul polonez Waclaw
Grzybowski a refuzat sa primeasca nota pe care i-a citit-o vicecomisarul
Vladimir Potiomkin, apreciind ca ea cuprinde afirmatii arbitrare
referitoare la situatia militara si politica a tarii sale. Referindu-se la
continutul notei, diplomatul polonez a aratat ca "trecerea de catre Armata
Rosie a hotarului polonez este un atac asupra Republicii, neprovocat de
nimic" si "a exclamat ca, daca faptul se va produce, acesta va insemna
cea de-a patra impartire a Poloniei si nimicirea ei"73.
La 18 septembrie 1939, raspunzand comunicarii ce-i fusese
adresata cu o zi inainte de guvernul sovietic, prin care acesta declara ca va
duce o politica de neutralitate in relatiile cu Romania, guvernul de la
Bucuresti reitera hotararea sa "de a pastra si el, mai departe, neutralitatea
fata de U.R.S.S." si preciza totodata ca "va continua sa vegheze cu tot
patriotismul la siguranta si apararea fruntariilor tarii"74.

Tratatul de prietenie si frontiera germano-sovietic (28 septembrie

1939) a modificat Protocolul aditional secret - Germania a renuntat la
Lituania in favoarea U.R.S.S., primind, in schimb, zona Lublin si un
teritoriu la Est de Varsovia. Articolul 3 al Protocolului a ramas
neschimbat, dar Ribbentrop, care revenise la Moscova pentru semnarea
noului tratat, a folosit prilejul pentru a cunoaste atitudinea Moscovei fata
de Romania. Raspunzand, Stalin i-a confirmat ca se mentine pozitia
72 Relatiile romano-sovietice, op. cit., p. 251. Ofensiva trupelor sovietice
contra Poloniei a contribuit la infrangerea armatei poloneze si la desfiintarea statului
polonez. in urma ocuparii partii de est a Poloniei de catre U.R.S.S., segmentul de
granita romano-poloneza de pana la 17 septembrie 1939 a devenit frontiera
romano-sovietica (Ibidem, p. 269).
73 Polonezii in anii celui de-al doilea razboi mondial. Culegere de
documente, Alcatuitor, introducere, note si comentarii - Anatol Petrencu, doctor
abilitat in stiinte istorice, profesor universitar, Editura Cartdidact, Chisinau, 2004,
p. 55-56.
74 Relatiile romano-sovietice, op. cit., p. 251.
U.R.S.S. exprimata la 23 august 1939, adica "deocamdata guvernul
sovietic nu are nicio intentie de a se atinge de Romania".
in aceeasi zi de 28 septembrie 1939, Hitler si Stalin au facut
cunoscuta Marii Britanii si Frantei o propunere de pace. Neavand incredere
in sinceritatea acestei propuneri, cele doua mari puteri occidentale au
respins-o. La 7 noiembrie 1939, regele Belgiei, Leopold al III-lea, si
regina Olandei, Wilhelmina, s-au intalnit la Haga si au oferit regelui
Marii Britanii, presedintelui Frantei si cancelarului Germaniei medierea
lor pentru initierea unor negocieri de pace. Acestei initiative i s-a alaturat
regele Carol al II-lea al Romaniei, la sugestia regelui Belgiei, care i-a
recomandat sa faca un demers asemanator catre sefii de stat ai Marii
Britanii, Germaniei si Frantei.
Regele George al VI-lea a raspuns ca este pregatit oricand sa ia
in considerare elementele de baza pentru o pace dreapta si a exprimat
dorinta sa de a nu permite prelungirea razboiului nicio zi mai mult decat
era absolut necesar. in raspunsul sau, regele s-a mai referit la conditiile
care fusesera formulate de oamenii de stat britanici in Camera Lorzilor si
Camera Comunelor - scopul pentru care se bat popoarele lor este acela de
a elibera Europa de teama permanenta a unei agresiuni germane, de a da
popoarelor Europei posibilitatea sa-si pastreze independenta si libertatea
si de a impiedica, pe viitor, ca, in locul mijloacelor pasnice, sa se recurga
la violenta pentru reglementarea diferendelor internationale.
Presedintele Frantei, Albert Lebrun, a fost mai rezervat in
raspunsul referitor la participarea sa negocierile de pace. Omul politic
francez a declarat ca primul pas spre pace trebuie sa fie facut de partea
germana; o pace durabila poate fi incheiata abia dupa repararea
nedreptatilor care au fost pricinuite Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei.
Raspunsul lui Hitler se lasa asteptat75.
La 13 noiembrie 1939, regele Carol al II-lea l-a invitat, la Palatul

Cotroceni, pe ministrul plenipotentiar german acreditat la Bucuresti,

Wilhelm Fabricius, si, dupa ce l-a informat asupra hotararii sale de a
sprijini initiativa de pace a suveranilor Belgiei si Olandei, l-a rugat sa
75 Diplomati germani la Bucuresti. 1937-1944. Din memoriile
dr. Rolf Pusch, atasat la legatie, si dr. Gerhard Stelzer, consilier de legatie,
Editie ingrijita, note, indice si selectia materialului ilustrativ de Cristian Scarlat,
Anexa, p. 207, Editura All Educational, Bucuresti, 2001.
plece neintarziat la Berlin in calitate de trimis al sau, pentru a-i comunica
lui Hitler urmatoarele:
"1. Daca Fhrerul socoteste, in imprejurarile de azi, ca o actiune
ca aceea pe care am de gand s-o intreprind ar putea fi folositoare;
2. Daca Fhrerul ar fi dispus, prin sugestii si lamuriri, sa
inlesneasca posibilitatea si reusita unei astfel de actiuni". La aceasta, a
adaugat ca el vedea in distrugerea unuia dintre beligeranti "o catastrofa
europeana" si ca a luat aceasta initiativa "ca un absolut neutru si ca unul
care nu poate fi amenintat in momentul de fata"76.
Totusi, in demersul sau - i-a declarat regele lui Fabricius - nu
este indemnat doar de dorinta de a contribui - cat ii sta in putinta - la o
mediere in interesul general, ci, in special, din grija ca Romania si
Balcanii risca sa fie abandonate Rusiei Sovietice, daca Germania, prin
lupta in Vest - care cu siguranta va fi lunga si dura -, n-ar mai avea nicio
posibilitate de a interveni sa apere Estul"77.
A doua zi, cand ministrul german la Bucuresti a fost primit de
von Ribbentrop, la Wilhelmstrasse, dupa ce a facut cunoscuta misiunea
sa, i s-au facut reprosuri: "Cum oare a putut el sa se amestece intr-o
discutie despre pace, mai ales cu regele roman?; nu-i era cunoscut ca
asemenea intrevederi privind pacea erau, in general, interzise sefilor
misiunilor diplomatice; si apoi, chiar cu regele Carol, acest satelit al
regelui Angliei! Parea destul de limpede - era de parere Ribbentrop - ca
acesta lucra numai in slujba Angliei, pentru a impinge Reich-ul in pozitia
obisnuita a partii care refuza pacea". in fata reprosurilor facute pe un ton
ridicat de propriul sau sef, Fabricius i-a declarat totusi acestuia cu
fermitate ca, fara a fi ingrijorat de existenta unor instructiuni contrare - pe
care, de altfel, nici nu le primise -, nu va evita niciodata o intrevedere pe
tema problemelor pacii cu suveranul pe langa care este acreditat, caci,
daca se duce un razboi, nu trebuie scapata din vedere nicio clipa
posibilitatea unei paci. Acesta i se parea un imperativ mai inalt. De altfel,
motivul demersului regelui roman nu trebuie vazut in dragostea sa pentru
Anglia si dinastia ei, si nici in interesul sau pentru Germania, ci numai in
76 Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice. 1937-1951, op.
cit., p. 276-277.
77 Diplomati germani la Bucuresti. 1937-1944. Din memoriile
dr. Rolf Pusch, atasat de legatie, si dr. Gerhard Stelzer, consilier de legatie, op.
cit., p. 207.
teama ca, "daca Germania se complica intr-un razboi lung cu puterile
occidentale, Romania va fi victima aspiratiilor Rusiei Sovietice, ceea ce

pentru rege ar insemna pierderea propriului tron".

intrevederea dintre cei doi demnitari germani a luat in final
forme mai linistite si von Ribbentrop a conchis ca Fabricius trebuie sa se
pregateasca pentru a fi primit de Hitler. Aceasta primire a avut loc la
15 noiembrie 1939. Hitler, in prezenta lui Ribbentrop, a primit mesajul pe
care regele Carol al II-lea i l-a transmis, stand in picioare. Apoi l-a invitat
pe ministru sa ia loc si i-a declarat pe un ton politicos, linistit, insa atat de
ferm, incat alte discutii au fost excluse: "Spuneti regelui dumneavoastra
ca ii multumesc foarte mult pentru interesul pe care il manifesta prin
demersul sau. Spre profundul meu regret, fata de atitudinea pe care
puterile inamice o iau in raport cu Germania si conditiile lor exagerate,
imi este imposibil sa accept medierea pentru o actiune de pace".78
in replica lui Hitler nu s-a auzit niciun cuvant jignitor sau
dispretuitor la adresa regelui Carol al II-lea si, de asemenea, in contrast cu
convorbirea din ajun cu ministrul de externe, ministrului plenipotentiar nu
i-a fost facut niciun fel de repros din cauza asumarii misiunii sale. Mai
degraba, Hitler a intrat intr-o discutie lunga cu ministrul, expunandu-i in
cuvinte destul de clare ca el n-are intentia sa incheie o pace cu Marea
Britanie si Franta, pentru ca se simtea cu mult superior din punct de
vedere militar fata de amandoua. Daca ar incheia pacea, explica Hitler, in
doi ani inamicii sai ar fi atat de inarmati, incat s-ar napusti impreuna
asupra sa. Sansa unei mari victorii asupra puterilor inamice numai o data i
se oferea si ea trebuia sa fie exploatata. Cancelarul Germaniei a explicat
apoi in detaliu superioritatea armelor sale. El a denumit drept bluff faptul
ca S.U.A. au declarat ca pot produce o cantitate de trei ori mai mare de
avioane decat Germania. El va duce acest razboi repede si va asigura
poporului german spatiul vital la care avea dreptul. Expunerea a
demonstrat clar ca Hitler nu voia sa vorbeasca deloc despre pace si ca
deci propunerea facuta impreuna cu Stalin, la 28 septembrie 1939, n-a
fost exprimata cu onestitate.
78 Ibidem, p. 209.
Nici Carol al II-lea nu avea mare incredere ca demersul lui va
avea rezultate practice, era sigur insa ca il va pune "intr-o postura morala
foarte buna, caci orice efort pentru pace este bine venit"79.
III.2. Solidaritate cu Polonia
in perioada neutralitatii, Romania a manifestat o atitudine
solidara si binevoitoare fata de victimele agresiunii. Chiar la inceputul
lunii septembrie 1939, in ciuda protestelor germane, Romania a permis
tranzitul unor materiale de razboi pe teritoriul sau destinate Poloniei, iar
dupa 17 septembrie 1939, in urma dezagregarii structurilor politice ale
statului polonez, si-a deschis granita si a primit zeci de mii de refugiati
polonezi civili si militari, diplomati ai altor state acreditati la Varsovia,
personalitati ale vietii publice, inclusiv presedintele Ignacy Mocicki,
comandantul suprem al Armatei poloneze, maresalul Edward RydzSmigly, ministrul de externe Izef Beck s.a. Numarul refugiatilor
polonezi, inregistrati de autoritatile romane, se ridica la 100.000, dintre

care 60.000 militari si 40.000 civili. Conform regulilor de neutralitate,

trupele poloneze care au intrat in Romania au fost dezarmate si internate.
De asemenea, guvernul roman a respins cererea guvernului german de a
opri plecarea refugiatilor polonezi in varsta de 18-50 de ani in Occident,
declarand ca o astfel de masura era contrara Conventiei de la Haga din
1907, care prevedea internarea numai a militarilor, si nu a tuturor
persoanelor ce pot lupta.
Tinand seama de limitele de natura politica ce decurgeau din
statutul de neutralitate, Romania a oferit ospitalitate autoritatilor poloneze
cu conditia ca acestea sa nu faca uz de calitatea lor oficiala. Desi, cu doua
saptamani inainte de trecerea in Romania, Jsef Beck primise fara rezerve
stirea despre proclamarea neutralitatii romanesti, atat el, cat si ceilalti
demnitari polonezi au dat dovada de putina intelegere fata de situatia in
care se gasea Romania. Fara a lua in considerare propunerile partii
romane, in noaptea de 17 spre 18 septembrie, presedintele polonez, insotit
de guvernul sau, a trecut granita in Romania, cu pastrarea intregului
ceremonial care insoteste un sef de stat. Mai mult, autoritatile poloneze
79 Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice. 1937-1951, op.
cit., p. 276.
nu numai ca au intrat pe teritoriul romanesc in calitate oficiala, dar, in
pofida angajamentului pe care si-l asumasera ca nu vor intreprinde niciun
fel de activitate politica si diplomatica, presedintele Mocicki a primit, in
rolul de sef de stat in exercitiu, pe ambasadorul englez si pe ambasadorul
turc; in plus, la 18 septembrie a adresat din Cernauti o proclamatie catre
poporul polonez in care-si exprima intentia de a trece intr-o tara neutra si
de a continua lupta impotriva Germaniei; la randul sau, Rydz-Smigly,
fara a tine cont de obligatiile impuse de neutralitate, intentiona sa
comande in continuare fortele armate poloneze de pe teritoriul Romaniei.
De asemenea, Isef Beck a desfasurat si el o intensa activitate
diplomatica. in aceasta situatie, desi a facut demnitarilor polonezi o
primire dupa toate regulile ospitalitatii, guvernul roman s-a vazut nevoit
sa le ceara semnarea unei declaratii de renuntare la prerogativele lor
oficiale cat timp se vor afla pe teritoriul Romaniei, insa garantandu-le
totodata plecarea neintarziata spre alta tara80.
La 18 septembrie, Fabricius ii cerea lui Gafencu "stabilirea
pentru acesti domni a unui domiciliu obligatoriu", dar i s-a raspuns ca
"opinia publica din Romania nu ar intelege cum poate fi internat un
guvern care inca ieri era aliatul nostru". Ministrul de externe roman isi
exprima interesul fata de plecarea membrilor guvernului polonez, in
pofida amenintarii ministrului german ca prin aceasta masura Romania ar
incalca principiul neutralitatii.
Guvernul roman dorea rezolvarea problemei plecarii
oficialitatilor poloneze, fie si numai in calitate neoficiala. Numai ca intre
dorinta si posibilitate se interpuneau raporturile de forta, desele interventii
ale Germaniei, pericolele ce decurgeau din configuratia situatiei
internationale. Trebuia facute manevre diplomatice abile pentru a se

asigura cat mai rapid, in primul rand, continuitatea autoritatii statale

poloneze, cu atat mai mult, cu cat, la 17 septembrie, agresorii anuntasera
finis Poloniae.
Autoritatile romane au manifestat in continuare cea mai mare
grija fata de evacuarea gradata, dar cat mai urgenta, a tuturor refugiatilor
care nu trecusera granita in uniforme militare sau in unitati compacte,
80 Milica Moldoveanu, Unele aspecte ale relatiilor romano-polone la
inceputul celui de-al doilea razboi mondial, in Contributii la studierea istoriei
contemporane a Romaniei, Coordonatori Stefan Lache, Nicolae Petreanu, Editura
Politica, Bucuresti, 1986, p. 179-180.
inclusiv a presedintelui Mocicki si a altor demnitari, veghind numai la
respectarea unor proceduri menite a evita situatia in care, sub anumite
amenintari din exterior, Romania ar fi fortata sa recurga la restrictii.
Fata de fostii demnitari polonezi retinuti in Romania, autoritatile
romane au continuat sa manifeste grija, creandu-le conditii de viata,
permitandu-le sa desfasoare o intensa activitate, sprijinindu-i, in acelasi
timp, mai mult sau mai putin voalat, sa paraseasca teritoriul tarii. Singurul
dintre fostii demnitari polonezi care a ramas, din cauze independente de
vointa autoritatilor romane, pe teritoriul Romaniei a fost Jzef Beck, care,
mai tarziu, in iunie 1944, a decedat si a fost inmormantat cu onoruri
militare la Bucuresti81.
La 19 septembrie 1939, V.M. Molotov, primindu-l pe ministrul
Romaniei la Moscova, Nicolae Dianu, intreba: "U.R.S.S. nu va avea nicio
surpriza prin faptul ca sefii militari, Guvernul polonez si 500 de avioane
(asupra avioanelor a insistat cu deosebire, de mai multe ori) au gasit in
Romania un azil binevoitor? Oare nu se va intampla nimic? Surpriza, si
inca foarte neplacuta, a fost pentru mine"82. Diplomatul roman i-a raspuns
ca temerea Guvernului sovietic e nefondata si a adaugat ca guvernul sau
ar fi avut, sigur, mai multe motive sa se emotioneze in fata mobilizarii
sovietice de milioane de oameni in vecinatatea frontierelor Romaniei, dar
nu a facut-o, dat fiind ca nu a pus la indoiala asigurarile repetate ale
autoritatilor sovietice si a avut incredere in dorinta lor de pace. Subliniind
ca este purtatorul de cuvant al unui guvern vecin si amic, in interesul
acestor relatiuni si al scopului pacii, urmarit in comun, Dianu asigura, la
randul sau, Guvernul sovietic de neutralitatea sa stricta si leala. Aceasta
neutralitate a noastra, in imprejurarile speciale in care ne gasim, trebuie
sa-i fie cu atat mai pretioasa si sa dovedeasca neindoios intentiunile si
sentimentele reale ale Romaniei. Dianu i-a comunicat si i-a repetat
demnitarului sovietic ca "trupele poloneze ce au trecut si vor trece
frontiera Romaniei au fost si vor fi dezarmate si internate"83. Suspiciunile
81 Ibidem, p. 186.
82 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 252.
83 Dianu a prezentat un raspuns concret la intrebarile lui Molotov:
a) au fost dezarmati si internati in Romania 15 mii de soldati polonezi,
care se gasesc in sudul Romaniei, si nu in zonele din apropierea Uniunii
Sovietice;

lui Molotov, mai sigur simulate decat reale, s-au mai domolit si acesta a
afirmat "ca a pus intrebarea dat fiind ca ceea ce il intereseaza este numai
securitatea statului sovietic".84
Respectandu-si consimtamantul verbal dat guvernului polonez, la
11 septembrie, guvernul roman, fara nicio pretentie deosebita, numai cu
conditia ca totul sa decurga rapid si in cel mai mare secret, a facilitat
tranzitul prin Romania al unei mari parti din rezervele Bancii Poloniei
(1.200 lazi cu 80 tone aur), punandu-i la dispozitie locomotiva pentru
tractarea vagoanelor de la granita pana in portul Constanta si paza
militara pentru escortarea garniturii. Adus la Constanta la 15 septembrie
1939, aurul a fost incarcat pe tancul petrolier britanic "Eocene", pe care
pretioasa incarcatura (aproximativ - 45 milioane $) si-a continuat, cu
numeroase peripetii, drumul prin Turcia, Siria, apoi spre Franta, de unde a
ajuns in fortul Kayes din Sahara, la 800 de km de Dakar85.
La 17 septembrie 1939, pe teritoriul Romaniei a intrat un nou
transport continand mari valori, indeosebi tezaurul cultural national
polonez (provenit, in principal, de la castelul Wawel), Fondul Apararii
Nationale si 70 de lazi cuprinzand aur al Bancii Poloniei, care nu fusesera
incluse de autoritatile polone in transportul principal. Acest transport,
compus din 41 de camioane si 19 autobuze, insotit de functionari ai
Bancii Poloniei si pus sub paza militara romaneasca, a sosit in bune
conditii la Bucuresti in noaptea de 23 spre 24 septembrie 1939. La
sfarsitul anului 1939, cea mai mare parte a acestui tezaur a luat drumul
spre Constanta, iar de aici a fost incarcat pe navele romanesti "Ardealul"
si "Suceava", indreptandu-se spre Apus. Trebuie subliniat faptul ca toate
aceste actiuni s-au facut cu stirea autoritatilor romane, care au pastrat insa
b) in loc de 500 de avioane mentionate de Molotov, in Romania se afla
150 de avioane poloneze; dintre acestea numai 60 sunt militare, multe fiind
deteriorate. Restul sunt avioane de turism si civile;
c) avioanele si armamentul vor fi lasate in Romania drept compensatie
pentru intretinerea soldatilor internati si a refugiatilor;
d) membrii Guvernului polonez se afla la Slanic; le este interzisa orice
fel de activitate politica, in conformitate cu regulamentul de neutralitate stabilit de
juristii romani. (Ibidem, p. 255).
84 Ibidem, p. 253.
85 Milica Moldoveanu, op. cit., p. 173.
secretul pentru a preintampina nu atat protestul Germaniei, cat
posibilitatea capturarii tezaurului.
Din cele 70 de lazi continand aur al Bancii Poloniei, 51 (in
greutate de 3.057,45 kg), au fost depuse la 10 octombrie 1939, de catre
reprezentantii acestei banci la Banca Nationala a Romaniei, unde, cu toate
incercarile Germaniei de a intra in posesia lor, au fost intact pastrate pana
in septembrie 1947, cand, in urma convorbirilor romano-polone, a fost
luata hotararea de a fi predate Bancii Poloniei, printre reprezentantii
careia se afla Henryk Mikolajczyk, care, cu 8 ani in urma, participase la
depunerea lor la B.N.R.

III.3. Diplomatia romaneasca si "Blocul Neutrilor"

Romania a initiat multiple actiuni politico-diplomatice, in
limitele neutralitatii declarate, menite sa contribuie la eliminarea
incordarii internationale, la restabilirea pacii europene sau, cel putin, la
evitarea extinderii ostilitatilor in sud-estul Europei si, in caz de nevoie, la
respingerea in comun de catre statele din aceasta zona, a actelor de
agresiune. S-a urmarit indeosebi imbunatatirea raporturilor cu tarile
vecine, fie pe calea incheierii unor pacte de neagresiune, fie in cadrul unei
aliante defensive mai largi, denumita "Blocul Neutrilor". inca de la 5
septembrie 1939, Ministerul Afacerilor Straine comunica ambasadelor
Romaniei de la Ankara, Belgrad si Atena ca diplomatia Bucurestilor
urmarea sa se ajunga "la intarirea sentimentelor de solidaritate intre
statele balcanice si la precizarea unei atitudini comune"86.
La 28 octombrie 1939, guvernul de la Bucuresti a propus
constituirea unui "bloc al statelor neutre", care sa cuprinda tarile
intelegerii Balcanice - Romania, Turcia, Iugoslavia, Grecia -,
impreuna cu Bulgaria, Ungaria si Italia, pe urmatoarele baze: neutralitate
desavarsita "in cadrul actualului conflict"; neagresiune intre
statele membre ale "blocului"; obligatiile de asistenta materiala intre
unele state facand parte din "bloc" raman in vigoare; adoptarea unei
pozitii cel putin de neutralitate binevoitoare de catre statele aderente la
"bloc", in cazul cand unul dintre ele ar fi atacat; normalizarea
86 A.M.A.E., fond intelegerea Balcanica, vol. 39, f. 174.
masurilor militare luate la granitele comune; contacte directe intre
ministrii de externe; schimburi de informatii politice si economice
intre guvernele respective; colaborare economica in interes reciproc87.
Proiectul romanesc a fost sustinut de tarile Aliantei Balcanice,
precum si de Marea Britanie, si, cu unele rezerve, de Franta, unde exista
teama ca Italia sa nu atraga "Blocul Neutrilor" de partea Axei.
La 31 octombrie 1939, ministrul de externe al Turciei, Skr
Saraoglu, informandu-l pe ambasadorul Romaniei la Ankara, Vasile
Stoica, asupra rezultatelor recentei sale vizite la Moscova, a aratat ca
Stalin si Molotov i-au cerut lamuriri cu privire la proiectatul "Bloc al
Neutrilor", dar "s-au ferit sa-si exprime fie aprobarea, fie dezaprobarea,
ceea ce, evident - releva demnitarul turc - inseamna ca Moscova nu
priveste cu ochi buni infaptuirea acestui bloc". La sfarsitul conversatiei,
diplomatul roman a adresat interlocutorului sau intrebarea: "Acum, dupa
esuarea tratativelor pentru un pact de asistenta turco-sovietic si dupa
semnarea acordului tripartit turco-franco-britanic, care va fi atitudinea
Turciei in privinta trecerii flotelor prin Stramtori, in cazul cand Rusia
Sovietica ar ataca Romania?" Saraoglu a raspuns textual: "in
imprejurarile actuale, un atac rus asupra Romaniei, care stim ca se va
apara, nu mai e un eveniment care intereseaza numai Romania si Rusia, ci
si pe celelalte state balcanice si pe noi, bineinteles. in acest caz, Turcia va
proceda cum ii dicteaza interesele de aparare a integritatii sale, stabilind
actiunea sa de comun acord cu Franta si Marea Britanie"88.

in cadrul unei convorbiri dintre Grigore Gafencu si Pavel G.

Kukoliev, insarcinatul cu afaceri a.i. al U.R.S.S. la Bucuresti, purtate la 9
decembrie 1939, ministrul roman de externe a incercat sa obtina un
raspuns clar asupra pozitiei Moscovei privind crearea "Blocului
Neutrilor". Diplomatul sovietic, mentinandu-se pe linia ambiguitatii
guvernului sau, l-a rugat pe Gafencu sa-i impartaseasca motivele invitarii
Italiei la Blocul balcanic si a subliniat ca el personal nu considera Italia o
tara balcanica. in acelasi timp, declarand ca i se pare suspecta dorinta atat
87 Ion Calafeteanu, Diplomatia romaneasca, op. cit., p. 203-204.
88 Arhiva M.A.E.; fond 71/ 1920-1944, Turcia, vol. 6, f. 223-229.
de insistenta a Italiei de a participa la acest bloc, isi exprima temerea "ca
nu cumva acest bloc sa devina un instrument impotriva U.R.S.S."89
Ostilitatea U.R.S.S. fata de proiectul romanesc al "Blocului
Neutrilor" va fi comunicata la Bucuresti, in a doua jumatate a lunii
decembrie 1939, prin intermediul Turciei: guvernul de la Moscova nu era
interesat in acest proiect, pe care-l considera antisovietic.
Prin crearea "Blocului Neutrilor", diplomatia romana urmarea
mentinerea sud-estului Europei in afara conflictului mondial si, prin
aceasta, pastrarea statu-quo-ului politic si teritorial. Totodata, in contextul
evenimentelor care se derulau pe arena internationala, "Blocul Neutrilor"
constituia o incercare a diplomatiei Bucurestilor de a scoate Romania din
izolarea politica ce se profila tot mai amenintator ca urmare a jocului politic
al marilor puteri. Nu s-a reusit, in principal, datorita urmatoarelor cauze:
a) rivalitatile si disputele teritoriale dintre statele din sud-estul
european;
b) politica unor state de revizuire a frontierelor;
c) refuzul Bulgariei si, indeosebi, al Ungariei, de a consimti la o
apropiere de statele membre ale intelegerii Balcanice;
d) opozitia Italiei si Germaniei, mai cu seama a Marilor Puteri europene in
general, fata de proiectul Blocului Neutrilor.
III.4. Abandonarea neutralitatii si trecerea la nonbeligeranta
Ofensiva Germaniei, inceputa la 10 mai 1940 in nordul si vestul
Europei (Fall Gelb), si, indeosebi, prabusirea militara a Frantei au risipit
toate calculele diplomatice pe care mizase Romania in ultimii ani. Carol
al II-lea si consilierii sai au cautat o solutie salvatoare in orientarea
politica spre Germania, careia au inceput sa-i faca mai intai insemnate
concesii de natura economica. La 27 mai 1940, in aceeasi zi in care
Armata belgiana capitula in fata Wehrmacht-ului, la Bucuresti, s-a
semnat Pactul Petrol Armament (l-Waffen Pakt), prin care statul roman
se obliga sa livreze celui de-al III-lea Reich produse petroliere ce-i
reveneau ca redevente de stat, la preturile antebelice (iulie-august 1939),
cu un adaos; in schimb, Germania trimitea in Romania armament
89 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 284-285.
(indeosebi tunuri antitanc) si echipament de razboi (inclusiv din cele
capturate in Polonia). A doua zi, la 28 mai 1940, premierul Gheorghe
Tatarescu il invita pe Wilhelm Fabricius la presedintia Consiliului de

Ministri pentru a-l informa despre atitudinea unora dintre vecinii

Romaniei (aluzie la U.R.S.S. si Ungaria90), care luasera "anumite masuri
de mobilizare si de concentrare a trupelor la frontiera romana", ceea ce ar
putea pune in pericol intreg sud-estul european si, implicit, "cadrul
colaborarii prietenesti cu guvernul Reichului"; totodata, seful guvernului
roman i-a comunicat lui Fabricius dorinta Romaniei de a avea cu
Germania relatii amicale animate de un spirit de intelegere reciproca si
bazate pe o colaborare activa in toate domeniile.
Carol al II-lea sustine ca s-a lasat foarte greu convins de
necesitatea schimbarii liniei politicii externe a Romaniei, dar s-a vazut
silit sa cedeze in fata argumentelor lui Tatarescu si ale altor membri ai
guvernului care credeau ca succesele militare ale Germaniei pe frontul de
Vest "echivaleaza cu o victorie definitiva", cu atat mai mult, cu cat se
astepta dintr-o clipa in alta intrarea in actiune a Italiei; apoi, avand in
vedere primejdia "cea mare" de la granita de Rasarit, Romania se gasea
"in situatia de a nu putea primi niciun ajutor de nicaierea. Deci, daca nu
avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complet in
aer... Pentru noi, generatia razboiului, care am invatat sa stimam pe
nemti, dar sa iubim pe Aliati, este un moment groaznic. Mi se prabuseste
o politica pe care am voit s-o duc de 10 ani incoace, de apropiere de
Anglia, dar in care aceasta nu mi-a dat o mana de ajutor"91. A doua zi, la
29 mai, regele relua ideea, mentionand: "Ca sa zic ca aceasta noua
orientare a politicii noastre imi face placere, as minti, dar il faut faire
bonne mine a mauvais jeu"92. ("Trebuie sa faci haz de necaz").
90 in a doua jumatate a lunii mai 1940, Marele Stat Major Roman avea
informatii privind concentrarea de trupe sovietice, in dreptul hotarelor romanesti
bucovinene si basarabene, ce efectuau "lucrari de ordin strategic, care lasa sa se
presupuna intentii agresive". in privinta masurilor militare ale Ungariei, guvernul
acestei tari a informat guvernul roman ca acestea nu erau indreptate contra
Romaniei, ci se datorau "miscarilor de trupe sovietice la hotarele ei" (Relatiile
romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 309-310).
91 Carol al II-lea al Romaniei, op. cit., volumul III, 15 decembrie 1939 7 septembrie 1940, p. 186.
92 Ibidem, p. 187.
La 1 iunie 1940, Grigore Gafencu, este inlocuit, la dorinta sa, din
fruntea Ministerului de Externe cu Ion Gigurtu, industrias, om politic de
orientare progermana. Despre el, Carol al II-lea spunea: "Nu e prea
destept, dar e ponderat, e marcat ca germanofil, fiind, de fapt, contrariul".
Mai tarziu, Grigore Gafencu scria ca participarea sa la aceste
evenimente - care au facut ca Romania, "dupa ce luptase cu disperare
pentru a-si mentine atitudinea independenta, se resemnase sa se
adapteze la realitate - ii permitea sa judece, in cunostinta de cauza, o
decizie pe care a combatut-o, pe care a regretat-o dupa aceea si ale carei
consecinte le deplangea, dar pe care ii era imposibil sa o condamne:
"in ziua in care Consiliul de Coroana a reexaminat politica Romaniei arata celebrul diplomat -, aceasta tara se gasea singura; izolarea sa era

completa si risca sa fie definitiva. Nu mai era in masura sa indeplineasca

niciun angajament fata de prietenii sai, nici sa faca apel la prietenii sai
pentru a-si indeplini angajamentele luate fata de ea. Era eliberata de orice
obligatie si expusa tuturor pericolelor. Cata vreme cercul adversitatilor nu
se inchisese inca in jurul ei, respinsese deliberat toate supararile interioare
si indepartase toate avertismentele care ii veneau dinafara, pentru a
mentine linia dreapta a politicii sale. Dupa prabusirea frontului
anglo-francez care provocase o ruptura a echilibrului nu numai in Vest,
dar si in Estul Europei, bratele clestelui calit de Acordul de la Moscova se
strangeau din toate partile. Singura problema care li se mai punea
guvernantilor romani era: cum sa pareze aceasta stransoare fatala?
Trebuia s-o ia inaintea intentiilor partenerilor Moscovei si sa se plieze
dupa consecintele impartirii influentelor care fusesera stabilite fara nicio
indoiala in defavoarea Romaniei? in acest caz, alunecarea benevola a
Romaniei de partea germana putea avea unele avantaje. Sau, dimpotriva,
trebuia calculat ca utilitatea mentinerii echilibrului in Est va invinge, in
conceptia conducatorilor U.R.S.S., profiturile imediate ale unui partaj?
Ambele solutii comportau riscuri mortale. Cine va indrazni sa condamne
oamenii care, aparandu-se din rasputeri, s-au resemnat sa aleaga mai
degraba una dintre solutii decat cealalta?"93
93 Grigore Gafencu, Preliminarii la razboiul din rasarit, op. cit.,
p. 286.
in realitate, nu era vorba de a face o alegere intre Germania si
U.R.S.S. Cei doi parteneri ai Pactului de la Moscova din 23 august 1939,
reglementand de comun acord "noua ordine" in Est, fixasera ei insisi
termenii problemei: printr-o intelegere expresa sau tacita, isi repartizasera
"loturile". Era vorba doar de a hotari daca Romania trebuia sa se supuna
acestei "noi ordini" sau sa se forteze sa-i amane realizarea; o "noua
ordine" care insemna pentru Romania amputarea teritoriului sau si
supunere.
Astfel, la sfarsitul lunii mai 1940, neutralitatea Romaniei,
proclamata in septembrie 1939, era abandonata. Politica de apropiere fata
de Germania, raportata la evolutia ostilitatilor militare de pe continentul
european, a dus statul roman catre un statut de nonbeligeranta. Acest
statut s-a prelungit pana la 22 iunie 1941, cand Romania a intrat in razboi
de partea Axei Berlin-Roma. Sub raport intern, perioada nonbeligerantei
a cunoscut doua etape: prima a coincis cu perioada finala a domniei
regelui Carol al II-lea (mai-septembrie 1940), iar a doua a marcat primul
an al guvernarii generalului Antonescu (in colaborare cu legionarii, din
septembrie 1940 pana in ianuarie 1941, iar din ianuarie pana in iunie
1941, prin guvernare pe "baza militara").
Ramane de stabilit in ce grad neutralitatea ori nonbeligeranta
s-au dovedit convenabile sau nu Romaniei, dar ceea ce este sigur consta
in aceea ca, pe cand neutralitatea a fost in esenta proaliata, nonbeligeranta
a evoluat treptat, prin nuantele sale proaxiste, consumandu-se la
22 iunie 1941, prin intrarea Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial

de partea statelor Axei94.

Renuntarea la neutralitate si trecerea la nonbeligeranta n-au putut
salva interesele nationale ale Romaniei. La 2 iunie 1940, Wilhelm
Fabricius aducea, sub forma unei note verbale, raspunsul guvernului sau
la comunicarea lui Gheorghe Tatarescu din 28 mai. Era un raspuns cinic.
in nota se arata, printre altele: "Dupa felul cum guvernul roman doreste sa
actioneze cu privire la o rezolvare definitiva a sferelor balcanice, guvernul
german isi permite a intreba daca si in ce masura guvernul roman este
dispus a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor sai, ca, de
94 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria romanilor in secolul XX
(1918-1948), Editura Paideia, 1999, p. 370. Capitol elaborat de Gh. Buzatu.
exemplu, U.R.S.S., in chestiunea Basarabiei. Germania nu este in niciun
fel interesata in chestiunea granitelor din Balcani. Ramane deci la
aprecierea guvernului roman de a-si preciza mai in de-amanunt gandurile
sale in aceasta privinta"95. La aceasta intrebare, guvernul de la Bucuresti
si-a exprimat convingerea ca, "in granitele ei actuale, granite naturale si
etnice", Romania "corespunde cel mai bine interesului pe care Europa l-ar
putea avea, la incrucisarea de drumuri ce se fac pe Dunarea de Jos si la
Gurile ei". Totusi, guvernul roman, pentru a da urmare si punctului de
vedere german, va incepe tratative direct cu guvernul Uniunii Sovietice
pentru a vedea cum se pot netezi asperitatile. Despre relatiile Bucurestilor
cu Budapesta se exprima parerea ca "orisice cesiune de teritoriu, in loc sa
linisteasca agitatia Ungariei, o va mari, ajungandu-se la o situatie mai
grea. Daca pretentiile revizioniste ale Ungariei fata de Romania s-ar putea
motiva cel mult sub aspectul necesitatilor politice, acestea insa - se
sublinia in raspunsul guvernului roman - "nu au nicio justificare din
punctul de vedere al realitatilor geografice, economice, etnice si
istorice"96.
IV. ROMaNIA SUB DICTATUL MARILOR PUTERI
TOTALITARE
in primavara anului 1940, regimul hitlerist si cel stalinist au
trecut la o noua etapa a expansiunii lor politice si militare. Germania
obtine succese rapide in Nordul si Vestul Europei; pana la sfarsitul
lunii iunie, Wehrmacht-ul a ocupat Danemarca, Norvegia, Olanda,
Belgia si Franta. in Est, dupa incheierea razboiului cu Finlanda
(noiembrie 1939-martie 1940), Uniunea Sovietica a invadat cu trupele
sale Lituania, Letonia si Estonia, a impus noi guverne la Vilnius,
Tallin si Riga si, apoi, a anexat cele trei state baltice. Germania,
secondata de Italia si de U.R.S.S., era hotarata sa faca uz in continuare
de dreptul fortei in locul fortei dreptului. in acest context, Romania
95 Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Presedintia Consiliului de
Ministri, pachet nr. 179, dosar nr. 1282, f. 27.
96 Ibidem, f. 29.
devine obiectul politicii imperialiste a marilor puteri totalitare. in mai
putin de doua luni si jumatate - din 26 iunie si pana la 7 septembrie
1940 - Romania pierde o treime din teritoriu, aproximativ

100.000 km2, si 7 milioane de locuitori.

IV.1. Notele ultimative sovietice din 26 si 27 iunie 1940
in raportul prezentat la sedinta Sovietului Suprem al U.R.S.S.,
la 29 martie 1940, V.M. Molotov a readus in atentie publica, dupa
multi ani de tacere, pretentiile teritoriale sovietice fata de Romania; el
a afirmat ca absenta unui tratat de neagresiune intre cele doua state "se
explica prin existenta unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a
Basarabiei, a carei anexiune de catre Romania nu a fost niciodata
recunoscuta de U.R.S.S., desi aceasta n-a pus niciodata chestiunea
inapoierii Basarabiei pe cale militara. Astfel - sublinia seful
diplomatiei Kremlinului - nu este niciun motiv de agravare a
relatiunilor sovieto-romane"97. Prin aceste asertiuni, diplomatia
sovietica lasa sa se inteleaga ca Romania nu trebuie sa se simta
amenintata de o actiune militara de felul celei indreptate contra
Finlandei, dar ca se astepta din partea Bucurestilor o initiativa privind
clarificarea relatiilor bilaterale, pornind de la "problema Basarabiei".
Totodata, se lansau semnale catre beligeranti intr-un moment in care
confruntarea decisiva dintre ei pe frontul de Vest nu avusese loc:
Berlinul primea asigurari ca, in viitorul apropiat, nu erau avute in
vedere ostilitati care sa aduca prejudicii economiei de razboi germane
prin perturbarea livrarilor de petrol si alte produse romanesti; Londra
si Parisul puteau sa observe ca Moscova nu ignora garantiile de
securitate anglo-franceze acordate Romaniei, in aprilie 1939.
in a doua jumatate a lunii iunie 1940, guvernul de la Moscova
si-a modificat atitudinea, din moment ce trupele sovietice concentrate
in regiunea militara Kiev se pregateau sa "elibereze" Basarabia si
Bucovina. La 23 iunie 1940, a doua zi dupa semnarea armistitiului
germano-francez de la Rethondes, Molotov i-a comunicat
ambasadorului Germaniei la Moscova, von der Schulenburg, ca
guvernul U.R.S.S. a decis rezolvarea "problemei basarabene" in cel
97 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 295.
mai scurt timp, pe cale pasnica, si ca, daca Romania nu-i va da
satisfactie, "o va rezolva prin forta armata". Schulenburg i-a reamintit
interlocutorului sau ca, in cadrul negocierilor sovieto-germane, din
27-29 septembrie 1939 de la Moscova, problema revendicarilor
sovietice fata de Romania fusese abordata in "maniera" urmatoare:
"U.R.S.S. isi va anunta pretentiile asupra Basarabiei numai in cazul in
care o terta tara (Ungaria, Bulgaria) va formula revendicari teritoriale
fata de Romania si va proceda la rezolvarea lor. U.R.S.S. nu va avea,
insa, initiativa in aceasta chestiune". Molotov i-a comunicat lui
Schulenburg ca "Bucovina, ca regiune populata de ucraineni, este si ea
inclusa in procesul solutionarii problemei basarabene"98. Extinderea
pretentiilor sovietice asupra Bucovinei a starnit mania lui Hitler, sub
motivatia ca aceasta provincie, spre deosebire de Basarabia, nu figura
in Protocolul aditional secret din 23 august 1939 si, mai mult, ea
apartinuse Coroanei austriece si avea o insemnata populatie de etnie

germana. Pentru a face, chipurile, concesii partenerului sau, Stalin si-a

limitat pretentiile la partea de nord a Bucovinei cu orasul Cernauti si a
promis ca va face tot posibilul pentru a nu fi afectate interesele
economice germane, indeosebi in "regiunile petrolifere romanesti"; in
acelasi timp, Moscova a cerut guvernului Reichului sa sfatuiasca fara
intarziere guvernul de la Bucuresti "sa se supuna cerintelor sovietice,
pentru ca, in caz contrar, razboiul este inevitabil". Conformandu-se,
Germania a recomandat Romaniei sa accepte conditiile rusesti, fara
nicio retinere; la fel, guvernul italian considera "de un interes european
esential" ca Romania sa evite un conflict cu Uniunea Sovietica.
La 26 iunie, ora 10 seara, Molotov a remis ministrului
plenipotentiar al Romaniei la Moscova, Gheorghe Davidescu, o nota
ultimativa, prin care se cerea guvernului Romaniei ca, in termen de
24 de ore, "sa inapoieze cu orice pret Basarabia Uniunii Sovietice";
sa-i "transmita partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hartii
alaturate". Aceasta harta, desfasurata in fata lui Davidescu intr-un colt
intunecat al biroului lui Molotov, era intocmita la scara de
1:1.800.000, grosimea liniei trasate cu creionul rosu acoperind o fasie
de teritoriu de peste zece kilometri latime. La cererea lui Davidescu de
a se preciza aceasta linie pe o harta militara amanuntita, Molotov a
raspuns ca lucrul se va putea face ulterior; se arata chiar dispus, la un
98 Ibidem, p. 315-316.
moment dat, sa reexamineze traseul liniei de ocupatie. Staruintele
repetate ale lui Davidescu au fost pana la urma respinse sub cuvant ca
guvernul sovietic considera linia ca acceptata definitiv, desi era
evident ca harta nu putuse parveni guvernului roman inainte de
expirarea ultimatumului.
Luand cunostinta de textul notei ultimative, Gheorghe
Davidescu a adoptat o atitudine demna si a aparat drepturile si
interesele Romaniei, folosind argumente istorice si juridice, precum si
date concrete privind structura etnica a Basarabiei si Bucovinei;
diplomatul roman a combatut fara menajamente "explicatiile" date de
seful diplomatiei sovietice, menite sa justifice pretentiile asupra celor
doua provincii romanesti. inainte de anexarea ei de catre Rusia tarista
in 1812, "Basarabia - sublinia Davidescu - a fost romaneasca timp de
cinci secole", iar "Bucovina n-a facut niciodata parte din Rusia".
Referindu-se la afirmatia din nota ultimativa potrivit careia
"majoritatea populatiei Basarabiei o reprezinta ucrainenii, in realitate
- preciza diplomatul roman - din 3 milioane de locuitori ai
Basarabiei, 2.300.000 sunt romani, 300.000 ucraineni, 60.000 rusi,
80.000 germani. in plus, mai sunt bulgari, francezi etc. Romanii
alcatuiesc majoritatea populatiei din Basarabia.
in ceea ce priveste Bucovina - continua plenipotentiarul
roman - aceasta a fost desprinsa de la Romania de Habsburgi in 1776.
Nedreptatea a fost reparata prin decizia populatiei Bucovinei din
[15/28] noiembrie 1918. in Bucovina sunt 300.000 de ucraineni si

700.000 de romani, fara a socoti locuitorii de alte nationalitati, care nu

sunt rusi. Bucovina n-a facut niciodata parte din Rusia"99.
in momentul "dialogului" Molotov-Davidescu, dispozitivul
ofensiv sovietic de-a lungul granitei de nord-est a Romaniei - compus
din 40 de divizii sustinute de 14 brigazi blindate, 30 de regimente si
4 divizioane de artilerie, potrivit informatiilor pe care le detinea
Marele Stat Major Roman - era realizat. Se intensificasera actiunile de
recunoastere si cercetare a malului Nistrului; se faceau intense
antrenamente de fortare a fluviului si se efectuau zboruri ilegale ale
aviatiei sovietice in spatiul aerian romanesc.
99 Idem, p. 325-327.
intre timp, autoritatile politice si militare sovietice au
definitivat planul de actiune militara vizand ocuparea Basarabiei si
Bucovinei. Acest plan avea doua variante. Prima prevedea ca, daca
"Romania nu cade de acord sa paraseasca benevol Bucovina si
Basarabia si sa-si retraga trupele peste raul Prut, Armata Rosie, printr-o
ofensiva vertiginoasa executata pe linia Nistrului, urma sa elibereze cu
arma in mana Bucovina si Basarabia"; varianta a doua preconiza o
"introducere rapida in Bucovina si Basarabia doar a unei parti a
trupelor sovietice concentrate pe Nistru, in scopul iesirii neamanate pe
traseul r. Prut, pentru a controla retragerea romanilor"100.
in vederea definitivarii raspunsului pe care urma sa-l dea la
ultimatumul sovietic, guvernul roman se informeaza la Berlin, Roma,
Ankara, Atena si Belgrad asupra ajutorului pe care l-ar putea primi.
Raspunsurile sosite la Bucuresti evidentiaza completa izolare
internationala a Romaniei.
La 27 iunie 1940, ora 12, Consiliul de coroana, intrunit
impreuna cu guvernul, a luat cunostinta de continutul notei sovietice
si, dupa dezbateri, a hotarat respingerea acesteia cu majoritate de
voturi si mobilizare generala. Totodata, Consiliul de coroana a
preconizat negocieri cu Moscova si "a aprobat hotararea guvernului
roman de a cere ca guvernul sovietic sa fixeze locul si data unde ar
putea sa aiba loc intalnirea delegatiilor ambelor guverne pentru a lua
in discutiune nota sovietica"101.
Prin raspunsul prezentat lui Molotov, in seara zilei de 27 iunie
1940, guvernul roman declara ca "este gata sa procedeze imediat si in
spiritul cel mai larg la o discutie amicala si de comun acord a tuturor
propunerilor emanand de la Guvernul sovietic". Ministrului Romaniei
la Moscova i s-a indicat ca odata cu inmanarea notei de raspuns sa
insiste asupra dorintei guvernului de la Bucuresti "de a evita un
conflict armat si de a raspunde in mod cat mai intelegator initiativei
sovietice. Totodata, mai mult ca o chestiune de ordine interna, s-a
decis mobilizarea generala"102.
100 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot impotriva Romaniei. 19391947, Editura Academiei de inalte Studii Militare, Bucuresti, 1994, p.
13-16.

101 Ion Mamina, Consilii de coroana, Editura Enciclopedica, 1997,

p. 192-200.
102 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 336, 341.
Seful diplomatiei sovietice s-a aratat nemultumit atat de
raspunsul guvernului roman, cat si de interpretarea data de Davidescu
acestui raspuns, in sensul ca "in principiu" propunerile sovietice erau
acceptate, urmand doar sa se ajunga la un acord privind procedura si
cadrul juridic de realizare a propunerilor respective. Molotov a
subliniat ca "daca raspunsul romanesc contine numai acordul asupra
negocierilor, atunci el nu il poate considera pozitiv. in declaratia
sovietica se vorbeste despre transmiterea de teritoriu catre Uniunea
Sovietica si nu despre negocieri"103.
A urmat a doua nota ultimativa transmisa la Bucuresti, in
noaptea de 27/28 iunie 1940, prin care se cerea ca:
"1. in decurs de 4 zile, incepand de la orele 14, dupa ora
Moscovei, la 28 iunie, sa se evacueze teritoriul Basarabiei si
Bucovinei de trupele romanesti.
2. Trupele sovietice, in acelasi timp, sa ocupe teritoriul
Basarabiei si partea de Nord a Bucovinei.
3. in decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice sa ocupe
urmatoarele puncte: Cernauti, Chisinau, Cetatea Alba"104.
inainte de primirea celei de-a doua note cu caracter de
ultimatum, in seara zilei de 27 iunie 1940, Consiliul de coroana a
schimbat hotararea luata in aceeasi zi: din cei 28 de participanti,
numai 6 si-au mentinut pozitia, pronuntandu-se pentru rezistenta Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Stefan Ciobanu, Silviu Dragomir,
Traian Pop si Ernest Urdareanu.
in dupa-amiaza zilei de 27 iunie 1940, Carol al II-lea l-a primit
in audienta pe Manfred von Killinger, aflat in misiune speciala la
Bucuresti, la invitatia lui Mihail Moruzov, Seful Serviciului Secret de
Informatii al Armatei Romane, si l-a rugat sa transmita la Berlin
urmatoarele: "Uniunea Sovietica a adresat Romaniei un ultimatum,
care este atat de strict, incat eu nu pot sa-l primesc. Poporul roman are
onoarea sa, care este si onoarea mea. Natural, razboiul contra Uniunii
Sovietice va fi foarte greu, insa eu nu pot sa fac altfel, ca soldat si ca
un Hohenzollern. Am numai dorinta ca Ungaria si Bulgaria sa nu
atace in spate armata romana angajata contra rusilor si sa am la
dispozitie trupele care se gasesc acum la frontierele cu aceste tari.
Astfel, as fi in masura sa rezist armatei sovietice".
103 Ibidem, p. 342.
104 Idem. Molotov a avertizat ca "guvernul sovietic nu va admite o
amanare", p. 346.
intrebat ce a hotarat fata de ultimatumul sovietic, Regele a
raspuns: "Eu am informat pe rusi ca sunt gata a intra in tratative. As fi
dispus sa fac unele concesii, daca pretentiile U.R.S.S. nu vor fi prea
exagerate".

Killinger a declarat ca el nu se indoia de bravura ostasilor

romani, insa, cei mai buni soldati nu pot sa faca nimic daca le lipsesc
echipamentele militare moderne. "Colosul rus va va distruge in cele
din urma. in cazul declansarii razboiului cu Uniunea Sovietica, veti
pierde, dupa parerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte
probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. Sursa bogatiei Romaniei
va fi atunci pierduta. Noi nu avem interesul ca teritoriul Romaniei sa
fie distrus. Pentru toate acestea, eu va fac propunerea ca, din
consideratii de ordin politic, sa urmati sfatul de a nu incepe un razboi
cu Uniunea Sovietica"105.
La 25 iunie 1940, Moruzov avusese o intrevedere cu
von Killinger. intrebat "Ce atitudine va lua Germania daca Romania
va fi atacata?", diplomatul german ar fi raspuns: "Germania nu va
putea face altceva decat sa exprime unele deziderate [fata de - C.T.]
U.R.S.S., o actiune militara in Est fiind pentru moment imposibila,
armata germana trebuind sa termine razboiul contra Angliei"106.
in urma analizei situatiei Romaniei din perspectiva geopolitica,
solutia aleasa atunci avea in vedere pastrarea fiintei de stat si, implicit,
posibilitatea redobandirii teritoriilor cedate.
in raspunsul catre guvernul sovietic, din 28 iunie 1940,
guvernul roman sublinia ca, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar
avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a
Europei, se vedea silit sa accepte cererile de evacuare a Basarabiei si
Bucovinei de Nord. Aceasta decizie a fost luata in conditii de izolare
politica, militara si diplomatica a tarii si dupa ce Ministerul Apararii
Nationale si Marele Stat Major au sustinut ca, in ipoteza rezistentei,
armata nu putea face fata mai mult de trei luni in lupta cu inamicul.
"Frica si lasitate. Poate prudenta sanatoasa. Numai viitorul ne-o va
arata" - nota Carol al II-lea in Jurnalul sau, la 28 iunie 1940.
105 Cristian Troncota, Mihail Moruzov si Serviciul Secret de Informatii
al Armatei Romane, Editia a II-a, revazuta si adaugita, Anexa de documente,
Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 1997, p. 534-536.
106 Ibidem, p. 195.
Generalul Ion Gheorghe, atasat militar si ministru
plenipotentiar al Romaniei la Berlin, in anii 1940-1944, arata ca regele
si consilierii sai au dat dovada de lasitate, deoarece "incercau sa se
justifice ca este inutila o rezistenta impotriva colosului sovietic. Ca si
cum onoarea unei natiuni are sens si valoare numai atunci cand
succesul este sigur!"107
Cauzele care au determinat guvernul de la Bucuresti sa
accepte ultimatumul sovietic au fost: infrangerea aliatilor occidentali,
ceea ce elimina posibilitatea oricarui sprijin extern; insuficienta
armamentului si materialului de razboi; presiunile diplomatice ale
Germaniei si Italiei; informarile care exagerau forta Armatei Rosii s.a.
Sindromul inferioritatii si izolarea totala au facut ca guvernul roman
sa refuze "modelul finlandez" si sa opteze pentru o solutie aparent

pragmatica, ce garanta pe moment mentinerea intacta a fortelor armate

si continuitatea statala. Aceasta decizie va avea urmari profunde
asupra intregii evolutii a Romaniei in al doilea razboi mondial si in
perioada postbelica.
IV.2. De la ultimatum la agresiune militara
Faptele care au urmat notelor ultimative sovietice din iunie 1940
intrunesc toate elementele unei agresiuni impotriva Romaniei. Armata
Rosie a patruns in spatiul aerian si terestru romanesc, in noaptea de
27/28 iunie 1940 - deci inainte ca guvernul Romaniei sa consimta la
retragerea trupelor si administratiei sale, ceea ce insemna, potrivit
Conventiei de la Londra din 1933 privind definirea agresorului, o
agresiune armata. Trupele sovietice au invadat Basarabia si Bucovina
de Nord printr-o actiune militara de anvergura, minutios pregatita, si
s-au comportat pe teritoriul romanesc ca pe un teatru de operatiuni
inamice: au luat mii de prizonieri, care au fost internati in lagare; au
capturat insemnate cantitati de armament si de tehnica militara etc. La
29 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat si tinutul Herta, apartinand
judetului Dorohoi, care nu facuse parte din Bucovina, anexata
Imperiului Habsburgic in 1775; apoi, ele si-au continuat inaintarea
pana la 11 km de orasul Herta, unde au fost intampinate cu foc de
107 Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Maresalul Antonescu (Calea
Romaniei spre Statul satelit), Editie si studiu introductiv de Stelian Neagoe,
Editura Machiavelli, Bucuresti, 1996, p. 175.
artilerie de regimentul roman comandat de colonelul Bota. Surprinsi,
rusii au ridicat steagul alb, cerandu-si scuze ca "au gresit", inaintand
prea mult, dar au batut tarusii de frontiera pe locul respectiv si au
plecat108.
Actele de agresiune au continuat si dupa 3 iulie 1940, cand se
incheiase evacuarea trupelor romane in spatele liniei de demarcatie
trasate de Stalin si Molotov; fortele militare sovietice, in dispozitiv
ofensiv, au incercat in permanenta sa depaseasca aceasta linie,
provocand incidente de frontiera, incheiate cu morti si raniti, ocupand
o serie de ostroave pe bratul Chilia, blocand astfel navigatia vaselor
romanesti pe aceasta artera fluviala dunareana, capturand nave
romanesti la Gurile Dunarii s.a. Astfel, "in perioada 27 iunie - 3 iulie
1940, Romania a suportat rigorile unui razboi nedeclarat din partea
vecinului sau de la Rasarit. Un altfel de razboi, care n-a putut sa intre
in tiparele clasice ale teoriei conflictelor armate cunoscute in
epoca"109.
in baza acestor atestari documentare, in care un rol important
revine documentelor intocmite de Serviciul Secret de Informatii al
Armatei Romane, confirmate si de alte surse diplomatice si
memorialistice, interne si externe, s-a reconstituit in partile esentiale
strategia guvernului de la Kremlin in realizarea politicii sale
revizioniste, adica luarea in stapanire sau sub control, a unor teritorii
ce fusesera inglobate in trecut Imperiului tarist: 1) revitalizarea

ideologiei panslaviste, care sa atraga colaborarea si sprijinul rusilor

din exteriorul U.R.S.S.; 2) reimpartirea sferelor de influenta cu
Germania, ceea ce s-a realizat prin pactul Molotov-Ribbentrop si
Tratatul de prietenie si stabilire a frontierei sovieto-germane;
3) pregatirea opiniei publice prin actiuni de propaganda si influenta;
4) activizarea comunitatilor minoritare din teritoriile revendicate,
indeosebi a ucrainenilor, rusilor si evreilor, prin organizarea lor
politica in comitete si asociatii de initiativa, precum si atragerea lor la
ideologia comunista in vederea crearii unor baze de sprijin (obiective
realizate prin actiuni de spionaj si diversiune); 5) deplasarea treptata a
108 Ion Gherman, Istoria tragica a Bucovinei, Basarabiei si Tinutului
Herta, Editura All, Bucuresti, 1993, p. 83-84. Tinutul Hertei - circa 300 km2 si
aproximativ 35 mii de locuitori - nu a fost mentionat in mod expres in niciun
document oficial sovietic (Ibidem, p. 79).
109 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 20.
unei puternice forte armate in apropierea granitelor teritoriilor ce erau
revendicate, atat pentru ocuparea unui dispozitiv strategic ofensiv, cat
si pentru descurajarea adversarului; 6) perfectarea unor planuri de
actiune militara pentru orice ipoteza (rezistenta sau acceptarea cedarii
teritoriale); 7) declansarea operatiilor militare intr-un context
international favorabil si coordonat cu actiunile Germaniei in Europa
occidentala. in fata unui asemenea scenariu, realizat punct cu punct, se
poate spune ca, dupa formularea celor doua note ultimative adresate
Romaniei, armatei sovietice nu i-a mai ramas altceva de facut decat sa
indeplineasca o simpla formalitate110.
in cazul Romaniei, reusita unui asemenea scenariu a fost
posibila datorita situatiei sale geopolitice, total defavorabila, si crizei
politice interne. Astfel, pe plan extern, prin promovarea unei politici
de neutralitate si echilibru, dar inclinata spre Anglia si Franta,
Romania s-a aflat izolata intre cele doua mari puteri revizioniste,
Germania si U.R.S.S. Orice incercare de rezistenta armata din partea
Romaniei putea avea consecinte dintre cele mai tragice. Se apreciaza
ca nu erau intrunite conditiile si elementele pentru o rezistenta de felul
celei finlandeze, iar o schimbare a politicii si strategiei militare
romanesti in domeniul apararii suveranitatii si integritatii teritoriale
insemna in fond a alege intre doua rele: 1) alianta cu Germania, care,
inainte de a se cunoaste deznodamantul operatiilor militare in Europa
occidentala si nordica, punea Romania in postura deloc dorita de a fi
adversara Angliei si Frantei - marile puteri care ne sprijinisera in
formarea si recunoasterea unitatii national-statale si ne oferisera
garantii de securitate; 2) alianta cu U.R.S.S., prin care se riscau
pierderea de jure si definitiva a teritoriilor romanesti nerecunoscute de
diplomatia Kremlinului in perioada interbelica, precum si deschiderea
drumului spre bolsevizarea Romaniei.
Pe plan intern, carentele in inzestrarea si pregatirea militara,
desele remanieri si schimbari de guvern in perioada regimului de

autoritate regala, recurgerea la masuri de represiune in afara cadrului

legal, precum si mentinerea legilor antisemite demonstreaza laolalta
110 Cristian Troncota, op. cit., p. 196-198.
slabiciunile regimului politic din Romania, incapabil de masuri prin
care sa mobilizeze intregul potential national de aparare.14
Agresiunea bolsevica a lovit, prima, in opera istorica
infaptuita de natiunea romana in 1918, sfidand hotararile suverane de
Unire de la Chisinau, Cernauti si Bucuresti. Rusia sovietica a rapit
Romaniei un teritoriu de 50.762 km2 (Basarabia 44.500 km2 si Nordul
Bucovinei 6.262 km2) cu o populatie de 3.776.309 locuitori111.
Romania nu a incheiat vreun act de cedare sau de delimitare a
teritoriilor sale ocupate de Armata rosie si nu a recunoscut vreo
motivatie legala a anexiunii. in sedinta comuna a Camerei Deputatilor
si Senatului din 2 iulie 1940, primul-ministru Gheorghe Tatarescu a
mentionat ca, intre alternativele rezistenta ori acceptare, guvernul a
optat pentru ultima din inalte ratiuni: "Am hotarat evacuarea
Basarabiei si a Bucovinei de Sus pentru a putea salva azi fiinta statului
roman si pentru a nu pune in primejdie viitorul romanismului. Declar
aici ca am luat aceasta hotarare sub presiunea fortei intr-unul din cele
mai grele momente ale istoriei noastre si lasand viitorului sarcina sa
judece actul nostru"112.
intr-un memoriu (datat 1 mai 1943, Poiana-Gorj), Gheorghe
Tatarescu avea sa revina asupra faptelor petrecute in Romania, in
iunie 1940, conchizand la un moment dat: "Respingerea ultimatumului
era, desigur, solutiunea cea mai usoara, era actul reflex al unui popor,
care corespundea si instinctului tarii si simtamintelor armatei.
Respingerea si rezistenta erau, in orice caz, pentru mine si Guvern,
solutiunea cea mai comoda. Ramaneam in istorie autorii gestului
eroic, care a trimis un popor mic sa infrunte o lupta cu forte de
111 Istoria Romanilor, vol. VIII, op. cit., p. 574. Teritoriul anexat de
U.R.S.S. reprezenta 50.762 km2 (dupa Anton Golopentia, Populatia teritoriilor
romanesti desprinse in 1940, in "Geopolitica si geoistoria", I, p. 3549) si 50.135 km2 (dupa dr. Sabin Manuila, Studiu etnografic asupra populatiei
Romaniei, Bucuresti, 1940). Potrivit altor surse, numarul populatiei din aceste
teritorii se ridica la 3.409.669 locuitori, din care 1.787.364 (52%) erau romani,
899.667 (26%) rusi si ucraineni, 275.419 (8,1%) evrei, 163.828 (4,8%) bulgari,
111.342 (3,3%) germani si 172.048 alte nationalitati. Teritoriul anexat de URSS
cuprindea toate cele 9 judete ale Basarabiei, judetele bucovinene Cernauti si
Storojinet, la care se adauga o parte din judetul Radauti, plus tinutul Herta (Apud
Vladimir Trebici, Pierderile teritoriale ale Romaniei in vara anului 1940: bilant
demografic, in "Studii si cercetari socio-umane", nr. 1, Editura I.N.I., Bucuresti,
1996, p. 22).
112 Gheorghe Buzatu, Romania si Marile Puteri (1939-1947), Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 103.
amploare gigantica si, refugiindu-ne apoi in departari senine, am fi
asteptat in liniste sfarsitul razboiului. Acceptarea ultimatumului era

solutiunea cea grea, era solutiunea cea dureroasa: parasirea vremelnica

a provinciilor voievodale, retragerea armatei cu spatele la inamic,
suferintele populatiei aruncate in voia soartei - toate ruinele si toate
suferintele erau legate de aceasta solutiune, singura insa care lasa
Statul roman cu puterile intacte si care ii da ragaz sa astepte
desfasurarea viitorului. Sentimentul si interesul egoist ne dictau
respingerea ultimatumului si rezistenta. Ratiunea si datoria fata de tara
ne dictau acceptarea. Nu am ezitat a hotari acceptarea si am luat
asupra mea si a guvernului odiosul acestei hotarari, raspunzand
Guvernului de la Moscova ca pentru a evita recurgerea la forta si
deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, Guvernul roman se
vede silit sa primeasca conditiile de evacuare a teritoriilor cerute de
Soviete"113.
Faptul ca factorii de decizie de la Bucuresti nu au respins
ultimatumul Moscovei, cu toate ca acesta nu-si gasea nicio justificare
in normele de drept international, a lasat, in opinia publica din tara si
din strainatate, in cercurile diplomatice europeane, impresia unei
infrangeri a Romaniei, intrucat, cu putin timp inainte de primirea
notelor ultimative sovietice, regele Carol al II-lea elogiase, intr-o
cuvantare publica, valoarea armatei romane si calitatile fortificatiilor
realizate in Basarabia.
Cedarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei a dus la
dezorganizarea economiei nationale si a slabit considerabil capacitatea
de aparare a tarii. Bogatia nationala s-a redus de la 8.717 milioane la
6.220 milioane de dolari; apoi, s-a intarit convingerea oficialitatilor de
la Budapesta si Sofia ca vor realiza, intr-un mod asemanator,
implinirea planurilor lor revizioniste prin ocuparea unor parti
importante din teritoriul romanesc114.
intreaga evolutie politica a Romaniei de dupa 26 iunie 1940
este legata de cedarea celor doua provincii istorice, care a aruncat tara,
inainte ca ea sa fie antrenata in razboi, printre victime, si nu in randul
vinovatilor. La 24 iunie 1941, primit de Veaceslav Molotov, ministrul
Romaniei la Moscova, Grigore Gafencu, declara ca: "Guvernul
113 Ibidem.
114 Valeriu Florin Dobrinescu, Batalia diplomatica pentru Basarabia
1918-1940, Editura Junimea, Iasi, 1991, p. 164.
sovietic nu a facut nimic pentru a impiedica, intre tarile noastre,
durerosul deznodamant de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut,
prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei si chiar a unei parti din vechea
Moldova... prin incalcarea teritoriului nostru, prin actele de forta ce au
intervenit pe Dunare chiar in timpul negocierilor pentru stabilirea unei
linii de demarcatie, Uniunea Sovietica a distrus in Romania orice
simtamant de siguranta si de incredere si i-a trezit indreptatita teama
ca insasi fiinta Statului roman este in primejdie. Am cautat atunci un
sprijin in alta parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin si nu l-am fi
cautat, daca nu am fi fost loviti si daca nu ne-am fi simtit

amenintati"115.
IV.3. Dictatul de la Viena din 30 august 1940
Dupa cedarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, Carol al II-lea
si guvernul sau au considerat ca singura solutie pentru iesirea
Romaniei din izolarea internationala era continuarea apropierii de Axa
Roma-Berlin, inceputa in mai 1940. Chiar in timpul evenimentelor din
26-28 iunie 1940, la conducerea Ministerului de Externe a fost adus
Constantin Argetoianu, consilier regal si presedinte al Senatului. La
29 iunie, a doua zi dupa ce fusese numit in noua functie, Argetoianu
l-a asigurat pe Fabricius ca el "si-a preluat functia numai cu conditia
de a adopta, in mod deschis, o politica de cooperare cu Axa si
indeosebi cu Germania", Romania "declarandu-se in mod fatis
prietena Germaniei"116.
La 1 iulie 1940, Romania a renuntat oficial la garantiile
anglo-franceze din 13 aprilie 1939, devenite ineficiente; iar in ziua
urmatoare, Carol al II-lea s-a adresat lui Hitler cu cererea de a proteja
Romania "in aceste vremuri de grea incercare", prin trimiterea la
Bucuresti a unei misiuni militare germane si garantarea frontierelor.
in raspunsul sosit la Bucuresti, la 4 iulie 1940, se arata ca, in
opinia Berlinului, "Romania nu va putea evita cedarea anumitor
teritorii catre Ungaria si Bulgaria" si ca pentru aceasta regele era
sfatuit sa inceapa negocieri cu vecinii "in problema revizuirilor
115 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 546.
116 Arhiva M.A.E., fond 71/Germania, vol. 79, f. 145.
teritoriale", cedarea unor teritorii romanesti Bulgariei si Ungariei fiind
considerata de Hitler "o conditie primordiala pentru o pacificare reala
a Balcanilor"117. Era un raspuns care demonstra cat de iluzorii erau
sperantele regelui si ale oamenilor politici din jurul sau ca vor reusi,
printr-o politica de supunere fata de Axa, pe plan extern, si de
promovare in plan politic intern a unor grupari progermane, sa
depaseasca momentul critic in care se afla tara.
in aceeasi zi de 4 iulie, guvernul Tatarescu este demis, fiind
inlocuit cu un guvern prezidat de Ion Gigurtu, iar la Ministerul
Afacerilor Straine este numit Mihail Manoilescu, cunoscut pentru
simpatia sa fata de Italia si Germania118. Din guvernul Gigurtu faceau
parte si fruntasi legionari: Horia Sima (ministru al cultelor si artelor),
Vasile Noveanu (ministru al inventarului avutiilor publice) si
Augustin Bideanu (subsecretar de stat la Departamentul finantelor).
Nichifor Crainic, numit ministru al propagandei nationale, aprecia ca
noul guvern era "un mozaic incoerent, al carui criteriu component era:
personalitati care sa fie eventual agreate la Berlin si la Roma"119.
Carol al II-lea spera ca prin formarea acestui cabinet va putea sa-l
convinga pe Hitler de fermitatea hotararii lui privind promovarea unei
politici progermane.
Guvernul Gigurtu a dat publicitatii, la 6 iulie, urmatoarea
declaratie: "Pe plan extern, guvernul intelege sa faca o politica de

117 Documents on German Foreign Policy (in continuare D.G.F.P.),

Series D. (1937-1945), vol. X, doc. 104. Telegrama lui Ribbentrop catre
Fabricius.
118 Sunt concludente in acest sens caracterizarile facute presedintelui
Consiliului de Ministri al Romaniei si ministrului afacerilor straine de catre un
functionar superior din Ministerul Afacerilor Straine al Reichului: "Gigurtu a
avut in ultimii ani, in toate problemele referitoare la Germania, o pozitie
favorabila si si-a manifestat convingerea ca Romania, tinand cont de impletirea
economica stransa, ar trebui sa tinda la relatii bune cu Germania" (Biblioteca
Academiei Romane, Arhiva Istorica (B.A.R., Arh. Ist.), fond 10, dosar 9G, f. 2526); "Pe plan intern, Manoilescu face politica de dreapta; pe plan extern, el a avut
mari simpatii pentru Italia si fascism, dar el simpatizeaza mult si cu Germania.
Cu regele a avut timp de multi ani relatii stranse, care numai in ultimul timp au
slabit intr-o oarecare masura, datorita pozitiei prietenoase a lui Manoilescu fata de
Garda de Fier. Numirea lui Manoilescu ca ministru de externe corespunde
hotararii regelui de a atrage Garda de fier in guvern" (Ibidem, f. 24).
119 Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii, 1, Editie Nedic
Lemnaru, Bucuresti, 1991, p. 315.
integrare sincera in sistemul creat de Axa Berlin-Roma si aceasta nu
numai ca o expresiune de realism politic, ci si ca o consecinta logica a
conceptelor politice si ideologice ale membrilor sai ... in acelasi timp,
guvernul vrea, in chip tot atat de hotarat, sa intretina relatiile cele mai
bune si mai cordiale cu toti vecinii, considerand pacea in aceasta parte
a Europei ca o conditie indispensabila a unei ordini politice
superioare". Combatand acuzatiile ca guvernul Gigurtu ar fi promovat
o "politica de aservire" fata de Germania, Manoilescu arata: "in
declaratiile noastre nu am intrebuintat decat minimul de formule
amabile pentru puterile Axei, atat cat pretindea imperios situatia si
atat cat se impune in diplomatie atunci cand vrei sa eviti de a irita pe
unul mai puternic decat tine, captandu-i bunavointa". El concluziona
ca politica guvernului Gigurtu a fost o "politica de adaptare si de
tergiversare, menita sa salveze existenta statului si a armatei si sa
minimalizeze eventualele sacrificii"120.
in spiritul politicii sale externe, noul guvern a hotarat
retragerea Romaniei din Societatea Natiunilor. Prin acest act - aprecia
Mihail Manoilescu in declaratia publicata la 11 iulie 1940 - "se
incheie definitiv o iluzie politica in care s-a staruit prea multa vreme.
Pe urma Societatii Natiunilor, Romania - impotriva unei aparente
spectaculoase - n-a recoltat niciodata niciun folos efectiv; in schimb a
fost antrenata printr-un mecanism automatic in actiuni politice
pagubitoare si contrarii adevaratelor sale sentimente fata de unele mari
si nobile natiuni prietene. Urmand o politica de comprehensiune a
adevaratelor sale interese si de realism european, Romania socoteste
ca prezenta sa in Societatea Natiunilor nu mai are nici o ratiune"121.
La 6 iulie 1940, suveranul de la Bucuresti, raspunzand
Berlinului, s-a declarat de acord cu inceperea de negocieri intre

Romania, pe de o parte, si Ungaria si Bulgaria, pe de alta parte, pe

baza schimbului de populatie si, ca accesoriu, eventuale rectificari de
granita, in speranta ca "Fhrerul isi va extinde sprijinul moral si
asupra Romaniei, cu scopul de a evita ca partile opuse sa negocieze si
120 Mihail Manoilescu, Memorii, iulie-august 1940, B.A.R., Arh. ist., f.
50-51.
121 Ioan Scurtu, Romania si Marile Puteri (1933-1940). Documente,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000, p. 170.
sa-si extinda pretentiile peste limitele justitiei nationale si ale
considerentelor politice"122.
Schimbarea orientarii politice externe a tarii si acordul pentru
inceperea negocierilor cu guvernul ungar au trezit o puternica
nemultumire in randurile conducatorilor fortelor politice democratice.
in scrisori adresate presedintelui Consiliului de Ministri, in memorii,
conducatorii partidelor National-Taranesc si National-Liberal contestau
dreptul guvernului, cat si al corpurilor legiuitoare "create printr-o
lovitura de stat, printr-un decret lege", si nu printr-o confruntare
electorala, de a reprezenta vointa nationala si de a lua hotarari in
numele poporului roman.
La 10 iulie a avut loc la Mnchen o "convorbire" la care au luat
parte Hitler si Ribbentrop din partea Germaniei, Ciano din partea
Italiei, Pl Teleki, prim-ministru, si Istvn Csky, ministru de externe,
din partea Ungariei.
Cancelarul german i-a asigurat pe reprezentantii lui Horthy ca
"Germania manifesta simpatie fata de revendicarile lor", subliniind
insa ca ar fi cel mai bine daca "ar incerca sa-si atinga scopul in etape
separate si prin negocieri". El a promis ca va folosi primul prilej
pentru a-i aduce la cunostinta lui Carol al II-lea ca o conditie esentiala
pentru stabilirea unei apropieri germano-romane este satisfacerea
revendicarilor teritoriale ale Ungariei si Bulgariei. Invitat de Hitler
sa-si spuna parerea, contele Ciano a declarat ca era intru totul de acord
cu declaratiile Fhrerului. "Italia - sublinia el - este in favoarea
mentinerii pacii si ordinei in Bazinul Dunarean si in Balcani, cu atat
mai mult, cu cat acest lucru este pe deplin posibil. Italia priveste insa
revendicarile Ungariei cu o intelegere prieteneasca. in consecinta,
ginerele lui Mussolini nu vede nicio alta cale pentru rezolvarea acestor
probleme, in afara de cea propusa de Fhrer, si anume ca Ungaria sa
se straduiasca sa-si satisfaca revendicarile ei revizioniste in etape si
prin negocieri"123.
Aflat la apogeul succeselor sale militare si politice, Hitler isi
permitea sa foloseasca, in relatiile cu seful statului roman, un limbaj
violent. intr-o scrisoare adresata lui Carol, la 15 iulie 1940, el cerea,
pe un ton ultimativ, ca Romania sa se incadreze definitiv in linia
politica a Reichului si sa consimta la cedari teritoriale fata de vecinii
122 A. Simion, Dictatul de la Viena, Editia a II-a revazuta si adaugita,
Editura Albatros, Bucuresti, 1996, p. 184-185.

123 D.G.F.P., Series C., The Third Reich: First Phase, vol. X,
doc. 146. Apud A. Simion, op. cit., p. 202.
sai revizionisti, subliniind ca "o revizuire a devenit inevitabila. Orice
incercare de a evita pericolele care ameninta tara dumneavoas-tra, prin
manevre tactice de orice fel, - arata dictatorul nazist -, trebuie sa fie si
va fi sortita esecului. Mai devreme sau mai tarziu, - si probabil intr-un
timp foarte scurt -, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea
Romaniei"124.
La 20 iulie 1940, cu ocazia audientei de prezentare pe care noul
ministru al Romaniei la Berlin, Alexandru Romalo, a avut-o la Hitler,
acesta a cerut din nou ca Romania sa ajunga rapid la o intelegere cu
guvernul ungar, subliniind ca "Reichul nu poate concepe relatiuni
stranse de prietenie cata vreme exista posibilitatea unei noi conflagratiuni
in Europa de Sud-Est"125. Sintetizand declaratiile Fhrerului
privind relatiile romano-germane, Romalo comunica la Palatul regal
urmatoarele:
"a. Nu putem conta pe niciun sprijin al Germaniei pana nu ne
intelegem cu Ungaria si Bulgaria;
b. Fhrerul recunoaste importanta economica a Romaniei,
reafirmand ca Reichul nu are niciun interes politic sau teritorial la noi;
c. Fhrerul, regretand greselile facute in politica interna,
declara ca aceasta politica nu-l priveste, el tratand cu Romania ca un
stat organizat si suveran ..." Aceasta ultima afirmatie a lui Hitler afirma Romalo - avea mai mult un caracter propagandistic, pentru a
infrange rezervele si teama regelui Carol ca ar putea fi silit sa abdice,
din cauza persecutarii Garzii de Fier. "Tot din vorbele lui am mai
desprins, fara ca el s-o fi spus expres - relata in continuare diplomatul
roman - ca ar vedea cu ochi buni o cat de larga colaborare la
administratia tarii a elementelor nationaliste (adica foste gardiste), cat
si a acelor elemente care de mult au vazut clar si au militat pentru o
politica alaturi de Germania. Spune, te rog, Majestatii Sale ca il rog
respectuos sa nu crute niciun sacrificiu pentru a putea realiza acest
lucru, mai cu seama in timpul tratativelor actuale. Cat despre
democratii nostri, ar trebui sa se tina cat mai la o parte". Totodata,
Hitler a lasat sa se inteleaga ca, odata pacea durabila stabilita cu
vecinii, "Romania poate conta pe sprijinul german, care, a insistat el,
va fi mai eficace decat cel franco-englez. Este insa clar ca, pentru
moment, razboiul cu Anglia nefiind terminat, nu se poate vorbi aci de
vreo atitudine germana ostila Rusiei si orice incercare a noastra de a o
124 Ibidem, doc. 171.
125 Arh. M.A.E., fond 71/Germania, vol. 79, f. 210-212. Telegrama a
Legatiei romane din Berlin catre Ministerul Afacerilor Straine.
face este nu numai o mare greseala tactica, ci si o ingreunare a
situatiei tarii noastre".
Scrisoarea lui Romalo se incheia cu recomandarea ca presa
romaneasca sa fie cat mai rezervata fata de Ungaria si Bulgaria, iar

opinia publica sa fie "pregatita, incetul cu incetul, in ideea unor noi

amputari care sunt inevitabile"126.
in zilele de 26 si 27 iulie 1940, primul-ministru Ion Gigurtu si
ministrul de externe Mihail Manoilescu au efectuat un turneu
diplomatic in Germania si Italia pentru a cunoaste in mod direct
conceptia guvernelor puterilor Axei privind tratativele pe care
Romania era somata sa le deschida cu Ungaria si Bulgaria. in timpul
intrevederii cu oficialii romani, Hitler a declarat ca este pentru
revizuirea frontierelor, cu retrocedare partiala de teritoriu catre
Ungaria si schimb de populatie in compensatie. A mai adaugat ca nu
este de acord cu cererile Ungariei de retrocedare totala a Transilvaniei,
considerandu-le "fantezie politica". Hitler s-a prefacut foarte interesat
de hartile etnice prezentate de partea romana (redactate de institute de
geografie si statistica din Austria, Germania, Italia, Ungaria si
Romania intre 1829-1930), aratandu-se impresionat de marimea si
intinderea elementului etnic romanesc. La despartirea de Fhrer,
M. Manoilescu a ramas cu impresia - dovedita, ulterior, gresita - ca
Germania este partizana unor intelegeri romano-ungare pe baza unui
schimb de populatie, cu minime rectificari teritoriale.
Rezultatele intalnirii cu Hitler din 26 iulie 1940 au fost
sintetizate astfel de Manoilescu: a) Romanii urmau sa trateze "liberi,
nesiliti si fara nicio interventie germana"; b) Tratativele nu erau
legate de niciun termen de incheiere; c) Baza tratativelor sa fie
schimbul de populatie, cu scopul de a se ajunge la o solutie in care
"niciun ungur sa nu ramana sub romani si niciun roman sub unguri";
s-a lasat deschisa posibilitatea unui plebiscit, cel putin, partial, in
Transilvania, sub controlul a doua state neutre, de exemplu Italia si
posibil Spania, care sa supravegheze schimbul de populatie.
La Roma, Mussolini a confirmat in total, "cu o fidelitate aproape
servila", punctele fixate la 26 iulie de Hitler. Cei doi dictatori - arata
Manoilescu - "se pazeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai
neplacuta eventualitate pentru ei", Fhrerul recunoscand ca mai facuse
un arbitraj, intre unguri si slovaci, si n-a avut decat nemultumire din
partea lor. (Aluzie la "primul arbitraj" de la Viena din 2 noiembrie
126 Ibidem, f. 213-215. Scrisoarea lui Romalo catre Urdareanu.
1938). La scurt timp, dupa cum observa cu amaraciune Manoilescu,
Hitler si Mussolini si-au incalcat flagrant cuvantul.
IV.3.1. Esecul negocierilor romano-ungare si "Arbitrajul"
germano-italian. La 16 august 1940, au inceput tratativele romanoungare,
la Turnu-Severin, delegat din partea Romaniei fiind ministrul
plenipotentiar Valeriu Pop, iar din partea Ungariei, ministrul
plenipotentiar Hory Andrs. Atitudinea partii ungare in cursul acestor
negocieri a tins premeditat la intreruperea lor, cerandu-se peste
jumatate din Ardeal cu peste 2.000.000 de romani. Toate tentativele
delegatiei romane se izbeau nu numai de rezistenta delegatiei ungare,
dar si de noi revendicari, care dovedeau intentia hotarata a acesteia de

a nu se ajunge la un acord. Aceasta atitudine negativa a adus

negocierile la un punct mort. La 19 august, in sedinta comuna, V. Pop
a dat citire unei declaratii in care se spunea ca "fata de teza guvernului
regal ungar, care se bazeaza pe revendicari de ordin teritorial, fara a
lua in considerare principiul etnic, teza guvernului regal roman s-a
intemeiat si se intemeiaza, fara duplicitate si fara rezerve, pe principiul
etnic, realizabil in practica prin schimbul de populatie si comportand,
drept consecinta logica, corective de ordin teritorial in masura,
bineinteles, in care acest principiu si-ar gasi aplicare ... Pentru a se
evita orice pierdere de timp, ramane ca guvernul regal ungar sa decida
daca primeste sau nu, drept baza de discutie, principiul etnic cu
corolariile sale". Surprins, Hry a reactionat, considerand "ca sub
aceste auspicii continuarea discutiilor noastre ar fi inutila". "Cei doi
delegati au hotarat, de comun acord, de a refera personal guvernelor
lor, delegatiile ramanand pe loc la Turnu Severin"127.
La 23 august 1940 s-a intrunit Consiliul de Coroana, chemat
sa adopte masurile necesare in vederea iesirii din impasul in care
ajunsesera negocierile.
Consiliul de Coroana a dat urmatoarele instructiuni primului
delegat roman la Turnu Severin:
"1. Sa obtina prealabil si ca o conditie sine qua non de la
unguri acceptarea principiului etnic, dupa care urma sa se faca un
127 Valeriu Pop, Batalia pentru Ardeal, editie Sanda Pop si Nicolae
Nicolaescu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1992, p. 104-105.
schimb de populatie total si obligatoriu intre cele doua tari, asa ca sa
nu ramana niciun roman in Ungaria si niciun ungur in Romania.
2. Numai dupa ce s-ar obtine recunoasterea acestui principiu
si s-a hotarat ca nicio schimbare de frontiera sa nu poata avea loc
decat dupa stramutarea efectiva a minoritarilor unguri la granita de
vest, sa se treaca la partea a doua a tratativelor si sa se calculeze
numarul total al ungurilor din Romania (care urmau sa fie evacuati) si
apoi suprafata strict necesara existentei ungurilor muncitori de
pamant, cu indicarea regiunii de la granita in care s-ar face
stramutarea"128.
"Nimic nu este mai caracteristic pentru a defini situatia
groaznica in care se gasea Romania atunci - aprecia Manoilescu decat faptul ca atatia barbati politici, care erau in afara de guvern,
inclusiv mitropolitii tarii, au trebuit sa fie de acord asupra unei cesiuni
teritoriale (conditionate si eventuale, asa cum intelegem noi). Aceasta
inseamna ca nu exista alta perspectiva pentru tara la vremea aceea
decat sau distrugerea totala a tarii sau solutia schimbului de populatie
cu fatalul ei corectiv teritorial.
Nu stim cum va judeca viitorimea faptul ca unei asemenea
teribile constrangeri noi toti, cei din Consiliul de Coroana, ne-am
resemnat la o asemenea eventualitate, dar este sigur ca, daca vreodata
va fi sa fim blamati, ne vom gasi in buna tovarasie a unor oameni, care

reprezentau pentru Ardeal autoritatea morala a lui Vaida-Voevod, iar

pentru Vechiul Regat pe aceea a lui Nicolae Iorga".
Negocierile s-au soldat cu un esec total, guvernul de la
Budapesta refuzand sa accepte principiul etnic, adica efectuarea unui
schimb de populatie insotit in subsidiar de unele rectificari de
frontiera.
La 26 august, Ribbentrop propune omologului sau italian, Ciano,
convocarea la Viena a reprezentantilor Romaniei si Ungariei in
vederea adoptarii unei solutii in diferendul dintre cele doua state. A
doua zi, Hitler si consilierii sai stabilesc limitele teritoriului pe care
Romania urma sa-l cedeze Ungariei. Aceasta solutie, contrara oricaror
principii de justitie, realitatii etnice si adevarului istoric, avea in
vedere interesele economice, politice si militare ale Germaniei si ale
Ungariei. Se uneau, de fapt, doua variante la care se ajunsese anterior
128 Ion Mamina, op. cit., p. 222.
in cadrul unei intalniri, la care au participat Ribbentrop, ministrii
germani la Bucuresti si Budapesta (Wilhelm Fabricius si Otto von
Erdmannsdorff) si Karl Clodius. Fabricius a propus cedarea unor zone
de frontiera la care Ribbentrop a adaugat si Clujul; iar o propunere
alternativa, facuta de Clodius, prevedea cedarea unei fasii inguste din
nordul Transilvaniei, prelungita in zona locuita de secui, ca o palnie.
Fabricius a atras atentia lui Ribbentrop asupra pericolului ca nu cumva
cele doua propuneri sa fie contopite, pentru ca s-ar crea o situatie
insuportabila pentru Romania, ceea ce s-a si intamplat. Hitler a
combinat cele doua propuneri, astfel incat teritoriul ce urma sa fie
cedat Ungariei devenise mult mai mare decat fusese prevazut in
fiecare dintre propunerile luate aparte. Linia de frontiera, indicata pe
harta cu creionul albastru, era lata de 6 km si punea in situatie dificila
comisia insarcinata cu delimitarea frontierei in teren. Cu aceasta
arbitrara trasare de frontiera, Hitler a luat una din cele mai funeste
hotarari ale sale129.
La 27 august, seara, consilierul Legatiei germane la Bucuresti,
Gerhard Stelzer, inmaneaza guvernului roman invitatia ca Mihail
Manoilescu sa vina la Viena, investit cu "depline puteri, pentru
tratative privind relatiile romano-ungare". O invitatie similara a fost
adresata guvernului ungar.
Delegatii romani (Manoilescu era insotit de Valeriu Pop) au fost
supusi unui adevarat santaj. Mai intai, la 29 august, ei au fost
informati, de catre Ribbentrop si Ciano, ca Germania si Italia isi
asumasera rolul de arbitri in "diferendul" roman-ungar, apoi li s-a
cerut sa comunice pana la ora 20 daca erau de acord cu arbitrajul. Ca
masuri de presiune asupra Romaniei, o serie de unitati germane au fost
transferate din Vest in Est, fiind pregatite sa execute o operatie rapida
de ocupare a zonei petrolifere romanesti, in zilele de 31 august 1 septembrie 1940, inclusiv prin formatiuni de parasutisti. Paralel, s-a
incurajat in mod tacit atitudinea belicoasa a Budapestei si s-a

exacerbat, in scop diversionist, pericolul unei interventii comune

ungaro-sovietice, sprijinita de Bulgaria. Informatiile alarmante,
furnizate Romaniei de Germania si Italia in acele zile, pe diferite
canale diplomatice si militare "binevoitoare", despre miscarile de
129 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu.
Relatiile germano-romane. 1938-1944, Editie si studiu biobibliografic de Stelian
Neagoe, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 126.
trupe de la hotarele ei au sporit deruta guvernantilor, le-au anihilat
discernamantul si vointa de a rezista santajului.
Consiliul de coroana si guvernul, intrunite in noaptea de 29 spre
30 august 1940 orele 2,30-5, au decis - cu o majoritate de 21 contra
10 si o abtinere - sa se supuna puterilor Axei, motivand ca aceasta era
singura solutie pentru salvarea fiintei politice a statului roman. Pentru
respingerea "Arbitrajului" si pentru rezistenta armata s-au pronuntat
C.I. (Dinu) Bratianu (P.N.L.), Ion Mihalache, Mihai Popovici
(P.N.T.), Nicolae Balan, mitropolit al Ardealului, Victor Iamandi,
Victor Antonescu, Constantin Angelescu, general Arthur Vaitoianu,
A.C. Cuza, Silviu Dragomir - consilieri regali. "Consiliul de coroana
- se arata in comunicatul dat publicitatii -, examinand toate
posibilitatile, a ajuns la singura incheiere mai favorabila, adica la
acceptarea arbitrajului Axei, Romania gasindu-se in acest moment
absolut intre dusmani. intregul sistem pe care se baza politica externa
a democratiei s-a prabusit in intreaga Europa".
La 30 august 1940, in palatul Belvedere din Viena, Joachim von
Ribbentrop si Galeazzo Ciano, in prezenta delegatiilor Romaniei
(Mihail Manoilescu si Valeriu Pop) si Ungariei (Istvn Csky si Pl
Teleki), comunica hotararea lor prin care Romania este obligata sa
cedeze un teritoriu, care - dupa datele statistice de la 1 ianuarie 1940 avea o suprafata de 42.610 km2 cu 2.388.774 de locuitori, dintre care
50,2% romani, 37,1% secui si maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germani,
restul fiind ruteni, cehi, slovaci si alte etnii.
"Arbitrajul" Germaniei si Italiei de la Viena din 30 august
1940 nu a avut nimic comun cu ceea ce presupunea o asemenea
procedura, in afara de denumire. A fost un dictat imperialist ce viola
flagrant dreptul inalienabil al romanilor, infaptuit prin hotararea
istorica a Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie
1918. Ribbentrop si Ciano au invocat insistent in fata delegatilor
romani pericolul grav al disparitiei statului roman, ca urmare a unei
agresiuni simultane a Rusiei, Ungariei si Bulgariei.
"Actul de la Viena - arata M. Manoilescu - a fost un act de
surpriza si de cursa, un act de teroare, care n-a lasat loc niciunei
libertati de hotarare din partea noastra. Amenintarea cu nimicirea
statului roman prin strivirea lui pe trei fronturi, anuntarea intrarii
trupelor germane in tara ca inamice, termenele scurte, cu prelungiri de
cate 10 minute, refuzul de a asculta partile, lipsa formelor esentiale ale
unui arbitraj (cerere scrisa, act de compromis, sedinta de dezbateri),

toate acestea ridica arbitrajului orice caracter de act juridic

normal"130. "Mai mult decat atat, - argumenta el -, orice arbitru este
ales liber de cele doua parti si este presupus dezinteresat, atat in ce
priveste solutia ce urmeaza a da, cat si in ceea ce priveste necesitatea
arbitrajului insusi. Or, in cazul de fata, arbitrii terorizau una din parti
ca sa accepte cu orice pret arbitrajul si sa se impuna ei personal ca
arbitri! Asta inseamna ca arbitrii aveau un interes propriu ca
arbitrajul sa se faca, iar prin teroarea exercitata asupra unei parti
indicau dinainte cine va pagubi pe urma sentintei lor! Victima era
desemnata anticipat si arbitrii o sileau cu brutalitate sa intre sub cutitul
lor. Un asemenea act mai poate fi oare un act de vointa libera, valabil
juridiceste? El este o scena dintr-un film de groaza din lumea
banditilor de drumul mare"131. De aceea, concluzioneaza el, la
30 august 1940, la Viena, Germania si Italia nu au efectuat un
arbitraj, ci un dictat. in acest sens, el citeaza si declaratia lui Winston
Churchill si a Lordului Halifax, imediat dupa dictat, care anuntau ca
Anglia nu recunoaste decizia "arbitrilor" de la Viena, deoarece aceasta
este "rezultatul unui dictat, impus Romaniei in mod silit de catre
puterile Axei prin constrangere". Pe de alta parte, verdictul de la
Viena prejudicia capacitatea de rezistenta a Romaniei, fara insa a
satisface in totalitate pretentiile iredentismului maghiar, transforma
Transilvania intr-un subiect de disputa permanenta intre Ungaria si
Romania si, in acelasi timp, un instrument de presiune si santaj pentru
Germania in relatiile cu cele doua tari in anii 1940-1944, diplomatia
Berlinului speculand in interesul sau acest diferend pentru a le
mentine pe amandoua in cadrul aliantei cu Axa.
Arbitrajul de la Viena a provocat vii discutii intre liderii
partidelor istorice. Astfel, in cadrul unei reuniuni a conducerii P.N.T.
din 5 septembrie 1940, Nicolae Lupu l-a intrebat pe Iuliu Maniu daca
nu crede ca "populatia romaneasca din Ardeal ar fi grav amenintata in
existenta ei, in cazul unui razboi cu ungurii si cu germanii. Ghita Pop
l-a sustinut pe Lupu, adaugand ca, evitand pentru moment razboiul,
noi am putea retine pe Antonescu sa nu se arunce complet in mainile
nemtilor si ale Garzii de Fier. Sfatuindu-l sa formeze un guvern
130 Mihail Manoilescu, op. cit., p. 335.
131 Ibidem, f. 255-356.
numai din militari, a continuat el, noi partidele politice stand deoparte,
ramanem libere sa protestam in contra Arbitrajului de la Viena si
astfel natiunea nu mai poarta nicio raspundere pentru executarea
acestui arbitraj, impus cu forta, mai ales ca ea a pedepsit atat guvernul
cat si pe regele care au acceptat acest act odios."132 Ideea lui Ghita
Pop a fost sustinuta de Ionel Pop, care credea si el ca un razboi in
acele imprejurari "e foarte primejdios" pentru viitorul romanilor din
Transilvania.
infatisand aceste dezbateri, Ioan Hudita arata ca Iuliu Maniu,
contrar obiceiului sau de a vorbi ultimul la reuniunile conducerii

P.N.T., a luat cuvantul si pe un ton vadit suparat a declarat ca se

pornea de la o idee complet gresita, considerandu-se ca un razboi cu
ungurii inseamna neaparat si unul cu germanii. "Eu - sublinia Iuliu
Maniu - sunt azi mai convins ca oricand ca germanii nu sunt dispusi
sa angajeze un singur soldat in sprijinul Ungariei, daca noi refuzam sa
executam actul banditesc de la Viena, al carui autor este mai mult
Ciano decat Ribbentrop. in momentul de fata, Hitler este atat de
ingrijorat de rezistenta neasteptata a Angliei si de ajutorul pe care ea il
primeste din partea Statelor Unite, incat nu vrea sa se tulbure cu nimic
pacea in bazinul dunarean. Planul meu de rezistenta fata de Actul de la
Viena si de bunavointa fata de Germania, careia ii putem oferi un
acord economic cat se poate de satisfacator pentru ea, are cele mai
bune sanse sa fie aprobat de Hitler; pentru aceasta ne trebuie sa
constituim imediat guvernul national, asa cum ma intelesesem cu
Antonescu, si sa decretam mobilizarea generala a armatei; pe unguri ii
invitam sa paraseasca zona ocupata in termen de 24 de ore, altfel le
taiam retragerea, ocupand valea Tisei; iata ce trebuie spus lui
Antonescu sa faca, daca este un om corect, un bun patriot si nu un
instrument in mainile lui Fabricius."133 in continuare, Iuliu Maniu l-a
rugat pe doctorul Nicolae Lupu sa ia contact cu Ion Antonescu, a doua
zi la 6 septembrie 1940, sa explice punctul sau de vedere, conjurandu-l
sa-l accepte.
132 Ioan Hudita, Jurnal politic (1 ianuarie 1940 - 6 septembrie 1940),
Studiu introductiv si note de Dan Berindei, Institutul European, Iasi, 1998,
p. 323-324.
133 Ibidem.
IV.3.2. Consecinte pe plan intern si international. Dupa
ultimatumul de la Moscova, la Viena s-a savarsit o noua crima
impotriva Romaniei. "in felul acesta, miseleste, prin surprindere si
violenta, ca talharii in miez de codru - scria diplomatul roman Raoul
Bossy - a fost vremelnic ucisa Romania Mare mai intai de Stalin, apoi
de Hitler si Mussolini, prin uneltele lor Ribbentrop si Ciano"134. Linia
de demarcatie impusa la Viena a afectat extrem de grav teritoriul
romanesc situat la nord de Carpatii Meridionali. Ea taia caile de
comunicatii, separa orasele industriale de zonele de materii prime,
condamnand la izolare si regres economic atat partea de sud, cat si cea
de nord a Transilvaniei. in pofida mutilarii geografice a teritoriului
romanesc, autorii dictatului nu au putut rupe din trupul Transilvaniei o
regiune in care romanii sa nu fie majoritari. Pentru a se incorpora
Ungariei 976.955 cetateni de etnie maghiara a trebuit sa intre sub
ocupatie straina 1.321.581 de romani, ceea ce a facut pe observatorii
obiectivi sa remarce ca Ungaria a primit prin Arbitrajul de la Viena
mai multi romani decat unguri.
Detaliile traseului noii granite urma sa fie stabilite pe teren de
o comisie mixta romano-ungara. Teritoriul romanesc atribuit Ungariei
trebuia sa fie evacuat de trupele romane pe etape, in decurs de 15 zile.

Romanii ramasi pe teritoriul cedat dobandeau automat cetatenia

ungara; ei aveau dreptul sa opteze in decurs de sase luni pentru
cetatenia romana, fiind obligati, in acest caz, sa treaca in Romania in
decurs de un an. Aceleasi principii erau aplicate populatiei maghiare
care locuia in Romania.
Prevederile Arbitrajului au fost prezentate, in detaliu, de
Alexandru Romalo unui nou Consiliu de Coroana, din noaptea de 30
spre 31 august 1940. La acest Consiliu, care a avut un rol de
informare, au participat si Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Gheorghe
Bratianu si mitropolitul unit Alexandru Niculescu, care nu fusesera
prezenti la Consiliul din noaptea anterioara. Reproducem, in
continuare, cateva pasaje din opiniile exprimate cu acel prilej135:
Nicolae Iorga: "Noi trecem printr-un moment al razboiului;
momentul acesta al razboiului muta granita in folosul unui popor.
134 Raoul Bossy, Amintiri din viata diplomatica (1918-1940), Volumul
al II-lea 1938-1940, Editie si indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, 1993,
p. 284.
135 Ion Mamina, op. cit., p. 260-272.
Daca poporul unguresc a cerut aceasta, daca poporul unguresc ar
incerca sa umple tara, aceasta ar fi o mare greseala pentru Ungaria.
Dar ceea ce se intampla acum este numai biruinta unei caste
stapanitoare in Ungaria, e biruinta grofilor, care au cerut regiunea
Clujului, unde aveau mosii si averi mari; avem a face cu o clasa
sociala bogata, dibace, care a stiut intrebuinta o contingenta europeana
trecatoare. Formularea pentru mine este aceasta; o clasa sociala
apartinand trecutului, care n-are niciun viitor, a putut sa castige,
intrebuintand un moment, care este supus la toate intamplarile
viitoare, a vrut sa ne despoaie de o parte din tara. Nu sant in stare nici
macar sa-i stapaneasca; noi, cu calitatile noastre, poate mai mult cu
defectele noastre, i-am putut stapani; ei, cu defectele lor si mai ales cu
calitatile lor, nu vor putea stapani aceasta bucata de pamant.
Prin urmare, eu inchei cu un apel catre poporul romanesc de
acolo, nu pentru o rezistenta armata, de care s-a vorbit si care este
imposibila, fata de mijloacele actuale de lupta; dar sistemul acesta de
stapanire a natiunii cu impunere de sus, acesta nu poate dura decat in
vremuri de revolutie si in vremuri de razboi; indata ce se va reveni la o
stare de lucruri cat de cat constitutionala, cum a fost inainte,
stapanitorii acestia, care prin viclesug s-au strecurat, vor intalni
rezistenta poporului romanesc si aceasta face mai mult decat tot ce am
fost in stare sau n-am fost in stare sa facem cu armata noastra.
Aceasta este parerea mea."
Iuliu Maniu: "Maiestate, eu, in numele poporului roman din
Ardeal, protestez contra ruperii integritatii Ardealului, protestez
impotriva alipirii acestor parti catre Ungaria si protestez in contra
procedurii care s-a observat, care da aspectul ca aceasta ciuntire a
acestei parti a Ardealului se intampla oarecum cu invoirea noastra,

printr-o judecata convenita de noi ...

Ce este de facut?
Nu vreau sa fac nicio aluzie dureroasa; trebuie insa sa constat
ca aceste continue cedari, fara o lovitura de sabie, fara o picatura de
sange, sunt o adanca stirbire a demnitatii si puterii statului nostru. Nici
intr-un caz n-ar fi trebuit sa se admita acest lucru. Orice argument,
orice motiv de practicitate momentana trebuia sa fie trecut in fata
onoarei nationale, inaintea mandriei nationale si in fata consideratiei
ca trebuie sa avem o traditie mare si puternica.
O natiune nu traieste prin generatia existenta, nu traieste prin
actiunea generatiei, care intr-un moment dat este, ci prin traditia si
aspiratiile ei. Generatia prezenta este numai o punte, care leaga
trecutul cu viitorul, care formeaza esenta unei natiuni...
Eu cred ca nu trebuie sa luam la cunostinta arbitrajul facut la
Viena. Eu am fost contra tratativelor si am spus: daca este in Europa o
forta superioara, lipsita de constiinta de drept si de dreptate, lipsita de
cunostinta datelor istorice si cu puterea sabiei vrea sa hotarasca asupra
poporului romanesc, apoi sa hotarasca cu sabia si sa spuna: sabia este
in mana mea si cu ea tai harta Romaniei. Si apoi atunci, fireste noi
vom sti ca ceea ce desface sabia, sabia va putea odata reface.
Dar ca noi, in orice forma, sa ne supunem la o hotarare, care
vine asupra capului nostru, fara niciun fel de rezistenta, gasesc ca este
o profunda greseala. Orice masura trebuie luata pentru a nu ne supune
la aceasta greseala istorica si orice greutate care ar veni pe capul
nostru n-ar fi prea mare pentru a salva onoarea noastra nationala si
viitorul nostru national. Eu nu voi provoca, Maiestate, cauzele pentru
care am ajuns pana aci. Constat ca am ajuns intr-o izolare
internationala de care n-am fost vrednici; constat ca serviciile noastre
externe si guvernele noastre n-au stiut sa slujeasca interesele neamului
romanesc si sa ingrijeasca de amicitii si prin urmare ca interesul
Maiestatii Voastre si interesul tarii noastre, al onoarei sale, este ca sa
traga imediat consecintele acestei proceduri nepotrivite cu interesele
neamului romanesc".
George Bratianu: "Eu nu vreau nici sa ingreunez aceste
dezbateri si nici sa fac procesul trecutului, desi odata va fi facut; daca
nu-l vom face noi, altii il vor face, dar tin sa amintesc un lucru: am
luptat pentru o anumita politica, in afara de ceea ce era in ultimii ani.
Tin sa spun ca daca am luptat pentru aceasta politica, am luptat pentru
ca aveam nadejdea si convingerea - si eu am facut chiar declaratii in
aceasta privinta -, ca prin aceasta politica putem pastra granitele tarii.
Daca amintesc acest lucru este ca aceasta ma indreptateste cu atat mai
mult sa afirm astazi, cand dl. Romalo, ministru nostru la Berlin,
spunea ca la Viena am fost amenintati cu dusmania Reichului, sa spun
ca prefer dusmania Reichului, decat dispretul Reichului, pe care ma
tem ca il avem cu prisosinta astazi ...
Cred ca singurul fel de a pastra dreptul nostru in fata viitorului

este sa avem curajul sa spunem Reichului ca asa cum a luptat el cu

succes impotriva dictatului de la Versailles si Coridorului, consideram
de demnitatea si datoria noastra sa desfiintam acest coridor nenorocit,
care taie inima tarii in doua si care ni se impune si astazi.
Mai am un singur cuvant de adaos. Cred, si s-a spus cu multa
dreptate, ca aici nu suntem o adunare deliberativa. Ne-ati chemat sa
rostim aci glasul constiintei si parerile noastre, glasul tarii, dar cred ca
este in interesul tarii ca aceste pareri ale noastre sa fie cunoscute; sa
fie cunoscute nu pentru clipa prezentului, sa se stie ca in ceasul acesta,
cel mai greu, s-au ridicat protestele care s-au facut aci si s-a inscris
dreptul nostru in paginile viitorului".
Alexandru Niculescu, mitropolitul unit al Blajului: "Pierdem,
Sire, prin Dictatul de la Viena aproape jumatate din Ardeal; pierdem
parti locuite in marea lor majoritate, unele aproape in totalitatea lor, de
romani, pierdem regiuni care ne sunt dragi sufletului, cu care suntem
concrescuti sufleteste, pierdem 1.200.000, poate si mai bine de
romani, reincorporati Ungariei...
Asa ceva nu se poate. De aceea, in toata smerenia, rog pe
Maiestatea Voastra sa nu-mi ia in nume de rau, daca eu ma alatur la
acei membri ai Consiliului de Coroana, care si-au spus cuvantul de
protest, fata de injonctiunea care ne-a venit de la unguri. Nu putem
accepta astfel de injonctiuni. O natiune nu tolereaza astfel de
injonctiuni.
Violenta non durant, zice latinul. Si astfel va dispare si acest
cosmar, pe care il traim in ziua de azi. Am credinta nestramutata,
Maiestate, ca se va reface iarasi unitatea noastra nationala; am
nadejdea neclintita in bunul Dumnezeu, caci Dumnezeu nu doarme, ne
va aduce iarasi seninul peste cerul patriei noastre sfinte si vom
sarbatori, de la un capat la altul al Ardealului, hora mare a unirii, pe
care unire ne-o invidiaza dusmanii nostri seculari".
Nicolae Balan, mitropolitul ortodox al Ardealului: "Prin votul,
pe care l-am dat in zorii zilei de astazi, am refuzat arbitrajul, fiindca
nu puteam sa consimt ca destinul natiunii mele sa fie atarnator de alta
victorie, in afara de el. Si astfel precum am refuzat arbitrajul, refuz in
momentul acesta, din intreg sufletul meu si in numele intregului cler si
popor al Bisericii mele, rezultatul care ni s-a facut cunoscut astazi ...
Noi precum bine s-a spus, nu suntem rezultatul Trianonului, ci
unirea noastra politica si nationala se bazeaza pe unitatea de sange si
pe unitatea de neam; unirea aceasta politica si nationala a fost aspiratia
cea mai inalta a tuturor generatiilor care ne-au precedat, de cand
poporul romanesc s-a trezit in constiinta de sine.
De aceea, aceasta politica nationala, infaptuita cu un elan de
nedescris inainte cu 20 de ani si ceva, prin unirea tuturor romanilor,
n-o putem face atarnatoare de la arbitrajul nimanui.
Un popor gelos de viitorul sau nu traieste prin abdicari, ci
traieste prin jertfele ce este in stare sa le aduca pentru aspiratiile sale.

in fata situatiei dureroase in care suntem asezati, Biserica

mea, precum a fost in tot trecutul ei, va ramane si de acum inainte
depozitara aspiratiunilor integrale ale neamului nostru.
Nici in situatia dureroasa de astazi nu-mi pierd increderea in
viitorul neamului nostru. Un popor care a indurat atatea vijelii va sti sa
infrunte si zilele grele de astazi.
Dreptatea este de partea noastra si unde dreptatea calauzeste
pasii de viitor al unui popor, Dumnezeu coboara binecuvantarea sa si
biruinta nu poate sa intarzie."
in comunicatul publicat la 31 august 1940 se arata:
"Hotararea Consiliului de Coroana, tinut in noaptea de
29-30 august, de a accepta arbitrajul puterilor Axei in tratativele
romano-ungare a fost luata in circumstante exceptional de grele.
Conferinta de la Viena, determinata din initiativa Germaniei si
Italiei, interesate la mentinerea pacii in sud-estul Europei, s-a
desfasurat in imprejurari in care Romania trebuia sa aleaga intre
salvarea fiintei politice a Statului nostru si posibilitatea disparitiei lui.
Amenintarea cu razboiul din partea dusmanilor nostri, precum
si imposibilitatea ministrilor de Externe german si italian de a ramane
mai mult de doua zile la Conferinta de la Viena au determinat
Romania sa se hotarasca in cel mai scurt timp util.
Acceptarea Arbitrajului, care lasa totalmente in mainile Axei
rezolvarea diferendului romano-ungar, oferea Romaniei, drept
compensatie din partea Germaniei si Italiei, garantarea categorica a
fruntariilor noastre fata de oricare dintre vecini."136
136 "Universul", an 57, nr. 239 din 31 august 1940.
Puterile Axei ofereau Romaniei, odata cu sentinta de la Viena,
garantarea frontierelor sfartecate, care-i mai ramasesera. Prin doua
note identice, inmanate lui Manoilescu, la 30 august 1940, se arata ca
Germania si Italia isi asumau "garantii de inviolabilitate si integritate a
Statului Roman". Aceste garantii au nemultumit guvernul sovietic. in
noiembrie 1940, Hitler i-a declarat lui Molotov, aflat in vizita la
Berlin, ca Germania a respectat clauzele pactului secret din 1939, spre
deosebire de "partea rusa", argumentand cu exemplul Bucovinei.
Replicand, ministrul de externe sovietic a aratat ca Germania trebuie
sa inteleaga interesul Rusiei fata de Bucovina, dar in loc de aceasta, a
garantat intregul teritoriu al Romaniei si a desconsiderat cu totul
dorintele Rusiei cu privire la Bucovina de Sud.
in raportul trimis ministrului de externe, Mihail Sturdza, la
21 septembrie 1940, Grigore Gafencu semnala ca tema tuturor
convorbirilor diplomatice la Moscova in saptamana trecuta a fost
supararea Guvernului sovietic in urma Conferintei de Arbitraj de la
Viena137. Dupa unii - "versiunea britanica" - germanii si rusii au
lucrat din nou mana in mana pentru a inlesni "operatia de la Viena";
dupa altii - "versiunea italiana" - conducerea sovietica nu a fost
instiintata decat in ultimul moment si numai in mod aproximativ

despre ceea ce se decisese la Viena, afland rezultatul - adica noua

linie de democratie romano-maghiara si garantia germano-italiana numai din ziare si din comunicarea oficiala pe care contele
Schulenburg i-a facut-o lui Molotov, la 31 august 1940. "Versiunea
italiana" - cum a numit-o Gafencu - era cu certitudine cea adevarata.
Guvernul U.R.S.S. era nemultumit ca s-au luat hotarari privind "noua
oranduiala" in Sud-Estul Europei fara participarea sa.
"Reincepe chestia de la Mnchen!" - ar fi declarat la legatia Suediei
Solomon Abramovici Lozovski (Dridzo), adjunct al Comisarului
sovietic pentru Afaceri Straine. Nemultumire de forma: sovieticii
considerau ca au un drept castigat, in urma Pactului din 23 august
1939 si in urma unei stranse colaborari economice si politice care a
urmat de atunci intre cele doua imperii de a participa intotdeauna la
prefacerile din Bazinul dunarean si din Peninsula Balcanica.
Nemultumire de fond: impartirea zonelor de influenta intre Germania
137 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit., p. 407-408.
si Uniunea Sovietica in Sud-Estul Europei nu fusese precisa. Rusii au
pastrat o "rezerva mentala" referitoare la Balcani - o usa intredeschisa
spre Sud - pentru a-si implini o data visul de a lua in stapanire
exclusiva Marea Neagra si Stramtorile. Apropierea lor de Carpati si de
zona petrolifera romaneasca le ingaduia, de asemenea, sa ocupe pozitii
de aparare prielnice in cazul unei intoarceri a ofensivei Germaniei spre
Est.
La randul lor, puterile Axei au urmarit, prin "arbitrajul"
aplicat Romaniei si Ungariei, sa evite aparitia unor noi perturbari in
centrul si sud-estul Europei de natura sa deranjeze concentrarea
eforturilor germane in "batalia Angliei" si, totodata, sa genereze noi
pretentii rusesti la Dunarea de jos si in Balcani. Divizarea Transilvaniei
n-a rezolvat "definitiv" - cum pretindea von Ribbentrop "o importanta si dificila problema a politicii europene", si nici n-a
insemnat - cum sustinea contele Ciano - o "mare victorie politica si
militara" contra diplomatiei britanice. Conceput si infaptuit din
perspectiva intereselor Axei, al doilea "arbitraj" de la Viena nu era
menit sa puna bazele unor "relatii prietenesti durabile" intre Romania
si Ungaria; dimpotriva, "arbitrii" aveau doar posibilitatea manipularii
celor doua state in functie de proiectele lor europene, si mondiale.
Harta Romaniei mutilate dupa Dictatul de la Viena - arata
Grigore Posea - reflecta dereglarea grava produsa in sistemul
geopolitic romanesc. Ea avea "o forma stalcita, cu un fel de lance
infipta in inima tarii. Acel intrand a avut in geopolitica lui Hitler si a
lui Horthy o justificare etnica. Dar, el macina pe incetul sistemul de
stat al Romaniei, sistemul unitar economic, sistemul pamant-popor
inchegat de simbioza natura-om de peste 2000 de ani. Se pune
intrebarea: poate fi normal un asemenea stat? Nici daca l-ai privi cu un
singur ochi, de ciclop, nu l-ai putea admite. Cum s-a ajuns la el? Prin
argumente si judecati anormale, prin interese politice meschine."138

Aranjamentele puterilor Axei de la Viena din 30 august 1940 au

dovedit o data in plus destinul tragic al statelor situate intre Germania
si U.R.S.S., intr-o conjunctura politico-diplomatica internationala total
defavorabila. Era o conjunctura in care democra-tiile occidentale
138 Grigore Posea, Romania. Geografie si geopolitica, Editura Fundatiei
Romania de Maine, Bucuresti, 1999, p. 160-161.
esuasera nu doar in promovarea aspiratiilor lor europene, ci si chiar in
apararea propriilor interese nationale.
"Arbitrajul" de la Viena, ca si ultimatumul de la Moscova
marcheaza infaptuirea politicii de forta, dictatoriale, a Germaniei
naziste si a Rusiei bolsevice fata de Romania. Modalitatea formala de
realizare a obiectivelor acestei politici a fost diferita; sovieticii au ales
calea directa, brutala privind retrocedarea imediata a Basarabiei si a
partii de nord a Bucovinei, in timp ce Germania a preferat calea
"onorabila" a arbitrajului, impus in favoarea Ungariei - partenerul ei
minor. "Ambele solutii apartin arsenalului cinismului fara scrupule in
domeniul relatiilor internationale"139.
in anul 1947 - anul in care, prin tratatele de pace de la Paris,
dictatul de la Viena era anulat -, Mihail Manoilescu, teoreticianul
neoliberalismului si economistul de faima mondiala, isi scria
memoriile, in care, ca unul dintre "actorii" dramei vieneze, insera
urmatoarea judecata in privinta destinului celor care ii fortasera mana
in problema sacrificarii Transilvaniei: "Ca intr-o melodrama de gust
invechit, dar plina de deznodaminte drepte, toti cei vinovati de
mutilarea Transilvaniei si-au primit o cumplita pedeapsa. Hitler s-a
prabusit sub ruinele Reichului sau; Mussolini a fost impuscat de un
fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfarsit prin spanzuratoare;
Ciano, la stalp sub gloantele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleki
s-a sinucis, cand nemtii l-au descoperit ca ii trada, Csky a murit in
conditii stranii la doua luni dupa funestul arbitraj, iar Bardossy,
ministrul ungar de la Bucuresti, devenit in urma prim-ministru, a fost
executat in 1946. Transilvania noastra e vrajita"140.
IV.4. Cedarea Cadrilaterului dobrogean
Ultimul act al dramei Romaniei din 1940 s-a consumat tot sub
presiunea Germaniei si Italiei, carora li s-a asociat Uniunea Sovietica,
dand castig de cauza pretentiilor Bulgariei asupra Dobrogei de Sud Cadrilaterul. Revizionistii de la Sofia si-au intretinut pretentiile lor in
139 Cornel Grad, Al doilea Arbitraj de la Viena, Institutul European, Iasi,
1998, p. 55.
140 Apud Gheorghe Buzatu si colab., Romanii in istoria universala, vol.
II, Editura Universitatii, Iasi, 1987, p. 761.
intreaga perioada interbelica, indeosebi dupa 1934, cand in diverse
localitati bulgare au fost organizate manifestatii avand ca slogan
"lupta pentru mantuirea Dobrogei de sub tirania romaneasca"; in
1939, regele Boris al III-lea al Bulgariei a propus o formula de
retrocedare a Dobrogei de Sud, fara Silistra si Balcic, in ultima

localitate aflandu-se castelul reginei Maria. Ulterior, vecinii romanilor

de la Sud si-au marit pretentiile, fiind incurajati nu numai de puterile
Axei, ci si de Marea Britanie si Franta, iar Uniunea Sovietica isi dorea
chiar o frontiera comuna cu Bulgaria, prin impartirea Dobrogei intre
cele doua tari.
La 27 iunie 1940, generalul Parvan Draganov, ministrul
Bulgariei la Berlin, a inaintat un Memorandum catre Departamentul
Politic al Ministerului de Externe al Reichului prin care guvernul
bulgar solicita, "in legatura cu dezvoltarea crizei basarabene", sprijin
pentru satisfacerea revendicarilor sale teritoriale fata de Romania. I s-a
raspuns ca punctul de vedere al Ministerului de Externe german "este
ca Bulgaria sa nu profite de actuala criza pentru a-si satisface propriile
revendicari"141. Draganov a fost foarte dezamagit de acest raspuns. El
a adaugat - si dupa cum a accentuat in mod deosebit nu in urma
instructiunii primite din partea guvernului sau - ca regele si guvernul
bulgar s-ar afla intr-o situatie extrem de dificila, daca nu ar profita de
situatia actuala. in cazul unei solutii pasnice, opinia publica probabil
ca ar fi mai usor de retinut, decat in cazul adoptarii unei solutii
militare. Ceea ce il tulbura in mod deosebit este ca Bulgaria ar putea
sa primeasca acum Dobrogea ca un dar din mainile Uniunii Sovietice,
mai degraba decat din cele ale Germaniei, desi el a recunoscut cu
multa placere ca toata situatia actuala constituie un rezultat al
victoriilor germane. Draganov a insistat dupa aceea sa i se dea unele
asigurari pentru viitor, "in sensul ca Germania sa recunoasca justetea
revendicarilor bulgare asupra Dobrogei si sa promita satisfacerea lor
atunci cand va sosi momentul. in cele din urma, ministrul a promis sa
telegrafieze de indata guvernului sau in legatura cu dorinta
141 Diplomatia cotropitorilor, Alcatuire si traducere A. Balanovschi,
Editura Universitas, Chisinau, 1993, p. 143-144.
Ministerului de Externe al Reichului ca Bulgaria sa pastreze in prezent
pacea"142.
Reluand demersurile catre Berlin, la 27 iulie 1940, o delegatie
bulgara, cu premierul Bogdan Filov si ministrul de externe Ivan
V. Popov, a obtinut sprijinul lui Hitler in privinta retrocedarii
Dobrogei de Sud, inclusiv Silistra si Balcicul; in acelasi timp, Fhrerul
i-a sfatuit pe bulgari sa nu pretinda mult "ca sa nu intre in sistemul de
targuiala cu romanii"143.
La 31 iulie 1940, Wilhelm Fabricius i-a comunicat lui Mihail
Manoilescu ca "Fhrerul, dupa ce a primit delegatia bulgara si
explicatiile sale in chestiunea Cadrilaterului", considera ca "Dobrogea
de Sud ar trebui retrocedata in granitele sale dinainte de 1913".
Comunicarea facuta de ministrul german avea "un adevarat caracter de
sentinta de arbitraj"144.
Ministrul de externe al Romaniei i-a adresat lui Fabricius un
protest, exprimandu-si uimirea si indignarea pentru faptul ca, numai
cu trei zile inainte, Hitler fusese de acord ca in problema

Cadrilaterului dobrogean romanii sa trateze in mod liber cu bulgarii.

La 1 august 1940, ambasadorul Romaniei la Belgrad, Victor
Cadere, a primit misiunea de a merge la Sofia pentru a deschide
"tratative discrete" cu guvernul bulgar. "Teza noastra - arata
M. Manoilescu - era sa convingem pe bulgari ca este in propriul lor
interes sa dea un caracter de intelegere libera actului care ar fi urmat
sa se incheie intre noi, asa incat valoarea lui morala, care rezulta din
acest liber consimtamant, sa constituie in acelasi timp si durabilitatea
lui politica. Poporul bulgar trebuie sa inteleaga ca numai ce s-ar obtine
pe aceasta cale, cu asentimentul absolut benevol al guvernului si al
poporului roman, este durabil si constituie o garantie pentru eternitate.
A utiliza circumstanta trecatoare pentru a obtine un rezultat mai mare
decat cel drept si legitim este totuna cu a obtine rezultate gratie unui
factor trecator, care poate fi anulat printr-o situatie exact inversa"145.
142 Ibidem.
143 D.G.F.P., vol X, doc. nr. 245.
144 Arhiva M.A.E., fond 71/Germania, vol. 79. Nota convorbirii din 31
iulie 1940 dintre Manoilescu si Fabricius.
145 Mihail Manoilescu, op. cit., p. 210.
in ziua de 3 august, Victor Cadere a avut o discutie cu
ministrul de externe al Bulgariei, Ivan Popov, caruia i-a prezentat
punctul de vedere al guvernului roman, subliniind ca numai pe baza
unui schimb de populatie se putea realiza un acord pentru o noua linie
de frontiera, dandu-se o larga satisfactie Bulgariei, dar lasandu-se
Silistra si Balcicul statului roman.
Ministrul de externe al Bulgariei a recunoscut "necesitatea
unui schimb complet de populatie, care ar cuprinde si pe romanii din
regiunea Vidin si malul drept al Dunarii, pe langa aceia din
Cadrilater"146. El a cerut, in schimb, pe bulgarii de pe malul stang al
Dunarii, din jurul Bucurestilor, din Banat si din Dobrogea Veche.
Intransigenta guvernului de la Sofia, pe de o parte, si
presiunile la care tara noastra era supusa pe plan extern, din partea
marilor puteri, pe de alta parte, au determinat guvernul roman sa
cedeze, acceptand principiul cedarii integrale a Cadrilaterului.
Negocierile dintre guvernul de la Bucuresti si cel de la Sofia
au inceput la 19 august 1940, la Craiova, delegatii Romaniei fiind
ministrul plenipotentiar Alexandru Cretzianu, seful delegatiei, fostul
subsecretar de stat Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanta,
inlocuit mai tarziu prin avocatul Henri George Meitani, si generalul
Gheorghe Potopeanu, iar delegatii Bulgariei, ministrul plenipotentiar
Svetoslav Pomenov si juristul Papazoff Teohar. "Bulgarii - nota
Manoilescu - au abordat si cele mai marunte chestiuni materiale, ca
intr-un bazar oriental, fara sa tina seama ca erau beneficiarii fara
lupta si fara sacrificii ai favoarei neexplicabile a lui Hitler"147. Aceste
negocieri s-au purtat "intr-un spirit de sicana si meschinarie", provocat
de partea bulgara, care, mizand indeosebi pe sprijinul Berlinului,

considera ca problema era transata si refuza orice propunere a partii

romane, cum era, de pilda, aceea a inserarii in tratat a unor garantii
referitoare la regimul minoritatilor romane din Bulgaria.
Preliminariile tratativelor de la Craiova atesta ca decizia
privind cedarea Cadrilaterului a fost acceptata de Romania sub
imperativul constrangerii si dupa respingerea unor demersuri foarte
146 Arhiva M.A.E., fond 71/Bulgaria, vol. 77, f. 325.
147 Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august
1940, Editie Valeriu Dinu, Editura Enciclopedica, 1991, p. 180-181.
insistente. in prima jumatate a lunii august 1940, Mihail Manoilescu a
trimis la Berlin si la Roma cate un Aide-Mmoire, in care se
argumenta pe larg un punct de vedere, pe care si-l asuma, privind
"diferendul" romano-bulgar. in esenta, omul politic roman sustinea
teza potrivit careia Cadrilaterul dobrogean "nu a fost anexat de
Romania din motive strategice sau de compensatie, ci pentru a servi
drept rezerva de colonizare a romanilor macedoneni", care, date fiind
modificarile teritoriale rezultate in urma razboaielor balcanice din
1912-1913, "nu mai puteau ramane dupa 1913 sub stapanirile
balcanice soviniste, dupa ce traisera relativ linistiti sub regimul
tolerant al Imperiului Otoman".
Cercetarea documentelor Pacii de la Bucuresti din 1913,
existente in Arhiva Ministerului de Externe al Romaniei - sublinia
Manoilescu - "nu a descoperit nicio urma de justificare pentru
anexarea Cadrilaterului alta decat argumentul idiot al granitei
strategice dublat de argumentul rusinos al compensatiei pentru marirea
Bulgariei". Manoilescu deplora faptul ca intr-o tara cu atatia oameni
de calitate, cu un guvern conservator precum cel din timpul
Conferintei de pace din 1913 - din care faceau parte personalitati
precum Titu Maiorescu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman,
Alexandru Badarau, Constantin C. Arion si altii - nu s-a putut gasi o
justificare mai convenabila a acestui act.
"Daca in timpul celor din urma 27 de ani, in fata cancelariilor
europene si a opiniei publice s-ar fi prezentat problema Cadrilaterului
in lumina teoriei mele - aprecia Manoilescu - care era de fapt
confirmata de colonizarile facute ulterior cu macedoneni in Cadrilater,
atunci nu am fi fost in situatia ca nimeni nu credea in dreptul nostru
asupra Cadrilaterului. Era si aceasta o mostenire grea, in plus, care
apasa asupra guvernului nostru intr-o clipa atat de hotaratoare!" De
altfel, Cadrilaterul - arata el - "reprezenta pentru noi si sub un alt
raport un mare handicap. Nu puteam insista prea mult asupra lui
fiindca riscam sa indispunem pe Hitler si sa pagubim astfel in
chestiunea cealalta, infinit mai importanta, a Transilvaniei. De aceea,
in chestiunea Cadrilaterului am facut o politica, cum se va vedea, cu
oarecare surdina si cu pastrarea proportiilor, desi in fond destul de
insistenta si perseverenta"148.
in cele din urma, Romania a cedat, ajungandu-se la un acord

de principiu privitor la refacerea frontierei romano-bulgare fixate la

Congresul de pace de la Berlin din 1878. La 7 septembrie 1940 s-a
semnat Tratatul de la Craiova, care stipula transferarea judetelor
Durostor si Caliacra din componenta statului roman in cea a statului
bulgar, tratat ratificat de generalul Ion Antonescu, la 10 septembrie
1940. Romania ceda Bulgariei o suprafata de 6.921 km2 cu o populatie
de 425.000 locuitori. in tratat, se consemna declaratia solemna a
fiecarei parti contractante "sa nu mai formuleze vreo pretentie de
ordin teritorial impotriva celeilalte parti contractante". Se incheia
astfel "problema Dobrogei" - care jucase pentru Bulgaria rolul
Alsaciei si Lorenei -, inlaturandu-se un obstacol in calea relatiilor
romano-bulgare normale.149
Cedarea Cadrilaterului dobrogean nu a afectat, comparativ cu
rasluirile teritoriale din iunie si din august 1940, la fel de profund, nici
lumea politica, nici opinia publica romaneasca. Spre deosebire de
celelalte modificari de frontiera din estul, nord-estul si vestul
Romaniei, care purtau in ele motivatii pentru intretinerea conflictelor
cu vecinii, aceea din sud a dus la realizarea unei formule de
compromis. Tratatul prevedea schimbul obligatoriu dintre supusii
romani de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanta si
supusii romani de origine etnica romana din judetele Durostor si
Caliacra. Se admitea si un transfer facultativ de populatie, in termen
de un an de la ratificarea Tratatului care sa-i cuprinda pe bulgarii din
Romania si pe romanii din Bulgaria, aflati in alte regiuni ale celor
doua tari. in pofida prevederilor Tratatului de la Craiova, in judetele
Durostor si Caliacra au ramas numeroase familii de romani, asa cum
multe familii de bulgari si-au manifestat dorinta de a nu parasi
Romania.
Pierderile teritoriale, umane, naturale si spirituale impuse natiunii
romane de catre marile puteri totalitare, prin actele dictatoriale din vara
anului 1940, sunt incomensurabile; povara consecintelor lor a marcat
148 Ibidem, p. 104-127.
149 Adrian Radulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura
Ex Ponto, Constanta, 1998, p.439.
intreaga epoca urmatoare a istoriei Romaniei, implicit relatiile sale
internationale.
V. REORIENTAREA POLITICO-DIPLOMATICa
A ROMaNIEI SPRE GERMANIA SI ITALIA
V.1. Instaurarea regimului Antonescu si primele sale acte de
politica interna si externa
La inceputul lunii septembrie 1940, Romania se afla in fata uneia
dintre cele mai grele perioade ale istoriei sale contemporane: o perioada
in care va incerca sa-si pastreze fiinta de stat si sa recupereze patrimoniul
national acaparat prin forta si dictat de vecinii sai revizionisti. Aceste
obiective puteau fi finalizate - sustineau cercurile politice de extrema
dreapta, si nu numai ele - prin instaurarea unui guvern condus de

generalul Ion Antonescu si integrarea Romaniei in "noua ordine"

internationala, creata de Axa Berlin-Roma.
Cedarile teritoriale din vara anului 1940 si indeosebi acceptarea
"Arbitrajului" germano-italian au marcat falimentul regimului lui Carol
al II-lea. in primele zile ale lunii septembrie 1940, starea de nemultumire
si revolta romanilor au dobandit forme publice de manifestare, fiind
indreptate impotriva regelui, considerat principalul vinovat pentru situatia
dramatica in care ajunsese Romania. incercand sa solutioneze criza si
sa-si pastreze tronul, la 4 septembrie 1940, suveranul a destituit guvernul
Gigurtu si l-a numit pe generalul Ion Antonescu presedinte al Consiliului
de Ministri, insarcinat cu formarea noului guvern. in aceeasi zi, Wilhelm
Fabricius comunica la Berlin: "Generalul Antonescu m-a chemat de doua
ori pentru a discuta situatia. Planul sau tinde spre formarea unui guvern
cu Garda de Fier si cu cativa ministri acceptabili pentru noi, cu
excluderea regelui si a clicii sale, dar fara a cere inca abdicarea lui. in
intelegere cu colegul meu italian (Pellegrino Ghigi, n.n., S.L.) si avand in
vedere ca numai mana forte a generalului si o hotarare rapida pot salva
tara de haos, l-am sfatuit pe Antonescu sa-si asume drepturi dictatoriale,
sa inlature anturajul regelui, urat de catre tara, si sa ordone ministrilor si
secretarilor de stat sa ramana la posturile lor pana la rezolvarea definitiva
a problemei cabinetului si a problemei eventualei abdicari a regelui, iar el
sa guverneze in mod autoritar"150.
La 31 august 1940, P.N.T. a organizat o manifestatie de protest
in Bucuresti, in fata statuii lui Mihai Viteazul, la care au participat peste
10.000 de persoane. Au luat cuvantul, printre altii, Sever Bocu, care a
facut un aspru rechizitoriu politicii lui Carol al II-lea si complicilor sai, a
infierat Arbitrajul de la Viena si a cerut respingerea acestuia. Cand
manifestantii au pornit in mars spre Palatul regal, mii de trecatori li s-au
alaturat, astfel incat "capul coloanei ajunsese la strada C.A. Rosetti, iar
coada ei era inca in Piata Bratianu. Ajunsa in acest loc, politia si armata
le-au interzis sa mearga spre Palat! Publicul s-a indreptat apoi spre
locuinta lui Maniu, unde i-a facut o manifestatie de simpatie."151 Pe tot
parcursul de la Universitate si pana la locuinta lui Maniu s-a scandat:
"Abdicare", "Jos Carol", "Jos camarila", "Jos tradatorii", "Jos pungasii".
150 D.G.F.P., vol XI, doc. nr. 17. La inceputul lunii iulie 1940, generalul
Ion Antonescu a intrat in conflict cu regele Carol al II-lea. Generalul a fost arestat
la locuinta sa de la Predeal si dus intr-o padure de langa Sinaia, sub escorta unor
jandarmi. Temandu-se ca generalul sa nu impartaseasca soarta lui Codreanu, care
fusese suprimat in imprejurari similare, Mihai Antonescu l-a anuntat pe Fabricius.
Acesta l-a chemat imediat la telefon pe ministrul Palatului, Ernest Urdareanu,
pentru a-l intreba, "in particular", ce se intampla cu Antonescu. Urdareanu a
inteles din apelul lui Fabricius tocmai ceea ce voia sa dea de inteles ministrul
Germaniei, asa ca in scurt timp i-a comunicat acestuia ca "generalul este de aici
inainte in afara de orice pericol". intre timp, fostul ministru al economiei, Mircea
Cancicov, si generalul Gheorghe Rozin s-au adresat lui Hermann Neubacher,
insarcinatul special cu probleme economice al Germaniei la Bucuresti, cu

rugamintea de a interveni pentru salvarea lui Antonescu. Neubacher a intreprins,

la randul sau, un demers - evident, tot "particular" -, rugandu-l pe generalul
Dombrovschi, primarul Bucurestilor, sa aduca la cunostinta lui Urdareanu ca "un
accident intamplat generalului Antonescu ar face o impresie foarte proasta la
Cartierul General German". Interventia celor doi ministri germani a avut drept
urmare eliberarea lui Antonescu la 11 iulie 1940. I s-a fixat domiciliu obligatoriu
la Manastirea Bistrita, in Oltenia, unde era pazit, dar avea dreptul sa primeasca
vizite. Pana atunci, Antonescu nu reprezenta un factor politic important pentru
conducatorii de la Berlin. Abia dupa internarea sa la Bistrita, unde a primit
vizitele unor membri ai Legatiei Germaniei la Bucuresti, Antonescu a discutat cu
acestia chestiuni privind orientarea Romaniei spre Axa, daca el va accede la
carma statului. La randul lor, reprezentantii Germaniei se angajau sa sprijine
intentiile politice ale generalului (Andreas Hillgruber, Hitler, Knig Carol und
Marschall Antonescu. Die deutsch-rumnischen Beziehungen 1938-1944, p. 7677).
151 Ion Hudita, op. cit., p. 306.
Foarte activi s-au dovedit in acele momente legionarii, care la
Brasov si Constanta au ocupat sediile unor institutii publice. in Bucuresti,
manifestatiile ostile regelui, organizate de Miscarea Legionara, s-au desfasurat
chiar in Piata Palatului. Printr-un manifest difuzat la 1 septembrie
1940, Horia Sima cerea abdicarea regelui Carol al II-lea si, in acest scop,
apela la sprijinul Puterilor Axei; situandu-se pe aceeasi pozitie cu Iuliu
Maniu, el se pronunta pentru conservarea institutiei monarhice, precizand:
"Miscarea Legionara e hotarata sa asigure continuitatea dinastiei
romanesti si sa accepte domnia voievodului Mihai de Alba Iulia".
Actionand conform celor convenite cu ministrul Germaniei in
Romania, in seara zilei de 4 septembrie 1940, generalul Antonescu s-a
prezentat in audienta la regele Carol, cerand sa i se acorde puteri depline
pentru conducerea statului. Dupa multe ezitari si sub presiunea Legatiei
Germaniei, care a repetat, prin intermediul lui Valer Pop, "sfatul" de a-i
ceda puterea lui Antonescu, regele a semnat, in dimineata zilei de
5 septembrie, decretul prin care il investea pe general cu "puteri depline
pentru conducerea statului roman", ceea ce insemna reducerea
prerogativelor regale. in aceeasi zi, generalul Ion Antonescu, in calitate de
presedinte al Consiliului de Ministri, si regele Carol al II-lea semnau
decretul pentru suspendarea Constitutiei din 27 februarie 1938 si
dizolvarea Parlamentului.
La 6 septembrie 1940, in urma unei scrisori ultimative prin care
Antonescu ii cerea sa abdice, Carol al II-lea semneaza "Manifestul catre
Tara", prin care anunta ca transfera "grelele sarcini ale domniei" fiului
sau Mihai152, iar in "insemnari zilnice" face precizarea din care rezulta
speranta revenirii la tron: "N-am facut decat o delegatie, fara a abdica in
mod formal"153.
in aceeasi zi, tanarul suveran de 19 ani depune juramantul in fata
generalului Antonescu, a patriarhului Nicodim si a presedintelui inaltei
Curti de Casatie si Justitie, Dimitrie G. Lupu. Fostul suveran nota ca in

lipsa Constitutiei si a Parlamentului "acest juramant nici n-are forma de

152 "Universul", an 57, nr. 247 din 8 septembrie 1940.
153 Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice 1937-1951, op.
cit., vol. III, 15 decembrie 1939-7 decembrie 1940, p. 303.
legalitate. Este din bunavointa antonesciana; ii lipsesc Gratia lui
Dumnezeu si Vointa Nationala"154.
La reuniunea biroului de conducere al P.N.T. din 5 septembrie
1940, Nicolae Lupu, vicepresedinte al partidului, considera ca Ion
Antonescu ar fi trebuit sa profite de imprejurare "pentru a scapa si de
Mihai si sa fi proclamat republica". Istoricul si omul politic Ion Hudita
aprecia acest punct de vedere, sustinut si de alti lideri national-taranisti,
dar Iuliu Maniu a repetat teza lui cunoscuta ca "totusi monarhia
constitutionala e mai buna pentru tara noastra, decat republica"155.
in Apelul catre Romani din 6 septembrie 1940, Ion Antonescu
recunostea ca a incalcat "un juramant solemn, cerand abdicarea regelui
caruia ii jurase credinta", dar explica gestul prin dorinta de a evita "o
totala si inevitabila catastrofa nationala".
Reinvestit de regele Mihai in functia de presedinte al Consiliului de
Ministri, cu toate prerogativele primite la 5 septembrie 1940, generalul
Antonescu a incercat sa constituie un cabinet de "uniune nationala", asa
cum convenise cu Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu si Horia Sima, inainte de
detronarea lui Carol al II-lea. Dar, liderii Partidelor National-Taranesc si
National-Liberal l-au refuzat. La 14 septembrie 1940, generalul
Antonescu, la sugestia germanilor, si-a asociat la putere Miscarea
Legionara/Garda de Fier; in aceeasi zi, Romania este proclamata prin
decret regal "stat national legionar". Cumuland functiile de presedinte al
Consiliului de Ministri, de conducator al statului (functie noua) si de sef
al regimului legionar, Ion Antonescu a concentrat in mainile sale atribute
atat ale puterii legislative, cat si ale puterii executive (avea dreptul de a
initia si revoca ministri, secretari si subsecretari de stat, orice functionar al
statului; de a emite decrete-legi fara a fi supuse promulgarii regelui; de a
incheia tratate cu alte state, de a declara razboi si de a incheia pace). Prin
asumarea calitatii de sef al regimului legionar, Antonescu dorea sa-si
subordoneze Miscarea Legionara si sa defineasca rolul secundar al
acesteia in raport cu propria putere156. Horia Sima era recunoscut, prin
154 Ibidem, p. 304. Formula juramantului era urmatoarea: "Jur credinta
Natiunii Romane. Jur sa pazesc cu sfintenie legile Statului. Jur sa pazesc si sa
apar fiinta Statului si integritatea teritoriului Romaniei. Asa sa-mi ajute
Dumnezeu" ("Monitorul Oficial", partea I, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940).
155 Ion Hudita, op. cit., p. 323.
156 intr-un raport prezentat generalului Ion Antonescu la 6 octombrie
1940, Horia Sima spunea ca-i pune la dispozitie "un milion de camasi verzi", iar
in lucrarea Era libertatii I - Statul national legionar, fostul comandant al Miscarii
Legionare indica cifra de 250.000 pentru luna septembrie 1940, cifra care pana la
acelasi decret, in calitate de "conducator al Miscarii Legionare", el indeplinind
si functia de vicepresedinte al Consiliului de Ministri. in fapt, s-a

ajuns la un guvern bicefal, datorita conjuncturii interne si internationale.

Accederea la putere a Miscarii Legionare s-a datorat in mare
masura afinitatilor doctrinare si structurale ale acesteia cu national-socialismul
german si cu fascismul italian. in sedinta de guvern din 21 septembrie
1940, generalul Antonescu declara: "Acum trebuie sa pun la punct o
chestie cu domnul Sima. Ati vazut, noi am transformat Statul intr-un Stat
National Legionar. Eu sunt seful regimului legionar, iar domnul Horia
Sima este comandantul Miscarii Legionare. Cu domnul Sima suntem
intelesi ca toata partea politica o face Miscarea. in guvernare insa partidul
nu se amesteca; nu se amesteca decat domnul Horia Sima prin raporturile
directe pe care le am cu d-sa si impreuna cautam sa dirijam Statul"157.
in afara de Miscarea Legionara, de conditii legale de activitate
beneficia Grupul Etnic German, condus de Andreas Schmidt. La
20 noiembrie 1940, Grupul Etnic German, avand in acel moment circa
350.000 de persoane, a fost declarat persoana juridica de drept public, iar
Partidul Muncitoresc National Socialist al Grupului Etnic German din
Romania a fost recunoscut drept "exponent al vointei nationale" a respectivului
grup etnic.
Decretul-lege din 6 septembrie 1940 privitor la reglementarea
succesiunii la Tronul Romaniei a Marelui Voevod Mihai de Alba Iulia,
semnat de generalul Ion Antonescu, prevedea ca Regelui ii ramaneau
urmatoarele prerogative: era capul ostirii, avea dreptul de a bate moneda;
conferea decoratiile romane; primea si acredita ambasadorii si ministrii
plenipotentiari; aproba legile organice si numea primul-ministru,
insarcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie si gratiere. Generalul
Antonescu dorea sa para fidel tronului, dar actiona ca un sef de stat
autocrat, parasind in practica guvernarii orice subordonare fata de rege.
in sedinta Consiliului de Ministri din 27 noiembrie 1941, Ion
Antonescu isi expunea ideile privind rolul si functiile statului pe care avea
de gand sa-l creeze: "un stat cu o mentalitate si un regim nou", in
Romania fiind o dictatura; dar, din ianuarie 1942, spera sa constituie un
rebeliunea din ianuarie 1941 s-ar fi dublat sau chiar triplat (Cristian Troncota,
Istoria serviciilor secrete romanesti de la Cuza la Ceausescu, Editura Ion
Cristoiu, Bucuresti, 1999, p. 195).
157 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, Editie de documente intocmita de: Marcel-Dumitru Ciuca, Aurelian
Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, vol I (septembrie-decembrie 1940),
Bucuresti, 1997, p. 71.
Consiliu de Stat, subliniind ca "toti dictatorii au simtit o astfel de nevoie si eu sunt, fatalmente, un dictator, caci nu pot sa ma intorc la Constitutia
veche, nici la Parlament, la nimic, si nu pot rezolva aceste probleme decat
cu Consiliul de Stat si cu niste experti in jurul meu, care sa armonizeze
toate problemele"158.
Politica externa a noului regim a fost orientata, fara echivoc, spre
puterile Axei, indeosebi spre Germania, crezandu-se ca astfel puteau fi
rezolvate marile probleme ale Romaniei, atat cele imediate, cat si cele de

viitor. Antonescu ii declara lui Fabricius, indata ce a preluat puterea, ca

programul de politica externa al guvernului sau este sa respecte
"Arbitrajul" de la Viena, sa incheie acordul cu Bulgaria privind cedarea
Cadrilaterului, sa reconstruiasca Romania, imbunatatind finantele si
administratia si sa realizeze o mai mare apropiere de Germania.
Actiunile politico-diplomatice si militare menite sa includa
Romania in sistemul Axei, initiate fie la Bucuresti, fie la Berlin sau
la Roma, au purtat amprenta vointei celor doua mari puteri totalitare,
dar aceasta vointa era infatisata ca o expresie a "intereselor comune"
romano-germano-italiene. Germania - sublinia generalul Antonescu in
sedinta Consiliului de Ministri din 18 septembrie 1940 - "ne asigura si
granitele si libertatea si rolul pe care-l vom juca in Europa de maine"159.
Raspunzand scrisorii ce-i fusese adresata de Antonescu, la
6 septembrie 1940, prin care-l anunta ca a preluat conducerea guvernului
roman, a doua zi, Hitler tinea sa sublinieze ca "in noua ordine europeana,
viitorul poporului roman era asigurat in stransa legatura cu puterile Axei,
Germania si Italia"160.
V.2. Intrarea unor mari unitati si comandamente ale
Wehrmacht-ului in Romania
La 19 septembrie 1940, Hitler a dat curs cererii adresate de Carol
al II-lea si reluate de Ion Antonescu, la 5 septembrie 1940, de a trimite in
158 Arhivele Nationale ale Romaniei, Stenogramele sedintelor
Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941ianuarie 1942), Editie de documente intocmite de Marcel-Dumitru Ciuca, Maria
Ignat, Bucuresti, 2001, p. 228.
159 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, op. cit., p. 54.
160 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite. 1940-1944,
vol. I, Editie Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Stefan Lache, Editura Cozia,
Bucuresti, 1991, p. 24.
Romania unitati si comandamente ale armatei terestre si ale fortelor
aeriene germane cu scopul de a instrui armata romana potrivit noilor
metode si tehnici ale razboiului. Misiunile reale ale trupelor germane,
care nu trebuia sa fie evidente, nici pentru ele, nici pentru romani, erau,
potrivit Ordinului inaltului Comandament al Wehrmacht-ului din 20 septembrie
1940: a) sa apere campurile petrolifere pentru a nu fi acaparate de o
terta putere sau pentru a nu fi distruse; b) sa dea armatei romane posibilitatea
de a efectua operatiuni diferite, corespunzator unui plan efectiv
elaborat in favoarea intereselor Germaniei; c) in cazul unui razboi cu Rusia
Sovietica, sa se pregateasca pentru angajarea fortelor germane si romane
din directia Romaniei.
La 12 octombrie 1940, au sosit la Bucuresti seful Misiunii
Militare Germane161, generalul de cavalerie Erich Hansen, generalul de
aviatie Wihelm Speidel si seful statului major al Misiunii, generalul
Arthur Hauffe; pana la inceputul lunii noiembrie, a fost adusa in graba
prima divizie (divizia 13 Moto), destinata Romaniei, careia avea sa-i

urmeze la mijlocul lunii decembrie o a doua (Divizia 16 blindate).

Misiunea aeriana germana in Romania era constituita dintr-o divizie
antiaeriana intarita, doua regimente de artilerie antiaeriana, un grup de
avioane de vanatoare, unitati de proiectoare si unitati speciale de
constructii; activitatea acesteia a urmarit ca obiectiv prioritar apararea
regiunii petrolifere din Valea Prahovei impotriva atacurilor aeriene si
stingerea incendiilor in aceasta regiune. Un mic, dar select grup de ofiteri
cu experienta in aviatia de vanatoare si bombardament s-a ocupat cu
instruirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene si al serviciului de
alarma aeriana din cadrul aviatiei militare romane.
Misiunea Militara Germana avea in componenta ei si un serviciu
al Abwehr-ului. Acesta, prin legatura cu Serviciul Special de Informatii,
stabileste colaborarea directa intre sefii celor doua servicii, dublata de cei
doi ofiteri de legatura. Sunt adusi in completare noi agenti germani pentru
161 Misiunea Militara Germana din Romania ("Deutsche
Wehrmachtmission in Rumnien") era compusa din Misiunea armatei de uscat
germane din Romania ("Deutsche Heeresmission in Rumnien") si Misiunea
militara aeronautica germana din Romania ("Deutsche Luftwaffenmission").
Ulterior s-au adaugat Misiunea militara economica ("Wehrwirtschaftsmission"),
din ianuarie 1941, si Misiunea marinei germane ("Deutsche Marinemission"), din
februarie 1941.
zona petrolifera si Valea Dunarii si se extinde colaborarea pe teren
informativ si contrainformativ, prin schimb de informatii. Prezenta
Abwehr-ului in cadrul Misiunii Militare Germane, autorizata sa vina in
tara, ii da un caracter oficial acestuia, ca si activitatii comune a celor doua
servicii de informatii162.
La sfarsitul anului 1940 si inceputul anului 1941, noi unitati
germane patrund in Romania; efectivul lor total fiind, in februarie 1941,
de 367.744 de militari. Stationarea trupelor germane in Romania,
efectivele si cheltuielile pentru subzistenta acestora au fost reglementate
printr-un protocol intocmit pe baza indicatiilor generalului Antonescu. La
24 octombrie 1940, acesta a cerut sa se stabileasca precis durata misiunii
germane si obligatiile statului roman sub raport financiar si din alte
puncte de vedere, principiul fiind: "A nu ne transforma o buna intentie
politica si militara intr-o ruina financiara si economica pentru Romania".
Potrivit protocolului semnat la 22 octombrie 1940 de catre
generalul Nicolae Tataranu, din partea Romaniei, si consilierul de legatie
dr. Wilhelm Lehmann, din partea Germaniei, militarii germani se bucurau
de prevederi ale legislatiei romanesti, chiar in cazul comiterii de crime
sau provocarii de daune bunurilor statului roman. Scoaterea de sub
controlul vamal a trenurilor si altor mijloace de transport germane si
instituirea, pentru efectuarea operatiilor de vama, a punctelor de control
formate din personal exclusiv german, au limitat, inca de la inceput,
posibilitatile statului roman de a cunoaste miscarile de trupe si materiale
dinspre si spre Germania. Totodata, s-a dat militarilor posibilitatea sa
trimita in Germania pachete cu alimente si alte produse nesupuse

controlului vamal, aceasta constituind una din caile de scoatere de pe

piata romaneasca a unor imense cantitati de bunuri.
La 10 octombrie 1940, cand primele formatiuni ale Wehrmacht-ului
intrau in zona Brasov, ofiterii comandanti ai acestor trupe au primit ordin,
printr-o directiva semnata de Hitler, "sa se evite si cea mai mica aparenta
de ocupatie militara a Romaniei si sa se dea de la inceput transferului de
unitati militare in aceasta tara, caracterul unei trimiteri de Misiune a
Wehrmacht-ului, avand trupele de instructie necesare"163. Concomitent,
162 Cristian Troncota, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete
romanesti - Memorii, marturii, documente, Prefata de Dan Zamfirescu, Editura
Roza Vanturilor, Bucuresti, 1994, p. 150, 238 si passim.
163 D.G.F.P., Series D, vol. XI, doc. 84.
Ribbentrop i-a cerut Ambasadei Germaniei la Moscova sa comunice
oficialitatilor sovietice ca trimiterea unitatilor Wehrmacht-ului in
Romania avea drept scop: 1) sa instruiasca, la cererea Guvernului de la
Bucuresti, armata romana; 2) sa puna in stare de aparare unele regiuni din
Romania expuse unor eventuale reactiuni britanice; 3) sa pregateasca
realizarea la nevoie a garantiei date de Puterile Axei; 4) sa dovedeasca din
nou interesul vital pe care Romania il reprezinta pentru Reich.
La punctul 1), Molotov a intrebat care este efectivul unitatilor de
instructie, care, data fiind misiunea lor, nu are de ce sa fie numeros.
insarcinatul cu afaceri german a raspuns ca nu stie.
La punctul 2), presedintele Consiliului comisarilor a zambit,
afirmand "ca englezii n-au de facut decat sa atace tarile balcanice". in
rest, el a luat act fara alte obiectiuni de comunicarea germana.
Cateva zile mai tarziu, guvernul sovietic isi exprima nemultumirea
fata de intrarea unor mari unitati germane in Romania intr-o
maniera prudenta si insinuanta, publicand un comunicat TASS prin care
dezmintea o afirmatie a unui ziar danez potrivit careia Moscova ar fi fost
informata, "in timp util", despre scopurile si efectivele germane in
Romania164. Dorind sa accentueze supozitiile superiorilor sai,
plenipotentiarul sovietic la Bucuresti, Anatoli Lavrentiev, transmitea la
Moscova, la 20 octombrie 1940, ca "promovand o activitate diplomatica
si actiuni militare in Balcani, sub stindardul luptei impotriva Angliei,
Germania se pregateste de lupta impotriva Uniunii Sovietice". Prin
introducerea trupelor sale in Romania - sustinea diplomatul sovietic Germania are intentia de a-si consolida pozitiile militaro-strategice in
Sud-Estul Europei, "considerand Romania un cap de pod si un centru
economic de importanta majora. Probabil, Germania incearca sa-si
satisfaca, pe de o parte, ambitiile imperialiste prin avansarea catre
litoralurile Marii Negre si Marii Mediterane, iar pe de alta parte, sa-si
creeze facilitati militare impotriva Uniunii Sovietice165.
Mussolini s-a aratat foarte afectat ca Hitler nu considerase necesar
sa-l invite sa trimita si el trupe in Romania. in memoriile sale, Galeazzo
Ciano mentiona ca Ducele "este indignat mai cu seama de ocuparea
Romaniei de catre germani. El spune ca aceasta ocupatie a facut o

164 Corneliu Mihai Lungu, Ioana Alexandra Negreanu, op. cit.,

p. 490.
165 Relatiile romano-sovietice. Documente, op. cit, p. 422-424.
impresie profunda si foarte proasta asupra opiniei publice italiene".
Potrivit relatarilor lui Ciano, patrunderea trupelor germane in Romania ar
fi constituit motivul care l-a determinat pe Mussolini sa treaca la atacarea
Greciei, fara a-l informa pe Hitler166.
Guvernul de la Roma dorea ca anumite detasamente italiene, chiar
si foarte mici, sa se alature trupelor germane din Romania, argumentand
ca "ar fi cu atat mai usor pentru germani sa consimta la dorinta Italiei, cu
cat, la urma urmelor, ocupatia germana este numai temporara. Contele
Ciano - sublinia ambasadorul Reichului in Italia, Hans Georg von
Mackensen - da cea mai mare insemnatate unui asemenea gest, caci el ar
tinde sa previna anumite obiectii cu privire la hegemonia germana, ce ar
putea fi nutrite sau difuzate in cercurile politice italiene"167.
Pana la urma, si la Bucuresti si la Berlin se accepta trimiterea unei
Misiuni militare italiene in Romania. Pe baza unei intelegeri stabilite intre
ministrul Italiei la Bucuresti, Pellegrino Ghigi, si generalul Antonescu, la
14 octombrie 1940 si-au facut aparitia, in Bucuresti, un grup de ofiteri
aviatori italieni, a caror misiune era de a contribui la instruirea aviatorilor
romani. Ulterior, cu ocazia convorbirilor purtate de Ion Antonescu la
Roma cu Benitto Mussolini, s-a cazut de acord cu trimiterea in Romania
si a unor subunitati de vanatori alpini si de marinari italieni. "I-am spus
Ducelui - arata Antonescu, in expozeul facut in sedinta Consiliului de
Ministri din 18 noiembrie 1940, cu privire la vizita sa in Italia - ca nu
trebuie sa faca impresia ca sunt numai germanii aici (in Romania - n.n.)
si, domnia sa fiind de acord, va veni la noi maximum o companie de
vanatori alpini, un grup simbolic de marinari la Braila". Antonescu a
indicat ca vanatorii alpini sa fie instalati pe Valea Prahovei - la Sinaia sau
Predeal - sau pe Valea Trotusului, subliniind ca "in orice caz, sa nu-i
amestecam cu germanii"168.
Prezenta Wehrmacht-ului in Romania preocupa si cercurile politice
si diplomatice britanice. R.A. Butler, subsecretar de stat parlamentar la
Foreign Office, declara, la 20 noiembrie 1940, in Camera Comunelor, ca
166 Galeazzo Ciano, Journal politique, 1939-1943, vol I, ditions de la
Baconniere-Neuchatel, p. 296.
167 D.G.F.P., Series D., vol. XI, doc. 192.
168 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, op. cit., p. 480.
guvernul de la Bucuresti "invitase trupele germane sa intre in tara si ele
sosisera intr-un numar mereu crescand". Aceste fapte, continua Butler,
"au obligat Cabinetul Majestatii Sale sa priveasca guvernul roman ca
nemaifiind in controlul deplin asupra propriei lui tari si a politicii sale
externe"169.
V.3. Aderarea Romaniei la Pactul Tripartit
Relatiile externe ale Romaniei din toamna anului 1940, care au

culminat cu asistenta militara germana, au prefigurat aderarea sa la Pactul

germano-italiano-japonez, cunoscut sub denumirea de Pactul Tripartit170.
Romania a aderat la acest pact, la 23 noiembrie 1940, printr-un Protocol
semnat de Ion Antonescu, in timpul primei sale vizite in Germania,
ceilalti semnatari ai Protocolului fiind Ribbentrop, Gino Butti si SaburoKurusu. Guvernul roman a aderat la Pactul Tripartit, la propunerea
Berlinului, care si-a motivat oferta prin aceea ca nu a voit sa creeze
Ungariei, in mod formal, o situatie mai avantajoasa decat Romaniei.
Aderarea la Pactul Tripartit nu a insemant realizarea unei aliante
romano-germane. Atunci ca si mai tarziu, in conditiile angajarii ei in
razboi, Romania era privita ca un "Mitkmpfer" ("participant la lupte").
Aceasta era rezultatul atat al faptului ca insusi pactul nu era un tratat de
alianta, cat si al potentialului militar romanesc redus. Dar efortul militar
romanesc fusese luat in calcul la Berlin in perioada elaborarii si finalizarii
planului codificat "Barbarossa", participarea Romaniei la razboi fiind
considerata ca o certitudine, atat din punctul de vedere al folosirii
169 V.Fl. Dobrinescu, Emigratia romana din lumea anglo-saxona,
Institutul European, Iasi, 1993, p. 86.
170 Pactul Tripartit, incheiat la 27 septembrie 1940, la Berlin, prevedea
crearea unei aliante politice si militare intre Germania, Italia si Japonia pentru o
perioada de 10 ani. Potrivit acestui Pact, zone intinse ale Europei si Asiei erau
impartite in sfere de dominatie ale statelor semnatare, care isi exprimau dorinta de
a colabora in vederea instituirii unei "ordini noi". Pactul stipula obligatia de ajutor
reciproc pe plan politic, economic si militar in cazul in care una din parti ar fi fost
atacata de un stat strain. Spre deosebire de Pactul Anticomintern (incheiat la 25
noiembrie 1936 intre Germania si Japonia, la care a aderat si Italia, la 6 noiembrie
1937), Pactul Tripartit era indreptat si impotriva S.U.A. Ungaria a aderat la acest
pact inaintea Romaniei (20 noiembrie 1940), dupa care au urmat: Bulgaria (1
martie 1941), Finlanda, Spania, Thailanda, Croatia, statul Manciuko.
teritoriului sau ca baza de operatii pentru armata germana, cat si ca aport
de trupe171.
La 26 septembrie 1940, insarcinatul cu afaceri al Reichului la
Moscova, Kurt von Tippelskirch, il informa pe Molotov despre semnarea
iminenta a Pactului Tripartit. Seful diplomatiei sovietice a remarcat ca,
prin aceasta comunicare, guvernul german indeplinea articolul IV din
tratatul de neagresiune, privitor la neparticiparea partilor la grupari de
state indreptate, direct sau indirect, impotriva celeilalte parti. Molotov isi
exprimase dorinta de a cunoaste textul Pactului si eventualele protocoale
aditionale secrete si staruise in asigurarea ca U.R.S.S. ar fi procedat la
fel172.
inainte de a merge la Berlin, in zilele de 14-16 noiembrie 1940, Ion
Antonescu, insotit de ministrul de externe Mihail Sturdza, de Constantin
Papanace, subsecretar de stat la Ministerul Finantelor, si de alti fruntasi
legionari, a vizitat Roma, fiind invitat de Benito Mussolini. Problema
adusa in centrul discutiei de catre Antonescu a constituit-o Dictatul de la
Viena. "Mussolini - arata unul dintre colaboratorii generalului - asculta

fara sa intrerupa protestarile lui Antonescu contra Arbitrajului de la Viena

si se marginea sa ia act de nemultumirile Romaniei. Singura chestiune
care parea ca-l intereseaza cu adevarat pe Duce erau livrarile de petrol si
cereale"173. Contele Ciano a intervenit de mai multe ori in discutie,
intrerupandu-l pe Antonescu, pentru a-si apara "opera", ceea ce a
determinat reactia violenta, deloc protocolara, a generalului174.
Spre deosebire de vizita efectuata la Roma, cea de la Berlin a fost
"mai putin afectuoasa", insa cu "rezultate mult mai mari pentru tara" cum aprecia Antonescu. in zilele de 22-25 noiembrie 1940, el s-a intalnit
si a purtat convorbiri oficiale cu Hitler, cu Ribbentrop si cu feldmaresalul
171 Florin Constantiniu, Alesandru Dutu, Mihai Retegan, Romania in
razboi, 1941-1945. Un destin in istorie, Editura Militara, Bucuresti, 1995,
p. 46.
172 Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin si Romania. Romania si
geneza operatiunii "Barbarossa", Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
2002, p. 155.
173 Gheorghe Barbul, Mmorial Antonesco. Le IIIe Homme de l`Axe, I,
Paris, 1950, p. 50.
174 Potrivit relatarilor lui Mihail Sturdza, prezent la convorbiri, la o
afirmatie a contelui Ciano privind garantarea granitelor Dictatului de la Viena de
catre Italia si Germania, Antonescu a replicat furios: "Garantate sau nu, ele vor
sari in aer" (Mihail Sturdza, Romania si sfarsitul Europei. Amintiri din tara
pierduta, Rio de Janeiro - Madrid, 1966, p. 209).
Wilhelm Keitel, seful Statului Major al Comandamentului Suprem al
Wehrmacht-ului. S-a convenit cu acel prilej si asupra dezvoltarii relatiilor
economice romano-germane, urmand sa se elaboreze un plan de
colaborare economica pe zece ani, partea germana oferind credite cu
dobanda mica (4%), indeosebi pentru agricultura, industria alimentara, cai
de comunicatie, si sa se incheie unele acorduri comerciale pe baza carora
produsele romanesti sa fie vandute pe piata germana la preturi fixe etc. in
domeniul militar, au fost abordate problemele modernizarii armatei
romane, astfel incat ea sa fie "pe de-a intregul capabila sa ocupe un loc
onorabil pe campul de lupta"; de asemenea, s-a cazut de acord cu trecerea
trupelor germane prin Romania, in spatiul balcanic, spre Grecia, in
eventualitatea avansarii engleze in acest spatiu.
La inceputul convorbirii sale cu Hitler din 22 noiembrie 1940,
Antonescu, declarandu-se "reprezentantul viitorului Romaniei", a aratat
ca, inca de la asumarea puterii, el a cautat sa adere la Axa si, "in conditii
care probabil n-au fost niciodata atat de grele" pentru un om politic, s-a
angajat sa reorganizeze tara si sa o fortifice in sfera economica, precum si
in viata administrativa, politica, intelectuala si militara, subliniind ca avea
in vedere un singur scop, si anume "sa contribuie la victoria Axei in
razboi"175. Hitler il asigura pe noul sau partener: "Romania fiind acum
aliata, va fi sustinuta de Germania, in toate privintele, atat pe taram
politic, cat si pe cel economic". Adeziunea Romaniei la Axa, aprecia, la
randul sau, Ribbentrop, reprezinta "un mare act simbolic" prin care "cele

doua tari vor fi legate pentru totdeauna prin prietenie, poate chiar prin
camaraderie de arme".
Ion Antonescu a incercat sa-l convinga pe Hitler de nedreptatea
facuta natiunii romane prin amputarea frontierelor ei legitime si de necesitatea
restabilirii acestora. La intalnirea cu Fhrerul din 22 noiembrie
1940, care a durat trei ore si la care a participat si Ribbentrop, Antonescu
a reluat argumentele folosite la intrevederea cu Mussolini, expunand pe
larg consecintele Dictatului de la Viena din 30 august 1940 si subliniind
ca, la incheierea pacii generale, Romania isi va ridica din nou glasul
pentru a obtine dreptate. Interlocutorul sau a dat un raspuns echivoc, in
sensul ca "in verdictul de la Viena n-a fost gasita o solutie ideala, dar ca
in acelasi mod in care Antonescu a prezentat justificarea pretentiilor
romane in declaratii ce au durat ore intregi, si reprezentantii unguri au
175 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite, op. cit., p. 30.
vorbit de asemenea in favoarea tezei ungare. inca n-a venit timpul sa se
considere chestiunile in retrospectiva. El ii poate da totusi generalului
Antonescu asigurarea ca intelege pe deplin simtamintele, indignarea si
durerea lui. in afara de aceasta, istoria nu se va opri in anul 1940"176.
Antonescu a interpretat acest raspuns ca o promisiune de revenire asupra
"Dictatului vienez", in favoarea Romaniei. La conferinta de pace sau
inainte de pace, cand va veni momentul favorabil - declara el in sedinta
Consiliului de Ministri din 26 noiembrie 1940 - "noi vom putea pune
revendicarile inaintea Marilor Puteri" si recomanda sa se dea crezare
promisiunilor lui Hitler privind reexaminarea sentintei de la Viena, "la
Conferinta pacii sau inainte de pace, cand va veni momentul
favorabil"177.
O pondere insemnata in ansamblul convorbirilor purtate intre Ion
Antonescu si conducatorii celui de-al Treilea Reich, din toamna anului
1940, au detinut-o relatiile Germaniei cu Uniunea Sovietica si implicatiile
acestora asupra Romaniei. Informandu-l pe Antonescu despre vizita
efectuata de Molotov la Berlin (12-13 noiembrie 1940), Ribbentrop a
spus ca era atat in interesul Germaniei, cat si al Romaniei "ca relatiile
germano-ruse sa se dezvolte in mod favorabil" si a facut o aluzie la
angajarea Romaniei intr-o coalitie de "dimensiuni mondiale" impotriva
Angliei. Reluand tema, Hitler a declarat ca discutiile cu demnitarul
sovietic "au avut loc intr-o atmosfera prietenoasa", dar la intrebarea acestuia
daca garantia data de puterile Axei Romaniei, odata cu "Arbitrajul"
de la Viena, era indreptata impotriva Rusiei, a precizat: "Reichul nu poate
ingadui nicio incalcare a teritoriului Romaniei, indiferent de tara care ar
infaptui o asemenea incalcare", si si-a exprimat convingerea ca generalul
Antonescu va reusi sa reorganizeze armata romana si sa o transforme
intr-un instrument eficient al apararii nationale. Stalin - sublinia Hitler "nu doreste sa riste nimic, ci numai sa obtina castiguri" si de aceea trebuie
sa i se arate in mod clar ca "nu trebuie sa-si indrepte expansiunea spre
zone in care sunt interesate Germania si Italia"178.
176 Ibidem, p. 44.

177 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion

Antonescu, op. cit., p. 494.
178 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 43.
Crezand in promisiunile Fhrerului, Antonescu declara in sedinta
Consiliului de Ministri din 26 noiembrie 1940 ca, intr-un context
european favorabil, "vom putea, mai curand sau mai tarziu, sa realizam
din nou Romania Mare si spre Est"179.
La 29 noiembrie 1940, Grigore Gafencu a adus la cunostinta
guvernului de la Moscova ca adeziunea Romaniei la Pactul Tripartit "nu
poate fi privita ca un act contra U.R.S.S.-ului", avand in vedere si bunele
relatii germano-sovietice.
in a doua jumatate a lunii decembrie 1940, cand se accentuau
divergentele dintre generalul Antonescu si Miscarea Legionara, indeosebi
ca urmare a asasinatelor de la Jilava, opozitia democratica a adoptat o
atitudine moderata fata de politica progermana. La 16 decembrie, potrivit
serviciilor romanesti de informatii, Iuliu Maniu, exprimand si opiniile lui
Dinu Bratianu, afirma ca singura politica externa posibila in acele
imprejurari este cea promovata in mod oficial de guvernul de la
Bucuresti. Desigur - relua Maniu - ar fi mult mai bine daca Romania ar
putea sa-si permita mai multa demnitate in politica externa. "Noi suntem
neatasati politicii oficiale a guvernului, dar nici nu putem sa o combatem
in mod public. Rolul nostru trebuie sa se margineasca in a face observatii
asupra acestei politici, care sa mearga direct la conducatorul politicii
noastre externe si nu in opinia publica". Atragand atentia asupra conduitei
care trebuia urmata in politica externa, Iuliu Maniu releva ca savarsesc o
greseala cei care vor sa imprime Partidului National Taranesc "un
caracter germanofil deoarece in actuala situatie internationala Romania
nu trebuie sa fie calauzita decat de interesele ei. Ori aceste interese pot
cere ca astazi sa fim alaturi de Germania cum aceleasi interese ne pot
impune maine sa ne gasim alaturi de Marea Britanie". Ca urmare, Iuliu
Maniu era de parere ca "deocamdata Romania nu poate sa intreprinda
nimic contra telurilor de razboi ale Germaniei" si "ca nu este in interesul
tarii ca actuala politica externa a guvernului sa intampine opozitie"180.
intr-o astfel de strategie se inscrie si o scrisoare a lui Dinu
Bratianu din 18 decembrie 1940, adresata generalului Ion Antonescu, in
legatura cu relatiile economice romano-germane. Presedintele P.N.L. se
179 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, vol. I, op. cit., p. 494.
180 Mihai Fatu, Consens pentru salvarea nationala (septembrie 1940august 1944), Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1996, p. 77.
pronunta impotriva penetrarii capitalului german in economia Romaniei,
conchizand: "Nu am pretentia ca guvernul poate rezista la presiunea unor
tari invingatoare pana acum. Dar sunt convins ca interesele noastre nu
sunt aparate (...). Politica tarii romanesti a fost in trecut sa consolideze,
conciliind, interesele Romaniei cu interesele Germaniei. in situatia de azi
inteleg sa se concilieze interesele Romaniei cu ale Germaniei, dar sa nu le

sacrificam"181.
Astfel, politicienii romani nu riscau sa se angajeze intr-o actiune
publica de protest impotriva aderarii Romaniei la Pactul Tripartit,
preferand sa nu-si asume nicio raspundere in privinta noii orientari
politice a Romaniei, inceputa deja inainte si oficializata acum de generalul
Antonescu.
Care au fost mobilurile politice care au determinat Romania sa
adere la Pactul Tripartit? - se intreba generalul Ion Gheorghe. Si tot el
gasea urmatorul raspuns: "Se putea vorbi despre un interes al Romaniei
fata de o noua ordine europeana? Nicidecum! Opinia publica romaneasca
se ocupa exclusiv de problemele romane, mai ales de problema
redobandirii teritoriilor pierdute. Ideea unei noi oranduiri europene era
atat de straina opiniei publice romanesti, incat nu putea vedea in ea o
necesitate si cu atat mai putin credea in succesul acestei incercari.
Era Romania entuziasmata de ideile revolutionare ale fascismului
si in special ale national-socialismului? Trecuse deci, din convingerea in
izbanda acestor idei, de partea lor?
Nici despre aceasta nu poate fi vorba! Aceste idei revolutionare
nu gasisera ecou decat in Garda de fier si in cateva cercuri de intelectuali.
in masa poporului roman ele au ramas fara niciun rasunet ...
Romanii nu erau interesati decat in redobandirea teritoriilor
pierdute, de aceea in noua orientare a politicii in directia Germaniei ei nu
vedeau decat un prilej de a-si indeplini dorinta nationala. Ca urmare, si
aderarea la Pactul Tripartit a fost privita numai prin aceasta prisma."182
Ion Antonescu s-a folosit de aderarea Romaniei la Pactul
Tripartit si de prima sa vizita oficiala la Berlin pentru a obtine succese in
politica externa, in vederea consolidarii pozitiei sale interne; totusi, nici
181 Ibidem, p. 79.
182 Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Maresalul Antonescu (Calea
Romaniei spre Statul satelit), Editie si studiu introductiv de Stelian Neagoe,
Editura Machiavelli, Bucuresti, 1996, p. 171.
atunci, nici mai tarziu, el nu si-a uitat conduita de conducator al unei tari
independente.
Atitudinea sa, exprimata si cu alte prilejuri, oficiale sau
neoficiale, a lasat o impresie deosebit de favorabila asupra lui Hitler, care
ar fi spus - potrivit marturiei generalului Ion Gheorghe - ca "nu cunoaste
decat doi oameni adevarati in Europa: pe Mussolini si Generalul
Antonescu"183. increderea dintre cei doi conducatori s-a pastrat si in
momentul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941 si apoi pana la sfarsitul
guvernarii antonesciene, desi detinatorul puterii de la Bucuresti a gandit si
a actionat deseori altfel decat se dorea la Berlin, cu precadere in privinta
relatiilor economice, dar si in alte domenii. Se poate sustine ca dintre toti
vizitatorii straini la Cartierul General al lui Hitler - regi, sefi de state si de
guverne, diplomati s.a. - niciunul nu a beneficiat de statutul pe care l-a
obtinut Ion Antonescu, si anume acela de a discuta deschis cu Fhrerul
orice problema oricat de grava si, mai ales, in contradictoriu. Astfel, in

1943, el i-a aparat pe Mihai Antonescu si pe Iuliu Maniu, acuzati ca

purtau negocieri pentru incheierea pacii cu Natiunile Unite, "nu numai cu
englezii si americanii, ci si cu sovieticii". Formula "Eu nu sunt vasalul lui
Hitler", auzita de diplomatii germani acreditati la Bucuresti, cunoscuta,
desigur, si de Hitler, n-a putut duce la intreruperea relatiilor speciale dintre
cei doi dictatori. Despre Maniu, Antonescu i-a spus lui Hitler ca nu putea
intreprinde nimic impotriva lui, deoarece "e privit de poporul roman ca o
personalitate istorica si are, mai ales in randurile taranilor, o deosebita
autoritate, iar o actiune impotriva sa ar face din el un adevarat martir"184.
183 Ibidem, p. 27. Generalul Platon Chirnoaga confirma asemenea
aprecieri: "in afara de Duce, - declara Hitler in toamna anului 1941, dupa
cucerirea Odesei - printre aliatii nostri, Antonescu face cea mai puternica
impresie. Este un om de clasa serioasa, care nu se lasa zdruncinat pentru nimic; in
plus este incoruptibil, un om cum Romania n-a mai avut niciodata" (Platon
Chirnoaga, Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei
sovietice. 22 iunie 1941 - 23 august 1944, Editia a III-a, Editura Fides, Iasi, 1997,
p. 81). Asemenea afirmatii - scria generalul Chirnoaga - dovedeau "ca Hitler nu
cunostea istoria poporului roman, unde - daca ar fi citit-o - ar fi gasit destui
principi romani care si-au aparat cu arma in mana tarile si s-au acoperit de glorie
pe multe campuri de batalie, luptand pentru independenta tarilor lor impotriva
inamicilor vecini si invingandu-i, desi de obicei acestia erau superiori ca numar
de luptatori" (Platon Chirnoaga, op. cit., p. 82).
184 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 194-198.
Un eveniment de mare rezonanta care a relevat situatia de
incredere reciproca, stabilita intre cei doi dictatori, l-a constituit rebeliunea
Miscarii Legionare din 21-23 ianuarie 1941. Cu prilejul intrevederii sale cu
Hitler din 14 ianuarie 1941 de la Obersalzburg, Antonescu i-a declarat ca
"este de datoria lui sa-si salveze tara si el va face aceasta cu Legiunea, fara
Legiune, sau chiar impotriva Legiunii", si a primit urmatorul raspuns:
"Colaborarea germano-romana nu depinde de existenta unei organizatii romane
identice sau adaptate dupa Partidul National-Socialist. Daca aceasta
ar fi o conditie preliminara, in multe cazuri colaborarea dintre Germania si
alte tari ar fi practic imposibila. Daca generalul Antonescu anticipeaza un
rezultat favorabil de pe urma ruperii relatiilor dintre Partidul NationalSocialist si Miscarea Legionara, aceasta nu va insemna pentru Germania un
sacrificiu"185.
Rebeliunea a fost infranta de Ion Antonescu, cu concursul
Armatei, dar si cu contributia lui Hitler, care vedea in Antonescu singurul
om de stat in stare sa conduca Romania. Conflictul final cu Miscarea
Legionara, care a dus la inlaturarea ei de la guvernare, a fost comentat
astfel de catre Ion Antonescu in sedinta Consiliului de Ministri din
3 februarie 1941: "Va pot spune - si este chiar un avertisment grav pe
care vi-l dau - ca tara aceasta, daca in lupta odioasa care s-a deschis intre
mine si legionari si intre legionari si Statul Roman, daca s-ar fi lichidat in
avantajul legionarilor, tara aceasta n-ar fi fost la discretia lor, ci la
discretia germanilor si am fi avut protectorat german"186.

Evolutia confruntarilor de pe teatrele celui de-al doilea razboi

mondial si consecintele lor previzibile asupra Romaniei l-au determinat
pe Ion Antonescu sa-si abandoneze opiniile din anul 1940, cand sustinea
ca guvernul sau va merge "suta la suta, pana la moarte, alaturi de Axa"187.
in notele de convorbire dictate de el colonelului Radu Davidescu, despre
rezultatele ultimei sale intrevederi cu Hitler din 5 august 1944, Antonescu
anticipa iminenta ruptura dintre Romania si Germania: "Niciodata un
popor nu poate sa ia un angajament orbeste alaturi de alt popor, cand
185 Ibidem, p. 76.
186 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, Editie intocmita de Marcel-Dumitru Ciuca, Aurelian Teodorescu,
Bogdan Florin Popovici, vol. II (ianuarie-martie 1941), Bucuresti, 1998, p. 90.
187 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 70.
acesta face o actiune si politica si militara gresita si cine spune ca
Germania nu va mai face de acum inainte aceleasi greseli"188.
V.4. Romania isi apara suveranitatea la Gurile Dunarii
in toamna anului 1940, Uniunea Sovietica si Germania nu erau
inca dispuse sa puna capat intelegerii si colaborarii lor, inaugurata la
23 august 1939, si incercau sa-si impuna interesele in spatiul romanesc,
imbinand calea negocierilor cu politica faptului implinit. Din acest punct
de vedere sunt semnificative actiunile intreprinse de cele doua mari puteri
pentru modificarea regimului international al Dunarii reglementat la
sfarsitul primului razboi mondial.
La 12 septembrie 1940, o conferinta a riveranilor, convocata de
Germania la Viena, a dizolvat Comisia Internationala a Dunarii (C.I.D.) organism cu atributii preponderent tehnice, creat in 1921, la Paris189, si
compus din riveranii de pe cursul superior si mijlociu al fluviului, plus
Marea Britanie, Franta si Italia. Noul organism, Consiliul Dunarii
Fluviale - din care faceau parte reprezentantii Germaniei, Slovaciei,
188 Ibidem, p. 254.
189 Conventia privind Statutul definitiv al Dunarii semnata la
23 iulie 1923, la Paris, prevedea in esenta uniformizarea regimului de navigatie,
politie si supraveghere pe intregul sector navigabil al fluviului. Libertatea de
navigatie si egalitatea dintre pavilioane erau asigurate de doua organisme:
Comisia Europeana a Dunarii, care functiona din 1856, a carei competenta se
intindea pe partea de fluviu numita Dunarea maritima, si Comisia Internationala
a Dunarii, a carei competenta se intindea asupra Dunarii fluviale navigabile.
Comisia Europeana a Dunarii era compusa, provizoriu, din delegatii Frantei,
Marii Britanii, Italiei si Romaniei; orice stat european, care justifica pentru viitor
interese comerciale, maritime si europene la Gurile Dunarii putea, la cerere, sa fie
admis in Comisie. Sediul acestei Comisii era la Galati.
Comisia Internationala a Dunarii era compusa din cate doi
reprezentanti ai statelor riverane (Bavaria si Wrtemburg), unul al fiecaruia din
celelalte state riverane (Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul Sarbilor,
Croatilor si Slovenilor, Bulgaria, Romania) si un delegat al fiecaruia dintre statele
riverane reprezentate in Comisia Europeana a Dunarii sau care puteau fi

reprezentate in viitor. Competenta acestei Comisii se intindea asupra partii din

Dunare cuprinse intre Ulm si Braila. Sediul acesteia era la Bratislava. Statutul
adoptat asigura riveranilor dreptul de a executa singuri lucrari tehnice, de a
percepe taxe, de a-si rezerva cabotajul, de a aplica regulamentele de navigatie si
politie in apele lor teritoriale etc. (Iulian Cartana, Ilie Seftiuc, Dunarea in istoria
poporului roman, Bucuresti, 1972).
Ungariei, Iugoslaviei, Bulgariei, Romaniei si Italiei - a fost pus sub
presedintia permanenta a delegatului Berlinului; de asemenea, sectorul
Portile de Fier, administrat pana atunci in comun de Romania si
Iugoslavia, a trecut sub control german. Uniunea Sovietica, lasata in afara
aranjamentului dunarean de la Viena, nu a obiectat fata de lichidarea unei
"creatii" a Versailles-ului, dar a folosit prilejul pentru a pretinde sa se
dizolve si Comisia Europeana a Dunarii. Aceasta comisie, instituita prin
Tratatul de Pace de la Paris din 30 martie 1856, care a pus capat Razboiului
Crimeii, era un organism cu evident caracter politic, tintind apararea
intereselor Europei la Gurile Dunarii si concilierea acestora cu interesele
Rusiei. Comisia Europeana a Dunarii, al carei sediu era la Galati,
indeplinise timp de peste opt decenii un rol eminamente pozitiv, avand
atributii tehnice si prerogative politienesti si jurisdictionale asupra Dunarii
maritime, adica de la Braila pana la varsarea fluviului in Marea Neagra.
Rusia facuse parte din Comisia Europeana a Dunarii pana in 1917.
Devenind stat riveran, la Dunarea de Jos, in 1940, o data cu anexarea
Basarabiei, Uniunea Sovietica se comporta ca mostenitoarea politicii
dunarene a Rusiei tariste.
La 14 septembrie 1940, Moscova a propus Berlinului
desfiintarea institutiei europene cu sediul la Galati si formarea unei
Comisii dunarene unice cu competente de la Bratislava pana la Marea
Neagra190. Noul organism urma sa fie compus, potrivit solicitarii
sovietice, exclusiv din reprezentanti ai riveranilor - Germania, Slovacia,
Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Romania si U.R.S.S., ceea ce insemna
eliminarea din comunitatea dunareana nu numai a Angliei si Frantei, ci si
a Italiei. Guvernul german, dupa ce s-a consultat cu guvernul italian, a
raspuns la proiectul sovietic intr-un spirit de conciliere: consimtea la
suprimarea Comisiei Europene si la unificarea regimului dunarean si
propunea convocarea unei conferinte la Bucuresti pentru a reglementa cu
titlu provizoriu regimul juridic international al Dunarii, in aval de Braila,
pana in momentul cand cele doua regimuri puteau fi unificate. Germania
nu cerea decat o singura favoare: participarea Italiei la Conferinta de la
190 Arhiva M.A.E., fond Comisia Europeana a Dunarii, vol. 34. Apud
Stefan Stanciu, Romania si Comisia Europeana a Dunarii. Diplomatie.
Cooperare internationala, Editura Pax Aura Mundi, Galati, 2002, p. 321.
Bucuresti si la viitoarea Comisie a Dunarii. Tranzactia germano-rusa s-a
facut peste Romania si parea ca se va realiza din nou in detrimentul ei.
Noua Conferinta dunareana, programata pe 24 octombrie 1940,
dar amanata la cererea Moscovei, si-a inceput lucrarile la 28 octombrie
1940, reunind delegati ai Romaniei (Vespasian V. Pella), Germaniei

(Georg Martius), Italiei (Renato Silenzi) si Uniunii Sovietice (Arkadi

Sobolev). La 28 octombrie, delegatul roman a propus infiintarea unui
"Consiliu al Dunarii Maritime" pentru sectorul Braila-Sulina, in locul
Comisiei Europene a Dunarii, in care sa fie reprezentate Romania, U.R.S.S.
si Germania. in aceeasi zi, delegatia sovietica a venit cu o contrapropunere,
si anume: sa se creeze o administratie mixta romano-sovietica pentru
respectivul sector dunarean si sa se interzica navigatia vaselor militare, cu
exceptia celor romane si sovietice. Guvernul de la Moscova isi dezvaluia
astfel intentia de a pune stapanire pe Gurile Dunarii pentru a-si putea
exercita influenta in intreaga Europa Centrala si de Sud-Est.
Eliminand, cu sprijinul Germaniei, Comisia Europeana, Rusia
Sovietica intelegea sa ramana singura, tete a tete, cu Romania la Gurile
Dunarii. Evident, nu era vorba decat de un regim provizoriu. Dar
Moscova intelegea sa se joace cu acest provizorat asa cum procedase si
Berlinul atunci cand propusese Conferinta de la Bucuresti. Germania
vroia sa ofere Rusiei, in capitala Romaniei, o distractie pentru a castiga
timp si a se organiza definitiv la Dunarea Superioara si Mijlocie, in timp
ce Rusia intelegea sa profite de acest ragaz pentru a se organiza definitiv
la Dunarea de Jos. "Diplomatia germana gasise la Moscova parteneri de
talia sa"191.
La 31 octombrie 1940, generalul Ion Antonescu a transmis
delegatiei romane la Conferinta urmatoarele instructiuni: a) sa apere cu
fermitate interesele vitale ale tarii noastre la Gurile Dunarii, tinand un
strans contact cu plenipotentiarii Germaniei si Italiei; b) in chestiunile
fundamentale de care depinde soarta conferintei, sa adopte o atitudine
unitara cu aceea a puterilor Axei; c) sa arate insa, in convorbiri
confidentiale cu reprezentantii Germaniei si Italiei, ca proiectul sovietic
prezentat conferintei poate avea cele mai nefaste urmari pentru Romania.
191 Grigore Gafencu, Preliminarii la razboiul din Rasarit, Editura
Globus, 1996, p. 75.
in legatura cu preconizata administratie romano-sovietica, se
arata ca aceasta "echivaleaza aproape cu un condominium romano-sovietic
asupra tuturor Gurilor Dunarii. Suveranitatea noastra asupra partii
din Delta care ne-a ramas devine aproape iluzorie". Functionarea acestei
administratii comune, prin modul cum era conceputa, va constitui un
motiv permanent de discordie intre Romania si Soviete, ceea ce va agrava
si mai mult - se arata in document - situatia destul de precara in care se
gasesc astazi raporturile noastre cu vecinul de rasarit. Fiind cunoscute
tendintele de expansiune din trecut ale Rusiei spre Delta Dunarii, iar
astazi fiind expusi sa nu mai avem niciun organ international in care sa se
gaseasca Puterile Axei - se sublinia in Instructiuni -, "libertatea
navigatiunii ar fi grav compromisa pe aceasta mare artera de comunicatie
internationala ce o reprezinta Dunarea Maritima si de care depinde
propasirea economica a Romaniei"192.
inainte de Conferinta si in prima faza a lucrarilor acesteia,
U.R.S.S. si-a asigurat, prin actiuni de forta, controlul asupra bratului

Chilia; la sfarsitul lunii septembrie 1940, a preluat iesirea Canalului Stari

Stambul in Marea Neagra (era canalul principal prin care apele bratului
septentrional al Dunarii se varsau in Mare); o luna mai tarziu, intre 26 si
28 octombrie, sovieticii au ocupat ostroavele Salangic, Dalerul Mic,
Dalerul Mare, Maican si Musura; la 5 noiembrie au ocupat grupul de
insule dintre Stari Stambul si Canalul Musura, preluand astfel intregul
control al navigatiei pe bratul Chilia. Germania si Italia nu au reactionat la
ocuparea insulelor de pe bratul Chilia, desi garantasera, la 30 august
1940, inviolabilitatea si integritatea Romaniei. Cu totul altfel s-a
reactionat la Bucuresti. Ministrul de Externe Mihail Sturdza, profitand de
faptul ca generalul Ion Antonescu, bolnav, se afla la Predeal, si fiind
informat de Marele Stat Major ca trupele sovietice "au atacat si ocupat
prin surprindere cu efectivul de valoarea unui regiment un important
ostrov dunarean, lipit de malul romanesc", a fost de parere sa se raspunda
la forta prin forta. Alertat de generalul Ilie Steflea, secretar general al
Ministerului Apararii Nationale, Antonescu a dat ordin sa fie anulate
preparativele Marelui Stat Major, intreprinse la sugestia lui Mihail
Sturdza, iar Fabricius i-a recomandat ministrului roman de externe o
192 Corneliu Mihai Lungu, op. cit., p. 476-477.
atitudine pasnica in raporturile cu Uniunea Sovietica, "facand o aluzie la
anumite negocieri in perspectiva"193.
Ulterior, cand relatiile cu Miscarea Legionara ajunsesera in prag de
ruptura, generalul Antonescu a scris cu cerneala rosie pe un raport al lui
Mihail Sturdza: "Ce vrea Ministrul meu al Afacerilor Straine, un razboi
cu Rusia?". Sturdza a raspuns scriind "cu creionul albastru, sub
admonestarea rosie", pe acelasi document: "Bineinteles ca doresc un
razboi cu Rusia" si a retrimis generalului documentul respectiv194.
in cursul intrevederilor avute la Berlin cu oficialii germani, in 2224 noiembrie 1940, Ion Antonescu a infatisat marile dificultati cauzate
Romaniei de catre Rusia Sovietica prin incalcarea suveranitatii sale in
Delta si la Gurile Dunarii; el a retinut atentia lui Hitler si a lui Ribbentrop
asupra tentativelor Moscovei de a reglementa problemele pe care ea
insasi le crease la Dunarea de Jos, numai cu Romania, care, singura, fara
sprijinul Axei, putea fi silita sa cedeze. Potrivit informatiilor detinute de
Antonescu si comunicate interlocutorilor sai, sovieticii intentionau sa
refuze vaselor romanesti trecerea prin bratul Chilia si incercau, asa cum
procedasera inainte de 1914, sa determine o innamolire a celorlalte brate
ale Dunarii cu ajutorul unor schimbari in constructia hidraulica pentru a
bloca iesirea din Dunare la Marea Neagra. in acest context,
Ion Antonescu a informat ca are un plan de construire a unui canal
navigabil de la Cernavoda la Constanta intr-o perioada de cinci ani,
pentru realizarea caruia apela la un ajutor financiar, printr-un credit pe
termen lung si cu o dobanda redusa.
Propunerea de administrare mixta, romano-sovietica, a Dunarii
Maritime a fost respinsa in mod categoric de guvernul roman, fiind
calificata drept "o sursa permanenta de tulburari si o poarta de intrare

pentru infiltrarea ideilor bolsevice in Romania". Argumentele diplomatiei

Bucurestilor au convins Berlinul, de vreme ce Ribbentrop a raspuns,
subliniind ca "jurisdictia unica a Rusiei si Romaniei este exclusa",
adaugand ca Hitler i-a aratat foarte lamurit lui Molotov, cu prilejul
recentei vizite a acestuia la Berlin, ca, in calitate de mare stat dunarean,
Germania este interesata in toate chestiunile privitoare la fluviu.
Bazandu-se pe aceste declaratii, Antonescu declara in Consiliul de
193 Mihail Sturdza, Romania si sfarsitul Europei. Amintiri din tara
pierduta, Editura Fronde, Alba Iulia - Paris, 1994, p. 185.
194 Ibidem, p. 317.
Ministri din 26 noiembrie 1940: "Noi vom lupta mana in mana cu
germanii si italienii in contra presiunilor pe care le fac rusii ca sa puna
mana, politiceste si economiceste, pe Gurile Dunarii"195.
La 5 decembrie 1940, la redeschiderea lucrarilor Conferintei
dunarene de la Bucuresti, Vespasian V. Pella a expus pozitia guvernului
Romaniei in termeni precisi si care consta in urmatoarele: a) crearea unei
"Comisii Provizorii a Dunarii Maritime" care sa aiba aceleasi atributii
detinute de Comisia Europeana a Dunarii, competenta ei extinzandu-se
intre Braila si Mare, asupra intregii Delte a Dunarii; b) pentru partile de
fluviu ce se gaseau exclusiv, fie pe teritoriul sovietic, fie pe cel romanesc,
administratiile nationale respective sa aiba aceleasi relatii cu Comisia
Provizorie, pe care le intretinusera cu Comisia Europeana si cu Directia
romana pentru Dunarea maritima; c) pentru sectoarele de fluviu ce
formeaza granita intre Romania si U.R.S.S., o comisie administrativa
mixta, compusa din delegati romani si sovietici, cu sediul la Galati, in
cadrul Comisiei provizorii, va coordona sarcinile administrative si tehnice
care reveneau celor doua state vecine.
Aceasta propunere, clara si logica, prin care Romania se straduia
sa salveze din vechiul regim de echilibru si de cooperare internationala ce
se mai putea salva, avea avantajul de a departaja interesele si ambitiile
contrare si de a evita orice confuzie de putere si de atributii. Ea a fost
sprijinita imediat de Puterile Axei, bucuroase ca, menajand U.R.S.S., pot
"impinge in fata" Romania, aratandu-i meritul si responsabilitatea unei
solutii care le convenea infinit mai mult decat cea propusa de delegatii
sovietici. Proiectul roman nu putea decat sa-i deceptioneze pe
reprezentantii Moscovei, el dejuca cu dibacie tentativa sovietica de a lua
in stapanire intreaga Delta, limita atributiile "administratiei mixte" doar
asupra bratului Chilia si mentinea "provizoriu", sub un alt nume si o noua
configuratie, vechea Comisie de la Galati cu toate drepturile si
prerogativele sale. Opunandu-se atat proiectului romanesc, cat si
proiectelor de conciliere german si italian, delegatia sovietica a formulat o
nota de condamnare in termenii cei mai duri, considerand proiectele
respective "inacceptabile", si a comunicat ca atitudinea ei fundamentala
195 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, vol. I, op. cit., p. 494.
fata de problemele de administratie si de navigatie pe Dunarea maritima

ramane fixata "definitiv si de nerevizuit"196.

Raspunsul Uniunii Sovietice era o sfidare a rolului preponderent
pe care Germania se pregatea sa-l joace in Bazinul dunarean, prima etapa
a "spatiului sau vital". Delegatii germani judecau in felul acesta lucrurile,
declarand ca au luat cunostinta cu "o penibila surprindere" de continutul
declaratiei sovietice. Ca urmare, Conferinta de la Bucuresti a ajuns intr-un
punct mort.
Tot diplomatia romana, cea care pusese capat prin demersul ei
suitei de tranzactii fara iesire, a fost cea care a dat tonul pentru despartire:
"... Delegatia romana isi exprima speranta ca, la reluarea lucrarilor sale,
Conferinta va putea fi in masura, cu concursul pozitiv al delegatiei
sovietice, sa ajunga la un regim bazat pe principiile libertatii de navigatie
si ale tratamentului de egalitate, si astfel, la o cooperare reala intre cei doi
riverani, daca se va cadea de acord asupra considerarii unor astfel de
riverani drept state suverane". Aceasta dorinta respectuoasa spunea ceea
ce vroia sa spuna: ca la Gurile Dunarii nu mai exista loc pentru un
compromis.
Asadar, Conferinta de la Bucuresti si-a suspendat lucrarile la 20
decembrie 1940 fara realizarea unui acord. in lipsa unui organism
european, impartial si de inalta autoritate, Dunarea Maritima devenise
obiect al poftelor, rivalitatilor si tranzactiilor suspecte. Pana atunci,
problemele dunarene fusesera reglementate, potrivit necesitatilor tehnice
si administrative, intr-un spirit de justitie si echitate. Acum, ele depindeau
de circumstante ciudate stabilite de Germania si U.R.S.S., "care
promovau la Gurile Dunarii doua tendinte opuse si de neimpacat. Aceasta
opozitie existase totdeauna. Dar istoria gasise o solutie de ordine si de
echilibru: un stat roman independent, constient de menirea sa si stapan pe
destinele sale. La Gurile Dunarii, independenta Romaniei si colaborarea
europeana se asociasera in mod firesc. in afara acestei solutii nu existau
decat dezechilibru, rivalitate, arbitrariu si un singur deznodamant:
razboiul"197.
196 Grigore Gafencu, Preliminarii la razboiul din Rasarit, op. cit.,
p. 79-80.
197 Ibidem, p. 81.
V.5. Blitzkrieg198 in Balcani si pozitia Romaniei
in primavara anului 1941, Wehrmacht-ul a intrat in actiune in
Balcani, unde trupele italiene care atacasera Grecia, in luna noiembrie
a anului 1940, suferisera infrangeri severe. inca de la 13 decembrie
1940, Hitler semnase Directiva pentru operatiunea "Marita", al carei
obiectiv erau ocuparea Greciei si extinderea "noii ordini" in Sud-Estul
european.
La inceput, Romania nu a fost afectata de desfasurarea operatiei
"Marita", pana cand, o data cu lovitura de stat de la Belgrad, din
27 martie 1941, situatia s-a schimbat total. Chiar in acea zi, Hitler a
hotarat "sa zdrobeasca Iugoslavia din punct de vedere militar si statal",
ordonand comandantului armatei de uscat si celui al aviatiei militare sa

faca pregatirile militare corespunzatoare199.

in directiva aditionala pentru operatia "Marita", din 30 martie
1941, referitoare la invadarea Iugoslaviei se preciza ca nu trebuie sa se
conteze pe o participare activa a Romaniei la actiunea impotriva
Iugoslaviei, dar ca romanii trebuie sa asigure o aparare intarita a
frontierelor. Un corp de armata german urma sa fie concentrat in regiunea
Timisoarei, pentru ca de acolo sa poata inainta rapid spre Belgrad.
Preparativele militare au fost conjugate cu cele politico-diplo-matice,
Germania si Italia asigurandu-si colaborarea Ungariei si Bulgariei, in
schimbul unor promisiuni teritoriale pe seama Iugoslaviei. Oferte in
acest sens au fost avansate si la Bucuresti, dar au fost primite cu rezerve.
La 6 aprilie 1941, Wehrmacht-ul a atacat Iugoslavia. Aceasta tara
aderase la Pactul Tripartit, la 25 martie acelasi an, dar, pe fundalul unei
miscari populare de protest, cercurile politice si militare iugoslave ostile
orientarii externe spre puterile Axei au organizat o lovitura de stat.
Principele regent Pavle este nevoit sa-si paraseasca tara, iar ministrii
progermani sunt arestati. Regele Petru al II-lea, inca minor, a fost instalat
pe tron, iar generalul Duan Simovi a constituit un nou guvern, care a
refuzat sa ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit si, la
198 Blitzkrieg - "razboi-fulger", tactica de razboi care avea in vedere
anihilarea rapida a inamicului prin desfasurarea unor actiuni-surpriza de mare
anvergura. A fost folosita de Germania in timpul celui de-al doilea razboi
mondial.
199 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 161.
5 aprilie, a semnat la Moscova, un tratat de amicitie si neagresiune cu
U.R.S.S. Aceste evenimente au accelerat executarea planului german de
atacare a Iugoslaviei. Hitler a dat ordin trupelor germane masate la
frontiera de nord a Iugoslaviei sa inceapa Blitzkrieg-ul. Luftwaffe a supus
Belgradul unor bombardamente masive, fiind ucise 17.000 de persoane.
Fortele terestre germane au actionat impreuna cu trupe ungare si italiene,
carora li se vor adauga in zilele urmatoare si trupe bulgare. Armata
iugoslava este infranta in numai zece zile, capituland la 17 aprilie.
Iugoslavia inceteaza sa mai existe ca stat, fiind impartita intre invingatori,
cu exceptia Croatiei, care, la 10 aprilie, isi proclamase independenta,
avandu-l in frunte pe seful organizatiei politico-militare a ustasilor, Ante
Paveli. Regele si guvernul au luat calea exilului, mai intai la Cairo, apoi
la Londra200.
Germania si Italia continua ofensiva si obtin succese tot asa de
rapide impotriva Greciei si a Corpului expeditionar britanic venit in
ajutorul ei. La 27 aprilie 1941, germanii ocupa Atena si in urmatoarele
trei zile Peloponezul, iar printr-o spectaculoasa operatie combinata, de
desant aerian si maritim, cuceresc Insula Creta.
Romania n-a participat la operatiunile militare impotriva
Iugoslaviei, nici la ocuparea si nici la dezmembrarea fostului sau aliat.
Generalul Antonescu a permis germanilor sa foloseasca teritoriul
romanesc, la cererea lui Hitler, transmisa prin Manfred von Killinger. La

3 aprilie 1941, intr-o convorbire cu feldmaresalul Walther von

Brauchitsch, seful O.K.H. (Marele Stat Major al armatei de uscat), Ion
Antonescu declara ca nu poate implica armata romana in conflictul cu
Iugoslavia, dar atrage atentia ca Romania nu ar putea ramane in pasivitate
daca trupele ungare ar ocupa Banatul iugoslav, intrucat "aceasta ar
provoca un val de indignare in tara si m-ar sili sa intervin, ceea ce ar putea
duce la un conflict cu trupele unguresti"201. La 5 aprilie 1941, Ribbentrop
a cerut, printr-o telegrama catre Legatia Germaniei din Romania, sa fie
informat generalul Antonescu in sensul ca "nu se preconizeaza o intrare a
trupelor unguresti in Banat. Aici vor intra numai trupe germane."202
200 Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucuresti,
2001, p. 711-73.
201 Arhiva M.A.E., fond 71/Germania, dosar nr. 82.
202 D.G.F.P., seria D, vol. XII, doc. nr. 276.
Expunandu-si din nou punctul de vedere, la 11 aprilie 1941,
conducatorul statului roman declara in Consiliul de Ministri: "Romania
nu intervine, sub nicio forma, in conflictul din Balcani. Ochii nostri
trebuie sa priveasca in alta directie si fortele noastre trebuie sa se
pregateasca pentru alt destin. Aceasta nu inseamna ca Romania renunta la
drepturile si datoria pe care o are sa reintegreze Banatul"203. Ion
Antonescu a solicitat pe cale diplomatica Berlinului si Romei sa interzica
trupelor ungare sa ocupe acea parte a Banatului care fusese luata de la
Romania de catre Iugoslavia, la sfarsitul primului razboi mondial,
avertizand ca in caz contrar va trimite acolo trupe romanesti, ceea ce
putea da nastere unui conflict intre Romania si Ungaria. Si Roma si
Berlinul i-au dat satisfactie, zona banateana in disputa fiind ocupata si
preluata sub administratie germana.
Nu este mai putin adevarat ca nici Germania nu a apelat la o
interventie directa a Romaniei in campania antiiugoslava, probabil pentru
a-i conserva capacitatea de lupta in preconizatul razboi impotriva Rusiei
sovietice.
La 23 aprilie 1941, guvernul roman a adresat guvernelor
puterilor Axei un memorandum, semnat de Mihai Antonescu, in care se
arata ca, desi pana atunci Romania nu a urmarit o expansiune teritoriala
pe seama Iugoslaviei, considerabilele concesii facute Ungariei si
Bulgariei au creat o situatie noua. in speta, se cerea, in afara de o
revizuire generala a frontierelor din sud-estul Europei, alipirea Banatului
zis sarbesc si se sugerau urmatoarele solutii alternative:
a) O Macedonie libera care ar grupa populatiile romane din
Balcani;
b) Un teritoriu roman autonom recunoscut populatiei romane din
Valea Timocului pana la Vardar;
c) Un "condominium", o comunitate germano-romana-italiana
(eventual bulgara) pentru regiunea Timocului, adica o fasie de-a lungul
granitei bulgare actuale pana la Belgrad, Nis, Skoplje si in jos spre
Salonic204.

203 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion

Antonescu, vol. III (aprilie-iunie 1941), Editie de documente intocmita de
Marcel-Dumitru Ciuca, Maria Ignat, Aurelian Teodorescu, Bucuresti, 1999, p.
167.
204 Arhiva M.A.E., fond 71/Germania, dosarul nr. 82.
Dar Hitler avea alte planuri cu regiunile respective. in timp ce
Banatul de vest fusese deja "confidential, ferm promis" Ungariei,
asa-numita "regiune a Portilor de Fier", unde, la propunerea doctorului
Neubacher, urma sa se construiasca o hidrocentrala uriasa in vederea
aprovizionarii statelor dunarene si balcanice cu electricitate, trebuia sa
devina un fel de condominium al tuturor statelor interesate205.
Cand a devenit limpede ca guvernul Reichului nu da curs
cererilor Romaniei, la 16 mai, Mihai Antonescu i-a propus insarcinatului
cu afaceri italian, Formentini, sa deschida un coridor romanesc prin valea
Timocului pana la noua frontiera a Albaniei Mari, pentru a pune "o
bariera latina" prin blocul popoarelor slave. Dar nici acest plan nu a putut
fi realizat.
Guvernul iugoslav in exil a rupt legaturile diplomatice cu
Romania abia la inceputul lunii mai. Ca urmare, la 6 mai 1941, Romania
era ultima dintre tarile europene aliate cu Germania care recunostea
"Statul croat independent"206.
Prin memorandumul semnat de Mihai Antonescu, guvernul
roman a intentionat si sa-si manifeste interesul fata de "solutiile" ce s-ar fi
dat problemelor teritoriale din Sud-Estul Europei si sa submineze ideea
unei eventuale conferinte internationale, consacrata acestor probleme, la
care sa participe numai statele angajate in conflict.
De la Berlin s-a raspuns cu promisiuni. La 2 mai 1941, seful
Cancelariei Fhrerului, ministrul de stat Otto Meissner, i-a spus lui Raoul
Bossy, ministrul plenipotentiar al Romaniei la Berlin, ca, dupa cate stia el,
Romania va primi Banatul de Vest si regiunile situate la sud de Portile de
205 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 163. Aceasta hidrocentrala ar fi fost
ca marime a doua din lume, dupa Niagara. Amortizarea cheltuielilor putea fi
realizata, dupa parerea lui Neubacher, chiar si numai din taxele pe navigatie. Cele
7 miliarde kwh ce s-ar fi obtinut erau indestulatoare - in afara de faptul ca
asigurau energia electrica pe plan local - pentru a electrifica toate liniile de cale
ferata din Europa de sud-est, pentru a construi in Romania o mare uzina de
aluminiu, gazul metan din Transilvania economisit astfel putand fi folosit in
industria chimica. Hitler si Fritz Todt erau entuziasmati de acest proiect, insa
ideea de a incepe constructia inca inainte de sfarsitul razboiului a fost complet
abandonata in 1942 (Ibidem, p. 360-361).
206 Idem, p. 163. Croatia a fost recunoscuta de Germania, Italia si
Ungaria la 11 aprilie 1941, de Slovacia la 15 aprilie si de Bulgaria la
22 aprilie (Idem, p. 361).
Fier. Mai mult, la o aluzie a lui Bossy, in sensul ca romanii aveau "inca o
speranta inspre Apus, unde s-ar putea cauta o solutie mai putin nedreapta
si mai logica", interlocutorul diplomatului roman si-a exprimat

convingerea ca, la terminarea razboiului, "Fhrerul va reexamina toate

frontierele europene" si ca "la trasarea hotarelor din Sud-Est va tine
seama si de interesele Romaniei prietene"207.
Istoricul german Andreas Hillgruber arata ca ministrul de stat
Meissner rostise doar niste "fraze politicoase", interpretate gresit de
Bossy208.
La 10 mai 1941, Ion Antonescu, raspunzand unei scrisori ce-i
fusese adresata la 8 aprilie de Constantin I.C. Bratianu, prin care i se
atribuiau intentii agresive antiiugoslave, reamintea ca Romania n-a
intervenit militar in Iugoslavia, desi ar fi avut motive suficiente, avand in
vedere atitudinea deloc amicala a fostului aliat, in 1940, si cererile
repetate de ajutor, venite din partea minoritatilor romane din Sudul
Dunarii, supuse unui proces intens de deznationalizare, promovat de
autoritatile de la Belgrad.
Fata de situatia dramatica a Iugoslaviei in acel moment, Ion
Antonescu a manifestat o atitudine de compasiune. Cand subsecretarul de
Stat pentru Culte si Arte, Ion Sandu, la 15 aprilie 1941, a propus ca statul
roman sa adopte fata de Vicariatul Sarbesc de la Timisoara acelasi
tratament pe care statul sarb l-a aplicat fata de romanii din Iugoslavia,
adica sa se sisteze toate ajutoarele acordate pana atunci sarbilor din
Romania, Ion Antonescu a replicat: "Nu e bine ca sa lovim si noi in cel
care este lovit de altul. Daca d-ta ai fi propus aceasta masura atunci cand
Statul Iugoslav era inca in picioare, as fi admis-o numaidecat. Astazi,
cand Iugoslavia este lovita, sa nu venim si noi cu pumnalul pe la spate; sa
lasam aceasta chestiune pentru mai tarziu"209.
in seara zilei de 6 mai 1941, postul de radio Bucuresti a difuzat o
declaratie oficiala din care reiesea ca guvernul roman luase hotararea de a
207 Relatiile romano-sovietice, op. cit., p. 521-522.
208 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 163.
209 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, vol. III (aprilie-iunie 1941), Editie de documente intocmita de:
Marcel-Dumitru Ciuca, Maria Ignat, Aurelian Teodorescu, Bucuresti, 1999, p.
208.
recunoaste Croatia lui Ante Paveli. Sa spunem totusi ca Antonescu a fost
mult timp, aproape trei saptamani, singurul conducator din alianta
progermana care se abtinuse sa o faca, asa cum, de altfel, facusera imediat
Laszlo Bardossy, prim-ministru al Ungariei, monseniorul Jozef Tiso,
presedinte al Slovaciei, si regele Boris al III-lea al Bulgariei. Venise acum
vremea rupturii dintre romani si sarbi. Era pentru prima data cand urma sa
inceteze relatiile diplomatice dintre cele doua tari, legate printr-o prietenie
istorica si prin religie, prin lupta si suferinte comune, precum si prin
interese similare. Ambasadorul iugoslav la Bucuresti, Alexandr
G. Avakumovic, a aranjat cu legatia Statelor Unite ca aceasta sa se ocupe
de interesele iugoslave in Romania. Acest aranjament a fost facut cu
primul secretar al legatiei S.U.A., Webb Benton210.
VI. AVATARURILE DIPLOMATIEI ROMaNE

iN VREME DE RaZBOI
VI.1. Razboi de reintregire nationala si diplomatie la nivel
inalt
La 12 iunie 1941, cand s-a reintalnit cu Hitler la Mnchen, Ion Antonescu
era hotarat sa duca la indeplinire dorinta exprimata la prima lui intrevedere cu
Fhrerul de a lupta alaturi de puterile Axei. Comu-nicarea lui Hitler privind
inceperea ostilitatilor impotriva U.R.S.S. nu a fost o surpriza pentru Ion
Antonescu. in cursul intalnirii sale, din 5 martie 1941, cu maresalul
Gring la Viena, generalul a atras atentia asupra concentrarilor de trupe si aviatie
sovietice la frontiera de Est a Romaniei si si-a exprimat temerea privind un atac
aerian sovietic impotriva zonei petrolifere.
Cu prilejul intalnirii din 12 iunie 1941, Antonescu a aflat despre
apropiata trecere la infaptuirea Planului "Barbarossa"211, care prevedea
210 Sorin Oane, Cum s-a stricat prietenia dintre Romania si Iugoslavia,
in "Historia", Anul 2, nr. 46, octombrie 2005, p. 22-23.
211 Planul "Barbarossa", semnat de Hitler la 18 decembrie 1940,
cuprindea conceptia militara de atacare a U.R.S.S. Ofensiva urma sa se
desfasoare pe trei directii principale: din Prusia Orientala spre Leningrad,
Varsovia - Moscova, Lublin - Kiev, concomitent cu executarea unor lovituri de
pe teritoriul Finlandei si din Romania, in lungul tarmului nordic al Marii Negre si
spre sudul Ucrainei. Fortele romane aveau misiunea de a asigura flancul drept al
Grupului de armate "Sud".
contributia militara a Romaniei; Hitler a procedat abil, spunandu-i lui Ion
Antonescu ca nu solicita participarea Romaniei la razboi, ci numai
inlesnirea operatiunilor militare ale trupelor germane, aflate pe teritoriul
romanesc. Antonescu a replicat imediat ca dorea participarea armatei
romane la Campania din Est din prima zi, intrucat "Romania nu i-ar ierta
niciodata lui Antonescu daca ar lasa armata romana cu arma la picior in
timp ce trupele germane ar fi in mars prin Romania impotriva rusilor".
Abordandu-se problema Comandamentului suprem din Romania, Hitler
i-a explicat lui Antonescu ca intentioneaza sa-l lase sa apara in fata
poporului roman drept comandant suprem in acest spatiu si i-a prezentat
metoda prin care si in alte ocazii comandanti supremi ai armatei au
procedat, potrivit unor linii directoare elaborate, in general, unitar, la nivel
central, dar individual posedau o libertate de actiune relativ mare212.
Pozitia conducatorului roman era motivata: teritoriul national nu putea fi
redobandit numai prin efort strain; dupa trauma Romaniei din vara anului 1940,
fara ca un singur foc de arma sa fi fost tras in apararea granitelor ei, singura
modalitate de a reda increderea opiniei publice si - mai ales - a armatei era
participarea la dezrobirea teritoriilor romanesti anexate de U.R.S.S.
Angajarea in razboi, la 22 iunie 1941, a fost anuntata printr-o
Proclamatie catre Tara si printr-un Ordin dat armatei - ambele redactate
intr-un stil excesiv retoric si semnate de generalul Ion Antonescu. Regele
Mihai nu a fost asociat la aceasta decizie, desi conform prerogativelor
sale (stabilite de Decretul-lege din 6 septembrie 1940) era "Capul ostirii".
in Proclamatie, Ion Antonescu arata ca si-a asumat "in fata istoriei si a

vesniciei romanesti" raspunderea de a porni "lupta sfanta de redobandire

a drepturilor Neamului, alaturi de marea natiune Germana"213. Obiectivul
refacerii hotarelor la Est era indicat si prin Ordinul de zi catre Armata dat
de Ion Antonescu, in calitate de "Comandant de capetenie al Armatei":
"Ostasi,
Va ordon: treceti Prutul!
Zdrobiti vrajmasul din rasarit si miazanoapte!
Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti!
Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii
voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre".
212 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite (1940-1944),
op. cit., p. 103.
213 "Monitorul Oficial", partea I, nr. 145 din 22 iunie 1941.
in aceeasi zi de 22 iunie 1941, regele Mihai a adresat
conducatorului statului o telegrama, in care arata: "Va sunt recunoscator,
domnule general, pentru ca numai prin munca, taria si straduinta domniei
voastre, neamul intreg si cu mine traim bucuria zilelor de glorie strabuna,
iar ostasilor nostri bravi le urez sanatate si putere ca sa statorniceasca
pentru vecie dreptele granite ale neamului"214.
Generalul Antonescu a comandat "Grupul de armate" germanoromane alcatuit din Armata 4 romana, Armata 11 germana si Armata 3
romana, care actiona intre Marea Neagra si Carpati in cadrul Grupului de
armate germane de "Sud" comandat de feldmaresalul Gerd von
Rundstedt. Antonescu devenea astfel subordonat Comandamentului
Suprem German. Armata 3 romana era comandata de generalul Petre
Dumitrescu; Armata 4 de generalul Nicolae Ciuperca, iar seful Marelui
Cartier General era generalul Alexandru Ioanitiu.
Romania isi mentinea autonomia organizatorica si de comanda
asupra trupelor proprii; aviatia si marina actionau sub conducere
germana, ordinele transmitandu-se insa prin Marele Cartier General.
Relatia directa cu inalta conducere de razboi a Reichului se asigura prin
Misiunea Militara Germana, ce avea in subordine si toate marile unitati si
unitatile germane din Romania. in fapt, Romania nu se afla in pozitia de a
desfasura operatii strategice in afara celor preconizate de Germania, nici
din punct de vedere al planificarii strategice, al organizarii de
comandament si desfasurarii actiunilor militare.
Atat Hitler, cat si Antonescu considerau ca razboiul impotriva
Rusiei Sovietice se va incheia in toamna anului 1941. Aceasta viziune
avea la origine erori de calcul politico-strategic. Germania aprecia ca este
in masura sa-l infranga, aproape singura, pe puternicul sau inamic din
Rasarit, fara sa conteze prea mult pe sprijinul "aliatilor" de talia
Finlandei, Ungariei si Romaniei. Pe de alta parte, Finlanda si Romania
incercau sa-si restranga participarea militara doar la infrangerea Rusiei
Sovietice, nutrind iluzia ca si-ar putea purta propriile "razboaie paralele",
214 Apud Gheorghe Buzatu, Maresalul Antonescu in fata istoriei,
vol. I, Iasi, 1990, p. 231.

in cadrul Axei si al "marelui razboi germano-sovietic, fara a rupe toate

puntile de legatura cu marile puteri occidentale."215
Dupa eliberarea Bucovinei, la 18 iulie 1941, Armata 3 a intrat in
subordinea Armatei 11 germane, subordonata la randul ei Grupului de Armate
Sud, Grupul de armate general Antonescu incetandu-si existenta. Marele Cartier
General Roman a continuat sa coordoneze ofensivele din Basarabia si de pe
directia Odessa.
Pana la 26 iulie 1941, prin lupta armatei romane cu sprijin
german, Romania a reintrat de fapt in posesia dreptului sau de suveranitate
asupra Basarabiei, Bucovinei si tinutului Herta. in cele 35 de zile
de lupte desfasurate in Basarabia si Bucovina, armata romana a angajat
473.103 militari. Pierderile inregistrate intre 22 iunie si 31 iulie au fost de
24.396 de militari, din care 5.011 morti, 14.898 raniti si 4.487
disparuti216.
Basarabia si Bucovina de Nord au fost reintegrate in statul roman
sub forma unor provincii administrative autonome cu resedinte la
Chisinau si la Cernauti. Ele aveau in frunte guvernatori investiti cu
atributii civile si militare si subordonati nemijlocit conducatorului statului
- in Basarabia, generalul Constantin Voiculescu, iar in Bucovina,
generalul Corneliu Calotescu. La 25 iulie 1941, pretorii si notarii isi
preluasera deja atributiile in teritoriile romanesti eliberate. in mod oficial,
Basarabia si Bucovina de Nord au fost reunite cu Romania, la 3 septembrie
1941. in aceeasi zi, Romania a informat toate statele cu care intretinea
relatii diplomatice asupra restabilirii suveranitatii sale asupra
Basarabiei si Bucovinei de Nord si a hotarat sa continue lupta pentru
cucerirea Odessei. Primind nota diplomatica, secretarul de stat Cordell
Hull nu a facut nicio obiectiune, ceea ce in uzanta diplomatica insemna
un acord tacit al Statelor Unite si un succes al politicii romanesti de pana
atunci.
215 Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Leonida Moise, Teofil Oroian,
Antonescu-Hitler. Caucazul si Crimeea. Sange romanesc si german pe frontul de
Est, Editura Paideia, Bucuresti, 1999, p.18.
216 Armata romana in al doilea razboi mondial, vol. I, Eliberarea
Basarabiei si a partii de nord a Bucovinei (22 iunie - 26 iulie 1941),
coordonatori: Alesandru Dutu, Mihai Retegan, Editura Militara, Bucuresti, 1996,
p. 327-328.
VI.2. Evolutia relatiilor romano-germano-italiene dupa
eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord
Raspunzand solicitarii Germaniei, Romania a continuat
operatiunile militare dincolo de Nistru, ratiunile fiind, inainte de toate, de
ordin strategic. Acceptand cererea lui Hitler - facuta intr-un context in
care Armata Rosie nu era nici pe departe infranta si in care armata ungara
continua lupta alaturi de Wehrmacht -, Antonescu spera sa obtina
sprijinul Germaniei pentru restabilirea granitei de vest a tarii. in afara
acestui argument, conducatorul statului roman mai invoca motive de
loialitate fata de Germania. in acest sens, dupa ce releva contributia

hotaratoare a trupelor germane la operatiile militare din Basarabia si

nordul Bucovinei, Ion Antonescu declara urmatoarele in Consiliul de
Ministri, la 5 septembrie 1941: "Ar fi fost o dezonoare pentru noi sa ma fi
dus la Nistru si sa le fi spus nemtilor apoi: La revedere!"217
Armata romana a intrat, treptat, in structurile strategice si tactice
germane. La 27 iulie 1941, Hitler stabilea, printr-o scrisoare adresata lui
Antonescu, misiunea armatei romane de a inainta, "in spatiul de la
sud-vest de Bug", preluand astfel si apararea si administrarea militara a
acestui teritoriu. Prin aceeasi scrisoare erau exprimate multumiri pentru
ajutorul militar dat Germaniei in razboi si felicitari adresate "in mod
deosebit poporului roman pentru recastigarea unei provincii a carei
pierdere, in imprejurarile din 1940, era inevitabila si care, mai cu seama
in acel moment, nu putea fi impiedicata prin masuri militare"218.
La 31 iulie 1941, generalul Antonescu reconfirma decizia sa de a
merge "pana la capat" in campania pornita in Rasarit si isi exprima
"deplina incredere in justitia pe care Fhrerul Cancelar Adolf Hitler o va
face poporului roman si drepturilor sale statornice si seculare, misiunii
sale in Carpati, la Dunare si la Marea Neagra"219.
Revizuirea sentintei pe care puterile Axei o impusesera la Viena
cu un an inainte era o conditie pusa, uneori, intr-o maniera "diplomatica",
dand glas si unor temeri manifestate in randul celor ce sustineau
217 Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri. Guvernarea Ion
Antonescu, op. cit., vol. IV (iulie-septembrie 1941), p. 569.
218 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite (1940-1944),
vol. I, op. cit., p. 115-117.
219 Ibidem, p. 118.
incheierea operatiilor militare, dupa atingerea Nistrului, relative la
disponibilitatea germana de a acorda statului roman "compensatii"
teritoriale in Est pentru regiunile ce ar fi ramas Ungariei. La 9 august
1941, intr-o intrevedere cu Manfred von Killinger, Mihai Antonescu avea
sa afirme ca "nu poate sa se faca nici un fel de raport intre o asemenea
actiune si teritoriile care ar fi ocupate prin efortul ei [peste Nistru] si intre
pozitia diplomatica a Romaniei de pana azi si unele revendicari de ordin
politic si teritorial ale noastre care nu vor fi cu nimic modificate prin noua
situatie"220.
Cererea revizuirii sentintei vieneze, formulata de forurile
decizionale de la Bucuresti, a caracterizat relatia romano-germana pana la
23 august 1944, fiind reiterata de fiecare data cu ocazia intalnirilor dintre
condu-cerile celor doua state.
Problema reintregirii Romaniei, pusa Germaniei ca o conditie a
angajarii in razboi, a devenit, dupa trecerea Nistrului, o cauza politica a
continuarii operatiilor militare si datorita unui adevarat santaj exercitat la
Bucuresti si la Budapesta. Mai ales in momentele de criza militara,
conducerea germana crea la Bucuresti si la Budapesta impresia ca va
rezolva diferendul teritorial in favoarea acelui stat a carui contributie de
razboi, militara, economica, politica va fi mai mare.

Pe de alta parte, trecerea Nistrului era reclamata de un imperativ

militar: consolidarea frontierei de est prin anihilarea unui centru de putere
care a avut intre constantele sale cucerirea Gurilor Dunarii si a spatiului
de la vest si sud de acestea.
La intalnirea cu Hitler de la Cartierul General al Comandamentului
Grupului de armate Sud (Bredicev, Ucraina - 6-7 august 1941),
generalul Antonescu a declarat "ca vrea sa ocupe in Sud nu numai
Odessa, ci si Sevastopolul si Crimeea, ca sa cuprinda astfel si bazele
aeriene ale rusilor de pe care aviatia acestora, cu noile lor bombardiere ce
au o viteza de 500 kilometri, bombardeaza Constanta"221. Cu acelasi
prilej, cancelarul german i-a inmanat conducatorului statului roman
"Crucea de cavaler" si "Crucea de fier" (clasele I si II), distinctii acordate
prima data unui strain. La 22 august 1941, generalul Ion Antonescu este
220 Gheorghe Buzatu, Maresalul Antonescu in fata istoriei, op. cit., p.
274.
221 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 96.
investit, printr-un decret semnat de regele Mihai, cu demnitatea de
Maresal al Romaniei.
La 19 august 1941, regiunea dintre Nistru si Bug a trecut sub
administratia civila romana. Profesorul Gheorghe Alexianu a fost numit
guvernator al acestei regiuni, botezata de publicistul Alexis Nour cu
numele de Transnistria. inca de la 5 decembrie 1940, Hitler exprimase,
intr-o convorbire cu feldmaresalul Walther von Brauchitsch si generalul
Franz Halder, ideea maririi Romaniei cu teritorii de la Ucraina, in
perspectiva unei campanii impotriva U.R.S.S., pentru a o lega mai strans
de Germania. Exista, probabil, inca de la inceputul preparativelor pentru
planul "Barbarossa", ideea abaterii Romaniei de la problema
Transilvaniei cu promisiuni de anexare a unor teritorii peste Nistru. La
consfatuirea conducerii germane din 6 iulie 1941, al carei subiect l-a
constituit impartirea U.R.S.S., la observatiile facute de Gring si
Rosenberg impotriva dezmembrarii Ucrainei, Hitler a raspuns ca
teritoriile dorite de Antonescu in Est, in plus fata de Basarabia, erau "cu
putin in afara vechilor frontiere romane", si anume: "Odessa si o fasie
care se prelungeste de la Odessa spre vest, nord-vest". Preluarea de catre
Romania a teritoriului in discutie prindea o anumita consistenta,
invocandu-se in sprijin argumentul de ordin etnic: era locuit in proportie
insemnata de romani transnistreni, mai numerosi decat ucrainenii si rusii
din Basarabia. Cu toate acestea, frontiera de stat a Romaniei a fost
restabilita pe Nistru. Transnistria a fost preluata sub administratie numai
pentru perioada ostilitatilor, maresalul Antonescu refuzand - dupa cum
i-a declarat personal Fhrerului - anexarea tinutului dintre Nistru si Bug.
Romania nu s-a lasat ispitita de tendinta Germaniei de a o
"despagubi" pentru pierderea unei parti din Transilvania prin compensatii
teritoriale dincolo de Nistru. intr-o convorbire purtata la 11 septembrie
1941 cu ministrul S.U.A. la Bucuresti, Franklin Mott-Gnther, care se
interesa daca "extinderea romaneasca peste Nistru" insemna renuntarea la

teritoriul romanesc anexat de Ungaria, vicepremierul si ministrul de

externe Mihai Antonescu222 a aratat ca "pozitia guvernului roman este
222 La 21 iunie 1941, prin decret semnat de Ion Antonescu, Mihai
Antonescu este numit vicepresedinte al Consiliului de Ministri, fiind insarcinat cu
conducerea guvernului pe tot timpul absentei lui Ion Antonescu din tara. La 29
iunie 1941, Mihai Antonescu e numit si ministru de externe, portofoliu detinut de
Ion Antonescu de la 27 ianuarie 1941.
definitiv fixata; nu se poate sa existe nicio compensatie intre drepturile de
la Rasarit si intre drepturile de la Apus"223. Diplomatia ungara era gata sa
speculeze o eventuala indreptare a pretentiilor Romaniei spre Rasarit,
inclusiv prin raspandirea teoriei ca "prin avantajele teritoriale ce Romania
ar realiza in aceasta directie, se desemneaza solutionarea chestiunii
Transilvaniei". Cum? Sugerandu-se ideea "compensatiunii", ungurii
sperau ca extinderea teritoriului statului roman dincolo de Nistru ar fi
trebuit urmata de noi concesiuni teritoriale pentru Ungaria, in
Transilvania.
La 13 octombrie 1941, la recomandarea lui Alexandru Cretzianu, secretar
general al Ministerului de Externe, si a lui Raoul Bossy, seful Legatiei romane la
Berlin, Mihai Antonescu a prezentat Cancelariei Reichului urmatoarea pozitie in
problema Transnistriei: "1) Romania nu-si fixeaza punctul de vedere
teritorial dincolo de Nistru, decat dupa ce va cunoaste solutia ce se da problemei
rusesti; 2) in nici un caz, trecerea Nistrului, fie ea si cu caracter militar, de
ocupatie, nu poate sa aiba vreun raport cu drepturile Romaniei la Vest; 3)
Transilvania este teritoriu romanesc care a fost stabilit in imprejurari
internationale care nu apartin regimului maresalului Antonescu". Acelasi punct
de vedere l-a sustinut, in cadrul vizitei sale efectuate in Germania, la 11-12
februarie 1942, Ion Antonescu, care a repetat in fata lui Hitler, Gring si
Ribbentrop, ca era hotarat sa refaca "blocul etnic romanesc, existent inainte de
Arbitrajul de la Viena, dupa terminarea luptei in Est", "daca va fi necesar, chiar si
prin forta armelor". El i-ar fi spus ministrului de externe al Reichului ca toti
soldatii romani de pe frontul de Est pe care i-a vizitat l-au intrebat cand vor putea,
in sfarsit, sa lupte pentru eliberarea Transilvaniei.
Dupa numirea sa in calitate de vicepremier si de ministru de
externe, Mihai Antonescu a acordat o atentie sporita relatiilor romanogermanoitaliene. La 6 august 1941, el propunea ministrului Italiei la
Bucuresti, Renato Bova Scoppa, crearea unei "Axe latine" in Europa
meridionala, care sa grupeze Franta, Italia, Spania, Portugalia si Romania,
destinata sa infraneze expansiunea Germaniei. "Aceasta Axa longitudinala,
care astazi pare un mit, ar putea fi o realitate vie si vitala a Europei
de maine, nu numai din punct de vedere politic, ci si moral, cultural si
economic. O astfel de bariera ar putea avea posibilitati fecunde de
existenta. in cazul in care in loc de ordine noua, va iesi din razboi o
pax germanica pur si simplu, necesitatea unei asemenea intelegeri
latine mi s-ar parea cu atat mai mare"224.
223 Istoria politicii externe, op. cit., p. 333.
224 Renato Bova-Scoppa, Colloqui con due dittatori, Ruffalo Edittore,

Roma, 1949, p. 42.

intre 25 si 28 noiembrie 1941, Mihai Antonescu a facut o vizita
oficiala in Germania, a purtat convorbiri cu maresalul Gring, cu von
Ribbentrop si a fost primit in audienta de Hitler. Cu acel prilej, el a
semnat adeziunea Romaniei la Pactul Anticomintern. Este aproape sigur
ca omul politic roman nu cunostea Protocolul aditional secret al Pactului
din 25 noiembrie 1936, care interzicea incheierea de tratate cu U.R.S.S.
fara aprobarea tuturor semnatarilor pactului respectiv. Ar fi de mentionat
ca aceasta clauza n-a fost respectata nici de Germania (Pactul RibbentropMolotov) si nici de Japonia (Tratatul de neutralitate ruso-japonez din
13 aprilie 1941). Guvernul italian nu a fost incunostiintat, in momentul
aderarii, la 6 noiembrie 1937, asupra acestui protocol aditional.
La intrevederea cu Fhrerul-cancelar din 27 noiembrie 1941,
Mihai Antonescu a abordat problematica omniprezenta in relatiile
romano-germane din timpul Campaniei din Est: livrarile de produse
petrolifere si agroalimentare catre Reich si implicatiile financiare ale
acestora; sprijin german pentru dotarea armatei romane; anularea
Dictatului de la Viena si atrocitatile comise de autoritatile ungare
impotriva romanilor in partea de nord-vest a Transilvaniei. Expunand
situatia financiara si economica dificila a tarii, omul de stat roman a
propus: a) sa se puna la dispozitia Romaniei "aur si devize imediat, fara
de care exporturile romane spre Germania nu pot fi indeplinite";
b) reducerea numarului trupelor germane din Romania pentru a se
diminua finantarea lor; c) "o reglementare precisa a schimburilor, ca si a
operatiilor economice germane in Romania pentru ca acestea sa se
efectueze in ordine si fara a greva situatia economica si financiara a
Romaniei"225. Hitler a promis ca "organizarile germane
supradimensionate vor fi desfiintate" si se va reduce personalul acestora;
mai mult, a subliniat ca "Germania va face orice ca sa ajute la mentinerea
stabilitatii monedei romanesti, fie prin garantarea puterii ei de cumparare,
fie prin cooperarea Bancii Reichului. in final, armata romana va primi tot
ceea ce Germania poate sa-i ofere"226.
Mihai Antonescu a supus atentiei Fhrerului "marea problema a
reconstructiei Europei la pacea de maine", legand-o de "conjugarea
225 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite (1940-1944),
op. cit., p. 147.
226 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 105.
latinitatii, ca idee de rasa, in actiunea germanismului impotriva slavilor"
care i se parea "o necesitate de prim ordin, iar pozitia in contra slavilor sa
fie nesovaitoare, orice forma de separatie, de neutralizare, de ocupare a
teritoriilor slave fiind legitima"227.
in acest context, seful diplomatiei antonesciene s-a referit la
"chestiunea" ucraineana si la cea bulgara din perspectiva pe care ar
reprezenta-o "pericolul maselor slave" pentru soarta civilizatiei latinogermane,
in procesul reorganizarii Europei postbelice. El sustinea ca
"formarea unui mare stat ucrainean este o greseala de ordin general

european", tot o greseala fiind si "intarirea si marirea teritoriala prea vasta

a Bulgariei", ceea ce nu ar fi facut decat "sa apese Romania intre doua
flancuri, mai amenintatoare decat cele de ieri"228. Toate acestea erau,
desigur, niste declaratii politice de circumstanta, care i-au oferit prilejul
lui Hitler sa reia temele obisnuite ale propagandei naziste privind
"pericolul evreimii mondiale", in spatele careia s-ar afla bolsevismul,
panslavismul si plutocratia anglo-saxona, "incompatibilitatea" dintre
masa slava si civilizatia europeana, comunismul fiind vazut ca o
"expresiune spirituala a rasei slave". "in Europa viitoare - clama Hitler nu trebuie sa existe decat doua rase: latinitatea si germanismul"229.
Cerandu-i-se sfatul privind posibilitatea unor relatii mai stranse
intre Romania, Bulgaria, Slovacia si Croatia, Hitler a raspuns ca nu vede
cu ochi buni incheierea unor tratate speciale de colaborare si de asociere a
acestor state. "Tari ca Germania si Romania - sublinia liderul nazist - nu
au nevoie de angajamente pe baza dreptului international ca sa coopereze
cu alte tari, este suficient pentru ele sa impartaseasca aceeasi opinie in
virtutea ratiunii si ideologiei. Pe aceasta baza, de exemplu, cooperarea
intre Finlanda, Romania si Germania este completa, fara ca formal sa fi
fost incheiate tratate speciale"230.
in timp ce Mihai Antonescu era in Germania, regele Mihai si
regina-mama Elena, care calatoreau cu un tren special spre Florenta, la
26 noiembrie 1941, i-au facut o vizita de curtoazie lui Hitler, in noua
cancelarie a Reichului din Berlin. Impresia oaspetilor romani despre
227 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite (1940-1944),
op. cit., p. 149-150.
228 Ibidem.
229 Idem, p. 151.
230 Ion Calafeteanu, Romani la Hitler, op. cit., p. 105.
Fhrer "a fost mai buna decat era de asteptat" - cum a marturisit
regina-mama printului Albrecht von Hohenzollern, dupa convorbire. in
schimb, impresia generala pe care tanarul rege al Romaniei i-a lasat-o lui
Hitler "a fost foarte proasta"231.
Dupa vizita la Berlin, loctiitorul maresalului Antonescu si-a
orientat tot mai mult atentia spre Roma. Informat de Bova-Scoppa despre
conversatiile sale cu Mihai Antonescu, ministrul afacerilor straine al
Italiei nota in Jurnalul sau la 10 ianuarie 1942: "Cred ca Germania ar
face bine daca i-ar tine pe romani sub supraveghere". Atitudinea si
vorbele lui Mihai Antonescu i se pareau contelui Ciano "semne
prevestitoare ale unei intorsaturi"232.
La 20 mai 1942, Renato Bova-Scoppa, ii comunica lui Ciano ca
Mihai Antonescu isi afirmase din nou dorinta de a stabili o intelegere cu
Italia, pentru ca, unite, cele doua tari sa poata rezista cu mai multi sorti de
izbanda presiunilor Reichului. "De cand ocup aceasta functie - declarase
Mihai Antonescu - am facut toate eforturile pentru a ma intelege cu Italia
si voi continua sa o fac, chiar daca imi va fi dat sa intampin numai
amaraciune si deziluzie"233.

VI.3. Starea de razboi intre Romania si marile puteri

occidentale
Relatiile dintre Romania si marile puteri anglo-saxone s-au
deteriorat in mod grav sub impactul desfasurarilor militare. inca de la
10 februarie 1941, Marea Britanie a rupt raporturile diplomatice cu
Romania, considerand-o tara ocupata de Germania si transformata de
aceasta intr-o baza pentru continuarea razboiului.
La 30 noiembrie 1941, cand trupele germane se aflau la 20 de
km de Moscova, ministrul Statelor Unite la Bucuresti, Franklin
Mott-Gunther, i-a transmis guvernului Antonescu o nota ultimativa prin
care guvernul de la Londra avertiza ca, pana la 5 decembrie, sa inceteze
razboiul cu Uniunea Sovietica, in caz contrar, Marea Britanie se va
considera in stare de beligeranta cu Romania. La 5 decembrie, Winston
231 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 180.
232 Galeazzo Ciano, Journal politique 1939-1943, vol. II, ditions de la
Baconniere-Neuchatel, p. 236-237.
233 Ibidem, p. 46.
Churchil a aprobat declaratia de razboi facuta Romaniei. Oficialitatile de
la Bucuresti au raspuns ultimatumului englez, afirmand ca "nu noi
suntem agresorii" si ca "ne-am luptat spre a recuceri provinciile pierdute
anul trecut si spre a pastra fiinta noastra nationala"234. Romania a aflat din
sursa americana ca Marea Britanie a hotarat sa faca acest pas, spre a da
satisfactie Uniunii Sovietice. Cu sau fara vointa ei, Londra a dat curs
insistentei Moscovei de a declara razboi tuturor statelor care se asociasera
cu Germania la atacul impotriva Rusiei sovietice: Finlanda, Italia,
Romania si Ungaria. in zadar incercase premierul britanic sa-l convinga
pe Stalin ca atat in Romania, cat si in Ungaria se gaseau, printre fruntasii
politici si militari, multi prieteni ai englezilor, care, in eventualitatea
intoarcerii sortii razboiului impotriva Germaniei, acestia ar impune
trecerea tarilor lor de partea Natiunilor Unite.
Romania si Marea Britanie s-au aflat in stare de razboi incepand
de la 7 decembrie 1941. Imediat au sosit la Bucuresti declaratiile de
razboi ale membrilor Commonwealth-ului britanic: Canada si Noua
Zeelanda (8 decembrie), Australia si Uniunea Sud-Africana
(10 decembrie).
La 12 decembrie 1941, guvernul Antonescu a comunicat la Casa
Alba ca, "in conformitate cu dispozitiile Pactului Tripartit si respectand
obligatiile solidare prevazute prin acest pact, ca urmare a starii de razboi
ce a intervenit intre Statele Unite, pe de o parte, si Reichul german, Italia
si Japonia, pe de alta parte, Romania se afla ea insasi in stare de razboi cu
Statele Unite ale Americii"235. Washingtonul a reactionat dupa aproape
sase luni, presedintele Roosevelt, semnand, la 4 iunie 1942, o contradeclaratie
de razboi adresata Romaniei, Ungariei si Bulgariei. Roosevelt a
avut grija sa puna in evidenta, in mesajul sau catre Congres, ca toate cele
trei guverne au declarat razboi Statelor Unite "nu din proprie initiativa sau
ca urmare a dorintei popoarelor lor, ci ca instrumente ale lui Hitler".

Linia politica urmata efectiv de maresalul Antonescu independent de starea de razboi care, formal, exista - se reflecta cel mai
bine in cuvintele rostite la 12 decembrie 1941 in fata unor ziaristi: "Sunt
aliatul Reichului impotriva Rusiei. Sunt neutru intre Marea Britanie si
234 Valeriu Florin Dobrinescu, Anglia si Romania intre anii
1939-1947, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p. 105.
235 "Universul", an 58, nr. 340, din 14 decembrie 1941.
Germania. Sunt pentru americani impotriva japonezilor"236. Chiar daca
maresalul Ion Antonescu nu s-a exprimat chiar in aceasta forma, consemnata
in insemnarile sale de fostul secretar al lui Mihai Antonescu, Gheorghe
Barbul, cele spuse corespund atitudinii sale politice adoptate si ulterior.
Romania nu avea sentimentul ca, in realitate, ar fi in razboi nici cu Marea
Britanie, nici cu Statele Unite. Presa guvernamentala a primit dispozitii sa nu
atace guvernele de la Londra si Washington. Cetatenii britanici si americani n-au
fost internati, iar maresalul Antonescu s-a abtinut de la represalii atunci cand
averile romanesti fusesera blocate in Anglia si Statele Unite, inca la 11 octombrie
1941, sub pretextul ca, de la sosirea Misiunii Militare Germane, Romania era o
tara ocupata. De fapt, castigurile companiilor britanice si americane, ale caror
capitaluri fusesera investite in petrolul romanesc, le-au ramas la dispozitie pe
toata durata razboiului.
La 12 iunie 1942, aviatia militara americana executa prima sa
misiune in spatiul european, avand drept obiectiv rafinariile de petrol de
la Ploiesti - "izvorul si robinetul puterii germane". Raidul s-a incheiat cu
un esec total, bombele fiind aruncate la intamplare, de la Constanta pana
in zona Ploiesti; bombardamentul nu a fost anuntat oficial de S.U.A., dar
nici de autoritatile germane si romane care nu erau interesate sa se stie ca
aviatia americana era capabila sa efectueze bombardamente asupra unor
obiective strategice din Europa.
Crearea starii de beligeranta intre Romania, pe de o parte, si Marea
Britanie si S.U.A., pe de alta parte, era un act de extrema gravitate pentru
destinele poporului roman. S-a ajuns aici datorita nu unor conflicte existente intre
Romania si marile puteri anglo-saxone, ci exclusiv aliantelor politico-militare in
care erau angrenate. in acel moment, diplomatia americana isi stabilise deja
conduita fata de Romania, atat pe timpul razboiului, cat si dupa incheierea
acestuia. La 18 mai 1942, Departamentul de Stat al Statelor Unite a comunicat la
Bucuresti ca: a) dorinta S.U.A. este de a restabili la sfarsitul razboiului
"o Romanie viabila si puternica"; b) realizarea acestei dorinte depinde de
"puterea proprie pe care Romania o va avea in faza de deznodamant a
razboiului"; de aceea, se cerea guvernului roman sa duca "o politica tenace de
conservare a fortelor armate, altfel insasi existenta statului roman este periclitata";
c) "S.U.A. nu-si iau nici un angajament in privinta granitelor viitoare, dar asigura
Romania ca in chestiunea Transilvaniei se va gasi o solutie dreapta". Continutul
acestui demers reflecta, printre altele, tendinta Washingtonului, ca de altfel, si a
Londrei, de a se abate de la Carta Atlanticului din 14 august 1941, cedand
pretentiilor Kremlinului de a i se recunoaste anexiunile teritoriale din anii 19401941.

Uniunea Sovietica a cerut Basarabia si Bucovina de Nord

partenerilor sai din coalitia Natiunilor Unite, in primavara anului 1942, si
236 Gheorghe Barbul, op. cit., p. 141.
a obtinut castig de cauza, atat din partea Marii Britanii, cat si a Statelor
Unite ale Americii, dezideratele Kremlinului fiind apoi intarite prin
intelegeri politico-diplomatice bilaterale sau tripartite. Politica de cedare
in care s-au angajat Churchil si Roosevelt fata de Stalin a fost determinata,
in esenta, de doi factori: fara contributia militara a Uniunii
Sovietice, Germania nazista nu putea fi infranta; teama de o pace separata
germano-sovietica, ceea ce i-ar fi dat posibilitate lui Hitler sa-si
concentreze fortele impotriva democratiilor occidentale.
Asadar, Marea Britanie, S.U.A. si U.R.S.S. au adoptat o pozitie
corespunzatoare intereselor lor, iar aceste interese erau atunci
preponderent militare. in general, Marile Puteri nu tin seama de interesele
statelor mici, inclusiv in ceea ce priveste frontierele, decat daca acestea
coincid cu propriile lor interese. in cazul Romaniei, s-ar putea adauga
faptul ca serviciile de informatii britanice si americane nu au prezentat
intr-o maniera corecta regimul politic antonescian si nici motivatia reala a
razboiului purtat de romani contra U.R.S.S. Nu mai putin adevarat este si
faptul ca, dupa intregirea sa nationala din 1918, Romania n-a depus
eforturi suficiente pentru a-si face cunoscute, in mediile diplomatice,
politice si culturale democratice din strainatate, istoria, drepturile si
aspiratiile sale legitime, ignorate pe plan international.
VI.4. Tentative politico-diplomatice de scoatere a Romaniei din
razboi
Evolutiile militare pe fronturile celui de-al doilea razboi mondial
incepand din anul 1942 - marcate de marile batalii de la Midway
(4-6 iunie 1942) si Stalingrad (4 septembrie 1942 - 2 februarie 1943) si
de operatiunile militare ale aliatilor occidentali care au asigurat controlul
Africii de Nord, intre Atlantic si Marea Rosie, si al partii de sud a
stramtorii Siciliei - prefigurau infrangerea Puterilor Axei. in acelasi sens
pledau actiunile politico-diplomatice, care au culminat cu adoptarea, la
inceputul anului 1942, la Washington, a Declaratiei Natiunilor Unite.
Guvernele celor 26 de state semnatare ale acestui document-manifest237
237 Constantin Buse, Nicolae Dascalu, Diplomatie in vreme de razboi.
De la Carta Atlanticului la Carta O.N.U., Editura Universitatii din Bucuresti,
2000, p. 44. Statele semnatare erau urmatoarele: S.U.A., Marea Britanie,
U.R.S.S., China, Australia, Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia,
subscriau la principiile incluse in Carta Atlanticului238, fiind convinse ca
victoria completa asupra inamicilor lor era esentiala pentru apararea
vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase, in tarile lor si in
lumea intreaga. Fiecare guvern se angaja a folosi toate resursele militare
si economice in lupta impotriva acelor membri ai Pactului Tripartit cu
care erau in razboi, se angaja sa coopereze cu celelalte guverne semnatare
si sa nu incheie armistitiu separat sau pace separata. La aceasta declaratie
puteau adera alte natiuni care acordau asistenta militara sau contribuiau la

lupta impotriva hitlerismului.

in contextul desfasurarilor militare si politico-diplomatice in
favoarea Natiunilor Unite, guvernul de la Bucuresti a trecut, inca din anul
1943, la scrutarea perspectivelor iesirii Romaniei din razboi si la
pregatirea prezentei sale la reglementarile de pace. La 6 martie 1943,
Mihai Antonescu prezenta in fata unui auditoriu alcatuit din personalitati
ale vietii politice, stiintifice si culturale un amplu discurs consacrat
pregatirii Romaniei pentru epoca postbelica. Cu acel prilej, nu a facut
Republica Dominicana, Salvador, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India,
Luxemburg, Olanda, Noua Zeelanda, Nicaragua, Norvegia, Panama, Polonia,
Uniunea Sud-Africana, Iugoslavia. Primele 4 state au semnat Declaratia la
1 ianuarie 1942, iar celelalte 22, a doua zi. Aceasta procedura, de semnare, de
catre marile puteri, mai intai, si de catre statele mici, mai apoi, va crea un
precedent: practica va fi prezenta in toate fazele genezei Organizatiei Natiunilor
Unite. Roosevelt a insistat ca marile puteri sa fie mereu in capul listelor, in afara
ordinii alfabetice. Tot presedintele american a fost acela care a sugerat adoptarea
numelui de Natiunile Unite.
238 Ibidem, p.44-45. Declaratia comuna a presedintelui S.U.A.,
F.D. Roosevelt, si a premierului britanic, W. Churchill, semnata la 14 august
1941, care a ramas in istorie sub numele de Carta Atlanticului, incepea cu un
preambul si avea 8 puncte care faceau publice principiile: de a nu accepta
extinderile teritoriale sau de alta natura; respingerea oricaror modificari teritoriale
care nu se faceau in acord cu vointa liber-exprimata a popoarelor; respectarea
dreptului popoarelor de a-si alege propria forma de guvernamant si restaurarea
dreptului de autoguvernare al popoarelor care au fost lipsite de acesta; accesul
tuturor statelor, in conditii de egalitate, la comert si la sursele de materii prime;
colaborarea economica deplina intre natiuni, pentru ameliorarea conditiilor de
munca, progres economic si securitate sociala; instaurarea unei paci durabile care
sa asigure securitatea statelor, sa permita oamenilor o existenta eliberata de teama
si nevoi; pacea sa asigure calatoria libera pe mari si oceane; prin abandonarea
utilizarii fortei, prin crearea unui sistem larg si permanent de securitate si
dezarmarea natiunilor agresoare, prin reducerea poverii inarmarilor sa se asigure
pacea viitoare (Idem, p. 34-35).
nicio referire la asa-zisul rol al Romaniei in cadrul "noii ordini europene"
preconizate de Hitler si Mussolini; dimpotriva, lasa sa se inteleaga
orientarea guvernului de la Bucuresti pe alte coordonate decat cele
stabilite in septembrie 1940. Opozitia si puterea vor ajunge pe pozitii
apropiate si chiar isi vor coordona actiunile pentru gasirea unor solutii de
scoatere a tarii din razboi. Semnificativa din acest punct de vedere este o
confesiune facuta de Iuliu Maniu unor apropiati ai sai, la 26 martie 1943,
din care rezulta ca, dupa "doua consfatuiri intime" avute cu Mihai
Antonescu, a ajuns la concluzia ca "insusi guvernul nu mai crede astazi in
victoria Axei"239 si i-a cerut sa pregateasca argumentele pentru sustinerea
intereselor Romaniei la Conferinta pacii. Iuliu Maniu nu avea cum sa stie
atunci ca, dupa toate probabilitatile, intre cei doi Antonesti se realizase un
acord ca vicepremierul si ministrul de externe sa identifice, in plan

politico-diplomatic, sansele Romaniei de a iesi din razboi prin pace

separata si, in acest scop, guvernul, cu departamentele de profil, sa
coopereze cu opozitia; in acest timp, maresalul Ion Antonescu sa continue
politica militara alaturi de Axa pana in momentul in care se va ivi sansa
de dezangajare din aceasta alianta nefasta.
Judecand faptele din perspectiva istorica, este greu de admis ca
Mihai Antonescu intreprindea actiuni publice de anvergura - cum a fost
discursul sau de la 6 martie 1943 - fara stirea conducatorului statului.
Atat Ion, cat si Mihai Antonescu cunosteau nu numai evolutia
evenimentelor militare din Est, ci si seismele care se produceau in alte
zone ale spatiului Axei sau in cel neutru. in optica multor oameni politici
era certa perspectiva apropiatei capitulari a Italiei; erau cunoscute
tatonarile Finlandei de a iesi din razboi pe o cale separata, cu ajutorul
Occidentului, faptul ca Turcia era dispusa sa sprijine o invazie
anglo-americana in Balcani si in Orientul Apropiat etc.
Guvernul roman si-a intins tot mai mult antenele pe langa
reprezentantii guvernelor englez si american din capitalele tarilor neutre
pentru a afla conditiile retragerii Romaniei din razboi. Contactele si apoi
negocierile au avut loc in special la Berna, Lisabona, Madrid, Stockholm,
Ankara, Cairo, precum si la Bucuresti. Protagonist al demersurilor
diplomatice, Mihai Antonescu avea "mana libera" din partea maresalului
Ion Antonescu. Concomitent, au intrat in actiune liderii opozitiei,
239 Mihai Fatu, op. cit., p. 268.
indeosebi Iuliu Maniu, urmarind acelasi scop: incheierea unor intelegeri
secrete romano-anglo-americane pentru abandonarea Axei. Tentativele de
negociere si negocierile propriu-zise s-au derulat cu intermitente si in ritm
lent, durand practic pana la 23 august 1944. Ele au avut de infruntat
numeroase dificultati, una dintre cele mai importante constituind-o
hotararea adoptata de presedintele Roosevelt si premierul Churchill, la
Conferinta de la Casablanca (14-24 ianuarie 1943), de a nu se angaja
tratative cu statele Axei si aliatii sai, ci de a le impune formula "capitularii
neconditionate".
Demersurile diplomatice romanesti erau cunoscute, de la
inceputurile lor, la Berlin. La intalnirea Hitler-Antonescu de la Klessheim
(12 aprilie 1943), cancelarul german prezenta maresalului roman detalii
care aratau ca serviciile secrete germane erau bine informate. Fhrerul se consemneaza in minuta acestei intalniri - " a pus aceste probleme in
centrul discutiei, rugandu-l pe Antonescu sa le analizeze, nu atat in
legatura cu atitudinea Germaniei, ci mai mult privind urmarile pe care
le-ar putea avea in lume atitudinea diplomatilor romani. Si, in afara de
asta, a dorit sa inceapa intrevederea cu o problema mai neplacuta, pentru
ca finalul sa nu fie prost, ci la sfarsitul convorbirii sa poata fi discutate
partile pozitive ale legaturii romano-germane. Bineinteles ca nu asteapta
un raspuns imediat din partea lui Antonescu la aceasta problema
neasteptata. El ar intelege prea bine, chiar daca Antonescu nu i-ar da nici
un raspuns si nu i-ar lua-o inainte"240.

Maresalul Antonescu l-a asigurat pe Hitler ca nu va permite

nimanui sa duca o altfel de politica decat cea pe care el o considera cea
mai buna, in interesul tarii si al Europei, si ca "Romania isi va continua
drumul alaturi de Germania pana la sfarsitul razboiului". Iar cu privire la
politica opozitiei, nu se poate atinge de Maniu, deoarece "nu doreste ca
prin masuri luate impotriva lui Maniu sa faca o jertfa din acest om
inaintat in varsta si cu idei negative".
Conducatorul statului roman a luat apararea ministrului sau de
externe, precizand: "E de neconceput ca Mihai (Antonescu) sa fi incercat
vreodata sa incheie pace sau sa ceara ajutor la americani sau alte state, caci
el nu ar putea suporta alaturi de el pe nimeni care ar fi neloial Germaniei".
240 Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite (1940-1944),
vol. II, op. cit., p. 71.
Cancelarul Adolf Hitler incheie conciliant acest punct: "Bineinteles ca
ramane totul in grija maresalului, ceea ce doreste sau nu sa faca, pe baza
informatiilor transmise. Chiar si Fhrerul a trebuit sa ia pozitie de aparare in
chestiunea respectiva, dar considera acum problema incheiata"241.
in martie 1943, serviciile secrete britanice din Istanbul au
comunicat pozitia guvernelor Statelor Unite secrete ale Americii si Marii
Britanii fata de Romania. Nota prezentata lui Maniu continea, in esenta,
urmatoarele: guvernele englez si american sunt dispuse sa inteleaga
situatia speciala a Romaniei si imposibilitatea fortelor de opozitie de a
desfasura o actiune imediata; cele doua guverne nu-si pot lua nicio
obligatie speciala de a stabili o intelegere in privinta Romaniei cu
guvernul sovietic; ambasadorii Marii Britanii si Statelor Unite ale
Americii la Moscova au primit insarcinarea sa discute problema
romaneasca si, de indata ce se va ajunge la un rezultat, se vor face
comunicari lui Maniu242.
Concomitent, Iuliu Maniu a primit un lung mesaj din partea
reprezentantilor din Turcia ai guvernului polonez in exil, in care se pleda
pentru o confederatie de state ce urma sa cuprinda Polonia, Cehoslovacia,
Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia si Turcia. in
conceptia autorilor sai, acest bloc de state, numarand circa 120 de
milioane de oameni, ar fi fost suficient de puternic pentru a putea rezista
presiunilor Germaniei, precum si pentru a actiona ca un "cordon sanitar"
la granita apuseana a Uniunii Sovietice243.
Maniu era de acord, in principiu, cu proiectul polonez, care
corespundea, in esenta, unui mai vechi plan al sau de organizare a
Europei dunarene244. Supus unei dezbateri cu "diplomatii" Partidului
241 Ibidem, p. 73.
242 A. Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei romane
din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 276-277.
243 Ibidem.
244 intr-un discurs rostit la 4 aprilie 1934 in fata Adunarii Deputatilor,
Iuliu Maniu preciza ca inca din primii ani dupa destramarea Imperiului austroungar
in 1918, el fusese de parere ca "realizandu-se infiintarea statelor nationale

sud-est europene, ele vor trebui sa infaptuiasca in scurta vreme o Confederatiune

Sud-Est Europeana, cu scopul de a forma o forta comuna si de a crea un teritoriu
economic unitar, pastrandu-si fiecare stat suveranitatea sa, pentru a-si asigura
desfacerea produselor lor in mod rational".
in 1924, intr-o conferinta tinuta la Institutul Social Roman,
Iuliu Maniu declara ca poporul roman este chemat sa devina "de-a lungul Dunarii
National Taranesc, Constantin Visoianu, Savel Radulescu, Mihai
Popovici, Ion Hudita, Gheorghe Tasca, proiectul polonez nu a fost insa
acceptat, fiind considerat "o alcatuire hibrida" care ar fi avut in interiorul
ei interese antagoniste.
in acelasi timp, opozitia democrata stabileste un dialog cu
guvernele britanic si american, prin George I. Duca, consilier la Legatia
romana din Stockholm. Din decembrie 1943, Duca stabileste legaturi si
cu reprezentantii guvernului sovietic in capitala Suediei.
in timpul vizitei oficiale pe care o face in Italia, intre 29 iunie si
4 iulie 1943, Mihai Antonescu propune lui Benito Mussolini sa ia
initiativa tratativelor de pace. Ducele a fost de acord, in principiu, dar si-a
exprimat parerea de a se mai astepta doua luni, deoarece spera intr-o
imbunatatire a situatiei militare, ceea ce ar fi permis negocieri de pe pozitii
mai avantajoase. intre timp insa, la 25 iulie, Mussolini este inlaturat de la
putere printr-o conspiratie de palat. A doua zi, Mihai Antonescu se
adreseaza noului guvern italian, condus de maresalul Pietro Badoglio,
pentru "stabilirea unui contact tot mai strans intre Italia si Romania", in vederea
unei actiuni comune pentru iesirea din razboi. La sfarsitul lunii iulie
1943, Raffaele Guariglia, ministrul afacerilor straine al Italiei, raspunde,
dand asigurari guvernului roman ca "poate conta pe sprijinul Italiei in
dezvoltarea situatiei actuale". in realitate, guvernul italian negocia singur cu
guvernele britanic si american si a incheiat cu ele armistitiu, care va fi
anuntat public la 8 noiembrie 1943245.
si la Marea Neagra, centrul de gravitatiune al unei formatiuni puternice,
mondiale, compusa din state si popoare libere, in stare sa-si asigure existenta lor
nationala si avand forte de a contribui la progresul culturii, ordinei si propasirii
vesnic ascendente a civilizatiei omenesti". in cursul anului 1928, Iuliu Maniu a
adus acest proiect la cunostinta conducatorului Poloniei, maresalul Jzef
Pilsudsky, iar in februarie 1929, in calitate de presedinte al Consiliului de
Ministri, l-a prezentat si guvernelor Marii Britanii si Frantei.
245 Clauzele armistitiului militar al Aliatilor cu Italia erau extrem de dure,
datorita indeosebi Marii Britanii, care s-a preocupat mai mult de asigurarea
suprematiei sale navale in Mediterana decat de contributia italiana la efortul de
razboi. Cu toate acestea, declaratia sovieto-anglo-americana din 13 octombrie 1943
precizeaza ca: "Guvernele Marii Britanii, Statelor Unite si Uniunii Sovietice
recunosc oficial pozitia luata de guvernul regal al Italiei in termenii declaratiei
maresalului Badoglio si accepta colaborarea activa a armatei italiene drept
cobeligeranta in razboiul impotriva Germaniei" (R.I.A.D., p. 141-143. Pietro
Conferinta ministrilor afacerilor straine ai U.R.S.S., Marii Britanii si
S.U.A. de la Moscova (19-30 octombrie 1943) hotaraste, printre altele:

a) ori de cate ori cele trei guverne vor primi tatonari de pace din partea
vreunui guvern sau a altor persoane ori grupuri de persoane dintr-o tara care
se afla in razboi cu Natiunile Unite, sa se informeze reciproc si sa se consulte
asupra pozitiilor ce trebuie adoptate; b) in cazul statelor satelite Reichului,
aflate in razboi cu Uniunea Sovietica, dreptul de a decide sa revina U.R.S.S.;
c) crearea Comisiei Consultative Europene, formata din reprezentanti ai celor
trei Mari Puteri, cu sediul la Londra, cu misiunea "de a elabora cat mai
curand recomandari detaliate asupra clauzelor de capitulare ce vor fi impuse
tuturor statelor europene cu care oricare din cele trei Puteri se afla in stare de
razboi si asupra modalitatilor care sa asigure realizarea acestor clauze"246.
La 9 noiembrie 1943, la Lisabona, ministrul-consilier al legatiei
britanice, Henry L. Hopkinson, comunica fostului ministru al Romaniei in
Portugalia, Ion Pangal, ca niciun contract nu va putea fi stabilit pe alte
baze decat capitularea fara conditii. Peste trei zile, ambasadorul S.U.A. in
Spania, Carlton Hayes, ii comunica primului secretar al Legatiei
Romaniei la Madrid, Scarlat Grigoriu, sa se remita in scris un document
din care sa rezulte disponibilitatea de negociere cu aliatii pe baza formulei
"capitulare fara conditii", dupa care un reprezentant al Bucurestilor sa
plece la Cartierul General al generalului Dwight Eisenhower; guvernul
american dadea asigurari ca trupele sovietice nu vor ocupa tot teritoriul
tarii, iar trupele anglo-americane vor ocupa "macar o parte" din Romania.
La 21 decembrie 1943, guvernul roman raspunde ca in principiu accepta
sa negocieze daca s-ar realiza una din urmatoarele doua conditiuni: a) o
debarcare anglo-saxona serioasa in Balcani mergand in directia
Romaniei; b) intrarea Turciei in razboi alaturi de aliati247. Aceste conditii
contraveneau strategiei militare generale stabilite la reuniunea la nivel
inalt de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). intreaga Europa
de Centru-Est si Sud-Est, inclusiv statele baltice, Finlanda si Romania,
intrau in aria de operatiuni a Armatei Rosii; au urmat, in mai-iunie 1944,
intelegerea Churchill-Stalin potrivit careia, pana la sfarsitul razboiului sau
Secchia, Filippo Frassati, Storia della Rezistenza. La guerra di liberazione in Italia.
1943-1945, vol. I, Editori Riuniti, Roma, 1965).
246 Gheorghe Buzatu, Romania si Marile Puteri (1939-1947), Editura
Enciclopedica, Bucuresti, p. 258.
247 Ibidem, p. 259-260.
cel putin pentru trei luni, U.R.S.S. sa-si asume responsabilitatea in
Romania si in Bulgaria, iar Marea Britanie in Grecia si Iugoslavia248. in
cele din urma, la 15 iulie 1944, guvernul S.U.A. si-a dat asentimentul; dar
guvernul sovietic nu a manifestat niciun interes pentru a continua in acel
moment schimbul de pareri referitor la propunerea britanica249.
in arhivele americane se afla un "proiect preliminar" intitulat
Romania. Problemele ocupatiei: caracterul conducerii militare, potrivit
caruia cele trei Puteri Aliate, in baza Declaratiei de la Moscova din
toamna anului 1943, trebuia ca, inainte de capitularea Romaniei si de
ocuparea teritoriului ei, sa "realizeze un acord referitor la dimensiunea si
caracterul participarii fiecareia la ocupatia si administratia militara, la

problemele de natura civila ale Romaniei"250. intre solutiile intrezarite,

erau: a) ocupatia sovietica, plus o comisie interaliata de control;
b) participarea simbolica a fortelor engleze si americane la ocupatie;
c) guvern de ocupatie, cu o misiune militara anglo-americana atasata pe
langa comandantul sef sovietic; d) guvern de ocupatie si militar sovietic;
e) guvern de ocupatie si militar mixt, anglo-sovieto-american. Subliniind
preocuparea S.U.A. pentru evitarea divizarii Romaniei in "zone separate"
si tinand in final la asigurarea independentei si suveranitatii nationale a
statului roman, autoritatile de la Washington inclinau pentru aplicarea
formulei a251.
248 Corespondenta presedintelui Consiliului de Ministri al U.R.S.S. cu
presedintii S.U.A. si cu prim-ministrul Marii Britanii din timpul Marelui Razboi
pentru Apararea Patriei, 1941-1945, vol. I, E.S.P.L.P., Bucuresti, 1958, p. 292-295.
249 L. Stavrianos, The Balcans since 1945, Halt, Reinhart and Winston,
New York, 1963, p. 309. Autorul, istoric american de origine greaca, considera ca
intelegerea respectiva n-a putut intra in vigoare, dar ca "in unele ocazii critice,
ambele guverne au actionat in conformitate cu acordul propus". Alti autori,
invocand memoriile lui Cordell Hull, sunt de parere ca Roosevelt a aderat la planul
lui Churchill "nu fara a impune cateva restrictii: acordul intre Londra si Moscova nu
va fi aplicabil decat in conditii de razboi si nu va aduce nici un prejudiciu
drepturilor si responsabilitatilor pe care fiecare dintre cele trei mari puteri le va avea
de exercitat in timpul reglementarilor de pace si, prin urmare, in ceea ce priveste
ansamblul Europei" (Nicolette Franck, La Roumanie dans L`engrenage, Elsevier
Sequoia, Paris, Bruxelles, 1977, p. 76).
250 Arhivele Nationale ale Romaniei, fond Microfilme S.U.A., rola 663,
cadrul 1032 si urm.
251 Ibidem.
Opozitia democratica preconiza scoaterea tarii din razboi printr-o
actiune politico-diplomatica initiata de guvernul Antonescu. La inceputul
lunii aprilie 1943, Iuliu Maniu era de parere ca: "Nu exista decat o
singura solutie. Romania sa ceara pace separata. Si acest lucru trebuie sa-l
faca guvernul Antonescu. El, care a dat germanilor un sprijin larg si
neconditionat, are autoritate de a vorbi Reichului deschis si sincer:
Romania nu se mai poate bate din doua motive fundamentale: fiindca nu
mai are armata si fiindca razboiul nu mai are consensul natiunii"252.
Principalele canale pe care s-au purtat discutii asupra retragerii Romaniei
din Axa Roma-Berlin au fost: Bucuresti - Istanbul, Cairo si Stockholm. Pregatite
indelung, de-o parte si de alta, discutiile de la Cairo s-au desfasurat cu
participarea reprezentantilor celor trei Puteri Aliate. O circulara a secretarului de
stat Cordell Hull, destinata reprezentantelor diplomatice ale S.U.A. din Spania,
Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia, la 18 noiembrie 1943,
preciza:
"1. Capitularea imediata a Romaniei ar fi in interesul cauzei
aliate;
2. Aliatii nu sunt interesati in nicio propunere de capitulare, alta
decat neconditionata;

3. Orice propunere de capitulare neconditionata trebuie sa fie

prezentata principalilor trei aliati, respectiv Marii Britanii, Rusiei
Sovietice si Statelor Unite, de catre un reprezentant al guvernului roman
pe deplin autorizat"253.
Al doilea canal diplomatic important, Bucuresti - Stockholm, s-a
impus datorita preferintelor sovietice pentru discutii bilaterale. in cursul
lunii decembrie 1943, la Stockholm, se stabileste un prim contact
romano-sovietic; cu acest prilej, reprezentantul sovietic Vladimir
Semionov, insarcinat cu afaceri, declara ministrului roman Frederik Nanu
ca formula "capitularii neconditionate nu trebuie interpretata stramt".
Desi in perioada urmatoare guvernul roman mentine contactul stabilit cu
guvernul sovietic, in cursul lunii martie 1944 discutiile sunt intrerupte.
La 17 martie 1944, in capitala Egiptului, printul Barbu Stirbey
are prima intrevedere cu reprezentantii U.R.S.S., Marii Britanii si S.U.A.,
carora le declara ca "guvernul, regele si opozitia doresc o schimbare a
frontului". Guvernul Antonescu, opinia Stirbey, putea face fata mai lesne
unei interventii germane, in raport cu opozitia. Daca totusi se impunea,
252 Mihai Fatu, op. cit., p. 269.
253 Gheorghe Buzatu, Romania si Marile Puteri (1939-1947), p. 278.
"opozitia se declara gata, bazandu-se pe increderea poporului si pe
asentimentul Regelui, a-si lua angajamentul de a realiza colaborarea cu
Aliatii si a contribui, cu sprijinul fortelor sale armate si economice [la
actiunea] impotriva Germaniei". La cererea Aliatilor, guvernul Antonescu
urma sa fie, imediat, "rasturnat prin violenta". Aliatii, in schimb, urma sa
dea asigurari pentru respectarea independentei Romaniei, a drepturilor ei
teritoriale, pentru recunoasterea calitatii de cobeligerant si de asemenea
sprijin militar in cazul unui atac bulgar sau ungar254.
Drept raspuns, la Bucuresti au ajuns doua mesaje: primul era
adresat, la 22 martie, de comandantul aliat suprem din Mediterana,
maresalul Henry Maitland Wilson, direct maresalului Antonescu, caruia ii
cerea sa capituleze imediat in fata celor trei Mari Puteri si sa dea ordin
trupelor romane sa nu opuna nicio rezistenta rusilor. "Noi vom judeca in
functie de rezultate si natura conditiilor de pace impuse in cele din urma
Romaniei - se spunea in mesaj - va fi in mare parte determinata de
contributia ei la infrangerea Germaniei"255. in raspunsul sau, din 2 aprilie,
maresalul Ion Antonescu reaminteste imprejurarile din 1940: "Aliatii si
prietenii nostri au fost obligati de evenimentele europene din 1940 sa ne
abandoneze total, lasandu-ne astfel sa fim jefuiti de lasii nostri vecini.
Nici unul din marii nostri aliati de atunci nu putea sa ne
garanteze frontierele noastre reduse, ca raspuns la strigatul nostru de
alarma. Alaturi de Germania am fost nevoiti sa ne opunem Rusiei care,
zilnic, ne umilea si ne ameninta. Singura tara din lume care, la cererea
noastra, a fost de acord ca, in imprejurari dificile, sa garanteze existenta
durabila a natiunii, a fost Germania. Cand poporul nostru va trebui sa
moara, nu-i cereti astazi sa accepte dizgratia si dezonoarea ...
Ajutati-ma sa salvez un popor, nu ma fortati sa-l arunc in

prapastia fara sfarsit a distrugerii si rusinii.

Noi suntem prietenii dv., nu dusmanii dv. Nici un popor, sunt
sigur, cu fortele aproape intacte, cum sunt ale noastre, nu ar putea sa
capituleze si sa se retraga din actiunea in care insasi libertatea si existenta
lui sunt in joc, fara o garantie serioasa pentru zilele care vor veni. Ca nu
254 Ibidem, op. cit., p. 290.
255 Alexandru Cretzianu, Ocazia pierduta, Editia a doua, Institutul
European, Iasi, 1998, p. 249.
se va comite nicio indiscretie in legatura cu acest mesaj, ma bizui pe dv.
ca soldat."256
Al doilea mesaj, la 29 martie, este trimis, la propunerea reprezen-tantului
sovietic, maresalului Antonescu, solicitandu-i-se urmatoarele masuri, in completare
la recomandarile generalului Wilson din 22 martie:
"a) Sa ordone trupelor romane in contact cu trupele sovietice sa
capituleze in fata lor. Sovieticii se angajeaza sa trimita maresalului
Antonescu acele trupe romanesti care se vor preda in Crimeea sau in zona
Nistrului in apropiere de Prut, pentru ca el sa le organizeze in vederea
viitoarei rezistente impotriva germanilor.
b) Trebuie sa stabileasca un contact direct cu comandamentul
sovietic pentru rezolvarea problemelor legate de actiunea mutuala
indreptata impotriva germanilor. in acest scop, el va trebui sa autorizeze
pe unul din generalii romani care sunt acum prizonieri in Rusia, sau o alta
persoana, sa actioneze ca reprezentant al sau."257
Acest mesaj i-a fost comunicat si lui Iuliu Maniu. in aceeasi zi,
generalul Wilson i-a retransmis Maresalului Antonescu mesajul
cuprinzand sugestiile sovietice, la care insa n-a primit raspuns.
Analizand continutul celor doua documente, generalul Platon
Chirnoaga sublinia: "Pe cat era de cinica si autoritara prima telegrama, pe
atat cea de-a doua era lipsita de orice seriozitate. Cum era posibil ca un
guvern responsabil de destinele tarii lui sa se aventureze intr-o asemenea
actiune, fara sa stie ce soarta ii pregatesc inamicii care ii dadeau aceste
sfaturi? Niciuna nu lua in considerare scopul politic romanesc si nici nu
oferea vreo garantie pentru libertatea si independenta Romaniei; in
schimb i se cerea sa atace pe la spate si fara nici un fel de avertisment
aliatul care, timp de 3 ani, a luptat alaturi de noi contra dusmanului nostru
cel mai periculos. La astfel de propuneri maresalul Antonescu s-a abtinut
sa mai raspunda. De aceea, la 2 aprilie, generalul Wilson s-a adresat lui
Maniu, caruia i-a transmis aceleasi conditii pe care le comunicase mai
inainte conducatorului statului roman. Maniu n-a acceptat nici el
propunerile facute prin generalul Wilson, considerand ca nu asigurau nici
independenta, nici frontierele si nici libertatile poporului roman. Ca ajutor
256 Dinu C. Giurescu, Romania in al doilea razboi mondial (19391945), Editura All Educational, Bucuresti, 1999, p. 193.
257 Alexandru Cretzianu, op. cit., p. 250.
militar, Wilson propunea puternice bombardamente aeriene asupra
populatiei, ca s-o revolte impotriva lui Antonescu."258

VI.4.1. Propunerile sovietice de armistitiu din aprilie 1944.

Cererile formulate prin mesajele generalului Wilson se corelau cu
ofensiva Armatei Rosii, care la sfarsitul lunii martie a ajuns la Prut. in
seara zilei de 2 aprilie 1944, Molotov a declarat reprezentantilor presei
sovietice si straine, prezenti la Moscova, ca guvernul sovietic "nu
urmareste sa anexeze vreo portiune oarecare din teritoriul romanesc la
Uniunea Sovietica" si "nici sa modifice in vreun fel starile sociale
existente actualmente in Romania", precizand ca intrarea trupelor
sovietice pe teritoriul romanesc era dictata exclusiv de necesitati militare
si de faptul ca trupele inamice continua rezistenta259.
La 12 aprilie 1944 se reia contactul romano-sovietic din capitala
Suediei. De aceasta data, Kremlinul prezinta ministrului Frederik Nanu
"conditiile minime ale armistitiului": a) ruperea relatiilor cu germanii si
lupta alaturi de Natiunile Unite pentru redobandirea independentei si
suveranitatii Romaniei; b) restabilirea frontierei sovieto-romane in
concordanta cu "tratatul din 1940"; c) reparatii pentru pagubele cauzate
U.R.S.S.; d) eliberarea tuturor prizonierilor de razboi sovietici si aliati;
e) libertate neingradita de deplasare pentru trupele sovietice si aliate pe
intreg teritoriul Romaniei, iar guvernul roman sa acorde in acest sens tot
sprijinul prin caile de comunicatie pe pamant, pe apa si in aer; f) guvernul
sovietic considera rezultatul arbitrajului de la Viena nejust si este de acord
sa participe la operatii militare, impreuna cu romanii, impotriva ungurilor
si germanilor "pentru restituirea intregii Transilvanii sau a celei mai mari
parti din ea Romaniei"; g) guvernul sovietic nu are nimic de obiectat daca
Romania doreste ca pe langa reprezentantul militar pentru problemele de
razboi sa aiba si un reprezentant politic pentru relatiile cu U.R.S.S.
Aceleasi conditii sunt prezentate concomitent la Cairo.
Ion Antonescu, increzator in promisiunile facute de Hitler,
privind oprirea inaintarii sovietice prin utilizarea unor arme de mare
eficacitate si in speranta obtinerii unor propuneri de pace favorabile,
258 Platon Chirnoaga, op. cit., p. 93.
259 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial.
Documente, vol. I (editate de Arhivele Statului), Coordonator Marin Radu
Mocanu, Bucuresti, 1994, p. 180.
hotaraste insa tergiversarea negocierilor. in schimb, opozitia comunica, la
Cairo, ca accepta conditiile de armistitiu si este gata sa trateze pe baza lor.
Ca urmare, la sfarsitul lunii mai 1944, se cerea Natiunilor Unite asigurari
ca: teritoriile ocupate se vor afla exclusiv sub administratie romaneasca;
regiunile care nu sunt zone de operatii sa nu fie ocupate; fondurile Bancii
Nationale confiscate de germani sa fie inapoiate Romaniei; deblocarea
fondurilor romanesti din Marea Britanie si S.U.A.; intreaga Transilvanie
sa fie redata Romaniei.
La 29 mai 1944, Frederik Nanu restabileste contactul cu
reprezentantul guvernului sovietic, caruia ii prezinta un Aide-mmoire, in
care, evitandu-se intrebuintarea cuvintelor "armistitiu" si "pace",
deoarece se credea ca "termenul juridic n-ar schimba cerintele ruse", se

solicita: sa se acorde germanilor un ragaz de 15 zile pentru a parasi

Romania; administratia civila in teritoriul ocupat sa ramana romaneasca;
in zona in care se afla sediul guvernului roman sa nu patrunda trupe
straine; negocierea despagubirilor; reluarea vechilor propuneri prezentate
la Cairo privind granitele.
Conditiile sovietice de armistitiu propuse Romaniei au fost
intampinate de guvernul S.U.A. cu unele rezerve, fiind considerate ca "o
deviere definita de la principiul capitularii neconditionate" si fiind
intemeiate in mod deschis pe premisa ca razboiul cu Romania era "treaba
proprie a Rusiei". in principal, reticentele americanilor vizau "chestiunile
teritoriale", implicate de propunerile sovietice, precum si problema
folosirii trupelor romane in razboiul impotriva Germaniei. in ceea ce
priveste dictatul de la Viena, americanii, desi nu recunosteau valabilitatea
solutiei impuse Romaniei in 1940 de Ribbentrop si Ciano, se situau pe
pozitia ca reglementarea problemei trebuie amanata pentru perioada
postbelica260. Totodata, americanii atrageau atentia asupra faptului ca
"propunerile rusesti nu prevad nicio conditie cu privire la autoritatea
regimului lui Antonescu, lasand astfel deschisa chestiunea daca va trebui
sa avem de-a face si sa colaboram cu un guvern care pana acum este
raspunzator de a fi luptat alaturi de germani, impotriva Aliatilor". Toate
aceste deosebiri de vederi nu erau menite sa dezaprobe conditiile rusesti
de armistitiu, ci sa fie retinute si utilizate la negocieri ulterioare.
260 Gheorghe Buzatu, Romania si Marile Puteri (1939-1947), p. 301.
Guvernul sovietic raspunde, la 31 mai 1944, ca punctele a, b si d
ale propunerilor din 12 aprilie nu pot fi schimbate; totusi, se declara
dispus sa reduca intr-o oarecare masura suma reparatiilor de razboi; nu
obiecta in ceea ce priveste acordarea unui termen de 15 zile pentru
retragerea trupelor germane din Romania; era de acord sa se ajunga la un
compromis in ceea ce priveste pastrarea administratiei civile romanesti.
La 2 iunie 1944, insarcinatul cu afaceri sovietic la Stockholm,
Semeonov, i-a comunicat ministrului Nanu: "Daca prin imposibil
germanii parasesc Romania de buna voie in termen de 15 zile, guvernul
sovietic n-are nicio obiectiune ca Romania sa ramana neutra" si, printre
altele, a adaugat "ca parere personala" sa nu se mai ridice "chestiunea
Basarabiei, Rusia fiind intratabila" in aceasta privinta261.
La 28 aprilie 1944, Iuliu Maniu si Ioan Hudita analizau un
raspuns primit cu o zi inainte de la Cairo. Impresia lui Maniu, rezumata in
Jurnalul lui Hudita, "este ca anglo-americanii, desi promit tot concursul
lor, in realitate ei nu pot face nimic fara aprobarea Moscovei, mai ales
acum cand ei sunt in plina admiratie fata de efortul militar care-l fac rusii.
Pentru moment, cel putin, i-a mai comunicat Stirbei, nici vorba nu poate
fi de trupe aeropurtate decat cel mult in numar egal cu rusii. La fel, ei nu
pot lua nici un angajament sa inceteze bombardarea tarii. Stirbei crede ca
foarte curand anglo-americanii vor face frontul al doilea in Europa
Occidentala."262
Jurnalul lui Ioan Hudita confirma, in realitate, ca "Stirbei n-a

facut, prin forta imprejurarilor, decat sa dezamageasca pe cei ce asteptau

din partea sa vesti salvatoare!" in schimb, la 16 iunie 1944, Maniu ii
comunica lui Hudita ca, printr-un nou mesaj, "Stirbei cere sa incheiem
intelegere si cu comunistii pentru a face placere Moscovei, intrucat ea va
avea cuvant hotarator in negocierile noastre de armistitiu si ca
anglo-americanii insista mult pentru acest lucru."263
Reprezentantii U.R.S.S, S.U.A. si Marii Britanii la tratativele de la Cairo
adreseaza delegatilor romani, la 1 iunie, o nota in care se arata ca "negocierile
sunt considerate ca incheiate"; daca Maniu vrea sa profite de conditiile de
261 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial,
op. cit., p. 207.
262 Ioan Hudita, Jurnal politic. 1 ianuarie - 24 august 1944, studiu
introductiv si note de Dan Berindei, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1997, p.
230.
263 Ibidem, p. 313.
armistitiu, "sa trimita un ofiter pentru a stabili un contact direct cu Armata Rosie
pe front"; concomitent, o asemenea propunere a fost adresata si Legatiei
Romaniei de la Stockholm. in ciuda numeroaselor mesaje trimise de Iuliu Maniu,
in lunile iunie-august, la Cairo, practic, negocierile nu au mai fost reluate.
VI.4.2. Ultimele incercari de iesire a Romaniei din razboi (pana
la 23 august 1944). Tentative de pace separata cu Natiunile Unite a initiat
si Gheorghe Tatarescu. Ajungand la concluzia potrivit careia "ordinea
internationala in Estul si Centrul Europei va fi stabilita in cele din urma
sub egida Uniunii Sovietelor, si aceasta, de altfel, in complet acord cu
Marea Britanie si Statele Unite", la 18 decembrie 1943, fostul premier
liberal i-a cerut lui Iuliu Maniu sa plece impreuna la Moscova pentru a
discuta si hotari asupra conditiilor scoaterii Romaniei din razboi si pentru
a organiza, apoi, "o armata de eliberare cu prizonierii romani aflatori in
Rusia sovietica". Dar, a fost refuzat. Continuandu-si actiunea, Gheorghe
Tatarescu si-a asigurat un contact cu guvernul sovietic cu ajutorul lui
Edvard Bene, fostul presedinte cehoslovac, aflat in exil la Londra si care
intretinea legaturi permanente cu Moscova.
La 1 mai 1944, Tatarescu s-a adresat sefilor de partide politice,
propunandu-le sa-si conjuge eforturile in vederea realizarii urmatoarelor
obiective: a) pace imediata cu Natiunile Unite; b) negocieri directe cu
U.R.S.S., fara reticente si fara tergiversari si "fara a mai uza de
mediatiunea protectoare a altor puteri care, in imprejurarile de azi, nu
ne-ar putea fi de nici un folos"; c) desfasurarea negocierilor in cadrul unui
program unitar, armonizator, sub coordonarea unui Comitet National,
"compus din actualii si fostii presedinti ai partidelor politice, al caror
program intern si extern este compatibil cu o intelegere cu Rusia
sovietica, si din fostii presedinti de Consiliu ale caror credinte si linie de
conduita nu se opun acestui act politic. Presedintele (delegatul) Partidului
Comunist - azi partid national - va face parte din acest comitet, care va
putea fi largit prin cooptare de noi membri"264.
264 Gheorghe Tatarescu, Marturii pentru istorie, editie de Sanda

Tatarescu-Negropontes, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996, p. 324-325;

"Drapelul", an II, nr. 158 din 3 iulie 1945.
Din analiza acestor propuneri rezulta o clarviziune politica superioara.
Tatarescu sesizeaza in mod realist necesitatea de a trata direct cu U.R.S.S. pentru
incheierea armistitiului. Istoria i-a dat, finalmente, dreptate fostului premier
liberal, care punea si conditii sovieticilor: respectarea drepturilor si a suveranitatii
noastre nationale. in plus, ideea ca negocierile sa se desfasoare in cadrul unui
"program unitar" da masura capacitatii lui politice. Cum insa tratativele de
armistitiu s-au desfasurat pe mai multe planuri, dezorganizat, haotic, fara ca
opozitia si guvernul sa-si coordoneze demersurile, rezultatul nu putea sa fie decat
negativ.
Refuzat si de aceasta data de Iuliu Maniu si de Constantin I.C.
Bratianu, Gheorghe Tatarescu, impreuna cu gruparea sa desprinsa din
partidul liberal traditional, a intrat in Coalitia National Democrata,
formata la 26 mai 1944, alaturi de partidele comunist, social-democrat,
socialist-taranesc, national-democrat, Frontul Plugarilor si Uniunea
Patriotica. Aceasta coalitie politica avea inscrise in procesul-verbal de
constituire drept obiective:
"1. Pregatirea actiunii politice menite sa realizeze iesirea Romaniei din
razboi si incheierea armistitiului si a pacii cu Natiunile Unite.
2. Eliberarea teritoriului national de sub jugul trupelor de
ocupatie si reincorporarea Transilvaniei, prin alungarea cotropitorilor.
3. Prin iesirea Romaniei din Axa, restabilirea raporturilor
traditionale ale Romaniei cu Puterile occidentale si cu fostii ei aliati si
prieteni, precum si incheierea, in acelasi timp, pentru epoca de dupa pace,
a unei aliante cu Republicile Sovietice Socialiste, organizandu-se astfel o
colaborare permanenta, in toate domeniile vietii celor doua state.
4. Reasezarea institutiilor democratice la temelia vietii politice a
statului roman"265.
Constituirea Coalitiei National Democrate si programul sau au
fost aduse la cunostinta regelui Mihai, la 2 iunie 1944, si apoi comunicate
guvernului sovietic prin intermediul lui Edvard Bene. Raspunsul
transmis de Molotov, pe aceeasi cale, la sfarsitul lunii iulie 1944, a fost
pozitiv, Coalitia National Democrata fiind invitata sa trimita delegati
pentru negocieri la Moscova266. Dar, acest raspuns comunicat pe filiera
Ministerului Afacerilor Straine, pentru a fi remis lui Tatarescu, a fost
interceptat de Grigore Niculescu-Buzesti, directorul Serviciului Cifru din
minister, si predat lui Iuliu Maniu si Mihai Antonescu. in expunerea
265 Ibidem.
266 Arhiva M.A.E., fond 71/dosar E9, XX f. 20-22: "Drapelul" nr. 158
din 3 iulie 1945.
facuta la Congresul general al P.N.L. din iulie 1945, Tatarescu i-a acuzat
pe Mihai Antonescu si pe consilierii sai ca, nepredandu-i mesajul, au
impiedicat semnarea armistitiului pana la 23 august 1944. in replica,
Niculescu-Buzesti l-a acuzat pe Tatarescu ca prin propunerile sale,
diferite de cele formulate la Cairo, a torpilat plecarea in U.R.S.S. a

generalului Alexandru Aldea, pentru a discuta regimul si conditiile

trecerii si stationarii trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei pana la
incheierea pacii.
Agrementul guvernului sovietic pentru trimiterea generalului
Aldea in U.R.S.S. a fost cerut, la inceputul lunii august; la 12 august
1944, Alexandra Kollontay, ambasadorul Moscovei la Stockholm, a
raspuns ca guvernul sovietic doreste sa cunoasca mai intai pozitia gruparii
Tatarescu si a celorlalte grupari antifasciste, neincluse in Blocul
National-Democratic267.
Gheorghe Tatarescu a intrat totusi in posesia raspunsului
Moscovei la demersul sau, acesta fiindu-i comunicat direct de catre
Franasovici, abia la 18 august 1944; era insa prea tarziu pentru a-si duce
actiunea pana la capat. Peste doua zile a inceput ofensiva Armatei Rosii
pe frontul Iasi-Chisinau.
La 6 iunie 1944, cand trupele aliate, sub comanda generalului
american Dwight David Eisenhower, debarcau pe coasta de nord a
Frantei, in Normandia, Grigore Gafencu se intalnea cu Raoul Bossy la
Laussane si il informa ca detine informatii potrivit carora "discutiunile
duse de ai nostri cu Natiunile Unite prin Stirbey se dezvolta favorabil.
Singura dificultate mai este ca rusii vor sa renuntam imediat si definitiv la
Basarabia, pe cand noi cerem ca chestiunea frontierelor sa fie rezolvata la
pace, pentru Basarabia ca si pentru Transilvania. El prevede pentru
curand iesirea noastra din razboi. N-ar fi oare posibil - intreba Bossy - ca
insisi anglo-americanii sa ne impinga spre rezistenta, neconvenindu-le
poate sa capitulam acum, deschizand astfel portile Balcanilor rusilor,
inainte ca trupe anglo-americane sa fi debarcat in Balcani?"268
267 Traian Udrea, Sur les relations politiques roumano-tcheques durant
les anes 1940-1944, in "Revue Roumaine d`Histoire", nr. 1/1968, p. 87-88.
268 Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940 - 9 iulie 1969), Prefata de
Florin Constantiniu, Editie ingrijita de Ion Mamina, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 2001, p. 248.
Fiind informat de Richard Franasovici asupra continutului
Mesajului Molotov-Bene, la 27 iulie 1944, Grigore Gafencu ii scria
peste doua zile, de la Geneva, lui Iuliu Maniu, punand in evidenta
multiplele implicatii ale respectivului mesaj: 1) Rusii par dispusi sa
negocieze cu romanii si socotesc ca mai este timp pentru negocieri;
2) Rusii nu pregatisera inca un "Comitet de eliberare pentru Romania"
(dupa modelul celui pentru Polonia) si cauta o intelegere cu partidele
politice romanesti; 3) Rusii arata preferinta pentru negocieri pe teritoriul
lor, convenindu-le mai bine "ca armistitiul sa fie hotarat si incheiat cu ei
si la ei (se deducea ca sovieticii nu atribuiau un rol hotarator convorbirilor
de la Cairo). in afara acestor "indicatiuni", considerate "folositoare",
mesajul Molotov-Bene se referea si la unele primejdii asupra carora
Maniu era prevenit: a) rusii puteau sa caute o dezbinare a fortelor politice
romanesti cu gandul de a provoca o supralicitare care sa le fie favorabila;
b) rusii puteau incerca de asemenea sa formeze o grupare a lor, deosebita

si opusa altei grupari care s-ar simti mai legata de anglo-saxoni. Aceste
doua primejdii nu puteau fi inlaturate decat printr-o actiune unitara a
opozitiei. Negocierile cu sovieticii, purtate cu stirea si avizul
anglo-americanilor - credea Gafencu -, erau mai in masura decat altele sa
duca la rezultatul urmarit, iar in acel moment era nevoie "mai presus de
orice, de o actiune temeinica, grabnica si hotarata"269.
Totodata, Grigore Gafencu transmite prin intermediul lui
Franasovici sa fie indata asociat la demersul lui Gh. Tatarescu si I. Maniu,
pentru ca tratativele cu Aliatii sa nu se duca separat si sa compromita
cauza tarii. in ce il priveste, declara el, daca presedintele P.N.T. consimte
sa se faca "o incercare comuna pe langa rusi", care ar putea fi "foarte
utila", isi va da tot concursul270.
Doua zile mai tarziu, la 1 august, Maniu dezminte formarea blocului politic
al lui Tatarescu, informand ca P.N.T, P.N.L., P.S.D. (Titel Petrescu) si P.C.R.
(Lucretiu Patrascanu) au incheiat un acord care prevede semnarea unui armistitiu cu
Aliatii si trecerea Romaniei de partea acestora.
Consecvent, Gafencu ii scrie lui Rene de Weck, ambasadorul
Elvetiei la Bucuresti - care se bucura de o excelenta audienta in cercurile
269 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial,
op. cit, p. 235-237.
270 Grigore Gafencu, Politica in exil: 1942-1957, Studiu introductiv si
selectia textelor de Nicolae Petrescu si Gheorghe Zamfir, Editura Oscar Print,
Bucuresti, 2000, p. 29.
politice romanesti -, ca, in cazul in care misiunea lui Stirbey la Cairo a
esuat, oferta lui Molotov "merita sa fie luata in considerare" si acceptata
in numele opozitiei in intregime.
La 11 august, comunicandu-i-se ca oficialitatile din tara ar dori
ca el sa mearga la Moscova pentru a negocia armistitiul cu sovieticii,
Gafencu raspunde din nou ca este de acord, cu urmatoarele conditii:
misiunea lui sa aiba asentimentul regelui si al celorlalti factori
responsabili din tara; sa fie insotit de o delegatie de specialisti (un militar
- generalul Sanatescu; un cunoscator al problemelor de politica interna Ionel Pop, nepotul lui I. Maniu; un delegat al M.A.E., care sa fie la curent
cu stadiul exact al negocierilor de la Cairo - Niculescu-Buzesti, ginerele
lui B. Stirbey); pe timpul negocierilor de la Moscova, orice alte tratative
cu Aliatii sa inceteze271.
Dupa zece zile, consultat de reprezentantii americani din Elvetia
daca agreeaza initiativa publicarii unui apel al romanilor din Anglia,
Elvetia, Portugalia si S.U.A. care sa indemne Romania sa iasa din razboi,
Gafencu declara ca mai spera sa ajunga la un acord cu Aliatii (la Cairo
sau la Ankara), iar pentru cazul ca negocierile s-ar prelungi, cerea sa i se
garanteze plecarea din Elvetia, spre a putea interveni personal in vederea
unei grabnice intelegeri272.
Acordul la care se referea Maniu se realizase, intr-adevar, la
20 iunie 1944, cand s-a constituit Blocul National Democratic (B.N.D.),
care reunea P.N.T., P.N.L., P.C.R., P.S.D. Avand sprijinul regelui si al

armatei, coalitia si-a asumat drept obiective: incheierea imediata a

armistitiului pe baza ofertei facute de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si
Statele Unite ale Americii, cautand a obtine conditiile cele mai bune; iesirea
Romaniei din Axa si alaturarea ei Natiunilor Unite; restabilirea independentei
si suveranitatii nationale; inlaturarea regimului de dictatura si inlocuirea
lui cu un regim constitutional, democratic; mentinerea unei ordini
democratice si realizarea pacii conform cu interesele poporului roman.
Liderii B.N.D. au purtat discutii cu privire la aspectele politice si militare
pe care le implicau rasturnarea regimului Antonescu si trecerea Romaniei de
partea Natiunilor Unite; planul de masuri elaborat in acest sens a fost inaintat la
27 iunie 1944 la Cairo si la 1 iulie 1944, la Stockholm. Acest plan a ramas fara
raspuns.
271 Ibidem, p. 30.
272 Idem, p. 30-31.
VII. TRECEREA ROMaNIEI DE PARTEA
NATIUNILOR UNITE
VII.1. Actul de la 23 august 1944 si continuarea bataliei
armistitiului
inlaturarea maresalului Ion Antonescu de la conducerea statului
n-a pus capat avatarurilor diplomatiei romane din timpul razboiului. Ceea
ce s-a definit inca de atunci ca fiind o lovitura de stat a marcat inceputul
unei schimbari fundamentale a situatiei interne si internationale a
Romaniei. S-a constituit un nou guvern, prezidat de generalul Constantin
Sanatescu, din care faceau parte, in calitate de ministri secretari de stat,
lideri ai partidelor politice din Blocul National Democrat - Iuliu Maniu
(P.N.T), Constantin I.C. Bratianu (P.N.L.), Constantin-Titel Petrescu
(P.S.D.) si Lucretiu Patrascanu (P.C.d.R.).
in Proclamatia regelui Mihai catre Tara din seara zilei de
23 august se arata: "Un nou Guvern de Uniune Nationala a fost insarcinat
sa aduca la indeplinire vointa hotarata a Tarii de a incheia pacea cu
Natiunile Unite. Romania a acceptat armistitiul oferit de Uniunea
Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment
- se sublinia in Proclamatie -, inceteaza lupta si orice act de ostilitate
impotriva Armatei Sovietice, precum si starea de razboi cu Marea
Britanie si Statele Unite"273.
Guvernul Sanatescu publica o Declaratie in care isi defineste
programul: "Astazi dictatura a fost inlaturata. Poporul reintra in drepturile
lui. Regimul politic pe care il vom infaptui va fi un regim democratic, in
care libertatile publice si drepturile cetatenesti vor fi garantate si
respectate. in domeniul politicii externe, prima masura luata de guvern a
fost acceptarea armistitiului cu Natiunile Unite. Prin reprezentantii
autorizati, guvernul Uniunii Sovietice si guvernele din Marea Britanie si
Statele Unite au garantat independenta Romaniei si, in cadrul suveranitatii
nationale respectate, neamestecul lor in viata noastra de stat". Romania 273 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial.
Documente, op. cit., p. 249.

preciza in continuare Declaratia guvernului -, iesind din razboiul dus

alaturi de puterile Pactului Tripartit, "considera de azi inainte Natiunile
Unite ca natiuni prietene. Recunoasterea de catre guvernele din Moscova,
Londra si Washington a nedreptatii facute Romaniei prin Dictatul de la
Viena deschide posibilitatea ca armatele romanesti, alaturi de armatele
aliate, sa elibereze Transilvania de Nord de ocupatia straina. De acum
inainte intelegem sa fim stapani pe destinele noastre. Hotararea denuntarii
tratatelor de alianta cu puterile Axei si incetarea starii de razboi cu
Natiunile Unite sunt expresia vointei intregului popor roman. Aceste
hotarari nu nesocotesc drepturile vreunui stat strain, dupa cum nici nu
ating interesele altor neamuri"274.
Dupa arestarea sa, la 23 august 1944, maresalul Antonescu, in
insemnarile scrise in primele ore ale detentiei sale la Palatul regal din
Bucuresti, a explicat refuzul sau de a accepta propunerile sovietice de
armistitiu, intrucat acestea ar fi insemnat: a) "un act politic de renuntare si
pierdere a Basarabiei si Bucovinei, act pe care Romania nu l-a facut pana
acum niciodata de la 1812 pana la ultimatumul Molotov"; b) "despagubiri
de razboi neprecizate", cu "marele pericol" ca "drept gaj al platii lor, rusii
vor tine tara ocupata nedefinit"; c) intoarcerea armelor de catre Romania
contra Germaniei, considerand ca aceasta ar fi insemnat "un gest odios";
dupa ce arata ca inlesnise tratativele lui Iuliu Maniu cu
anglo-americanii si ca stia de tratativele purtate de Mihai Antonescu in
vederea incheierii armistitiului, maresalul Antonescu tinea sa precizeze:
"Eu nu m-as da la o parte si as da, daca mi s-ar cere, orice concurs, pentru
a scoate Romania din razboi, luandu-mi curajul si raspunderea sa spun
Fhrerului in fata ca Romania se retrage din razboi"; d) conditia de a
ordona soldatilor sa se predea rusilor si sa depuna armele, ceea ce ar fi
produs "cel mai mare haos si ar lasa tara la discretia totala a rusilor si a
germanilor"; e) "clauza care ne impunea sa lasam Rusiei dreptul de a
patrunde pe teritoriul Romaniei oriunde va fi necesar a izgoni pe nemti
din tara. Adica, sub alta forma, prezenta ocupatiunea ruseasca cu toate
consecintele ei"275.
274 Ibidem, p. 250; cf. "Romania libera", an II, nr. 11 din 24 august
1944.
275 Arhivele Nationale ale Romaniei, colectia Manuscrise, nr. 2183,
f. 33-67; cf. Stelian Neagoe, Istoria politica a Romaniei intre anii 1944-1947.
in insemnarile sale, maresalul Antonescu arata ca ar fi acceptat
totusi propunerile sovietice de armistitiu, daca ar fi avut acordul scris al
liderilor partidelor National-Taranesc si National-Liberal. El avusese, in
noaptea de 22/23 august 1944, o intrevedere cu diplomatul german Karl
Clodius, caruia i-a cerut sa comunice la Berlin, cancelarului Hitler,
rugamintea de a-i da "dezlegarea de a trata un armistitiu", dorind sa
obtina o iesire din angrenajul Axei "ca oameni de onoare si nu prin acte
care ar dezonora pentru vecie tara si pe conducatorii ei"276. Tot in noaptea
de 22/23 august 1944, maresalul s-a intalnit cu Ion Mihalache, care i-a
cerut "sa se sacrifice" si sa semneze armistitiul, "oricat de grele ar fi

conditiile puse". A urmat, in dimineata zilei de 23 august 1944, intalnirea

cu Gheorghe Bratianu, omul politic liberal declarand ca venise cu un
mandat formal din partea lui Iuliu Maniu si Dinu Bratianu privind acordul
ca maresalul Antonescu sa-si asume raspunderea tratativelor de pace.
Continutul acestor discutii a fost infatisat de Antonescu regelui Mihai in
timpul audientei din dupa-amiaza zilei de 23 august 1944.
"Dl. [Gheorghe] Bratianu - arata maresalul in insemnarile mentionate urma sa-mi aduca adeziunea scrisa inainte de audienta mea la Rege,
fiindca voiam sa merg la aceasta audienta cu hotararea luata, adica sa-i
pot afirma ca, dat fiind faptul ca s-a realizat unirea politica interna, imi
pot lua angajamentul sa incep tratativele de pace. Generalul Sanatescu,
intervenind in discutii, a afirmat, de doua ori, si si-a luat angajamentul,
Crestomatia tranzitiei dintre doua dictaturi, Editura Noua Alternativa, Bucuresti,
1996, p. 15-18.
276 Ibidem. La 24 august 1944, Statul major al Wehrmacht-ului, Grupul
de Armate Strainatate detinea informatia potrivit careia: "in seara zilei de 22
august, maresalul in prezenta lui Mihai (Antonescu - n.n., S.L). si a ministrului
de razboi (ministrul apararii nationale, generalul Constantin Pantazi - n.n., S.L),
ar fi declarat ministrului plenipotentiar Clodius: in ciuda faptului ca frontul nu
poate fi mentinut, dupa retragerea diviziilor germane, el va arunca in lupta
ultimele rezerve, pentru a opri pe sovietici la sud de Iasi, si pe Bug. Din situatia
data, rezulta insa si o problema politica. Dupa ce el a respins, din loialitate,
conditiile lui Wilson, de la Cairo, frontul de sud - contrar supozitiilor lui - a fost
in continuare in mod considerabil slabit. De aceea, el ar trebui sa-si recapete
libertatea de actiune politica. Impresia ministrului plenipotentiar Clodius a fost ca
maresalul, numai in caz de prabusire a frontului, vrea sa aiba mana libera, pentru
incercarea disperata de a iesi din razboi" (23 August 1944. Documente. 1944. Vol.
II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p. 456).
fara sa i-l fi cerut, ca-mi va aduce dansul acest angajament scris, pentru
care i-am multumit.
Cum Regele spunea ca aceste tratative sa inceapa imediat,
dl. Mihai Antonescu i-a spus ca asteapta raspunsuri de la Ankara si Berna
prin care dorea sa obtina consimtamantul Angliei si Americii de a trata cu
Rusia. Aceasta, fiindca Churchill, in ultimul sau discurs, a spus, vorbind
despre Romania, ca aceasta tara va fi in curand la discretia totala a
Rusiei, ceea ce era un avertisment ca vom fi atacati in forta si ca vom fi
total la discretia lor si ca va trebui sa tratam mai intai cu rusii.
Acest mai intai legat si cu alte indicatii pe care le-a avut pe cai
serioase a determinat pe dl. M. Antonescu sa arate Regelui ca este o
necesitate sa mai astepte 24 de ore, sa primeasca raspunsurile pe care le
asteapta si dupa aceea va intra in tratative. Eu am adaugat ca sunt de
acord, in aceste conditii, chiar cu plecarea d-lui M. Antonescu la Ankara
si Cairo pentru a duce tratative directe"277.
Nu a mai fost posibil, Mihai Antonescu fiind arestat si el odata
cu Ion Antonescu. in aceste conditii, noul guvern de la Bucuresti si-a
asumat el misiunea privind reglementarea raporturilor dintre Romania si

Natiunile Unite.
in dimineata zilei de 24 august, un reprezentant al guvernului
roman pleaca la Ankara pentru a informa reprezentantii guvernelor
U.R.S.S., S.U.A. si Marii Britanii asupra noii situatii politice si militare
din Romania; a doua zi, Alexandru Cretzianu, ministrul Romaniei la
Ankara, inmaneaza omologului sau sovietic in Turcia, Serghei
Vinogradov, o nota in care arata ca regimul antonescian a fost rasturnat,
iar "noul guvern are intentiunea de a semna imediat armistitiul si de a
contribui cu toate fortele tarii la eliminarea de pe teritoriul roman a
germanilor"278.
in aceeasi zi, Grigore Niculescu-Buzesti, noul ministru al
afacerilor externe, a transmis emisarilor romani la Cairo - Barbu Stirbey
si Constantin Visoianu - hotararea guvernului de a li se acorda depline
puteri pentru a semna imediat armistitiul cu Uniunea Sovietica, Marea
Britanie si Statele Unite ale Americii279.
277 Idem, p. 17.
278 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial.
Documente, op. cit., p. 252.
279 Ibidem.
Guvernul U.R.S.S. s-a pronuntat, la 25 august 1944, pentru
incheierea armistitiului pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 si ale
unor modificari aduse acestora in cadrul negocierilor secrete de la
Stockholm. Guvernele de la Moscova, Londra si Washington au convenit
ca negocierea armistitiului sa se desfasoare la Moscova.
La 28 august 1944, Grigore Niculescu-Buzesti a transmis lui
Alexandru Cretzianu o lunga telegrama280, inmanata a doua zi ambasadorilor
U.R.S.S., Marii Britanii si S.U.A. in Turcia, care preciza:
"incepand din ziua de 24 august 1944, ora 4 dimineata, Romania se afla
in stare de razboi cu Germania".
in consecinta, armatei romane de pe front i s-a ordonat sa
colaboreze cu armata sovietica in lupta impotriva inamicului comun. in
continuare, dupa ce se arata ca guvernul roman a luat act cu satisfactie de
declaratia U.R.S.S. din 25 august 1944, in sensul ca unitatile romane care
luptau impotriva trupelor hitleriste nu vor mai fi dezarmate de catre
Armata Rosie, se exprima speranta ca aceasta promisiune va fi respectata
fara intarziere si se vor restabili relatii diplomatice cu Uniunea Sovietica.
intr-un paragraf distinct al notei se arata: "Guvernul roman, care
de pe acum se afla in situatiunea de fapt de cobeligerant281, doreste a i se
recunoaste de catre Natiunile Unite calitatea de aliat". in incheiere,
guvernul Romaniei declara ca "este gata sa inceapa imediat la Moscova
discutii referitoare la conditiile aplicarii armistitiului si sa semneze o
Conventie speciala in acest scop".
Delegatia Romaniei imputernicita sa semneze armistitiul,
condusa de Lucretiu Patrascanu, a sosit in capitala Uniunii Sovietice la
29 august 1944, dar negocierile oficiale au inceput dupa aproape doua
saptamani, la 10 septembrie 1944, interval in care guvernele celor trei

280 Idem, p. 272-273.

281 in acceptia normelor de drept international public, prin cobeligeranta
se intelege: "Situatie in care se afla un stat care participa la un conflict armat
alaturi de alte state, impotriva unui inamic comun, fara a face parte din alianta cu
statele alaturi de care participa la lupte. in aceasta situatie se afla, de regula, statul
care la inceputul ostilitatilor lupta alaturi de un grup de state, iar apoi intoarce
armele impotriva acestora. Cobeligeranta creeaza efecte pe planul raspunderii
internationale, statul cobeligerant avand dreptul sa ia parte, alaturi de celelalte
state beligerante, la incheierea pacii, sa devina parte contractanta la tratatul de
pace si sa beneficieze de reparatii de razboi" (Dictionar de drept international
public, Bucuresti, 1982, p.55).
mari puteri aliate au cazut de acord asupra propunerilor facute indeosebi
de britanici referitoare la adaugarea unor clauze noi de armistitiu sau de
modificare a celor agreate in principiu, in primavara anului 1944.
La 30 august 1944, delegatia romana a inaintat guvernului
sovietic un memoriu282, in care se arata ca Romania se gaseste "de drept
in stare de armistitiu cu U.R.S.S., Marea Britanie si S.U.A. de la 23
august, ora 22 si 20 de minute", ca trupele romane, conform ordinului
primit, au inceput operatiile contra fortelor germane, iar prin Declaratia
guvernului din 25 august starea de razboi cu Germania fusese notificata
oficial. Data fiind aceasta realitate, se exprima nedumerirea ca trupele
sovietice continuau sa dezarmeze unitati romane si sa instaureze autoritati
de ocupatie in zone in care nu se afla nicio forta militara germana. Avand
in vedere negocierile de la Cairo si Stockholm din primavara si vara
anului 1944, prin memoriu se cerea ca unitatile operative sovietice de pe
teritoriul Romaniei sa nu mai dezarmeze militarii romani, sa se fixeze o
linie de demarcatie283, pe care fortele sovietice sa o traverseze doar in
directia frontului si in intelegere cu comandamentele locale romanesti. Se
solicita totodata ca, pornind de la situatia reala, in comunicatele sovietice
sa nu mai figureze localitati si zone eliberate de armata romana ca fiind
luate cu asalt si eliberate prin lupta de catre unitati sovietice, ceea ce lasa
impresia ca ostilitatile militare intre U.R.S.S. si Romania continuau.
in seara zilei de 31 august 1944, Veaceslav M. Molotov a avut o
scurta convorbire preliminara cu Lucretiu Patrascanu, seful delegatiei
romane, caruia i-a precizat, drept raspuns la continutul memoriului:
a) armistitiul va intra in vigoare in clipa semnarii lui; b) delimitarea unor
parti de teritoriu liber roman nu mai era de actualitate; c) era necesar a se
continua lupta comuna contra Germaniei; d) dorinta partii sovietice de a
se fixa inca atunci suma totala a reparatiilor ce urmau sa fie platite de
catre Romania284. Seful diplomatiei sovietice a promis ca, daca nu
interveneau elemente noi, la 2 septembrie 1944 va putea remite delegatiei
romane un text preliminar al Conventiei de armistitiu.
282 Arhiva M.A.E., fond E9, dosar 161/1944, f.211.
283 Potrivit negocierilor de armistitiu, purtate la Cairo si la Stockholm,
guvernul roman avea in vedere ca linia respectiva sa fie situata in zona AdjudFocsani-Galati, Dunarea maritima si bratul Chilia al Dunarii (Romania in al

doilea razboi mondial, vol. 3, Editura Militara, Bucuresti, 1989, p. 25).

284 Arhiva M.A.E., fond E9, dosar nr. 161/1944, f. 213.
Mecanismul complicat al consultarilor tripartite a contribuit la
intarzierea inceperii negocierilor si a semnarii Conventiei de armistitiu.
Astfel, la 2 septembrie 1944, guvernul U.R.S.S. a inaintat textul
proiectului conventiei guvernelor Marii Britanii si S.U.A.; in aceeasi zi,
Departamentul de Stat, care primise textul prin intermediul Ambasadei
britanice la Washington, l-a transmis Comitetului mixt al sefilor de Stat
Major, precizand ca va pune la dispozitie observatiile sale "indata ce va
putea fi incheiata examinarea conditiilor propuse" (de guvernul
sovietic)285.
in ziua urmatoare, la 3 septembrie, delegatia romana a prezentat
ambasadorilor Marii Britanii si Statelor Unite ale Americii la Moscova
memorii in care se insista asupra grabirii semnarii Conventiei de
armistitiu; peste trei zile, delegatia romana a remis un alt memoriu
Comisariatului pentru afaceri externe al U.R.S.S., solicitand din nou, in
esenta, aplicarea in fapt a starii de armistitiu si dand asigurari asupra unei
colaborari imediate a guvernului roman si armatei romane cu unitatile
sovietice aflate in mars spre front, dupa declansarea pe mai multe directii
a unor actiuni ofensive hitleristo-horthyste in podisul transilvan.
V.M. Molotov, in numele guvernului sovietic, si-a exprimat regretul ca
nu se putea trece la discutarea si semnarea Conventiei de armistitiu,
mentionand ca intarzierea se datora guvernului Marii Britanii, fapt pe care
insusi ambasadorul acestei tari l-a confirmat cu prilejul convorbirii avute
cu membrii delegatiei romane, la 6 septembrie 1944. Delegatia romana a
confirmat si ea ca amanarea semnarii armistitiului se datora "guvernului
britanic, care declara ca este obligat sa consulte Dominioanele"286.
La 7 septembrie 1944, guvernul roman a inaintat guvernului de la
Londra o nota prin care punea in evidenta "serioasele inconveniente si
numeroasele pericole care rezulta pentru Romania din faptul acestei
amanari", subliniindu-se ca aceasta atitudine "este cu atat mai neasteptata
cu cat Marea Britanie se declarase de acord cu conditiile formulate de
guvernul sovietic anterior si acceptate de Romania"287. intr-o informare
trimisa Departamentului de Stat la 15 septembrie 1944, ambasadorul
285 Arhivele Nationale ale Romaniei, fond Microfilme S.U.A., rola 662,
c. 476-479.
286 23 August 1944. Documente 1944, vol. II, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p. 703.
287 Ibidem.
american la Moscova, Averell Harriman, observa "straduinta britanicilor
de a formula in timpul negocierilor preliminare o mare varietate de
propuneri, intrebari si idei", referitoare la armistitiul cu Romania,
mentionand ca rusii "au acceptat bucurosi propunerile britanice care
intareau controlul aliat (sovietic) asupra Romaniei, precum si modificarile
de proiect, dar in general au refuzat sa faca orice concesie de fond".
"Rusii - nota diplomatul american - venisera la aceste negocieri hotarati

sa se simta cat mai in largul lor", considerand "ca Romania este o zona de
interes predominant sovietic" si, in consecinta, partenerii lor
anglo-americani trebuia sa le dea "cat mai mult mana libera in stabilirea
conditiilor de armistitiu si in tratamentul ulterior al romanilor"288.
VII.2. Conventie de armistitiu sau act de capitulare ?
La 10 septembrie 1944, ora 22, delegatiei romane i s-a inmanat
proiectul Conventiei de armistitiu, redactat in limbile rusa si franceza,
precizandu-se ca termenii lui "sunt rezultatul deliberarilor principalelor
trei puteri aliate" si ca "au fost formulati pe baza conditiilor oferite
anterior guvernului roman". Cu acest prilej s-au stabilit numai chestiunile
de procedura si, pentru a se da posibilitatea delegatiei romane sa
examineze conditiile armistitiului, s-a convenit ca discutarea concreta a
acestora sa inceapa a doua zi, tot la orele 22. Din partea Romaniei au
participat: ministrul secretar de stat Lucretiu Patrascanu, generalul
Dumitru Damaceanu, Barbu Stirbey si Ghita Pop, carora li s-a adaugat
Ion Christu si Constantin Visoianu (ultimul sosind, impreuna cu Barbu
Stirbey, direct de la Cairo); din partea U.R.S.S., Veaceslav M. Molotov,
loctiitorii sai A.I. Vasinski si I.M. Maiski, D.Z. Manuilski, N.V. Novikov,
generalul V.P. Vinogradov si contraamiralul V.L. Bogdenko; din partea
S.U.A. si Marii Britanii, ambasadorii la Moscova, Averell William
Harriman si, respectiv, Archibald Clark Kerr. Lucrarile pregatitoare s-au
prelungit pana la 13 septembrie, ora 1,20, iar Conventia a fost semnata cu
putin timp inainte de ora 5,00, fiind datata insa 12 septembrie 1944. in
numele guvernului si inaltului comandament roman au semnat membri ai
delegatiei, iar in numele inaltului comandament aliat (sovietic) si din
insarcinarea guvernelor U.R.S.S., Marii Britanii si Statelor Unite ale
Americii, maresalul Rodion I. Malinovski.
288 Idem, p. 735.
Conventia avea un caracter mult mai larg decat un armistitiu
propriu-zis, reglementand minutios, in 20 de articole, 6 anexe si un
protocol, probleme nu numai politico-militare, ci si teritoriale, economice,
administrative, dintre care unele ar fi trebuit, in mod normal, sa fie lasate
pentru a face obiectul tratatului de pace, iar altele intrau de drept in
competenta guvernului de la Bucuresti, fiind atribute ale independentei si
suveranitatii Romaniei289.
Conventia consfintea faptul ca de la 24 august ora 4 a.m.
Romania se angajase in razboiul contra Germaniei si Ungariei "cu scopul
de a restaura independenta si suveranitatea Romaniei", urmand sa
participe in continuare la razboi cu cel putin 12 divizii. Guvernul roman
era obligat sa asigure prin mijloace proprii si pe cheltuiala sa libera
miscare a trupelor aliate pe tot teritoriul tarii; sa le puna la dispozitie
constructiile, instalatiile de tot felul, terenuri etc., de care aveau nevoie, pe
cheltuiala sa; sa faca platile cerute de inaltul Comandament Aliat
(sovietic) pentru indeplinirea sarcinilor sale; sa asigure, conform
dispozitiilor acestuia, folosirea intreprinderilor, instalatiilor, depozitelor
etc.; sa elibereze pe toti prizonierii aliati si sa le asigure transportul spre

tarile lor; sa predea ca trofee aliatilor materialele de razboi germane si ale

satelitilor sai aflate pe teritoriul Romaniei; sa plateasca despagubiri pentru U.R.S.S. suma era fixata la 300 milioane dolari (platibili in curs de
6 ani, in marfuri - produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase
maritime si fluviale, diverse masini etc.), pentru celelalte state aliate,
suma urmand sa fie stabilita ulterior, la pretul de 35 de dolari uncia de
aur; sa colaboreze cu inaltul Comandament Aliat (sovietic) la judecarea
criminalilor de razboi si la dizolvarea tuturor organizatiilor prohitleriste;
se instituia controlul aliat asupra publicatiilor, teatrelor, filmelor, postei,
telefonului, telegrafului, corespondentei particulare si oficiale; Conventia
prevedea restabilirea administratiei civile pe intreg teritoriul Romaniei, cu
exceptia zonelor aflate la 50-100 km de front, organele administrative
fiind obligate sa indeplineasca ordinele inaltului Comandament Aliat.
in probleme teritoriale, Conventia de armistitiu prevedea
nulitatea Dictatului de la Viena, urmand ca Transilvania de Nord ("sau
289 Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial, vol. 3, Editura
Militara, Bucuresti, 1989, p. 28. Textul conventiei si anexele in: Romania Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial. Documente, op. cit., p.
310-314.
cea mai mare parte a ei") sa revina Romaniei, sub rezerva confirmarii de
catre Conferinta de Pace, si stabilirea granitei sovieto-romane astfel cum
fusese ea trasata prin ultimatumul Moscovei din 26 iunie 1940.
Pentru supravegherea modului in care se aplica armistitiul, pana
la semnarea Tratatului de pace, s-a instituit Comisia Aliata de Control cu
sediul la Bucuresti, a carei activitate urma sa se desfasoare sub directivele
generale si ordinele inaltului Comandament Aliat (sovietic), in numele
Puterilor Aliate. Presedinte al acestei comisii a fost numit maresalul
Rodion I. Malinovski. Guvernul roman era obligat sa indeplineasca toate
instructiunile acestei comisii ce decurgeau din Conventia de armistitiu.
Continutul Conventiei de Armistitiu, caracterul majoritatii
articolelor sale aratau ca Romania era tratata ca un stat inamic, infrant; de
altfel, preambulul Conventiei cuprindea sintagma "infrangerea Romaniei
in razboi".
Delegatia romana a aratat ca o viziune de acest gen era in totala
neconcordanta cu realitatea290. S-a argumentat ca Armistitiul nu s-a
produs in urma infrangerii militare a Romaniei, ci printr-o actiune politica
si militara proprie, clauzele acestuia fiind discutate inainte cu
reprezentantii aliatilor. "Guvernul actual - sublinia Lucretiu Patrascanu este emanatiunea acelor forte care au ajutat armistitiul si nu este vechiul
guvern, care poate fi facut raspunzator pentru situatia militara a
Romaniei, are o alta baza juridica" si, ca atare, nu trebuie sa i se impute
actele vechiului guvern. Acest punct de vedere n-a fost insa acceptat. S-a
admis totusi completarea textului cu data oficiala a intrarii Romaniei in
razboi alaturi de Natiunile Unite (in proiect, in locul datei de 24 august
1944, ora 4 a.m., erau puncte de suspensie). Se recunostea astfel un
adevar incontestabil, care avea totodata o anumita insemnatate, pentru

fixarea unor detalii de executie a clauzelor armistitiului, iar mai tarziu, la

incheierea pacii, pentru sustinerea unor cereri legitime ale Romaniei.
in scopul realizarii cooperarii militare, delegatia Romaniei a
facut urmatoarele propuneri: puterile aliate sa contribuie la dotarea celor
12 divizii, stipulate in Conventia de armistitiu, cu armament, echipament
etc., avand in vedere mai ales ca 3 corpuri de armata romana fusesera
dezarmate dupa 23 august 1944; fortele romane, inclusiv marina militara,
290 23 August 1944, Documente, vol. III, 1944-1945, Bucuresti, 1985, p.
30.
puse sub conducerea generala a inaltului comandament sovietic, sa fie
comandate direct de comandanti romani pana la grup de armate, inclusiv;
marile unitati romane sa aiba, ori de cate ori este posibil, un sector propriu
de actiune.
Reprezentantii Aliatilor s-au declarat, in principiu, de acord cu
unele dintre aceste cereri si propuneri, dar pe motiv ca sunt "detalii de
aplicare" care ar incarca textul au decis sa fie lasate spre rezolvare
autoritatilor militare sovietice si romane si concretizate intr-o conventie
bilaterala speciala291.
O problema importanta ce trebuia solutionata, conform uzantelor,
era aceea a schimbului de prizonieri. Articolul 5 prevedea obligatia
statului roman de a preda "imediat toti prizonierii de razboi sovietici292 si
aliati293", dar nu mentiona nimic despre prizonierii romani din Uniunea
Sovietica. Delegatia Romaniei a aratat ca o asemenea omisiune era
anormala si a insistat, indeosebi, asupra "restituirii tuturor unitatilor si
formatiunilor romane, inclusiv navele de razboi de pe Dunare si Mare,
capturate si dezarmate dupa data de 24 august 1944, ora 4", demonstrand
ca aceste unitati "au incetat lupta din ordinul inaltului Comandament
291 Ibidem, p. 31.
292 La 23 august 1944, in Romania se aflau cateva zeci de mii de
prizonieri sovietici, multi fiind repartizati, la cererea lor, sa lucreze in ferme
agricole particulare. La apropierea trupelor sovietice, majoritatea acestor
prizonieri - mai ales caucazieni si ucraineni - disparusera fara urma. Cei gasiti de
unitatile speciale GRU (securitatea militara sovietica) au fost anchetati despre
imprejurarile caderii lor in prizonierat si apoi trimisi pentru reeducare si
"decontaminare de capitalism" in "arhipelagul GULAG" (Mihnea Romalo,
Romania in al doilea razboi mondial (1941-1945), Editura Vestala, Bucuresti,
2001, p. 148).
293 intre 28 si 30 august 1944, la aeroportul Popesti-Leordeni au aterizat,
cu permisiunea guvernului, "fortarete zburatoare" ale Statelor Unite ale Americii,
care au inceput repatrierea a 1.162 aviatori, americani si englezi, cazuti prizonieri
in cursul bombardamentelor de la 1 august 1943 pana la 20 august 1944. Aceasta
rapida operatie, pe care misiunea americana voia s-o termine pe cat posibil inainte
de sosirea rusilor la Bucuresti - ceea ce s-a si intamplat - a fost efectuata cu
asistenta competenta a Comandamentului Aerului Roman. Detasat pe langa
misiunea speciala americana, capitanul aviator si polisportivul de performante
internationale Constantin-Bazu Cantacuzino a avut o contributie hotaratoare,

dirijand primele avioane sosite de la Caserta - Italia la Popesti-Leordeni si

conlucrand la aducerea prizonierilor internati, de la diferitele lagare din tara, la
acest aeroport (Ibidem, p. 140).
Roman, care acceptase conditiile de armistitiu"294. S-a raspuns ca aceasta
problema "urmeaza sa fie precizata de comisia militara". inainte de
semnarea armistitiului, generalul Damaceanu a reluat propunerea, cerand
sa se adauge, la sfarsitul articolului 5, formularea: "Restituirea
prizonierilor romani si in special a unitatilor, formatiunilor si navelor care
au fost dezarmate dupa incetarea focului (la 24 august 1944 - n.n., S. L.),
care restituire urmeaza sa se faca in virtutea unei conventii speciale intre
inaltul Comandament Sovietic si Roman, ce urmeaza sa se intruneasca
cat mai curand posibil". Formularea solicitata nu s-a aprobat, precizanduse ca "armata sovietica considera trofee de razboi orice fel de capturi,
dar se vor lua in considerare necesitatile armatei romane", si ca aceasta
chestiune urmeaza sa fie tratata de catre comisia militara.
Partea romana a propus doua articole de mare importanta pentru
reglementarea echitabila de ansamblu a raporturilor dintre statul roman si
Natiunile Unite. Primul avea urmatoarea formulare: "Trupele aliate vor
parasi teritoriul Romaniei in momentul incetarii ostilitatilor contra
Germaniei si Ungariei. in acelasi timp, vor lua sfarsit toate dispozitiile din
articolele 3, 7, 10, 14, 17, 18 si 19 relativ la prezenta trupelor aliate in
Romania si la conducerea operatiunilor militare"295. V.M. Molotov a
obiectat, aratand ca este prematur sa se discute aceasta problema, dar ca
"rezulta din spiritul acordului ca stationarea trupelor sovietice nu va
impieta asupra independentei si suveranitatii Romaniei", iar delegatii
Statelor Unite si Marii Britanii, carora li s-a cerut avizul, au spus ca
interpretarea ministrului sovietic de externe "este corecta"; in plus,
ambasadorul britanic a aratat ca "Romania este ingrijorata fara motiv",
subliniind ca: "Si trupele engleze si americane se gasesc in Franta si
francezii nu au cerut un asemenea text"296. La randul sau, ambasadorul
nord-american a considerat ca e prematur sa se discute aceasta problema,
dar ca, probabil, trupele sovietice vor fi retrase297. La insistenta delegatiei
294 23 August 1944, Documente, vol. III, 1944-1945, op. cit., p. 44. Pe
frontul din Moldova, sovieticii au capturat insemnate cantitati de armament circa 300 de tunuri, 200 de aruncatoare, 150 de mitraliere, 700 pusti mitraliere,
dezarmand peste 100.000 de militari romani si sechestrand flota romana de razboi
(66 de nave) care a fost dusa in porturile caucaziene sovietice.
295 Ibidem, p. 68-69.
296 Idem, p. 69.
297 Arhiva M.A.E., fond E9, dosar nr. 161/1944, f. 329.
romane de a obtine inserarea in textul armistitiului a unui angajament
concret privind retragerea trupelor aliate din Romania in momentul
incetarii razboiului cu Germania, Molotov a precizat ca "romanii trebuie
sa se multumeasca" cu declaratia lui privitoare la plecarea trupelor aliate
"de indata ce situatia militara o va permite".
Al doilea articol propus de partea romana era redactat astfel: "in

urma colaborarii cu Puterile aliate, Romania dobandeste calitatea de

putere aliata sau cel putin de putere cobeligeranta". Cobeligeranta
Romaniei era, desigur, un fapt istoric care nu permitea nicio alta
interpretare logica, fiind, de altfel, implicata de insasi Conventia de
armistitiu. Sustinand recunoasterea explicita a acestui fapt, delegatia
romana - arata Constantin Visoianu in sedinta Consiliului de Ministri din
16 septembrie 1944 - a reamintit si negocierile cu Aliatii la Cairo, "unde
ni s-a propus cobeligeranta". Rezultatul a fost ca reprezentantii Aliatilor
"au retinut cererea noastra de a fi socotiti cobeligeranti - pentru ca acesta
fusese procedeul si fata de Italia", dar n-au acceptat inregistrarea textului
respectiv in Conventia de armistitiu. Visoianu avansa supozitia ca "pe
masura ce colaborarea noastra militara va progresa si va fi satisfacatoare,
ni se va acorda si cobeligeranta", iar Lucretiu Patrascanu, pornind de la
afirmatiile facute de Molotov in cursul discutiilor cu asentimentul
reprezentantilor anglo-americani, aprecia ca "aceasta calitate ni se va
recunoaste in cursul luptei, probabil dupa incheierea armistitiului si
intr-un timp destul de scurt, pentru ca aceasta a reiesit din toate discutiile
avute de noi la acest punct"298.
in dupa-amiaza zilei de 12 septembrie, inainte de ultima runda a
discutiilor cu delegatia romana, a avut loc o intalnire intre reprezentantii
celor trei mari Puteri Aliate care au luat in dezbatere problema
cobeligerantei Romaniei, la care s-a precizat ca ar fi prematur sa se faca
aceasta concesie romanilor, dar ca li se poate ingadui sa spere ca ar putea
s-o obtina. Punctul de vedere exprimat de seful diplomatiei sovietice a
fost sprijinit in toate cazurile de ambasadorii britanic si american, ceea ce
a creat in randurile delegatiei romane impresia ca recunoasterea
cobeligerantei era in principiu acceptata de guvernele U.R.S.S., Marii
Britanii si S.U.A., urmand doar sa existe o anumita intarziere in
declararea ei publica. Altele erau insa intentiile celor trei Mari Puteri
298 23 August 1944. Documente, vol. III, 1944-1945, op. cit., p. 37.
aliate. intr-o scrisoare a lui V.M. Molotov catre ambasadorul Marii
Britanii la Moscova, Archibald Clark Kerr, din 14 septembrie 1944, se
mentiona ca "guvernul sovietic impartaseste opinia guvernului britanic
despre inoportunitatea acordarii Romaniei statutului de cobeligeranta si
stabilirii relatiilor diplomatice, avandu-se in vedere ca, dupa semnarea
Conventiei de armistitiu, relatiile Puterilor Aliate cu Romania vor fi
reglementate de catre Comisia Aliata de Control"299.
Conventia insera obligatia statului roman de a remite "ca trofee,
in mainile inaltului Comandament Aliat (sovietic), orice material de
razboi al Germaniei sau satelitilor sai, aflat pe teritoriul roman, inclusiv
vasele flotei germane si ale satelitilor ei aflate in apele romanesti"300.
Socotind aceasta clauza dintre "cele mai nedrepte ale armistitiului",
delegatia romana a cerut insistent modificarea ei. Desi era logic ca statul
roman sa intre in posesia materialelor de razboi capturate de fortele sale
armate prin lupta si cu pierderi, nu s-a admis nici formularea potrivit
careia "inaltul Comandament Sovietic va stabili in ce masura o parte din

aceste materiale vor putea sa fie cedate Romaniei pentru uzul sustinerii
efortului sau de razboi"301.
Cu privire la suma de 300 milioane de dolari prevazuta ca
reparatii de razboi fata de U.R.S.S., delegatia romana a cerut reducerea
acestei sume si "inegalitatea anuitatilor", adica anuitatile din ultimii ani sa
fie mai mari decat primele. "Romania - arata Ion Christu, membru al
delegatiei - va iesi din razboi foarte slabita si cu foarte mari sarcini
economice, asa ca este natural ca in primul an sa fie chiar dispensata de
plata, iar in anul al doilea anuitatea sa fie mica si corespunzatoare
posibilitatilor ei de plata, ca restul platii sa apese mai putin in anii din
urma, cand este de asteptat o reluare mai normala a activitatii generale a
tarii"302.
Molotov, mentionand ca exprima punctul de vedere al celor trei
guverne, a declarat ca 300 de milioane de dolari este o suma mica in
raport cu "bogatiile naturale ale Romaniei", iar Maiski a adaugat,
299 Misiunile lui A.I. Vasinski in Romania (Din istoria relatiilor
romano-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, Bucuresti, 1997, p. 71.
300 23 August 1944. Documente 1944, vol. II, op. cit., p. 708.
301 23 August 1944. Documente, vol. III, 1944-1945, op. cit., p. 45.
302 Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial.
Documente, op. cit., p. 303.
invocand date statistice ale sectiunii economice a Societatii Natiunilor si o
lucrare a economistului si omului politic Victor Slavescu, ca venitul anual
al Romaniei este de aproape 2.000.000.000 dolari anual. Ion Christu a
contestat aceasta cifra, precizand ca venitul anual al Romaniei este de
numai 600.000.000 dolari anual. Diplomatul roman a adus in sprijinul
afirmatiei sale 3 argumente: "Lucrarile citate de dl. Maiski se refera la
Romania, pe care eram atat de mandri sa o numim Romania Mare si care
nu mai exista astazi. 2) Romania a dus un razboi, care i-a cauzat atatea
distrugeri. 3) Romania continua razboiul. Toate aceste fapte fac ca venitul
Romaniei sa nu poata fi mai mare decat 600 milioane dolari anual. Dar,
continua dl. Christu, daca expertii economici sovietici sunt atat de
convinsi ca intr-adevar venitul anual al Romaniei este atat de mare si ca,
deci, oricare ar fi starea economica a tarii mele la sfarsitul acestui razboi,
ea tot va putea plati suma impusa, este cu atat mai simplu sa se insereze
clauza ceruta de noi, care, data fiind convingerea acestor experti, nu va
avea obiect. Prin inscrierea clauzei, de scadere a sumei impuse daca se va
constata ca Romania nu va putea plati, nu se va face altceva decat sa ni se
dea o oarecare satisfactie"303.
Aceste argumente nu au fost luate in considerare, desi, la
Stockholm si la Cairo, Aliatii se angajasera sa interpreteze cu
"bunavointa" stipulatiile cu caracter economic si financiar ale Armistitiului
cu Romania304.
Referitor la atmosfera in care au fost purtate tratativele de la
Moscova pentru incheierea Armistitiului, membrii delegatiei romane au
constatat ca, in general, s-a vadit consensul celor trei Mari Puteri ale

coalitiei Natiunilor Unite de a purcede la semnarea proiectului fara

modificari, asa cum el fusese supus discutiilor. "Desi delegatiile mixte
sovieto-anglo-americana s-au intalnit, in total, timp de peste sapte ore cu
romanii - se arata intr-un raport inaintat de Averell Harriman la Casa
Alba, la 15 septembrie 1944 -, discutii serioase asupra vreunui punct al
conditiilor de armistitiu au fost putine. Molotov, care avea functia de
presedinte al delegatiilor Aliate, nu a analizat in detaliu niciun argument
si nicio propunere avansata de romani. Desi le-a ingaduit sa vorbeasca
303 Ibidem, p. 308-309.
304 Valeriu Florin Dobrinescu, Romania si organizarea postbelica a
lumii (1945-1947), Bucuresti, 1988, p. 225.
timp indelungat, el nu a tinut seama de niciun considerent si nici nu a
discutat problemele ridicate de acestia, trecand peste ele cu bruschete
chiar ori de cate ori el considera ca fusese afectat suficient timp pentru un
anumit punct. El le-a amintit in nenumarate randuri ca ei au mers pana la
Stalingrad alaturi de germani si ca actiunea lor de a fi parasit tabara
germana s-a produs in momentul in care ea a fost dictata de considerente
militare zdrobitoare si incontestabile. Acest fel de a proceda, oricat de
justificat ar fi fost in acele imprejurari, a lasat un oarecare sentiment de
amaraciune romanilor, intrucat ei nu au ramas cu impresia ca putusera
stabili o baza reala pentru un schimb de idei cu rusii."305
Dupa incheierea armistitiului, delegatii romani i-au spus
ambasadorului Harriman ca "stipulatiile acestuia erau atat de favorabile
cat aveau ei dreptul sa se astepte, dar erau foarte ingrijorati de felul in care
vor fi ele interpretate si puse in aplicare de Comandamentul sovietic"306.
in sedintele Consiliului de Ministri din 15 si 16 septembrie 1944,
Iuliu Maniu arata ca delegatia romana "nu putea face altceva" decat sa
accepte clauze care "reprezinta o adevarata capitulatie, nu un contract liber
de Armistitiu". in acelasi timp, presedintele Partidului National-Taranesc
indemna la prudenta, subliniind ca "trebuie sa facem tot posibilul ca sa
mentinem cele mai bune raporturi cu Uniunea Sovietica" si ca "in mod
loial si cinstit trebuie sa punem in aplicare armistitiul".
Lucretiu Patrascanu - cu acelasi prilej - a supus atentiei mai
multe constatari si impresii proprii, apreciind ca "iscalirea armistitiului,
asa cum este, constituie un succes pentru noi si pentru Romania".
Referitor la atitudinea reprezentantilor Aliatilor, ministrul comunist arata
ca "in timpul dezbaterilor, atat ambasadorul Marii Britanii, cat si acela al
Statelor Unite n-au intervenit sub nicio forma niciodata, decat cel mult sa
sublinieze si sa intareasca afirmatiile domnului Molotov". Totodata, in
cursul intrevederilor preliminare cu membrii delegatiei romane,
ambasadorii american si britanic au lasat sa se inteleaga rolul preponderent
si coordonator al guvernului sovietic in stabilirea raporturilor
Romaniei cu Aliatii si au recomandat "sa cautam sa avem bune relatii cu
305 23 August 1944. Documente 1944, vol. II, p. 735.
306 Ibidem.
Rusia Sovietica, de unde am ajuns la concluzia ca, in ceea ce priveste

Romania, acordul dintre Aliati este perfect"307.

Concluzia privind rolul precumpanitor al Uniunii Sovietice in
reglementarea raporturilor politico-militare ale statului roman cu
Natiunile Unite rezulta, evident, cum au observat si membrii delegatiei
romane, nu numai din faptul ca armistitiul era semnat de maresalul
sovietic Rodion Malinovski, ci si din aceea ca in textul armistitiului, acolo
unde se referea la Comandamentul suprem aliat, era scris in paranteza
cuvantul "sovietic". Atat in zilele premergatoare semnarii Conventiei de
armistitiu, ca si dupa aceea, diplomatii sovietici au replicat colegilor lor
britanici si americani, atunci cand s-au opus conceptiei sovietice, ca, in
cazul Romaniei, "prin analogie cu ceea ce se petrece in Italia", U.R.S.S.
are dreptul la "preponderenta asupra aliatilor lor occidentali"308. Acestia
din urma erau nemultumiti de ponderea si rolul ce li se atribuia in
Comisia aliata de control asupra executarii clauzelor armistitiului. in
urma insistentelor reprezentantilor britanic si american la Moscova,
Archibald Clark Kerr si Averell W. Harriman, la 11 septembrie 1944,
Veaceslav M. Molotov a incuviintat ca respectiva comisie sa includa si pe
trimisii celor doua puteri occidentale, insa fara ca acestia sa aiba practic
vreo putere, ei putand lua legatura cu guvernul roman doar prin
intermediul sovieticilor309.
Prin contributia adusa, incepand de la 23 august 1944, la efortul
de razboi alaturi de Natiunile Unite, romanii sperau sa obtina atenuarea
caracterului impovarator al prevederilor Armistitiului din 12 septembrie
1944. Erau sperante indreptatite, dar si destule motive de neincredere in
promisiunile facute de Aliati atat inainte, cat si dupa semnarea
Armistitiului privind recunoasterea cobeligerantei si restabilirea
suveranitatii Romaniei.
VII.3. Romania in razboi alaturi de Natiunile Unite
307 Ibidem, vol. III, p. 70-72-73.
308 Stefan Lache, Gheorghe Tutui, La Roumanie et la Confrence de
paix de Paris (1946), Bucuresti, 1987, p. 97.
309 Paul D. Quinlan, Clash Over Romania. British and American
Politics toward Romania: 1938-1947, vol. II, Los Angeles, 1977, p. 104-108.
VII.3.1. Consecintele Actului de la 23 August 1944 asupra evolutiei
razboiului in Europa. Angajandu-se in razboi impreuna cu Natiunile
Unite, Romania a pus la dispozitia acestora intregul ei potential militar,
economic si financiar de care dispunea. intr-o prima etapa 23-31 august 1944 -, armata romana aflata sub comandament national,
reprezentat de Marele Stat Major condus de generalul Gheorghe Mihail, a
indeplinit concomitent trei operatiuni de importanta strategica: eliminarea
prezentei militare germane de pe teritoriul national; acoperirea frontierei
si a liniei de demarcatie romano-ungare din podisul transilvan; recuperarea
si regruparea trupelor de pe frontul din Moldova, care incetasera
lupta impotriva sovieticilor, urmand sa declanseze apoi ofensiva pentru
eliberarea teritoriului romanesc ocupat de Ungaria in 1940.
La 26 august 1944, capitala tarii era eliberata prin efortul fortelor

militare romane, iar pana la 31 august 1944, Armata Romana a reusit sa

elibereze aproximativ 150.000 km2, practic intreg teritoriul aflat sub
jurisdictia guvernului roman, ceea ce echivala cu suprafetele insumate ale
Belgiei, Danemarcei, Olandei si Elvetiei. intr-o perioada extrem de
scurta, fortele militare romane au provocat inamicului pierderi cifrate la
61.500 de militari ucisi sau facuti prizonieri, intre care 14 generali si
1.421 de ofiteri, ceea ce echivaleaza cu 6 divizii de infanterie ale
Wehrmacht-ului, sau cu 30% din media pierderilor lunare inregistrate de
Germania in vara anului 1944 pe frontul de rasarit310.
Seful Marelui Stat Major, generalul de corp de armata
Ilie Steflea, care era pe front, asigurand conducerea Armatei 4, in zilele
care au urmat insurectiei, a avut o atitudine demna si plina de raspundere.
intr-un raport telegrafic din 24 august 1944, orele 02,58, al generalului
Erich Hansen, se arata ca nu poate executa ordinul lui Hitler de a lichida
"puciul camarilei de la Curte", deoarece "impotriva regelui si a noului
guvern nu poate fi gasit niciun general pentru contra-guvern"311.
Primind informarea despre schimbarea de la 23 august 1944,
comandantul Grupului de armate "Ucraina de Sud", generalul
Hans Friessner, s-a adresat telefonic generalului Petre Dumitrescu,
comandantul Armatei 3 romane: "Dumneavoastra, domnule general, care
sunteti cel mai vechi general roman care ati lucrat alaturi de noi timp de
mai bine de trei ani, ce atitudine intelegeti sa luati fata de noul guvern?
Dati ascultare ordinelor ce veti primi?" Generalul roman a raspuns: "Nu
310 Florin Constantiniu, Alesandru Dutu, Mihai Retegan, op. cit.,
p. 246.
311 Apud Ion Suta, Romania la cumpana istoriei. August `44, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1991, p. 230-231.
pot sa am alta atitudine decat aceea pe care M. S. Regele si noul guvern
au luat-o. Am si luat masuri ca prin mijloacele ce am la indemana sa
comunic trupelor ordinul pe care l-am primit verbal si care imi va fi
confirmat in scris"312.
in acelasi mod s-au petrecut lucrurile si cu generalul Ilie Steflea,
comandantul Armatei 4, care, la intrebarea lui Friessner, "Cu cine veti
merge, cu maresalul Antonescu sau cu guvernul de rebeli?", a raspuns
categoric: "Voi merge cu Tara si cu M. S. Regele". Desi punctul sau de
comanda era inconjurat de tancurile germane, el a continuat sa dea ordine
comandantilor de corpuri de armata din subordine pentru incetarea
ostilitatilor si inceperea retragerii, asa cum prevedea Directiva operativa a
Marelui Stat Major313.
Atitudinea prompta si fara echivoc a celor doi comandanti de
armata, care la acea data se numarau printre cele mai reprezentative
personalitati militare romanesti, constituia nu numai raspunsul intregului
corp de comanda din armata romana, ci exprima si un consens aproape
general. 23 august 1944 s-a impus in acel context international ca singura
solutie corespunzatoare intereselor poporului roman.
Potrivit prevederilor Directivei operative a Marelui Stat Major din

23 august 1944, o parte din marile unitati a executat operatia de

acoperire, prima operatie strategica de o mare amploare spatiala si cu
importante consecinte politico-militare, una din cele mai de seama
componente ale efortului militar romanesc din august 1944. Conceputa si
condusa de comandamentul national roman, si pana la 10 septembrie
1944 executata numai de catre trupele romane, operatia de acoperire s-a
desfasurat in lungul frontierei de stat si al liniei de demarcatie romanoungare
din Transilvania, intr-o fasie larga de 1.400 km.
Amploarea operatiei este relevata si de faptul ca la ea au participat
chiar din prima zi 17 divizii romanesti, din cele 30 existente in interiorul
tarii la 23 august 1944, iar la inceputul lunii septembrie 1944
s-au mai adaugat 11, deci in total 28 de divizii din cele 37 angajate
impotriva Wehrmacht-ului.
Concomitent, Wehrmacht-ul a inregistrat in Romania si importante
pierderi de tehnica militara, intre care 222 avioane in stare de functionare
si 438 de nave, mii de tunuri si aruncatoare de mine, un tren blindat, sute
de autovehicule si vagoane, depozite de carburanti si lubrifianti, de
munitii, echipament etc. Datorita ritmului rapid in care au fost nimicite,
capturate sau alungate, trupele germane nu au mai avut posibilitatea sa
312 Ibidem, p. 231.
313 Idem.
execute ample distrugeri de obiective economice si militare etc., ceea ce a
permis pastrarea acestora si punerea lor la dispozitia coalitiei Natiunilor
Unite.
Desprinderea Romaniei din angrenajul Axei a avut consecinte pe
care nici cele mai optimiste scenarii elaborate de strategii Natiunilor
Unite nu le intrevedeau. Pe plan general, actiunea romaneasca din august
1944 a dus la prabusirea frontului Wehrmacht-ului si a intregii dominatii
a Germaniei naziste in sud-estul Europei, si anume:
a) trupele romane au tinut sub control teritoriul romanesc si au oprit
incercarile germano-ungare de a inainta spre linia Carpatilor;
b) frontul sovietic a facut un salt de 600-700 km, in mai putin de
trei saptamani, fara a intampina, practic, vreo rezistenta. Drumurile erau
deschise de armata romana;
c) Wehrmacht-ul a fost obligat sa evacueze repede Bulgaria, apoi in
urmatoarele saptamani, Grecia (inclusiv Creta si celelalte insule din
Marea Egee), Macedonia, Albania, Serbia si o parte din Bosnia;
d) aprovizionarea Reich-ului cu petrol si alte resurse din Romania a
fost intrerupta;
e) pe plan politic, exemplul romanesc a fost urmat, la scurt timp, de
Finlanda, apoi de Bulgaria, mai tarziu si de Ungaria:
Pana la 23 august 1944 erau doua fronturi principale, in Est si Vest,
si un al treilea, secundar, in Italia. Actiunea militara si politica a Romaniei
a deschis, temporar, un "al patrulea front". Aceasta caracterizare are
deplin temei, date fiind consecintele militare si politice mai susamintite314.
Potrivit evaluarii specialistilor, Actul de la 23 august 1944 a

precipitat prabusirea Reich-ului cu circa sase luni. Hitler insusi, intr-o

convorbire cu seful regimului ustas din Croatia, Ante Paveli, aseza criza
produsa de schimbarea de front a Romaniei alaturi de debarcarea Aliatilor
in Franta si de prabusirea Grupului german de Armate "Centru" in
Bielorusia.
Este de netagaduit ca actiunea Romaniei din august 1944 a
contribuit la scurtarea celui de-al doilea razboi mondial. in acelasi timp,
trebuie spus ca principalul beneficiar al Actului de la 23 august 1944 a
fost Uniunea Sovietica, ale carei trupe au putut inainta rapid si fara
pierderi intre 620 si 750 km in doua directii: spre Balcani si, prin
Romania si Ungaria, spre Viena si Praga315.
314 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 236-237.
315 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editia a IIa
revazuta si adaugita, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 412.
La 23 august 1944, odata cu trecerea Romaniei de partea Natiunilor
Unite, trupele romane din Moldova au fost puse intr-o situatie fara
precedent in istoria razboaielor, fiind atacate si dezarmate de unitatile
sovietice, desi incetasera lupta impotriva acestora si doreau sa intre rapid
in actiune pentru eliberarea partii de nord-vest a tarii, aflata sub ocupatie
germano-ungara.
La fel ca pe frontul din Moldova au procedat sovieticii si pe
litoralul maritim si fluvial, cu unitatile marinei romane, unde au impus in
mod ultimativ sechestrarea navelor de razboi romane si dezarmarea
echipajelor care incepusera lupta cu germanii, in timp ce aviatia sovietica
a continuat sa bombardeze porturile romanesti, in pofida faptului ca
artileria antiaeriana romana nu riposta. Explicatiile, protestele si cererile
comandamentelor romane, inclusiv ale reprezentantilor guvernului, nu au
fost luate in seama.
Agresivitatea trupelor sovietice se petrecea in pofida faptului ca
Marele Stat Major Roman a avut de la inceput o conceptie strategica
eficienta si a dispus de trupe in stare sa indeplineasca misiunile ordonate.
Prin aceasta conceptie s-a urmarit realizarea unei zone libere de prezenta
militara sovietica in care sa-si desfasoare activitatea, fara nicio ingerinta
straina, guvernul si celelalte autoritati romane. in cadrul aceleiasi
conceptii, generalul Gheorghe Mihail a cerut ca armata romana sa
actioneze sub comandament propriu si numai pe teritoriul national.
Marele Stat Major nu a urmarit sa creeze dificultati
comandamentelor si trupelor sovietice in operatiile duse contra trupelor
germane. Dimpotriva, pe baza Proclamatiei catre Tara a regelui Mihai din
23 august 1944, generalul Gheorghe Mihail a cerut trupelor romane sa
adopte o atitudine "prietenoasa, fara a cadea in servilism". La randul lor,
celelalte comandamente romane au emis ordine care prevedeau incetarea
luptei si a oricaror acte ostile fata de trupele sovietice, dar si rezistenta la
incercarile de dezarmare.
Comandantii romani sau delegatii acestora au incercat sa
stabileasca legaturi cu esaloanele sovietice inaintate, propunand

modalitati de cooperare in lupta, pornind insa de la situatia de "partener

aliat", si nu de la o situatie de inferioritate316.
Conceptia strategica romaneasca era in total dezacord cu intentiile
autoritatilor sovietice, incepand cu cei mai importanti factori de decizie
politica si militara - I.V. Stalin si maresalul Rodion Malinovski.
316 Alesandru Dutu, Sub povara armistitiului. Armata romana in
perioada 1944-1947, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003, p. 15.
Referindu-se la intrarea primelor formatiuni militare sovietice in
Bucuresti, generalul Constantin Sanatescu nota in Jurnalul sau, la 31
august 1944: "Avem mari nemultumiri, intrucat bande de soldati rusi
jefuiesc si mai ales confisca toate automobilele, fara vreun control. Caut
sa iau contact cu primul general ce a aparut la Colentina si care este
comandantul acestor trupe. imi trimite vorba ca, daca am venit ca
presedinte de Consiliu, apoi ar fi bine sa ma adresez Moscovei, neavand
cu el nimic de-a face. in fine, m-a primit, avand si calitatea de general - si
deci camaraderia care exista intre toti ofiterii face sa fiu primit. imi spune
ca stie de armistitiul cerut, dar pana la semnarea lui suntem tot in razboi.
Evident, acest general ne este mare dusman. Am obtinut doar
promisiunea ca trupele sale sa se poarte ceva mai bine decat cu un inamic
si sa se evite jafurile si omorurile."317
Refuzand sa discute cu reprezentantii guvernului roman si ai
armatei romane, inaltul Comandament sovietic nu a ezitat sa subordoneze
Frontului 2 ucrainean armata romana operativa, la 6 si 7 septembrie 1944,
dupa ce primele divizii sovietice au ajuns la nord de Carpatii Meridionali,
in zona Brasov. Initial, la 5 septembrie 1944, inaintea vreunei
reglementari interstatale, Frontul 2 ucrainean a cerut inaltului
Comandament roman sa-i puna la dispozitie doua-trei divizii pentru
"acoperire" pe Dunare, cel putin 2-3 divizii pentru mentinerea sectorului
Szeged-Turnu Severin si sa foloseasca trupele din zona Brasov pentru
operatia ofensiva spre Cluj. Apoi, la 7 septembrie 1944, maresalul
Malinovski si-a subordonat toata armata operativa romana, sefului
Marelui Stat Major Roman fiindu-i luate atributele de conducere
strategica a trupelor. Aceasta actiune a fost oficializata prin Conventia de
Armistitiu din 12 septembrie 1944, care prevedea ca "operatiunile
militare din partea fortelor romane, inclusiv fortele navale si aeriene,
impotriva Germaniei si Ungariei vor fi purtate sub conducerea inaltului
Comandament Aliat (sovietic)".
Subordonarea armatei romane operative Frontului 2 ucrainean a
afectat grav competentele Marelui Stat Major, care a fost privat de orice
atributii operativ-strategice, ramanand doar cu sarcini de aprovizionare,
completare a pierderilor, instruire a trupelor din interior etc. Protestand
impotriva acestei situatii, generalul Gheorghe Mihail a cerut, la
7 septembrie 1944, sa-i fie acceptata demisia. Solicitarea i-a fost respinsa
in momentul in care se pregatea ofensiva eliberatoare in nord-vestul
Romaniei.
317 Constantin Sanatescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993,

p. 169.
VII.3.2. Continuarea participarii Romaniei la razboi dupa
evenimentele din august 1944. Avantajele strategice si politice aduse de
Romania Natiunilor Unite, prin infaptuirea actiunii politico-militare din
august 1944, au fost amplificate prin contributia sa la razboiul antihitlerist
pana la victoria finala din mai 1945.
La 9 octombrie 1944, a inceput ofensiva pentru eliberarea partii de
nord-vest a Romaniei, actiunile militare incadrandu-se in operatia
"Debretin", conceputa si executata de inaltul Comandament Sovietic,
care a vizat si eliberarea partii estice a Ungariei (pana la Tisa). La
realizarea dispozitivului operativ au participat Armata 1 romana
comandata de generalul Nicolae Macici si Armata 4 romana comandata
de generalul Gheorghe Avramescu. La 24 octombrie 1944, cand unitatile
germano-ungare s-au retras din Carei si Satu-Mare, s-a incheiat eliberarea
Transilvaniei. intre 1 septembrie si 25 octombrie 1944, Romania a
angajat in razboi 28 de divizii, 1 corp aerian si 2 brigazi de artilerie
antiaeriana, insumand un efectiv de 265.735 de militari; in acelasi
interval, pierderile romanilor au fost considerabile - aproximativ 50.000
de morti, raniti si disparuti.
Romanii au luptat in continuare, alaturi de sovietici, in Ungaria,
Slovacia, Boemia si Austria. Contributia Romaniei la Campania din Vest
a fost substantiala. Unsprezece divizii romane au luptat in operatia
Budapesta, in centrul si nordul Ungariei, desfasurata de la sfarsitul lunii
octombrie 1944 pana la mijlocul lunii ianuarie 1945, inregistrand pierderi
care s-au ridicat la 11.000 de morti, raniti si disparuti. intre decembrie
1944 si mai 1945, ostasii romani se aflau chiar in centrul ofensivei
intreprinse prin Slovacia si Moravia catre Boemia, ajungand pana aproape
de Praga, unde se aflau pe 12 mai, cand au primit ordinul sa se opreasca.
La 9 aprilie, Regimentul 2 care de lupta (1.000 de militari si
80 de tancuri) a trecut din Cehoslovacia in Austria, a infruntat rezistenta
inamicului si, dupa numai trei zile, a ajuns la 45 de km de Viena.
La campania din Vest a participat, in cadrul armatei sovietice,
subordonata Frontului 2 ucrainean, si Divizia Tudor Vladimirescu,
formata in primavara anului 1943 in U.R.S.S. din prizonieri romani.
Ostasii acestei divizii au luptat, pe teritoriul Romaniei, la sud de Sfantul
Gheorghe si de Oradea, la Debretin si in Muntii Matra in Ungaria, in
Muntii Javorina, pe raul Hron, in Slovacia. Comandantul acestei divizii a
fost generalul Nicolae Cambrea, care cazuse prizonier in incercuirea de la
Cotul Donului.
in cursul celor noua luni de razboi, in Campania din Vest, intre
comandamentele si trupele romane si sovietice au existat numeroase
momente de colaborare si cooperare efectiva pe teatrul de lupta.
Numeroase au fost insa si momentele tensionate, datorita in special
modului in care sovieticii au inteles sa-si exercite actul de comanda.
Misiunile de lupta au fost stabilite de multe ori fara consultarea
comandantilor romani si fara a tine seama de situatia operativa sau de

capacitatea combativa a marilor unitati. in multe cazuri s-a ajuns la

suprapuneri de dispozitive si responsabilitati, iar comandantii de corpuri
de armata si de divizii sovietice si-au subordonat in mod abuziv diviziile
romane aflate in zonele lor de actiune318.
Pe masura inaspririi rezistentei germane si a dificultatilor reliefului
din Carpatii nordici si din muntii Tatra, romanii erau mai tot timpul
trimisi in sectoarele cele mai dificile. inca din luna octombrie 1944,
sovieticii incepusera sa infiltreze in toate unitatile romane - de la
regiment in sus - ofiteri de legatura, care erau politruci ai Armatei Rosii
"purtand pantaloni albastri si vipusca rosie". Ei cereau sa aiba in orice
moment acces la ordinele comandamentelor romane si sa participe la
prezentarea rapoartelor unitatilor din subordine, pe care, la randul lor, le
transmiteau mai departe comandamentelor sovietice319.
Subordonandu-si armatele romane operative, Frontul 2 ucrainean
nu si-a asumat si obligatia inzestrarii si a asigurarii lor din punct de
vedere logistic, lasand aceste atributii Marelui Stat Major Roman, fara
sa-i puna la dispozitie insa mijloacele de transport necesare.
Comandamentele sovietice au pretins predarea tuturor capturilor de
razboi luate de la germani, cu toate ca initial declarasera ca acestea puteau
fi pastrate de armata romana. La fel s-au petrecut lucrurile si cu
prizonierii de razboi. in protestul sau, Marele Stat Major Roman a aratat
ca masura era contradictorie si contravenea atat uzantelor de drept
international, cat si practicii si regulilor de ducere a razboiului. Justificand
acest abuz, Comisia Aliata de Control a invocat, intre altele, faptul ca
prizonierii nu erau ingrijiti corespunzator in lagarele romanesti.
Aprovizionarea armatei romane a intampinat, de asemenea, mari
dificultati, in special, datorita faptului ca majoritatea intreprinderilor si
stabilimentelor industriale, atelierele de reparatii etc. au fost obligate sa
produca aproape exclusiv pentru armata sovietica.
Criza de efective, combinata cu cea de munitii si subzistente, cu
dificultatile generate de clima si teren a influentat negativ si de multe ori a
zdruncinat moralul trupelor aflate in lupta. La 16 ianuarie 1945, la
318 Alesandru Dutu, Sub povara armistitiului. Armata romana in
perioada 1944-1947, op. cit., p. 45-46.
319 Mihnea Romalo, op. cit., p. 193.
doua saptamani de la preluarea functiei de sef al Marelui Stat Major,
generalul Sanatescu avea sa consemneze in Jurnalul sau: "Starea morala a
frontului - proasta: ofiterii si soldatii, peste masura de obositi, nu inteleg
sa mearga cu razboiul peste frontierele Ardealului. Apoi, Ungaria fiind
cucerita si armata ungureasca nemaiexistand, soldatul roman trebuie de
aici inainte sa se lupte cu germanii, si el nu are nimic de impartit cu
germanii."320
Cu toate ca erau vinovate pentru multe din deficientele privind
inzestrarea si logistica armatei romane operative, comandamentele
sovietice i-au facut deseori raspunzatori de aceasta situatie pe
comandantii romani, acuzandu-i, in repetate randuri, ca nu respecta

Conventia de armistitiu. Mobilurile acestei atitudini aveau evidente

motivatii politice, urmarindu-se crearea unei presiuni asupra guvernului
roman si obligarea acestuia sa satisfaca deziderate de ordin politic, care
favorizau comunistii, aflati in competitie cu celelalte forte politice pentru
cucerirea puterii in stat321.
VII.3.3. Un bilant al contributiei Romaniei la razboi alaturi de
Natiunile Unite. La data terminarii ostilitatilor pe frontul din Europa de
Vest, armata romana operativa avea un efectiv de 198.552 de ostasi fata
de peste 1.100.000 la 23 august 1944. Sinteza efortului militar romanesc
in operatiile militare purtate, incepand de la 23 august 1944, timp de
263 de zile, pe o distanta de 1.700 de km, se prezinta astfel:
1. Efective participante - 538.536 militari, din care: 455.401 din
trupele de uscat, 73.667 din aeronautica si 9.468 din marina.
2. Pierderi suferite - 169.822 militari, din care: 21.035 morti,
90.344 raniti si 58.443 disparuti.
3. Rezultate obtinute prin lupta: s-au provocat inamicului pierderi
insumand 136.529 militari, din care: 117.798 prizonieri si 18.731 morti;
101 avioane distruse, 498 de nave maritime si fluviale capturate sau
distruse.
Potrivit organizarii unei divizii de infanterie din armata germana, in
cursul anului 1944 efectivele pierdute echivaleaza cu valoarea a
15 divizii de infanterie, pe care armata romana le-a scos din lupta322.
in plan economic si financiar, efortul de razboi al poporului roman
este evaluat la 1.120.000.000 dolari S.U.A (la cursul valutar al anului
1938). Calculele facute de Ministerul de Finante, dupa terminarea
320 Constantin Sanatescu, op. cit., p. 185.
321 Alesandru Dutu, Sub povara armistitiului. Armata romana in
perioada 1944-1947, op. cit., p. 52-53.
322 Ion Suta, op. cit., p. 258-259.
razboiului, in 1947, au estimat intretinerea armatei romane operative,
pana la demobilizarea rezervistilor din unitatile combatante la 1 septembrie
1945, la 259,5 milioane dolari, cheltuielile pe timpul deplasarii spre
tara a trupelor romane participante la eliberarea Ungariei si a
Cehoslovaciei la 43,3 milioane dolari, costul materialelor militare livrate
armatei sovietice la 124 milioane dolari, costul reparatiilor armamentului
sovietic la 1,2 milioane dolari, costul mainii de lucru militare pentru
lucrari la caile ferate si drumuri la 12,2 milioane dolari, prestatii pentru
trupele sovietice si Comisia Aliata de Control (pana la 1 iulie 1945)
efectuate potrivit articolului 10 al Conventiei de armistitiu la 254,3
milioane dolari, iar pagubele provocate prin bombardamente si alte
operatii militare, prin distrugerea bunurilor publice si particulare de catre
trupele hitleriste si horthyste izgonite de pe teritoriul Romaniei, intre
23 august si 25 octombrie 1944, la 350 milioane dolari valuta 1938.
Rezulta un total de doua ori mai mare decat venitul national al Romaniei
realizat in anul 1945, care depasea cu putin 500 milioane dolari.51
Poporul roman a asigurat dotarea armatei sale cu armament, munitii

si tehnica de lupta, precum si aprovizionarea ei cu subzistentele necesare,

in exclusivitate din resursele interne. Asigurarea frontului s-a facut pe
seama reducerii necesarului de bunuri destinate populatiei si prin
diminuarea avutiei nationale, ceea ce a avut urmari negative asupra
ritmului si duratei procesului de refacere economica postbelica323.
Contributia romaneasca la victoria Natiunilor Unite in al doilea
razboi mondial a fost apreciata de inalte oficialitati ale marilor puteri
aliate, de analisti politici si militari, unii dintre ei neezitand sa afirme ca
Romania se situa in ianuarie 1945 "in al patrulea rand in ceea ce priveste
numarul de soldati care participau la batalia pentru distrugerea
nazismului".
Pentru faptele lor de arme din timpul campaniei din Vest, peste
300.000 de soldati, subofiteri si ofiteri romani au fost decorati cu ordine si
medalii romanesti, sovietice si cehoslovace, iar unitatile romane au fost
remarcate printr-o serie de ordine ale Ministerului de Razboi al Romaniei,
prin 7 ordine ale Comandamentului Suprem al U.R.S.S. si prin 21 de
comunicate de razboi sovietice.
La 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a conferit
regelui Mihai Ordinul "Pobeda" (Victoria), una dintre cele mai inalte
distinctii sovietice, "pentru actul curajos al cotiturii hotarate a politicii
Romaniei spre ruptura cu Germania hitlerista si alierea cu Natiunile
323 Romania in al doilea razboi mondial, vol. 3, Editura Militara,
Bucuresti, 1989, p. 430-431; cf. Ion Suta, op. cit., p. 254-263.
Unite", in momentul cand nu se conturase clar infrangerea Germaniei.
Acest ordin a mai fost acordat urmatoarelor personalitati, altele decat cele
sovietice: maresalii Iosip Broz Tito (Iugoslavia) si Michal-Rola
Zymierski (Polonia), generalul Dwigt David Eisenhower (S.U.A.) si
maresalul Sir Bernard Law Montgomery (Marea Britanie). De asemenea,
presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, a acordat regelui
Mihai "Legion of Merit" cu gradul de comandor, "pentru un serviciu
remarcabil la cauza Natiunilor Aliate in lupta impotriva Germaniei
hitleriste".
Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in Europa, la 8 mai 1945,
a gasit Romania de partea invingatorilor, dar i s-a rezervat partea
invinsului; nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta, fiind plasata de
catre marii aliati in categoria "fostelor state-satelit ale Axei", infrante in
razboi. Natiunea romana a fost sacrificata, suportand consecinte politice,
social-economice, militare prelungite in intreaga sa istorie postbelica.
La 9 mai 1945, cand invingatorii sarbatoreau victoria finala
asupra Germaniei naziste, intelegerile secrete dintre marile puteri privind
impartirea sferelor de influenta, stabilite in cursul razboiului, erau puse in
aplicare. Romania si alte tari din zona centrala si de sud-est a Europei,
ocupate de Armata rosie, intrau sub dominatia Uniunii Sovietice.
VII.4. Lupta pentru putere sub control sovietic
Noul curs al istoriei romanilor prefigurat la 23 august 1944 parea
de bun augur. Guvernul Sanatescu a inceput sa puna in aplicare

prevederile declaratiei sale programatice privind infaptuirea "unui regim

democratic". Pe baza unor decrete-legi adoptate chiar la 23 august 1944,
s-a acordat o amnistie generala politica, militara si agrara, s-au desfiintat
lagarele de concentrare si au fost eliberati detinutii politici condamnati
pentru actiuni impotriva regimurilor dictatoriale. A inceput reorganizarea,
in conditii de libertate, a partidelor politice si a sindicatelor profesionale.
La 26 august 1944, printr-un manifest al Blocului National
Democratic, semnat de Iuliu Maniu, Constantin I.C. Bratianu, Lucretiu
Patrascanu si Constantin-Titel Petrescu, cetatenii romani, inclusiv
militarii, erau chemati "la lupta pentru recastigarea libertatii si pentru
salvarea patriei"324. Un decret-regal din 31 august 1944 a repus in vigoare
prevederile Constitutiilor din 1866 si 1923 privind drepturile romanilor si
exercitarea puterilor in stat. Au fost recunoscute: egalitatea cetatenilor in
fata legii, dreptul de intrunire si asociere, libertatea de constiinta si de
opinie, libertatea presei. Prin acelasi decret-regal erau abrogate toate
decretele regale din septembrie 1940 referitoare la investirea presedintelui
Consiliului de Ministri cu depline puteri si la fixarea prerogativelor
324 "Romania Libera" nr. 13, din 27 august 1944.
regale. Statul roman redevenea monarhie constitutionala si se preconiza
renasterea institutiei parlamentare; actul constitutional din 31 august 1944
prevedea ca "pana la organizarea Reprezentantei Nationale, puterea
legislativa se exercita de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri".
intr-un interviu realizat sub forma unei audiente colective
acordate corespondentilor agentiilor de presa si ziarelor straine la
25 septembrie 1944, regele Mihai declara: "Monarhia nu se va abate
niciodata de la principiile constitutionale si democratice", exprimandu-si
speranta ca Natiunile Unite vor asigura Romaniei "securitate fata de
agresiune in viitor" si o vor ajuta sa se dezvolte in mod liber, atat din
punct de vedere economic, cat si spiritual325.
Guvernarea Romaniei dupa 23 august 1944 va fi lezata de cadrul
geopolitic trasat prin intelegerile dintre marile puteri ale coalitiei
Natiunilor Unite. Inclusa in spatiul de interes si de control sovietic,
natiunea romana a fost deposedata de atribute esentiale ale suveranitatii si
impiedicata sa-si recladeasca institutiile si structurile democratice
suprimate de regimurile autoritare/totalitare ale lui Carol al II-lea si
Ion Antonescu.
Spectrul politic infiripat dupa schimbarea de la 23 august 1944,
in care predominau partidele democratice traditionale, P.N.T. si
P.N.L., contravenea telului strategic al Moscovei: aservirea totala a
Romaniei.
Principalele instrumente aduse din exterior pentru supravegherea
si deturnarea cursului democratic al vietii social-politice romanesti au
fost: Comisia Aliata de Control, constituita pe baza Conventiei de
Armistitiu din 12 septembrie 1944, si Armata rosie, omniprezenta in
spatiul romanesc; nu au lipsit nici trupele N.K.V.D. si N.K.G.B., conduse
de L.P. Beria, specializate in operatii de represalii politice. Din a doua

jumatate a lunii noiembrie 1944, in Romania au fost instalate mari unitati

sovietice, inclusiv divizii cu efective de razboi complete. Prezenta masiva
a acestor trupe pe teritoriul romanesc, aflat la mare distanta de front,
intr-un moment in care armata romana ramasa in interior fusese in mare
masura desfiintata326, avea un evident rol politic - influentarea luptei
pentru putere in sensul dorit de Moscova.
325 "Universul" nr. 268 din 29 septembrie 1944. La audienta au
participat corespondenti ai urmatoarelor agentii de presa si ziare straine:
"Associated Press af America", "T.A.S.S.", "Daily Telegraph", "The Chicago
Tribune", "Daily Sketsh", "Journal de Geneve", "The New York Times", "The
Daily Mail", "Gazetta de Lausanne", "North American Newspaper Aliance",
"Britanova" s.a.
326 Alesandru Dutu, op. cit., p. 53-57. Un protocol militar semnat la 26
octombrie 1944 de maresalul Rodion Malinovski, presedintele Comisiei Aliate de
Control, si generalul Nicolae Radescu, seful Marelui Stat Major Roman,
prevedea desfiintarea majoritatii marilor unitati romane ramase in interiorul tarii.
intre acestea se aflau un comandament de armata, patru comandamente de corp
in timpul vizitei sale la Moscova din 9-18 octombrie 1944,
Churchill a convenit cu Stalin, prin asa-numita "hartie murdara" (naughty
paper) - cum a caracterizat-o premierul britanic - delimitarea prin
procente a sferelor de interese in Sud-Estul Europei, preponderenta
sovietica in problemele romanesti fiind evaluata la 90%, iar cea britanica
in Grecia tot la 90%. Aceste procente au ramas neschimbate in toate
variantele luate in discutie, spre deosebire de cele referitoare la Bulgaria
si Ungaria, unde U.R.S.S. a obtinut sporirea procentajelor in raport cu
cele propuse initial de Churchill, ajungandu-se pentru fiecare tara in parte
la 80%.
Spre deosebire de opinia istoricilor romani privind "acordul de
procentaj", exista interpretarea unor istorici rusi, care sustin ca la
intrevederea Stalin-Churchill, din 9 octombrie 1944, nu s-ar fi facut o
departajare procentuala a sferelor de influenta postbelice, considerand ca
atunci ar fi fost vorba mai ales despre obligatiile concrete anglo-sovietice
in conditiile continuarii razboiului. Asupra reglementarii finale a situatiei
din centrul si sud-estul Europei, marile puteri urmau sa convina la
incheierea operatiilor militare, fapt realizat ulterior, in vara anului 1945, la
Conferinta de la Potsdam. De fapt, ambele puncte de vedere sunt, in
esenta, asemanatoare: in acel moment, sovieticii si aliatii lor occidentali
isi coordonau actiunile politico-diplomatice si militare327.
Uniunea Sovietica si-a impus proiectele in Romania, ca si in
celelalte tari in care au patruns trupele sale, avand in partidele comuniste
principalul vector intern. Asaltul comunistilor romani spre putere a
inceput inainte de "acordul de procentaj". La 24 septembrie 1944, P.C.R.
a lansat Platforma-program a unei coalitii de stanga care asocia obiective
privind participarea la razboi alaturi de Natiunile Unite si indeplinirea
prevederilor Conventiei de armistitiu cu unele revendicari radicale,
precum: "infaptuirea unei largi reforme agrare prin exproprierea marii

proprietati agrare de la 50 ha in sus" in scopul improprietaririi taranilor

fara pamant sau cu pamant putin; "nationalizarea Bancii Nationale si a
celor 18 mari banci"; controlul tuturor cartelurilor si nationalizarea celor
din industria de baza, ca si indeplinirea unor deziderate economice si
sociale care interesau categorii largi de cetateni: "conditii omenesti de
munca", "salariu minimal in raport cu scumpetea", "obligativitatea
de armata si 15 divizii. S-a permis mentinerea, cu efective de pace, a doar trei
comandamente de corp de armata si a trei divizii de infanterie sau de munte.
Era o masura abuziva, in dezacord total cu prevederile Conventiei de
armistitiu; ea viza, in esenta, destructurarea fortelor militare romane care nu
participau nemijlocit la operatiile militare de pe front, dar care, in conceptia
Marelui Stat Major, trebuia sa devina o "rezerva strategica" pentru sporirea
capacitatii combative a trupelor operative si sa contribuie, in caz de necesitate, la
asigurarea independentei si integritatii teritoriale a tarii (Ibidem, p. 36-45, 217).
327 Misiunile lui A.I. Vasinski in Romania (Din istoria relatiilor
romano-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, op. cit., p. 33-34.
contractelor colective de munca", "asigurarea existentei invalizilor,
vaduvelor si orfanilor de razboi prin acordarea de pensii, ajutoare" etc.
La 12 octombrie 1944, comunistii si social-democratii au rupt
acordul de colaborare cu national-taranistii si national-liberalii in cadrul
B.N.D., au alcatuit Frontul National Democrat (F.N.D.) si au declansat o
campanie virulenta impotriva guvernului Sanatescu, pe care-l acuzau ca
are in componenta sa "elemente reactionare si profasciste". Partidul
comunist si aliatii sai din F.N.D (P.S.D., Frontul Plugarilor, Uniunea
Patriotilor s.a.) au reusit sa organizeze mitinguri si demonstratii de strada
care dadeau aparenta unui larg sprijin popular, invocat apoi de
reprezentantii sovietici din Comisia Aliata de Control pentru a lovi in
partidele istorice si a face presiuni in scopul impunerii gruparilor de
stanga in conducerea statului.
La 18 octombrie, imediat dupa incheierea convorbirilor
Churchill-Stalin de la Moscova, Patrascanu si Titel Petrescu s-au retras
din guvern, cerand constituirea unei noi formatiuni guvernamentale cu o
mai larga reprezentare politica. Initial, cu alcatuirea noului guvern a fost
insarcinat de rege generalul Nicolae Radescu. incercarile sale au esuat ca
urmare a imposibilitatii de a se ajunge la o repartizare a portofoliilor
potrivit cererilor prezentate de partide.
La 1 noiembrie, generalul V.P. Vinogradov, loctiitorul
presedintelui Comisiei Aliate de Control, s-a pronuntat in favoarea
ramanerii fostului premier in fruntea guvernului. Timp de patru zile,
generalul Sanatescu n-a reusit sa ajunga la un acord cu liderii partidelor
politice. il va ajuta, insa, tot generalul sovietic. Episodul este relatat astfel
de generalul Sanatescu: "Am fost chemat aseara (4 noiembrie 1944) de
G-al Vinogradov sa ma intrebe care este situatia guvernului. I-am spus ca
am dificultatea Ministerului Agriculturii, care socotesc ca trebuie sa
revina national-taranistilor. G-al Vinogradov mi-a spus sa ma culc linistit
ca totul se va petrece asa cum doresc eu. in adevar, a doua zi s-au

prezentat la mine Patrascanu si Gheorghiu-Dej sa-mi spuna ca renunta la

Ministerul Agriculturii; probabil au primit ordin de la G-al Vinogradov sa
cedeze. Asa am putut constitui al doilea guvern de sub presedintia
mea."328
Intuitia generalului Sanatescu era corecta: la indicatiile
sovieticilor, comunistii romani si-au retras revendicarea pentru a permite
iesirea din impas. Stalin ii daduse lui Churchill, la Moscova, exemplul
conduitei sovietice in Romania, Bulgaria si Iugoslavia pentru a-l
convinge ca nu urmarea exportul "revolutiei bolsevice". in realitate,
tactica adoptata era aceea a preluarii progresive a puterii de catre
comunisti.
in al doilea cabinet Sanatescu (4 noiembrie - 6 decembrie 1944),
F.N.D. a obtinut o treime din totalul portofoliilor, la care se adauga
328 Constantin Sanatescu, op. cit., p. 177.
functia nou creata de vicepresedinte al Consiliului de Ministri,
incredintata liderului Frontului Plugarilor, dr. Petru Groza.
La 9 noiembrie 1944, sosea la Bucuresti Andrei Vasinski,
comisarul sovietic adjunct al afacerilor externe, pentru a controla de la
fata locului evolutiile politice. Doua zile mai tarziu, la 11 noiembrie, la
ordinul maresalului Malinovski, administratia romana din zonele eliberate
ale Transilvaniei a fost expulzata si inlocuita - sub pretextul asigurarii
spatelui frontului - cu autoritati militare sovietice. Moscova si-a asigurat
astfel un puternic mijloc de presiune asupra guvernului Romaniei,
conditionand "restituirea" Transilvaniei de Nord de obedienta guvernului
de la Bucuresti fata de directivele sovietice.
La 30 noiembrie 1944, comunistii si aliatii lor din F.N.D. au
provocat o noua criza de guvern, cerand sa li se repartizeze ministerele de
Interne si de Razboi. Aceasta criza s-a incheiat sub supravegherea lui
Vasinski prin constituirea, la 6 decembrie, a cabinetului condus de
generalul Nicolae Radescu. F.N.D. si-a extins intrucatva pozitiile in
cadrul guvernului, dar nu a putut obtine cele doua ministere solicitate. in
plus, potrivit opiniei generalului Serghei A. Vinogradov, Constantin
Sanatescu, "un om destul de ingaduitor, dispus catre cedari in problemele
controversate, a fost inlocuit de catre un politician dur care a concentrat in
mainile sale ministerele cheie"329. Generalul Radescu a preluat si
Ministerul de Interne, iar ministru de razboi a fost numit generalul
Ion Negulescu. Comunistii au reusit totusi sa-l impuna pe Teohari
Georgescu in fundatia de subsecretar de stat la Interne. Lucretiu
Patrascanu considera si el ca "guvernul Radescu in raport cu guvernul
precedent reprezinta un pas inapoi"330. Astfel, in acceptiunea Moscovei,
misiunea lui Vasinski la Bucuresti in noiembrie-decembrie a fost doar o
reusita partiala.
in primele zile ale lunii ianuarie 1945, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej
si Gheorghe Apostol au efectuat o vizita la Moscova, unde au fost primiti
de catre Stalin, care, printre altele, le-ar fi dat urmatoarele sfaturi: sa
acorde o atentie prioritara reformei agrare, dar sa nu se atinga deocamdata

de domeniile Coroanei si de cele manastiresti; sa se renunte la "problema

nationalizarii" prevazuta in Platforma F.N.D. din septembrie 1944; sa se
faca eforturi pentru a nu speria si indeparta elementele burgheze,
"indeosebi grupul Tatarascu"; sa fie folosita ca sprijin intern divizia
Tudor Vladimirescu. P.C.d.R. mai era indemnat sa afirme teza potrivit
careia, daca se va forma un guvern al F.N.D., "acesta va permite ca
Transilvania de Nord sa fie a Romaniei". Toate aceste "sfaturi" se vor
regasi in Programul de guvernare al F.N.D. publicat la sfarsitul lunii
ianuarie 1945.
329 Misiunile lui A.I. Vasinski in Romania (Din istoria relatiilor
romano-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, op. cit., p. 34-35.
330 Ibidem, p. 35.
VII.5. Instaurarea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945
in zilele de 4-11 februarie 1945 a avut loc Conferinta la nivel
inalt de la Ialta (Crimeea) a celor "trei mari" - Stalin, Roosevelt si
Churchill. O opinie larg raspandita sustine ca aceasta reuniune a insemnat
"o impartire a lumii" in sfere de influenta. De fapt, "Acordul de
procentaj", cunoscut partial de americani, a fost acceptat in mod tacit si
s-a adoptat "Declaratia privind Europa eliberata". in acest document se
afirma hotararea celor trei puteri ca in tarile eliberate de sub dominatia
nazista sau in cele foste satelite ale Axei sa sprijine constituirea unor
"autoritati guvernamentale provizorii, larg reprezentative ale tuturor
fortelor democratice din populatie" si organizarea, cat mai curand posibil,
a unor alegeri libere, pe temeiul carora sa ia fiinta "guverne care sa fie
expresia vointei popoarelor"331. Mai mult, deciziile adoptate la Ialta cu
privire la modificarea componentei guvernelor polonez si iugoslav, prin
includerea reprezentantilor fortelor liberale, democratice, creau un
precedent care permitea sovieticilor sa sustina o noua remaniere a guvernului
roman.
Coalitia de partide si organizatii dirijata de comunisti a reluat
ofensiva pentru cucerirea puterii, organizand ample manifestari politice,
demonstratii de strada, asalturi asupra prefecturilor si primariilor,
ocuparea si impartirea mosiilor. Aceste actiuni au culminat cu
manifestatia din Piata Palatului Regal din Bucuresti din 24 februarie
1945. Sub pretextul ca, la ordinul generalului Radescu, s-ar fi deschis
focul impotriva manifestantilor (cercetarile au dovedit ca "armata a tras in
aer", iar victimele aveau rani provocate de pistoale si arme ce nu erau
folosite in armata romana) si ca el ar fi incurajat elementele fasciste,
creand o stare de insecuritate in spatele frontului, autoritatile sovietice au
dezarmat unitatile militare romane din Bucuresti.
De fapt, in intreaga arie de centru-est si sud-est a Europei - cu
exceptia Greciei -, unitatile armate care se opuneau sovietizarii au fost
intr-un fel sau altul neutralizate ori eliminate. Desfiintarea, demobilizarea
si dezarmarea fortelor armate din interior in intervalul octombrie 1944 martie 1945 se inscrie in actiunea politica generala a partidelor comuniste
din zona cu sprijinul direct sau indirect al autoritatilor sovietice.332

in timpul crizei, au avut loc dispute intre reprezentantii celor trei

Aliati din Comisia Aliata de Control. Astfel, generalul american
Schuyler, in convorbirea avuta cu consilierul politic A.P. Pavlov si
331 Alexandru Vianu, Constantin Buse, Zorin Zamfir, Gheorghe
Badescu, Relatii internationale in acte si documente (R.I.A.D)., vol. II (19391945), Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976, p. 185.
332 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Radescu, Editura All,
Bucuresti, 1996, p. 287-302.
contraamiralul V.L. Bogdenko, a declarat ca esenta crizei guvernamentale
consta "in faptul ca partidele si gruparile care au intrat in Frontul
National-Democrat doresc sa formeze guvernul lor, iar guvernul actual nu
vrea sa plece si considera necesara ramanerea sa la putere in calitate de
guvern de coalitie, care se sprijina pe toate partidele si gruparile politice
din Romania, si nu numai pe Frontul National-Democrat". Raspunzand
lui Schuyler, Pavlov a spus ca, pe de-o parte, "masele populare" nu mai
au incredere in guvern, iar pe de alta parte, "multe in activitatea
guvernului lasa de dorit. in special, guvernul nu indeplineste suficient de
energic conditiile de armistitiu si nu duce, in masura cuvenita, lupta
impotriva elementelor fasciste din tara si din aparatul de stat"333. Schuyler
a spus atunci ca "el ar dori sa stie care va fi pozitia Comisiei Aliate de
Control in cazul cand vreun partid ar incerca, pe cale armata, sa ia in
mainile sale intreaga putere in Romania". Interlocutorul sau i-a raspuns ca
"aceasta problema, in situatia actuala, nu reprezinta o problema practica,
ci are un caracter strict academic. Nici un partid politic din Romania,
dupa cate stiu eu - declara Pavlov - nu intentioneaza sa cucereasca
puterea pe cale armata". Generalul american a propus, apoi, adoptarea
unei declaratii publice in numele Comisiei Aliate de Control, prin care sa
se arate ca, in cazul unei incercari de lovitura de stat militara, Comisia va
adopta o atitudine negativa. Drept raspuns, i s-a replicat ca "o astfel de
declaratie nu este catusi de putin necesara, deoarece situatia in Romania
nu este de natura sa se ia in serios astfel de zvonuri despre o lovitura de
stat."334
Primul-ministru Nicolae Radescu, neputand sa-si stapaneasca
mania fata de actele de provocare din 24 februarie 1945, s-a adresat
natiunii prin radio si i-a denuntat pe liderii comunisti Ana Pauker si
Vasile Luca, numindu-i "venetici" si "fara neam si fara Dumnezeu",
referindu-se la ateismul si la etniile lor neromanesti335.
La 27 februarie 1945, Andrei Vasinski revenea in Bucuresti cu
un mandat ferm din partea Kremlinului pentru a impune un guvern
condus de dr. Petru Groza. in ziua urmatoare, emisarul lui Stalin ii
comunica reprezentantului britanic in Romania, James Marjorie Banks, la
solicitarea acestuia, ca in calitate de reprezentant al guvernului U.R.S.S. si
sprijinindu-se pe deciziile Conferintei de la Ialta (4-11 februarie 1945) "in
conformitate cu care trebuie lichidatele ramasitele fascismului si
nazismului din tarile Europei, am inaintat regelui Romaniei o declaratie
despre necesitatea inlaturarii neintarziate a guvernului Radescu, pe

motivul incapacitatii sale de a asigura ordinea in tara, care ramane in

spatele Armatei Rosii, sustinerii activitatii criminale a legionarilor si a
333 Misiunile lui A.I. Vasinski in Romania (Din istoria relatiilor
romano-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, op. cit., p. 117-118.
334 Ibidem.
335 Romania. Viata politica in documente. 1945, Coordonator Ioan
Scurtu, Bucuresti, 1994, p. 149-150.
altor agenti ai Germaniei". in seara zilei de 28 februarie 1945, generalul
Nicolae Radescu si-a prezentat demisia.
Presiuni militare s-au adaugat celor politice. La 28 februarie,
Ivan Susaikov l-a inlocuit pe generalul V.P. Vinogradov in functia de
vicepresedinte al Comisiei Aliate de Control. Fara sa-si consulte colegii
britanic si american, acesta a ordonat ca unele unitati romane stationate in
Bucuresti si in afara orasului sa fie trimise pe front, iar altele sa fie
desfiintate. Locul acestora a fost luat de trupele sovietice, care au ocupat
Prefectura Politiei, Posta Centrala si Marele Stat Major Roman. Doua
grupuri de aviatie de bombardament si doua escadrile de vanatoare cu
baza in capitala au fost desfiintate, iar restul fortelor aeriene romane au
fost consemnate la sol. Sute de politisti in civil au fost concediati, iar
trupele sovietice patrulau pe strazile Bucurestilor, controland actele
pietonilor, ale conducatorilor auto si vehiculele lor, si se foloseau de acest
prilej pentru a rechizitiona si mai multe vehicule romanesti336.
La 1 martie 1945, Vasinski il informa pe Molotov, prin
telefonograma, ca potrivit "directivei primite", in cadrul convorbirii cu
regele, i-a repetat declaratia sa anterioara cu privire la Petru Groza,
insistand pentru a i se da mandatul de a forma noul guvern.
Confruntarile politice si demonstratiile de strada, asociate cu
interventia directa a autoritatilor militare si a diplomatiei sovietice, au
adus la putere, la 6 martie 1945, guvernul Petru Groza. Acest guvern era
alcatuit din reprezentanti ai Frontului National Democrat (P.C.R., P.S.D.,
Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor si alte grupari de stanga), ai
Partidului National Liberal-Tatarescu si ai Partidului National-TaranescAnton Alexandrescu. Comunistii, desi detineau 5 din cele 17 portofolii,
intre care Internele (Teohari Georgescu), Justitia (Lucretiu Patrascanu),
Comunicatiile si Lucrarile Publice (Gheorghe Gheorghiu-Dej) si
Propaganda (Petre Constantinescu - Iasi) controlau coalitia guvernamentala.
Partidele istorice, carora premierul desemnat le oferise cate
doua-trei portofolii, au refuzat sa faca parte din guvern, intrand in
opozitie. Liderii lor, Iuliu Maniu si Constantin I.C. Bratianu, sperau sa
revina la putere, prin alegeri parlamentare libere, si sa asigure instaurarea
unui regim democratic, dupa modelul occidental.
Regele Mihai a cautat sa se opuna imixtiunii sovietice, dar n-a
primit un sprijin eficient din partea anglo-americanilor, care s-au limitat la
proteste inaintate la Bucuresti si la Moscova cu privire la comportarea lui
Vasinski. Cand reprezentantii acestora in Romania au incercat sa se
implice in derularea evenimentelor, li s-a atras atentia ca nici Londra, nici

Washingtonul nu erau dispuse sa faca din Romania un subiect de litigiu

cu Moscova.
336 Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist, Fundatia
Academia Civica, Bucuresti, 1997, p. 50.
Reprezentantul politic al S.U.A. la Bucuresti, Burton Berry,
informa guvernul american, la 7 martie 1945, ca, in urma presiunilor la
care a fost supus, regele se gandea daca sa abdice, dar a renuntat dupa ce
Constantin I.C. Bratianu si Iuliu Maniu l-au consiliat "sa nu abandoneze
tara". La 4 martie 1945, Churchill ii spunea ministrului de externe
Anthony Eden ca "la urma urmei, romanii si bulgarii au fost dusmanii
nostri si nu putem sa ne asumam aceleasi riscuri pentru ei cum am facut-o
pentru Grecia si Polonia".
in consecinta, Ministerul de Externe de la Londra a dat
instructiuni reprezentantului britanic la Bucuresti, Le Rougetel, sa-l
sfatuiasca pe regele Mihai "sa nu faca pasul irevocabil, daca aceasta este
posibil".337
Urmarind sa acceada la putere in conditiile mentinerii sistemului
constitutional existent - cum, de altfel, sunau si indicatiile Kremlinului -,
comunistii ezitau, in acel moment, sa recurga la actiuni de forta care sa
duca inlaturarea monarhiei. La adunarea organizata de F.N.D., la
6 martie 1945, in Piata Unirii din Bucuresti (la care au luat parte potrivit
"Scanteii" circa 800.000 de cetateni din capitala si din judetele Ilfov,
Ialomita, Vlasca si Teleorman), Gheorghiu-Dej califica noul guvern drept
unul "de concentrare a fortelor democratice" si sublinia ca trebuie sa i se
aduca multumiri regelui, "care a inteles in cele din urma sa asculte glasul
poporului"; totodata, liderul comunist atragea atentia ca partidele istorice
incearca "sa tarasca monarhia in framantarile politice", ceea ce putea s-o
compromita338. in aceeasi orientare, la prima sedinta a Consiliului de
Ministri pe care-l prezida, dr. Petru Groza preciza ca solutia data crizei
politice era norocoasa, intrucat "vointa populara s-a intalnit cu hotararea
regelui". Cu acelasi prilej, Gheorghe Tatarescu, vicepresedintele
Consiliului, indemna la solidaritate pentru a ajuta "Tara si Coroana"339.
Instaurarea guvernului Groza - se arata intr-un comunicat al conducerii
P.N.T. - s-a constituit nu numai prin metode care au violentat
vointa nationala, dar chiar regele a fost pus "in alternativa de a-l primi sau
de a abdica, folosindu-se in acest scop mijloace de presiune neuzitate".
Partidul National-Taranesc - se mai releva in comunicat -, fidel
trecutului sau, va lupta pentru libertate si democratie, cu aceeasi credinta
in programul si in metodele sale democratice, ca si cu aceeasi loialitate
fata de cei trei mari Aliati, facand sa triumfe astfel libera vointa a natiunii,
337 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea
Romaniei. Perceptii anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica, Bucuresti,
1993, p. 122-123.
338 "Scanteia", an II, nr. 161 din 8 martie 1945.
339 Viata politica in documente. 1945, op. cit., p. 193-194.
care nu accepta acest guvern ale carui ideologie si metode sunt straine

sufletului natiunii340.
La randul sau, Partidul National Liberal (Bratianu) a publicat, la
16 martie 1945, un comunicat prin care isi definea pozitia fata de
programul de guvernare al F.N.D., respingand prevederea privind
confiscarea marii proprietati si metodele revolutionare care puteau
compromite increderea in principiile de proprietate si de munca ordonata
inerente unui regim de libertate si democratie. "Ca si in trecut, Partidul
National-Liberal - se arata in comunicat - nu se da in laturi astazi de la
nicio reforma, in niciun domeniu, pastrand insa principiile esentiale ale
unui adevarat regim democratic, care nu se intemeiaza nici pe violenta,
nici pe teroare, nici pe confiscari."341
Dupa instalarea oficiala a guvernului Groza, primul-ministru
al Marii Britanii a reconfirmat ordinea de prioritate a intereselor
britanice in Grecia, Polonia si Romania. intr-un mesaj personal adresat
lui Roosevelt, la 8 martie 1945, Churchill arata ca "Stalin ar trebui
informat despre mahnirea lor fata de evenimentele care au dus la
instalarea prin forta a unui guvern al minoritatii comuniste in
Romania", deoarece aceasta venea in conflict cu principiile Declaratiei
privind Europa eliberata, adoptata de comun acord. Premierul britanic
ezita - dupa cum marturisea el - ca staruind asupra celor petrecute in
ultimul timp in Romania, Stalin ar putea sa spuna: "Nu m-am
amestecat in actiunea voastra in Grecia, de ce nu-mi lasati si mie
aceeasi latitudine in Romania ?" Aratand ca nu doreste sa faca nimic
in privinta Romaniei, care ar putea prejudicia perspectivele angloamericane
de a ajunge la un acord cu sovieticii privind Polonia,
Churchill isi exprima totodata temerea ca instaurarea guvernului
comunist "poate sa duca la epurarea fara discernamant a romanilor
anticomunisti care vor fi acuzati de fascism, in acelasi fel in care s-a
intamplat in Bulgaria." in continuare, Churchill sugera "sa i se ceara lui
Stalin sa vegheze ca noul guvern (roman) sa nu inceapa imediat o epurare
a tuturor elementelor politice care s-au opus vederilor sale, pe motiv ca au
fost incurajate sa actioneze astfel de Declaratia de la Ialta". in incheiere,
premierul britanic se adresa astfel presedintelui Roosevelt: "Raman
340 Stelian Neagoe, op.cit., p. 279.
341 Viata politica in documente.1945, op. cit., p. 209-210.
recunoscator daca pot cunoaste parerile dvs. Rog pastreaza aceasta
telegrama numai intre dumneata si mine".342
VIII. ROMaNIA SI ORGANIZAREA RELATIILOR
INTERNATIONALE POSTBELICE. 1945-1947
VIII.1. Premise ale reglementarilor de pace in Europa
Organizarea relatiilor internationale postbelice a fost marcata de
intelegerile politice stabilite intre marile puteri in timpul razboiului sau la
sfarsitul acestuia la Teheran, Ialta, Moscova, Dumbarton Oaks, San
Francisco si Potsdam, dar si de divergentele dintre ele, de persistenta
politicii de hegemonie, de impartire a Europei si apoi a intregii lumi in
zone de influenta si de dominatie.

Romania si celelalte state ale Europei Centrale si Sud-Estice au

devenit o importanta miza a rivalitatii dintre cei doi poli ai vietii internationale
- Statele Unite ale Americii, secondate de Marea Britanie, si
Uniunea Sovietica. O rivalitate in cadrul careia interesele celor doi poli de
putere nu erau amenintate intr-o asemenea masura incat sa fie excluse
compromisuri, mai ales ca acestea se realizau, de regula, pe seama altor
state.
La sfarsitul razboiului in Europa - 8 mai 1945, se stabilea un nou
echilibru de forte, care corespundea cu harta operatiilor militare.
Occidentalii eliberasera Franta, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburgul,
Danemarca si Norvegia; in schimb, armatele lor nu inaintasera pana la
Berlin si la Viena. Doar acordurile interaliate garantau participarea lor la
ocuparea capitalei Reichului si a celei a Austriei. Aceste acorduri mai
fixasera si zonele de ocupatie in Austria si Germania. Armata Rosie era la
Praga si la Budapesta, la Bucuresti, la Sofia, la Varsovia, in tarile baltice,
precum si la Berlin si la Viena.
342 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op.cit., p. 139-145;
Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Radescu, op.cit., p.345-348.
impartirea Europei era un fapt implinit. Analistii si factorii de
decizie de la Washington, Londra si Moscova vedeau in politica sferelor
de influenta o solutie de functionare a sistemului international pana cand
se vor fi creat conditiile unei paci durabile.
La 28 ianuarie 1946 apare, la Paris, volumul lui Grigore Gafencu
Ultimele zile ale Europei, care completa Preliminarii la razboiul din
rasarit si il consacra drept unul dintre cei mai avizati cunoscatori ai
problematicii conflagratiei abia incheiate. Daca lucrarea trata antecedentele
politico-diplomatice ale celui de-al doilea razboi mondial, prefata
sa aborda un subiect de stricta actualitate: incheierea pacii. Pentru autor,
aceasta insemna "sa se puna capat abuzului fortei, sa se asigure libertatea
natiunilor, sa se restabileasca echilibrul in diversitate, cu alte cuvinte sa se
restaureze Europa"; aceasta mai insemna ca "marile puteri, a caror vointa
este astazi determinanta, sa-si fixeze ele insele niste limite pentru salvarea
unui principiu de drept, singurul in masura a le face sa se bucure in liniste si
indreptatire de roadele victoriei comune"343. Lucid, marele diplomat
constata ca teza "echilibrului european", aparata in ambele sale lucrari, nu
mai corespundea realitatilor si ar fi fost nevoie de o alta lucrare, inchinata
acelei "ordini universale" care, credea el, incepea sa se zareasca la
orizont344.
in cursul reglementarii relatiilor internationale postbelice s-a produs o
schimbare radicala in gandirea si actiunea diplomatiei; la rolul ei cvadruplu - de
reprezentare, de invatare, de negociere si de protejare - s-au adaugat misiuni si
meniri noi. De fapt, diplomatia s-a conectat la marile transformari contemporane,
iar demersurile sale au fost inraurite direct de forta economica si militara a statului
caruia ii apartinea. Astfel spus, diplomatia a facut dovada unei conduite politicostrategice.
in comparatie cu perioada antebelica, rolul omului politic diplomat
devine precumpanitor. Pastrarea unui climat de pace depindea, in primul

rand, de modul in care Marile Puteri intelegeau sa interpreteze acest deziderat

fundamental al contemporaneitatii si de masura in care erau dispuse
sa respecte interesele si drepturile legitime ale celorlalte state, mici si
343 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O calatorie diplomatica
intreprinsa in anul 1939, Prefata si note de Cornel I. Scafes, Editura Militara,
Bucuresti, 1992, p. 25.
344 Grigore Gafencu, Politica in exil: 1942-1957, Studiu introductiv si
selectia textelor de Nicolae Petrescu si Gheorghe Zamfir, Editura Oscar Print,
Bucuresti, 2000, p. 33.
mijlocii. Mersul favorabil al relatiilor internationale depindea de raporturile
mutuale si de reactia fiecarui stat, mare sau mic, in fata oricarei tendinte de
asuprire straina, dat fiind postulatul ca, in absenta unui ideal national, tarile
nu pot progresa si nici chiar supravietui.
La sfarsitul razboiului au reaparut aceleasi dificultati intampinate
de diplomatia occidentala si cea sovietica in primavara si vara anului
1939. La fel, ca si atunci, neincrederea reciproca tulbura negocierile: una
si aceeasi formula exprima ganduri contrare, forta dreptului era departe de
a se impune in fata dreptului fortei; rivalitatile intre "cei Trei Mari" lasau
deschisa calea ambitiilor si a visurilor de hegemonie. "Astfel, remarca
Grigore Gafencu, in toamna anului 1945, ideea pacii, unica si indivizibila,
scapa eforturilor Marilor Puteri, scopul urmarit a fi realizat - respectiv
stabilirea unei ordini de drept generale - se pierde in ceata unor discutii
interminabile; si principiul impartirii lumii in zone de influenta, acelasi pe
care Hitler l-a facut sa triumfe la Mnchen in 1938 si la Moscova in 1939,
acelasi care a provocat razboiul, se ofera din nou drept o solutie funesta"345.
Probleme esentiale privind organizarea postbelica a Europei au fost
dezbatute la Conferinta de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) de catre
Harry Truman - S.U.A., Iosif Visarionovici Stalin - U.R.S.S., Winston
Churchill, inlocuit la 27 iulie 1945 de Clement Attlee, noul prim-ministru al
Marii Britanii346. Cu acel prilej, s-a creat Consiliul Ministrilor de Externe, reprezentand
cele cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate
al O.N.U (Statele Unite, Marea Britanie, Uniunea Sovietica, China si Franta),
avand drept "sarcini de importanta imediata" elaborarea tratatelor de pace cu
Italia, Romania, Bulgaria, Ungaria si Finlanda, pentru a fi supuse Natiunilor
Unite, si propunerea de reglementari cu privire la eventualele chestiuni de
ordin teritorial ramase in suspensie la sfarsitul razboiului in Europa si
organizarea Conferintei de pace, proiectata dupa capitularea Japoniei.347
345 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O calatorie diplomatica
intreprinsa in anul 1939, op. cit., p. 24.
346 R.I.A.D., vol. II (1939-1945), p. 243-244; 254.
347 Gheorghe Onisoru, Istoria contemporana universala dupa 1945,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004, p. 20. Conferinta de la
Postdam a constituit epilogul reuniunilor conducatorilor celor trei Mari Puteri ale
Natiunilor Unite, care inca mai sperau sa conlucreze si in alte domenii ce vizau
organizarea Europei postbelice. Astfel, s-a stabilit crearea unei Comisii Interaliate
de Control care sa supravegheze ocuparea Germaniei si a Austriei, avand in

centrul atentiei demilitarizarea spatiului german; dizolvarea institutiilor naziste,

Totodata, cele trei Mari Puteri s-au declarat de acord sa examineze,
fiecare separat, intr-un viitor apropiat, "problema restabilirii relatiilor
diplomatice cu Finlanda, Romania, Bulgaria si Ungaria, in masura
in care aceasta restabilire va fi posibila, inaintea incheierii tratatelor de
pace"348.
Declaratia optimista a presedintelui S.U.A., Harry Truman, din 9
august 1945, potrivit careia Romania, Bulgaria si Ungaria "nu vor fi sfere
de influenta ale niciunei puteri"349 era departe de realitate; cele trei state,
impreuna cu altele din Europa centrala si rasariteana, erau pe cale de a
adopta, volens-nolens, regimul si politica dupa modelul sovietic si de a fi
inglobate in complexul politico-militar dirijat de la Kremlin. Rezultatul
practic al Conferintei de la Potsdam "a fost inceputul proiectului care a
impartit Europa in doua sfere de influenta, exact scenariul pe care
conducatorii Americii din vremea razboiului fusesera cei mai hotarati sa-l
evite."350
Expansiunea sovietica in spatiul central si sud-est european,
obtinuta prin razboi, si strategia "indiguirii" (containment) promovata de
Administratia Truman pareau sa faca imposibila intalnirea marilor
invingatori la masa negocierilor de pace. Prima sesiune a Consiliului
Ministrilor de Externe de la Londra, din 11 septembrie - 2 octombrie
1945, si-a intrerupt lucrarile odata cu respingerea propunerilor sovietice
pentru tratatele de pace cu Romania, Bulgaria si Ungaria, prezentate de
V.M. Molotov. James F. Byrnes si Ernest Bevin au inceput sa inteleaga
cat de putin conta superioritatea americana, atomica si economica, in
confruntarea politico-diplomatica cu rusii, ferm hotarati sa-si consolideze
dominatia in Europa centrala si sud-estica.
Disensiunile dintre sovietici si anglo-americani s-au mai atenuat
odata cu reuniunea ministrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A. si Marii
pedepsirea criminalilor de razboi, infiintandu-se in acest scop Tribunalul Militar
International; autorizarea si incurajarea tuturor fortelor democratice, respectarea
libertatii cuvantului, a presei si religiei. Tendintele conflictuale erau, spre exemplu,
cele legate de despagubirile de razboi datorate de Germania, de granitele Poloniei,
de functionarea comisiilor aliate de control din Romania, Bulgaria si Ungaria etc.
348 Alexandru Vianu, Constantin Buse, Zorin Zamfir, Gheorghe
Badescu, op. cit., p. 243-244; 254.
349 Nicolae Baciu, Agonia Romaniei, 1944-1948. Dosarele secrete
acuza, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 196.
350 Henry Kissinger, Diplomatia, Editura All, Bucuresti, 1995, p. 397.
Britanii de la Moscova de la sfarsitul anului 1945. Aceasta reuniune,
organizata conform Acordului de la Ialta - care prevedea consultari
periodice ale celor trei mari puteri -, a stabilit ca proiectul tratatului de
pace cu Italia sa fie elaborat de Franta, S.U.A., Marea Britanie si
U.R.S.S.; proiectele tratatelor cu Romania, Bulgaria si Ungaria, de
U.R.S.S., Marea Britanie si S.U.A., iar al celui cu Finlanda, de U.R.S.S. si
Marea Britanie. La discutiile purtate in capitala U.R.S.S., intre 16 si

26 decembrie 1945, cei trei ministri de externe - Ernest Bevin, James

Byrnes si V.M. Molotov - au constatat ca, "respectandu-se interesele
reciproce de securitate, erau posibile compromisuri, dar nu cele cum s-a
vadit si la Potsdam, care se aflau la baza unei politici comune, ci acelea
care aveau ca scop final impartirea lumii in sfere de influenta"351.
in ceea ce priveste Romania, Conferinta a mai stabilit: recunoasterea
de catre S.U.A. si Marea Britanie a guvernului dr. Petru Groza
cu conditia includerii in componenta acestuia a cate unui reprezentant al
P.N.T. si P.N.L., precum si a organizarii de alegeri parlamentare, cat mai
curand posibil, "pe baza votului universal si secret", la care sa aiba
dreptul de a participa si a depune candidati "toate partidele democratice si
antifasciste"352.
in scopul realizarii acestor hotarari, s-a format o Comisie
interaliata compusa din Andrei I. Vasinski (U.R.S.S.), Averell W.
Harriman (S.U.A.) si Archibald Clark Kerr (Marea Bitanie), care a sosit
la Bucuresti la 31 decembrie 1945 si a doua zi l-a informat pe regele
Mihai asupra hotararilor Conferintei de la Moscova. in aceeasi zi,
membrii comisiei interaliate au avut intrevederi cu guvernul dr. Petru
Groza, iar ulterior cu reprezentantii partidelor de opozitie.
in urma consultarilor, la 4 ianuarie 1946, comisia a ajuns la
concluzia ca tratativele cu liderii opozitiei sa fie continuate de guvern.
Drept urmare, la 7 ianuarie, Emil Hatieganu - P.N.T. si Mihail
Romniceanu - P.N.L. au depus juramantul in calitate de ministri secretari
de stat, iar la 8 ianuarie 1946, regele Mihai a reluat legaturile oficiale cu
351 Wilfried Loth, impartirea lumii. Istoria razboiului rece.
1941-1955, Editura Saeculum, Bucuresti, 1997, p. 95-96.
352 Foreign Relations of the United States. Diplomatic Papers, vol. II,
General, Political and Economic matters, U.S. Govt, Printing Office, Washington
D.C., 1967, p. 821-822, Apud Dinu C. Giurescu, Uzurpatorii. Romania 6 martie
1945 - 7 ianuarie 1946, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004, p. 598-599.
guvernul Groza. Se punea astfel capat crizei politice cunoscute sub
denumirea de "greva regala", inceputa cu aproape cinci luni in urma, prin
care liderii opozitiei si regele Mihai, incurajati de reprezentantii politici ai
S.U.A. si Marii Britanii la Bucuresti, Roy Melbourne si John Helier Le
Rougetel, au incercat sa inlature de la putere guvernul instaurat la
6 martie 1945.
intr-un amplu raport inaintat, la 25 ianuarie 1946, ministrului de
externe al Marii Britanii, Ernst Bevin, ambasadorul Archibald Clark Kerr
isi exprima convingerea ca guvernul de la Bucuresti "are putine intentii
de a observa spiritul, in fapt, litera hotararii de la Moscova. Atat
dl. Tatarescu cat si dr. Groza pot actiona, astfel, in deplina siguranta; in
timp ce decizia de la Moscova poate sa va fi sunat placut dvs. si
dl. Byrnes, precum si urechilor lumii occidentale, in Romania ea nu
inseamna nimic. Oamenii din partidele istorice care sunt pe punctul de a
se alatura guvernului vor fi tinuti la distanta si oricare ar fi garantiile
smulse de noi si de americani, poporul din Romania nu are indoieli

asupra rezultatelor alegerilor. Guvernul va avea grija de asta."353

infatisand rolul jucat cu acel prilej de Vasinski (despre care
aflase de la romani ca era poreclit "V-3", aluzie la armele secrete
germane "V-1" si "V-2"), diplomatul britanic scria: "in ciuda repetatelor
sale declaratii de sinceritate, este evident ca el conduce Romania,
intocmai ca pe o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul este
instrumentul sau. A fost dureros pentru mine sa observ aceste manifestari
ale politicii rusesti, la marginile sferei sale de influenta"354.
La 5 februarie 1946, reprezentantii politici la Bucuresti ai S.U.A.
si Marii Britanii remit Ministerului Afacerilor Externe note similare, prin
care transmit ca guvernele lor au stabilit sa recunoasca guvernul Groza si
sa stabileasca relatii diplomatice cu Romania la nivel de legatie, incepand
cu data de 6 februarie 1946.
Relatiile diplomatice dintre Romania si Uniunea Sovietica
fusesera restabilite la 6 august 1945, la nivel de legatie, iar la 24 august
1945, au fost ridicate la rang de ambasada.
353 Ion Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea Romaniei.
Perceptii anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica, Bucuresti, 1993, p.
177-178.
354 Ibidem.
Compromisul realizat la Moscova a permis reluarea negocierilor
de pace. La depasirea divergentelor a contribuit, dupa cum aprecia
ministrul de externe al U.R.S.S., "imprejurarea ca, potrivit propunerilor
guvernului sovietic, la baza mentionatelor tratate de pace au fost puse
conditiile de armistitiu, in care au fost incluse la timpul lor numai
obligatiile esentiale ale statelor satelite, ceea ce asigura integral interesele
legitime ale aliatilor"355.
in prima jumatate a anului 1946, a avut loc, la Paris, o noua
sesiune a Consiliului Ministrilor de Externe la care au luat parte
V.M. Molotov (U.R.S.S.), J.F. Byrnes (S.U.A.), E. Bevin (Marea
Britanie) si Georges Bidault (Franta). Sesiunea, care s-a desfasurat in
doua faze (25 aprilie - 16 mai si 16 iunie - 2 iulie 1946), a elaborat
proiectele tratatelor de pace si a stabilit convocarea la 29 iulie 1946, la
Paris, a Conferintei celor 21 de "Puteri Aliate si Asociate", si anume:
Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China,
Etiopia, Franta, Grecia, India, Iugoslavia, Marea Britanie, Norvegia,
Noua Zeelanda, Olanda, Polonia, Statele Unite ale Americii, Ucraina,
U.R.S.S., Uniunea Sud-Africana.
S-a convenit ca lucrarile Conferintei sa se desfasoare in
sedinte plenare si in comisii: o comisie generala - care functiona pe
langa plenul conferintei si coordona lucrarile celorlalte comisii -, o
comisie militara, o comisie juridica si de redactare, cinci comisii
politice si teritoriale, cate una pentru fiecare stat ex-inamic, si doua
comisii economice, una pentru Italia si alta pentru Balcani si
Finlanda. Comisia politica si teritoriala pentru Romania era
prezidata de Dimitri Manuilski (Ucraina) si avea in componenta

delegati ai urmatoarelor state: Australia, Bielorusia, Canada, S.U.A.,

Franta, India, Noua Zeelanda, Marea Britanie, Cehoslovacia,
Ucraina, Uniunea Sud-Africana, U.R.S.S.; in total, 32 de persoane.
Limbile oficiale ale Conferintei de pace au fost engleza, franceza si
rusa.
in raport cu drepturile pe care le puteau exercita in cadrul
Conferintei de pace, statele erau impartite in trei categorii: in prima
se situau cele cinci mari puteri, care si-au asumat rolul principal in
355 V.M. Molotov, Probleme de politica externa, Discursuri si
declaratii, aprilie 1945 - iunie 1948, Editura de Stat, Bucuresti, 1951, p. 27.
adoptarea deciziilor; in al doilea plan erau cele 16 state aliate si
asociate, care puteau formula observatii si propuneri ce urmau sa fie
supuse votului si, in cazul acceptarii lor de catre majoritate, erau
trecute din nou in competenta Consiliului Ministrilor Afacerilor de
Externe, imputernicit sa dea redactarea finala tratatelor de pace; in
ultima categorie erau Bulgaria, Finlanda, Italia, Romania si Ungaria,
carora li s-a admis sa-si expuna punctele de vedere numai cand erau
solicitate, sa dea lamuriri si explicatii la intrebarile formulate de
reprezentantii Puterilor Aliate si Asociate. in plus, tarile din ultima
categorie, desi puteau prezenta, in plenul sau in comisiile Conferintei,
memorii si observatii, acestea nu constituiau documente de lucru ale
Conferintei, fiind luate in discutie numai daca erau insusite, ca
amendamente proprii, de catre una din delegatiile primelor doua
categorii de state. "Este evident - remarca delegatul sovietic A.I.
Vasinski - ca reprezentantii Italiei, Romaniei, Bulgariei, Ungariei si
Finlandei nu vor lua parte permanent la lucrarile conferintei; ei vor
veni, pur si simplu, sa-si exprime sperantele, ca si punctele de
vedere".356
La randul sau, seful delegatiei S.U.A., James F. Byrnes, tinea sa
precizeze de la inceput ca "este imposibil sa se puna in vigoare tratatele
de pace care stabilesc frontiere si decid soarta coloniilor, daca aceste
tratate nu sunt acceptate de principalele state aliate".357
Unii delegati ai statelor mici si mijlocii au criticat modalitatea de
organizare a Conferintei, atragand atentia asupra faptului ca acordul
tripartit de la Moscova, din decembrie 1945, daduse Consiliului
Ministrilor de Externe un drept ce nu-i fusese atribuit prin hotararile
Conferintei de la Potsdam, si anume acela de a revizui definitiv
recomandarile Conferintei de pace. "Factorul hotarator in incheierea pacii
nu ar trebui sa fie marimea sau puterea celor ce participa, ci ceea ce este
potrivit si just" - arata seful delegatiei canadiene, W.L. Machenzie King,
in sedinta din 2 august 1946. La randul sau, Edward Kardelj, seful
delegatiei Iugoslaviei, cerea sa se tina seama de invatamintele trecutului,
sa se "permita popoarelor, dezmembrate si impartite intre statele
356 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (in continuare A.M.A.E),
fondul Conferinta de pace de la Paris, dosarul nr. 25, Conference de Paris,
Compte-rendu stnografique de la IV-me sance plniere, le 3 Aout 1946.

357 Ibidem.
agresoare de ieri, sa-si realizeze unirea si sa redevina libere". Conferinta,
sublinia, in continuare, delegatul iugoslav, trebuie sa vegheze si sa ia in
considerare faptul ca "popoare cu adevarat libere sunt numai acelea
asupra carora nu se exercita presiuni economice si politice si niciun fel de
ingerinte in treburile lor interne".358
Aratand ca marile puteri si-au atribuit o serie de privilegii, seful
delegatiei belgiene, Paul Henry Spaak, se intreba daca drumul pe care
acestea s-au angajat "nu a condus la unele exagerari" si daca "echilibrul
necesar intre drepturi si indatoriri a fost intr-adevar gasit ... Cei mari se
intalnesc intre ei; pregatesc tratate fara sa ne consulte; ne propun, apoi,
proceduri, tinzand sa ne impuna reguli de vot, care, in mod practic,
impiedica sa triumfe punctele noastre de vedere; ne plaseaza in fata
redutabilei dileme de a accepta, uneori impotriva sentimentelor noastre,
ceea ce ei au elaborat sau ne silesc sa provocam caderea unui acord atins
cu greu. in sfarsit, dupa ce ne hartuiesc astfel, ne cer sa le facem si cateva
recomandari"359.
Convocata la 29 iulie, Conferinta de pace se va desfasura la
Palais Luxembourg. De-a lungul a doua luni si jumatate, acest templu
traditional al bunelor maniere si al respectabilitatii burgheze avea sa
rasune de ecourile incongruente ale noii diplomatii: dialoguri ale surzilor,
presarate cu imputari dintre cele mai injurioase, in sedinta, dupa
incercarile de targuiala facute pe culoare. Pana cand conferinta isi va
incheia lucrarile, la 15 octombrie 1946, nu se inregistrase niciun progres
notabil in afara domeniului reparatiilor360. Aceasta apreciere nu este prea
departe de realitate.
VIII.2. Problemele romanesti in dezbaterile Conferintei de pace de
la Paris din 1946
Delegatia Romaniei la Conferinta de pace a sosit la Paris,
raspunzand invitatiei "natiunii gazda", la 11 august 1946, adica la doua
358 Ibidem, Compte-rendu stnografique de la V-me sance plniere, le
3 Aout 1946.
359 Ibidem.
360 Andr Fontaine, Istoria razboiului rece. De la Revolutia din
Octombrie la razboiul din Coreea. 1917-1950, vol. 2, Editie ingrijita, traducere si
note de George G. Potra si Delia Razdolescu, Editura Militara, Bucuresti, 1992,
p. 64.
saptamani de la deschiderea lucrarilor acesteia. La 13 august 1946, seful
delegatiei, vicepremierul si ministrul de externe, Gheorghe Tatarescu, a
prezentat, in plenul conferintei, Declaratia guvernului roman referitoare la
Proiectul Tratatului de pace361.
O problema esentiala care nu-si gasea solutionarea justa in
proiectul Tratatului de pace privea cobeligeranta Romaniei. Aceasta
problema, care fusese obiectul unor repetate demersuri diplomatice
anterior, a fost dezbatuta, la 27 august 1946, de Comisia politica si
teritoriala pentru Romania. Dintre cele 12 state reprezentate in aceasta

comisie, numai patru - Bielorusia, Franta, Cehoslovacia si Ucraina - au

votat pentru recunoasterea cobeligerantei, celelalte opt - Australia,
Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, S.U.A., U.R.S.S. si
Uniunea Sud-Africana - votand contra.
Justificata pe deplin de efortul uman si material facut de poporul
roman in razboi alaturi de Natiunile Unite, recunoasterea cobeligerantei
avea o insemnatate de principiu, ducand la schimbarea statutului juridic
international al Romaniei, la trecerea ei, din randul invinsilor, alaturi de
Puterile Aliate si Asociate si, prin aceasta, la stabilirea altui raport intre
drepturile si obligatiile inscrise in Tratatul de pace. Marile Puteri isi
ignorau astfel promisiunile, ca si numeroasele lor declaratii prin care era
explicit recunoscuta contributia Romaniei la victoria Natiunilor Unite din
mai 1945.
Nerecunoasterea cobeligerantei Romaniei era flagranta si comparativ
cu argumentele juridice invocate in Tratatul de pace cu Italia, care
a obtinut statutul de cobeligeranta. Astfel, in cazul Italiei, s-au apreciat ca
hotaratoare pentru acordarea unui asemenea statut contributia fortelor
armate italiene, atat a celor guvernamentale, cat si a celor din Rezistenta,
361 Stefan Lache, Gheorghe Tutui, Romania si Conferinta de pace de la
Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p.245-246. Proiectul
Tratatului de pace cu Romania a fost dat publicitatii in ziua de 31 iulie 1946
simultan la Londra, Paris, Moscova si Washington si a aparut la 3 august in presa
romana. El cuprindea un Preambul, 38 de articole, 8 parti - frontiere, clauze
politice, clauze militare, retragerea fortelor aliate din Romania, reparatii si
restituiri, clauze economice, clauze relative la Dunare, clauze finale - si sase
anexe: I. Harta frontierelor Romaniei; II. Definirea instructiei militare terestre,
aeriene si navale; III. Definirea si lista materialelor de razboi; IV. Dispozitii
speciale privind categorii de bunuri; V. Contracte, prescriptii, efecte comerciale;
VI. Tribunale de prize si sentinte.
la razboiul contra Germaniei, precum si declaratia de razboi facuta
Germaniei, la 15 octombrie 1943. Or, o asemenea precizare putea sa
figureze si in Tratatul de pace cu Romania, a carei contributie militara n-a
fost egalata de nicio tara venita in tabara Natiunilor Unite in ultima parte
a razboiului, nici sub raportul numeric al fortelor combatante, nici ca
durata a operatiunilor, nici ca teritoriu eliberat. in baza acestor argumente,
se aprecia ca "Romania se situeaza printre aceste natiuni, in aceasta faza a
razboiului, pe locul patru, dupa U.R.S.S., Marea Britanie si S.U.A."362
Conferinta a aprobat prevederea potrivit careia, la 24 august
1944, Romania a incetat toate operatiunile militare impotriva U.R.S.S., a
rupt relatiile cu Germania nazista si cu satelitii sai si a intrat in razboi de
partea Natiunilor Unite. Dar, inceputul angajarii romanesti in Campania
din Vest a ramas inscris in tratat, contrar realitatii, la 12 septembrie 1944,
adica data semnarii Armistitiului.
Unul din putinele articole adoptate, in unanimitate, de Consiliul
ministrilor de externe, la 7 mai 1946, era cel care preciza: "Hotararile
Sentintei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule si neavenite.

Frontiera dintre Romania si Ungaria este restabilita prin articolul de fata,

astfel cum exista la 1 ianuarie 1938". Aceasta formulare, care nu lasa
niciun fel de echivoc, va fi aprobata de Conferinta si reluata, apoi,
ad litteram, in Tratatul de pace. Se consfintea, astfel, printr-un nou act
juridic international, o realitate de fapt, intemeiata pe drepturile istorice
inalienabile ale poporului roman.
Confruntarile prelungite in cadrul Conferintei de pace si in afara
ei, in opinia publica, privind anularea Dictatului de la Viena s-au datorat
demersurilor guvernului Ungariei, care a incercat sa obtina sprijin pentru
politica sa revizionista. in sedinta plenara a Conferintei, din 14 august
1946, ministrul de externe si seful delegatiei ungare, Janos Gyngysi,
considerand ca frontiera romano-ungara nu constituie "obiectul unor
reglementari definitive", a pretins, in esenta, sa se anexeze Ungariei
22.000 km2 din teritoriul Romaniei.
362 Emil C. Ciurea, Le trait avec la Roumanie du 10 fevrier 1947,
Paris, 1954, p. 57.
Sperantele ungare n-au avut succes. in sedinta Comisiei politice
si teritoriale pentru Tratatul de pace cu Ungaria, din 28 august 1946,
cererile din memoriul delegatiei ungare n-au fost adoptate, constatandu-se
ca nimeni nu doreste sa le sustina. La propunerea Australiei, discutia s-a
reluat, de aceasta data intr-o sedinta comuna a comisiilor politice si
teritoriale pentru Romania si Ungaria, in perioada 31 august 5 septembrie 1946. Delegatii Romaniei si Ungariei au fost invitati sa-si
sustina punctele de vedere. Primul audiat, Pl Auer, ministrul Ungariei la
Paris, a repetat vechile cereri, dar le-a redus, limitandu-se la una pe care o
considera "modesta": circa 4.000 km2 din teritoriul Romaniei, incluzand
orasele Arad, Oradea, Salonta, Carei si Satu Mare. Concomitent,
delegatul Budapestei a reluat atacurile la adresa Trianonului si a politicii
nationale a guvernelor Romaniei din perioada interbelica; a insistat apoi
asupra cererii privind "stabilirea unei autonomii administrative locale si a
unor masuri de protectie a minoritatilor sub controlul si sanctiunile
Organizatiei Natiunilor Unite".
Expunerea sefului delegatiei romane, din 2 septembrie 1946, a
cuprins o temeinica argumentare, bazata pe date istorice, etnice si
economice, demonstrand inconsistenta asertiunilor delegatiei ungare.
Frontiera romano-ungara, stabilita atat prin Tratatul de pace de la
Trianon, cat si prin proiectul de tratat in discutie - arata seful delegatiei
Romaniei -, "este o frontiera etnica", Transilvania fiind leaganul insusi al
natiunii romane, care, "in ciuda vitregiei vremurilor, a stiut sa ramana o
provincie romaneasca, populata, ieri, ca si astazi, de o majoritate
romaneasca". Pentru aceasta frontiera - reamintea Gheorghe Tatarescu "s-au pronuntat, inca din 1919, experti americani care, dupa luni de
studiu, au ajuns la concluzii identice cu cele ale diplomatilor", in sensul
ca ea era fixata, "conform liniei de demarcatie etnografica intre popoarele
interesate", luandu-se in consideratie totodata configuratia fizica a
teritoriilor, nevoile vietii economice normale si caile de comunicatie.

"Guvernul roman - conchidea Gheorghe Tatarescu - declara ca orice act

care tinde sa modifice frontiera romano-ungara ar echivala cu distrugerea
unei opere de justitie si cu crearea unui nou focar de tulburare in aceasta
parte a Europei si ca orice act destinat sa antreneze Guvernul roman,
intr-o dezbatere asupra politicii sale interne si a legilor sale organice, ar fi
considerat de catre acesta ca aducand atingere independentei sale si
suveranitatii sale."363
La cererea delegatiei australiene, reprezentantii Marii Britanii,
U.R.S.S., Frantei si S.U.A. au expus succint si foarte clar considerentele
lor. Astfel, delegatul britanic, Gladwyn Jebb, afirma: "Cand Consiliul
celor patru (ministri de externe - n.n.) a luat o hotarare in aceasta privinta,
niciunul din cei patru ministri de externe nu era absolut convins de
temeinicia revendicarilor ungare. Pentru acest motiv ei s-au pronuntat in
favoarea mentinerii frontierei din 1938". Un argument important adus de
reprezentantul Marii Britanii in fata comisiei era acela ca "administratia
romaneasca a Transilvaniei din ultimii 20 de ani a dus la ridicarea ei la un
nivel economic infloritor"364. Reprezentantul Frantei, generalul Georges
Catroux, a condamnat sentinta arbitrala de la Viena, calificand-o "act de
violenta criminala". Delegatul sovietic, A.E. Bogomolov, a adaugat la
cele expuse de Jebb si de Catroux faptul ca in Consiliul ministrilor
afacerilor externe s-a examinat cu deosebita atentie problema frontierei
ungaro-romane, sustinand ca "Transilvania trebuie sa revina in intregime
Romaniei, asa cum s-a hotarat in toate reuniunile internationale"; reprezentantul
U.R.S.S. a evocat importanta contributie a Romaniei in razboi
alaturi de Natiunile Unite. La randul sau, Averell Harriman a mentionat
ca guvernul S.U.A. nu mai insista asupra sugestiei facute in septembrie
1945 privind modificarea frontierei romano-ungare si a declarat, de asemenea,
ca sprijina decizia adoptata de Consiliul ministrilor de externe365.
La Partea I. Frontiere, a proiectului tratatului de pace, delegatia
romana n-a formulat observatii privind frontiera la Nord si la Est, intrucat,
dupa cum preciza Gheorghe Tatarescu in sedinta Consiliului de ministri
din 9 august 1946, aceasta frontiera fiind stabilita prin Conventia de
Armistitiu, "nu mai poate sa aiba loc niciun fel de discutiune"366; se
accepta astfel decizia Marilor Puteri asupra destinului Basarabiei,
363 Romania in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
Coordonator Marin Radu Mocanu, Arhivele Nationale ale Romaniei, Bucuresti,
1996, p. 210-223.
364 Arhiva M.A.E., fondul Conferinta de pace de la Paris, dosarul nr. 89,
La Confrence de la Paix, Commission politique et territoriale pour la
Roumanie, la sance de 3 septembre 1946; la sance de 5 septembre 1946.
365 Ibidem.
366 Romania in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
op. cit., p. 185.
Bucovinei si tinutului Hertei, desprinse prin forta de catre U.R.S.S. din
trupul Romaniei, in vara anului 1940.
in sedinta Comisiei Politice si Teritoriale pentru Romania din

25 septembrie 1946, cand s-a adoptat Anexa I referitoare la Harta

frontierelor romanesti, delegatul Marii Britanii, Marjoribanks, a ridicat
"chestiunea celor patru ostroave de pe Bratul Chilia care figureaza pe
harta ca apartinand sovietelor, in timp ce ele revin Romaniei, potrivit
traseului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Delegatul britanic si-a
rezervat dreptul de a supune Consiliului celor patru un memorandum
precizand traseul exact al frontierei Romaniei."
Cu acelasi prilej, delegatia S.U.A. a propus acceptarea hartii sub
rezerva rectificarii si verificarii tehnice a acesteia in Consiliul ministrilor
de externe, cu ocazia definitivarii tratatului. Delegatul Australiei a criticat
si el impreciziunea si dimensiunile reduse ale hartii si a solicitat
inlocuirea ei cu alta, suficient de mare pentru a permite un traseu exact al
frontierei.367 Este de remarcat ca raportul final al Comisiei nu cuprindea
nicio mentiune privind Harta frontierelor Romaniei.
Guvernul roman a apreciat ca "nu este nici politic si nici nu este
in interesul statului roman" sa se readuca in dezbatere problema frontierei
romano-bulgare, stabilita in 1940, dupa cedarea Cadrilaterului. "Suntem
in fata unei stari de fapt, pe care trebuie s-o recunoastem si s-o
confirmam" - preciza Gheorghe Tatarescu, in sedinta Consiliului de
ministri din 9 august 1946, adaugand ca nu era in interesul Romaniei sa
se mentina mai departe, fie si prin discutiuni, "rana care va sangera atat
timp cat aceasta chestiune va fi deschisa".368
Era de dorit ca o cedare teritoriala impusa prin constrangere, cum
a fost aceea a Cadrilaterului dobrogean, sa fie inlocuita printr-un acord
negociat, in afara de orice presiune, care sa tina cont de dreptul Romaniei
la o solutie echitabila.
Partea referitoare la clauzele teritoriale avea si o alta lacuna: nu
includea precizari referitoare la noile frontiere ale Romaniei, ca si la
chestiuni conexe, cum erau schimbarile de cetatenie, inclusiv dreptul de
optiune, soarta bunurilor publice si private, drepturi, obligatii si servituti
de drept public si privat, intalnite in practica dreptului international, in
367 Ibidem.
368 Ibidem, p. 185.
cazul tratatelor care stipuleaza modificari teritoriale. Se mai adaugau
repartizarea datoriei publice, reglementarea afacerilor oficiale, regimul
apelor, transferul arhivelor, al registrelor cadastrale etc. Toate aceste
precizari erau necesare pentru a pune statul roman si cetatenii sai in
siguranta fata de arbitrariul inerent oricarei proceduri unilaterale.
Dezbateri ample au avut loc in jurul clauzelor politice, indeosebi
asupra art. 3, care prevedea obligatia Romaniei de a lua toate masurile
necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdictia sa - fara
deosebire de rasa, de sex, de limba sau religie - folosirea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea presei, libertatea
cultelor, libertatea de opinie si de intrunire publica. Delegatia romana a
cerut sa se elimine acest articol, argumentand ca prevederile respective se
regaseau in Constitutie si erau intarite prin texte legislative ulterioare

datei de 23 august 1944, ele fiind inscrise si in Carta Natiunilor Unite, la

care Romania isi proclamase adeziunea. intrebandu-i pe membrii
delegatiei franceze de ce n-au dat satisfactie cererii romanesti, Gheorghe
Tatarescu a primit drept raspuns un citat filosofic, atribuit lui Talleyrand:
"E foarte bine daca nu se spune, dar merge mai bine daca se spune".369
Prin urmare, concluzia era: sa ramana in Tratatul de pace ceea ce
prevedea Constitutia Romaniei privind drepturile si libertatile cetatenilor.
O serie de amendamente la clauzele politice au depus delegatiile
Australiei si Marii Britanii; intre acestea fiind: infiintarea unei Curti
Internationale a Drepturilor Omului care sa supravegheze, in special,
indeplinirea tratatului de pace si introducerea unui articol nou, care viza
garantii suplimentare pentru populatia evreiasca si organizatiile acesteia.
Delegatia britanica a explicat ca propunerea sa urmarea "sa usureze
suferintele evreilor in Europa Orientala, specificand obligatia Guvernului
roman de a respecta principiul nediscriminarii intre supusii romani." La
obiectiunea delegatiei Frantei, cum ca ar fi nedrept ca o asemenea
obligatie sa fie impusa numai Romaniei, delegatia britanica a declarat ca
va propune "acelasi articol nou si la celelalte tratate cu statele
ex-inamice".370
Articolul 8 al Tratatului prevedea incetarea starii de razboi intre
Ungaria si Romania, prin intrarea in vigoare a doua texte distincte - pe de
369 Ibidem, p. 239.
370 Ibidem, p. 263.
o parte, tratatul de pace cu Ungaria, pe de alta parte, tratatul de pace cu
Romania. Delegatia romana a observat ca aceasta dispozitie era fara
precedent in istoria diplomatica si incompatibila cu normele dreptului
international. Desi Romania a participat la campania din Vest, atat
impotriva Germaniei, cat si a Ungariei, intre ea si Ungaria nu urma sa se
incheie un tratat de pace.
Articolul 10 acorda fiecarei Puteri Aliate sau Asociate dreptul de
a denunta sau de a mentine tratatele sale bilaterale dinainte de razboi cu
Romania. Aceasta dispozitie arbitrara lasa sa subziste o stare de
incertitudine de natura sa afecteze statutul international al Romaniei.
Guvernul roman a formulat observatii si propuneri la Partea a
treia a proiectului Tratatului de pace, referitoare la clauzele militare,
navale si aeriene. Pozitia principiala si amendamentele concrete inaintate
Conferintei si examinate in Comisia militara a acesteia exprimau dreptul
Romaniei de a se lasa armatei sale, "si in timp de pace, mijloacele ce i-au
ingaduit sa lupte si sa sangereze pentru cauza comuna a aliatilor, in
suprema incordare de razboi."371
Amendamentele romanesti privind domeniul militar au avut
putine sanse de a fi admise. Rezervele formulate de unele delegatii aliate
invocau inserarea, in Proiectul de Tratat, a articolului 13, care prevedea
posibilitatea revizuirii ulterioare a clauzelor militare printr-un acord cu
puterile aliate sau odata cu admiterea Romaniei in Organizatia Natiunilor
Unite. in consecinta, Conferinta a recomandat mentinerea restrictiilor

militare formulate de Consiliul ministrilor de externe, ceea ce reflecta, in

mod direct, faptul ca Romania era plasata in categoria tarilor invinse,
inamice, nerecunoscandu-i-se statutul de cobeligeranta.
Clauzele militare, navale si aeriene ale Tratatului de pace cu
Romania, ca si atitudinea adoptata in acest domeniu de Conferinta de la
Paris nu oglindeau nici principiul legitimei aparari, formulat in articolul 5
al Cartei O.N.U.
Probleme numeroase si complicate au fost aduse in dezbateri in
legatura cu clauzele economice ale proiectului Tratatului de pace reparatiile, compensatiile si restituirile. Multe dintre aceste clauze erau nu
numai nedrepte si greu de executat, dar, prin ambiguitatea lor,
371 Observatiile guvernului roman asupra Partii a III-a a proiectului
Tratatului de pace cu Romania, in "Libertatea", nr. 616 din 6 septembrie 1946.
indreptateau cele mai serioase ingrijorari, deschizand poarta unor
revendicari imaginare, cu neputinta de prevazut si de evaluat. Observatiile
guvernului roman asupra clauzelor economice stipulate in proiectul
Tratatului de pace au fost examinate in Comisia Economica pentru
Balcani si Finlanda, prezidata de Josef Korbel (Cehoslovacia), intre 16
august si 10 octombrie 1946. Ele vizau in principal: a) sa nu se prevada
restituirea bunurilor al caror transfer s-a efectuat in virtutea unor acorduri
comerciale sau tranzactii directe incheiate de guvernul roman sau de
cetatenii sai cu autoritatile si locuitorii teritoriilor ocupate de Puterile
Axei, dat fiind ca asemenea transferuri n-au putut sa fie facute prin forta
sau constrangere; b) sa nu fie restituit materialul rulant strain, fara
recuperarea corespunzatoare a materialului romanesc (pe reteaua
nationala se aflau 178 locomotive si 42.000 vagoane provenind din tarile
aliate, iar in strainatate se gaseau 274 locomotive si circa 26.000 vagoane
romanesti); c) bunurile pe care Puterile Axei le-au ridicat cu forta de pe
teritoriul uneia din Natiunile Unite si care, ulterior, au fost transmise
Romaniei contra plata, sa nu fie restituite "in buna stare", cum se inscria
in proiect, ci "in starea care se afla".372
Clauzele economice aveau o evidenta conotatie politica. in cele
38 de sedinte ale Comisiei economice, au fost supuse dezbaterii
numeroase propuneri si amendamente, formulate de Uniunea SudAfricana, Australia, Polonia, Statele Unite ale Americii, Franta, Marea
Britanie, Ucraina si alte tari, ca si cele doua documente prezentate de
guvernul roman.373
Foarte activa in dezbaterile partii economice a Tratatului de pace
cu Romania s-a dovedit delegatia Australiei, condusa de Herbert V. Ewat,
care a propus: a) sa nu se stabileasca suma reparatiilor datorate Uniunii
Sovietice; b) sa se amane examinarea acestei chestiuni pe timp de sase
luni; c) sa se creeze o comisie internationala cu imputernicirea de a stabili
plata reparatiilor; d) despagubirile sa fie platite in devize provenite din
export, si nu in marfuri. Combatand aceste propuneri, V.M. Molotov
arata ca ele "rastoarna complet traditiile armistitiului cu Romania", sunt
puse in slujba "acelora care au multi dolari si lire sterline", ducand, in

372 Valeriu Florin Dobrinescu, Romania si organizarea postbelica a

lumii (1945-1947), Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1988, p. 170.
373 Stefan Lache, Gheorghe Tutui, op. cit., p. 268-269.
ultima instanta, la zadarnicirea achitarii reparatiilor catre Uniunea
Sovietica.
Delegatia U.R.S.S. a sustinut clauzele economice din toate
proiectele tratatelor de pace cu urmatoarele argumente: a) reparatiile au
fost incluse in conventiile de armistitiu, care au fost pe larg discutate cu
reprezentantii S.U.A. si Marii Britanii; b) prin aceste reparatii, se acorda
Uniunii Sovietice satisfactia ca tarile care au participat, alaturi de
Germania, la razboi, nu au ramas nepedepsite.374
O alta problema care a suscitat vii discutii in cadrul Comisiei
Economice pentru Balcani si Finlanda se referea la concesiunea petroliera
anglo-americana din Romania. Delegatul sud-african, Parminster, a
propus un amendament prin care sa se asigure ca interesele angloamericane
nu vor fi afectate de reparatiile platite de Romania Uniunii
Sovietice. impotriva acestui amendament, care a fost sprijinit si de catre
reprezentantul britanic, s-a pronuntat delegatul Ucrainei, dupa care s-a
ridicat sedinta, fara a se mai trece la vot. Dupa surse sovietice, micile
puteri care solicitau amendamente, mai ales Australia, erau inspirate de "o
manopera britanica".375 Amendamentul sud-african cerea, la randul sau,
"preturi juste" pentru produsele livrate in Romania de companiile aliate.
Cehoslovacia, U.R.S.S. si Iugoslavia au fost de acord cu propunerea
franceza de a se amana discutia pana la primirea unor informatii
suplimentare. La 1 septembrie 1946, Comisia a adoptat articolul ce se
referea la totalul reparatiilor - 300 milioane dolari, platibili in decurs de
opt ani.
La 10 septembrie 1946 s-a aprobat o propunere britanica prin
care se adauga o clauza privind protejarea proprietatilor si a drepturilor
evreilor din Romania.376 A doua zi, delegatia engleza a cerut ca interesele
strainilor din Romania sa se bucure de aceleasi avantaje ca inainte de
razboi. Propunerea a intampinat opozitia delegatiei sovietice, pe motiv ca
aceasta ar limita dreptului guvernului roman de a face acele legi pe care le
crede de cuviinta pentru viata economica a tarii.377
374 V.M. Molotov, Probleme de politica externa. Discursuri si
declaratii, aprilie 1945-iunie 1948, Editura de Stat, Bucuresti, 1951, p. 145-159.
375 ,,Buletin britanic de informatii", nr. 50, 30 august 1946, p. 1-2.
376 ,,Buletin britanic de informatii", nr. 60, 11 septembrie 1946, p. 3.
377 Ibidem, nr. 62, 13 septembrie 1946, p. 5.
Numeroase controverse a provocat problema Dunarii. Proiectul
tratatului de pace cu Romania fusese inaintat Conferintei de pace fara ca
ministrii de externe ai Marilor Puteri sa ajunga la un acord asupra clauzei
privind navigatia pe Dunare. in Comisia Economica pentru Balcani si
Finlanda, Statele Unite, Anglia si Franta au propus inserarea in tratat a
unui articol privind controlul international al Dunarii si convocarea unei
conferinte pentru stabilirea regimului de navigatie pe marele fluviu

european. Dupa dezbateri, s-a adoptat o propunere franceza, care

prevedea: 1) navigatia pe Dunare va fi libera si deschisa, in conditii de
completa egalitate, supusilor, vaselor comerciale si marfurilor statelor; 2)
convocarea unei conferinte menite sa stabileasca statutul international al
Dunarii.
Concluzia principala ce se desprinde din confruntarile de la Conferinta de
pace in aceasta importanta problema este aceea ca S.U.A. nu erau dispuse sa
renunte la intentia de a participa la reglementarea postbelica a regimului Dunarii,
dupa cum Franta si Marea Britanie nu intelegeau sa se gaseasca la sfarsitul unui
razboi din care iesisera invingatoare cu mai putine prerogative si pozitii decat
detinusera in perioada antebelica. Mai putin se gandeau insa reprezentantii
marilor puteri la drepturile si interesele statelor riverane mici si mijlocii, atat de
frecvent nesocotite sau incalcate sub pretextul libertatii neingradite de navigatie si
egalitatii de tratament pe fluviile internationale.
Dezideratele romanesti supuse atentie forumului pacii de la Paris
au intrunit adeziunea opiniei publice, a personalitatilor vietii stiintifice si
culturale. in acelasi timp, a fost primit cu durere tratamentul nedrept
aplicat Romaniei de Puterile Aliate si Asociate. "Luati cu sila intr-o
tabara straina - scria George Calinescu - noi aparem acum ca adversari,
desi noi am fost si ramanem prieteni ai Aliatilor, si fiindca se vorbeste de
sateliti, noi, sateliti ai Germaniei n-am fost niciodata, fiindca n-am trait
mecanic in orbita ei. Traiectoria noastra traditionala este in jurul Aliatilor
si aventura noastra proaxista a fost o scurta iesire din orbita canonica.
Conferinta de Pace va simti, speram, acest adevar batator la ochi."378
Din analiza activitatii desfasurate de delegatia romana la
Conferinta de pace rezulta ca o serie de revendicari romanesti indreptatite
nu au fost acceptate datorita deciziei marilor puteri aliate de a insera, in
toate proiectele tratatelor de pace, prevederi identice si de a nu reveni
asupra redactarii initiale decat cu asentimentul unanim al U.R.S.S.,
S.U.A., Marii Britanii si Frantei. Italia, Romania, Bulgaria, Ungaria si
378 "Natiunea", nr. 130, din 28 august 1946.
Finlanda erau privite global, de regula nediferentiat, in pofida situatiei lor
economice si politice anterioare, diferita, ca si a problemelor cu care ele
se confruntau, in multe privinte, de asemenea, diferite. in aceste conditii,
chiar daca unele delegatii recunosteau justetea cererilor romanesti, ele
socoteau ca acestea nu pot fi acceptate, intrucat modificarea proiectului
Tratatului de pace cu Romania antrena o schimbare in text in toate
celelalte tratate. Tinand cont de aceasta orientare, ca si de cerinta
delegatiei sovietice de a aborda prevederile din Proiectul de tratat de pace
care vizau in mod exclusiv relatiile romano-sovietice numai in cadrul
unor discutii bilaterale, nu au fost formulate observatii la unele parti
foarte importante din Proiect.
VIII.3. Opozitia si exilul apara interesele Romaniei
La scurt timp dupa deschiderea Conferintei de pace, si-au definit
atitudinea privind proiectul Tratatului de pace cu Romania si partidele de
opozitie, care au adoptat, in unele probleme importante, pozitii identice

cu cele ale Guvernului. "La Conferinta de pace - arata Iuliu Maniu intr-o
declaratie facuta B.B.C.-ului, la 8 august 1946379 - Marile Puteri au
prezentat un proiect de Tratat de pace cu tara noastra, care nicidecum nu
corespunde intereselor si demnitatii romanesti." Multe din stipulatiile
concrete ale proiectului de tratat - sublinia presedintele P.N.T. - "sunt
injuste si, in orice caz, foarte apasatoare pentru Romania"; iar unele vin in
contradictie cu prevederile Armistitiului din septembrie 1944, cu
principiile Cartei Atlanticului si ale Cartei Natiunilor Unite. "Romania
este tratata ca un stat inamic, pierde averi imense, pierde teritorii
insemnate si trebuie sa suporte dezavantaje economice catastrofale." Prin
noile trasari de frontiere - arata Iuliu Maniu - "peste 2.000.000 de romani,
care sunt in continuitate geografica cu tara noastra, sunt lasati in afara de
hotarele Romaniei; ceea ce constituie o imprejurare care nu este de natura a
promova pacea si evolutia normala a raporturilor internationale".
"Clauzele economice si financiare cuprinse in proiectul de tratat - sublinia
liderul P.N.T. - sunt pentru Romania nedrepte. Din ele ar rezulta pauperizarea
tarii, deruta financiara si neputinta de refacere din punct de vedere economic.
Niciun guvern roman, care face o chestie de constiinta din salvgardarea
intereselor nationale contractate, nu ar putea sa le accepte. Aceste clauze sunt atat
379 Romania. Viata politica in documente. 1946, Arhivele Statului din
Romania, Coordonator Ioan Scurtu, Bucuresti, 1996, p. 307-313.
de numeroase si atat de complicate, incat nu pot fi examinate in cadrul restrans al
unor declaratii".
in acest sens, se aminteste ca "pentru Romania nu se stabileste
niciun drept de despagubire de la Germania si nici nu se prevede dreptul
Romaniei de a compensa pretentiunile pe care le are fata de Germania, ca
si despagubirile de razboi la care ar avea dreptul, cu bunurile germane
aflatoare in Romania, acestea fiind destinate pentru alte acoperiri, cu toate
ca Germania a pricinuit foarte importante pagube Romaniei dupa
armistitiu. De asemenea, este nedrept ca pagubele de razboi pricinuite de
agresiunea Ungariei si de razboiul purtat de ea alaturi de Germania pe
teritoriul nostru, precum si daunele suferite de Romania de pe urma
dictatului de la Viena, declarat nul si neavenit, sa nu fie acoperite prin
bunurile maghiare aflate pe teritoriul Romaniei"380.
Alte observatii critice ale liderului opozitiei priveau prezenta
militara sovietica pe teritoriul Romaniei, considerata ca fiind "un element
de neliniste si suspiciune"; nedreptatea facuta Romaniei de catre Marile
Puteri prin refuzul de a i se acorda cobeligeranta, cu toate ca "vitejia
armatei romane a fost recunoscuta si preamarita"381. in acelasi sens,
P.N.L (Bratianu) isi exprima regretul ca Romania, desi a luat parte activa
la razboi, alaturi de Natiunile Unite, era trecuta in randul satelitilor
Germaniei si, din aceasta cauza, in tratat au fost incluse prevederi
economice deosebit de grele.
La Paris a actionat, paralel cu delegatia oficiala a Romaniei, un
grup de fosti ministri de externe si diplomati - Grigore Gafencu,
Alexandru Cretzianu, Constantin Visoianu, Grigore Niculescu-Buzesti,

Viorel V. Tilea, Nicolae Petrescu-Comnen s.a. - care, in acord cu liderii

opozitiei, indeosebi cu Iuliu Maniu, au avut intalniri cu delegati si experti
straini prezenti la conferinta, au inaintat memorii, note, scrisori, au
acordat interviuri si au publicat numeroase articole in presa occidentala,
sustinand deseori puncte de vedere asemanatoare cu cele ale delegatiei
oficiale.
"Nu este de ajuns - se releva intr-unul din aceste documente - ca
Tratatul de pace sa stabileasca independenta Romaniei si dreptul de a-si
exprima liber vointa nationala. Trebuie sa i se asigure printr-un control
international ca un lucru formal sa fie tradus intr-o stare de fapt. O
380 Ibidem, p. 312.
381 Idem, p. 313.
reintoarcere la regimuri totalitare trebuie impiedicata prin garantarea de
catre o comunitate internationala a libertatii individuale, de cuvant, de
presa etc. O tara nu poate fi considerata independenta atat timp cat se afla
sub ocupatia altei puteri. Recunoasterea independentei Romaniei nu are
valoare atat timp cat o alta putere are dreptul sa-si mentina trupe pe
teritoriul ei, chiar daca ar fi sub pretextul mentinerii liniilor de
comunicatie cu alta tara ocupata"382.
Prin memoriul intitulat Romania in fata Conferintei de pace,
depus la 9 august 1946, se cerea: restabilirea suveranitatii si autoritatii
statului roman asupra intregului teritoriu national; asigurarea independentei
economice si a libertatii relatiilor economice internationale;
solutionarea echitabila a problemei reparatiilor de razboi, pentru a permite
asanarea vietii economice romanesti; garantarea internationala a libertatii
de navigatie pe Dunare; repatrierea prizonierilor de razboi, care se aflau
inca in U.R.S.S., intr-un termen fixat cu precizie.383
intr-un alt memoriu, intitulat Observatii asupra Tratatului de
pace cu Romania, remis Consiliului ministrilor de externe de Grigore
Gafencu, la 7 octombrie 1946384, reluandu-se problema cobeligerantei, se
concluziona ca, refuzand sa acorde Romaniei un asemenea statut, Marile
Puteri privesc Romania ca pe "o simpla tara invinsa si care a capitulat
fara conditiuni; trecand astfel cu vederea asigurarile date poporului roman
si diferite declaratii aliate, care-i recunosc, in mod expres, contributia la
victoria comuna".
Referindu-se la primele articole ale proiectului de tratat,
Memoriul arata: "Se ajunge la concluzia ca drep-turile suverane ale
natiunii romane vor deveni, dupa semnarea tratatului, si mai incomplete si
nesigure decat in perioada armistitiului. Lipsa de precizie din aceste texte,
prelungirea nelimitata a unor stari anormale, absenta oricarei reguli de
drept care sa poata stavili valul pasiunilor politice, toate acestea lasa
Romania la discretia oricarei Puteri care s-ar simti ispitita sa exercite
asupra Romaniei o dictatura unilaterala si nestanjenita. Astfel, tratatul de
382 Romania in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
op. cit., p. 253.
383 Stefan Lache, Gheorghe Tutui, La Roumanie et la Conference de la

Paix de Paris (1946), Editura Academiei, Bucuresti, 1987, p. 196.

384 Romania. Viata politica in documente. 1946, op. cit., p. 377-402.
pace pare sa stabileasca un statut al statului vasal, dand termenului de
satelit un sens juridic"385.
in aceeasi ordine de idei, in document se releva sentimentul de
continuitate, de staruinta intr-un efort politic, care "niciodata n-a facut
distinctie intre cauza Romaniei si cauza libertatii Europei, ingaduie
natiunii romane sa respinga cu hotarare epitetul de satelit care i-a fost
aplicat foarte pe nedrept. Ea nu-si da seama sa fi fost vreodata satelita,
deoarece chiar si in perioadele cele mai intunecate ale dominatiei
germane, ea nu a ratificat niciodata politica stapanitorilor ei vremelnici:
declaratiile de razboi ale Romaniei au fost facute cu calcarea Constitutiei,
fara aprobarea regelui, a natiunii, sau a Parlamentului. Primul act prin
care regele si natiunea au putut sa-si exprime din nou vointa a fost actul
liberator de la 23 august 1944, care a reluat firul politicei romanesti"386.
in privinta reglementarilor teritoriale, Memoriul, dupa ce
exprima satisfactia fata de hotararea privind restabilirea frontierei apusene
a Romaniei, arata ca, in textul proiectului de tratat de pace, "natiunea
romana nu va mai gasi alte motive de bucurie" si se exprima regretul ca
"tratamentul ce i se aplica este chiar mai sever decat cel aplicat altor state
invinse si ca independenta ei ramane neproteguita impotriva amenintarilor
care au mai deviat-o odata de la cursul normal al politicii sale."
in observatiile referitoare la Partea I. Frontiere (articolele 1 si 2),
se insista asupra amputarii grave a teritoriului Romaniei de dinainte de
razboi, argumentandu-se ca cesiunea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a
teritoriului Hertei, provincii care sunt romanesti din punct de vedere
istoric si etnic, "nu a fost rezultatul unui acord liber negociat", ci al unui
ultimatum, pe care guvernul roman l-a primit la 26 iunie 1940 si s-a vazut
silit sa-l accepte, "sub presiunea fortei si a violentei si in contra dreptului
si justitiei". Consfintindu-se aceasta cesiune, nu se tinea seama de
"dreptul de autodeterminare al natiunilor, astfel cum a fost proclamat in
Charta Atlanticului si in Charta Natiunilor Unite".
Spre deosebire de delegatia guvernamentala, "Grupul rezistentei"
din strainatate a abordat si problema trecerii Dobrogei de Sud la Bulgaria,
precizand ca aceasta fusese negociata, in 1940, sub presiunea exercitata
de puterile Axei asupra Romaniei, in timpul Arbitrajului de la Viena.
385 Ibidem, p. 380.
386 Idem, p. 378.
Confirmarea acestei cesiuni teritoriale - se releva in Memoriu - "ar fi un
exemplu unic al unei initiative a lui Hitler care sa fi fost aprobata de
Natiunile Unite".
in demersurile exilului, la capitolul independentei politice, s-a
cerut ca in Tratatul de pace cu Romania sa figureze "incetarea oricarei
ocupatiuni militare". Articolul 21 al proiectului tratatului de pace
prevedea retragerea in termen de 90 de zile dupa intrarea in vigoare a
tratatului a tuturor fortelor aliate din Romania, cu exceptia trupelor

sovietice necesare pentru mentinerea liniilor de comunicatie ale Armatei

Sovietice cu zona sovietica de ocupatie din Austria. Memoriul inaintat
Conferintei de Grigore Gafencu observa ca articolul in discutie nu
specifica efectivul trupelor pe care armata sovietica le putea mentine in
Romania, nici liniile de comunicatie care trebuia sa ii fie puse la
dispozitie; el dadea putinta U.R.S.S. de a continua, in fapt, desi sub un
titlu diferit, ocupatia militara a Romaniei.387
Romania era cu atat mai mult indreptatita sa ceara retragerea
imediata a trupelor straine de pe teritoriul sau, cu cat i se dadusera
asigurari formale, in aceasta privinta, cu prilejul negocierilor de armistitiu
de la Moscova, din septembrie 1944, cand s-a precizat, de catre
V.M. Molotov, in prezenta ambasadorilor S.U.A. si Marii Britanii, ca
trupele sovietice vor parasi teritoriul romanesc dupa incetarea ostilitatilor
impotriva Ungariei si a Germaniei. "Recunoasterea independentei
Romaniei" - se arata in Memoriul emigratiei politice din 29 iulie 1946 "nu va fi decat desarta, daca Tratatul de Pace ar recunoaste unei Mari
puteri dreptul de a mentine trupe in Romania, indiferent sub ce pretext, fie
chiar sub acela de a pastra liniile de comunicatie cu o alta tara ocupata."
intrucat Tratatul de pace urma sa prevada restabilirea suveranitatii
Romaniei pe intreg teritoriul national, era necesar sa se mentioneze
ca granicerii romani, organele politiei de frontiera si vamale isi vor relua
de indata atributiunile pe toata intinderea frontierelor romanesti.388
in declaratiile liderilor opozitiei, ca si in documentele inaintate
Conferintei de pace de reprezentantii exilului, independenta Romaniei era
conditionata de instituirea unui regim democratic sub garantia unui
387 Ibidem, p. 391.
388 Romanii in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
op. cit., p. 138.
control international. "Restaurarea independentei romanesti - se sublinia
in Memoriul din 29 iulie 1946389 - cere, in primul rand, sa se asigure
poporului roman posibilitatea de a-si exprima liber vointa nationala,
desemnandu-si, in mod liber, alesii, alegandu-si numai dupa vointa sa
guvernul care i se potriveste si dandu-si institutiile si legile care
corespund aspiratiilor sale nationale." Cu privire la campania electorala,
in curs de desfasurare, se solicita un "control international efectiv", care
sa impiedice denaturarea rezultatului alegerilor prin acte de violenta sau
prin imixtiuni ilicite. in mod concret, se cerea sa se supravegheze:
"a) daca prevederile legii electorale permit libera exprimare a vointei
populare; b) daca toate partidele autorizate pot dispune in masura egala de
mijloacele de propaganda (publicari de ziare, scutite de orice cenzura
guvernamentala sau sindicala; folosirea mijloacelor de publicitate: radio,
afise, manifeste electorale); c) daca alegerile se efectueaza intr-o ordine
lipsita de orice falsificare, de orice presiune sau de orice teroare."
Redresarea economica a Romaniei era legata, in documentele
exilului, de problema reconstructiei ansamblului economiei europene prin
cooperare generala cu marile puteri industriale si financiare occidentale.

Pentru Romania, era esential sa se stabileasca relatii economice pe baza

"clauzei natiunii celei mai favorizate", evitandu-se folosirea "clauzei
vecinatatii", care includea un principiu de exclusivism contrar ideilor
liberale dupa care se calauzeau democratiile occidentale. in lumina celor
de mai sus, se cerea reconsiderarea acordurilor economice si de colaborare
incheiate cu U.R.S.S., la 8 mai 1945, pe baza carora se creasera
societatile mixte romano-sovietice, denumite "sovromuri", in toate domeniile
importante ale economiei romanesti: agricultura, industriile - metalurgica,
petrolifera, forestiera, alimentara, textila etc. - si care marcau, in
realitate, instrainarea a 50% din proprietatea romaneasca, fata de un aport
sovietic mult mai putin important.
389 Ibidem, p. 125-152. Memoriul, purtand data de 29 iulie 1946, insotit
de patru anexe si sase harti, a fost prezentat Conferintei in limbile engleza si
franceza. Volumul in limba franceza a fost tiparit in Elvetia, la Imprimerie
fdrative S.A. Berne, sub titlul La Roumanie devant la Confrence de Paix.
Paris. 1946, Anexele erau: I. Frontiera occidentala a Romaniei; II. Problema
Dunarii; III. Executarea clauzelor economice si financiare ale Conventiei de
Armistitiu; IV. Documente privind pozitia internationala a Romaniei in perioada
armistitiului. in limba romana, lucrarea a aparut, in 1998, la Editura Sagittarius;
ingrijirea volumului, prefata si traducere de dr. Ioana Maria Ionescu.
Concesionarea acordata diferitelor sovromuri asupra aeroporturilor,
instalatiilor portuare, fluviale si maritime romanesti atragea dupa
sine consecinte economice, politice si militare. Considerand ca acordurile
economice din 8 mai 1945 au fost incheiate sub un regim provizoriu de
ocupatie militara, Memoriul solicita ca Tratatul de pace sa constate, in
mod formal, ca acordurile respective nu erau valabile decat pentru
perioada armistitiului si nu puteau angaja viitorul Romaniei.
Pentru a permite Romaniei sa-si redobandeasca libertatea
necesara reconstruirii economiei si participarii eficiente la economia
mondiala, se cerea ca Tratatul de pace cu Romania sa prevada, de
asemenea, dezvoltarea raporturilor economice cu toate natiunile pe baza
unui principiu de egalitate, care sa excluda instituirea oricarui monopol
sau privilegiu. "Orice masura tinzand sa impiedice stabilirea unor
relatiuni economice normale intre Romania si Marile Puteri occidentale se sublinia in Memoriul exilului din 29 iulie 1946 - ar impiedica
reconstructia tarii si ar opri dezvoltarea ei economica. Izolarea economica
a unei zone in vederea crearii unei forme de autarhie regionala este de
altfel contrara ideii unei paci durabile, izolarea economica a creat
intotdeauna situatii anormale si a favorizat conflictele. Tratatul de Pace cu
Romania ar trebui deci sa mentioneze, in cadrul independentei generale,
principiul independentei economice si acela al libertatii relatiunilor
economice"390.
Demersurile exilului romanesc, indeosebi cele care puneau
problema Basarabiei, Bucovinei de Nord si Hertei, au provocat reactia
autoritatilor din tara si le-au adus autorilor lor eticheta de "tradatori ai
cauzei nationale".

La 29 iulie 1947, cand ministrul de interne, Teohari Georgescu, a

cerut in Parlament dizolvarea Partidului National-Taranesc, in
"Expunerea de motive" el va mentiona ca, inainte si in timpul Conferintei
de pace, Grigore Gafencu si grupul exilatilor romani s-ar fi situat pe o
"linie de tradare a intereselor nationale", prezentand memorii din partea
conducerii national-taraniste, "prin care se cerea nerecunoasterea delegatiei
romane la Conferinta, facand atmosfera impotriva Romaniei; a creat
390 Idem, p. 139.
greutati in tratativele de pace si, prin aceasta, a pus in pericol revenirea
Transilvaniei de Nord in hotarele Romaniei"391.
Opozitia si exilul romanesc exprimau interesele nationale, atat in
problemele economice, cat si in cele de natura politica, teritoriala, militara
etc., care faceau obiectul proiectului Tratatului de pace cu Romania.
VIII.4. Definitivarea si semnarea Tratatului de pace intre
Romania si Puterile Aliate si Asociate
La 10 octombrie 1946, incepand cu cea de-a 37-a sedinta
plenara, dezbaterile Conferintei privind Tratatul de pace cu Romania au
ajuns in faza finala. in aceasta sedinta, care a durat, de la orele 10,00 pana
noaptea la 1,40, au avut loc ultimele interventii cu caracter general, la
care au participat: senatorul Vandenberg, din partea S.U.A., V. Molotov,
seful delegatiei sovietice, Ernest Bevin, din partea Marii Britanii, Edward
Kardelj, seful delegatiei iugoslave, si generalul cehoslovac Heliodor Pika;
apoi s-a procedat la discutarea si votarea pe articole a proiectului
Tratatului de pace392.
Facand o apreciere asupra acestei dezbateri, in sedinta
Consiliului de Ministri din 19 octombrie 1946, Gheorghe Tatarescu arata:
"Sedinta aceasta plenara a fost o instanta care a facut un simplu act de
grefa, de inregistrare a hotararilor comisiunilor speciale: teritoriale,
politice, militare, economice, fara nicio discutiune. E drept, a avut loc un
simulacru de discutiune generala, care a durat o jumatate din sedinta
consacrata pentru intregul Tratat de pace cu Romania. Propriu-zis nu s-a
discutat Tratatul de pace cu Romania, din pricina senatorului american
Vanderberg, care a deplasat discutiunile in jurul chestiunii Dunarii.
391 Stelian Neagoe, op. cit., p. 478. La 29 octombrie 1947, Grigore
Gafencu nota in Jurnalul sau: "Ma intreb insa: care vor fi capetele de acuzare
impotriva mea? Nu am avut - dupa prabusirea nemtilor - niciun contact cu agenti
anglo-saxoni; toate legaturile mele erau pe fata, cu autoritatile oficiale si cu
reprezentantii lor diplomatici. Toata actiunea mea era, de asemenea, fatise: am
aparat ideile mele prin carti, reviste, conferinte, articole si memorii publice. Nu
am avut nimic de ascuns. Corespondenta mea cu cei din tara a fost redusa; nu am
atatat niciodata niciodata la razvratire; ba, dimpotriva, intotdeauna am dat
sfaturi de cumintenie si de rabdare" (Grigore Gafencu, Politica in exil: 19421957, op. cit., p. 36).
392 Recueil des Documents de la Confrence de Paris, Palais du
Luxembourg. 29 Julliet - 15 octobre 1946. Tome IV, p. 145-196.
Delegatul american s-a marginit sa faca observatiuni cu privire la chestiunea

Dunarii si intreaga chestiune a gravitat in jurul acestei

chestiuni"393.
incheiate la 15 octombrie 1946, lucrarile Conferintei de pace de
la Paris au depasit, prin durata lor, toate calculele initiale, dar nu au
satisfacut sperantele popoarelor. De altfel, Conferinta era chemata sa
adopte numai recomandari, si nu decizii definitive. Carentele ei au
rezultat, in principal, din neintelegerile dintre marile puteri - exprimate,
de data aceasta, la dimensiuni mult mai mari decat pana atunci -, care au
antrenat, de o parte sau de alta, si alte state, neintelegeri ce s-au repercutat
negativ asupra celorlalte state. Ministrul de externe al Marii Britanii,
Ernest Bevin, mentiona ca, in cadrul Conferintei, s-a manifestat tendinta
fiecarui ministru de externe de a tine mai mult seama de propriul interes
national si aprecia ca rezultatele ulterioare ale deliberarilor privind
tratatele de pace vor fi conditionate de masura in care marile puteri vor fi
dispuse "sa recunoasca interesele legitime ale celorlalti si sa le
subordoneze propriilor interese."394
Un sondaj efectuat la incheierea lucrarilor Conferintei de pace in
randul ziaristilor din 27 de tari arata ca numai o treime dintre acestia
apreciau ca dezbaterile din capitala Frantei "au reprezentat un succes".395
Tratatul de pace dintre Romania si Puterile Aliate si Asociate definitivat de Consiliul ministrilor de externe ai U.R.S.S., S.U.A.,
Marii Britanii, Frantei si Chinei, reunit la New York, intre 4 noiembrie si
11 decembrie 1946 - a mentinut, in esenta, textul adoptat la Paris. Au fost
aduse, totusi, unele modificari in favoarea Romaniei: suprimarea
legislatiei romanesti in masura in care nu cuprindea discriminari
impotriva cetatenilor Natiunilor Unite era lasata la latitudinea guvernului
roman; despagubirile pentru prejudiciile produse supusilor Natiunilor
Unite pe teritoriul Romaniei erau fixate la 66% (fata de 75%, cum se
propusese la Paris); bunurile ramase de la victimele persecutiilor rasiale
reveneau organizatiilor evreiesti din Romania, si nu unor organizatii
internationale, cum se prevedea in textul adoptat la Paris.
393 Romanii in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
op. cit., p. 294-295.
394 "Universul" din 24 noiembrie 1946.
395 H. Nicholson, Peace machine at Paris. Succes, Failure or Farce,
"Foreign Affairs", 1947, no. 2, p. 190.
La 10 februarie 1947, Tratatul a fost semnat, tot la Paris, iar la
23 august 1947, Parlamentul roman a hotarat, in unanimitate, ratificarea
lui. Instrumentele de ratificare ale tratatelor de pace cu Romania,
Bulgaria, Ungaria si Finlanda au fost depuse la Moscova, la
15 septembrie 1947. incepand de la aceasta data, tratatul de pace intre
Romania si Puterile Aliate si Asociate a intrat in vigoare. El statua o noua
baza juridica pentru evolutia relatiilor internationale ale Romaniei.
Anularea Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, si promisiunea de
sprijinire a cererii de admitere in Organizatia Natiunilor Unite erau
aproape singurele satisfactii oferite natiunii romane. in rest, clauzele

teritoriale, politice, economice, militare ale Tratatului de pace consemnau

o mare nedreptate facuta poporului roman, o violare a suveranitatii sale si
a normelor dreptului international.
Retrospectiva aranjamentelor de pace din anii 1945-1947 pune in
lumina eforturile remarcabile ale diplomatiei Bucurestilor pentru apararea
drepturilor si intereselor fundamentale ale poporului roman. Erau
continuate astfel traditiile unei scoli politico-diplomatice cu adanci
radacini in istoria Romaniei.
IX. RELATIILE INTERNATIONALE ALE ROMaNIEI
iN PERIOADA 1947-1964
IX.1. Conditiile internationale ale instaurarii regimului
socialist totalitar
La cumpana anilor 1947-1948, incepe o noua etapa a istoriei
poporului roman care dureaza patru decenii - etapa socialist totalitara sau
comunista, cum mai este numita ea in limbajul obisnuit. in aceasta etapa,
Romania s-a angajat pe calea unor transformari structurale, profunde, in
toate domeniile. Aceste transformari, care au dat societatii romanesti o
noua fizionomie, s-au produs intr-un climat international dominat de un
accentuat bipolarism: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica,
devenite superputeri, actionau, fiecare, in functie de raspunderile conferite
de suprematia lor militara, ca si de interesele lor strategice. Relatia dintre
cei doi protagonisti - amestec permanent de complicitate si rivalitate - a
modelat viata politica in Europa si in lume in intreaga perioada a
"razboiului rece".
Conflagratia din anii 1939-1945 a lasat aproape intact un sistem
de relatii internationale in care echilibrul de putere si sferele de influenta
reprezentau o adevarata cheie de bolta. Cu toate ca se afla la marginea
marii confruntari dintre cele doua superputeri, Romania va plati scump
pretul acesteia. La 12 martie 1947, presedintele S.U.A., Harry Truman,
anunta in fata Congresului american doctrina care-i poarta numele si
aseza superputerea transatlantica "in tabara si in fruntea lumii libere",
constituita in cruciada impotriva "expansiunii tiraniei comuniste"396.
Presedintele Truman solicita Congresului S.U.A. alocarea unui fond de
400 milioane dolari pentru asistenta economica si militara Greciei si
Turciei, state amenintate prin pozitia lor geografica de influenta crescanda
sovietica. "Cred - afirma presedintele Truman in fata Congresului - ca
Statele Unite trebuie sa sustina popoarele libere care rezista incercarilor
de aservire din partea unor minoritati inarmate sau presiunilor venite din
exterior. Cred ca trebuie sa ajutam popoarele libere sa-si faureasca
destinele cu propriile maini". Astfel, doctrina Truman se nastea ca "o
sfidare la provocarile Moscovei"397.
La 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea Harvard,
secretarul de stat al S.U.A., George Marshall, schita un plan de
reconstructie economica a Europei - European Recovery Program
(E.R.P.), cunoscut sub numele de - "Planul Marshall", prin care se aloca
pentru 4 ani, incepand din 1948, suma de 17 miliarde de dolari drept

ajutor american; Planul avea drept scop - preciza initiatorul sau "renasterea unei economii mondiale sanatoase pentru a permite stabilirea
de conditii politice si sociale propice institutiilor libere. O asemenea
asistenta nu trebuie furnizata in transe, pe masura ce crizele izbucnesc:
ajutoarele pe care guvernul nostru le va pune la dispozitie pentru viitor nu
trebuie sa fie simple paliative, ci trebuie sa aduca o vindecare reala. Orice
guvern care va fi dispus sa ne ajute in acest scop va gasi liderii americani
dispusi sa colaboreze. Orice guvern care va manevra pentru a paraliza
redresarea altor state nu se poate astepta la un ajutor din partea
noastra"398.
Planul Marshall, in care isi gasea materializarea doctrina
Truman, avea sa constituie o adevarata piatra de hotar in cristalizarea
raporturilor dintre Est si Vest, mai bine zis in angajarea definitiva a
acestor raporturi pe fagasul "razboiului rece". Ca si in alte imprejurari,
396 Harry Truman, Mmoires, vol. II, Annes d`preuve et d`esprances,
1. L`alliance atlantique, 1946-1950, Paris, Plon, 1956, p. 118.
397 Constantin Vlad, Diplomatia secolului XX, Fundatia Europeana
Titulescu, Bucuresti, 2006, p. 288-294.
398 Le monde contemporaine 1914-1945, Bordas, Paris, 1980, p. 381.
Apud Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria lumii in texte. De la inceputuri
pana in zilele noastre, Universitas, Editura Teora, p. 319.
diplomatia, de ambele laturi ale "Cortinei de fier", stabilea aliniamentele
dincolo de care nu se putea trece, crea structuri si mecanisme, inclusiv de
ordin juridic, care aveau s-o incorseteze timp de decenii, limitandu-i
potentialitatile specifice de flexibilitate, capacitatea de acomodare a
intereselor si pozitiilor partilor, prin negociere si compromis.
Guvernul roman a refuzat invitatia guvernelor britanic si francez
de a participa la Conferinta de la Paris din 12-15 iulie 1947 privind
redresarea economica europeana, prin acordarea de credite americane conform Planului Marshall -, declarand ca "nu poate sa colaboreze la o
actiune pe care o considera neeficienta pe planul economic si
primejdioasa pe planul politic"399. Raspunsul guvernului de la Bucuresti,
semnat de vicepremierul si ministrul de externe Gheorghe Tatarescu,
invoca faptul ca organizarea la care Romania era chemata sa participe "va
duce fatal la rezultate care vor insemna, pe de o parte, o stirbire a
independentei pe care tarile Europei vor si trebuie sa o pastreze cu privire
la politica lor economica, iar pe de alta parte, o imixtiune in afacerile
interne ale acestor tari. Pe de alta parte, orice plan de redresare economica
europeana nu-si poate atinge telurile decat daca se sprijina pe colaborarea
tuturor tarilor de pe continent si daca se sprijina in primul rand pe
colaborarea Uniunii Sovietice." in consecinta, se aprecia ca "organizarea
Vestului cu izolarea Estului continentului nu poate fi o operatiune fericita
nici pentru redresarea economica a Europei si nici pentru statornicirea
increderii si pentru consolidarea pacii lumii"400. La fel au procedat, la
indicatia Kremlinului, si celelalte state europene din zona de influenta
sovietica.

Tendinta diplomatiei americane de concentrare a eforturilor

pentru oprirea expansiunii sovietice in domeniile economic si politic a
dus la faimoasa strategie de containment ("stavilire", "ingradire"), lansata
in iulie 1947, la sugestia diplomatului George F. Kennan, care i-a dat si
denumirea.
Conflictul Est-Vest nu mai era perceput ca o simpla lupta intre
doua puteri mondiale, intre care ar fi fost principial posibil un echilibru, ci
din ce in ce mai mult ca o lupta pentru existenta intre doua sisteme
sociale, care se putea sfarsi numai cu o victorie sau cu o infrangere.
"Miopia conducerii sovietice legata de grija fata de mentinerea
neingradita a unui sistem dictatorial, in 1947/1948, ca si miopia din
1945/1946 a conducerii americane, care a dorit sa foloseasca principiile
liberale in toata lumea, au facut ca procesul de impartire a lumii sa devina
definitiv"401.
399 Romania - Viata politica in documente. 1947, Coordonator Ioan
Scurtu, Bucuresti, 1994, p. 184.
400 Ibidem.
401 Wilfried Loth, impartirea lumii. Istoria razboiului rece 1941-1955,
Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997, p. 167.
Interventia sovietica in viata interna a Romaniei, ca si in cea a
altor state aflate in zona sa de dominatie, a devenit tot mai energica. in
septembrie 1947, s-a desfasurat Conferinta de la Szklarska Porba
(Polonia) a reprezentantilor partidelor comuniste din noua state europene
(Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Italia, Iugoslavia, Polonia, Romania,
Ungaria si U.R.S.S.), la care s-a decis constituirea Biroului Informativ al
Partidelor Comuniste si Muncitoresti - Kominform, organizatie politicoideologica
supranationala, insarcinata "cu organizarea schimbului de
experienta si, in caz de nevoie, cu coordonarea activitatii partidelor
comuniste pe baza de acord reciproc"402. Partidul Comunist Roman a fost
reprezentat la Conferinta de Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker si Iosif
Chisinevschi. Cu acel prilej, Andrei A. Jdanov, delegatul P.C.U.S., a
prezentat un raport politic general intitulat Despre situatia generala
internationala, in care se mentiona pentru prima oara existenta a doua
lagare inamice in Europa ("imperialist si antidemocratic" si
"antiimperialist si democratic"), cerandu-se, in acelasi timp, accelerarea
procesului de trecere a tarilor de "democratie populara" la socialism,
eliminarea reprezentantilor burgheziei din structurile puterii, unificarea
partidelor muncitoresti, instaurarea "regimului dictaturii proletariatului" si
adoptarea unor programe de transformari economico-sociale radicale.
Liderii comunisti de la Bucuresti au actionat cu promptitudine pe
baza orientarilor Kominformului. Activitatea politica a opozitiei este tot
mai mult ingradita; lideri national-taranisti si national-liberali sunt arestati
si tinuti in inchisori, adesea fara forme legale si fara judecata. Multi
romani si-au cautat salvarea peste hotare, pentru a nu cadea victima
represiunii. Guvernele S.U.A. si Marii Britanii s-au limitat la trimiterea
unor note de protest guvernului roman, care le-a respins. in fond, fortele

democratice de opozitie din Romania erau abandonate de catre marile

democratii occidentale, care, dincolo de declaratii si atitudini formale,
respectau aranjamentele adoptate impreuna cu U.R.S.S. privind
impartirea sferelor postbelice de influenta.
IX.2. Instaurarea modelului sovietic de totalitarism
La 6 noiembrie 1947, ministrii apartinand gruparii liberale
conduse de Gheorghe Tatarescu sunt obligati sa demisioneze, locul lor
fiind luat de: Ana Pauker la Ministerul de Externe, Vasile Luca la
402 in iunie 1948, Partidul Comunist din Iugoslavia a fost exclus din
Kominform, cauzele acestei excluderi fiind altele decat cele propagate pe cai
oficiale. Neintelegerile dintre Tito si Stalin de dupa razboi - principalul motiv al
schismei sovieto-iugoslave - au izbucnit in urma planului conceput de Tito si
Dimitrov de a crea o federatie a statelor din Sud-Estul Europei dupa modelul
U.R.S.S., in care urma sa intre si Romania - alt element care l-ar fi
putut determina pe Gheorghiu-Dej sa accepte sarcina de a citi raportul de
excomunicare a Partidului Comunist Iugoslav din Kominform.
Ministerul de Finante, Theodor Iordachescu la Lucrari Publice si Stanciu
Stoian la Departamentul Cultelor. La 24 decembrie 1947, Emil Bodnaras
a fost numit ministru al Apararii Nationale.
La 30 decembrie 1947, Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu-Dej
i-au cerut regelui Mihai, sub forma ultimativa, sa semneze Actul de
abdicare, atragandu-i atentia, "in mod confidential", ca erau fortati sa
recurga la aceasta masura "deoarece monarhia, un anacronism politic in
zona de influenta sovietica, nu mai putea fi tolerata ... Cu mare strangere
de inima si pentru a cruta natiunea de sacrificii inutile, Regele s-a retras
intr-o camera alaturata si a semnat actul de abdicare. Din acel moment si
pana la trecerea peste frontiera, trei zile mai tarziu, Regele a fost sub paza
voluntarilor din divizia Tudor Vladimirescu"403.
in aceeasi zi de 30 decembrie, Adunarea Deputatilor, luand act
de abdicarea regelui, a adoptat "Legea pentru constituirea statului roman
in Republica Populara Romana" (R.P.R.) si a numit un prezidiu al
Republicii, compus din: Constantin I. Parhon, presedinte, Mihail
Sadoveanu, Stefan Voitec, Gheorghe C. Stere si Ion Niculi, membri404.
Actul abolirii monarhiei este considerat in propaganda comunista
a timpului inceputul "revolutiei democrat-populare", o "mare victorie a
clasei muncitoare si a aliatului ei principal - taranimea muncitoare asupra
claselor exploatatoare". Republica Populara Romana era definita si ca
"o forma a dictaturii proletariatului".
Momentul urmator al instaurarii totalitarismului de tip sovietic a
fost realizarea partidului unic prin contopirea P.S.D. cu P.C.R. pe baza
unei platforme intemeiate pe "principiile marxism-leninismului",
adoptata de conducerile celor doua partide si data publicitatii la
13 decembrie 1947. Acest document preciza ca "Partidul Unic
Muncitoresc are ca sarcina imediata lupta pentru consolidarea
democratiei populare in Romania", iar scopul sau final "este infaptuirea
societatii socialiste - prima faza a comunismului". in domeniul politicii

externe, platforma prevedea: a) dezvoltarea de bune relatii cu toate tarile

care respecta independenta si suveranitatea popoarelor; b) "relatii de
stransa amicitie si colaborare in toate domeniile" cu U.R.S.S. considerate a fi "baza politicii externe a Romaniei"; c) intarirea si
dezvoltarea relatiilor de prietenie, colaborare si ajutor reciproc "cu tarile
democratiei noi" din vecinatatea Romaniei; d) indeplinirea unui rol "de
factor activ in lupta popoarelor impotriva imperialismului si solidaritate
frateasca cu victimele politicii imperialiste"405.
Partidul unic, care si-a luat numele de Partidul Muncitoresc
Roman (P.M.R.), avea in randurile sale circa 1.000.000 de membri.
Primul sau Congres (21-23 februarie 1948) l-a ales in calitate de secretar
403 Mircea Ioanitiu, Amintiri si reflectiuni, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1993, p. 104.
404 "Monitorul Oficial", nr. 300 bis din 30 decembrie 1947.
405 Romania - Viata politica in documente 1947, op. cit., p. 227-235.
general al C.C. al P.M.R. pe Gheorghe Gheorghiu-Dej si a enuntat
coordonatele principale ale evolutiei Romaniei pe "calea socialismului",
urmand modelul sovietic. Un obiectiv esential inscris in Rezolutia
Congresului era "lichidarea inapoierii economice a Romaniei si
transformarea ei intr-o tara industrial-agrara, inaintata"406.
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Nationala (M.A.N.),
constituita in urma alegerilor parlamentare din 28 martie 1948, a adoptat
o noua Constitutie, care definea Romania ca "stat popular, unitar,
independent si suveran" si prevedea modalitatea de exercitare a puterii
"prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct si
secret"407. Spre deosebire de Constitutia din 1923, care se baza pe
principiul separarii puterilor in stat, Constitutia R.P.R. inscria principiul
potrivit caruia Marea Adunare Nationala (M.A.N.) exercita intreaga
putere, este organul suprem al puterii de stat si totodata unicul organ
legislativ; celelalte ramuri ale puterii ii erau subordonate si functionau sub
controlul acesteia. Prezidiul M.A.N. era organul suprem al puterii de stat
cu activitate permanenta; atributiile sale erau cele ale sefului statului, mai
putin conducerea fortelor armate; el erau de fapt emanatia M.A.N., avand
rol reprezentativ.
Noua Lege fundamentala enunta principiul: "Cand interesul
general cere, mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare,
care sunt proprietate particulara a persoanelor fizice sau juridice, pot
deveni proprietatea Statului, adica bun al poporului, in conditiunile
prevazute de lege". Aplicarea acestui principiu a dus la schimbarea
radicala a structurii economice si a relatiilor sociale din Romania: s-a
inceput cu nationalizarea principalelor mijloace de productie din domeniul
industriei, comertului si institutiilor bancare, in iunie 1948, urmata de
trecerea la colectivizarea agriculturii, in martie 1949. S-au constituit
gospodariile agricole colective dupa modelul sovietic al colhozurilor.
Administratia centrala si locala, justitia, armata si politia s-au
modificat si ele dupa modelul preexistent sovietic. De asemenea, stiinta,

invatamantul, cultura se subsumau aceluiasi model. La 8 septembrie 1950

se adopta Legea pentru raionarea administrativ-teritoriala a tarii, care este
impartita in 28 de regiuni, 177 de raioane, 148 de orase si 4.052 de
comune. Atat aceasta lege, cat si Legea pentru infiintarea sfaturilor
populare ca organe locale ale puterii de stat, adoptata in aceeasi zi, copiau
modelul sovietic.
Ignorarea si suprimarea valorilor traditionale, prin diverse
mecanisme juridice si represive, au permis politizarea din ce in ce mai
accentuata a tuturor aspectelor vietii spirituale a poporului roman. S-a
ajuns astfel la structurarea regimului leninist-stalinist, "de represiune
406 Rezolutia Congresului Partidului Muncitoresc Roman.
21-23 februarie 1948, in "Scanteia", nr. 1055 din 25 februarie 1948.
407 Constitutia Republicii Populare Romane, Legea nr. 14, in
"Monitorul Oficial", nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
politica institutionalizata", avand "ca rezultat privarea oamenilor de
drepturile civile si politice, in schimbul unor realizari economice si
sociale"408.
incepand din 1948, represiunea devine extrem de dura, lovind o
mare parte a vechii elite politice, culturale si militare, participanti la
rezistenta anticomunista; au cazut victime sute de mii de oameni
nevinovati, "dusmani de clasa" - tarani, membri ai partidelor istorice, ai
Miscarii legionare, slujitori ai bisericilor ortodoxa, greco-catolica si
romano-catolica.
intre 1948-1953, societatea romaneasca va fi sovietizata "intr-un
ritm alert, incepand cu structurile statale, cu relatiile sociale, cu viata
economica si culturala", comunistii folosind in acest scop procedee
"precum dirijismul economic si terorizarea societatii prin norme juridicocivile
si administrative" care erau inspirate de cele sovietice, "avand ca
baza teoretica materialismul istoric adaptat la societatea rusa, iar acum si
la societatea romaneasca"409.
in august 1948 se infiinteaza Directia Generala a Securitatii
Poporului in cadrul Ministerului de Interne - dupa modelul politiei
politice sovietice - cu scopul "de a apara cuceririle democratice si de a
asigura securitatea Republicii Populare Romane contra dusmanilor din
interior si din exterior". in decembrie 1948, incepe la inchisoarea din
Pitesti "procesul de reeducare a detinutilor politici, in urma caruia
victimele represiunii erau silite sa devina tortionari. Pana in 1952, cand i
s-a pus capat, in cadrul fenomenului Pitesti au fost schingiuiti 780 de
studenti, alti 30 fiind ucisi"410. Zeci de mii de oameni au murit pe
santierul Canalului Dunare-Marea Neagra. Represaliile au cuprins si
propriile randuri ale partidului comunist in cadrul luptei pentru
suprematie (cazul Lucretiu Patrascanu - reprezentantul "comunismului
national"); in urma verificarilor incepute in 1948 si incheiate in 1950, au
fost excluse din partid peste 192.000 de "elemente exploatatoare,
dusmanoase si straine de clasa, necinstite, descompuse sau
necorespunzatoare".

Definind noua orientare a politicii interne si externe a statului

roman, intr-un articol publicat la 1 ianuarie 1948, in revista
Kominformului ("Pentru pace trainica, pentru democratie populara"),
Gheorghe Gheorghiu-Dej arata ca Romania, mergand spre "viitorul
socialist", "alaturi de celelalte tari ale democratiei noi, participa activ la
408 Stanley Hoffman, Ianus si Minerva. Eseuri asupra teoriei si practicii
politicii internationale, intreprinderea Editorial-Tipografica, Stiinta, Chisinau,
Republica Moldova, p. 342.
409 Eugen Denize, Cezar Mata, Romania comunista. Statul si
propaganda. 1948-1953, Editura Cetatea de Scaun, Targoviste, 2005, p. 33.
410 Cristina Paiusan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul
comunist din Romania. O cronologie politica (1945-1989), Editura Tritonic,
Bucuresti, 2002, p. 55.
lupta lagarului antiimperialist si democratic, in frunte cu tara
socialismului - marea Uniune Sovietica - al carui sprijin si ajutor
politico-diplomatic si economic Romania il simte la fiecare pas".
Urmarindu-se ruperea totala a legaturilor culturale ale Romaniei
cu lumea occidentala, in vara anului 1948, se abroga, printr-un decretlege,
Concordatul cu Vaticanul (incheiat in 1927 si intrat in vigoare in
1929), iar prin Legea Cultelor si Legea invatamantului, scolile
confesionale catolice, care tineau legatura cu Roma, sunt preluate de stat.
Apoi, in toamna aceluiasi an, a fost scos in afara legii Institutul Cultural
Francez, care functiona din 1924,.
Asadar, preluand parghiile puterii, comunistii au subordonat tara
modelului politic si economic sovietic pe plan intern si intereselor
superputerii vecine de la Est in relatiile internationale. Instaurarea
dominatiei partidului comunist asupra tarii "a marcat momentul in care
epoca moderna a istoriei Romaniei, care incepuse o data cu slabirea
legaturilor cu Estul si deschiderea fata de Vest, a luat sfarsit"411.
La cumpana anilor 1947-1948, in conjunctura internationala
creata la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, societatea romaneasca
a fost angajata pe o noua cale de dezvoltare. "in plan politic isi facea loc
sistemul socialist de sorginte sovietic, iar in planul vietii economico-sociale
se deschidea cursul unei dictaturi de dezvoltare", a carei esenta
"consta in mobilizarea centralizata, fara precedent in conditii de pace, a
resurselor umane si materiale ale tarii, pentru refacerea economiei
distruse de razboi, iar dupa atingerea acestui obiectiv, pentru
transformarea Romaniei intr-un stat industrial-agrar, accentul dezvoltarii
economice fiind pus pe industrializare"412.
IX.3. De la dominatia sovietica la autonomie in politica
externa
IX.3.1. Evolutia relatiilor internationale ale Romaniei pana in
1955. Dupa 1948, politica externa a Romaniei a evoluat de la obedienta
servila la subordonare asumata si apoi la autonomie fata de Uniunea
Sovietica.
in primul sau discurs dupa investire, Ana Pauker enumera noile

repere externe ale Romaniei: U.R.S.S. si tarile democrat-populare Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Albania. Uniunea
Sovietica devine, din principalul inamic al Romaniei interbelice, statul
care "nu ne precupeteste in toate ocaziile ajutorul material si diplomatic",
411 Istoria Romaniei, redactata de Mihai Barbulescu, Dennis Deletant,
Keith Hitchins, Serban Papacostea, Pompiliu Teodor, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 1998, p. 480.
412 Aurelian Bondrea, Starea Natiunii 2000. Romania incotro?, vol. I,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000, p. 65.
respectand "suveranitatea si independenta noastra", in "contrast izbitor cu
politica imperialistilor anglo-americani".
Diplomati de cariera si functionari superiori din centrala M.A.E.
si de la misiunile Romaniei in strainatate - ambasade, legatii, consulate sunt concediati si inlocuiti cu "oameni noi", care, neavand pregatire
teoretica si practica, s-au integrat cu greu rigorii diplomatice, fiind nu o
data actorii unor incidente neplacute. Ana Pauker a adus, in cadrul
Ministerului de Externe, multe femei, unele "ilegaliste", altele sotii, surori
sau cunostinte ale "ilegalistilor". Ulterior, i s-au imputat exagerarile
privind promovarea "tovaraselor" in functii de conducere din minister,
numit de aceea, in mod ironic, "Ministerul de Externe al Femeilor" din
Romania.
Pana in anul 1949, Romania a incheiat tratate bilaterale de
prietenie, colaborare si asistenta mutuala cu Uniunea Sovietica, Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si Iugoslavia (tratat denuntat dupa
excluderea acesteia din Kominform).
Tratatul romano-sovietic, semnat la Moscova la 4 februarie 1948,
este interpretat ca fiind primul moment important spre "inregimentarea
Romaniei din punct de vedere militar in blocul sovietic"; acest tratat se
baza - conform explicatiei date de Molotov - pe ideea apararii comune
intr-un moment deosebit de important "cand instigatorii unui nou razboi
din lagarul imperialist se straduiesc sa creeze blocuri politice si militare
indreptate impotriva statelor democrate"413. Partile se angajau sa adopte
impreuna toate masurile pentru inlaturarea oricarei amenintari de repetare
a agresiunii germane sau a oricarui stat care s-ar uni cu Germania; sa
participe la toate actiunile internationale avand drept tel asigurarea pacii si
securitatii popoarelor; in cazul in care una dintre ele ar fi antrenata intr-un
conflict armat cu Germania, sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect,
s-ar uni cu aceasta, cealalta parte ii va acorda ajutor militar si de alta
natura. Partile se obligau totodata sa nu incheie nicio alianta si sa nu ia
parte la nicio coalitie si nici la actiuni sau masuri indreptate impotriva
celeilalte parti, sa se consulte cu privire la toate chestiunile internationale
importante, care ating interesele lor, sa actioneze in spiritul prieteniei si al
colaborarii pentru a dezvolta si intari legaturile economice si culturale
dintre ele pe baza principiilor respectului reciproc, independentei si
suveranitatii nationale, neamestecului in treburile interne ale altor state.
Tratatul, semnat de Petru Groza si Veaceslav M. Molotov, avea termen

de valabilitate 20 de ani, incepand de la data semnarii.

Tratatul dintre Romania si Uniunea Sovietica din 4 februarie
1948 prevedea si repatrierea prizonierilor de razboi. Revenirea in tara a
acestor prizonieri, inclusiv a celor deportati in U.R.S.S. dupa 23 august
1944 - circa 150.000 de persoane -, se va realiza in mod treptat,
incheindu-se abia prin anii 1955-1956.
413 Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist, Fundatia
Academia Civica, Bucuresti, 1997, p. 64-65.
Romania este primul stat "democrat-popular" care semneaza un
Tratat de prietenie, colaborare si asistenta mutuala cu U.R.S.S. Oficialii
romani au apreciat incheierea acestui tratat ca un mare succes. in realitate,
formulele diplomatice nu puteau ascunde realitatea: "Romania era
ocupata de Uniunea Sovietica, iar aplicarea principiilor respectului
reciproc al independentei nationale, al neamestecului in treburile interne
era o pura fictiune"414.
Tratatul sovieto-roman din 4 februarie 1948 a fost insotit de un
Protocol, care descria frontiera dintre cele doua state. Conform Anexei II
a Protocolului: "De-a lungul fluviului Dunarea, de la Pardina la Marea
Neagra, lasand insulele Tatarul Mic, Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican
si Limba de partea U.R.S.S., iar insulele Tatarul Mare, Cernovca si
Babina de partea Romaniei; insula Serpilor, situata in Marea Neagra, la
rasarit de gurile Dunarii, intra in cadrul U.R.S.S."415
La 3 februarie 1948, in cursul unei convorbiri intre Petru Groza
si I.V. Stalin, conducatorul sovietic s-a interesat de situatia "legala" a
insulelor de pe bratul Chilia ocupate de U.R.S.S. Potrivit notei sovietice
de conversatie, Groza ar fi declarat ca pierderea lor este cu mult
compensata de colaborarea cu U.R.S.S. "Lui ii este clar ca Uniunea
Sovietica are nevoie de aceste insule pentru a avea posibilitatea sa tina
sub control toate gurile Dunarii. Un astfel de control exercitat de o putere
prietena, cum este U.R.S.S., - mentiona seful guvernului de la Bucuresti
- nu numai ca nu stanjeneste Romania, dar nu poate decat sa-i fie
folositor". Stalin i-a multumit prietenului roman pentru aceste cuvinte (in
text "blagodarnost", ceea ce inseamna gratitudine/recunostinta)416.
La 23 mai 1948, Insula Serpilor (in suprafata de 17 ha) este
predata U.R.S.S. pe baza unui proces-verbal semnat de catre Nikolai
Pavlovici Sutov, prim-secretar de ambasada, reprezentand Ministerul
Afacerilor Externe al U.R.S.S., si Eduard Mezincescu, reprezentantul
Ministerului Afacerilor Externe al R.P. Romane, incalcandu-se astfel
Tratatul de pace din 1947. Ocuparea Insulei Serpilor de catre U.R.S.S. a
diminuat intinderea marii teritoriale a Romaniei, din care cauza nu s-a
ajuns la un acord privind delimitarea platformei continentale in Marea
Neagra, partea sovietica la negocieri - ultimele avand loc in 1988 sustinand ca aceasta delimitare sa se faca intre Insula Serpilor si tarmul
romanesc. Insula Serpilor a fost transformata in cel mai puternic centru de
ascultare al fostei U.R.S.S. din intreaga Europa de Est.
414 Ioan Scurtu, Istoria contemporana a Romaniei (1918-2005), Editura

Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005, p. 127.

415 Sever Neagoe, Teritoriul si frontierele in istoria romanilor, Editura
Ministerului de Interne, Bucuresti, 1995, p. 206.
416 Apud Florin Constantiniu, U.R.S.S.. preia controlul asupra bratului
Chilia: De la actul de forta la consacrarea prin tratat, in volumul Identitate
nationala si spirit european, Editura Enciclopedica, Bucuresti, p. 456.
Procesul-verbal de predare-primire a Insulei Serpilor nu a fost
ratificat niciodata de parlamentele Romaniei si ale U.R.S.S. si nici nu a
fost adoptata o lege constitutionala cu privire la traseul frontierei de stat
romano-sovietice. Dupa destramarea U.R.S.S., Insula Serpilor a trecut in
stapanirea Ucrainei.
Asadar, profitand de servilismul autoritatilor de la Bucuresti - ele
insele impuse de ocupantul sovietic -, U.R.S.S. legalizeaza, la 4 februarie
1948, actele de forta din toamna anului 1940 care au dus la ocuparea
insulelor romanesti de pe bratul Chilia, la care se adauga Insula Serpilor.
Retelei de tratate bilaterale i s-au suprapus Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.), creat in 1949, si Tratatul de prietenie,
colaborare si asistenta mutuala de la Varsovia, incheiat in mai 1955.
Romania a fost integrata in aceste organizatii regionale.
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc s-a constituit la
25 ianuarie 1949, la Moscova, Romania fiind membru fondator alaturi de
Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si U.R.S.S. La C.A.E.R. adera
Albania (februarie 1949), R.D. Germana (octombrie 1950), R.P. Mongola
(iulie 1962), Cuba (iulie 1972), R.D. Vietnam (iunie 1968). C.A.E.R.-ul
era conceput ca o organizatie economica regionala, deschisa aderarii
oricarei tari care dorea sa faca parte din ea; avea misiunea declarata de a
infaptui schimburi de experienta economica si ajutor reciproc, in materii
prime, alimente, utilaje. in fapt, s-a urmarit in principal ralierea tarilor
membre in jurul U.R.S.S.
Tratatul de la Varsovia s-a constituit la 14 mai 1955 la Conferinta
statelor socialiste europene (Polonia, 11-14 mai 1955) cu participarea
primilor-ministri, ministrilor de Externe si ai Apararii din: Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germana, Polonia, Romania, Ungaria si
Uniunea Sovietica, iar in calitate de observator, ministrul apararii al
R.P. Chineze. Tratatul a intrat in vigoare la 5 iunie 1955 si era valabil pe
20 de ani; el avea un caracter defensiv si a fost prezentat ca raspuns la
crearea Pactului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.)417. Tarile semnatare se
obligau sa se abtina in relatiile lor internationale de la amenintarea cu
forta sau folosirea fortei si sa rezolve litigiile lor internationale prin
mijloace pasnice; sa participe la orice intelegeri internationale avand drept
scop salvgardarea pacii si o reducere generala a armamentelor; sa se
consulte in probleme de interes comun si, in cazul unui atac in Europa
impotriva unei parti contractante, fiecare stat semnatar, in baza art. 51 din
Carta O.N.U., sa acorde asistenta imediata statului sau statelor semnatare
atacate; sa actioneze in vederea intaririi prieteniei si colaborarii intre
statele membre. Tratatul era deschis si altor tari, indiferent de sistemul lor

417 N.A.T.O. se constituie la 4 aprilie 1959, la Washington, avand ca

membri fondatori: Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia,
Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie si Statele Unite ale
Americii. Ulterior, au fost primite in N.A.T.O. Grecia si Turcia (1952) si R.F.
Germania (1955).
social, care se declarau de acord cu scopurile lui. Se prevede crearea unui
Comandament unit al fortelor armate si a unui Comitet Politic
Consultativ. Tratatul de la Varsovia a fost ratificat de Romania la 30 mai
1955. Totodata, a fost semnata Hotararea cu privire la crearea
Comandamentului unificat al fortelor armate semnatare ale Tratatului.
Primul comandant a fost desemnat maresalul sovietic Ivan S. Konev.
IX.3.2. Romania si noul regim al navigatiei pe Dunare. intre
30 iulie si 18 august 1948, Romania participa la Conferinta de la Belgrad,
alaturi de Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Marea Britanie,
S.U.A., Ucraina, Ungaria, U.R.S.S., care stabileste noul regim de
navigatie pe Dunare, intre Ulm si Marea Neagra, prin bratul Sulina. La
aceasta Conferinta s-a adoptat Conventia privind regimul navigatiei pe
Dunare, inclusiv Protocolul aditional, cu 7 voturi pentru si 1 contra
(S.U.A.); delegatiile Marii Britanii si Frantei nu participa la vot, iar
delegatia Austriei participa cu titlu consultativ. Noua Conventie nu
creeaza drepturi noi si nu exclude pe nimeni de la navigatia pe Dunare; ea
reda tarilor riverane posibilitatea de a controla navigatia, de a o impiedica
sa se transforme intr-un mijloc de acaparare economica sau de amenintare
militara. Ea consfinteste libertatea navigatiei, tratament nediscriminatoriu
al navelor comerciale, indiferent de pavilion, egalitate in ceea ce priveste
taxele portuare si de navigatie s.a.m.d., corespunzator dreptului fluvial
international. Se interzice navigatia pe fluviu pentru vasele de razboi ale
neriveranilor. De asemenea, se infiinteaza o noua Comisie a Dunarii (cu
sediul la Galati si, apoi, la Budapesta), alcatuita din reprezentantii
Bulgariei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Romaniei, Ucrainei, Ungariei si
U.R.S.S. La noua Comisie a Dunarii adera, in 1960, Austria, iar
R.F. Germania participa in calitate de observator. Conventia intra in
vigoare la 11 mai 1949.
Unele dispozitii ale Conventiei din 1948 privind regimul
navigatiei pe Dunare aveau un caracter declarativ, neavand acoperire
practica, iar altele dezavantajau Romania. Conventia internationalizeaza
numai bratul Sulina, nu si bratul Chilia, la malul caruia, prin ocuparea
Basarabiei, Uniunea Sovietica ajungea stat riveran la Dunare. La gura
bratului Sulina a fost infiintata o administratie fluviala romano-sovietica,
desi canalul se afla in intregime, cu ambele maluri, pe teritoriul Romaniei.
Ulterior, printr-o intelegere bilaterala din 1957, U.R.S.S. se retrage din
respectiva administratie pe motive politice, fara insa sa fie aduse
modificarile corespunzatoare la Conventie.
Problema Dunarii, cu numeroasele ei implicatii si interese economice, financiare, politice, ecologice - a revenit, in ultima perioada,
in actualitatea internationala, presupunand un nou statut al navigatiei pe

marele fluviu si al intregului sau bazin hidrografic. Romania nu poate fi

decat un actor principal in solutionarea chestiunii Dunarii in noul context
al integrarii europene. Ea trebuie sa joace in acest sens un rol important,
diplomatia Bucurestilor avand in mana o "carte" mare, pe care este
datoare sa o foloseasca mult mai eficient decat inaintasii romanilor, care
au lasat Dunarea cu testamentul de a fi unul din stalpii de baza ai politicii
internationale a Romaniei. Este normal ca, intr-o Europa noua, Dunarea
sa aiba un statut juridic corespunzator noilor dezvoltari politice,
economice si juridice europene. Fara o participare efectiva a Romaniei nu
pot fi concepute aceste noi dezvoltari. "Totul depinde ... de buna
pregatire a specialistilor romani, diplomati, juristi, tehnicieni, in sensul
gandirii savantului Grigore Antipa, care ne obliga sa cunoastem bine
fluviul, mai exact spus, sa cunoastem si sa aparam bine interesele
romanesti, daca se doreste o reala si echitabila integrare europeana"418.
IX.3.3. Relatiile romano-sovietice sub semnul destalinizarii.
Dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953), Gheorghe Gheorghiu-Dej a jucat
"cartea" fidelitatii fata de Kremlin, afirmand ca in Romania destalinizarea
avusese loc inaintea celorlalte tari socialiste, prin inlaturarea din
conducerea partidului si statului, in anul 1952, a "grupului deviationist"
Pauker-Luca.
Ca o masura de aparare fata de intentiile lui Nichita Hrusciov noul lider de la Kremlin, initiatorul procesului de destalinizare - de a-l
inlocui, Gheorghiu-Dej a pus la cale judecarea lui Lucretiu Patrascanu,
potential candidat la suprema functie in partid. Arestat la 27 aprilie 1948
pe baza unor acuzatii neintemeiate ("agent al sigurantei burghezomosieresti"
si "agent al serviciului de spionaj englez" etc.), Lucretiu
Patrascanu, dupa o lunga si chinuitoare ancheta, este judecat si
condamnat la moarte de Tribunalul Suprem al Republicii Populare
Romane - Colegiul Militar, sentinta fiind executata la 14 aprilie 1954, la
penitenciarul Jilava. Ca un bumerang, "justitia democrat-populara",
careia Patrascanu ii exaltase virtutile, s-a intors impotriva lui419.
impreuna cu Lucretiu Patrascanu au mai fost judecati si
condamnati: fostul maresal al Palatului, Ioan Mocsony-Starcea, pictorita
Lena Constante, filosoful Herbert (Belu) Zilber, folcloristul Harry
Brauner, inginerul Emil Calmanovici, oamenii de afaceri Alexandru
Stefanescu si Herant Torossian, comunistul Remus Koffler s.a. Dintre
acestia, Koffler a fost condamnat la moarte, Zilber si Calmanovici la
munca silnica pe viata, iar ceilalti la munca silnica sau la inchisoare pe
diferite termene, intre 8 si 15 ani
in 1955, a inceput sa se vorbeasca despre "calea romaneasca" de
construire a socialismului, despre necesitatea "adaptarii marxism-leninismului
la conditiile reale ale tarii", despre respectarea principiilor de
suveranitate, egalitate si neamestec in treburile interne.
418 Gheorghe Badescu, Dunarea si integrarea europeana, in Integrarea
europeana, prioritate in politica externa a Romaniei, Coordonator Valentin
Lipatti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 1996, p. 90-93.

419 Principiul bumerangului, Documente ale procesului Lucretiu

Patrascanu, Editor Silvia Colfescu, redactor coordonator Mihai Giugariu, Editura
Vremea, Bucuresti, 1996, p. 11-13, 771-860.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a considerat "raportul secret" prezentat
de Nikita Hrusciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (25 februarie
1956), care condamna ororile si crimele epocii staliniste, o mare greseala
politica, avand o "influenta negativa" asupra ideologiei marxist-leniniste;
el recunostea ca Stalin avusese unele merite in construirea socialismului,
dar isi patase reputatia complacandu-se in cultul personalitatii sale si
permitand politiei politice sa practice teroarea. De fapt, Gheorghiu-Dej
intelegea ca acceptarea destalinizarii initiate de Hrusciov putea duce, in
cele din urma, la inlocuirea liderilor comunisti compromisi, inclusiv a sa,
de la conducerea suprema in partid si in stat. Facand aluzie la exercitarea
terorii, Gheorghiu-Dej a recunoscut ca, desi fortele de securitate din
Romania inregistrasera succese, in special in demascarea spionilor
occidentali, ele depasisera limitele legalitatii, lasand sa se creada ca
abuzurile avusesera loc in perioada in care mandatul de ministru de interne
fusese detinut de Teohari Georgescu, inlaturat din functie si din conducerea
partidului, odata cu "adevaratii stalinisti" - Ana Pauker si Vasile Luca.
Liderul comunist de la Bucuresti era deranjat mai ales de faptul
ca noua elita conducatoare de la Kremlin urmarea sa-si impuna controlul
asupra liniei politice a Romaniei. "Hrusciov - ii marturisea Gheorghiu-Dej
directorului sau de cabinet - vrea sa perpetueze intre partidele si statele
noastre stari de lucruri anacronice, relatii neechitabile, depasite de vreme,
ca pe timpul lui Stalin, cu singura deosebire ca acestea ne erau impuse
atunci prin forta si dictat, iar acum, in noi conditii istorice, cand aceste
procedee nu mai au sorti de izbanda, el vrea pur si simplu sa ma convinga
ca asa e bine. Ce vrea el sa ma faca pe mine sa cred este de neconceput
din punct de vedere politic si etic. Dupa Congresul al XX-lea al P.C.U.S.
cum mai crede el ca mai poate mentine statele de democratie populara in
postura de sateliti ai U.R.S.S., iar partidele comuniste si muncitoresti in
subordonati fideli ai internationalismului socialist bazat pe recunoasterea
P.C.U.S. si U.R.S.S. ca un centru conducator al comunismului
mondial?"420
Atitudinea lui Gheorghiu-Dej si a echipei sale fata de
destalinizarea proclamata de Hrusciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.
a fost influentata intr-o insemnata masura de revoltele petrecute, in a doua
jumatate a anului 1956, in Polonia si Ungaria. "Vara poloneza"421 si
420 Paul Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej, Selectie, introducere si
note de Lavinia Betea, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000, p.
300.
421 Miscarea reformatoare din Polonia, inceputa la 28 iunie 1956 printro
greva a muncitorilor de la uzina Stalin din Poznan (15-20.000 de persoane), s-a
extins imediat pana la Varsovia, formuland, alaturi de revendicari economice,
cerinte de natura politica: retragerea fortelor militare sovietice de pe teritoriul
polonez si abandonarea modelului sovietic de constructie socialista. Wladyslaw

Gomulka, reinstalat in fruntea Partidului Comunist din Polonia, reuseste sa preia

controlul valului reformator si sa evite o interventie militara sovietica pe care
"Toamna ungara"422 sunt urmarite cu atentie speciala la Bucuresti si se
actioneaza cu abilitate in urmatoarele directii: a) intarirea organelor de
represiune pentru a sugruma orice manifestare anticomunista; b) reinfiintarea
"garzilor muncitoresti" avand misiunea de a asigura in principal
"autoapararea intreprinderilor, cat si ajutarea organelor de stat in actiunea
de aparare a ordinii impotriva elementelor contrarevolutionare care ar
incerca sa loveasca in cuceririle poporului muncitor"; c) aplicarea unor
masuri menite sa duca la ameliorarea conditiilor de trai prin modificarea
raportului intre fondul de investitii si fondul de consum, in sensul cresterii
ponderii celui din urma; adoptarea unui nou sistem de salarizare;
acordarea de alocatii de stat pentru copii si majorarea pensiilor;
imbunatatirea aprovizionarii populatiei din mediul urban; desfiintarea
cotelor obligatorii de produse agricole; d) obtinerea eliminarii pe cale
amiabila a prezentei militare sovietice de pe teritoriul Romaniei.
"Hrusciov - arata un fost lider comunist, in ipostaza de
memorialist - si-a dat seama, incetul cu incetul, ca damboviteanul
(Gheorghiu-Dej) nu era mai putin viclean decat el. il convinsese sa-si
retraga trupele din Romania, folosise evenimentele din Ungaria ca sa
opreasca destalinizarea, in 1958 ii spusese ca a curatat partidul de
revizionisti, si in realitate ii pusese cu botul pe labe pe hrusciovistii
romani, dupa care n-a mai acceptat nici macar sa insamanteze porumbul
in patrat, provocand o rana nevindecabila in orgoliul taranului de la
Moscova o pregatise deja (1956. Explozia. Perceptii romane, iugoslave si
sovietice asupra evenimentelor din Polonia si Ungaria, Editie intocmita de
Corneliu Mihai Lungu si Mihai Retegan, Editura Univers Enciclopedic,
Bucuresti, 1996, p. 9-27).
422 in Ungaria, revolta a inceput printr-o manifestare studenteasca, la
statuia generalului polonez Izef Bem, din Budapesta, la 23 octombrie 1956, si a
durat doua saptamani. Revendicarile initiale erau similare cu cele poloneze,
grupul din jurul lui Imre Nagy cerand o mai mare autonomie politica,
independenta economica, pluripartidism, "evacuarea imediata a trupelor
sovietice". Au fost avansate si cereri mai radicale, intre care: denuntarea Pactului
de la Varsovia si un statut international de neutralitate dupa modelul Austriei,
care sa fie garantat de O.N.U., abandonarea principiilor de productie si de
proprietate socialiste. Toate aceste revendicari au fost percepute de liderii de la
Kremlin ca fiind o contrarevolutie, careia i-au pus capat prin interventie
militara (1956. Explozia..., op. cit., p. 9-27). in dimineata zilei de 4 noiembrie
1956, a inceput "asaltul sovietic de eliberare a Budapestei printr-un sustinut tir de
artilerie". Imre Nagy este inlaturat de la putere, iar Jnos Kdr este impus de
sovietici in fruntea unui "guvern revolutionar muncitoresc-taranesc". "in cateva
zile, cei 200.000 de sovietici dotati cu 2.000 de tancuri devin stapani pe situatie,
fara ca lumea libera - obsedata de interventia jenanta franco-engleza de la Suez
- sa faca altceva decat sa protesteze" (Jean-Franois Soulet, Istoria comparata a
statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Editura Polirom, 1998, Iasi, p.

117).
Kremlin. Ar fi vrut sa-l rastoarne pe Dej imediat dupa declaratia de
independenta a P.C.R. din aprilie 1964, dar n-a mai avut timp, cum n-a
avut timp nici sa evite, in vara aceluiasi an, propria sa rasturnare"423.
Hrusciov a fost inlaturat de la putere printr-o "lovitura de palat", la
14 noiembrie 1964.
IX.3.4. Lichidarea sovromurilor. infiintate incepand din anul
1945, societatile mixte romano-sovietice - sovromurile - au avut ca
suport de capital sovietic bunurile germane, preluate de U.R.S.S. sub titlul
de captura de razboi. Pe baza unor conventii bilaterale, incheiate la
31 martie si 18 septembrie 1954, au fost desfiintate 12 din cele
16 sovromuri; U.R.S.S. a predat Romaniei, in schimbul unor compensatii
financiare, cotele sale de participare (50%). in 1955 si 1956, au fost
desfiintate ultimele 3 sovromuri - Sovromasigurare, Sovrompetrol si
Sovromcuart, ultimul exploatand minereul de uraniu al Romaniei.
Sovromfilm fusese desfiintat in 1952.
in cursul lichidarii sovromurilor s-a ajuns, potrivit protocoalelor
de rascumparare a participatiei sovietice, la stabilirea unor sume
disproportionat de mari fata de aportul efectiv al Uniunii Sovietice din
propriul venit national. Desi au avut un rol pozitiv in refacerea economiei
romanesti la sfarsitul razboiului (prin aport de utilaje si materiale din
U.R.S.S., precum si datorita experientei si profesionalismului unor
specialisti sovietici), urmarile sovromurilor pentru Romania au fost
negative din cauza constituirii unora dintre ele prin operatii fictive,
formale, de transfer al unor capitaluri, in mod scriptic, de la un sovrom la
altul, de livrari catre U.R.S.S. a unor produse in cantitati exagerate sau
sub valoarea lor reala, a impunerii de catre reprezentantii sovietici a unor
masuri ce nu corespundeau intereselor economiei romanesti424.
IX.3.5. Retragerea trupelor sovietice din Romania. in vara
anului 1958, trupele sovietice aflate in Romania din 1944 au fost retrase
in urma tratativelor dintre Gheorghiu-Dej si Nichita Hrusciov, purtate
prin intermediul ministrului apararii, Emil Bodnaras, care se bucura de o
mare incredere la Moscova. Astfel au luat sfarsit cei 14 ani de ocupare
militara directa a Romaniei de catre Armata Rosie. A fost cea mai
indelungata prezenta a unor trupe rusesti pe teritoriul romanesc, incepand
cu anul 1711. Concomitent, au fost retrasi din Romania consilierii militari
sovietici, care fusesera trimisi in anul 1948, fiind repartizati la toate
structurile militare pana la brigazi, cu misiunea de a urmari indeaproape
evolutia armatei romane si transformarea acesteia dupa modelul sovietic.
La 9 septembrie 1958, C.C. al P.C.U.S. a propus C.C. al P.M.R.
retragerea tuturor consilierilor sovietici din Romania, motivand printre
423 Dumitru Popescu, Memorii transfigurate. Elefantii de portelan.
Scenarii si personagii in umbra Cortinei de Fier, Editat de "Match Bucuresti", p.
13.
424 Gheorghe Gaston Marin, in serviciul Romaniei lui Gheorghiu-Dej.
insemnari din viata, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 2000, p. 116.

altele ca ei nu se descurca intotdeauna "in situatia politica si

particularitatile nationale romanesti". Acordul conducerii de la Bucuresti
a fost exprimat imediat de catre Gheorghiu-Dej, care, printr-o scrisoare de
raspuns, si-a manifestat convingerea ca "dezvoltarea formelor variate ale
schimbului de experienta, in special trimiterea de specialisti pentru
studierea experientei in domeniul economiei, culturii, apararii, precum si
trimiterea reciproca de tineri in institutiile de invatamant superior, vor
contribui la continua dezvoltare a colaborarii fratesti dintre tarile
noastre"425.
La 24 mai 1958, o delegatie romana la cel mai inalt nivel
participa la Consfatuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ
al statelor membre ale Tratatului de la Varsovia. in Declaratia data
publicitatii este formulata propunerea incheierii unui pact de neagresiune
intre Tratatul de la Varsovia si N.A.T.O. Cu acel prilej se aproba
propunerea guvernului sovietic, pusa de acord cu guvernul roman, privind
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Romaniei. Aceasta actiune,
menita sa vina in sprijinul politicii Moscovei de "coexistenta pasnica", nu
afecta din punct de vedere strategic sistemul socialist din Romania.
Retragerea trupelor sovietice din Romania este legata de reluarea
politicii U.R.S.S. de destindere cu Occidentul, care fusese blocata in 1956
de interventia militara impotriva revoltei anticomuniste din Ungaria. in
mod evident, sovieticii incercau sa-si refaca imaginea sifonata de aceasta
interventie.
"Romanii au fost cei care ne-au propus sa ne retragem fortele de
pe teritoriul tarii lor - arata Hrusciov in memoriile sale. La inceput i-am
inteles gresit si am incercat sa-i convingem ca trupele trebuie sa ramana,
dar mai tarziu, dupa ce am reflectat, ne-am razgandit ... Cand tovarasul
Bodnaras a ridicat din senin problema trupelor, as putea spune ca m-am
infuriat. Ce spui? Cum poti sugera un asemenea lucru? El mi-a
raspuns: Romania are aliante numai cu tari socialiste (Bulgaria,
Iugoslavia, Ungaria si U.R.S.S), iar la Marea Neagra nu este nimeni in
afara de noi si de turci. Atunci, pentru ce este nevoie de trupe aici?
Si turcii? am intrebat. Va avem in vecinatate. Daca turcii
ne-ar ataca, ne-ati putea oricand ajuta...
Cel putin, pentru moment, tovarasii romani erau de acord sa
renunte la problema trupelor noastre, considerand ca ei subestimau
puterea dusmanilor nostri.
in urmatorul an si jumatate m-am gandit la cuvintele tovarasului
Bodnaras, in special dupa discutia avuta cu tovarasul Dej. El mi-a spus:
Am fost profund jigniti de ce i-ati spus lui Bodnaras. Ne-ati jignit
sugerand ca nu ne bucuram de increderea poporului nostru si ca suntem la
425 Constantin Olteanu, Alesandru Dutu, Constantin Antip, Romania si
Tratatul de la Varsovia. Istoric. Marturii. Documente. Cronologie, Editura
Pro Historia, Bucuresti, 2005, p. 41.
putere doar datorita prezentei trupelor (sovietice) pe teritoriul tarii
noastre. Ceea ce mi-a spus Dej m-a preocupat foarte mult, mai ales ca il

stiam un tovaras cinstit si bun prieten". Referindu-se la consideratiile

strategice si militare invocate de romani pentru retragerea trupelor
sovietice din Romania, Hrusciov arata: "Nu mai priveam pericolul
capitalismului prin ochelarii stalinismului. Bineinteles ca eram inconjurati
de baze capitaliste, dar acum, avand rachete ca si bombe cu hidrogen si
atomice, lagarul socialist avea una din cele mai puternice forte militare
din intreaga lume. Cu cat ma gandeam mai mult la aceasta problema, cu
atat mi se parea mai rational sa retragem cele cateva divizii pe care le
aveam in Romania si sa le cantonam in apropiere, in Moldova si Ucraina.
Am considerat ca daca am amplasa aceste divizii sub comanda
Districtului Militar Odessa, acest lucru ar putea sa-i faca pe dusmanii
nostri sa se gandeasca de doua ori inainte de a invada Romania"426.
Numarul militarilor sovietici care se aflau in Romania in 1958,
inainte de retragere, este estimat la 25.149427.
Pentru a demonstra Moscovei ca retragerea trupelor sovietice din
Romania nu punea in pericol regimul socialist, si nici propria siguranta,
liderii de la Bucuresti inaspresc controlul asupra societatii si declanseaza
un nou val de represiune. Se intensifica activitatea ideologica, ce
culmineaza cu arestarea unor intelectuali nonconformisti (grupul
filosofului Constantin Noica) si cu blamarea in adunari publice a unor
personalitati ale stiintei si culturii romanesti invinuite de "cosmopolitism"
si de "mentalitate burgheza". in decembrie 1958, numarul persoanelor
condamnate "pentru activitati contra securitatii statului" era de 10.125, iar
in ianuarie 1960 ajunsese la 17.613. in cursul intregului an 1958, numarul
celor anchetati sub stare de arest este de 47.643 persoane, in 1949 37.893, iar in 1960 - 21.176428.
Represiunea se produce concomitent cu tentative de deschidere
spre Occident. Mesageri ai elitei de la Bucuresti viziteaza Europa de Vest
si S.U.A. pentru a obtine sustinere economica si politica. Pozitia
contradictorie a conducerii Romaniei releva dilema ei: intre dorinta de a
se emancipa de sub tutela Kremlinului si teama de a nu fi inlaturata de la
426 Apud Romania. Retragerea trupelor sovietice din Romania. 1958,
coordonator prof.univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Didactica si Pedagogica, R.A.,
Bucuresti, 1996, p. 233-235.
427 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editia a II-a,
revazuta si adaugita, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 461.
428 Stelian Tanase, Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej. 19481965, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 175. O statistica intocmita de
M.A.I. la sfarsitul anului 1957 arata ca fusesera identificate 323.207 "elemente
dusmanose, pentru care exista material compromitator". Aceeasi statistica, cu
privire la "situatia elementelor dusmanoase existente", indica 289.582 persoane,
dintre care membrii Miscarii Legionare 84.521, membrii P.N.T. 48.997, membrii
P.N.L. 32.346, membrii altor partide burgheze 12.854 etc. (Ibidem, p. 175-176).
putere, fie de o revolta populara, fie de sovietici sub pretextul tradarii
cauzei socialismului.
in concluzie, masurile coercitive si campania de represiune aveau

un dublu aspect:
"1) readucerea sub control strict a unei societati care devenise
mai complexa si dezvoltase unele segmente ce manifestau interese
specifice - prevenirea si/sau pacificarea oricarei incercari de revolta era
prioritara;
2) asigurarea data de elita locala, elitei suzerane in ce priveste
fidelitatea sa de a guverna fara prezenta Armatei Rosii si a consilierilor
sovietici si de a evita o criza".
Aceasta dubla conditionare a facut ca practicile represive ale
anilor 1958-1960 sa nu aiba virulenta celor din 1948-1953429.
in ceea ce priveste controlul asupra partidului, dupa ce
Gheorghiu-Dej si-a eliminat succesiv posibilii rivali ("grupul deviationist
de dreapta" Ana Puker - Vasile Luca - Teohari Georgescu, in 1952;
Lucretiu Patrascanu in 1954; "grupul antipartinic fractionist" Miron
Constantinescu si Iosif Chisinevschi, in 1957), s-a trecut la eliminarea
unor persoane de rang inferior in ierarhia comunista, dar care puteau
genera focare de nemultumire. intre acestea, probleme mai mari le creau
fostii ilegalisti care aveau "pretentii nejustificate"; unii dintre ei Constantin Doncea, Ovidiu Sandru, Grigore Raceanu, Stefan Pavel s.a. fusesera detinuti in inchisori in perioada ilegalitatii P.C.R. si dobandisera
un anumit prestigiu participand la lupta pentru putere dupa 23 august
1944. Acesti "ilegalisti" sunt acuzati de actiuni antipartinice, fractioniste
si exclusi din randurile comunistilor la Plenara C.C. al P.M.R. din 9-13
iunie 1958, pe baza unui raport prezentat de Nicolae Ceausescu430.
Dupa 1958, Gheorghiu-Dej si Ion Gheorghe Maurer,
acompaniati de Emil Bodnaras si Leonte Rautu, "urzesc strategia
stalinismului national", respectiv, "acea linie politica bazata pe
mentinerea unei drastice ortodoxii in politica interna, combinata cu o
deschidere spectaculoasa in relatiile cu Occidentul"431.
IX.4. inceputul afirmarii Romaniei pe scena internationala
postbelica
La 12 octombrie 1948, Romania isi reinnoieste cererea,
formulata in anul anterior, de primire in O.N.U. Repetata insistent in anii
urmatori de guvernul de la Bucuresti, solicitarea Romaniei s-a realizat
dupa 7 ani. La 14 decembrie 1955, Consiliul de Securitate al O.N.U.
(Belgia, Brazilia, China-Taiwan, Franta, Iran, Noua Zeelanda, Per,
429 Ibidem, p. 179.
430 Alina Tudor, Dan Catanus, Amurgul ilegalistilor. Plenara C.C. al
P.M.R. din 9-13 iunie 1958, Editura Vremea, Bucuresti, 2000, p. 5-11; 13-56.
431 Vladimir Tismaneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers,
Bucuresti, 1995, p. 129.
Turcia, U.R.S.S., Marea Britanie, S.U.A.) recomanda sa fie primite
simultan 16 state in Organizatia Internationala (Albania, Iordania, Irlanda,
Portugalia, Ungaria, Italia, Austria, Romania, Bulgaria, Finlanda, Ceylon,
Nepal, Libia, Cambogia, Laos, Spania). Pentru Romania, votul este astfel:
2 abtineri (S.U.A., China-Taiwan), 9 voturi pentru si niciun vot contra. in

ansamblu, rezolutia privind admiterea noilor membri ai O.N.U. a intrunit

8 voturi pentru si 3 contra (China-Taiwan, Belgia, S.U.A.). Dezbatuta in
aceeasi zi de Adunarea Generala, primirea Romaniei la O.N.U. este
aprobata cu 49 de voturi pentru, 2 contra (China-Taiwan, Cuba) si
5 abtineri (Olanda, Filipine, S.U.A., Republica Dominicana si Grecia).
inca inainte de admiterea in Organizatia Natiunilor Unite,
Romania a actionat in cadrul unor institutii specializate ale acesteia sau in
alte organizatii internationale. Astfel, Romania a facut parte din Comisia
Economica a O.N.U. pentru Europa, de la infiintarea acesteia (1947); in
1961, ministrul comertului exterior al Romaniei, Gheorghe Radulescu,
este ales presedinte al acestei Comisii. La 18 mai 1949, reprezentantul
Romaniei este ales in Comitetul de lucru pentru studierea proiectelor de
rezolutie privind dezvoltarea comertului intereuropean. in 1948, Romania
devine membru al Organizatiei Mondiale a Sanatatii (O.M.S.) si al
Organizatiei Meteorologice Mondiale; la 3 august 1954, Romania ratifica
documentele Uniunii Postale Universale (U.P.U.), incheiate la Bruxelles
la 11 iunie 1952, Romania fiind membru fondator al U.P.U. din 1874.
in 1956, Romania isi reia locul in Organizatia Internationala a
Muncii (O.I.M.) (din care facuse parte ca membru fondator din anul 1919
si la ale carei lucrari nu participase in anii 1946-1956). in acelasi an, la 27
iulie, Romania devine membru al Organizatiei Natiunilor Unite pentru
Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), infiintata la 16 noiembrie 1945
cu sediul la Paris. Tot in 1956, la 26 octombrie, Romania isi inscrie
numele printre cele 81 de state fondatoare ale Agentiei Internationale
pentru Energie Atomica (International Atomic Energy Agency - A.I.E.A,
organizatie specializata a O.N.U. cu sediul la Viena). Carta A.I.E.A. intra
in vigoare la 29 iulie 1957. La prima Conferinta generala a Agentiei
Internationale pentru Energie Atomica, tinuta la Viena, la 3 octombrie
1957, Romania este aleasa printre cei zece membri ai Consiliului
Guvernatorilor Agentiei.
Adunarea Generala a O.N.U. adopta in unanimitate, la
26 noiembrie 1957, o rezolutie initiata de Romania si Mexic, impreuna cu
alte tari latino-americane, intitulata "Bazele cooperarii economice
internationale." Este prima rezolutie initiata de Romania la O.N.U. La
7 septembrie 1959, Romania este inclusa in Comitetul pentru examinarea
problemelor dezarmarii, format din 10 state (Marea Britanie, S.U.A.,
Franta, Italia, Canada, U.R.S.S., Bulgaria, Polonia, Romania,
Cehoslovacia), care isi incepe lucrarile la Geneva, la 15 martie 1960. Tot
in 1959, la 5 decembrie, a XIV-a sesiune a Adunarii Generale a O.N.U.
adopta rezolutia privind "Posibilitatile de cooperare in materie de
dezvoltare a industriei petrolifere in tarile in curs de dezvoltare", initiata
de Romania si prezentata impreuna cu Albania, Cehoslovacia si Uruguay.
La 9 noiembrie 1961, Romania devine membru al Organizatiei Natiunilor
Unite pentru Alimentatie si Agricultura (Food and Agriculture
Organization - F.A.O.), institutie specializata a O.N.U. (din
14 decembrie 1946), cu sediul la Roma.

La 1 decembrie 1961, Romania este aleasa membru nepermanent

al Consiliului de Securitate al O.N.U., pentru anul 1962. intre 4 si 8 mai
1962, Romania este vizitata de secretarul general al O.N.U., U Thant.
Voturile independente ale delegatiei romane la O.N.U. s-au inmultit, iar
regimul politic din Romania a capatat o neasteptata respectabilitate
internationala, pe care o va largi cu abilitate.
Congresul al III-lea al P.M.R. (al VIII-lea al P.C.R.) din
20-25 iunie 1960 a proclamat trecerea Romaniei in "etapa desavarsirii
constructiei socialiste", acest congres a marcat o distantare fata de
Moscova, concomitent cu o accentuare a orientarii politicii externe spre
puterile occidentale. in acelasi an, s-a constituit la Bucuresti "Comitetul
roman pentru colaborare si intelegere reciproca intre popoarele
din Balcani"; s-au infiintat grupuri parlamentare romano-francez,
romano-englez si romano-belgian.
La 24 iunie 1960 a avut loc la Bucuresti o intalnire a
reprezentantilor partidelor comuniste si muncitoresti din tarile socialiste,
sub presedintia lui Gh. Gheorghiu-Dej, in calitate de gazda, la care s-a
facut un schimb de pareri in legatura cu relatiile sovieto-chineze; in
septembrie, acelasi an, la Targul international de la Mnchen,
pavilionului Romaniei i s-a conferit medalia de aur.
in privinta relatiilor bilaterale se remarca, in anii 1962-1964,
ridicarea la rang de ambasada a reprezentantelor diplomatice ale
Romaniei in: Algeria, Argentina, Austria, Belgia, Marea Britanie,
Cambodgia, Elvetia, Finlanda, Franta, Italia, Islanda, Japonia, Kuwait,
Maroc, Norvegia, Pakistan, S.U.A., Suedia, Uruguay s.a.
in timpul crizei din Marea Caraibelor din toamna anului 1962,
din dispozitia lui Gheorghiu-Dej, Corneliu Manescu, in calitate de
ministru de externe, a intocmit o scrisoare pe care, sub semnatura sa, a
trimis-o secretarului de Stat al S.U.A., Dean Rusk, informandu-l ca
Romania nu se implica in niciun fel in acea criza. Punctul de vedere al
diplomatiei romane a fost prezentat mai amplu in cadrul unei intalniri
secrete dintre cei doi oficiali, la 4 octombrie 1963. Corneliu Manescu i-a
spus lui Dean Rusk ca Romania nu fusese consultata in legatura cu
decizia sovieticilor de a-si plasa rachete balistice cu raza medie de actiune
in Cuba si, din acest motiv, ea nu este parte a disputei angajate. Guvernul
de la Bucuresti dorea ca Statele Unite sa inteleaga ca Romania va ramane
neutra in orice conflict generat de actiuni similare desfasurarii rachetelor
sovietice in Cuba. Romania cauta asigurari in sensul ca, in cazul aparitiei
unei asemenea situatii, Statele Unite nu o vor lovi pe baza falsei perceptii
ca ea ar putea participa impreuna cu U.R.S.S. la un astfel de conflict.
Diplomatul american a intrebat daca cele expuse reprezentau parerea
personala a omologului sau roman sau constituiau punctul de vedere
oficial al conducerii Romaniei. Corneliu Manescu l-a incredintat ca a
exprimat pozitia guvernului de la Bucuresti. Drept raspuns, Dean Rusk l-a
asigurat pe ministrul roman ca S.U.A. vor tine seama de orice tara care nu
va participa sau nu va permite ca teritoriul ei sa fie folosit in scopuri

militare impotriva Statelor Unite sau a aliatilor lor. Din aceasta

perspectiva, secretarul de Stat a spus ca era important pentru S.U.A. sa
cunoasca daca pe teritoriul romanesc se afla arme nucleare. in cazul in
care ar fi fost primite asigurari in sensul unui raspuns negativ, atunci acest
fapt va fi luat in seama cand se va pune problema stabilirii tintelor
rachetelor americane. Corneliu Manescu a raspuns ca in Romania nu se
gasesc arme nucleare si a oferit Washingtonului orice posibilitate de
verificare daca acest fapt era dorit432. De altfel, asa cum a rezultat in
timpul discutiilor, absenta armelor nucleare pe teritoriul Romaniei era
confirmata si de Serviciile de informatii americane. in final, Dean Rusk
aprecia intalnirea sa cu Corneliu Manescu drept "foarte utila" si
"incurajatoare" pentru relatiile romano-americane433.
in acei ani, politica externa a Romania reflecta o tot mai mare
distantare fata de U.R.S.S., statutul sau de relativa autonomie politica si
economica fiind marcat prin respingerea planurilor Kremlinului de
integrare a tarilor membre in C.A.E.R., cat si prin refuzul de a mai
seconda Partidul comunist sovietic in tendinta sa hegemonica asupra
miscarii muncitoresti internationale, prin apropierea, in acelasi timp, de
China si de tarile occidentale dezvoltate.
Plenara C.C. al P.M.R. din 30 noiembrie - 5 decembrie 1960
marcheaza o noua faza a tensionarii relatiilor romano-sovietice, datorita,
inainte de toate, faptului ca Moscova urmarea sa transforme C.A.E.R.-ul
intr-un organism supranational in care unele state socialiste erau destinate
sa realizeze produse industriale, iar altele, intre care si Romania, sa se
specializeze in furnizarea de materii prime.
Reprezentantul Romaniei in Comitetul Executiv al C.A.E.R.,
Alexandru Barladeanu, arata ca dupa 1960, in cadrul acestuia, nimeni nu
sustinea punctul sau de vedere: "RDG era interesata sa sprijine pozitia
sovietica deoarece se preconiza o dezvoltare mai accelerata a industriei
nemtesti. Cehoslovacia avea si ea prilejuri pentru realizarea propriilor
interese. Bulgaria fie ca era, pe tacute, alaturi de noi, fie ca nu era, din
obedienta politica fata de rusi, nu se pronunta in favoarea tezelor noastre.
Polonia, uneori era cu noi, alteori impotriva, nu te puteai baza pe ea. in ce
constau disputele? Reprezentantul sovietic venea, bunaoara, cu teza ca
daca ei, capitalistii, in cadrul Pietei Comune, accepta limitarea partiala a
suveranitatii nationale in interesul unirii eforturilor in lupta contra
comunismului, cu atat mai mult noi, statele socialiste, internationalistii,
trebuie sa plecam de la interesele generale, sa jertfim interesele
432 Mircea Suciu, "Corneliu Manescu: Romania nu a fost un partener
entuziast al Pactului de la Varsovia", in "Dosarele istoriei" nr. 1 (16), 1997, p.
26.
433 Romania si Tratatul de la Varsovia, op. cit., p. 64-65.
particulare interesului comun. Aceasta, insa, insemna negarea proprietatii
nationale asupra potentialului de resurse materiale si umane ale fiecarei
tari!"434
La sedinta Comitetului Executiv al C.A.E.R. din 15 februarie

1963, de la Moscova, Alexandru Barladeanu declara ca Romania va

continua sa colaboreze in cadrul structurilor C.A.E.R.-ului, dar nu va
accepta sa-si modifice planurile ei industriale, in vederea integrarii
economice regionale, prin specializare si planificare supranationala,
integrare sustinuta de partenerii sai, si in primul rand de Uniunea
Sovietica. Presa occidentala il numea atunci pe Alexandru Barladeanu
"Omul care a spus Nu lui Hrusciov". De asemenea, interventia
reprezentantului Romaniei la CAER a fost comentata favorabil de
romanii din emigratie - Vlad Georgescu, Ghita Ionescu, Ion Ratiu s.a.
La Consfatuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale
partidelor comuniste si muncitoresti si a sefilor de guverne ale statelor
membre ale C.A.E.R., tinuta la Moscova intre 24 si 26 iulie 1963,
Gh. Gheorghiu-Dej, sustinut de reprezentantii Poloniei si ai Ungariei,
respinge planul propus de Hrusciov de integrare economica, aducand
argumentul incalcarii principiului independentei si suveranitatii.
Comunicatul oficial al Consfatuirii foloseste formularea propusa de
romani - "coordonarea planurilor", si nu pe aceea de "integrare
economica", relatiile de colaborare intre tarile socialiste urmand sa se
realizeze pe baza egalitatii in drepturi si a respectarii suveranitatii
nationale.
in ultima zi a reuniunii, are loc sedinta Comitetului Politic
Consultativ al Tratatului de la Varsovia, unde delegatia romana
(Gh. Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Barladeanu,
Gheorghe Gaston Marin, Emil Bodnaras, Leonte Rautu) aproba
rezultatele negocierilor privind incheierea Tratatului care interzicea
experientele nucleare in atmosfera, in spatiul cosmic si sub apa.
Desprinderea Romaniei din stransoarea "marelui frate" de la Est
se desfasura pe mai multe planuri. Unul este cel economic: in cadrul
C.A.E.R., dar si in afara acestuia, prin angajarea unor proiecte economice
ambitioase, cum este cel cu Iugoslavia - privind realizarea si exploatarea
in comun a Sistemului hidroenergetic si de navigatie Portile de Fier435 434 Lavinia Betea, Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu si
Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 1997, p. 149-150.
435 Acordul romano-iugoslav privind Sistemul hidroenergetic si de
navigatie Portile de Fier a fost semnat cu prilejul vizitei oficiale efectuate la
Belgrad intre 22-30 noiembrie 1964 de catre o delegatie romana condusa de
presedintele Consiliului de Stat, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu acel prilej, la
initiativa lui Iosip Broz Tito, Gheorghiu-Dej a tinut o cuvantare in fata Adunarii
R.S.F. Iugoslavia, fiind primul lider comunist din alta tara caruia i s-a facut o
asemenea onoare. Vizita a fost interpretata de analistii politici ca un semnal dat
sau achizitionarea de tehnologie din tarile Europei de Vest sau Statele
Unite. Aceasta pentru a se asigura o abordare relaxata a relatiilor politice
cu restul statelor din blocul sovietic.
Urmatorul plan "a fost acela al eliminarii treptate a oamenilor
Moscovei si a celor scoliti la Moscova", iar "ultimul (dar nu intr-o
ierarhie a importantei) si cel mai spectaculos, cel mai atent urmarit de

opinia publica interna si internationala, a fost cel politic"436.

Un moment de apogeu al contradictiilor romano-sovietice s-a
inregistrat in aprilie 1964, cand s-a dat publicitatii asa-numitul Plan
Valev, un document elaborat la Moscova care a produs vii reactii de
protest in Romania, si nu numai. in esenta, se propunea constituirea unui
complex economic suprastatal care sa cuprinda sudul Uniunii Sovietice
(12.000 km2 - respectiv 0,05 % din teritoriul sovietic), sud-estul
Romaniei (100.000 km2 - 42% din teritoriul tarii) si nordul Bulgariei
(38.000 km2 - 33% din teritoriu); acest complex urma sa reprezinte
"granarul lagarului socialist", specializat aproape exclusiv in productia
agricola. Manifestarile de protest din Romania au luat forme deschise,
vazandu-se in aceste propuneri incercari de dezmembrare economica a
tarii noastre, de atentat la suveranitatea de stat, mai ales ca autorul
planului publicase si harti pe care era hasurata partea de sud-est a
teritoriului romanesc, preconizata sa devina zona economica
transnationala.
in replica la Planul Valev, revista "Viata economica" (nr. 24 din
iunie 1964) a publicat editorialul: Conceptii potrivnice principiilor de
baza ale relatiilor economice dintre tarile socialiste - Despre complexul
economic interstatal in general si despre concretizarea lui dunareana,
in special. Autorul editorialului, Costin Murgescu, membru corespondent
al Academiei Romane, directorul Institutului de Cercetari Economice,
respingea argumentat "asertiunile stiintifice" ale lui E.B. Valev punand
totodata in lumina urmarile grave, economice si politice, pe care le-ar fi
avut pentru Romania realizarea "complexului economic interstatal al
Dunarii de Jos".
Sintetizand, cele mai importante momente ale procesului de
desovietizare a Romaniei, coordonat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, in
corelatie cu apropierea de Occidentul capitalist, sunt urmatoarele: in
februarie 1954, Gheorghiu-Dej s-a oferit sa reglementeze chestiuni
financiare litigioase cu Anglia, generate de nationalizarea din 1948, si a
solicitat o sporire a comertului cu S.U.A. in acelasi an, la festivitatile
consacrate sarbatorii nationale a Romaniei de la 23 august 1944, s-a
subliniat rolul Armatei Romane in eliberarea tarii noastre. in consecinta,
presedintele S.U.A., Dwight Eisenhower, a dat instructiuni ambasadorului
sovieticilor ca Romania ar putea sa se retraga din C.A.E.R (Iugoslavia nu era
membra C.A.E.R.).
436 Mihai Retegan, 1968. Din primavara pana in toamna. Schita de
politica externa romaneasca, Editura Rao, Bucuresti, 1998, p. 43.
american la Bucuresti, sa actioneze in sensul "crearii unei rupturi intre
romani si sovietici"; in 1956 sunt desfiintate ultimele sovromuri, iar peste
2 ani trupele sovietice sunt retrase din Romania; in 1959, are loc prima
intalnire "la varf", din timpul "razboiului rece" intre seful unei mari puteri
occidentale - presedintele Frantei, Charles de Gaulle, si un demnitar al
unei tari socialiste - primul-ministru Ion Gheorghe Maurer; in 1960 s-a
perfectat un acord privind organizarea schimburilor culturale Romania-

S.U.A.; in 1962, in afara de demersul intreprins prin intermediul lui

Corneliu Manescu, in timpul "crizei rachetelor din Cuba", Gheorghiu-Dej
i-a trimis o scrisoare presedintelui John Fitzgerald Kennedy al carei sens
a fost descifrat corespunzator la Washington, in care sublinia ca "daca din
cauza Cubei izbucneste un razboi, S.U.A. sa-si aminteasca faptul ca nu
Romania l-a declansat"; in februarie 1964, secretarul de stat american
Dean Rusk anunta public decizia S.U.A. de a "incuraja evolutiile catre
independenta nationala din lumea comunista" si specifica faptul ca
Romania "si-a asumat o atitudine mult mai independenta, iar noi vom
raspunde in mod corespunzator"437.
O extindere semnificativa au cunoscut relatiile bilaterale. Daca,
la inceputul anului 1948, Romania intretinea relatii diplomatice cu 25 de
state, din care cu 5 state la nivel de ambasada, si relatii economice tot cu
25 de state, pana in 1956 ea stabilise raporturi diplomatice cu inca
38 state, aproape acelasi numar ca in anul 1938. in deceniul urmator,
Romania si-a largit numarul reprezentantelor din strainatate in zone
geografice unde mai inainte legaturile sale politice sau economice aveau
o densitate mica sau erau aproape inexistente. La sfarsitul anului 1965,
Romania avea relatii diplomatice cu 66 de state438.
IX.5. Declaratia din aprilie 1964
Un moment de referinta in afirmarea Romaniei pe scena
internationala il constituie Declaratia cu privire la pozitia Partidului
Muncitoresc Roman in problemele miscarii comuniste si muncitoresti
internationale, adoptata de Plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964.
Acest document a examinat situatia creata de polemica publica dintre
P.C.U.S. si P.C. Chinez, a sintetizat actiunile intreprinse de liderii de la
Bucuresti pentru a impiedica desfasurarea conflictului sovieto-chinez si
437 Lavinia Betea, Martor privilegiat al istoriei, in Paul Sfetcu,
op. cit., p. 24.
438 Reprezentantele diplomatice ale Romaniei, Editura Politica,
Bucuresti, 1973, p. 21.
consecintele acestuia asupra miscarii comuniste si muncitoresti
internationale si a relevat necesitatea aplicarii in relatiile P.M.R. cu alte
partide si in relatiile Romaniei cu alte state a principiilor "independentei
si suveranitatii nationale, egalitatii in drepturi, avantajului reciproc,
intrajutorarii tovarasesti, neamestecului in treburile interne, respectarii
integritatii teritoriale".
Declaratia din aprilie 1964 a legitimat noul curs al politicii
externe romanesti, adoptarea ei semnificand in fapt iesirea de sub
controlul Moscovei si refuzul de a o mai seconda pe plan international,
exprimand, in acelasi timp, accentuarea orientarii Romaniei spre
colaborare cu statele capitaliste dezvoltate, cu toate statele lumii.
"Republica Populara Romana - se sublinia in Declaratie promoveaza o politica de dezvoltare a relatiilor de prietenie si colaborare
frateasca cu toate tarile socialiste, de intarire continua a unitatii lagarului
socialist, de solidaritate si sprijinire hotarata a miscarii de eliberare a

popoarelor, de dezvoltare a relatiilor de colaborare cu tarile cu alta

oranduire social-politica, pe baza principiilor coexistentei pasnice ...
Suntem pentru desfiintarea oricaror blocuri militare si, ca o masura
tranzitorie in acest sens, ne declaram, pentru incheierea unui pact de
neagresiune intre Organizatia Tratatului de la Varsovia si Pactul
Atlanticului de Nord.
Tara noastra se pronunta in favoarea crearii de zone denuclearizate
ca un mijloc de slabire a primejdiei de razboi. Sustinem proiectele
pentru infaptuirea unor asemenea zone in Europa Centrala si de Nord,
America Latina, Africa, zona Pacificului si in alte zone ale lumii si
depunem eforturi perseverente pentru transformarea Balcanilor intr-o
zona fara arme nucleare, o zona a pacii si colaborarii internationale"439.
La originea politicii de distantare treptata fata de U.R.S.S. se afla
efortul lui Gheorghiu-Dej de a-si proteja puterea de o posibila amenintare
sovietica datorita refuzului sau de a se conforma orientarii antistaliniste a
lui Hrusciov. in 1960, liderul sovietic marturisea anturajului sau ca
Gheorghiu-Dej "nu era, in general, un comunist rau, dar in calitate de
conducator nu avea forta, era prea pasiv", si adauga ca "in Romania si
chiar in randurile partidului comunist se dezvoltasera atitudini pernicioase,
nationaliste si antisovietice care trebuie retezate de la radacina"440.
Plenara C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 a respins ideea
ierarhizarii partidelor, a unui partid-lider, a unui partid-fiu in miscarea
comunista internationala, pe de o parte, iar pe de alta parte, s-a pronuntat
impotriva unor organisme de planificare si de dirijare economica
439 "Scanteia" nr. 6239 din 26 aprilie 1964.
440 Apud Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, op.
cit., p. 457.
supranationale. Imediat dupa publicarea Declaratiei, s-a trecut la
prelucrarea ei in organizatiile de partid, unde erau prezentate fapte si date
care dovedeau ca Uniunea Sovietica incalcase grav independenta
Romaniei, ii exploatase resursele prin relatii economice inechitabile, in
primul rand prin sovromuri, si ca intreaga ei politica fata de Romania nu
fusese decat o continuare a politicii practicate de Rusia tarista. De regula,
participantii la aceste sedinte nu pastrau "secretul de partid", astfel incat
continutul informarilor si dezbaterilor devenea cunoscut in intreaga tara.
La 21 octombrie 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej, presedintele
Consiliului de Stat, cere conducerii sovietice, prin intermediul
ambasadorului U.R.S.S. la Bucuresti, retragerea consilierilor K.G.B. din
Romania. Reactia Moscovei este prompta. A doua zi, seful K.G.B.-ului,
Vadimir Semiciastnai, trimite o telegrama lui Alexandru Draghici,
ministrul de interne, in care arata ca Romania traieste sub "Umbrela
Moscovei" si va regreta demersul sau. Discutiile dintre Gheorghiu-Dej si
noul lider de la Kremlin - Leonid Brejnev - se prelungesc pana in
decembrie 1964, cand guvernul sovietic este nevoit sa accepte cererea
guvernului de la Bucuresti. in felul acesta, Romania a devenit prima tara
membra a Tratatului de la Varsovia care s-a emancipat, in mod oficial,

atat de ocupatia militara, cat si de tutela serviciilor de securitate sovietice.

intre masurile infaptuite pana in 1964, care se inscriau in
procesul de legitimare a "comunismului national" si anuntau independenta
fata de Moscova, se afla si cele privind spatiul public. S-a inceput
cu demolarea statuii lui Stalin din Bucuresti; a urmat schimbarea numelor
de strazi, intreprinderi etc. de inspiratie sovietica. Din 1964 nu s-au mai
organizat defilari de 7 noiembrie - data aniversarii "revolutiei bolsevice"
din Rusia din 1917. O serie de institutii care servisera rusificarii si-au
schimbat denumirea si profilul. Astfel, Editura Cartea Rusa a devenit
Editura pentru Literatura Universala, Institutul de Studii Ruse "Maxim
Gorki" din Bucuresti a fost transformat intr-una din facultatile Institutului
de Limbi Straine etc. A inceput inlocuirea persoanelor din diferite
institutii cunoscute ca fiind prosovietice. Limba rusa nu a mai fost
obligatorie in scoli din anul de invatamant 1963-1964. in decembrie
1964, se publica sub ingrijirea acad. Andrei Otetea cartea "insemnari
despre romani" de Karl Marx, in care se gasesc aprecieri critice la adresa
Rusiei tariste, cu evidente aluzii la realitatile contemporane. Clasicul
ideologiei comuniste afirma, printre altele, ca Basarabia e teritoriu
romanesc anexat de Imperiul rus in 1812, iar revolutia din 1848 din Tara
Romaneasca era apreciata drept "o miscare impotriva protectoratului rus".
Intelectualilor li se permite acum sa calatoreasca in Europa de
Vest, sa participe la congrese si conferinte internationale; filme
occidentale isi fac aparitia pe ecranele cinematografelor, au loc turnee ale
unor artisti si intelectuali occidentali in Romania. Devin frecvente
traducerile din literaturile occidentale. Posturile de radio occidentale care
emiteau in limba romana nu mai sunt bruiate. S-au inregistrat o relaxare a
cenzurii si, drept urmare, o dinamizare a vietii spirituale.
Drepturile Romaniei, ca natiune socialista, suverana, devotata
coexistentei pasnice si unitatii lagarului socialist, trebuia garantate de
comunitatea internationala; invocand teza identificarii partidului cu
interesele natiunii, Gheorghiu-Dej si colaboratorii sai solicitau sprijinul
neechivoc al romanilor pentru aplicarea principiilor enuntate in
"Declaratia de independenta" din 1964.
Prin Declaratia din aprilie 1964, Romania a depasit stadiul in
care fusese nevoita sa se alinieze la pozitia unui centru conducator extern
si a dobandit capacitatea de a-si afirma propriile optiuni, urmarind
interesele nationale. Era vorba insa de "o distantare de Moscova si nu de
o ruptura cu Moscova. Romania nu a iesit nici din Tratatul de la Varsovia,
nici din C.A.E.R. si nici nu a parasit blocul sovietic, potrivit exemplului
iugoslav. Ducand, uneori, o politica la marginea prapastiei vizavi de
Moscova, regimul de la Bucuresti nu a facut niciodata pasul decisiv si
nici nu si-a propus sa-l faca. Pastrand fundamentele ideologice marxistleniniste,
liderii comunisti romani au pus pe picioare o politica externa
pragmatica, menita sa-i fereasca de ingerintele unei puteri tutelare si sa le
consolideze pozitia interna, in primul rand prin dezvoltare economica. S-a
ajuns astfel la o simbioza de interese ale conducerii de partid si ale

societatii romanesti, o incununare a unui efort constant de recuperare a

legitimitatii nationale de catre un partid impus la putere din afara tarii si
vazut, pe buna dreptate, ani la rand, doar ca un partid al ocupantului
strain."441
Reorientarea externa a Romaniei a coincis cu semnificative
mutatii in politica interna, care si-au gasit expresie in atenuarea regimului
opresiv; in iunie 1964 sunt gratiati 3.467 condamnati, din care 2.500
pentru complot contra "securitatii statului", iar in luna urmatoare sunt
gratiati inca 3.244 de condamnati, din care 3.205 pentru infractiuni contra
"securitatii statului"442; a continuat campania de desovietizare, de
reabilitare si punere in circulatie a valorilor nationale. Aceste elemente
puteau sa previna o reintoarcere la stalinism, asociat cu Kremlinul si cu
suprematia politica a lui Gheorghiu-Dej; in acelasi timp, "ele erau de
natura sa asigure o deschidere spre lumea necomunista. De fapt,
sentimentul larg raspandit in Romania la acea vreme era de admiratie si
respect pentru Gheorghiu-Dej, pentru agerimea de spirit si perspicacitatea
sa in asigurarea dezangajarii Romaniei fata de Rusia"443. Diplomatia lui
Dej in abordarea problemelor spinoase in relatiile cu liderii sovietici i-a
atras poreclele de "vulpea din Carpati" si "Machiavelli al Carpatilor".
441 Dan Catanus, Relatiile externe ale Romaniei si influenta factorului
sovietic asupra acestora in primele doua decenii postbelice in "Studii si
Materiale de Istorie Contemporana", Serie Noua, Volumul 1, 2002, p. 236.
442 Cristina Paiusan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, op. cit.,
p. 122.
443 Stephen Fisher-Galati, Romania in secolul al XX-lea, Institutul
European, 1998, p. 211.
Multi romani care nu agreau regimul politic intern aclamau
orientarea externa independenta a Romaniei si considerau ca ea se incadra
unei traditii nationale.
Unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Gheorghiu-Dej
apreciaza ca o analiza obiectiva a perioadei cand acesta a fost
"promotorul si liderul noului regim" din Romania, dupa al doilea razboi
mondial, va recunoaste progresul nemaiintalnit inregistrat in istoria tarii,
realizat in conditiile deosebit de vitrege ale urmarilor razboiului444.
"Acest progres nu putea fi realizat decat de oameni animati de temeinice
sentimente patriotice si de cunostinte temeinice profesionale, condusi si
stimulati de un conducator ca Gheorghiu-Dej". Fostul demnitar comunist
se vede obligat sa consemneze ca analiza perioadei de 20 de ani, cand
Gheorghiu-Dej s-a aflat in fruntea partidului si regimului din Romania,
"va arata, pe langa realizari de insemnatate intr-adevar istorica in toate
domeniile economice si sociale, grave incalcari ale regulilor democratice
si de justitie, ale drepturilor omului si ale libertatilor individuale.
Exercitarea puterii de catre un singur om, chiar si avand un fond sanatos,
influenta lui determinanta asupra organelor de conducere, absenta unei
opozitii organizate, legale, fac ca, intr-un sistem totalitar, fortele menite sa
asigure securitatea statului sa-si aroge atributii nelimitate, necontrolate si

metode monstruoase, sa apara fenomene perverse si inumane, sortite mai

devreme sau mai tarziu, condamnarii si oprobriului"445.
X. DIPLOMATIA ROMaNa DUPa 1964;
iNTRE CONFRUNTARE
SI DESTINDERE iN RELATIILE INTERNATIONALE
X.1. Evolutia interna si politica externa
Dupa Declaratia P.M.R. din aprilie 1964, Romania era perceputa
de observatorii straini simpatizanti ca un membru respectabil al
comunitatii internationale si, in acelasi timp, ca o forta importanta in
miscarea comunista mondiala. Aceasta apreciere reflecta optimismul
majoritatii romanilor, intemeiat pe presupunerea ca faurirea de punti catre
lumea occidentala si eforturile pentru atingerea unor obiective
economico-sociale convenabile natiunii erau angajamente ca regimul lui
Gheorghiu-Dej va cauta sa consolideze statutul international al Romaniei.
Era insa un optimism grevat de dependenta economica a tarii fata de
C.A.E.R. si de obligatiile militare in cadrul Tratatului de la Varsovia.
444 Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 120.
445 Ibidem, p. 108.
Moartea lui Gheorghiu-Dej, survenita la 19 martie 1965, a
generat dubii asupra viabilitatii politicii de fronda promovate de Romania
fata de Moscova. Dar noua conducere a tarii, preluata de o "troika"
formata din Nicolae Ceausescu - prim-secretar al C.C. al P.M.R., Chivu
Stoica - presedintele Consiliului de Stat si Ion Gheorghe Maurer presedintele Consiliului de Ministri, si-a manifestat disponibilitatea de a
continua tendinta de liberalizare, de destindere si de afirmare a
independentei nationale.
Nicolae Ceausescu isi incepe ascensiunea uzand de principiul
conducerii colective; de fapt, el a preluat politica lui Gheorghiu-Dej, fara
a mai aminti insa meritele acesteia. La 19 mai 1965, Ceausescu se
intalneste la Bucuresti cu oameni de cultura si arta, avand scopul de a
atrage intelectualitatea de partea sa in actiunea de consolidare a autoritatii
personale. Cu acel prilej, noul prim-secretar al partidului comunist s-a
pronuntat pentru diversitate de stiluri in domeniul creatiei literar-artistice,
renuntandu-se astfel la politica de "ingradire" ce dominase viata culturalartistica
sub egida proletcultismului.
Congresul al IX-lea al P.C.R., intrunit la Bucuresti intre 19 si
24 iulie 1965, adopta hotararea de schimbare a denumirii Partidului
Muncitoresc Roman in aceea de Partidul Comunist Roman. Acest
Congres defineste Romania ca "tara socialista in curs de dezvoltare din
punct de vedere economic", ceea ce insemna o recunoastere a faptului ca
economia nationala se afla intr-o stare precara. Orientarea stabilita prin
Directivele pentru cincinalul 1966-1970 prevedea un ritm rapid de
crestere a productiei industriale, in primul rand a energeticii, siderurgiei,
constructiilor de masini, chimiei. Pe intreaga perioada, rata de acumulare
din venitul national a fost de 28%, partea industriei din venitul national
reprezentand 60% in 1970, fata de 49% in 1965; partea agriculturii fiind,

in schimb, de numai 16%. Desi in documentele Congresului erau

dezvaluite o serie de fenomene negative, de subiectivism in economie, de
nesocotire a realitatilor romanesti, se continua, de fapt, politica de industrializare
fortata, netinandu-se seama de resursele tarii si de cerintele pietii
interne. Spre deosebire de etapa 1950-1964, noua faza a "industrializarii
socialiste" se va realiza cu credite din Vest. Totodata, se incurajeaza
initiativa particulara, luand fiinta mici ateliere, magazine si restaurante
particulare; incepe constructia de locuinte proprietate personala.
Congresul al IX-lea recomanda instituirea functiei de secretar
general al C.C. al P.C.R. in locul celei de prim-secretar; de asemenea,
pentru a preveni concentrarea puterii in mainile unei singure persoane, se
interzice cumulul functiilor de partid si de stat. La 23 iulie 1965,
Ceausescu este ales secretar general al C.C. al P.C.R 446.
446 Propunerea de alegere a lui Nicolae Ceausescu in fruntea P.C.R. a
fost facuta de Ion Gheorghe Maurer, caruia i s-au alaturat Gheorghe Apostol,
Chivu Stoica si Alexandru Draghici. "Asa cum Isus a intrat in Ierusalim calare pe
magar, asa a intrat Ceausescu in conducerea partidului, calare pe Maurer. El l-a
La 21 august 1965, Marea Adunare Nationala adopta o noua
Constitutie, care proclama Romania "stat al oamenilor muncii de la orase
si sate, suveran, independent si unitar", cu denumirea de Republica
Socialista Romania; stipuleaza, totodata, rolul partidului comunist de
forta politica conducatoare in societate, cum prevedea si Constitutia din
1952. Din punctul de vedere al redactarii, Constitutia din 1965 revine la
unele formulari traditionale, dar, in fond, consacra monopolul puterii
politice, preponderenta absoluta a proprietatii de stat si colectivizarea
agriculturii. Se statua ca fiecare cetatean roman este dator "sa apere proprietatea
socialista, sa contribuie la intarirea si dezvoltarea oranduirii
socialiste".
Drepturile fundamentale ale cetatenilor, inscrise in Titlul II al
Constitutiei, aveau un caracter formal si erau interpretate ca o simpla
acordare de beneficii cetatenilor de catre un stat atotputernic, fiind supuse
unor restrictii severe; practic, nu exista dreptul de exprimare politica si de
asociere decat in cadrul liniei oficiale.
Tot la 21 august 1965, Marea Adunare Nationala alege Consiliul
de Stat al Republicii Socialiste Romania, avand ca presedinte pe Chivu
Stoica.
in 1965, Romania avea o industrie care functiona relativ bine; se
cumpara tehnologie avansata din Europa de Vest si din Statele Unite ale
Americii. Pornind de la articolele aparute in presa occidentala, europeana
si americana, si de la statistici mondiale, Ghita Ionescu concluziona ca,
inca din anul 1959, Romania a realizat un important progres economic,
iar catre sfarsitul anului 1961, prezenta cea mai rapida rata a dezvoltarii
industriale din Europa de Est. Cauzele acestei dezvoltari erau specialistii
care coordonau economia si colaborarea cu Occidentul: "La cel mai inalt
nivel al partidului, oameni ca Alexandru Barladeanu si Gh. Gaston Marin
sunt deopotriva buni comunisti si buni tehnocrati, iar un om ca Maurer,

probabil ca se bucura de o considerabila simpatie in randurile noii

intelighentii"447.
in primii ani ai "Epocii Ceausescu", economia a functionat mai
mult din inertie, dar dupa aceea nu s-a mai tinut seama de dezvoltarea
proportionala a industriei si de conjunctura internationala. S-a dezvoltat
mult industria de prelucrare a titeiului. in anii `60, Romania a inregistrat
cea mai mare productie de petrol din istoria Romania - circa 15 milioane
tone, iar capacitatea de prelucrare era corespunzatoare448.
dus in spinare" (Sabin Ivan, Biografii parlamentare. De vorba cu Alexandru
Barladeanu, Editura Ex Ponto, Constanta, 1998, p. 171).
447 Ghita Ionescu, Comunismul in Romania, Editura Litera, Bucuresti,
1994, p. 366 (traducere dupa editia a II-a, tiparita in 1968, in Anglia si S.U.A.).
448 Lavinia Betea, Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu si
Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 1997,
p. 152-153.
Ritmul rapid de dezvoltare a permis ca si in conditiile unei rate
de acumulare din venitul national destul de inalte (cca 29 % in perioada
1966-1970) sa existe o relativa abundenta alimentara. Venitul national a
crescut in perioada 1950-1970, comparativ cu anul 1938, de la 95% la
459%, pentru ca pana in 1980 sa atinga 1000%. Populatia Romaniei a
sporit de la 18.226.000 locuitori, la 1 iunie 1959, la 20.470.000 locuitori,
la 1 iulie 1971.
invatamantul a cunoscut un proces de modernizare, de crestere a
ponderii disciplinelor exacte si tehnice. Istoria si alte stiinte umaniste au
cunoscut o renastere evidenta. O importanta realizare culturala a
Romaniei dupa 1948 sunt considerate pe buna dreptate extinderea
scolarizarii obligatorii de la 4 la 10 si apoi la 12 clase si gratuitatea
intregului invatamant; s-au realizat astfel "pentru prima data la nivel
national si in istoria tarii accesul tuturor copiilor si tuturor tinerilor la
invatatura, calificare, posibilitatea valorificarii potentialului formativ si
creativ al poporului. Consecintele au fost eradicarea analfabetismului,
formarea la nivel mediu de instructie a noilor generatii, pregatirea a sute
de mii de specialisti cu calificare superioara, a zeci de mii de oameni de
stiinta si creatori de cultura, arta etc.; din care multi au ajuns in
strainatate, desfasurandu-si activitatea in prestigioase centre de invatamant
superior si de cercetare"449.
in expunerea prezentata la Adunarea festiva din 7 mai 1966,
prilejuita de a 45-a aniversare a crearii P.C.R., Nicolae Ceausescu s-a
referit la "consecintele negative ale practicilor Kominternului, de a numi
cadrele de conducere ale partidului, inclusiv a secretarului general dintre
oameni din afara tarii, care nu cunosteau viata si preocuparile poporului
roman". Erau criticate tezele si directivele gresite introduse din indicatiile
Kominternului in Congresele Partidului Comunist Roman din perioada
interbelica, insistandu-se asupra introducerii in aceste documente
"a lozincii autodeterminarii pana la despartirea de statul unitar",
indemnand de fapt "la destramarea poporului roman". Toate aceste

sublinieri vizau, desigur, cerinta de a se inlatura practicile reprobabile din

miscarea comunista si importanta pe care o avea "respectarea nestirbita a
dreptului fiecarui partid de a-si elabora politica de sine statator".
Plenara C.C. al P.C.R. din 22-25 aprilie 1968 a condamnat
abuzurile si crimele comise impotriva "dusmanilor poporului" in perioada
1945-1965 si chiar in randurile propriului partid. Erau vizati, in primul
rand, Gheorghiu-Dej, apoi Iosif Chisinevschi, Teohari Georgescu si
Alexandru Draghici. Plenara l-a reabilitat pe Lucretiu Patrascanu si pe alti
comunisti care fusesera loviti in timpul lui Gheorghiu-Dej, precum si pe
cei condamnati si executati in U.R.S.S., din ordinul lui Stalin, in perioada
interbelica. Nu au fost luate in discutie procesele si detentia a peste
100.000 de detinuti politici din anii 1947-1964. Acestia au ramas cu
449 Aurelian Bondrea, Starea Natiunii 2000. Romania incotro?, vol I,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000, p. 88-89.
dosare penale chiar daca, intre timp, supravietuitorii fusesera gratiati si
incadrati in diferite functii marunte.
Relaxarea politico-ideologica si cresterea economica au creat o
atmosfera de acceptare a regimului Ceausescu.
Congresul al IX-lea al P.C.R. a confirmat orientarea politicii
externe a Romaniei, oficializata in 1964. "Temelia trainica, permanenta a
politicii internationale a tarii noastre - se sublinia in Rezolutia
Congresului - o formeaza principiile suveranitatii si independentei
popoarelor, egalitatii in drepturi, neamestecului in treburile interne,
avantajului reciproc. Romania va milita pentru promovarea consecventa a
acestor principii pe arena internationala, considerand ca respectarea lor
este o conditie esentiala in vederea dezvoltarii colaborarii intre state,
intaririi increderii intre popoare, respectarii dreptului inalienabil al
fiecarui popor de a-si hotari singur soarta"450. Era reiterata totodata
dorinta Romaniei de a actiona pentru: imbunatatirea activitatii
Organizatiei Natiunilor Unite, astfel incat acest for international sa
oglindeasca realitatile lumii contemporane; incetarea cursei inarmarilor si
infaptuirea dezarmarii; crearea de zone denuclearizate; interzicerea
neconditionata a folosirii armelor atomice si distrugerea stocurilor
existente; desfiintarea bazelor militare si retragerea trupelor aflate pe
teritoriile altor state; lichidarea blocurilor militare etc.
Relatiile romano-sovietice au continuat sa se desfasoare in
spiritul Declaratiei din aprilie 1964. in timpul vizitei efectuate in
U.R.S.S., in 3-11 septembrie 1965, delegatia romana, condusa de Nicolae
Ceausescu, a cerut restituirea tezaurului Romaniei depozitat la Moscova
in timpul primului razboi mondial, reamintind lui Leonid Brejnev si
celorlalti conducatori sovietici angajamentul lui Lenin de a restitui acest
tezaur poporului roman451. Alexandru Barladeanu, care a primit mandatul
de a expune in fata delegatiei sovietice punctul de vedere romanesc
privind tezaurul, isi reaminteste ca "reactia initiala a sovieticilor a fost cea
asteptata: Tezaur?... Ce tezaur?... Noi nu stim nimic despre acest
tezaur. Atunci, am apelat la folosirea armelor noastre secrete: volumul

de opere complete - in limba rusa - in care era tiparita acea telegrama a

lui Lenin, careia i-am dat citire452. Sigur - asa cum de altfel ma asteptam
450 Rezolutia Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Roman, in
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Roman, 19-24 iulie 1965, Bucuresti,
1965, p. 851.
451 Lavinia Betea, op. cit., p. 164, 166, 167.
452 Textul semnat de Lenin are urmatorul continut: "Fondul de aur al
Romaniei, in pastrare la Moscova, este declarat intangibil pentru oligarhia
romana. Puterea sovietica ia asupra sa raspunderea pentru pastrarea acestui fond
si il va transmite in mainile poporului roman". Telegrama avea in vedere o
hotarare a guvernului sovietic, prezidat de Lenin la 13 ianuarie 1918, care hotara,
printre alte masuri, expulzarea din Rusia sovietica a personalului ambasadei
-, efectul a fost distrugator. A produs deruta completa in randul delegatiei
sovietice, deruta vizibila si din privirile pe care si le schimbau membrii
acesteia. Cand am mai spus ca Lenin a recurs la masurile respective din
cauza neintelegerilor cu Romania privind Basarabia, Kosighin m-a
intrerupt, cu vadita enervare: Basarabia? Care Basarabia? Noi nu
cunoastem acest termen!... Noi cunoastem Republica Sovietica Socialista
Moldoveneasca, cunoastem poporul moldovenesc pe care-l stimam si
iubim, dar nu cunoastem cuvantul Basarabia. La aceasta intrerupere
n-am mai avut a raspunde altceva decat atat: Poate ca asa este. Lenin,
insa, folosea acest cuvant"453.
La consfatuirea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la
Varsovia, din 4-6 iulie 1966, de la Bucuresti, delegatia Romaniei a
inaintat un proiect de statut al Comandamentului Fortelor Armate Unite,
propunand ca infaptuirea hotararilor adoptate de Comitetul Politic
Consultativ sa fie atributul exclusiv al conducerii tarilor respective,
propunerile si recomandarile Comandamentului Fortelor Armate Unite sa
fie aprobate de guvernele fiecarei tari, urmand sa se aprobe si bugetul
Comandamentului. Partea romana a mai propus ca, in vederea folosirii
trupelor fiecarei tari in caz de razboi, sa se elaboreze din timp de pace
planuri operative, conceptia acestora urmand sa fie supusa in prealabil
aprobarii conducerii tarilor respective. Generalul Leontin Salajan aprecia
ca aplicarea propunerilor romanesti avea sa elimine cazurile de incalcare
a suveranitatii si independentei tarilor membre ale Tratatului si sa duca la
o mai buna coordonare a eforturilor comune, destinate asigurarii
securitatii impotriva "unei eventuale agresiuni imperialiste". Multa
vreme, propunerile Romaniei au ramas fara raspuns454.
Cursul autonom al politicii externe a Romaniei s-a accentuat, in
anii urmatori, concretizandu-se in extinderea fara precedent a relatiilor
sale politico-diplomatice si economice. in 1987, Romania intretinea
raporturi diplomatice si consulare cu 141 de tari, fata de 67 in 1965, si
realiza schimburi economice si comerciale cu 155 de tari de pe toate
continentele, fata de 98 in 1965.
Presedintii Frantei, generalul Charles de Gaulle, S.U.A., Richard
Nixon, au vizitat Bucurestiul in 1968 si, respectiv, in 1969, ceea ce a

impulsionat relatiile economice si politico-diplomatice cu Occidentul.

Romania a stabilit relatii diplomatice cu R.F. Germania (1967), intr-o
perioada cand niciun stat socialist nu avea astfel de legaturi; a mentinut
relatii diplomatice cu Israelul dupa "razboiul de sase zile" (1967); a
refuzat consecvent sa participe la manevrele militare ale Tratatului de la
Varsovia, sustinand paralel ideea desfiintarii simultane a blocurilor
militare. Totodata, Romania este prezenta la o initiativa cu profunda semromanesti
si a tuturor reprezentantilor oficiali ai Romaniei de pe teritoriul Rusiei
sovietice, precum si blocarea tezaurului.
453 Apud Lavinia Betea, op. cit., p. 166-167.
454 Romania si Tratatul de la Varsovia, op. cit., p.46.
nificatie pentru perioada ce avea sa urmeze: Conferinta pentru securitate
si cooperare in Europa.
Romania a initiat Rezolutia intitulata Actiuni pe plan regional in
vederea imbunatatirii relatiilor de buna vecinatate intre state europene
apartinand unor sisteme social-politice diferite, adoptata de Adunarea
Generala a O.N.U. la 21 decembrie 1965 si la care au devenit coautoare 8
state europene - Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda,
Iugoslavia, Suedia si Ungaria.
in septembrie 1967, Corneliu Manescu, ministru de externe al
Romaniei, este ales presedinte al celei de a XXII-a sesiuni a Adunarii
Generale a O.N.U., el fiind primul demnitar dintr-un stat est-european
chemat sa indeplineasca o astfel de functie.
intr-un singur an - 1967, au facut vizite oficiale in Romania:
ministrul afacerilor externe al Finlandei, Ahti Karjalainen
(15-20 februarie); ministrul de finante al Israelului, Pinhas Sapir
(11 aprilie); o delegatie de partid si guvernamentala din Bulgaria condusa
de Todor Jivkov (17-21 aprilie); ministrul de externe al Irakului, Adnan al
Pachachi (26-28 aprilie); ministrul afacerilor externe al Suediei, Torsten
Nilsson (3-7 mai); regele Nepalului, Mahendra Bir Bikram Shah (7-10
mai); ministrul afacerilor externe al Turciei, Ishan Sabri Caglayangil (1720 mai); viceprim-ministru de stat al comertului si industriei din
Australia, John Mc Ewan (19 mai); cancelarul federal al Austriei, dr.
Josepf Klaus (10-14 iulie); vicecancelarul si ministrul federal al afacerilor
externe al R.F.Germaniei, Willy Brandt (3-7 august); ministrul afacerilor
externe al Italiei, Amintore Fanfani (7-11 august); primul ministru si
ministrul afacerilor externe al Danemarcei, Jens Otto Krag (25-31
august); primul-ministru al Turciei, Sleyman Demirel (13-17
septembrie); primul-ministru al Indiei, Indira Gandhi
(16-19 octombrie); presedintele Pakistanului, feldmaresalul Muhammad
Ayub Khan (20-26 octombrie); presedintele Vecei Executive Federale a
R.S.F. Iugoslavia, Mika Spiljak (17-19 noiembrie); ambasadorul itinerant
al presedintelui S.U.A., Lindon B. Johnson, Averell Harriman
(28 noiembrie).
La 16 iunie 1967, este semnat Planul de masuri pentru crearea in
Romania a unui Centru de formare a cadrelor, convenit intre guvernul de

la Bucuresti, Biroul International al Muncii si Programul Natiunilor Unite

pentru Dezvoltare (P.N.U.D.).
in anul 1968, au efectuat vizite in Romania: presedintele Miscarii
Populare pentru Eliberarea Angolei, dr. Antonio Agostino Neto
(18-29 martie); secretarul de stat pentru afacerile externe al Iugoslaviei,
Marko Nikeji (21-22 martie); ministrul afacerilor externe din Volta
Superioara (azi Burkina Fasso) Malick Zorome (5-10 aprilie);
presedintele Somaliei, Abd ar-Rasid Ali Sirmarke (15-19 aprilie);
presedintele Republicii Congo, Alphonse Massamba-Dbat (5-10 iunie);
ministrul afacerilor externe al Cehoslovaciei, Jiri Hajeck (1-3 iulie);
presedintele Tunisiei, Habib Bourguiba (9-15 iulie); secretarul de stat
pentru afacerile externe al Marii Britanii, Michael Stewart (8-11
septembrie); ministrul afacerilor externe al Belgiei, Pierre Harmel (13-17
septembrie).
in anii, 1967-1968, Nicolae Ceausescu viziteaza: U.R.S.S.,
Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia si Bulgaria in timp ce seful guvernului,
Ion Gheorghe Maurer, viziteaza: Algeria, Italia, Iran, Suedia, Finlanda,
Elvetia, Iugoslavia, Maroc, Olanda, Belgia, S.U.A. De asemenea, primulministru
al Romaniei este primit in audienta neoficiala la Vatican de catre
Papa Paul al VI-lea, la 24 ianuarie 1968.
Dezvoltand relatii bi si multilaterale, Romania este totodata o
prezenta notabila la dezbaterea marilor probleme ale lumii contemporane,
creandu-si premise pentru a contribui la adoptarea de masuri privind
securitatea si cooperarea in Europa si pe plan mondial, dezarmarea,
solutionarea pe cale politica a starilor conflictuale s.a.
X.2. Romania si "Primavara de la Praga"
in anul 1968, si-a facut loc, in teoria si practica relatiilor internationale,
doctrina "suveranitatii nationale limitate", sau "doctrina
Brejnev", legata de numele liderului de la Kremlin, Leonid Brejnev, care-l
inlocuise pe Nikita Hrusciov de la conducerea Partidului Comunist
Sovietic, in 1964. Aceasta doctrina pretindea ca relatiile dintre statele
socialiste se bazeaza nu numai pe principiile dreptului international,
considerate principii general-democratice, ci si inainte de toate pe
principiul internationalismului socialist (proletar), care ar presupune
"raspunderea comuna" a tuturor statelor blocului pentru destinele
sistemului socialist in fiecare stat care apartine respectivului bloc. Era
vorba doar de un concept relativ nou, pentru ca dreptul la interventie, in
mod concret al U.R.S.S., in viata politica interna a statelor din sfera
dominatiei sovietice, inclusiv cu mijloace militare, fusese de la sine
inteles. Expresie a aplicarii unui asemenea "drept" a fost interventia
trupelor sovietice in Ungaria in 1956. in anul 1968, a venit randul
Cehoslovaciei sa suporte interventia din partea a cinci state membre ale
Organizatiei Tratatului de la Varsovia - Uniunea Sovietica, Polonia,
Republica Democrata Germana, Ungaria si Bulgaria.
La inceputul anului 1968, in Cehoslovacia s-a declansat un
proces de modernizare economico-sociala si politica. Liderul conservator

prosovietic al Partidului Comunist Cehoslovac si presedintele republicii,

Antonin Novotny, este inlocuit intr-o maniera legala (si-a dat demisia) cu
o noua conducere, in frunte cu Alexander Dubek - initiatorul unui
program de reforme menit sa duca la instaurarea a ceea ce s-a numit
metaforic "socialism cu chip uman"455.
Caracteristic este faptul ca, desi partidul comunist era initiatorul
programului de reforme, curand avea sa se contureze, chiar in interiorul
455 Mihai Retegan, 1968. Din primavara pana in toamna. Schita de
politica externa romaneasca, Editura RAO, Bucuresti, 1998, p. 124-125.
lui, o grupare, care, facandu-se purtatoarea de cuvant a "strazii", dorea sa
impinga lucrurile mai departe decat intentionau Dubek si echipa sa. Dupa
parerea conducatorilor celorlalte state comuniste, exista pericolul ca aceasta
grupare sa capete preponderenta in partid si sa deturneze cursul
evenimentelor, punand "in pericol cauza socialismului in Cehoslovacia".
in plan politico-diplomatic, invazia in Cehoslovacia din 1968 a
fost precedata de vizitele intreprinse de Iosip Broz Tito (9-11 august) si
Nicolae Ceausescu (15-17 august) la Praga, care i-au incurajat pe
conducatorii reformisti cehoslovaci in actiunea lor, le-au promis sprijin,
dar i-au si prevenit asupra pericolului unei interventii militare externe.
"Partidul si intregul nostru popor - a declarat Nicolae Ceausescu la
sosirea la Praga - au urmarit si urmaresc cu calda simpatie eforturile
Partidului Comunist din Cehoslovacia, preocuparea sa intensa pentru
perfectionarea vietii sociale si de stat, pentru dezvoltarea democratiei
socialiste, corespunzator cu nazuintele si aspiratiile popoarelor tarii
dumneavoastra". Evocand momentul prezentei lui Ceausescu la Praga,
istoricul ceh Jiri Hoppe arata in 2001: "Ceausescu a sosit la Praga la
15 august, adica cu cateva zile inainte de invazie. Scopul oficial al vizitei
trebuia sa il constituie semnarea unui nou tratat de prietenie, colaborare si
ajutor reciproc intre Romania si Cehoslovacia, dar in realitate era vorba
de demonstrarea existentei unei aliante stranse intre cele doua state, chiar
daca fusese fortata de imprejurari externe. Pentru majoritatea cetatenilor
cehoslovaci, sosirea lui Ceausescu (ca si a lui Tito, care avusese loc cu o
saptamana inainte) a avut semnificatia unui sprijin lipsit de echivoc
pentru suveranitatea si independenta Cehoslovaciei, iar oaspetele roman a
fost primit in acest sens. Peste tot unde a aparut in acele zile, oamenii
izbucneau in ovatii, iar la Castelul de la Praga a fost intampinat de o mare
multime, care a scandat cateva minute in sir Traiasca Romania"456.
Romania a condamnat energic interventia militara a celor 5 state
socialiste12 care a lichidat "Primavara de la Praga"457. in sedinta
Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din dimineata zilei de 21 august
1968, Nicolae Ceausescu a informat asupra faptului ca in cursul noptii
"Cehoslovacia a fost pur si simplu ocupata de trupele sovietice" si a
propus sa se exprime "surprinderea" si "ingrijorarea" fata de ceea ce
"constituie o grava incalcare a principiilor pe care se bazeaza relatiile
intre tarile socialiste, intre partidele comuniste, o grava incalcare a
prevederilor Tratatului de la Varsovia", declarand in acelasi timp ca "noi

am constatat ca in Cehoslovacia conducerea partidului era stapana pe

situatie" si ca "nu impartasim punctul de vedere ca acolo exista elemente
contrarevolutionare si consideram ca este o grava greseala interventia
456 Apud Romania si Tratatul de la Varsovia, op.cit., p. 67.
457 Fortele terestre sovietice, poloneze, bulgare, ungare si est-germane
care au invadat Cehoslovacia insumau circa 300.000 de militari, fiind sprijinite de
7.500 de tancuri si transportoare blindate, 1.500 avioane de vanatoare si transport
si de elicoptere (Ibidem, p. 123).
militara in Cehoslovacia"458. Propunerea este sustinuta si aprobata in
unanimitate, hotarandu-se ca pozitia oficiala a Romaniei sa fie supusa, in
vederea adoptarii, Marii Adunari Nationale, ca organ suprem al puterii de
stat.
Patrunderea trupelor "tarilor fratesti" in Cehoslovacia - se arata
in Comunicatul dat publicitatii la 21 august 1968, de catre Partidul
Comunist Roman, Guvernul si Consiliul de Stat ale Romaniei "reprezinta o incalcare flagranta a suveranitatii nationale a unui stat
socialist fratesc, liber si independent, a principiilor pe care se bazeaza
relatiile intre tarile socialiste, a normelor unanim recunoscute ale
dreptului international. Nimic nu poate justifica savarsirea acestui act,
ocuparea militara a Cehoslovaciei socialiste. Amestecul in treburile
interne ale partidului comunist si ale poporului cehoslovac, interventia
armata in Cehoslovacia reprezinta o grea lovitura data unitatii sistemului
mondial socialist, miscarii comuniste si muncitoresti internationale,
prestigiului socialist din intreaga lume, cauzei pacii. Partidul si guvernul,
intregul nostru popor isi exprima convingerea ca singura cale pentru
lichidarea consecintelor grave create de interventia armata in
Cehoslovacia este retragerea grabnica a trupelor celor cinci tari, asigurarea
conditiilor ca poporul cehoslovac sa-si poata rezolva singur treburile
interne, fara niciun amestec din afara".
in aceeasi zi, in Piata Palatului Republicii (azi, Piata Revolutiei),
are loc un miting, la care circa 100.000 de bucuresteni au protestat
impotriva ocuparii Cehoslovaciei si au exprimat aprobarea fata de
demersurile initiate de forurile superioare de conducere ale tarii pentru
asigurarea independentei si suveranitatii nationale a Romaniei. Nicolae
Ceausescu, facand apel la sentimentele nationale ale romanilor, a tinut o
cuvantare cu caracter accentuat politic, in care a subliniat, intre altele,
necesitatea promovarii relatiilor Romaniei cu tarile socialiste, cu toate
tarile lumii "pe baza respectului, independentei si suveranitatii nationale,
egalitatii depline in drepturi, neamestecului in treburile interne".
A doua zi - 22 august 1968 -, sesiunea extraordinara a Marii
Adunari Nationale adopta "Declaratia cu privire la principiile de baza ale
politicii externe a Romaniei", care va fi transmisa ca document oficial al
statului roman tuturor parlamentelor si guvernelor lumii, precum si
Organizatiei Natiunilor Unite. in acest document sunt reiterate principiile
inscrise in Constitutia din 1965, care confera un caracter de obligativitate
pentru conduita internationala a Romaniei: prietenia si colaborarea cu

tarile socialiste; colaborarea cu tarile avand alta oranduire social-politica;

activitate in cadrul organizatiilor internationale in scopul asigurarii pacii
si intelegerii intre popoare; respectarea suveranitatii si independentei
nationale, a egalitatii in drepturi si a avantajului reciproc, a neamestecului
in treburile interne. "Numai respectarea acestor principii, care constituie
norme fundamentale ale dreptului international - se arata in Declaratie 458 Mihai Retegan, op. cit., Anexa 3, p. 279.
poate asigura afirmarea spiritului de legalitate si justitie in raporturile
dintre state, poate asigura dreptul inalienabil al fiecarui popor de a-si
decide soarta. Promovarea lor consecventa, inradacinarea lor trainica in
viata internationala este o cerinta de insemnatate hotaratoare pentru
dezvoltarea unor raporturi de incredere intre state, pentru apropierea intre
popoare si intarirea prieteniei lor, pentru dezvoltarea colaborarii si
consolidarii pacii in lume"459.
De asemenea, in Declaratie se releva ca "Tratatul de la Varsovia
a fost creat exclusiv ca instrument de aparare al tarilor socialiste
impotriva unei agresiuni din afara, a unui atac imperialist. Aceasta a fost,
este si va fi unica ratiune a existentei sale. Sub niciun motiv, in niciun caz
si sub nicio forma, Organizatia Tratatului de la Varsovia nu poate fi
folosita sau invocata pentru actiuni militare impotriva vreunei tari
socialiste".
Pronuntandu-se cu hotarare impotriva hegemonismului
conservator sovietic, in plan politic, economic si ideologic, Nicolae
Ceausescu a ramas totodata in continuare un adept al dogmei comuniste
si al modelului stalinist, ceea ce explica situarea sa, in politica interna, pe
pozitii care accentuau necesitatea planificarii si conducerii centralizate a
economiei, a rolului conducator al partidului comunist in societate, a
intaririi organelor de securitate etc. La 4 septembrie 1968, se adopta
Decretul privind infiintarea garzilor patriotice, cu misiunea de a contribui,
in colaborare cu armata, la apararea localitatilor, intreprinderilor si institutiilor
in cazul unei invazii straine pe teritoriul tarii. Ulterior, s-a elaborat
"Doctrina apararii intregului popor", care presupunea participarea
Romaniei exclusiv la un razboi defensiv pentru apararea propriului
teritoriu. Pentru a evita pericolul unei interventii armate de genul celei din
Cehoslovacia, care sa duca la detronarea sa, Nicolae Ceausescu si-a dat
seama ca totusi trebuie sa se inteleaga cu "marele frate" de la Rasarit. "isi
mentine o aura de independent, de copil teribil al comunismului, dar nu
pune in discutie apartenenta tarii la Pactul de la Varsovia si curand
reformele/liberalizarile interne, atatea cate vor fi fost, au inghetat"460.
Evenimentele de la Praga prefigureaza evolutia lui Ceausescu spre o
dictatura personala si spre cultivarea cultului personalitatii. Pe de alta
parte, anul 1968 marcheaza o deschidere evidenta a Romaniei spre
puterile occidentale.
in perspectiva istorica, rasturnarea regimului de la Praga in 1968,
prin forta armelor, "s-a dovedit a fi practic sfarsitul miscarii comuniste
internationale cu centrul la Moscova, slabita deja de criza din 1956. insa

459 Declaratia Marii Adunari Nationale cu privire la principiile de baza

ale politicii externe a Romaniei, in "Buletinul Oficial", nr.114, din 22
august 1968.
460 Mihai Retegan, op. cit., p. 231.
blocul sovietic a mai ramas in picioare inca douazeci de ani, dar din acest
moment numai sub amenintarea interventiei militare sovietice"461.
X.3. O semnificativa deschidere diplomatica
Pe masura consolidarii pozitiei sale in conducerea partidului si a
statului, folosindu-se totodata de prestigiul dobandit ca urmare a atitudinii
fata de "Primavara de la Praga", Nicolae Ceausescu a incercat sa faca din
Romania un centru important al diplomatiei mondiale, s-a implicat in
rezolvarea unor probleme delicate (stabilirea relatiilor intre China si
S.U.A., semnarea pacii intre Israel si Egipt etc.).
Diplomatia romaneasca s-a pronuntat insistent pentru cresterea
rolului O.N.U. in asigurarea pacii si securitatii internationale, pentru
respectarea principiilor consacrate de Carta, acordand in aceasta privinta
o atentie speciala afirmarii egalitatii in drepturi, suveranitatii nationale,
rezolvarii disputelor dintre state prin mijloace pasnice, promovarii ideii
privind cresterea rolului statelor mici si mijlocii in viata internationala.
Depasirea decalajelor dintre statele dezvoltate si cele subdezvoltate si
crearea unei noi ordini internationale concentrau multe din eforturile
diplomatiei romanesti, facilitand intarirea legaturilor cu statele "lumii a
treia". Romania devine un factor activ in pregatirea si desfasurarea primei
Conferinte pentru Securitate si Cooperare in Europa.
Diplomatia Romaniei a adus o contributie importanta la
formularea principiilor menite sa guverneze relatiile interstatale, statuate
in Declaratia asupra principiilor dreptului international privind relatiile
prietenesti si de cooperare intre state, conform Cartei Natiunilor Unite,
adoptata de sesiunea jubiliara a O.N.U. la 26 octombrie 1970. Printre
principiile acestui document retin atentia urmatoarele: a) statele trebuie sa
se abtina in relatiile lor internationale de la amenintarea cu forta sau
folosirea fortei impotriva integritatii teritoriale sau independentei politice
a oricarui stat sau in orice forma contrara scopului Natiunilor Unite;
b) reglementarea diferendelor internationale numai prin mijloace pasnice
constituie o datorie a tuturor statelor; c) solutia diferendelor internationale
trebuie cautata rapid, pe calea tratativelor, anchetei, medierii, concilierii,
arbitrajului, reglementarii judiciare prin recursul la organele sau acordurile
regionale, si ea trebuie sa fie echitabila; d) daca nu se ajunge la o
solutie pe caile sus-mentionate, sa se continue cautarea unei reglementari
prin alte mijloace asupra carora statele vor conveni; e) partile la un
diferend, precum si celelalte state trebuie sa se abtina de la orice act
susceptibil de a agrava situatia; f) statele au datoria de a coopera unele cu
altele in conformitate cu Carta O.N.U.; g) toate diferendele internationale
trebuie reglementate pe baza egalitatii suverane a statelor.
461 Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Editura Lider, Bucuresti, 1994,
p. 461.

Tot in 1970, la 6 decembrie, Adunarea Generala a O.N.U.

adopta, in unanimitate, rezolutiile: Consecintele economice si sociale ale
cursei inarmarilor si efectele sale profund daunatoare asupra pacii si
securitatii in lume si Rolul stiintei si tehnologiei moderne in dezvoltarea
natiunilor si necesitatea intaririi cooperarii economice si tehnico-stiintifice
intre state, initiate de Romania.
La 27 noiembrie 1972, Adunarea Generala a O.N.U. adopta, in
unanimitate, rezolutia propusa de Romania, la care se alatura alte 31 de
state, intitulata "Cresterea rolului Organizatiei Natiunilor Unite in
mentinerea si intarirea pacii si securitatii internationale, in dezvoltarea
colaborarii intre toate natiunile, in promovarea normelor dreptului
international, in relatiile dintre state".
La 9 decembrie 1973, Romania adera la Acordul privind Fondul
Monetar International (F.M.I.) si la Acordul privind Banca Internationala
pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), institutii specializate ale
O.N.U. Peste o saptamana, Romania este aleasa membru al Comitetului
de redactare al Conferintei O.N.U. asupra dreptului marii.
La Bucuresti sunt gazduite reprezentante oficiale al unor
organisme internationale, precum: Centrul de Informare O.N.U (1970);
Biroul reprezentantului permanent al Programului Natiunilor pentru
Dezvoltare (1971); Oficiul Centrului Comun O.N.U.D.I. - Romania;
Centrul European U.N.E.S.C.O. pentru invatamant superior (1972);
Centrul de demografie O.N.U. - Romania (C.E.D.O.R.) (1974) s.a.
Numai in anul 1974, capitala Romaniei a fost gazda unor
reuniuni cu caracter international precum: Sesiunea de primavara a
Consiliului Uniunii Interparlamentare, Sesiunea a XXIX-a a Comisiei
Economice a O.N.U. pentru Europa, Conferinta Mondiala a Populatiei,
Prima sesiune a Comisiei economice romano-americane si primele sesiuni
ale comisiilor mixte guvernamentale romano-indiene si romano-pakistaneze,
al III-lea Congres international de studii sud-est europene,
Conferinta Asociatiilor pentru Natiunile Unite din tarile europene,
lucrarile Comitetului regional pentru Europa al Organizatiei Mondiale a
Sanatatii etc.
Pentru a atrage capital, tehnologie si a-si asigura disponibilitati
sporite la export, guvernul roman a anuntat in 1971 infiintarea de companii
mixte pentru dezvoltare industriala si comerciala in care partenerii
occidentali puteau detine pana la 49 % din actiuni; pana la 31 decembrie
1974 au luat fiinta 47 de astfel de companii si banci cu sediul in Romania.
X.4. Diplomatia romana in fata Conferintei pentru Securitate
si Cooperare in Europa
Romania a participat, incepand din toamna anului 1972, la
negocierile multilaterale destinate pregatirii primei Conferinte pentru
Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E.), de la Helsinki. Conferinta
era menita sa se substituie in buna masura tratatului de pace cu Germania,
prin care nu se putuse incheia, din punct de vedere juridic, al doilea razboi
mondial. Legitimarea printr-un document politic international a

statu-quo-ului teritorial postbelic ramanea pentru diplomatie un obiectiv

major de atins. Conferinta de la Helsinki trebuia, prin urmare, sa consacre
realitatile geopolitice de dupa 1945, sovieticii avand nevoie, in aceasta
privinta, de un certificat de buna purtare. in schimb, vest-europenii, americanii
si canadienii urmareau pe termen mediu liberalizarea progresiva a
regimurilor comuniste din Europa rasariteana. Daca voiau sa obtina, cu
prilejul Conferintei, recunoasterea frontierelor postbelice, U.R.S.S. si
aliatii lor erau obligati sa se acomodeze cu respectarea drepturilor si libertatilor
fundamentale ale omului. Viziunea occidentala privind obiectivele
Conferintei a postulat nemijlocit "dimensiunea umana", care s-a dovedit a
fi o adevarata bomba cu efect intarziat in viata politica a Europei.
Statele mici si mijlocii - fie ca erau neutre si nealiniate, sau
membre ale unei aliante militare - "au participat, vrand-nevrand, la trocul
dintre sovietici si occidentali: recunoasterea frontierelor contra respectarii
drepturilor omului. Ele erau insa interesate de Conferinta in masura in
care aceasta le putea oferi o mai mare libertate de actiune, un statut de
egalitate cu cei mari, o demnitate noua si, deci, un rol sporit in concertarea
paneuropeana"462.
Romania s-a implicat profund in pregatirea si desfasurarea
Conferintei de la Helsinki, fiind constienta ca demersul ei avea sa-i
consacre si sa-i consolideze un statut de independenta si deci o mai mare
libertate de actiune. Ea manifesta un interes special pentru intreaga
problematica privind securitatea si cooperarea in Europa, insistand in
mod hotarat asupra cerintei eliminarii fortei, in orice forma, cu deosebire
cea militara, din cadrul realitatilor europene. Diplomatia romana nu s-a
sfiit sa ia atitudine impotriva marilor puteri ori de cate ori pozitiile si interesele
erau divergente. Comportamentul politic al Romaniei la aceasta
Conferinta s-a bucurat de audienta si simpatie, in masura in care puterile
occidentale incurajau orice fisura ce se putea produce in unitatea Estului
socialist.
Diplomatia Romaniei se ghida dupa o viziune proprie despre
ceea ce ar fi trebuit sa fie un sistem de securitate in Europa. Sintetizand
pozitiile oficiale ale vremii, precum si dezbaterile din mediile academice
si culturale, ambasadorul Valentin Lipatti definea in felul urmator modul
in care Romania concepea atunci viitorul continentului din punct de
vedere al securitatii: "Securitatea europeana se constituie ca un sistem de
angajamente liber consfintite, clare si precise, din partea tuturor statelor,
insotite de masuri concrete, care sa ofere tuturor tarilor garantia ca se afla
la adapost de orice agresiune, ca se pot dezvolta liber, conform propriilor
interese si propriei vointe, si sa coopereze pe baza respectarii principiilor
462 Integrarea europeana, prioritate in politica externa a Romaniei,
coordonator Valentin Lipatti, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti,
1996, p. 11-12.
fundamentale ale dreptului international. Conferinta general europeana
trebuie, ca atare, sa elaboreze premisele fundamentale ale unui sistem de
securitate si cooperare in Europa bazat in principal pe un cod de conduita

al relatiilor dintre statele participante, pe un amplu program de cooperare

in marile domenii de interes comun, in sfarsit, pe continuarea eforturilor
multilaterale incepute de conferinta, prin crearea unui organism
permanent sau cel putin a unei continuitati organizate in aceasta
privinta"463.
Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa a cuprins
patru etape succesive pe parcursul a doi ani si jumatate: a) consultarile
multilaterale (Helsinki, 22 noiembrie 1972 - 8 iunie 1973); b) prima faza
a Conferintei (Geneva, 3-7 iulie 1973); c) lucrarile celei de-a doua faze a
Conferintei (Geneva, 29 august 1973 - 20 iulie 1975); d) reuniunea finala
la nivel inalt (Helsinki, 27 iulie - 1 august 1975).
Reuniunea pregatitoare din capitala Finlandei adopta in mod
solemn la 8 iunie 1973 "Recomandarile finale" ale consultarilor, care
cuprind: organizarea conferintei, ordinea de zi si directivele pentru
organele de lucru; prevederile referitoare la participanti, observatori si
invitati, data si locurile in care se vor desfasura fazele Conferintei,
regulile de procedura, aranjamentele financiare. in finalul consultarilor,
cele 35 de state participante accepta in unanimitate o propunere formulata
de reprezentantul Romaniei cu privire la problema participantilor si
observatorilor la conferinta general-europeana.
Batalia pentru reguli, declansata si castigata de Romania, in
cursul pregatirii Conferintei, a insemnat un castig pentru democratizarea
relatiilor internationale, pentru afirmarea personalitatii si a capacitatii de
actiune a tarilor mici si mijlocii, in apararea intereselor lor legitime si
construirea unui sistem de securitate europeana. "Aceasta zestre
politica dobandita cu truda nu trebuia niciun moment si in nicio imprejurare
diminuata sau poluata. Si poate ca, dintre toti participantii la
Conferinta, Romania a fost tara care a vegheat cu cea mai mare grija la
aplicarea acestor norme"464.
Romania a jucat un rol decisiv, de a carui reusita a depins
intreaga orientare democratica a "procesului C.S.C.E". Pozitia delegatiei
romane - considerata initial o manifestare de "perfectionism procedural"
- a sfarsit prin a fi inteleasa si in buna masura sprijinita de tari ca: Elvetia,
Suedia, Franta, Belgia, Polonia sau Iugoslavia. Obiectivul urmarit de
463 Valentin Lipatti, in transeele Europei. Amintirile unui negociator,
Editura Militara, Bucuresti, 1993, p. 22.
464 Ibidem, p. 34.
delegatia Romaniei era adoptarea unor norme procedurale care sa
consacre deplina egalitate in drepturi, suveranitatea si independenta
fiecarui stat participant, ca si posibilitatea utilizarii formulei consensului
in adoptarea deciziilor, adica stabilirea unor "parametri politici", capabili
sa excluda abordarea de la bloc la bloc, precum si orice practica discriminatorie.
Dupa vii dezbateri, cu usile inchise, si nu lipsite de momente
tensionate, a fost adoptata prevederea potrivit careia la consultarile
multilaterale "statele participa ca state suverane si independente, in
conditii de deplina egalitate". Diplomatii romani au mers mai departe,

reusind sa insereze si prevederea privind desfasurarea consultarilor "in

afara aliantelor militare". Aceste formulari au fost apoi reluate expresis
verbis in regulile de procedura ale C.S.C.E., "dand expresie unei orientari
clare: aceea a participarii pe picior de egalitate a tuturor delegatiilor la
toate formele de dezbatere si de negociere, ca si a respingerii oricarei
orientari de bloc"465.
La sfarsitul lunii iulie si la inceputul lunii august 1975, a treia
faza a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, inaltii
reprezentanti ai celor 33 de state europene, si cei ai S.U.A. si Canadei
adopta Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in
Europa, in care sunt inscrise zece principii, constituind in jargonul diplomatiei
Decalogul de la Helsinki. Acestea sunt: I. Egalitatea suverana,
respectarea drepturilor inerente suveranitatii; II. Nerecurgerea la forta sau
la amenintarea cu forta; III. Inviolabilitatea frontierelor; IV. Integritatea
teritoriala a statelor; V. Reglementarea pasnica a diferendelor;
VI. Neamestecul in treburile interne; VII. Respectarea drepturilor omului
si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta,
religie sau de convingere; VIII. Egalitatea in drepturi a popoarelor si
dreptul acestora de a dispune de ele insele; IX. Cooperarea intre state;
X. indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate conform dreptului
international.
Actul final este reprodus de presa romana, dar intreaga sectiune
a VII-a privind "Respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale"
va fi interpretata de conducerea comunista a Romaniei, ca si a
celorlalte state socialiste, in asa fel incat sa nu se aduca nicio atingere
regimului politic intern. in aceasta privinta, ambasadorul S.U.A. la
Bucuresti in anii 1981-1985, David B. Funderburk, aprecia ca
"Ceausescu era deosebit de abil in jocul de-a divide et impera, atunci
cand avea de-a face cu reprezentantii americani si occidentali, mai cu
seama in problemele drepturilor omului. Multi dintre diplomatii care
465 Ibidem, p. 30.
lucrau la ambasada (S.U.A. - n.a.) din Bucuresti erau foarte constienti de
starea drepturilor omului in Romania si voiau sa spuna adevarul. Dar grija
cea mai mare in Departamentul de Stat era cum sa protejeze relatia
clauzei natiunii celei mai favorizate cu Romania lui Ceausescu"466.
Ceremonia semnarii Actului final al C.S.C.E. de la Helsinki a
fost precedata de discursurile rostite de inaltii reprezentanti ai statelor
participante, care au formulat "explicatii de vot". Fiecare vorbitor si-a
spus punctul de vedere cu privire la insemnatatea Conferintei, a expus
motivele pentru care se considera indreptatit sa semneze Actul final, i-a
infatisat meritele si neajunsurile. Nicolae Ceausescu si-a rostit cuvantarea
la 1 august 1975, reluand principalele teze si optiuni ale politicii externe
romanesti in materie de securitate europeana. "Istoria - declara el - va
judeca nu numai documentele ce vor fi semnate si declaratiile facute, ci si
felul in care fiecare stat, fiecare guvern si conducator de stat sau guvern
va actiona pentru realizarea Actului final, pentru ca sperantele

contemporanilor sa fie implinite, iar actiunile guvernelor sa raspunda

nazuintelor de bunastare, libertate si pace ale tuturor natiunilor".
Pentru membrii delegatiei Romaniei, care au participat nemijlocit
la pregatirea si desfasurarea ei, Conferinta pentru Securitate si Cooperare
in Europa de la Helsinki a insemnat o experienta diplomatica unica in
felul sau, prin complexitatea problemelor, ca si prin modul lor inedit de
negociere. "A fost totodata un act de curaj si de credinta, intr-o vreme in
care neincrederea si ostilitatea erau inca precumpanitoare si in care
viitorul trebuia imaginat cu indrazneala si prudenta de cei care dobandeau
zi de zi, prin negociere, constiinta de a se implica in edificarea unei
Europe noi, mai sigure si mai umane"467.
in intreaga desfasurare a "procesului C.S.C.E.", s-a remarcat
principalul negociator roman, Valentin Lipatti, despre care "Los Angeles
Times" din 27 iulie 1975 scria: "Dupa parerea unanima a colegilor sai de
profesie, solistul-vedeta al negocierilor indelungate, adesea obositoare si
greoaie ale Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, a fost
ambasadorul roman Valentin Lipatti ... Lipatti vorbeste o franceza
466 David B. Funderburk, Un ambasador american intre Departamentul
de Stat si dictatura comunista din Romania. 1981-1985 (Prinstripes and Reds),
traducerea Betty Funderburk, Editura Dacon, Constanta, 1994, p. 122.
467 Valentin Lipatti, op. cit., p. 9. Delegatia Romaniei la C.S.C.E.,
condusa de Mircea Balanescu si primul sau adjunct Valentin Lipatti, mai
cuprindea pe: Constantin Vlad, Romulus Neagu, Ovidiu Popescu, Dimitrie
Stanescu, Ion Diaconu, Dragos Serbanescu, Teofil Balaj, Iuliu Irinca, Marian
Pavelescu, Ioan Sbarna, Petre Mogosanu si Paraschiva Badescu.
perfecta si poseda o inteligenta patrunzatoare si simt al umorului, precum
si talente diplomatice exceptionale, atat in ceea ce priveste detaliul, cat si
vederea de ansamblu. insa fascinatia pe care a prezentat-o Lipatti pentru
diplomatii occidentali a constituit-o manifestarea sa de independenta
incredibil de indrazneata si desfasurata fara intrerupere, zi de zi, si adesea
opozitia sa fatisa fata de rusi.
in acelasi timp, activitatea romana aici a fost pur si simplu cea
mai spectaculoasa si libera fata de cea a tuturor aliatilor sovietici, care
insa, cu exceptia cehilor intimidati si a bulgarilor servili, au reusit sa ia
legatura cu occidentul intr-o maniera sau alta, intr-un moment sau altul.
Adesea aceasta era o simpla conversatie la un cocktail, sau o discutie la
un dejun discret, cand vreun polonez sau vreun ungur subliniau unui
diplomat occidental importanta pozitiei occidentale pe care insa ei nu
puteau sa o sustina pe fata la masa Conferintei asa cum o va face Lipatti".
Rezultatele Conferintei de la Helsinki din 1975 sunt remarcabile:
ea a putut stabili un cod de conduita menit sa asigure relatii stabile si
echitabile intre statele participante; a elaborat un program de actiune in
domeniile de interes major, inscrise pe agenda ei; a asigurat, intr-o forma
incipienta, continuitatea procesului paneuropean; in sfarsit, a inaugurat si
consacrat norme de procedura si de lucru, care i-au conferit un profil
original, profund diferit al reuniunilor internationale traditionale.

Limitele Conferintei de la Helsinki, care au existat, desigur, au

fost determinate indeosebi de interesele marilor puteri. Asa, bunaoara,
aspectele militare ale securitatii europene au alcatuit partea ei cea mai
putin consistenta. Actul final n-a putut deveni un acord international in
buna si convenita forma din cauza refuzului puterilor occidentale, in
primul rand al R.F. Germania, de a consacra existenta a doua state
germane. Urmarile C.S.C.E. ar fi putut fi mai bogate si mai indraznete
daca tarile Pietei Comune i-ar fi inteles, inca de pe atunci, insemnatatea
pentru viitorul concertarii si cooperarii paneuropene. Cu toate carentele
sale, Conferinta de la Helsinki a deschis un proces innoitor in relatiile
intereuropene. Constantin Vlad, autorul unei lucrari de referinta privind
diplomatia secolului XX, considera Actul final de la Helsinki "unul dintre
documentele fundamentale privind relatiile dintre state in Europa, si nu
numai ", subliniind semnificatia deosebita a consacrarii "pentru prima
oara intr-un document international a drepturilor omului, ca un principiu
de baza al relatiilor dintre state, sub semnatura sefilor de state sau de
guverne ale statelor participante"468.
468 Constantin Vlad, op. cit., p. 565.
Evident, acceptarea prevederilor Actului final care dadeau
continut principiului respectarii drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale de catre statele europene cu regimuri comuniste a fost
formala, pentru ca niciunul dintre ele nu s-a grabit sa dea curs in totalitate
prevederilor de acest gen. Dar Conferinta "deschisese, deja, o bresa
importanta, permitand statelor democratice din Vest sa abordeze frontal,
in cadrul multilateral al C.S.C.E., problematica drepturilor omului si sa
faca publica incalcarea lor sistematica in Estul continentului. Mai mult
decat atat, deschiderile respective au declansat o adevarata contaminare
axiologica. Valorile perene ale libertatii si demnitatii umane sunt cele
care au dat lovitura de gratie totalitarismului european postbelic"469.
Ceea ce a urmat Conferintei de la Helsinki nu a fost, din pacate,
pe masura asteptarilor. Spiritul de intelegere si de compromis, care
caracterizase negocierile paneuropene din 1972-1975, s-a irosit destul de
repede. Protectionismul economic al Pietei Comune, ca si violarea
drepturilor omului si ingradirea liberei circulatii a informatiei de catre
tarile socialiste au dus la declinul politicii de destindere. in aceste conditii,
aplicarea Actului final al C.S.C.E. a fost practic blocata, Estul si Vestul au
renuntat repede la compromisul istoric pe care il reprezentase "momentul
Helsinki" si au revenit, adesea cu o energie sporita, la vechile optiuni si
clisee. Reuniunile de evaluare a aplicarii Actului final - tinute rand pe
rand la Belgrad (1977-1978), la Madrid (1980-1983) si la Viena
(1986-1989) - au fost marcate de revenirea la spiritul "razboiului rece":
dezbateri tensionate si prelungite in mod artificial, blocaje multiple si
rezultate adesea mediocre. Uneori, chiar reuniuni ale C.S.C.E. la nivel de
experti nu au putut adopta documente finale din lipsa de consens. Dincolo
de aceste neajunsuri, fluxul reuniunilor multilaterale ale C.S.C.E. a putut
continua, cand mai bine, cand mai rau, demonstrand vitalitatea prevederilor

institutionale convenite la Helsinki.

in anii urmatori, politica externa a Romaniei si-a pierdut treptat
credibilitatea si eficienta, rezumandu-se in principal la repetarea unor lozinci
si netinand seama de realitatile lumii contemporane. Scaderii popularitatii
peste granite i se va adauga, in interiorul tarii, o indiferenta
generala care va evolua spre ostilitate, pe masura ce se va adanci prapastia
dintre politica partidului comunist si nevoile vitale ale poporului roman.
469 Adrian Nastase, Drepturile Omului, religia sfarsitului de secol,
IRDO, 1992, p. 111-112.
XI. CONTEXTUL INTERNATIONAL
AL PRaBUSIRII REGIMULUI SOCIALIST TOTALITAR
XI.1. De la liberalizare politica la neostalinism
Primele semnale ale degradarii regimului Ceausescu dateaza din
anul 1971. in acel an, liderul suprem de la Bucuresti a facut o vizita in
China, unde era in plina desfasurare "revolutia culturala" lansata de
presedintele Mao Zedong. in cautarea unei formule de guvernare,
distincta de cea din U.R.S.S., Nicolae Ceausescu a gasit in China si in
Coreea de Nord variante ale unui model care corespundeau si viziunii
sale - "un regim autoritar axat pe cultul personalitatii liderului suprem si
pe primatul ideologiei. Ceausescu se voia si el inaltat pe un piedestal, cel
putin la fel de inalt ca acel al lui Mao si al lui Kim Ir Sen"470. S-a ajuns
astfel la "programul ideologic" adoptat de Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5
noiembrie 1971, care va pune capat procesului de relativa liberalizare
politica si de angajare in modernizarea economiei din perioada anterioara.
incepe o noua etapa, caracterizata prin rigiditate crescanda si dogmatism,
dezechilibre structurale, erodarea pozitiilor Romaniei in relatiile
internationale.
Partidul Comunist Roman isi reinstaureaza controlul absolut
asupra intregii vieti social-economice si cultural-artistice a tarii. Pentru
atingerea acestui scop, se trece la o sustinuta ofensiva ideologica,
urmarindu-se blocarea manifestarii oricaror activitati disidente si de
opozitie. Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, creat in locul
Ministerului Culturii, avea misiunea principala de a controla infaptuirea
"programului ideologic", inclusiv de a efectua cenzura. Nicolae
Ceausescu a impus o formula de guvernare despotica, bazata pe
orchestrarea unui cult al personalitatii fara precedent in istoria Romaniei.
O serie de tehnocrati care asigurau functionarea sistemului economic au
fost inlocuiti cu asa-zisi revolutionari de profesie.
in primii ani dupa venirea la putere, Ceausescu a incercat sa-si
cultive imaginea unui lider dornic de infaptuirea unei politici de reforma
si de democratizare. Astfel, Conferinta Nationala a P.C.R. din decembrie
1967 a adoptat hotararea de "perfectionare a conducerii si planificarii
economiei nationale", prin care competentele decizionale si de planificare
erau mutate de la ministere la nivelul noilor centrale industriale. Sistemul
de planificare instituit in 1969 era, cel putin pe hartie, descentralizat. in
acelasi an, modelul clasic de alocatie a fost inlocuit printr-un sistem de

470 Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, op. cit., p.

481.
contracte intre unitatile de productie. Totodata, s-a adoptat o noua lege
financiara. in octombrie 1971, s-a trecut la crearea de "comitete ale
oamenilor muncii", iar in anul urmator s-au infiintat in toate intreprinderile
asa-numite "consilii muncitoresti de control". in 1973, in
ministere si alte organe centrale administrative s-a introdus principiul
conducerii colective. A urmat, in anul 1974, statornicirea sistemului
retributie pe baza cantitatii si calitatii muncii prestate. "Romania a fost la
acea vreme prima tara din blocul de Est care a permis crearea de joint
ventures cu participare occidentala"471.
Dupa un deceniu de la Conferinta Nationala a P.C.R., din 1967,
incepe o noua faza a restructurarii romanesti. Cu ocazia unei noi
Conferinte Nationale a P.C.R., din decembrie 1977, imediat dupa greva
muncitorilor din Valea Jiului, se adopta unele masuri sociale imbunatatirea planului constructiei de locuinte, reducerea timpului de
lucru saptamanal etc. Un "nou mecanism economico-financiar" pus in
aplicare in 1978 avea in vedere reorganizarea economiei pe baza unor
criterii economice care sa permita rentabilizarea si intensificarea productiei.
in intreprinderi s-a introdus contabilitatea pe baza productiei nete. S-a
trecut la reglementarea legislativa a formarii pretului la producatori cu
scopul declarat de rentabilizare a intreprinderilor. Masurile sociale
finantate initial de stat au fost trecute in competenta intreprinderilor in
cadrul autofinantarii. Prin introducerea sistemului partilor sociale,
angajatii aveau partea lor din profitul realizat de intreprinderi. Pentru
salariatii intreprinderilor exportatoare si ai celor extractive s-au creat
facilitati suplimentare. Un obiectiv de perspectiva era chiar convertibilitatea
monedei nationale.
Cele mai multe masuri de reforma economica au ramas pe hartie
sau au fost anulate in spiritul intaririi ideologice si al politicii de
austeritate. Ceausescu a initiat un proces echivalent cu o contrareforma
economica, el a intarit centralismul, in locul slabirii restrictiilor asupra
proprietatii private s-a planificat desfiintarea initiativelor agricole particulare
care mai existau. Din 1980, statul a limitat folosirea parcelelor de pamant
pe care taranii cooperatori le detineau in proprietate, acestea fiind
trecute in sistemul planificarii de stat; impozitele erau stabilite la nivel
central.
in domeniul industriei, micile intreprinderi au fost integrate in
intreprinderi mari ori au fost subordonate centralelor industriale. Organismele
de comert exterior, care pana in 1986 erau subordonate ministerelor
din domenii specifice, au fost subordonate Ministerului Comertului
Exterior si Cooperarii Economice Internationale. Prin aceasta se urmarea,
in primul rand, intarirea controlului asupra importurilor de valuta ale
fiecarui minister. Noua lege a comertului exterior, adoptata in 1978, ca
parte a "noului mecanism economico-financiar", a fost revizuita doi ani
471 Anneli Ute Gabanyi, Revolutia neterminata, Editura Fundatiei

Culturale Romane, Bucuresti, 1999, p. 131.

mai tarziu, iar libertatea de actiune a intreprinderilor de comert exterior,
care fusese usor extinsa, a fost din nou limitata.
in anul 1987 s-a produs o schimbare resimtita nu numai in mecanismele
de control si planificare ale economiei, ci si in domeniul planificarii
strategice. Consiliul Superior al Dezvoltarii Economice si Sociale
s-a reorganizat, devenind un superorganism de planificare cu competente
decizionale majore sub directa conducere a sefului statului si partidului.
Consiliul Central de Control al Activitatii Economice si Sociale,
creat la sfarsitul lunii decembrie 1972, devine un instrument de
concentrare nemijlocita a parghiilor de conducere economico-sociala de
catre secretarul general al P.C.R. intarirea controlului de la centru si
multiplicarea organismelor de supraveghere si coordonare erau socotite
de conducerea P.C.R. drept singurele modalitati de perfectionare a
economiei. Descentralizarea si relativa autonomizare a intreprinderilor au
fost abandonate, intrucat ar fi dus treptat la slabirea monopolului puterii
politice exercitat de catre partidul comunist.
Tendintele autocrate, intolerante, ale lui Nicolae Ceausescu s-au
accentuat in mod treptat. La 28 martie 1974 s-a modificat Constitutia din
1965, introducandu-se functia de presedinte al Republicii, ales de Marea
Adunare Nationala. Ales in functia de presedinte al Republicii Socialiste
Romania, Nicolae Ceausescu isi ia un sceptru ca semn al puterii
prezidentiale.
Potrivit modificarilor operate in Constitutie, privind sistemul
organelor supreme ale puterii de stat, presedintele republicii era seful
statului si reprezenta puterea in relatiile interne si internationale ale
Romaniei. El prezida Consiliul de Stat si sedintele Consiliului de Ministri,
cand considera necesar; era comandantul suprem al fortelor armate si
presedintele Consiliului Apararii; numea si revoca ministri, membrii
Tribunalului Suprem si procurorul general; conferea decoratiile si titlurile
de onoare, acorda gratierea, cetatenia si dreptul de apel; stabilea rangurile
misiunilor diplomatice, ii acredita si ii rechema pe reprezentantii
diplomatici ai Romaniei, primea scrisorile de acreditare si de rechemare a
reprezentantilor diplomatici ai altor state; incheia tratate internationale in
numele statului roman si dadea imputerniciri in acest sens; proclama
starea de necesitate.
Prin instituirea functiei de presedinte al Republicii Socialiste
Romania si alegerea sa in aceasta inalta demnitate, Nicolae Ceausescu isi
atribuie puteri depline, deciziile sale fiind de regula transpuse in decrete
ale Consiliului de Stat, in legi si hotarari ale Consiliului de Ministri.
Dincolo de acestea, institutiile statului si cei ce se aflau in fruntea lor
actionau pe baza indicatiilor secretarului general al partidului si ale
presedintelui republicii. S-a instaurat ceea ce unii analisti numesc
"socialism dinastic" sau "monarhie comunista". Membrii familiei
prezidentiale primeau necontenit functii si responsabilitati in sferele
puterii, seful regimului nemaiavand incredere decat in rudele sale

apropiate si in cateva persoane obediente.

incepand din 1972, Elena Ceausescu, fara a avea alt suport
politic sau profesional in afara casatoriei cu Nicolae Ceausescu, este
aleasa membru al C.C. al P.C.R., al Comitetului Politic Executiv si al
guvernului. Devine a doua putere in partid si in stat, dar si dr. ing., "mare
chimista" cu pretentia de a fi recunoscuta ca om de stiinta, "savant de
renume mondial"; este primita in Academia Romana si in academii
straine, semneaza numeroase carti publicate in tara si peste hotare. Elena
Ceausescu devine un simbol al imposturii stiintifice si politice; ea "a
exercitat o inraurire nefasta si absurda asupra aplicarii politicii comuniste
in Romania, contribuind din plin la exacerbarea caracterului despotic al
sotului sau"472. "Setea de putere a Elenei Ceausescu - scrie un reputat
istoric - a fost egalata doar de grosolania ei, care socheaza pana si pe
membrii Comitetului Politic Executiv. Elena Ceausescu a facut lui
Nicolae Ceausescu un rau mai mare decat toti opozantii si dizidentii luati
la un loc: a proiectat asupra lui ostilitatea, apoi ura indreptata asupra ei si
l-a discreditat, creandu-i imaginea unui barbat subordonat sotiei sale"473.
intrebat de Lavinia Betea cum si-o aminteste pe Elena
Ceausescu, Alexandru Barladeanu, care a cunoscut indeaproape ascensiunea
politica a cuplului Ceausescu, a raspuns: "Rareori am intalnit un
om care sa contina un buchet de caracteristici negative ca ea! Urata,
proasta, rea, nesimtita si obraznica - erau caracteristicile cele mai
vizibile"474.
Referindu-se la masura in care Nicolae Ceausescu, a fost
influentat de sotia sa, un alt memorialist sustine ca acesta "nu a fost
marioneta ei, dar s-au potrivit amandoi asa cum se spune ca se combina
tusea cu junghiul. Nu este adevarat nici ce scriu altii ca Nicolae
Ceausescu a fost un troglodit, un om lipsit de cultura, un aventurier
social-politic pe care numai intamplarea l-a propulsat in functii inalte.
Nicolae Ceausescu a fost un autodidact inteligent, inzestrat cu o mare
siretenie cu care a reusit sa insele nu doar colaboratorii, ci si milioane de
romani care l-au considerat ani in sir o aparitie mesianica in viata lor si
chiar pe sine insusi, staruind in credinta ca oricat de multe sacrificii le va
impune cetatenilor, acestia vor continua sa-l iubeasca. Nu trebuie trecut
cu vederea ca aceasta personalitate contradictorie are locul sau bine
definit in istoria Romaniei si chiar in a lumii, daca tinem seama de faptul
ca toti marii oameni politici ai vremii sale au avut cuvinte de lauda despre
el. in sinea sa a vrut binele tarii si al poporului roman, un bine numai de el
inteles si care a intrat in conflict ireconciliabil cu natiunea romana. De
aici a intervenit si sfarsitul tragic ce l-a avut"475.
472 Istoria Romaniei in date, coordonare Dinu C. Giurescu, Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 634.
473 Florin Constantiniu, op. cit., p. 483.
474 Lavinia Betea, op. cit., p. 200.
475 Paul Sfetcu, op. cit., p. 176.
Congresul al XI-lea al P.C.R. din 25-28 noiembrie 1974 adopta

Programul Partidului Comunist Roman de faurire a societatii socialiste

multilateral dezvoltate si de inaintare a Romaniei spre comunism. in
acest document - pe care Nicolae Ceausescu il definea ca fiind "expresia
marxism-leninismului creator in Romania" - se inserau ca obiective
centrale: accelerarea si diversificarea industrializarii, cu prioritate a industriei
grele, intarirea statului si conducerea dezvoltarii economico-sociale a
tarii pe baza planului national unic, ridicarea pe o treapta superioara a
rolului politic conducator al partidului in intreaga viata a societatii
romanesti476. "Epoca Nicolae Ceausescu" se inscrie pe coordonatele
trasate de acest Congres, care a consacrat regimul politic prezidential
bazat pe cultul personalitatii. Aceasta "epoca", atingand apogeul in anii
urmatori, a cunoscut o abila manipulare a puterii de catre cuplul
prezidential si punerea tuturor mijloacelor de propaganda in mainile
sefului partidului si statului, care pretindea executarea cu supusenie a
tuturor indicatiilor si hotararilor sale, adesea aberante.
Preocuparea constanta a lui Nicolae Ceausescu au constituit-o
eliminarea treptata a oamenilor care facusera parte din echipa
predecesorului sau si inlocuirea lor cu altii, devotati si gata sa-i
indeplineasca toate dispozitiile. Acest obiectiv a fost realizat in timp, cu
prudenta si iscusinta caracteristice noului lider de la Bucuresti. in
eliminarea unora, ca Alexandru Moghioros, Petre Borila, Leontin Salajan
si Emil Bodnaras, a fost ajutat de soarta prin incetarea lor din viata. Altii,
ca Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici, au fost destituiti prin
scenarii publice. Alexandru Barladeanu, dupa doi ani de activitate ca
expert economic al noii conduceri, a fost pensionat. Ion Gheorghe
Maurer, principalul sustinator al promovarii lui Ceausescu in noua sa
demnitate, excedat de relatiile cu acesta, a demisionat in 1974 din toate
functiile si s-a retras din viata politica.
Cultul personalitatii lui Ceausescu a ajuns la manifestari
aberante, spectaculoase, asemanatoare celor din timpul lui Stalin. Este
cultul conducatorului atotputernic, caruia adulatorii ii atribuie insusiri
exceptionale, supraomenesti, competente de a gasi raspunsuri si solutii nu
numai la problemele interne ale societatii romanesti din orice domeniu,
dar si la cele privitoare la politica externa si relatiile internationale.
Spectacolele istorico-muzical-coregrafice sustinute sub genericul
"Cantarea Romaniei" devin treptat un elogiu fara limite pentru
alimentarea cultului personalitatii.
Rezolutia Congresului al XIV-lea al P.C.R. (20-24 noiembrie
1989) il aprecia astfel pe Ceausescu: "Cel mai iubit si stimat fiu al
natiunii noastre, ctitorul de geniu al Romaniei socialiste moderne,
stralucit conducator de partid si de tara, personalitate de inalt prestigiu a
476 Programul Partidului Comunist Roman de faurire a societatii
socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a Romaniei spre comunism, Editura
Politica, Bucuresti, 1975, p. 7-11.
vietii politice contemporane, ce s-a impus in constiinta intregii omeniri ca
mare Erou al pacii, al intelegerii si colaborarii intre toate natiunile lumii".

Dar, asemenea aprecieri erau receptate de opinia publica mai curand ca o

expresie a izolarii in care se afla Nicolae Ceausescu. Partidul comunist
insusi devenise o anexa a unei dictaturi personale, functionand dupa
directivele date de secretarul sau general.
Responsabilii ideologici si unii autori de mitologii istorice din
ultimul deceniu al totalitarismului socialist din Romania insirau marile
epoci ale istoriei romanilor, fiecare dintre ele purtand numele
personalitatii domnitoare: Burebista, Decebal, Mircea cel Batran, Iancu
de Hunedoara, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu,
Alexandru Ioan Cuza, adaugand la sfarsit pe Ceausescu. Toate nu faceau
decat sa duca, printr-o actualizare fortata, la Nicolae Ceausescu si sa
aseze pe o scara, cat mai sus, o epoca ce incepuse sa-i poarte numele.
Purtatorul de sceptru prezidential, el insusi, intelegea sa se regaseasca in
marile figuri incoronate ale trecutului romanilor. "Principalii voievozi se
insiruie astfel din nou pe treapta cea mai de sus a panteonului, prezenta
lor in actualitate justificandu-se prin importanta acordata, dar depinzand
totodata de conjunctura sau de succesiunea comemorarilor. Pentru Mihai
Viteazul, se pare ca Ceausescu - hranit cu lecturi din Bolintineanu si
Cosbuc - a avut o admiratie deosebita (ceea ce nu l-a impiedicat sa
ordone demolarea manastirii Mihai Voda, cu scopul de a-si pune mai bine
in perspectiva propriul palat); oricum, fauritorul Unirii de la 1600
exprima in mai mare masura ca oricare alt domnitor ideea Romaniei
eterne, pe care Ceausescu intelegea sa o incarneze"477.
Dat fiind ca masinaria ideologica ii atribuia conducatorului
momentul de initiere a fiecarei actiuni politice, populatia a ajuns sa-l
considere direct si exclusiv raspunzator de efectele negative ale
sistemului dictatorial. Cand, in 1989, in urma politicii ceausiste de
austeritate, nivelul de trai al romanilor a atins puncte insuportabile,
presiunea cauzata de numeroasele suferinte si privatiuni nu mai putea fi
contracarata de nicio campanie propagandistica.
Nicolae Ceausescu si alti lideri politici din tarile est-europene
care s-au prabusit in 1989 au fost creatia unor sisteme politice si socialeconomice ce nu si-au putut dovedi viabilitatea. Cariera sefului de
stat roman se inscrie intr-un sistem de ambitii, de frustrari si de
reprezentari colective. Lunga viata a sistemului Ceausescu, ce intra in
continuitatea sistemului Gheorghiu -Dej, nu se poate explica doar prin
forta represiunii. Odiseea micului proletar al anilor 30, ajuns conducator,
a incoronat aspiratiile populare de revansa, inselate, insa imediat, in folo477 Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, Editura
Humanitas, Bucuresti, p. 267.
sul grupurilor privilegiate. Conservatorism mascat de o retorica grandilocventa,
care masca la randul ei lipsa unui adevarat proiect social".478
De altfel, in prezent, se pune tot mai mult sub semnul indoielii
daca in tarile Europei de Rasarit a existat in realitate socialism sau daca
poate exista socialism fara totalitarism. Dupa inlaturarea sa de la putere,
Mihail Gorbaciov sustinea ca nici in U.R.S.S. n-ar fi existat socialism.

Astfel, la Congresul al XIX-lea al Internationalei Socialiste, tinut la Berlin

in septembrie 1992, Gorbaciov arata: "Naruirea socialismului in fosta
Uniune Sovietica a fost cea a unui sistem botezat socialist, care de multi
ani a fost luat ca atare (fie pentru a-l aproba, fie pentru a-si arata
ostilitatea), pe cand in realitate nu era socialist. Ceea ce nu impiedica
valorile legate in mod curent de ideea socialista sa-si pastreze continutul,
chiar in masura in care ele oglindesc un anumit numar de realitati ale
existentei, precum si un anume raport dintre om si inegalitatile si
contradictiile acestuia. Sunt valori care au inspirat generatii de luptatori
pentru libertate, egalitate si solidaritate, starnind uriase miscari de mase"479.
XI.2. Discreditarea si izolarea internationala a regimului
Ceausescu
in deceniul 9 al secolului XX, societatea romaneasca era
decimata de o criza deosebit de complexa - exprimata in proasta
functionare a economiei, blocarea energiilor sociale, dereglarea
structurilor politice si a institutiilor culturale; la acestea se adauga izolarea
externa, care se reflecta si in diminuarea relatiilor diplomatice, economice
si de alta natura ale statului roman. Chiar daca, in 1989, Romania
intretinea relatii diplomatice cu 155 de state, volumul relatiilor sale
comerciale si contactele diplomatice se restransesera treptat. Pe plan
international se manifestau fel de fel de rezerve in privinta conlucrarii cu
regimul Ceausescu; nu este mai putin adevarat ca nici liderul de la
Bucuresti nu mai dorea relatii, indeosebi, cu tarile in care - inclusiv la
nivel guvernamental - se desfasurau activitati de compromitere a
regimului din Romania. Dupa 1980, relatiile externe ale Romaniei s-au
limitat in buna masura la un grup de tari din Africa, America Latina, Asia,
precum si la regimurile neostaliniste din Germania de Est si din
Cehoslovacia, ocolindu-se raporturile cu statele mari, europene si
americane, intrate in divergenta cu regimul Ceausescu.
Problemele-cheie cu care se confrunta puterea de la Bucuresti
erau de natura economica si sociala. Datele statistice si studiile speciale
478 Catherin Durandin, Nicolae Ceausescu. Adevaruri si minciuni
despre un rege comunist, Editura Nemo, p.6. Traducere de Simona Modreanu a
lucrarii Vrits et mensonges d`un roi communiste, aparuta la ditions Albin
Michel S.A. - Paris, 1990.
479 Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, 1994, op. cit.,
p. 324.
atesta diminuarea agravanta a valorii indicatorilor macroeconomici.
Ramura principala a economiei fiind industria, reducerea ritmurilor sale
de dezvoltare se repercuta asupra intregului sistem economic. "Perioada
1980-1989 marcheaza o scadere a acestor ritmuri fata de cele anterioare:
de la un ritm mediu anual de 12,9%, in perioada 1971-1975, se ajunge la
9,5% intre 1976-1980, si la 3,3 % in intervalul 1981-1989. S-a diminuat,
corespunzator, si ritmul de crestere a venitului national, in aceleasi
intervale, de la 11,3% la 7,2% si, respectiv, 3,4%"480.
Principalele consecinte ale acestor fenomene au fost reducerea

eficientei economice si, implicit, a conditiilor de viata ale poporului

roman. in 1983, Fondul Monetar International a inregistrat o scadere a
nivelului de trai in Romania cu peste 20% fata de anul precedent, fara
nicio speranta de imbunatatire.
"Mecanismul economic hipercentralizat, la discretia unei politici
economice unipersonale, subiective, era incapabil sa opreasca acumularea
fenomenelor negative si sa puna in valoare capacitatile productive,
materiale si umane, ale tarii"481.
Hotararea lui Nicolae Ceausescu, din decembrie 1979, de a
reduce pana la lichidare datoria externa a Romaniei a fost urmata de o
fortare excesiva a exportului pentru procurarea valutei necesare.482 El a
declarat in decembrie 1982 ca Romania va plati datoria externa pana in
1990 si, pentru a realiza acest lucru, a introdus o serie de masuri de
austeritate fara egal in istoria regimurilor comuniste est-europene.
La inceputul anului 1982, a fost introdusa in unele orase de
provincie rationalizarea painii, a fainei, a zaharului si a laptelui; iar in
1983, rationalizarea s-a extins aproape in intreaga tara cu exceptia
Capitalei. Ratiile lunare personale au fost reduse progresiv pana intr-atat
incat, in decembrie 1989, in unele regiuni ale tarii ajunsesera la 1 kg de
zahar, 1 kg de faina, 1 pachet de margarina de 500 de g si cinci oua. in
iarna anului 1983, restrictiile au fost sporite ducand la intreruperea
alimentarii cu energie electrica si termica in principalele orase si la
reducerea presiunii gazelor. in timpul iernii grele din 1984-1985 - potrivit
unor surse din spitalele Capitalei - au murit peste 30 de copii din cauza
intreruperilor neanuntate de curent electric care au afectat
incubatoarele483.
Programul de sistematizare a comunelor si satelor Romaniei a
fost expus la a IV-a Conferinta pe tara a presedintilor consiliilor populare,
desfasurata la Bucuresti, la 3-4 martie 1988; fiind adoptat pe fondul degradarii
accentuate a situatiei economico-sociale a tarii, a generat vii nemul480 Aurelian Bondrea, op. cit., p. 95.
481 Ibidem, p. 96.
482 Istoria Romaniei, op. cit, p.544-545. La sfarsitul anului 1981, datoria
externa a Romaniei se ridica la 10,2 miliarde de dolari, fata de numai 3,6 miliarde
dolari, in 1977.
483 Ibidem, p. 545.
tumiri, cu ecou peste hotare. "Opration Villages Roumains" - o miscare
europeana de aparare a satelor romanesti - a recomandat adoptarea unor
sate romanesti de catre localitati rurale din tarile occidentale (Belgia,
Franta, Elvetia, Marea Britanie). Au fost facute sute de propuneri de
adoptie.
Masuri precum cele adoptate de Consiliul de Stat la 28 martie
1983 privind regimul aparatelor de copiat, al materialelor necesare
reproducerii, scrierilor si al masinilor de scris, prin care se introducea
controlul politienesc asupra folosirii acestor aparate, ca si limitarea severa
a contactelor, atat personale, cat si telefonice dintre cetatenii romani si cei

straini au servit doar la discreditarea regimului Ceausescu.

Nicolae Ceausescu a respins politica de glasnosti (transparenta)
si perestroika (restructurare) inaugurata in U.R.S.S., in 1985, de noul
lider al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov. in timp ce unele state socialiste
(Polonia, Ungaria, Cehoslovacia) urmau exemplul sovietic, in Romania
regimul devine tot mai rigid si conservator. Pe de alta parte, faptul ca noul
lider de la Kremlin a initiat un dialog personal cu liderii occidentali,
stabilind legaturi stranse, chiar amicale cu acestia, in primul rand cu cei
din S.U.A., a diminuat considerabil rolul lui Ceausescu pe arena
mondiala, in relatiile dintre Est si Vest. El era de-acum "neinteresant" in
ipostaza de intermediar in relatiile internationale. Mihail Gorbaciov
devine pentru George Bush un interlocutor preferat, cei doi lideri
mondiali realizand adesea intelegeri in secret si dezvoltand ceea ce au
numit un "parteneriat"484. Termenul insusi este sugestiv, reflectand modul
in care se percepea la Moscova si la Washington transformarea rivalitatii
Est-Vest.
in stransa legatura cu perestroika si glasnosti - care nu se
refereau numai la reforme interne, - s-a enuntat si o noua conceptie
privind politica externa si diplomatia sovietica. "O asemenea conceptie arata Gorbaciov - ne-a condus foarte curand la o schimbare radicala a
politicii noastre externe, orientand-o catre sfarsitul cel mai rapid al
razboiului rece, catre incetarea confruntarii globale cu Statele Unite si
intregul Occident. Fundamentarea teoretica, filozofica a actiunii noastre,
in vederea reorientarii diplomatiei, a fost noua gandire politica, nazuinta
fundamentala realizata rapid prin intrarea Uniunii Sovietice in
comunitatea mondiala, in curentul civilizatiei mondiale. Ideile initiale ale
noii gandiri politice au fost formulate inca din aprilie 1985, pentru a fi
apoi dezvoltate in anii 1986-1989, in momentul in care noile conceptii
despre relatiile internationale isi gaseau aplicarea in practica"485.
Ministrul de externe sovietic din acel timp, Eduard Sevardnadze
arata ca, dupa aprilie 1985, posibilitatea unei interventii militare dupa
484 Michael R. Beschloss Strobe Talbott, La cele mai inalte nivele.
Relatare din culisele puterii referitoare la sfarsitul Razboiului Rece, Editura Elit,
1994, passim.
485 Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, 1994, p. 16.
scenariile din 1956 si 1968 pentru a opri evolutia proceselor politice in
directie democratica din tarile comunitatii socialiste "a fost in intregime
exclusa"; Fostul sef al diplomatiei sovietice tinea sa precizeze ca noua
gandire ("novoe maslenie") postulase "imposibilitatea de a actiona in
noile conditii cu vechile metode, noi nu puteam sa sacrificam propriile
conceptii despre dreptul popoarelor la libera optiune, la neamestec, la
casa comuna europeana"486. Sevardnadze aprecia ca "in conditiile
demontarii rapide a structurilor postbelice si inceperii procesului de
depasire a divizarii Europei", prin insasi evolutia evenimentelor, "ideea
casei general-europene a intrat in domeniul politicii practice".
in acelasi context, fostul ministru de externe sovietic isi punea

intrebarea daca proiectele propuse erau suficient de bune pentru Europa;

"Oare ele rezolva in mod satisfacator problemele stabilitatii si
securitatii?" Si raspundea astfel: "Noua gandire politica s-a straduit ca din
relatiile interstatale sa fie eliminate componenta ideologica si, legat de
aceasta, cele doua confruntari ireconciliabile. Ea progresa nu datorita
bunavointei sustinatorilor sai, ci prin intelegerea faptului ca Europa este
confruntata cu acelasi pericol si avem aceeasi raspundere pentru soarta
continentului in fata multitudinii de amenintari - cursa inarmarilor
nucleare si clasice, regresiunea economica si catastrofa ecologica. Noua
gandire politica nu putea sa excluda din aria preocuparilor sale tendintele
obiective spre integrarea economica si aparitia pe aceasta baza a unor
structuri politice, larg raspandite pe continent si in unele cazuri ducand la
apropiere".487
in momentul vizitei lui Gorbaciov in Romania, din mai 1987, s-a
produs o semnificativa schimbare in perceperea de catre romani a
relatiilor cu Uniunea Sovietica. Era o schimbare de atitudine care tinea de
evolutia lui Ceausescu insusi: daca in 1965 el prezenta o imagine tanara,
dinamica a comunismului, in comparatie cu "reactionarul Brejnev",
acum, Ceausescu era cel care imbracase mantia lui Leonid Brejnev.
intr-un discurs transmis in direct in timpul vizitei sale la Bucuresti, la
26 mai 1987, Mihail Gorbaciov a prezentat conceptele sale - perestroika
si glasnosti - si prin aceasta a criticat implicit rezistenta lui Ceausescu
fata de reforme488.
486 Eduard Sevardnadze, Optiunea mea, Editura Presa Nationala,
Bucuresti, 2003, p. 193, 196. Ideea "casei europene comune" fusese lansata de
presedintele francez Charles de Gaulle si insusita de alti lideri politici europeni,
inclusiv de Mihail Gorbaciov.
487 Ibidem, p. 205.
488 in timpul vizitei lui Gorbaciov in Romania, circula zvonul ca el are
in Romania un fost coleg de facultate, pe nume Ion Iliescu; din acel moment,
postul de radio Europa libera incepe, alaturi de preocuparea pentru opozantii
prooccidentali, sa dea informatii si despre biografia disidenta a celui ce avea sa
devina, in 1989, presedintele Romaniei. Trimis la Timisoara si stiind bine pentru
ce a fost indepartat din Bucuresti - chipurile, pentru a nu se intalni cu Gorbaciov
in cuvantarea rostita la 14 decembrie 1987 in deschiderea
Conferintei Nationale a P.C.R., Ceausescu a subliniat ca mecanismele de
piata erau incompatibile cu societatea socialista. Referindu-se la reformele
promovate de Gorbaciov, el a argumentat ca ele fusesera deja adoptate
in Romania, sugerand prin aceasta liderului sovietic sa-i urmeze
exemplul.
La plenara C.C. al P.C.R. din 12-14 aprilie 1989, Nicolae
Ceausescu anunta ca Romania si-a platit intreaga datorie externa, evaluata
la peste 11 miliarde dolari. in contul datoriei externe, Romania a platit,
intre 1980-1989, 21 miliarde dolari, din care 7 miliarde dolari dobanzi
aferente datoriei. Hotararea de a lichida datoria externa a tarii, fara a
recurge la noi imprumuturi, a avut un efect negativ asupra nivelului de

trai al populatiei, a dus la stoparea importului de utilaje moderne si de noi

tehnologii si, implicit, la uzura fizica si morala a fondurilor fixe, la
cresterea decalajului intre economia romaneasca si cea a tarilor
dezvoltate. De asemenea, a scos Romania de pe piata financiara
internationala. Pe de alta parte, statul roman avea de incasat de la diverse
state 2,5 miliarde de dolari. Plenara a adoptat, la propunerea lui Nicolae
Ceausescu, hotararea de a nu se mai recurge in viitor la credite externe.
La 26 februarie 1988, Departamentul de Stat al S.U.A. publica o
declaratie in care arata ca, incepand cu data de 3 iulie acelasi an, va inceta
aplicarea clauzei natiunii celei mai favorizate in raporturile cu Romania si
se va trece la majorarea taxelor si tarifelor vamale, urmand sa se adopte si
alte masuri economico-financiare, datorita faptului ca regimul Ceausescu
incalca drepturile omului si mai ales dreptul la libera emigrare al
cetatenilor romani. Ca raspuns, la 28 februarie 1988, guvernul de la
Bucuresti a publicat un comunicat prin care anunta sfidator ca Romania
renunta ea la clauza respectiva in relatiile comerciale cu S.U.A.,
precizand ca "nu doreste in nici un fel mentinerea clauzei in conditiile
existentei amendamentului Jackson-Vanik". (Acest amendament, care
prevedea reexaminarea anuala a acordarii clauzei natiunii celei mai
favorizate, avea in vedere statele care nu respectau drepturile fundamentale
ale omului si indeosebi libera emigrare a cetatenilor lor.)
Urmarea au fost "inghetarea" relatiilor cu cea mai mare putere a lumii si
izolarea internationala cvasitotala a regimului Ceausescu.
Liderul roman se izoleaza atat in Est, cat si in Vest, prin refuzul
de a accepta principiile reformei sovietice propagate de "noua gandire" si
inlocuirea politicii de apropiere a intereselor romanesti de cele
occidentale cu una ostila, de confruntare.
La Plenara largita a C.C. al P.C.R. din 24-25 octombrie 1989,
consacrata problemelor ideologice, Nicolae Ceausescu s-a pronuntat
- Ion Iliescu isi face in acel timp un program lejer vizitand prieteni. A fost filmat
si inregistrat audio (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in Romania,
vol. 4, partea I, Revolutia din decembrie 1989 - o tragedie romaneasca, Grupul
Editorial RAO, Bucuresti, 2004, p. 126).
impotriva "cercurilor conducatoare occidentale", care s-au decis, avand in
vedere semnele de criza aparute in unele state estice, sa se foloseasca de
"situatia actuala internationala pentru a schimba echilibrul de forte pe
plan mondial in favoarea politicii hegemoniste a violentei si dictatului" si
a continuat: "Exagerand unele greseli si lipsuri, precum si unele tendinte
lichidatoare si reformatoare in tarile socialiste, precum si in unele partide
comuniste si muncitoresti, cercurile reactionare imperialiste au trecut la o
ofensiva ideologica si politica de denigrare si subminare a socialismului,
la o politica de amestec in treburile interne si de destabilizare a tarilor
socialiste. Pentru aceasta, ele recurg la toate mijloacele din arsenalul
invechit si ruginit al razboiului rece de la dezinformarea opiniei publice,
denigrarea socialismului, santaj, subjugare economica si politica, pana la
subventionarea financiara a gruparilor antisocialiste si antinationale".

Generalul Iulian Vlad, fostul sef al Departamentului Securitatii

Statului si ministru secretar de stat, considera ca deteriorarea relatiei
privilegiate Romania - Statele Unite "a avut drept cauza modificarea
atitudinii lui Ceausescu fata de americani, mai ales prin pierderea flexibilitatii
cu care tratase pana atunci raporturile bilaterale, devenind ostil si,
in unele momente, arogant in fata unor probleme pe care altadata le
rezolvase cu abilitate"489.
incalcarea drepturilor omului in Romania a devenit subiectul
unor reuniuni internationale , ceea ce arunca o umbra asupra regimului de
la Bucuresti. Problema dreptului la emigrare s-a aflat pe ordinea de zi
aproape a tuturor intalnirilor avute de Nicolae Ceausescu cu liderii
occidentali; de regula, acestia veneau cu liste dinainte pregatite, iar liderul
roman dadea curs celor mai multe dintre solicitari. S-a ajuns la incheierea
unor acorduri cu R.F. Germania si cu Israelul, stabilindu-se numarul de
germani sau de evrei care primeau aprobare anuala sa emigreze si sumele
de rascumparare ce trebuia achitate statului roman. Potrivit unor date,
anual se dadea acordul pentru emigrarea a circa 11.000 de etnici germani
si 1.000 de evrei, la care se adaugau 2.500-3.000 de romani, pe baza unui
acord dintre Romania si S.U.A. semnat in 1975490. in deceniul 1978-1988,
au emigrat aproape 120.000 de etnici germani, sumele de rascumparare
variind dupa cum urmeaza: 650 de dolari pentru o persoana fara scoala,
1.964 dolari pentru un student, 2.500 dolari pentru un elev in ultimul an de
liceu, 3.298 dolari pentru un absolvent de universitate, 1.035 dolari pentru
un muncitor calificat. Pe baza acordului romano-israelian, in perioada
1968-1989, au emigrat 40.577 de evrei, statul roman primind intre 2.500 si
3.300 de dolari de persoana. Israelul a platit insa sume mai mici, deoarece
pentru copii si pensionari nu se plateau taxe de emigrare491.
489 Apud Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 131-132.
490 David B. Funderburk, op. cit., p. 114.
491 Radu Ioanid, Rascumpararea evreilor. Istoria acordurilor secrete
dintre Romania si Israel, traducere Ciprian Dumea si Mirela Mircea, Editura
Polirom, Iasi, p. 171-173.
Mass-media occidentala a dezlantuit o adevarata campanie
impotriva "tiranului stalinist" de la Bucuresti, acuzandu-l ca-si vinde proprii
cetateni ca pe niste obiecte sau fiinte necuvantatoare. La Paris s-a
infiintat Liga pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania, condusa
de cativa emigranti romani (Mihnea Berindei, Sanda Stolojan - nepoata
scriitorului Duiliu Zamfirescu s.a.), care culegea informatii privind
incalcarea acestor drepturi si le transmitea organismelor internationale,
difuzandu-le la posturile de radio "Europa Libera" si "Vocea
Americii"492. Sablonul "Ceausescu-Dracula" era reprodus in mai toate
marile publicatii si posturi de radio occidentale.
Pe 11 martie 1989, postul de radio B.B.C. a difuzat o scrisoare,
(preluata apoi de "Europa Libera", "Vocea Americii" si alte posturi de
radio), adresata lui Nicolae Ceausescu de catre sase vechi activisti care
detinusera functii importante in conducerea P.C.R. (Alexandru Barladeanu,

Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, Gheorghe Apostol, Grigore

Raceanu, Silviu Brucan), prin care se lua atitudine impotriva nerespectarii
Acordului final de la Helsinki si a Constitutiei Romaniei, a interzicerii
contactelor cu strainii, construirii Centrului Civic din Bucuresti, dirijarii
Securitatii impotriva muncitorilor, a muncii in zilele de sarbatoare,
degringoladei planificarii, a haosului din agricultura, cerandu-se: renuntarea
la planul de sistematizare a satelor, respectarea garantiilor
constitutionale privind drepturile omului, incetarea exportului de alimente
s.a. De asemenea, "Scrisoarea celor sase" exprima ingrijorarea pentru
faptul ca "pozitia internationala a Romaniei si prestigiul ei scad cu
repeziciune"493.
in aprilie 1989, R.F. Germania si-a rechemat ambasadorul de la
Bucuresti in semn de protest fata de violarea drepturilor omului in
Romania. in aceeasi luna, Comunitatea Economica Europeana a suspendat
consultarile cu Romania, invocand acelasi motiv. in lunile urmatoare,
Danemarca, Norvegia si Portugalia si-au inchis ambasadele de la
Bucuresti.
in acelasi timp, s-a modificat pozitia oficiala a Frantei fata de
regimul de la Bucuresti. Astfel, la 10 octombrie 1989, dupa incheierea
Reuniunii la nivel inalt a Comunitatii Economice Europene de la
Strasbourg, presedintele Frantei, Franois Mitterand, a declarat public
urmatoarele: "Problema unor provincii cum ar fi Silezia, Mazuria, Prusia
orientala etc. trebuie sa ramana intangibila. in schimb, nu trebuie sa se
omita existenta divergentelor intre Ungaria si Romania in problema
Transilvaniei, sau problema Basarabiei (...). Franta si U.R.S.S. trebuie
sa-si reia locul de asigurare a echilibrului in Europa, asa cum au facut-o
492 Ioan Scurtu, Revolutia Romana din Decembrie 1989 in context
international, Editura Enciclopedica, Editura Institutului Revolutiei Romane din
Decembrie 1989, Bucuresti, 2006, p. 80-82.
493 Silviu Brucan, De la capitalism la socialism si retur. O biografie
intre doua revolutii, Editura Nemira, Bucuresti, 1998, p. 196-198.
de secole". Exprimandu-si dezacordul fata de intelegerile convenite intre
U.R.S.S., S.U.A. si Marea Britanie, in timpul celui de-al doilea razboi
mondial, Mitterand a mentionat ca aceste intelegeri au dus nu numai la
divizarea Europei, ci si, mai ales, "la consfintirea dominatiei continentului
de catre S.U.A. si U.R.S.S."494. Se relua astfel vechiul obicei al
diplomatiei marilor puteri de a negocia direct modificarea hartii politice a
Europei de Est, inclusiv a frontierelor Romaniei.
Starea de izolare internationala a regimului Ceausescu s-a vadit
clar cu prilejul Congresului al XIV-lea al P.C.R., din noiembrie 1989. La
Bucuresti au sosit delegatii din 82 de tari, cele mai numeroase fiind din
tarile in curs de dezvoltare. Nu a fost prezent niciunul dintre secretarii
generali ai partidelor comuniste sau foste comuniste din tarile socialiste.
Au lipsit reprezentantii Partidului Socialist din Ungaria, ai partidelor
comuniste din Italia si din Austria. Ambasadorii tarilor Comunitatii
Economice Europene au refuzat invitatia de a participa la deschiderea

lucrarilor Congresului, motivand ca Romania nu respecta drepturile

omului, incalcand grav, prin politica sa, Actul final al C.S.C.E. de la
Helsinki, din 1975.
XI.3. Pecetea intalnirii Bush-Gorbaciov din Malta
Evenimentele revolutionare din anul 1989, care au determinat
colapsul regimurilor socialist totalitare din Estul Europei, au ocupat un
loc distinct in convorbirile din Malta din 2-3 decembrie 1989 dintre
presedintele Statelor Unite, George Bush, si secretarul general al
P.C.U.S., primul presedinte al U.R.S.S., Mihail Gorbaciov. Aceste
evenimente, aflate in derulare, erau caracterizate de cei doi "parteneri"
astfel: Bush sublinia ca Gorbaciov este "catalizatorul schimbarilor din
Europa care sunt constructive", adaugand: "Trebuie sa spun ca am fost
uimiti de rapiditatea transformarilor. Am apreciat mult reactia pe care au
avut-o Uniunea Sovietica si Dumneavoastra personal fata de aceste
schimbari dinamice si, in acelasi timp, fundamentale".
Pe de alta parte, presedintele american remarca: "Nadajduiesc ca
ati observat ca, in timpul schimbarilor din Europa de Est, Statele Unite nu
au facut declaratii arogante care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii
Sovietice. Cu toate ca in Statele Unite sunt unii care ma acuza ca sunt
fricos, iar administratia mea incearca sa nu intreprinda nimic ce ar putea
sa va zdruncine pozitiile. Dar mi s-a sugerat cu insistenta alt lucru: sa ma
catar, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului si sa dau declaratii sforaitoare.
Totusi, administratia mea nu va recurge niciodata la asemenea masuri, ea
incearca sa fie discreta"495. in legatura cu acordurile de la Helsinki
privind frontierele statelor din Europa, seful Casei Albe preciza: "Ceea ce
494 Apud Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere. Decembrie `89,
Editura BIC ALL, Bucuresti, 2005, p. 18.
495 Apud Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 89-98.
ma intereseaza cel mai mult este de a sti cum aveti de gand sa actionati in
viitor, dupa actualul statu-quo"496.
Mihail Gorbaciov expunea astfel punctul de vedere al conducerii
sovietice: "Principiul de baza adoptat de noi, care ne-a condus in cadrul
noii gandiri este dreptul fiecarei tari la libera optiune, inclusiv dreptul de a
reveni asupra optiunii sale initiale si s-o modifice. Este foarte dureros, dar
un drept esential. Dreptul de a alege, fara amestec din afara. Statele Unite
sunt legate de sistemul economic si social pe care l-au ales americanii. Si
celelalte popoare trebuie sa hotarasca ele singure carui Dumnezeu sa se
inchine, daca imi permiteti aceasta metafora"497.
Liderul sovietic se pronunta pentru transformarea in functie de
realitati a C.S.C.E., N.A.T.O. si a Organizatiei Tratatului de la Varsovia
de asa natura incat acestea sa devina institutii politice, nu numai militare,
iar pentru C.A.E.R. vedea largi posibilitati de cooperare cu Piata Comuna.
El pleda pentru Casa comuna a Europei, astfel incat procesele ce se
desfasurau in Estul si Vestul continentului sa fie convergente si sa nu
genereze noi divizari. in acelasi timp, Gorbaciov avertiza asupra tentatiei
de a forta ritmul evolutiilor care aveau loc in Europa Rasariteana si chema

la o actiune comuna, intr-un spirit real de raspundere si cu moderatie. "in

ansamblu, reuniunea din Malta ducea la stabilirea unor raporturi stranse,
de sinceritate si incredere intre cei doi lideri. La Washington se considera
ca summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush sa
foloseasca dispozitia sa pentru prietenie spre a face sa avanseze
interesele Occidentului". Iar Secretarul de stat James Baker afirma ca
relatiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale, relatii care
aveau sa-si dovedeasca importanta in primavara anului 1990, cand Statele
Unite actionau pentru unificarea Germaniei498.
in seara zilei de 3 decembrie 1989, cand abia se incheiase
intalnirea dintre cei doi lideri, generalul Iulian Vlad, seful
Departamentului Securitatii Statului, i-a prezentat lui Nicolae Ceausescu
doua note scurte, cu caracter ultrasecret, continand informatii provenite
din "surse directe si sigure", din care rezulta ca Gorbaciov si Bush au
hotarat inlaturarea lui Ceausescu, simultan cu a lui Manuel Noriega din
Panama. Luand cunostinta de continutul celor doua note, Nicolae
Ceausescu ar fi replicat: "M-au condamnat!"499.
496 Ibidem, p. 99.
497 Idem, p. 103.
498 Apud Constantin Vlad, op. cit., p. 664.
499 Alex Mihai Stonescu, op. cit., p. 151. Prima nota avea urmatorul
continut: "in cursul discutiilor din Malta, secretarul general al P.C.U.S., Mihail
Gorbaciov, si presedintele american, George Bush, au hotarat inlaturarea
regimului socialist din Romania", iar a doua nota dadea urmatoarea informatie:
"Cu ocazia convorbirilor de la Malta intre secretarul general al P.C.U.S., Mihail
Gorbaciov, si presedintele american George Bush s-a convenit interventia
militara a Statelor Unite in Panama".
Din documentele publicate pana in prezent, rezulta ca, inca de la
inceputul anului 1989, Kremlinul elaborase noua sa strategie prin care se
urmarea salvarea de la prabusire a regimurilor socialist-totalitare din tarile
Europei Centrale si de Est si a hegemoniei sovietice in aceasta zona. in
cazul Romaniei, evaluarea sanselor de inlaturare a regimului Ceausescu
avea in vedere doua scenarii, unul favorabil si altul pesimist.
"Scenariul favorabil. Au loc schimbari in conducerea politica a
tarii. Ca rezultat, N. Ceausescu este inlocuit de politicieni rezonabili capabili sa indeplineasca reformele radicale si ideile reinnoirii
socialismului. in Romania exista premise bune pentru folosirea relatiilor
de piata, pentru restructurarea relativ dinamica si modernizarea economiei
si o reala descatusare a initiativei economice si crearea unui macrosistem
economic competitiv.
Scenariul pesimist. Prezenta conducere a tarii ramane pe loc si
continua politica. Daca resursele care sunt eliberate pentru platile datoriei
externe sunt folosite pentru a reduce tensiunea sociala, este posibil sa se
mentina pentru un timp stabilitatea politica generala, fara insa a rezolva
problemele politice, si, in plus, se incetineste progresul tehnico-stiintific.
Daca insa conducerea alege sa ignore obiectivul imbunatatirii nivelului de

viata al populatiei si deturneaza resursele obtinute pentru realizarea unor

noi proiecte ambitioase, nu se poate exclude o explozie sociala.
in acest moment, in care procesele reinnoirii din celelalte tari
socialiste nu au dovedit inca fezabilitatea politicii de reforma, poate exista
pericolul unei decisive intoarceri a tarii, a carei populatie s-a eliberat de
valorile socialiste si care, traditional, a fost educata in spiritul destinului
comun cu lumea latina, spre Vest, inclusiv iesirea din O.T.V. (Organizatia
Tratatului de la Varsovia). Sprijinul material si financiar din Vest, cel mai
probabil in conditiile unui schimb real, poate fi efectiv pentru o tara care
poseda resurse economice si naturale indestulatoare"500.
Concluzia era: "Atata timp cat regimul nu si-a epuizat resursele
si recent a acumulat experienta prin combinarea masurilor represive cu
manevre sociale pentru mentinerea stabilitatii, al doilea scenariu poate fi
cel mai probabil. in favoarea lui vorbeste si un nivel scazut al constiintei
nationale si absenta unei opozitii organizate in Romania. in acelasi timp,
o evidenta irationalitate a conducerii produce o nemultumire continua nu
numai la nivelurile de jos, dar si in clasa conducatoare. De aceea,
posibilitatea unor schimbari de la varf nu poate fi exclusa"501.
Presupunerea referitoare la aplicarea scenariului pesimist acredita
ideea ca Uniunea Sovietica dorea liberalizarea vietii politice si economice
a Romaniei, cu evitarea desprinderii din Tratatul de la Varsovia si cu
impiedicarea trecerii ei in tabara occidentala. La intrevederea Bush 500 1989. Principiul Dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste
europene, Editie de Dumitru Preda si Mihai Retegan, Editura Fundatiei Culturale
Romane, Bucuresti, 2000, p. 20.
501 Ibidem, p. 20-21.
Gorbaciov din 3 decembrie 1989, liderul sovietic se astepta la "surprize
neplacute" cand declara: "Am impresia ca in acest moment americanii
lucreaza intr-un mod deosebit de activ pentru a promova ideea ca valorile
fundamentale ale Occidentului" vor permite a se pune capat dezmembrarii
Europei. Daca teza aceasta nu se dovedeste a fi o simpla
propaganda, ci se pregateste cu ajutorul ei fundamentarea unei politici,
atunci nu voi sovai sa spun ca va aduce neplaceri. intr-o anumita epoca,
Europa s-a temut ca Uniunea Sovietica isi exporta revolutia. insa ideea
"separarii" valorilor fundamentale este ciudat de asemanatoare502.
De fapt, planurile reformatorilor lui Gorbaciov de salvare a
sistemului din tarile est-europene si a hegemoniei U.R.S.S. in cadrul
acestuia s-au dovedit a fi utopice. Noile politici si relatii economice
imaginate in cadrul C.A.E.R.-ului si in afara lui, ca si masurile pentru
reconversia sistemului militar al Pactului de la Varsovia aveau sa fie
depasite de fluxul revolutionar al anului 1989, inclusiv de cel desfasurat
in Romania, astfel incat evolutiile din statele europene cu regimuri
socialiste totalitare vor iesi din tiparele croite la Moscova503.
in ziua de 2 decembrie 1989, agentia ungara de presa MTI
anunta ca pe adresa celor doi presedinti, Bush si Gorbaciov, a fost trimisa
o telegrama comuna a organizatiilor maghiarilor ardeleni si ale minoritatii

germane, in care li se cerea "sa intreprinda tot ce este necesar pentru a

pune capat regimului Ceausescu, care procedeaza la exterminarea
minoritatilor nationale"504. in acelasi timp - se mai arata in telegrama -,
la Budapesta "circula zvonul ca la intalnirea de la Malta s-ar discuta
problema revizuirii frontierei romano-ungare in sensul alipirii
Transilvaniei la Ungaria. Se exprima speranta ca aceasta dorinta ar putea
fi sprijinita de presedintele Bush si ca urmare a faptului ca acesta s-ar afla
in relatii de rudenie cu Otto de Habsburg, care este un sustinator activ al
intereselor revizioniste ale Ungariei". Dupa parerea ambasadorului
Romaniei in Ungaria, Traian Pop, chiar daca ideea de mai sus reprezenta
o simpla dorinta imaginara, ea semnala ca "politica actuala a cercurilor
guvernante de la Budapesta, precum si activitatea de propaganda interna
si externa este orientata in principal in scopuri revizioniste. in aceasta
activitate, o pondere mare o detine emigratia ungara din Occident, in
special din S.U.A." Actiunile politico-propagandistice desfasurate in
Ungaria impotriva Romaniei erau considerate de ambasadorul roman la
Budapesta ca fiind "asemanatoare perioadei premergatoare Dictatului de
la Viena din 1940"505.
Tot in ziua de 2 decembrie 1989, presedintele George Bush,
referindu-se la Romania, a declarat ziaristilor: "As dori sa vad unele
502 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 101
503 1989. Principiul Dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste
europene, op. cit, p. 21.
504 Ibidem, p. 381.
505 Idem, p. 382.
actiuni si in aceasta tara. Nu stiu cand se va intampla acest lucru. Am
trimis in Romania un nou ambasador, Alan Green, care-mi este prieten.
L-am trimis in Romania tocmai ca este un om ferm si intransigent, ce
cunoaste bine parerile mele despre democratie si libertate. Cred ca Alan
Green a plecat la 29.11.1989 spre Romania si el va prezenta punctul
nostru de vedere, al meu personal, presedintelui Nicolae Ceausescu. in
orice caz, vom incerca, dar va fi foarte greu"506. Sosit la Bucuresti,
ambasadorul american a informat ca "din primele contacte avute nu au
rezultat eventuale cai de depasire a stadiului in care se afla relatiile
bilaterale. Se va continua dialogul corespondentelor romano-americane,
avandu-se in vedere identificarea de cai si domenii in care s-ar putea
colabora intre cele doua tari, in conditiile existentei unor pozitii politice
diferite"507.
Un raport al ambasadei Romaniei la Washington catre Ministerul
Afacerilor Externe, datat 14 decembrie 1989, aprecia ca, potrivit
informatiilor obtinute de la Departamentul de Stat, intalnirea la nivel inalt
de la Malta "a reiterat acordul celor doua parti in legatura cu evolutia
situatiei din Europa Rasariteana, in sensul recunoasterii dreptului
popoarelor de a-si hotari viitorul in mod independent, fara amestecul
U.R.S.S. sau S.U.A."508. Pe de alta parte, administratia americana a
comunicat ca este animata de dorinta de a ajuta tarile din Europa

Rasariteana in vederea adancirii procesului de reforme in functie de

"meritele si evaluarea schimbarilor preconizate in fiecare tara" in privinta
situatiei drepturilor omului, pluralismului politic, economiei de piata etc.
in aceasta directie insa se avea in vedere sa nu se ajunga la o destabilizare
a situatiei, care ar fi putut duce la rezultate nedorite. Se reamintea ca o
asemenea atitudine Statele Unite ale Americii au manifestat in cazul
Poloniei si Ungariei si "este aplicabila si celorlalte tari socialiste
europene". Se facea, de asemenea, referire la vizita secretarului de stat
James Baker in R.D. Germana, cand s-a exprimat "interesul S.U.A. ca
procesul de realizare a reformelor sa fie pasnic, fara manifestari violente.
in acest sens, Baker a aratat ca reformele politice si economice din
Europa Rasariteana pot intari atat stabilitatea pe termen lung in Europa,
cat si perspectivele pentru perestroika".
in ceea ce priveste relatiile cu Romania, Administratia S.U.A.
mentiona "ca nu au intervenit elemente noi care sa conduca la depasirea
nivelului actual in ansamblu al raporturilor bilaterale". Se preciza totodata
ca, in acel moment, partea americana nu avea in vedere contacte bilaterale
in scopul solutionarii unor probleme importante pentru care insista partea
romana - cum erau aplicarea clauzei natiunii celei mai favorizate,
506 Ioan Scurtu, 1989. An revolutionar in istoria Europei in "Clio.
1989", an I, nr.1-2, 2005, p. 41-42.
507 1989. Principiul dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste
europene, op. cit., p. 439.
508 Ibidem, p. 438.
organizarea Comisiei mixte guvernamentale pentru colaborare
economica, invocandu-se, printre altele, faptul ca "in Congres, in
mijloacele de informare in masa din S.U.A. persista o imagine
nefavorabila despre Romania, fiind necesar ca Romania sa intreprinda
unele actiuni care sa conduca la o imbunatatire a imaginii respective"509.
Presedintele Statelor Unite era in consens cu liderul sovietic
Mihail Gorbaciov, al carui consilier Oleg Bogomolov declarase, la
24 noiembrie 1989: "Procesul care se desfasoara in prezent in unele tari
din Europa de Est are un caracter ireversibil si de generalitate. Anumiti
conducatori politici pot sa nu fie constienti de necesitatea unor asemenea
schimbari, dar viata insasi le-o va impune. De aceea, eu privesc cu un
anumit optimism evolutia viitoare a Romaniei"510.
La 4 decembrie 1989, are loc o reuniune la nivel inalt a
conducatorilor statelor participante la Tratatul de la Varsovia, in cadrul
careia Mihail Gorbaciov a prezentat o informare in legatura cu
desfasurarea si rezultatele intalnirii sale cu George Bush, din Malta.
Informarea lui Mihail Gorbaciov a fost extrem de generala,
constand in fraze despre pace, dezarmare, Europa unita etc. Pentru a nu
intra in detalii, liderul sovietic a propus sa se adopte o declaratie de
condamnare a interventiei in Cehoslovacia din august 1968. Ceausescu a
tinut sa sublinieze ca o asemenea declaratie nu privea Romania, care
condamnase chiar atunci acea interventie. intr-o pauza a reuniunii,

potrivit relatarilor lui Constantin Olteanu, participant la intalnire, liderul

est-german Egon Krenz, luandu-si un fel de adio de la delegatia romana, i
s-a adresat astfel conducatorului roman: "Tovarase Ceausescu, nu stiu
daca ne vom mai vedea"511.
intalnirea Ceausescu-Gorbaciov, la care au luat parte si cei doi
prim-ministri - Constantin Dascalescu si Nicolai Rijkov -, a relevat
deosebirile importante dintre cei doi sefi de stat, in probleme de politica
interna si ale relatiilor internationale; ea s-a referit mai intai la probleme
generale. Nicolae Ceausescu a propus sa inceapa pregatirile pentru o
intalnire a partidelor comuniste si muncitoresti la care sa se discute despre
socialism si perspectivele lui, deoarece "este o situatie foarte grea in
miscarea comunista". Mihail Gorbaciov a raspuns ca mai intai ar trebui sa
aiba loc o dezbatere in cadrul tarilor socialiste: "Cum putem sa iesim la o
intalnire mai larga fara sa precizam pozitia in problemele noastre?" S-a
trecut apoi la abordarea relatiilor bilaterale, liderul roman incercand sa
509 Idem, p. 438-439.
510 Ioan Scurtu, 1989. An revolutionar in istoria Europei in "Clio.
1989", op. cit., p. 41.
511 Constantin Olteanu, Romania, o voce distincta in Tratatul de la
Varsovia, Memorii. 1980-1985, Editura Aldo, Bucuresti, 1999, p. 216.
obtina sporirea cantitatii de petrol si gaz metan furnizate Romaniei de
Uniunea Sovietica. Cei doi prim-ministri au convenit sa se intalneasca in
ziua de 9 ianuarie 1990 pentru a solutiona problemele concrete.512
Atat inainte, cat si in timpul desfasurarii evenimentelor
revolutionare din decembrie 1989, unele state occidentale au sustinut o
interventie militara sovietica in Romania, ceea ce insemna o "reeditare
democratica a doctrinei Brejnev"513. in septembrie 1989, cu ocazia unei
intrevederi intre Mihail Gorbaciov si Franois Mitterrand, s-ar fi cazut de
acord asupra inlaturarii lui Nicolae Ceausescu printr-o actiune militara.
Ministrul francez de externe, Roland Dumas, a fost primul dintre
politicienii occidentali care a explicat ca Franta va sprijini o posibila interventie
sovietica in Romania, chiar si cu voluntari. Guvernul Olandei s-a
exprimat si el in mod favorabil unei interventii in Romania. La
23 decembrie 1989, ministrul adjunct de externe britanic, William
Waldegreve, a declarat ca tara sa ar putea sa "inteleaga" o interventie a
Pactului de la Varsovia in Romania, mentionand ca in cele din urma o
interventie militara in Romania ar fi posibila doar pentru Uniunea
Sovietica sau pentru vreun alt stat al Pactului514.
Statele Unite ale Americii s-au declarat de acord cu o interventie
a Uniunii Sovietice in Romania. Secretarul de Stat James Baker l-a
asigurat pe omologul sau sovietic Eduard Sevardnadze, printr-o
convorbire telefonica, de faptul ca Statele Unite nu ar avea nimic
impotriva unei interventii militare a Uniunii Sovietice in favoarea
opozantilor lui Ceausescu. Cand situatia din Romania s-a agravat, dupa
izbucnirea revoltei de la Timisoara, la 16 decembrie 1989, el a adresat un
mesaj scris omologului sau sovietic, prin care se apela la Moscova pentru

a face presiuni asupra regimului Ceausescu si a se pune capat folosirii

violentei in reprimarea revoltei.
Pe 24 decembrie 1989, in cadrul emisiunii Meet the Press a
canalului de televiziune NBC, Baker declara ca "Statele Unite nu vor
obiecta daca Uniunea Sovietica si aliatii sai din Pactul de la Varsovia ar
512 Stenograma intalnirii lui Nicolaie Ceausescu cu Mihail Gorbaciov
la 4 decembrie 1989, la Moscova, in Constantin Olteanu, op. cit., p. 234243.
513 Anneli Ute Gabanyi, op. cit., p. 204.
514 Ibidem.
folosi forta armata pentru a ajuta revolutionarii romani care tocmai l-au
rasturnat pe dictatorul comunist Nicolae Ceausescu"515.
Declaratia lui Baker a produs senzatie, asa incat, a doua zi, Baker
a aratat ca declaratia sa, conform careia Statele Unite ar fi sustinut o
interventie sovietica in Romania, a fost "facuta intr-un context
ipotetic"516.
De fapt, declaratia lui James Baker din 24 decembrie 1989 a
constituit raspunsul la o intrebare in cadrul unui talk-show referitor la
pozitia exprimata de Roland Dumas. "inainte ca Baker sa faca aceasta
declaratie, oficiali ai guvernului provizoriu roman apelasera la Moscova
si la Occident dupa ajutor, pretinzand ca ramaneau fara munitie si se
temeau ca vor fi covarsiti de loialistii bine inarmati ai lui Ceausescu.
Raspunzand acestui apel, ministrul de externe francez se oferise sa trimita
o brigada de voluntari, si spusese ca va saluta, de asemenea, asistenta
sovietica, fara a preciza daca intelegea prin aceasta trimiterea unor
cantitati proaspete de munitie, ori oferirea unei asistente mai directe"517.
in plus, Baker trimisese instructiuni ambasadorului american la
Moscova, Jack F. Matlock Jr., pentru a afla intentiile sovietice referitoare
la Romania. Diplomatul american s-a prezentat in aceeasi zi de
24 decembrie la Ministerul de Externe al U.R.S.S., fiind primit de
ministrul adjunct, Ivan P. Aboimov. in nota de audienta intocmita de
Aboimov se arata: "Administratia - a spus Matlock - este foarte
interesata sa stie daca posibilitatea asistentei militare a Uniunii Sovietice
acordata Frontului Salvarii Nationale din Romania este total exclusa.
Matlock a sugerat urmatoarea optiune: ce va face Uniunea Sovietica daca
ar primi un apel imediat de la Front? Simultan, ambasadorul a formulat
ideea, evident venita ca instructiune de la Washington. El a tinut sa ne
faca cunoscut ca, in actualele circumstante, implicarea Uniunii Sovietice
in afacerile Romaniei nu ar fi privita in contextul doctrinei Brejnev".
Ivan P. Aboimov a respins imediat oferta ambasadorului
american, raspunzand fara echivoc: "Eu i-am declarat ca noi nu
anvizajam nici macar teoretic un asemenea scenariu. Noi suntem
impotriva oricarei interventii in afacerile interne ale altor state si
515 Don Oberdorfer, Baker implies S would back East-bloc military aid
to rebels: French, Dutch would support soviet role in Romania, "The
Washington Post", December 25, 1989.

516 "The Los Angeles Times", 30 decembrie1989.

517 Robert Hutchings, American Diplomacy and the End of the Cold
War, Woodrow Wilson Center Press and Johns Hopkins University Press, 1997,
p. 381.
intentionam sa urmam aceasta linie fara devieri. Asa incat partea
americana poate considera ca doctrina Brejnev ii apartine acum ei ca
un cadou al nostru"518. Aceasta ultima remarca a lui Aboimov era o aluzie
la invazia militara a S.U.A. in Panama, care avusese loc cu cateva zile
inainte, la 20 decembrie 1989, al carei principal scop era inlaturarea de la
putere a generalului Manuel Noriega (Operatia Cauza Justa). Un istoric
american citeaza o nota informativa din aceeasi zi, inaintata de
Sevardnadze lui Gorbaciov, in care seful diplomatiei sovietice arata ca nu
are informatii sigure despre cele intamplate la Timisoara, si nici
ambasadorul roman la Moscova, Ion Bucur, nu a putut furniza asemenea
informatii519.
Din perspectiva evenimentelor petrecute dupa intalnirea
Bush-Gorbaciov de la Malta se contureaza tentativa de incropire a unui
nou soi de "doctrina Brejnev", amestec de interventie preventiva si de
suveranitate limitata, in care evenimentele din decembrie 1989 din
Romania sunt, intr-un fel, un punct de plecare. Violentele care au
precedat, dar, mai ales, au urmat inlaturarii de la putere a lui Ceausescu
au starnit o reactie prompta la Washington, unde Baker sustinea ca
sovieticii "au si motive si capacitatea de a face ceva ca sa opreasca
varsarea de sange". Cand Matlock Jr. a prezentat la Moscova atitudinea
Casei Albe in problema Romaniei, sovieticii si-au pus intrebarea daca nu
cumva americanii le intindeau o "cursa" sau incercau sa-i implice intr-o
provocare. Ei ii suspectau pe Bush si pe Baker ca voiau sa convinga
Uniunea Sovietica sa se reintoarca la genul de comportament care
cauzase atatea necazuri in trecut. Apoi, daca fortele sovietice intrau in
Romania, Statele Unite ar fi condamnat in mod public interventia,
castigand astfel puncte enorme in ochii opiniei publice mondiale.
Sevardnadze era mai putin suspicios. El i-a spus de-a dreptul lui
Matlock ca gasea sugestia americana nu sinistra, ci doar "stupida" si
preciza ca revolutia romanilor era treaba lor si a nimanui altcuiva. Orice
fel de amestec din partea Uniunii Sovietice "l-ar transforma pe Ceausescu
intr-un martir"520.
in concluzie, se poate afirma ca in cursul schimbarii puterii din
Romania, din decembrie 1989, sprijinul din afara, in spiritul intelegerii de
la Malta, a fost important, chiar daca dimensiunea acestui sprijin nu poate
fi cuantificata, iar metodele concrete si formele de manifestare nu pot fi
518 "Diplomaticeskii Vestnik" nr. 21/22, noiembrie 1994.
519 Thomas Blanton, When did the Cold War End, Bulletin Woodrow
Wilson International Center for Scholars, March 1998, p. 187.
520 Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 241.
descrise intotdeauna datorita naturii lor secrete. in prezent, sunt suficiente
documente din care rezulta urmatoarea concluzie: caderea regimului

Ceausescu si a celorlalte regimuri similare din Europa Centrala si de Est a

fost inlesnita de decizia lui Gorbaciov de a nu interveni cu forta armata in
aceste tari - asa cum facusera predecesorii sai in 1956 si 1968.
La prabusirea totalitarismului socialist din Romania, in
decembrie 1989, a concurat si "razboiul invizibil", in care serviciile
speciale, cele americane si sovietice in special, au avut un rol de prima
importanta.
XII. RELATIILE INTERNATIONALE ALE ROMaNIEI
LA SFaRSITUL SECOLULUI XX
SI LA iNCEPUTUL SECOLULUI XXI
XII.1. Coordonate ale unei noi politici interne si externe
romanesti
XII.1.1. 22 decembrie 1989: moment de rascruce in istoria
poporului roman. Societatea romaneasca se afla, la finele deceniului al
9-lea al secolului al XX-lea, "in fata unei inevitabile schimbari, care
plutea in aer, regimul politic nefiind capabil nici de recunoasterea reala
a starilor de lucruri si de spirit, nici de initierea unor reforme interioare
constructive si credibile. in fapt, opinia publica nationala astepta si
pregatea un alt viitor"521. Calea spre acest viitor s-a deschis la 22
decembrie 1989, cand, ca rezultat al revoltei populare incepute cu sase
zile in urma la Timisoara si continuate la Bucuresti si in alte orase,
Nicolae Ceausescu este obligat sa paraseasca puterea. Nereusind sa
rezolve problemele fundamentale ale tarii, cele mai grave fiind de natura
economico-sociala, dictatorul a ajuns, in cele din urma, la un sfarsit
dezonorant. Dupa ce, in noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, fortele de
represiune reusisera sa inabuse actiunea de protest din centrul Capitalei,
dimineata, mobilizarea maselor de muncitori de pe platformele industriale
bucurestene si defectiunea mecanismului de represiune s-au conjugat
pentru a determina dezagregarea sistemului totalitar.
in seara zilei de 22 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvarii
Nationale (C.F.S.N.) anunta printr-un Comunicat catre Tara, prezentat de
Ion Iliescu la posturile de radio si de televiziune: "Se dizolva toate
521 Aurelian Bondrea, op. cit., p. 97.
structurile de putere ale clanului Ceausescu. Guvernul se demite,
Consiliul de Stat si institutiile sale isi inceteaza activitatea. intreaga putere
in stat este preluata de Consiliul Frontului Salvarii Nationale. Lui i se vor
subordona Consiliul Militar Superior, care coordoneaza intreaga activitate
a armatei si a unitatilor Ministerului de Interne. Toate ministerele si
organele centrale in actuala lor structura isi vor continua activitatea
normala, subordonandu-se Frontului Salvarii Nationale, pentru a asigura
desfasurarea normala a intregii vieti economice si sociale. in teritoriu se
vor constitui consilii judetene, municipale, orasenesti si comunale ale
Frontului Salvarii Nationale ca organe ale puterii locale"522.
Ca program, C.F.S.N. propunea urmatoarele: abandonarea
rolului conducator al unui singur partid si instituirea unui sistem
democratic pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere in

aprilie 1990; separarea puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in

stat si alegerea tuturor conducatorilor politici pentru unul sau cel mult
doua mandate; elaborarea unei noi Constitutii; restructurarea intregii
economii nationale pe baza rentabilitatii si eficientei; reorganizarea
invatamantului romanesc potrivit cerintelor contemporane, pe baze democratice
si umaniste; dezvoltarea culturii nationale; respectarea drepturilor
si libertatilor minoritatilor nationale si asigurarea deplinei lor egalitati in
drepturi cu romanii.
in privinta politicii externe a Romaniei, se aveau in vedere
promovarea "bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume"; integrarea "in
procesul de construire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor
popoarelor continentului"; respectarea angajamentelor internationale ale
statului roman, "in primul rand cele privitoare la Tratatul de la Varsovia".
Asumandu-si rolul de organ suprem al puterii de stat, Frontul
Salvarii Nationale isi propunea sa promoveze o politica interna si externa
subordonata "nevoilor si intereselor dezvoltarii fiintei umane, respectului
deplin al drepturilor si libertatilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare
libera"523. Acest program continea deziderate ale tuturor romanilor,
iar "deplasarea libera", inclusiv dreptul de emigrare, constituia si o cerinta
pentru care militau guvernele si reprezentantii societatii civile occidentale.
Presedinte al Consiliului Frontului Salvarii Nationale este Ion
Iliescu, iar prim-vicepresedinte, Dumitru Mazilu. La 26 decembrie se
constituie, prin decret al C.F.S.N., un guvern provizoriu condus de Petre
Roman. in functia de ministru de externe este numit Sergiu Celac. in
aceeasi zi, printr-un nou decret, Departamentul securitatii statului,
Comandamentul trupelor de securitate, impreuna cu organele si unitatile
din subordinea acestora, trec in componenta Ministerului Apararii
Nationale. Ministru al Apararii Nationale este numit generalul Nicolae
Militaru.
522 "Monitorul Oficial", anul I, nr.1 din 22 decembrie 1989;
cf. "Caietele Revolutiei", nr. 2(4)/2006, p. 26-27.
523 Ibidem.
La 27 decembrie se adopta decretul-lege, semnat de Ion Iliescu,
privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului
Salvarii Nationale si a consiliilor teritoriale ale F.S.N. Reluandu-se
prevederile Comunicatului din 22 decembrie, la Art. 1 se decreta:
"Numele tarii este Romania. Forma de guvernamant a tarii este republica.
Drapelul tarii este tricolorul traditional al Romaniei, avand culorile
asezate vertical in urmatoarea ordine, pornind de la lance: albastru,
galben, rosu." Decretul stabilea apoi atributiile Consiliului Frontului
Salvarii Nationale si modul de exercitare a acestora. Presedintelui
Consiliului Frontului Salvarii Nationale ii reveneau urmatoarele atributii:
reprezenta tara in relatiile internationale; incheia tratate internationale;
numea si rechema pe ambasadorii Romaniei in si din strainatate; primea
scrisorile de acreditare si de rechemare ale reprezentantilor diplomatici ai
altor state; acorda cetatenia romana, aproba renuntarea la cetatenie si

retragea cetatenia romana; aproba stabilirea domiciliului in Romania

pentru cetateni ai altor state; acorda dreptul de azil; aproba infierea unor
minori, cetateni straini, de catre cetateni romani, precum si infierea de
minori, cetateni romani, de catre straini.
Un alt decret-lege, din 31 decembrie 1989, prevedea trecerea la
infaptuirea principiului pluralismului politic, precizand: "in Romania este
libera constituirea partidelor politice, cu exceptia partidelor fasciste sau
care propaga conceptii contrare ordinii de stat si de drept in Romania...
Scopurile partidelor politice si organizatiilor obstesti trebuie sa se
intemeieze pe respectul suveranitatii, independentei si integritatii nationale,
al democratiei, in vederea asigurarii libertatilor si drepturilor cetatenilor
si afirmarii demnitatii natiunii romane." in vederea inregistrarii,
fiecare partid sau organizatie obsteasca trebuia sa-si prezinte statutele de
organizare si functionare, programul politic, sa-si declare sediul si
mijloacele financiare de care dispunea si sa faca dovada ca are cel putin
251 de membri. inregistrarea urma sa se faca la Tribunalul municipiului
Bucuresti, care, in termen de 5 zile, urma sa se pronunte asupra legalitatii
constituirii sale524.
Tot la 31 decembrie, este adoptat decretul-lege privind
constituirea, organizarea si functionarea Guvernului Romaniei, definit ca
organ suprem al administratiei de stat, "avand obligatia de a indeplini
obiectivele cuprinse in programul Consiliului Frontului Salvarii
Nationale, asigurand executarea masurilor stabilite prin decretele adoptate
de acesta".
Consiliul Frontului Salvarii Nationale isi exercita puterea, abroga
si adopta decrete, decrete legi si alte acte normative in virtutea legitimitatii
revolutionare.
Pe baza analizei continutului acestor documente si a
evenimentelor desfasurate in Romania, in decembrie 1989, s-a emis
524 "Monitorul Oficial al Romaniei", anul I, nr. 9 din 31 decembrie
1989.
concluzia potrivit careia inlaturarea regimului socialist totalitar a avut de
la inceput un caracter radical, nemaicunoscand o perioada de tranzitie, ca
in celelalte tari socialiste525. intregul esafodaj al sistemului totalitar era
lichidat si se pornea pe drumul unei societati pluraliste democratice.
in cartea intitulata Revolutia Romana din Decembrie 1989 in
context international, Ioan Scurtu, analizand actele si evenimentele sub
aspectul consecintelor lor, conchide ca, "dupa 1989, Romania - ca si
celelalte state din zona centrala si sud-est europeana, foste comuniste
(socialist-totalitare) - a cunoscut o evolutie ireversibila spre democratie,
economie de piata si spre structurile euroatlantice. in fond, acesta este
rezultatul esential al Revolutiei din decembrie 1989 si el nu poate fi
contestat"526.
Denumirea transformarilor infaptuite in Romania prin conceptul
de revolutie are in vedere reconsiderarea acestui concept. Pana in 1989
era uzuala conceptia potrivit careia revolutia este o actiune bine

organizata si condusa, cu un program dinainte stabilit, cu lideri

indubitabili; acestia preiau puterea printr-o larga mobilizare a maselor,
care se confrunta cu fortele vechiului regim, reusind sa invinga si sa
impuna un nou curs al istoriei527.
Modelul clasic este Revolutia franceza din 1789, dar se apeleaza
si la exemplul revolutiilor engleza, americana, rusa, cubaneza. Experienta
anului 1989 a impus revizuirea acestei "scheme", considerata restrictiva si
neacoperitoare. A inceput sa se vorbeasca despre "revolutia mesei
rotunde" si despre "revolutia de catifea", care se deosebeau substantial de
revolutiile anterioare. Disputele teoretice continua, dar, apreciaza Ioan
Scurtu, poate definitia acceptabila, elaborata pana in prezent, apartine
cercetatorului Ekkart Zimmermann: "O revolutie este o rasturnare reusita
a elitei sau a elitelor de la putere de catre elite noi, care dupa ce au ajuns
la putere (prin metode care de obicei se bazeaza intr-o masura
considerabila pe folosirea fortei si mobilizarea maselor) realizeaza o
schimbare fundamentala a structurii sociale si prin urmare si a structurii
de putere"528.
Pornind de la aceasta definitie, Anneli Ute Gabanyi apreciaza ca
"in toate tarile foste comuniste din Europa Centrala si de Est au avut loc
revolutii autentice, peste tot s-au produs schimbari in domeniul structurii
elitelor, a vietii sociale si a puterii. Peste tot s-a recurs la mobilizarea, prin
525 Ion Iliescu, Revolutia traita, Editura Redactiei Publicatiilor pentru
Strainatate, 1995, Bucuresti, p. 116.
526 Ioan Scurtu, Revolutia Romana din Decembrie 1989 in context
international, op. cit., p. 341.
527 J. Dunn, Modern Revolutions: an Introduction to the Analysis of a
Political Phenomenon, Cambridge, University Press, 1990.
528 Ekkart Zimmermann, Political Violence, Crises and Revolutions.
Theories and Research, Boston, 1993, p. 405; cf. Charles Tilly, Revolutiile
europene (1492-1992), Editura Polirom, Iasi, 2002, p.242-250.
diferite metode, a maselor populare, in unele tari recurgandu-se la
folosirea, intr-o mai mica sau mai mare masura, a fortei". Autoarea
germana conchide: "in contextul acestor revolutii de tip nou, revolutia
romana este cea care se apropie cel mai mult de modelul revolutiilor
europene clasice, de la glorioasa revolutie engleza la revolutia franceza,
revolutia americana si pana la revolutia rusa a anului 1917"529.
Referindu-se la ceea ce numeste "incendiul general din 1989"
care a cuprins U.R.S.S. si Europa de Est, Jean-Franois Soulet sugereaza,
in cazul Romaniei, "iminenta unei lovituri de forta induse de personalitati
comuniste potrivnice clanului Ceausescu, pusa la punct de armata cu
participarea - dupa toate aparentele - a serviciilor secrete romanesti si
straine (sovietice si unguresti), si cu adeziunea globala a Kremlinului".
Acest autor spune ca "amanuntele acestor operatii scapa inca istoricului".
Cert este ca nu numai la Moscova si la Budapesta, ci in mai toate
capitalele occidentale se dorea daramarea regimului totalitar din
Romania. Jean-Franois Soulet citeaza trei teze aflate in circulatie in

1996: "aceea a unui complot dirijat in principal fie de KGB, fie de

serviciile secrete maghiare; aceea a revoltei populare - teza difuzata
oficial de echipa ajunsa ulterior la putere; si, in sfarsit, aceea a imbinarii
unei lovituri de stat cu o insurectie populara. Aceasta ultima ipoteza crede Soulet - pare a fi cea mai convingatoare, deoarece permite
articularea principalelor fapte cunoscute."530
Un punct de vedere care retine atentia este cel sustinut de Ion
Iliescu intr-o lucrare publicata in 1994531 si in cadrul Comisiei Senatoriale
pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, la 16 decembrie
1994, precum si cu alte prilejuri. Contestarea Revolutiei Romane - arata
Iliescu - "reflecta pozitia unor nostalgici si fideli ai vechiului regim
rasturnat si care pornesc de la teza ca nu a fost revolutie", invocand, intai,
argumente asa-zis teoretice, ca, "in fond, fiind vorba de rasturnarea
oranduirii socialiste si restaurarea capitalismului salbatic, aceasta inseamna
contrarevolutie. Conform teoriei marxiste."
Ca argumente de natura practica ale adeptilor tezei contrarevolutiei
sunt aduse "realitatile crude ale tranzitiei, dificultatile cu care se
confrunta oamenii zi de zi, uneori mai mari decat inainte de 1989. Pentru
ca a avut loc o degradare a economiei, a vietii economice - degradare
interna, degradare a contextului international al vietii noastre economice,
somaj, preturi mari - toate acestea sunt folosite ca elemente pentru a
vorbi despre efectele acestei deteriorari a fundamentelor socialismului si
529 Anneli Ute Gabanyi, Revolutiile europene ale anului 1989. O
incercare de analiza tipologica, in O enigma care implineste sapte ani
(Timisoara, 1989-1996), Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 1997, p. 47.
530 Jean-Franois Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din
1945 pana in zilele noastre, Editura Polirom, 1998, p. 322.
531 Ion Iliescu, Revolutie si reforma, Editura Enciclopedica, Bucuresti,
1994, passim.
consecintele asupra vietii oamenilor, despre disparitia protectiei sociale,
care a fost o achizitie a oranduirii socialiste in cei 45 de ani."
Alta teza, arata Ion Iliescu, exprima "pozitii exact contrare, ale
nostalgicilor oranduirii antebelice, ale monarhistilor, ale unor veleitari
care ar fi dorit puterea, dar nu pe cale democratica". Acestia din urma
sustin: "N-a fost o revolutie, ci doar o lovitura de Palat, un complot, o
conjuratie, care a adus la putere un grup de nomenclaturisti din linia a
doua sau, mai mult, a avut loc o confiscare a revolutiei. Asta ar fi pozitia
celor care s-ar fi dorit ei inscaunati la putere si isi sprijina pozitia pornind
de la acest rationament. in plus, sustin ca are loc o restauratie
neocomunista. Acestia, la randul lor, apeleaza la surse straine: a fost
opera Moscovei, KGB-ului si scormonesc sa demonstreze aceste filiatiuni
cu Moscova si cu KGB-ul."532
Dupa o relatare amanuntita a evenimentelor de la sfarsitul lunii
decembrie 1989, insistand asupra platformei C.F.S.N. din 22 decembrie
1989 - considerata "cel mai radical program revolutionar" din tarile
central si est-europene - si a schimbarilor ce au urmat533, Ion Iliescu

conchide: "Cand vorbim de Revolutia din decembrie 1989, avem in

vedere schimbarea profunda de sistem pe care ea a produs-o: prabusirea
unui sistem totalitar, a dictaturii personale exercitate in numele unui
partid-stat si trecerea spre democratie, spre pluralism politic si spre statul
de drept. Aceasta - in plan politic. Iar in plan economic, prabusirea unei
economii centralizate, etatizate si deschiderea drumului spre construirea
unei economii functionale de piata - proces mai indelungat, care continua
si astazi (1994 - n.n., S.L.) . Acest proces s-a produs in tot arealul
geografic caruia ii apartinem - in centrul si estul Europei -, in toate tarile
foste socialiste, Revolutia Romana fiind parte a unui proces mai larg efect al falimentului unui sistem politic. Cum poate fi contestat acest
lucru pentru Romania - intreaba Ion Iliescu -, unde procesul a avut
caracterul cel mai violent?"534
Remarcabila este abordarea metodologica propusa de profesorul
Aurelian Bondrea, care subliniaza ca discutia pe tema Revolutiei romane
din 1989, "desi aparent are un aspect semantic, se dovedeste a cuprinde o
532 Marele soc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu
Vladimir Tismaneanu. Despre comunism, postcomunism, democratie, Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2004, Anexa 6; Extrase din stenograma convorbirii
cu membrii Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din
decembrie 1989, Bucuresti, 16 decembrie 1994, transcriere de pe banda
magnetica, p. 463.
533 Ibidem, p. 465.
534 Idem, p. 114-115. Pe plan national, in timpul evenimentelor din 1989
s-au inregistrat - morti: 1104 (din care 944 dupa 22 decembrie; raniti: 3321 (din
care 2214 dupa 22 decembrie). (Istoria Romaniei in date, op. cit., p. 746; "Clio
1989", p.250).
incarcatura politica si emotionala pe cat de evidenta, pe atat de putin
fertila in planul necesarelor evaluari social-istorice.
Este, in continuare, menirea sociologilor, politologilor, istoricilor
etc. sa examineze obiectiv, fara prejudecati partizane, caracterul, amploarea
si consecintele rasturnarii din decembrie 1989, ale transformarilor
care i-au urmat, sa clarifice aspectele neelucidate inca. ... Istoriceste,
explozia din 1989 este reflexul nu numai al unor acumulari negative
din perioada socialista, ci si al unor tare ale structurii, mecanismelor de
functionare si orientarilor dezvoltarii economico-sociale manifestate inca
inainte de 1945. Trebuie evaluate, cu toata obiectivitatea, eforturile
facute, atat anterior anului 1945, cat si dupa aceea, de a diminua decalajele
fata de tarile avansate economic; asemenea eforturi au generat,
desigur, si rezultate pozitive, dar nu suficient de mari ca sa anihileze
factorii frenatori interni si distantele serioase care separau Romania de alti
competitori aflati in cursa modernizarii."535
XII.1.2. Primele recunoasteri internationale ale noului regim.
Noile autoritati statale constituite in Romania in ultima decada a lunii
decembrie 1989 au fost recunoscute imediat pe plan international. Parisul,
Londra, Berlinul, Praga, Washingtonul, Moscova, Beijingul si Cairo au

adresat felicitari pentru rasturnarea regimului ceausist si au exprimat

sprijin si solidaritate poporului roman.
in ziua judecarii si executarii lui Nicolae Ceausescu 25 decembrie 1989 -, 13 guverne, printre care si cele ale Uniunii
Sovietice si ale Statelor Unite ale Americii, au recunoscut legitimitatea
Frontului Salvarii Nationale. Ambasadorul sovietic si cel american au
primit instructiuni sa colaboreze cu noul regim de la Bucuresti. in aceeasi
zi, in presa aparea stirea ca Departamentul de Stat al S.U.A. "considera
Consiliul Frontului Salvarii Nationale ca expresie a vointei democratice a
poporului roman".
in sedinta Consiliului Frontului Salvarii Nationale din 27 decembrie
1989, Ion Iliescu a fost cautat la telefon de Mihail Gorbaciov. Dupa
convorbirea cu liderul sovietic, Ion Iliescu a declarat:
"Am intarziat pentru ca s-a obtinut greu legatura telefonica cu
Gorbaciov. Mi-a transmis un salut calduros. Mi-a spus ca urmareste cu
atentie ceea ce se petrece in Romania". Iliescu a rezumat apoi continutul
convorbirii: liderul sovietic "a facut aprecieri frumoase si a raspuns chiar
la unele provocari. in zilele respective au aparut niste zvonuri - posibil
spionaj sovietic, interventie militara. Francezii si americanii au spus ca ar
fi gata sa accepte o eventuala interventie militara a U.R.S.S. S-a ridicat
problema ca s-ar fi cerut ajutor. Gorbaciov a aratat ca nici partea romana
535 Aurelian Bondrea, op. cit., p. 99-100.
nu a cerut ajutor militar si ca nici ei nu sunt dispusi sa o faca. Pentru ca nu
este nevoie. Realmente ne-am descurcat singuri. Problema s-a pus de
sprijin cu materiale mai sofisticate. Francezii s-au oferit ca sunt gata sa ne
sprijine cu profesionisti si instructori. Le-am spus ca aceasta ar cere timp.
Gorbaciov a spus ca ne sta la dispozitie cu orice problema; sunt solidari
cu noi, ne acorda ajutor daca avem nevoie. Dimineata, ambasadorul
U.R.S.S. a transmis ca Sevardnadze se pregateste pentru a veni in tara
noastra (pentru a discuta unele probleme privind relatiile noastre - livrari
de petrol, gaze, energie electrica etc.). isi exprima aceasta dorinta pentru a
veni in intampinarea nevoilor noastre. I-am multumit. I-am multumit, de
asemenea, si pentru aprecierile facute. in final, a vorbit despre perspectivele
unei viitoare intalniri. in drum, la reintoarcerea mea in sala, m-a
acostat Televiziunea Romana, care m-a intrebat de ce am parasit sala.
inchipuiti-va ca m-am lasat provocat si le-am raspuns"536.
in aceeasi zi de 27 decembrie 1989, presedintele american
George Bush il felicita pe Ion Iliescu, printr-o telegrama prin care isi
exprima speranta ca noul guvern va introduce curand reforme
democratice si va instaura statul de drept. in aceeasi zi, Ion Iliescu si Petre
Roman i-au primit in audiente succesive pe Evgheni M. Tiajelnikov,
ambasadorul U.R.S.S., si pe Alan Green jr., ambasadorul S.U.A.
intre 24 si 29 decembrie 1989, au efectuat vizite in Romania,
fiind trimisi speciali ai guvernelor tarilor lor: Ilia Giuki, adjunct al
secretarului federal pentru afacerile externe al R.S.F. Iugoslavia; Bruno
Bottai, secretar general al Ministerului Afacerilor Externe al Italiei; Pavel

Sadovsky, prim-adjunct al ministrului afacerilor externe al Republicii

Socialiste Cehoslovace. intr-o singura zi - 29 decembrie 1989 - s-au aflat
in vizita in Romania: Gyula Horn, ministrul Afacerilor Externe al
Republicii Ungare; Georgina Dufoix, trimis special al presedintelui
Frantei, Franois Mitterand; Marga Hubinek, al doilea presedinte al
Consiliului National al Austriei.
La 1 ianuarie 1990, Romania incepe un nou mandat de doi ani in
calitate de membru nepermanent in Consiliul de Securitate al Organizatiei
Natiunilor Unite.
Pana la jumatatea lunii ianuarie 1990, Romania a fost vizitata de:
Laurent Fabius, presedintele Adunarii Nationale a Frantei; Frank Wolf,
membru al Congresului S.U.A. din partea Partidului Republican (statul
Virginia); Gheorghi Pirinski, vicepresedinte al Consiliului de Ministri al
R.P. Bulgaria; Dr. Mohamed Lutfi Farhat, ministrul planificarii din Libia;
Otto Lambsdorf, presedintele Partidului Liberal Democrat din
R.F. Germania; Eduard A. Sevardnadze, membru al Biroului Politic al
C.C. al P.C.U.S, ministrul afacerilor externe al U.R.S.S; cardinalul
536 "Caietele Revolutiei", nr. 2 (4)/2006, p. 40.
Francesco Colasuonno, nuntiu apostolic itinerant pentru tarile Europei de
est, trimis special al Papei Ioan Paul al II-lea; Roland Dumas, ministru de
stat, ministrul afacerilor externe al Frantei; Frans Andriessen,
vicepresedinte al Comisiei Comunitatii Economice Europene, responsabil
cu Relatiile Externe; Hans-Dietrich Genscher, vicecancelar si ministru
federal de externe al R.F. Germania; William Waldgrave, secretar de stat
la Foreign and Commonwealth Office. intre 15 si 18 ianuarie 1990 s-a
aflat in vizita in Romania o delegatie de inalti experti guvernamentali din
R.S.S. Moldoveneasca, condusa de N.I. Dudau, vicepresedinte al
Consiliului de Stat al Planificarii din R.S.S. Moldoveneasca. Oaspetii au
fost primiti de Ion Iliescu si Petre Roman si au avut convorbiri cu Sergiu
Celac si cu alti oficiali romani.
XII.2. inceputul constructiei noii democratii romanesti
Dupa 22 decembrie 1989, viata politica a Romaniei a evoluat pe
calea democratiei, in pofida unor tensiuni sociale si a unor carente ale
guvernarii, indeosebi in privinta elaborarii si aplicarii unei conceptii
coerente de reforma economica. Pana la mijlocul lunii februarie 1990,
s-au infiintat/reinfiintat 37 de partide si alte formatiuni politice537, precum
537 in ordinea inregistrarii lor la Tribunalul Municipiului Bucuresti,
acestea sunt: Partidul National Taranesc Crestin Democrat (P.N.T.-C.D.),
Miscarea Ecologista din Romania (M.E.R.), Partidul Socialist Democratic
Roman (P.S.D.R.), Partidul National Liberal (P.N.L.), Partidul Unitatii
Democratice (P.U.D.), Partidul Ecologist Roman (P.E.R.), Partidul Unitatii
Crestine din Romania (P.U.C.R.), Partidul Progresist (P.P.), Partidul Social
Democrat Roman (P.S.D.R.), Partidul National Democrat (P.N.D.), Partidul
Liberal (al Libertatii) din Romania (P.L.), Partidul Unitatii Democratice din
Moldova (P.U.D.M.), Partidul Socialist Liberal (P.S.L.), Partidul Taranesc
Roman (P.T.R.), Partidul Liber Democrat (P.L.D.), Partidul Social Democrat

Crestin Roman (P.S.D.C.R.), Partidul Democrat Roman (P.D.R.), Partidul

Democrat Agrar din Romania (P.D.A.R.), Partidul Republican (P.R.), Partidul
Tineretului Liber Democrat (P.T.L.D.), Sindicatul Politic "Fraternitatea" al
Muncitorilor si Taranilor din Romania, Partidul Democrat al Muncii (P.D.M.),
Frontul Salvarii Nationale (F.S.N.), Partidul Democrat Constitutional din
Romania (P.D.C.R.), Partidul Poporului din Romania (P.P.R.), Frontul Popular
Roman (F.P.R.), Partidul Social Democrat Independent (P.S.D.I.), Partidul
Cooperatist (P.C.), Frontul Democrat Roman din Timisoara (F.D.R.T.), Partidul
Dreptatii Sociale Liber Democrat (P.D.S.L.D.), Partidul pentru Reconstructia
Nationala si Democratica (P.R.N.D.), Partidul Uniunea Republicana (P.U.R.),
Miscarea Democratica Moderna (M.D.M.), Partidul "Alianta pentru Democratie"
(P.A.D.), Partidul "Uniunea Crestin Democrata din Romania" (P.U.C.D.R.),
Partidul Democrat Progresist (P.D.P.), Partidul Republican Crestin (P.R.C.).
si 11 uniuni etnice538. La 18 mai 1990, numarul partidelor politice inscrise
oficial a ajuns la 80, iar pana la sfarsitul anului, la circa 200.
Pluripartidismul, reinnodat dupa o jumatate de secol, s-a transformat in
"prea mult partidism", amplificat de apetitul manifest al vechilor si al
noilor formatiuni politice de a se confrunta si, mai ales, de a accede cat
mai repede la putere539.
Cele mai active si mai grabite sa ajunga la guvernare erau:
Partidul National Taranesc Crestin Democrat, presedinte Corneliu
Coposu, fost detinut politic si colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu;
Partidul National Liberal, presedinte Radu Campeanu, revenit in tara, in
ianuarie 1990, din Franta, unde obtinuse azil politic, Partidul Social
Democrat Roman, presedinte Sergiu Cunescu. Aceste partide au
organizat, la 28 ianuarie 1990, in Bucuresti, un miting urmat de un mars
spre Palatul Guvernului din Piata Victoriei, pentru a cere - conform
declaratiei lui Coposu, difuzata imediat de agentiile de presa romanesti si
straine - Frontului Salvarii Nationale sa se dizolve si sa predea puterea
politica unui guvern provizoriu care sa conduca tara pana la alegerile
generale. Liderii partidelor care se aflau in fruntea demonstrantilor au fost
invitati de Ion Iliescu la negocieri pentru a-si exprima doleantele.
Corneliu Coposu a sugerat restructurarea Frontului Salvarii Nationale si
constituirea unui nou organism "care sa poarte alt nume si care sa
cuprinda personalitatile din viata politica romaneasca si delegatii tuturor
partidelor care sa aiba o oarecare legitimitate"; Calin Popescu-Tariceanu,
reprezentantul P.N.L., a propus crearea unui Consiliu de Uniune
Nationala din care "sa faca parte reprezentantii fortelor de opozitie si
Frontul de Salvare Nationala", depolitizarea activitatii din intreprinderi si
institutii pentru a se permite crearea de sindicate libere; Sergiu Cunescu a
propus si el ca "Frontul de Salvare Nationala sa fie inlocuit printr-un
Consiliu de Uniune Nationala, care sa reprezinte toate fortele politice si
unele personalitati mai marcante din viata romaneasca ... Frontul poate sa
ramana ca o formatie politica, indiferent daca se numeste partid sau nu,
care urmeaza sa-si stabileasca un program, un statut si sa se inscrie pentru
538 Acestea sunt in ordinea constituirii: Uniunea Democrata a

Maghiarilor din Romania (U.D.M.R.), Forumul Democratic German din

Romania (F.D.G.R.), Uniunea Elena din Romania (U.E.R.), Uniunea Armenilor
din Romania (U.A.R.), Asociatia culturala bulgara din Romania - Uniunea
bulgara din Banat (din mai 1922 - Comunitatea "Bratstvo" a bulgarilor din
Romania), Uniunea Democratica a Tatarilor Turco-Musulmani din Romania
(U.D.T.T.M.R.), Comunitatea Rusilor Lipoveni din Romania (C.R.L.R.),
Uniunea Generala a Romilor din Romania (U.G.R.R.), Uniunea Generala a
Ucrainenilor din Romania (U.G.U.R.), Uniunea Democratica a Slovacilor si
Cehilor din Romania (U.D.S.C.R.) si Uniunea Democratica a Sarbilor si
Carasovenilor din Romania (U.D.S.C.R.).
539 Ioan Scurtu, Istoria contemporana a Romaniei (1918-2005),
op. cit., p. 176.
a obtine persoana juridica asa cum au facut si celelalte partide"540.
Ion Iliescu le-a reprosat liderilor celor trei partide ca nu au dreptul sa se
prezinte ca "exponenti ai tuturor partidelor si ai opiniei publice" si sa
impuna prin demonstratii de strada "o solutie prestabilita".
in cursul discutiilor din 28 ianuarie 1990541, Ion Iliescu a insistat
asupra urmatoarei idei: "Sa deliberam impreuna si sa gasim formele in
care sa ne apropiem de o formula general acceptabila pentru toata lumea.
Dar asta o facem pe baza, intr-adevar, de dialog, pe baza de negocieri, cu
participarea tuturor formatiunilor politice"542.
in lunile ianuarie si februarie s-au desfasurat in Bucuresti si in
alte orase mitinguri si manifestatii de strada, unele degenerand in confruntari
violente. Partizanii partidelor politice care contestau legitimitatea
F.S.N. de a participa la alegeri, in conditiile in care acesta detinea toate
parghiile puterii scandau: "Jos F.S.N.!", "Alegeri fara Front!", "Unde ne
este Revolutia?" Ion Iliescu si Petre Roman erau acuzati ca "au furat
Revolutia". Concomitent, contrademonstratiile in favoarea F.S.N. se
desfasurau sub lozinci precum: "Muncitorii sunt cu Frontul!", "Noi
suntem poporul", "Nu ne vindem tara!" si altele asemanatoare.
Liderilor partidelor istorice, care isi exprimau intentia de a
participa la guvernare, li se imputa faptul ca nu contribuisera cu nimic la
inlaturarea regimului Ceausescu si ca privisera Revolutia la televizor. in
timpul unei contramanifestatii organizate de adeptii F.S.N., la 29 ianuarie
1999, la care au participat si circa 5000 de mineri veniti din Valea Jiului,
sunt atacate si devastate sediile partidelor de opozitie.
in cele din urma, pe baza unei intelegeri realizate in cadrul unei
intalniri-dialog, organizata la 1 februarie 1990, intre C.F.S.N. si reprezentantii
partidelor politice create pana la acea data, s-a convenit sa se
constituie un Consiliu Provizoriu de Uniune Nationala (C.P.U.N.), ca
organ legislativ si al puterii de stat, avand drept scop conducerea tarii
pana la primele alegeri generale. infiintat printr-un decret-lege, din
10 februarie 1990, noul organism de stat era format din: 112 membri ai
C.F.S.N., 111 reprezentanti ai partidelor si formatiunilor politice,
36 reprezentanti ai uniunilor minoritatilor nationale si trei reprezentanti ai
540 Marele soc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu

Vladimir Tismaneanu. Despre comunism, postcomunism, democratie, op. cit., p.

410-429, Anexa 3. Stenograma discutiilor cu liderii P.N.T.C.D., P.N.L. si P.S.D.
din 28 ianuarie 1990, transcriere de pe banda magnetica.
541 Ibidem. La discutiile din 28 ianuarie 1990 au mai luat parte, in afara
de cei mentionati: Ion Diaconescu, Ion Ratiu si Liviu Petrina (P.N.T.C.D.); Dinu
Patriciu (PN.L.); Petre Roman si Cazimir Ionescu (F.S.N.). A mai intervenit in
discutii Marius Carciumaru, presedintele Partidului Socialist Democratic Roman.
542 Idem, p. 419.
Asociatiei Fostilor Detinuti Politici543. Un Birou Executiv,544, prezidat de
Ion Iliescu, a coordonat activitatea acestui mini-Parlament sui generis,
care - pe langa exercitarea puterii politice curente - avea menirea sa
elaboreze noua lege electorala pentru alegerile parlamentare si prezidentiale
stabilite pentru data de 20 mai 1990.
intre timp, la 6 februarie 1990, Frontul Salvarii Nationale s-a
transformat in formatiune politica, cu structura si platforma de sine
statatoare, urmand sa participe la alegeri de pe pozitii egale cu celelalte
partide politice.
Puterea detinuta de C.P.U.N., asemenea celei detinute de
C.F.S.N., era de natura revolutionara, reprezentativitatea acestora fiind
alterata de lipsa suportului electoral. in fapt, partidele politice se regaseau
in C.P.U.N. in proportia convenita in urma negocierii cu C.F.S.N. si nu
conform vointei cetatenilor, exprimata prin alegeri parlamentare. Functia
centrala a C.P.U.N. rezultand din limitele regimului provizoriu a constat
in asigurarea conditiilor necesare pentru instituirea unei puteri legitimate,
prin organizarea si desfasurarea unor alegeri generale libere. Astfel,
"tranzitia de la puterea revolutionara, la puterea legitimata de
reprezentativitatea conferita de optiunea alegatorilor s-a realizat prin
functionarea efectiva a mecanismelor electorale democratice"545.
Legea electorala din 14 martie 1990 avea si un capitol cu caracter
constitutional, definind structurile de stat ce trebuia sa fie alese:
Parlament cu functie dubla - de Legislativ si de Adunare Constituanta si presedintele Romaniei. Se prevedea ca Parlamentul, alcatuit din
Adunarea Deputatilor si Senat, precum si presedintele Romaniei se aleg
prin vot universal, egal, direct si secret, liber exprimat. Organizatiile
reprezentand uniunile minoritatilor nationale, inregistrate la data acestei
543 Decret-lege nr. 82 privind componenta Consiliului Provizoriu de
Uniune Nationala si a Biroului Executiv al acesteia, precum si comisiile de
specialitate ale Consiliului, "Monitorul Oficial" nr. 28 din 14 februarie 1990.
544 Ibidem. Biroul Executiv al C.P.U.N. avea urmatoarea componenta:
presedinte, Ion Iliescu; vicepresedinti, Ion Caramitru, Cazimir Ionescu, Kirly
Kroly, Radu Campeanu, Ion Manzatu; secretar, Dan Martian. Membri: Serghei
Mezaros, Virgil Andrei Vata, Radu Ciuceanu, Nicolae S. Dumitru, Gheorghe
Manole, Corneliu Manescu, Alexandru Barladeanu, Constantin Gurila, Janos
Vincze, Mircea Dinescu, Toma George Maiorescu, Nicolae Radu, Ion
Diaconescu, Dan Haulica.
545 Structuri politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1918-2001), vol.

I, Coordonator Ioan Scurtu, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti,

2003, p. 285.
legi, care nu intruneau numarul necesar de voturi pentru a avea un mandat
in Adunarea Deputatilor, aveau dreptul la un mandat de deputat. Aveau
dreptul de a alege cetatenii romani care au implinit varsta de 18 ani sau
care in anul alegerilor implineau aceasta varsta. Pentru Adunarea
Deputatilor aveau dreptul de a fi alesi cetatenii cu drept de vot care au
implinit varsta de 21 de ani, iar pentru Senat si presedintele Romaniei,
cetatenii care au implinit varsta de 30 de ani546.
Campania electorala, deschisa oficial la 20 martie 1990, desi a
angajat un mare numar de partide politice, s-a caracterizat prin polarizarea
disputei intre adeptii Frontului Salvarii Nationale si adversarii acestuia.
Un moment important al structurarii partizane a esichierului politic a fost
cel din 9 aprilie 1990, cand P.N.T.C.D., P.N.L si P.S.D.R. au semnat o
declaratie prin care anuntau ca vor colabora si isi vor acorda sprijin
reciproc in alegeri; fiecare partid avea sa se prezinte totusi la alegeri, cu
liste si programe electorale proprii. Confruntarea electorala a cunoscut,
uneori, manifestari de strada si chiar altercatii, in unele localitati
candidatii opozitiei fiind impiedicati sa se intalneasca cu alegatorii. Pe de
alta parte, principalele partide de opozitie P.N.T.C.D. si P.N.L. - si-au
concentrat campania electorala impotriva F.S.N., pe care-l identificau cu
comunismul si neocomunismul, lansand totodata sloganul "Monarhia
salveaza Romania".
in 22 aprilie 1990, un grup de participanti la un miting electoral,
organizat de P.N.T.C.D. la Bucuresti in Piata Aviatorilor, ocupa Piata
Universitatii pe care o declara "zona libera de neocomunism" sau
"kilometrul 0" al democratiei romanesti. in zilele urmatoare aici au loc
mitinguri la care participa studenti, elevi, functionari s.a. Se scandeaza
"Libertate!" "Jos Iliescu!" Jos nomenclatura!" "Jos comunismul!" La
manifestatii participa personalitati culturale, publice, care din balconul
sediului Universitatii se adreseaza celor prezenti. Manifestatia cunoscuta
sub numele de "Fenomenul Piata Universitatii", care a durat non stop
timp de 53 de zile, este reprimata de fortele de ordine, la 13 iunie 1990.
Alegerile din 20 mai 1990, primele care au avut loc in Romania
dupa inlaturarea regimului socialist totalitar, au inregistrat o masiva
546 Decret-lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea
Parlamentului si a presedintelui Romaniei, "Monitorul Oficial" nr. 35, din 18
martie 1990.
participare la vot - 86,20%. Dupa cum era de asteptat, lipsa de experienta,
atat a organizatorilor, cat si a electoratului, a creat dificultati legate de
procedura propriu-zisa de votare, dar alegerile au fost corecte.
Scrutinul la care au participat nu mai putin de 90 de formatiuni
politice este castigat de F.S.N. (66,31% din voturi pentru Adunarea
Deputatilor si 67,02% din cele pentru Senat). Au urmat, la mare distanta:
U.D.M.R., P.N.L. P.N.T.C.D., Miscarea Ecologista din Romania, A.U.R. Partidul de Uniune Nationala a Romanilor si Partidul Republican,

Partidul Democrat Agrar, Partidul Ecologist Roman, Partidul Socialist

Democratic Roman, Partidul Social Democrat Roman s.a. Ion Iliescu,
candidatul F.S.N., este ales presedinte al Romaniei, obtinand 85,07% din
voturi. Radu Campeanu - P.N.L. si Ion Ratiu - P.N.T.C.D. au obtinut
10,64% si, respectiv, 4,29% din sufragii.
in Senat erau reprezentate 8 partide politice si o grupare etnica,
iar in Adunarea Deputatilor, 20 de partide politice si 11 uniuni etnice,
acestea din urma, cu exceptia U.D.M.R., fiind reprezentate de cate un
singur deputat.
in zilele de 18 si 19 iunie 1990, Senatul si apoi Adunarea
Deputatilor si-au ales structurile de conducere: presedinte al Senatului,
Alexandru Barladeanu - F.S.N. si Dan Martian, presedinte al Adunarii
Deputatilor - F.S.N. S-au constituit trei grupuri parlamentare: F.S.N.,
P.N.L. si U.D.M.R. in sedinta solemna a Parlamentului din 20 iunie 1990,
Ion Iliescu rosteste juramantul de credinta in calitate de presedinte ales al
Romaniei: "Jur credinta poporului roman, idealurilor sale de libertate si
prosperitate. Jur sa respect legile tarii, sa apar democratia, drepturile si
libertatile fundamentale ale omului, suveranitatea si integritatea teritoriala
a tarii". in aceeasi zi, Petre Roman este desemnat in functia de premier al
Romaniei.
in octombrie 1990, Parlamentul dezbate si adopta programul
guvernului privind liberalizarea preturilor, transformarea relatiilor de
proprietate in agricultura, restructurarea sistemului bancar, liberalizarea
salariilor, devalorizarea leului. Acest program intra in vigoare la
1 noiembrie 1990 si reprezinta primul pas de adaptare a economiei
romanesti la economia de piata. La 8 noiembrie 1990 a intrat in vigoare
Legea privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii
autonome si societati comerciale. Cu acest act normativ incepe reforma
economica, dar pana in 1998 multe regii si societati comerciale au
functionat in regim de monopol, inregistrand deficite acoperite an de an
de la buget. Privatizarea, restructurarea, sau dupa caz, lichidarea acestor
unitati economice au avut loc, efectiv, dupa aproape un deceniu.
La 6 noiembrie 1990 se infiinteaza Alianta Civica, din initiativa
Asociatiei "15 Noiembrie" - Brasov, a "Solidaritatii Universitare", a
Societatii "Timisoara", a "Grupului de Dialog Social" - Bucuresti si a
Societatii "Agora" - Iasi. Aceasta organizatie si-a propus drept scop
reinvierea si consolidarea societatii civile si a statului de drept, asigurarea
drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv a liberei informari, combaterea
intolerantei, egoismului, relei credinte, urii, coruptiei si violentei.
Alianta Civica se pronunta pentru economie de piata, pentru reforma
financiara, ca si pentru valorile europene, carora romanii le apartin prin
origine, mentalitate si traditie. Activitatea ei se concentra asupra reformei
morale, considerata criteriul principal al reformei economice, sociale si
institutionale.
La 15 decembrie 1990, se infiinteaza, la Bucuresti, Conventia
Nationala pentru Instaurarea Democratiei (Partidul Ecologist Roman,

P.N.L., P.N.T.C.D., P.S.D.R., U.D.M.R.). in anul urmator, la

26 noiembrie, partidele din Conventia pentru Instaurarea Democratiei si
alte formatiuni politice din Forumul Democratic Antitotalitar Roman
decid sa formeze o coalitie electorala denumita Conventia Democratica
din Romania (C.D.R.). La reuniunea C.D.R. din 15 aprilie 1992, Radu
Campeanu anunta iesirea P.N.L. din Conventie, fiind in dezacord cu
prezentarea pe liste comune la viitoarele alegeri parlamentare, inclusiv cu
sustinerea unui candidat unic la alegerile prezidentiale.
La 13 februarie 1991 au inceput lucrarile Camerelor reunite ale
Parlamentului - ca Adunare Constituanta - pentru dezbaterea proiectului
noii Constitutii. Acest proiect va fi votat nominal la 21 noiembrie 1991;
din totalul de 509 senatori si deputati, 414 au votat pentru si 95 contra (au
votat contra parlamentari ai P.N.T.C.D. si P.N.L. - cu unele exceptii - si
parlamentarii U.D.M.R.)
Constitutia a intrat in vigoare dupa aprobarea ei prin referendum
national, la 8 decembrie 1991. Desi opozitia a cerut cetatenilor sa nu se
prezinte la referendum, numarul celor care si-au exprimat optiunea in
favoarea Constitutiei a fost de 10.948.468 cetateni, dintre care 8.464.624
(77,3%) au spus da, iar 2.235.085 au spus nu.
Constitutia Romaniei din 1991 consacra instaurarea democratiei
si a statului de drept, principiile de baza fiind: forma republicana de
guvernamant; caracterul national, suveran, independent, unitar si
indivizibil al statului; garantarea drepturilor si libertatilor democratice;
egalitatea cetatenilor in fata legii; respectarea drepturilor persoanelor
apartinand minoritatilor nationale; pluralismul politic; separarea puterilor
in stat; inalienabilitatea teritoriului Romaniei si organizarea sa sub aspect
administrativ in comune, orase si judete; garantarea proprietatii.
Constitutia descrie conditiile in care principalele institutii ale statului Presedintele, Guvernul, Parlamentul, Administratia Publica - isi exercita
atributiile si creeaza doua institutii noi: Avocatul Poporului, numit de
Senat pentru o perioada de patru ani cu rolul de a apara drepturile si
libertatile cetatenilor in raporturile cu institutiile statului, si Curtea
Constitutionala, institutie menita sa asigure suprematia Constitutiei in
sistemul juridic547.
Din perspectiva relatiei Romaniei cu institutiile/organizatiile
internationale, Constitutia din 1991 face trimitere la interpretarea
dispozitiilor privitoare la drepturile si libertatile cetatenilor in concordanta
cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele
internationale la care statul roman este parte, precum si la prioritatea
normelor internationale in conditiile neconcordantei cu normele interne;
se precizeaza ca tratatele internationale ratificate de Parlament fac parte
din dreptul intern. De asemenea, se garanteaza protectia generala a
persoanelor si averilor cetatenilor straini si apatrizi care locuiesc in
Romania.
La Titlul I, Principii generale, articolul privitor la romanii din
strainatate prevede: "Statul sprijina intarirea legaturilor cu romanii din

afara frontierelor tarii si actioneaza pentru pastrarea, dezvoltarea si

exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, cu
respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt."
La 9 februarie 1992 au avut loc alegeri pentru administratia
publica locala, fiind alesi 38.946 de consilieri si 1.340 de primari. Cel mai
mare numar de mandate a obtinut F.S.N. - 15.670 de consilieri si 764 de
primari, C.D.R. revenindu-i 8.092 de consilieri si 100 de primari; au
547 Curtea Constitutionala se pronunta asupra constitutionalitatii legilor
inainte de promulgarea acestora; se pronunta asupra constitutionalitatii
regulamentelor Parlamentului; se pronunta asupra conditiilor exercitarii
interimatului la functia de presedinte al tarii, precum si in privinta suspendarii
acestuia; verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative
de catre cetateni; hotaraste in legatura cu constitutionalitatea unui partid politic
etc. Textul Constitutie Romaniei a fost publicat in "Monitorul Oficial al
Romaniei", partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991.
urmat P.D.A.R. - 4.532 consilieri si 70 de primari; candidati independenti
- 2.647 consilieri si 191 primari; U.D.M.R. - 2.606 consilieri si
117 primari; P.U.N.R. - 1.510 consilieri si 38 de primari. Pentru
completarea locurilor ramase vacante s-a organizat al doilea tur de
scrutin, la 23 februarie 1992. F.S.N. a obtinut alte 639 locuri de primari si
381 de consilieri; Conventia Democratica din Romania - 155 de posturi
de primar si 245 consilieri; candidati independenti - 479 de primari si
96 de consilieri. Celelalte formatiuni politice carora le-au revenit noi
posturi in administratia locala erau: P.U.N.R., P.D.A.R., U.D.M.R.,
M.E.R., Partidul Republican, P.N.L., P.R.M. si altele.
La 27 septembrie 1992 au loc noi alegeri parlamentare si
prezidentiale. in listele electorale s-au inscris 16.380.663 de persoane548;
s-au prezentat la vot 12.496.430 de persoane; numarul voturilor valabil
exprimate 10.880.252; voturi nule - 1.591.071. Pentru functia de
presedinte au candidat Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Funar,
Caius Traian Dragomir, Ion Manzatu, Mircea Druc. Primii doi candidati
au intrunit cel mai mare numar de voturi, dar insuficient pentru a fi
validati in functia de presedinte, fiind necesar al doilea tur de scrutin.
Al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale, desfasurat la
11 octombrie 1992, a fost castigat de Ion Iliescu cu 61,43% din totalul
voturilor valabil exprimate: 7.393.429; Emil Constantinescu, candidatul
C.D.R. a intrunit 4.641.207 voturi - 38,57% din voturi.
Rezultatele alegerilor pentru Adunarea Deputatilor au fost
urmatoarele: Frontul Democrat al Salvarii Nationale (F.D.S.N.)549 27,72% (117 mandate); C.D.R. - 20,01% (82 mandate); F.S.N. - 10,19%
(43 mandate); P.U.N.R. - 7,72% (30 mandate); U.D.M.R. - 7,46%
(27 mandate); P.R.M. - 3,90% (16 mandate); P.S.M. - 3,04%
548 Potrivit recensamantului din 7-14 ianuarie 1992, Romania avea un
total de 22.810.000 persoane. Structura pe nationalitati era urmatoarea: romani 20.408.500 (89,5%); maghiari - 1.625.500 (7,1%); romi (tigani) - 41.100 (1,8%);
germani - 119.500 (0,5%); ucraineni - 65.800 (0,3%); rusi - 38.600 (0,2%); turci

- 29.800 (0,1%); sarbi - 29.400 (0,1%); tatari - 24.600 (0,1%); slovaci - 19.600
(0,1%); bulgari - 9.800; evrei - 9.000; croati - 4.100; cehi - 5.100; polonezi 4.200; greci - 3.900; armeni - 2.000; alte nationalitati - 8.600; nedeclarati - 700.
549 F.D.S.N. s-a constituit in aprilie 1992, in urma scindarii F.S.N., din
iulie 1993. Ulterior, devine Partidul Democratiei Sociale din Romania (P.D.S.R.).
Gruparea condusa de Petre Roman a participat la alegeri sub denumirea de
F.S.N., care in mai 1993 s-a transformat in Partidul Democrat.
(13 mandate). 13 uniuni etnice au obtinut sub 1% din voturi, dar in
conformitate cu legea electorala li s-a repartizat cate un mandat fiecareia.
Rezultatele pentru Senat au fost: F.D.S.N. - 28,29% (49 mandate);
C.D.R. - 20,16% (34 mandate); F.S.N. - 10,39% (18 mandate); P.U.N.R. 8,12% mandate (14 mandate); U.D.M.R. - 7,59% (12 mandate); P.R.M.
- 3,85% (6 mandate); P.D.A.R. - 3,31% (5 mandate); P.S.M. - 3,19%
(5 mandate).
intrucat rezultatele alegerilor parlamentare din 1992 nu au dat
nici unui partid majoritatea absoluta, s-a impus formarea unor aliante, atat
pentru procesul legislativ, cat si pentru guvernare. Puterea legislativa
apartinea de fapt unei majoritati eterogene, de la stanga la dreapta
esichierului politic, constituita din F.D.S.N., P.S.M., P.U.N.R. si P.R.M.;
aceste partide detineau in jur de 53% din voturi in Parlament. Nici
opozitia nu era omogena, cuprinzand grupari politice de la cele
conservatoare, monarhiste si anticomuniste la cele republicane.
Puterea executiva apartinea F.D.S.N. Noul guvern investit la
21 noiembrie 1992 era prezidat de Nicolae Vacaroiu, declarat
independent, specialist in domeniul macroeconomic si al mecanismelor
economiei de piata.
Analizand viata parlamentara romaneasca in legislatura
1992-1996, istoricul Petre Turlea - care in calitate de deputat a putut
cunoaste inclusiv culisele Parlamentului - aprecia ca: "Framantarile din
tabara majoritatii si cele din tabara opozitiei isi vor pune puternic
amprenta asupra procesului legislativ, influentandu-l de cele mai multe
ori negativ"550
in 1996, s-a realizat prima alternativa la guvernare. La alegerile
parlamentare si prezidentiale din 3 noiembrie 1996, opozitia, reprezentata de
Conventia Democratica din Romania, a obtinut cel mai mare numar de
voturi, ceea ce i-a permis sa preia puterea. La al doilea scrutin al alegerilor
preziden-tiale, desfasurat la 17 noiembrie 1996, Emil Constantinescu,
presedintele C.D.R., a obtinut 54,41% din voturi, devenind presedinte al
Romaniei.
"O etapa politica se incheia. Ion Iliescu - arata Paul Dobrescu,
fost consilier prezidential - a fost sapte ani presedinte intr-o perioada
550 Petre Turlea, Din culisele Parlamentului, Editura Fundatiei PRO,
Bucuresti, 2001, p. 52.
extrem de dificila, marcata de atatea convulsii. Meritul sau, pe care
nimeni nu i-l va putea lua niciodata, este ca a luat conducerea tarii intr-un
moment de haos, cand chingile totalitarismului plesnisera, iar germenii

unui conflict civil de mari proportii te intampinau la tot pasul, si acum,

iata, pur si simplu, prin intermediul votului, in liniste, s-a facut un masiv
transfer de putere. Adevaratul castigator al alegerilor a fost
democratia."551 intr-adevar, faptul ca opozitia castigase si pe 3 noiembrie,
la alegerile parlamentare, si pe 17 noiembrie, la alegerile prezidentiale,
era un argument puternic care dovedea functionarea democratiei in
Romania.
in planul imaginii externe nu s-ar fi putut obtine un efect mai
bun, oricate eforturi s-ar fi facut, oricati bani s-ar fi cheltuit. "Occidentul
judeca simplu. Daca a venit si opozitia la putere inseamna ca este
democratie."552
in anul 2000, a avut loc a doua alternanta la putere, marcand
noua etapa in care a intrat societatea romaneasca, cu elemente de
normalitate in viata politica, in climatul social general. Sistemul
democratic din Romania, structurat dupa 22 decembrie 1989, a trecut
proba maturitatii concretizata si prin dubla alternanta la putere.
intr-o lucrare memorialistica publicata in 2002, Petre Roman
arata ca, intre 1992 si 1996, "alternativa la putere n-a deblocat primenirea
clasei politice. Puterea legislativa legitima s-a asezat prost pe culoarul
reformei, fiindca ea s-a produs pe baza unor filtre de selectie politica
asezate cu susul in jos". Fostul premier, fortat sa demisioneze, in
septembrie 1991, prin asaltul minerilor asupra Palatului Victoria, sustine
ca, spre deosebire de guvernul sau, "format din oameni competenti", cele
urmatoare "vor fi numai guverne create pe criterii politice, pe criterii de
apartenenta la un interes politic"553.
Un jalon important pe drumul reconstructiei democratice a
Romaniei in perspectiva aderarii la structurile europene si
euroatlantice l-a constituit revizuirea Constitutiei, in octombrie 2003,
aprobata prin referendum, prin care s-au urmarit: modernizarea si
dinamizarea sistemului politic romanesc; consolidarea si extinderea
551 Paul Dobrescu, Iliescu contra Iliescu, Editura Diogene, 1997, p. 11.
552 Ibidem, p. 14.
553 Petre Roman, Marturii provocate: convorbiri cu Elena Stefoi,
Editura Paideia, Bucuresti, 2002, p. 22-23.
sistemului de garantii constitutionale in domeniul drepturilor si
libertatilor cetatenilor; introducerea unor noi drepturi, cum este cel la
cultura si la un mediu sanatos; crearea premiselor pentru eliminarea
serviciului militar obligatoriu; intarirea rolului justitiei; modificarea
raporturilor dintre institutiile statului, printr-o partajare a atributiilor
celor doua Camere ale Parlamentului; cresterea rolului Curtii
Constitutionale; intarirea democratiei; accentuarea descentralizarii
administrative. intre modificari se numara si aceea privind alegerea
presedintelui Romaniei pe o durata de 5 ani (in loc de 4 ani).
Scopul principal al revizuirii Constitutiei a constat in redefinirea
principiilor care stau la baza legii fundamentale, conform viitorului statut
al Romaniei in cadrul N.A.T.O. si al Uniunii Europene.

Printre noile prevederi ale Constitutiei care vizeaza compatibilizarea

legislatiei romanesti cu cea comunitara, se afla: principiul egalitatii in drepturi
intre cetatenii romani si comunitari, aplicarea dreptului comunitar in
Romania, dreptul cetatenilor comunitari de a detine in proprietate terenuri in
Romania etc., care consfintesc suprematia dreptului comunitar in orice caz de
incompatibilitate cu legislatia romaneasca. Alte modificari fac referire directa
la perioada intrarii Romaniei in U.E., fiind prevazut dreptul oricarui cetatean
roman de a alege si a fi ales in Parlamentul European, dobandirea cetateniei
europene de catre cetatenii romani etc.
La 28 noiembrie 2004, au avut loc noi alegeri parlamentare si
prezidentiale. Cu acest prilej a continuat tendinta de simplificare a spectrului
politic, alcatuindu-se doua coalitii: Uniunea Nationala P.S.D. + P.U.R. (Partidul
Social Democrat + Partidul Umanist Roman, din mai 2005 Partidul Conservator)
si Alianta "Dreptate si Adevar" (P.N.L.-P.D. - Partidul National Liberal si
Partidul Democrat).
Principala confruntare electorala s-a desfasurat intre aceste coalitii,
rezultatele finale fiind urmatoarele: La Senat - Uniunea Nationala P.S.D. +
P.U.R., 3.798.607 voturi (37,16%); Alianta "Dreptate si Adevar" (D.A.)
P.N.L.-P.D., 3.250.663 voturi (31,8%); P.R.M., 1.316.751 voturi
(12,99%); U.D.M.R., 628.125 voturi (6,19%).
in primul tur al alegerilor prezidentiale, niciunul dintre candidati
nu a intrunit majoritatea de voturi ale alegatorilor inscrisi in listele
electorale, primii candidati in ordinea numarului de voturi obtinute fiind:
Adrian Nastase - 4.278.864 voturi (40,94%) si Traian Banescu 3.545.236 voturi (33,92%). Cel de-al doilea tur de scrutin, organizat la
12 decembrie 2004, este castigat de Traian Basescu cu 51,23%, devansandul pe Adrian Nastase, care a obtinut 48,57% din totalul voturilor exprimate.
in 28 decembrie 2004, cele doua camere ale Parlamentului Romaniei
aproba componenta noului guvern, condus de Calin Popescu-Tariceanu, avand
sustinerea politica a Aliantei "D.A.", U.D.M.R. si P.U.R. in aceeasi zi, la Palatul
Cotroceni, guvernul a depus juramantul in fata presedintelui Romaniei, Traian
Basescu.
in perioada urmatoare, pana la sfarsitul anului 2006, desi
disputele politice au continuat, nu numai intre putere si opozitie, ci si in
cadrul acestora, s-a mentinut consensul tuturor partidelor politice in
privinta integrarii Romaniei in structurile europene si euroatlantice.
XII.3. Politica externa a Romaniei sub inraurirea unor mari
schimbari pe arena internationala
in perioada imediat urmatoare evenimentelor revolutionare din
decembrie 1989, politica externa romaneasca a cunoscut importante
schimbari, determinate de evolutiile interne, pe de o parte, si de noul
context international, pe de alta parte. Nu au lipsit, mai ales la inceput,
unele incertitudini. Pactul de la Varsovia si C.A.E.R.-ul intrasera intr-o
faza de declin, care prefigura decesul lor554. Uniunea Europeana era inca
"un obiect politic neidentificat", cum se exprima Jacques Delors in 1985,
dupa instalarea sa in calitate de presedinte al Comisiei Comunitatii

Europene de la Bruxelles. in acelasi timp, Alianta Nord-Atlantica isi

dezvolta "o noua strategie". La 8 februarie 1990, secretarul general al
N.A.T.O., Manfred Wrner, declara: "Chiar daca Tratatul de la Varsovia
se autodizolva, acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O.
554 La 25 februarie 1991, a avut loc la Budapesta o sesiune extraordinara
a Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varsovia, care a adoptat
Protocolul cu privire la incetarea valabilitatii acordurilor militare incheiate in
cadrul organizatiei si lichidarea structurilor militare ale acesteia. Documentul
consemna faptul ca, incepand cu 31 martie 1991, isi inceteaza valabilitatea
Protocolul de constituire a Tratatului de la Varsovia din 14 mai 1955. La 28 iunie
1991, in cadrul ultimei sesiuni a C.A.E.R., care a avut loc la Budapesta, se adopta
Protocolul cu privire la desfiintarea organizatiei. Se pune capat astfel relatiilor
comerciale dintre statele fostului bloc sovietic, bazate pe sistemul rublei
transferabile si al platilor in sistem clearing.
Dimpotriva, exista toate motivele pentru a demonstra ca rostul nostru, ca
factor de stabilitate, va deveni si mai important."555
intr-o cuvantare tinuta la Berlin, in ianuarie 1990, secretarul de
stat al S.U.A., James Baker, sublinia posibilitatea ca N.A.T.O. sa devina
mai degraba o "entitate politica decat militara". El sugera ca "Alianta s-ar
putea transforma intr-un organism de verificare a acordurilor de control al
armamentelor, de discutii privind conflictele regionale si de asigurare a ajutorului
si expertizei necesare noilor natiuni democratice din Estul
Europei"556. Iar in mai, acelasi an, presedintele George Bush sublinia ca viitorul
S.U.A. nu putea fi separat de cel al Europei si ca Alianta NordAtlantica ramane vitala pentru "locul Americii" in Europa si necesara pentru
stabilitatea si cooperarea natiunilor in cadrul unei noi ordini europene.
Schimbarile politice din Europa de Est vor modifica intreg
sistemul politic international si, implicit, politica externa a Romaniei va
cunoaste un proces de adaptare la noile conditii.
inlaturarea "ordinii comuniste" a dus insa, mai intai, in statele
reformatoare si in cele nou aparute in spatiul ex-sovietic, la escaladarea
diverselor riscuri de securitate, prabusirea vechilor structuri sociale si
administrative, inmultirea crimei organizate, a fenomenului criminalitatii
in general, declinul economic si pauperizarea grupurilor de populatie
dezavantajate social.
Solutia optima pentru rezolvarea acestei crize de tranzitie era
vazuta de parti largi ale populatiei in accederea la statutul de membru in
organizatiile occidentale de integrare, ca Organizatia Europeana pentru
Comert si Dezvoltare (O.E.C.D.), Consiliul Europei, Alianta
Nord-Atlantica si, inainte de toate, Uniunea Europeana (U.E.). Intrarea in
aceste organizatii era asociata cu bunastarea si modernizarea. "Aceasta
solutie a fost vanduta adesea si de catre noile elite politice din
respectivele state, ca raspuns la toate problemele de interes public, carora,
de fapt, nu erau capabile sa le gaseasca o solutie."557
La Conferinta internationala de la Praga din aprilie 1991,
diplomatia romana a propus infiintarea unei Uniuni a Europei Centrale si

555 Romania - NATO. Cronologie 1989-2004, op. cit., p. 41.

556 Ibidem, p. 41-42.
557 Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeana si drumul
spre Rasarit, Editie ingrijita de Rudolf Grf si Mihai Grigoras, Institutul
European, Iasi, 2005, p. 50-51.
de Est ca structura eficienta de asigurare a securitatii tarilor din aceasta
zona pana la crearea unui sistem general-european de securitate. Se putea
evita astfel si o concurenta intre state sau grupari de state, cum se
conturase deja la intalnirea de la Visegrad, din 15 februarie 1991, care a
pus bazele "trilateralei" - Polonia, Cehoslovacia si Ungaria. "Propunerea
noastra - arata ministrul roman de externe, Adrian Nastase - are in vedere
si prezenta - cu un statut special, spre exemplu, cel de observatori
permanenti - a S.U.A., U.R.S.S., Consiliul Europei si Uniunea Europei
Occidentale. Uniunea Europei Centrale si de Est ar putea sa previna
exact unele din efectele negative ale certei fragmentari pe care o creeaza
multiplicarea grupurilor in care sunt incluse diferite tari din aceasta
regiune. Pentru ca ar fi o premisa, cat si o parte propriu-zisa a procesului
de realizare a unei Europe, libere si unite."558
in acelasi context, la 18 iunie 1991, generalul Nicolae Spiroiu,
ministrul apararii, declara: "Ne pronuntam pentru asigurarea securitatii
nationale nu prin aderarea la noi aliante militare, ci prin extinderea
acordurilor bilaterale de colaborare multilaterala, inclusiv in domeniul
militar, care sa ofere garantii reciproce suficiente pentru promovarea
intereselor nationale ale fiecarui stat". Referindu-se la doctrina militara
nationala, ministrul roman sublinia: "Romania a fost singura tara care n-a
adoptat doctrina de bloc impusa de liderul aliantei, elaborandu-si o doctrina
militara nationala, proprie, adecvata asigurarii independentei si integritatii
teritoriale a statului roman. in consecinta, prea multe nu avem de schimbat
in acest domeniu."559
Identificarea coordonatelor diplomatiei romanesti postdecembriste
pune in lumina vointa politica de a dezvolta relatiile politice cu statele
Europei Occidentale si cu N.A.T.O., integrarea euroatlantica fiind
"obiectivul politic fundamental si prioritar" asumat de toate guvernele
care s-au succedat la conducerea tarii dupa 22 decembrie 1989560.
558 Apud Corneliu Filip, Tratatul de la Varsovia si principalele crize
contemporane (1955-1991), in Omagiu istoricului Valeriu Florin Dobrinescu,
Coordonator Horia Dumitrescu, Editura Pallas, Focsani, 2003, p. 770.
559 Ibidem.
560 Cristina Arvatu, Politica externa a Romaniei in contextul integrarii
euroatlantice, in Romania si integrarea euroatlantica, Coordonator Ruxandra
Luca, Editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale, Bucuresti,
2004, p. 148.
infaptuirea acestui obiectiv era legitimata prin superioritatea valorilor
civilizatiei occidentale: libertatea, democratia, statul de drept, economia
de piata si, nu in ultimul rand, prin sentimentul unei comuniuni mult mai
profunde cu acest sistem de valori decat cu cel simbolizat de Moscova.

Reorientarea politicii externe a Romaniei, ca si a altor tari din cadrul

fostului bloc estic a fost caracterizata si prin sintagma "reintoarcerii" sau
"intoarcerii acasa in Europa". De fapt, forta de atractie a modelului
occidental de modernizare si de prosperitate contribuise efectiv la
prabusirea sistemului represiv al totalitarismului de tip sovietic.
Prabusirea socialismului totalitar a lasat Romania intr-o stare de
incertitudine privind sistemul sau de aliante. Intentiile sale de aderare la
structurile europene si euroatlantice erau privite la inceput cu reticenta.
Carentele evolutiei politice a societatii romanesti ridicau semne de
intrebare in Occident cu privire la cursul democratic al statului roman.
Convulsiile interne din anii 1990-1992 - "incidentele" de la Targu-Mures
(din 19-20 martie 1990), "mineriadele", "fenomenul Piata Universitatii" au afectat imaginea Romaniei in strainatate, diminuand ceea ce in presa
vremii s-a numit "imensul capital de simpatie" pe care occidentalii l-au
acordat romanilor dupa inlaturarea lui Nicolae Ceausescu de la putere561.
in primii ani dupa decembrie 1989, Romania nu a beneficiat de
un sprijin efectiv al marilor puteri occidentale in demersul sau de
apropiere de structurile democratice occidentale. Un interes mai mare fata
de Romania l-a manifestat in acei ani Uniunea Sovietica, ceea ce sugera
posibilitatea ca, in cadrul intelegerilor dintre Washington si Moscova,
care au precedat caderea regimurilor totalitare din Centrul si Estul
Europei, romanii sa fie abandonati din nou sferei de influenta a marii
puteri de la Rasarit. Romania a ajuns in situatia paradoxala de a semna, la
22 martie 1991, un tratat de colaborare, buna vecinatate si amicitie cu
Uniunea Sovietica, prin care Moscova obtinea dreptul de a se pronunta
asupra oricarei posibile aliante pe care Bucurestii ar fi realizat-o cu un stat
occidental562. Acest tratat, parafat la Moscova de catre Adrian Nastase,
ministrul afacerilor externe si omologul sau, Alexandr Besmertnii, era
incheiat pe termen de 15 ani, fiind semnat de presedintele Ion Iliescu la
561 Ibidem, p. 149-150.
562 Tom Gallagher, Democratie si nationalism in Romania,
1989-1998, Editura All, Bucuresti, 1999, p. 175.
5 aprilie 1991, in cadrul unei vizite oficiale pe care o intreprinde in
U.R.S.S. Este primul act de acest fel incheiat de U.R.S.S. cu o fosta tara
socialista. Prin insesi prevederile sale, noul tratat romano-sovietic alinia
din nou Romania la interesele U.R.S.S., la un an si cateva luni de la
22 decembrie 1989. Integrarea europeana era amintita incidental, nu
existau referiri la drepturile si libertatile fundamentale ale omului si nici la
raporturile dramatice dintre Romania si Uniunea Sovietica in epoca celui
de-al doilea razboi mondial si in primii ani postbelici. Tratatul, criticat de
specialisti si oameni politici, nu a fost supus ratificarii si datorita
evenimentelor care au dus la destramarea Uniunii Sovietice, in decembrie
1991. Astfel, opozitia fata de acest document si disparitia U.R.S.S., ca
actor pe scena internationala, au oprit punerea in practica a unui tratat
care "ar fi plasat Romania in sfera de influenta sovietica"563.
in cursul anului 1991, orientarea societatii romanesti spre

Occident incepe sa se bucure de mai multa receptivitate. La 23 ianuarie

1991 s-a semnat la Bucuresti Acordul de cooperare intre Romania si
Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), iar la
30 ianuarie acelasi an, la Bruxelles, "Grupul celor 24" hotaraste sa
includa Romania intre tarile est-europene beneficiare de asistenta in
cadrul programului PHARE564, program initiat in 1989, avand in vedere
ajutorarea prin credite si asistenta tehnico-stiintifica a fostelor tari
socialiste, precum si al altor programe de asistenta financiara nerambursabila
acordate Romaniei de U.E., precum SAPARD565, ISPA566 si
altele.
563 Ibidem.
564 Programul PHARE (Poland And Hungary Action for Recovery of the
Economy) a fost initiat in cadrul summit-ului economic al Grupului G7 din
14-16 iulie 1989, de la Paris, care a cerut Comisiei Europene sa sprijine reformele
economice incepute in Ungaria si in Polonia. A fost extins ulterior in Europa
Centrala si de Est, devenind un program de preaderare. Romania a beneficiat de
acest program din 1991. Dupa 1997, PHARE este transformat intr-un instrument
politic care sa sustina tarile candidate in procesul de aderare, accentul fiind pus pe
intarirea institutiilor democratice, precum si pe investitiile in infrastructura (Paun
Nicolae, Paun Ciprian Adrian, Ciceo Georgiana, Albu-Comanescu Radu, Finalitatea
Europei - Consideratii asupra proiectului institutional si politic al Uniunii Europene,
Editura Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2005, p. 284).
565 SAPARD (Special Pre-Accession Programme for Agriculture and
Rural Developement). Obiectivele prioritare ale acestui program pus la dispozitia
tarilor candidate de catre U.E. in perioada 2000-2006 erau: facilitarea
La 29 ianuarie 1991, Petre Roman, primul-ministru al Romaniei,
in discursul tinut la Strasbourg in fata Adunarii Parlamentare a
Consiliului Europei, saluta Declaratia privind Parteneriatul cu tarile
Europei Centrale si de Est, adoptata de Consiliul Nord-Atlantic la
reuniunea ministeriala de la Copenhaga, si exprima dorinta Romaniei de a
dezvolta pe larg relatiile de parteneriat si de conlucrare cu N.A.T.O.
La 19 februarie 1991, Parlamentul European avizeaza favorabil
Acordul de Comert si Cooperare Economica dintre Romania si
Comunitatea Europeana, semnat la Luxemburg la 12 octombrie 1990.
Acordul prevedea o perioada de 5 ani in care se vor ridica limitele impuse
in comertul cu Romania, careia i se va acorda clauza natiunii celei mai
favorizate. Acordul, intrat in vigoare la 1 mai 1991, prevedea extinderea
cooperarii in domeniul energetic, al educatiei, turismului si sistemului
bancar. Prin acest acord se urmarea sprijinirea dezvoltarii Romaniei,
luandu-se ca exemplu Consiliul Europei, care a acordat Romaniei statutul
de invitat special, si "Grupul celor 24", care a inclus Romania in
programul sau economic.
Autodizolvarea Pactului de la Varsovia a oferit diplomatiei
romanesti posibilitatea de a-si afirma disponibilitatea de a participa la
constructia europeana pe baza unui nou sistem de securitate. La reuniunea
de la Budapesta, din 25 februarie 1991, a ministrilor de externe si ai

apararii din cele 6 tari care au anuntat desfiintarea structurilor militare ale
Pactului de la Varsovia, Adrian Nastase a precizat ca "o directie prioritara
de actiune pentru Romania dupa anul 1989 este promovarea unor ample
relatii de parteneriat cu Alianta Nord Atlantica si cu Uniunea Europei
Occidentale, asocierea la Comunitatea Economica Europeana si participarea
la celelalte structuri europene. Mai mult, Romania contribuie la
dezvoltarea dinamica a relatiilor sale cu tarile vecine, prin infaptuirea
unor importante proiecte de cooperare regionala din Balcani, din zona
implementarii acquis-ului comunitar in domeniul Politicii Agricole Comune si al
legislatiei aferente; sprijinirea reformelor structurale necesare dezvoltarii durabile
a agriculturii si a zonelor rurale.
566 ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession). Acest
program a oferit o contributie financiara substantiala Romaniei pentru
imbunatatirea infrastructurii de transport si mediu. in 2001-2002, Romania
s-a aflat pe primul loc intre tarile candidate la U.E. beneficiare ale Programului
ISPA.
Marii Negre si intre statele dunarene. in acelasi cadru se situeaza interesul
autentic al Romaniei pentru eforturile si initiativele care promoveaza
securitatea si cooperarea in zona Mediteranei"567.
La 28-30 iunie 1991, are loc ultima sesiune a C.A.E.R. la
Budapesta, care adopta hotararea privind desfiintarea acestei organizatii.
A doua zi, se semneaza la Praga Protocolul de incetare a valabilitatii
Tratatului de la Varsovia, din partea Romaniei actul fiind semnat de
presedintele Ion Iliescu. A urmat, in zilele de 3-5 iulie, vizita oficiala la
Bucuresti a secretarului general al N.A.T.O., Manfred Wrner, in cadrul
politicii privind dezvoltarea cooperarii dintre Alianta nord-atlantica si
fostele state membre ale Tratatului de la Varsovia, in vederea realizarii
unei noi arhitecturi de securitate in Europa.
in timpul vizitei efectuate la Bucuresti, la 23 si 24 iulie 1991, a
ministrului de externe al Italiei, Gianni de Michelis, se semneaza Tratatul de
prietenie si colaborare intre Italia si Romania, primul document de acest fel
incheiat de Romania cu un stat occidental dupa 22 decembrie 1989.
La 28 octombrie 1991 se parafeaza la Washington textul noului
Acord comercial romano-american, care prevedea acordarea reciproca a
clauzei natiunii celei mai favorizate.
La 20 noiembrie 1991, presedintii Franois Mitterrand si Ion
Iliescu semneaza, la Paris, Tratatul de intelegere amicala si de cooperare
intre Romania si Republica Franceza, prin care cele doua state hotarasc
"sa intareasca relatiile lor de intelegere si prietenie"568. Franta se angaja
"sa favorizeze dezvoltarea si aprofundarea relatiilor dintre Romania si
Comunitatile Europene", sprijinind incheierea Acordului de Asociere
intre Romania si Comunitatile Europene. Romania mai semneaza, in
1991, la Bucuresti, tratate de prietenie si colaborare, cu Turcia la
19 septembrie, cu Grecia la 27 noiembrie, in 1992 cu Bulgaria, la
27 ianuarie, la Sofia, iar la 4 februarie, la Madrid, cu Spania.
Consiliul European intrunit la 9-10 decembrie 1991 la Maastricht

(Olanda) aproba proiectul Tratatului de constituire a Uniunii Europene.

Peste 3 zile, la 13 decembrie, Consiliul de Ministri al Comunitatilor Econo567 Romania-NATO, Cronologie 1989-2004, Coordonator Mihail E.
Ionescu, Editura Militara, Bucuresti, 2004, p. 52.
568 Institutul Roman de Studii Internationale "Nicolae Titulescu",
Tratatele politice de baza, editie ingrijita de Valentina Farcas, Bucuresti, 2003, p.
70.
mice Europene autorizeaza inceperea negocierilor preliminare cu Romania,
in vederea incheierii Acordului de Asociere intre cele doua parti.
Cu prilejul vizitei ministrului afacerilor externe, Adrian Nastase,
la Strasbourg din 18-19 decembrie 1991, este semnata Conventia
culturala europeana, ceea ce creeaza premise pentru participarea
Romaniei la aproximativ o treime din activitatile organizate de Consiliul
Europei. Totodata, pe baza aprobarii Parlamentului, este prezentata
cererea oficiala de aderare a Romaniei la Consiliul Europei.
XII.3.1. Integrarea europeana si euroatlantica - optiune
fundamentala a Romaniei. in jurul celor doua obiective strategice majore
de politica externa - intrarea in N.A.T.O. si in Uniunea Europeana - s-au
reunit principalele forte politice ale noii democratii romanesti, instaurata
dupa decembrie 1989, care, in ciuda confruntarilor dintre ele, au reusit sa
actioneze in comun pentru promovarea acestor obiective.
Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana, desi diferite ca
structura, au in comun aceleasi principii democratice drept criterii
esentiale de aderare pentru oricare stat candidat: sistem de guvernare
democratic si o economie de piata libera. Cele doua organizatii sunt
complementare; au existat insa si situatii in care marile puteri care le
dominau - in cazul N.A.T.O., Statele Unite ale Americii, iar in cazul
Uniunii Europene, Germania, Franta - au adoptat pozitii divergente fata
de anumite probleme internationale, ceea ce a afectat si pozitia Romaniei
fata de una sau cealalta dintre organizatii.
Pentru aderarea atat la N.A.T.O., cat si la Uniunea Europeana,
Romania era chemata sa indeplineasca, in primul rand, conditiile
restructurarii interne, care s-a desfasurat intr-un ritm lent si cu mari
dificultati. Pe de alta parte, evolutia situatiei internationale de la sfarsitul
secolului XX a facut ca spatiul romanesc sa devina o zona geostrategica
de interes minor pentru marile puteri occidentale, primele decizii de
extindere a celor doua organizatii neincluzand si Romania. in conditiile
schimbarii strategiei marilor puteri occidentale, in special a S.U.A., dupa
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Romania a inceput sa ocupe
un loc mai important in ecuatiile politice ale marilor puteri569.
La 7 februarie 2000, presedintele Romaniei, Emil Constantinescu,
prezenta, intr-o maniera sintetica, la Londra, la reuniunea Institutului
569 Cristina Arvatu, op. cit., p. 152-153.
Regal de Relatii Internationale, Chattam House, procesul largirii
N.A.T.O. si al U.E. din perspectiva Romaniei, remarcand doua
componente ale acestui proces: radicalitatea si dificultatile sale. "in

aparenta - arata presedintele Romaniei - aceste doua elemente s-ar

exclude reciproc. in realitate, implozia sistemului comunist nu a
reprezentat un moment magic in care istoria democratiilor restaurate sa
poata fi reluata, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, din chiar punctul in
care fusese intrerupta. Surprinzator, pentru observatorii din interior, ca si
pentru cei din vest, forte inertiale greu de invins au aparut imediat, mai
vizibil sau mai insidios, umbrind entuziasmul general din 1989. in ciuda
acestui fapt, sau poate chiar din cauza lui, presiunea fortelor democratice
din Europa centrala pentru o integrare completa si cat mai rapida in
structurile NATO si U.E. a transformat solutiile intermediare, ca
Parteneriatul pentru Pace si aranjamentele subregionale (cum sunt Initiativa
Central-Europeana sau CEFTA570) in trepte solide pe scara dobandirii
calitatii de membru cu depline responsabilitati al NATO si UE."571
in imaginarul politic romanesc, dupa 1990, dupa cum arata un
cercetator al acestei teme, a persistat confuzia intre Europa si Uniunea
Europeana; "Ambiguitatile ideii europene au complicat foarte mult
gestionarea rationala si previzibila a problemei Uniunii Europene in
dimensiunea sa sociala si economica, precum si in cea propriu-zis
politica. Dupa caderea comunismului, actorii politici romani au preferat
Uniunii Europene ideea unei Europe geografice sau culturale, mai usor de
descris si, ca sa spunem asa, gata realizata."572
Pe de alta parte, ani de-a randul, Europa si N.A.T.O. au fost
asociate in imaginarul romanesc postcomunist, fiecare fiind, de fapt,
interpretata ca un sinonim al acelei vechi referinte politice care este, pentru
romani, Occidentul. De aici, expresia euroatlantic, "formula care reuneste
Uniunea Europeana si N.A.T.O. sub forma unui centru care se revarsa
570 Acordul Central-European de Liber Schimb (Central European Free
Trade Association).
571 Romania - Uniunea Europeana. Cronologie 1989-2005,
Coordonator Mihail E. Ionescu, Editura Militara, Bucuresti, 2006, p. 512. Anexa
nr. 15.
572 Cristian Preda, Perspective ale integrarii europene si sistemul
romanesc de partide, in Romania si integrarea europeana, coordonator Ana
Maria Dobre, Ramona Coman, Institutul European, Iasi, 2005, p. 105.
peste periferie. Retorica politica romaneasca se articuleaza in mod esential
in jurul optimismului ca intr-o zi periferia va face parte din centru."573
La 10 octombrie 2001, presedintele Romaniei, Ion Iliescu574,
trimite o scrisoare secretarului general N.A.T.O. si sefilor de stat si de
guvern ai tarilor membre N.A.T.O., in care se afirma disponibilitatea totala
a tarii noastre de a coopera cu Alianta si statele membre, de a participa la
orice formula de colaborare deschisa tarilor din Europa Centrala si de Est.
O caracteristica a politicii externe romanesti - se sublinia in scrisoare - o
reprezinta "continuarea eforturilor pentru integrarea in structurile vesteuropene
si euroatlantice si, in acest cadru, pentru armonizarea strategiei si
actiunii politice romanesti cu orientarile de baza ale Romaniei, de protectie
a securitatii si integritatii teritoriale. Guvernul va promova o politica de

consolidare a legaturilor cu NATO si UEO575, pana la integrarea deplina a

tarii noastre in aceste organisme"576.
XII.4. Aderarea Romaniei la Alianta Nord-Atlantica
La 20 decembrie 1991 a avut loc la Bruxelles reuniunea
inaugurala a unui organism nou al N.A.T.O., constituit pentru a realiza o
punte cu statele fostului Tratat de la Varsovia in scopul stabilitatii
euroatlantice: Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (North-Atlantic
Cooperation Council-N.A.C.C.). Acest fapt a devenit posibil atat datorita
transformarilor structurale petrecute in Romania si in celelalte state ale
573 Ibidem.
574 Candidand din partea Partidului Democratiei Sociale din Romania,
aflat in opozitie, Ion Iliescu a castigat alegerile prezidentiale la al doilea tur de
scrutin, din 10 decembrie 2000, obtinand 6.696.623 de voturi (66,82%), iar
Corneliu Vadim Tudor, contracandidatul sau, reprezentand Partidul Romania
Mare, a obtinut 3.324.247 de voturi (33,17%), cu putin mai mult decat in primul
tur.
575 Uniunea Europei Occidentale (U.E.O.) s-a constituit pe baza unui
Tratat de cooperare economica, sociala si culturala si de aparare colectiva, semnat
la Bruxelles, la 17 martie 1948, de catre Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si
Marea Britanie. in 1949, atributiile militare ale Organizatiei Tratatului de la
Bruxelles au fost preluate de N.A.T.O. in 1954, s-au semnat, la Paris, acordurile
prin care U.E.O. s-a extins prin aderarea Republicii Federale Germania si a
Italiei. Din acelasi an s-a adoptat denumirea de Uniunea Europei Occidentale
(Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizatii europene si euroatlantice, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 47-51).
576 Romania-NATO, Cronologie 1989-2004, op. cit., p. 58-59.
Europei Centrale si de Sud-Est, cat si mutatiilor survenite in Alianta
Nord-Atlantica. Acestea din urma au fost marcate de "Declaratia de la
Londra" din 6 iulie 1990 si de "Noul concept strategic al Aliantei",
adoptat cu prilejul intalnirii la nivel inalt a Consiliului Nord-Atlantic de la
Roma din 7-8 noiembrie 1991. Reuniunea Consiliului de Cooperare
Nord-Atlantica a cuprins in cadrul sau, pe langa ministri de Externe, si
alti reprezentanti din 16 state N.A.T.O. si delegati din 9 tari din Europa
Centrala si de Est, inclusiv Romania. Romania devine membru fondator
al N.A.C.C. si cu acel prilej propune, printre altele: acreditarea unui
ambasador al N.A.T.O. la Bucuresti, crearea in Romania a unui centru de
informare al N.A.T.O.; cooperarea cu Alianta Nord-Atlantica in probleme
politice si de securitate, economice, stiintifice, de transmitere a
informatiilor, de infrastructura etc.
La 2 octombrie 1993, presedintele Rusiei, Boris Eltin,
avertizeaza printr-o serie de scrisori pe sefii de stat ai Frantei, Germaniei,
S.U.A. si Marii Britanii ca este impotriva includerii tarilor din Europa de
Est in N.A.T.O. Liderul de la Kremlin, care i-a succedat lui Mihail
Gorbaciov, propune ca securitatea zonei est-europene sa fie asigurata de
Alianta Nord-Atlantica impreuna cu Rusia. Peste cateva zile, M.A.E. al
Romaniei apreciaza ca niciuna din tarile est-europene nu are nevoie de

aprobarea presedintelui rus Boris Eltin pentru intrarea in N.A.T.O. in

acelasi timp, secretarul general al Aliantei, Manfred Wrner, se pronunta
in favoarea unei "eventuale" aderari la N.A.T.O. a tarilor din fostul Tratat
de la Varsovia. Aceeasi pozitie este afirmata si de Volker Ruhe, ministrul
german al apararii.
Reuniunea la nivel inalt a statelor membre N.A.T.O., de la
Bruxelles, din 10-11 ianuarie 1994, aproba initiativa americana privind
Parteneriatul pentru Pace (P.f.P.), destinat colaborarii militare si politice
a tarilor participante la N.A.C.C., precum si a altor state din O.S.C.E.
Acest parteneriat crea o relatie bilaterala intre N.A.T.O. si tarile din
centrul si estul Europei, fiind o solutie de compromis; se respingea
admiterea, la momentul respectiv, de noi membri, dar se accepta, in
principiu si fara precizari, posibilitatea largirii Aliantei. Romania, printr-o
declaratie guvernamentala, din 14 ianuarie 1994, se arata interesata de
acest parteneriat, iar la 26 ianuarie, ministrul de externe, Teodor
Melescanu, semna la Bruxelles Documentul-cadru privind participarea
Romaniei la Parteneriatul pentru Pace. Romania este prima tara esteuropeana
care semneaza acest document, ceea ce ii va da posibilitatea sa
participe in comun la actiuni de mentinere a pacii si de rezolvare a
situatiilor de criza, sa primeasca asistenta militara etc.
Adunarea Deputatilor, intrunita la 12 iunie 1995, adopta o
Declaratie prin care "isi reafirma vointa sa politica de a actiona in
vederea integrarii in structurile politice, economice si strategice
euroatlantice si considera ca acestea reprezinta un obiectiv politic major, a
carui realizare este in concordanta cu apararea intereselor nationale si
constituie un sprijin nemijlocit pentru evolutia democratica, pluralista a
societatii romanesti". Camera Deputatilor sublinia importanta pe care o
are pentru securitatea nationala si integrarea teritoriala a Romaniei
"conectarea structurilor sale de securitate cu cele ale N.A.T.O. si ale
Uniunii Europene. in acest cadru, Camera Deputatilor sprijina
participarea institutiilor guvernamentale la Consiliul de Cooperare
Nord-Atlantic, Parteneriatul pentru Pace si la reuniunile Uniunii Europei
Occidentale". in acelasi timp, "Camera Deputatilor cere Guvernului sa
depuna, in continuare, toate eforturile pentru finalizarea negocierilor
tratatelor de baza cu tarile vecine, avand in vedere necesitatea asigurarii
securitatii si independentei nationale, in conditiile respectarii ordinii
constitutional-democratice din Romania, cat si interesele Romaniei de
integrare in structurile euroatlantice"577.
La randul sau, Senatul Romaniei adopta o Declaratie, la 15 iunie
1995, prin care "se pronunta ferm pentru integrarea tarii noastre in NATO,
inca din prima etapa a extinderii Aliantei, si declara ca aceasta integrare nu
este indreptata impotriva niciunui stat si ca serveste proceselor democratice,
stabilitatii si progresului economic si social in Romania. Se solicita
Guvernului sa intreprinda toate demersurile pe care le considera necesare in
vederea atingerii acestui obiectiv." Senatul Romaniei chema reprezentantii
posturilor nationale de radio si de televiziune, ai mass-media romanesti, sa

sprijine prin formele si mijloacele specifice procesul de informare a

populatiei in legatura cu necesitatea, exigentele, standardele si eforturile
necesare integrarii in structurile euroatlantice si cu masurile de ordin practic
aferente acestui proces.
577 Declaratia Camerei Deputatilor privind integrarea Romaniei in
structurile politice, strategice si economice euroatlantice, Bucuresti, 12 iunie
1995, in "Monitorul Oficial al Romaniei", nr. 121, din 16 iunie 1995.
Totodata, Senatul Romaniei adresa un apel parlamentelor
nationale ale tarilor membre N.A.T.O., Uniunii Europei Occidentale si
Uniunii Europene, precum si Parlamentului European, chemandu-le "sa
sprijine indeaproape eforturile Romaniei de a se integra in aceste structuri
euroatlantice, ceea ce va contribui in mod decisiv la consolidarea si
dezvoltarea democratiei si reformei in tara noastra, la asigurarea
securitatii si stabilitatii in Europa Centrala"578.
Noile democratii care au cerut sa fie admise in N.A.T.O. au intrat
intr-o perioada de intensa pregatire, dar si in competitie, intrucat forurile
decidente ale Aliantei lasau sa se inteleaga ca, pentru inceput, nu
intentionau sa admita decat cateva tari. Se nastea astfel ideea admiterii in
"valuri", pentru un prim "val" preferinta fixandu-se la trei state candidate
- Cehia, Polonia si Ungaria. Primirea acestora s-a hotarat la summit-ul
N.A.T.O. de la Madrid (1997), integrarea lor efectiva si oficiala avand loc
la reuniunea la varf de la Washington (aprilie 1999), cand Alianta
Nord-Atlantica marca implinirea a 50 de ani de la infiintare. Desi, in
genere, s-a considerat ca Romania indeplinea criteriile de admitere si avea
sustinatori, inainte de toate, Franta, ea n-a fost primita la Madrid in randul
membrilor N.A.T.O. Comunicatul summit-ului arata, in termeni generali,
ca Alianta isi pastreaza portile deschise, Romania, Slovenia si statele
baltice fiind nominalizate pentru un eventual nou val al extinderii. in
cercurile N.A.T.O. se evoca uneori anul 2002 drept termen posibil pentru
primirea altor noi membri.
Decizia de extindere a N.A.T.O. a generat numeroase controverse.
Ea avea sustinatori intre oamenii politici influenti si in randul unor
specialisti de prestigiu in probleme de securitate internationala. Pe de alta
parte, extinderea avea si critici, nu mai putin influenti, in mediile politice,
cat si in cele academice. Se considera ca tarile din Europa Centrala si de
Est, intre care si Romania, s-au gasit, dupa prabusirea regimurilor
totalitare si desfiintarea Organizatiei Tratatului de la Varsovia, intr-un vid
de securitate, atat la nivel national, cat si pe plan regional. Aflate intr-o
astfel de situatie, tarile respective n-au optat pentru un statut de
neutralitate, ci s-au orientat spre N.A.T.O. si Uniunea Europei
578 Declaratia Senatului Romaniei privind integrarea tarii in structurile
politice, strategice si economice euroatlantice, Bucuresti, 15 iunie 1995, in
"Monitorul Oficial al Romaniei", nr. 124, din 21 iunie 1995.
Occidentale. Temandu-se mai ales de consecintele unei evolutii
imprevizibile, dar oricand posibila in spatiul fostei U.R.S.S., Romania si
celelalte democratii est si central-europene s-au indreptat catre structurile

euroatlantice, pe care le considerau singurele in masura sa raspunda

propriilor nevoi de securitate si de aparare.
Exista insa si opinia potrivit careia era posibila si alegerea de
catre statele din Europa Centrala si de Est a unui statut de neutralitate,
care ar fi avut sanse daca era recunoscut si garantat de toate marile centre
de putere ce actionau pe continent. "Potrivit acestei opinii, o extindere a
spatiului neutralitatii ar fi putut schimba multe din datele problematicii
securitatii europene post-Razboi Rece"579.
Neaflandu-se intre statele admise in primul val al extinderii
N.A.T.O., Romania a primit in schimb, la summit-ul de la Madrid, in iulie
1997, un statut special, acela de candidat favorit la urmatoarea runda de
extindere, iar Parteneriatul strategic cu S.U.A., semnat imediat dupa
summit la Bucuresti, a fost un semn de recunoastere si sprijin pentru
reformele interne, politice si economice, precum si o atestare a importantei
pozitiei strategice a Romaniei.
Reuniunea extraordinara a sefilor de stat si de guvern ai tarilor
membre N.A.T.O. din 13 iunie 2000 decide extinderea Aliantei cu un nou
val, in noiembrie 2002, fara sa se faca nicio nominalizare: "NATO spera si
asteapta, pe baza progreselor prevazute ale statelor candidate, sa lanseze un
nou ciclu al extinderii in cursul summit-ului din 2002 de la Praga."
La 7 martie 2001, Parlamentul Romaniei adopta Declaratia
privind aderarea la NATO, in care se arata: "in deplin consens politic in
privinta intereselor fundamentale ale Romaniei, semnatarii prezentei
declaratii reafirma, in numele formatiunilor politice pe care le reprezinta,
ca integrarea in Alianta Nord-Atlantica constituie in continuare obiectivul
fundamental al politicii externe si de securitate a Romaniei. Securitatea
nationala, ancorarea definitiva a tarii in sistemul politic occidental si
contributia sa eficace la securitatea si stabilitatea euroatlantica vor fi
asigurate pe termen lung prin integrarea Romaniei in N.A.T.O. Pregatirea
pentru aderarea la N.A.T.O. este compatibila si complementara cu
procesul de negociere a aderarii la Uniunea Europeana.
579 Constantin Vlad, Relatii internationale politico-diplomatice
contemporane, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001, p. 136.
in spiritul traditiilor sale si in concordanta cu politica de
deschidere si solidaritate adoptata de N.A.T.O. dupa incheierea
Razboiului Rece - se sublinia in Declaratie -, Romania se pregateste sa
promoveze si sa apere valorile democratice care alcatuiesc fundamentul
politic al comunitatii Nord-Atlantice. Romania se pregateste pentru
apararea sa si a viitorilor aliati. Optiunea sa euroatlantica se bazeaza pe
incredere reciproca, transparenta, parteneriat si cooperare. Aspiratia
Romaniei de a deveni membra N.A.T.O. nu este indreptata impotriva nici
unui stat. in procesul de pregatire pentru aderare, Romania va adopta o
conduita politica bazata pe cooperare si solidaritate, care sa evite
competitia in raport cu alte tari candidate."580
Cu prilejul vizitei efectuate in Polonia, in cursul unui turneu
european, presedintele S.U.A., George W. Bush, enunta in discursul tinut

la Varsovia, la 15 iunie 2001, o varianta radicala de adaptare si de

transformare a N.A.T.O., respectiv extinderea de la Marea Baltica la
Marea Neagra: "Toate noile democratii din Europa, de la Marea Baltica la
Marea Neagra, si toate cele situate intre acestea trebuie sa aiba aceleasi
sanse pentru securitate si libertate si aceleasi sanse sa se alature
institutiilor din Europa."581
La reuniunea sefilor de stat si de guvern ai statelor membre
N.A.T.O. de la Praga din 21-22 noiembrie 2002, Romania este
reprezentata de o delegatie compusa din presedintele Ion Iliescu, primulministru
Adrian Nastase, ministrul apararii nationale Ioan Mircea Pascu,
ministrul afacerilor externe Mircea Geoana, George Cristian Maior,
secretar de stat si sef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantica si
Politica de Aparare. Unul din cele mai importante puncte ale intalnirii
580 Romania-NATO. Cronologie. 1989-2004, op. cit., p. 491-493.
Declaratia Parlamentului pentru aderarea Romaniei la NATO, Bucuresti,
7 martie 2001. Semnatarii Declaratiei sunt: Partidul Democratiei Sociale din
Romania, presedinte - Adrian Nastase, prim-ministru; Partidul Romania Mare,
presedinte - Corneliu Vadim Tudor, senator; Partidul National Liberal, presedinte
- Valeriu Stoica, deputat; Partidul Democrat, presedinte - Petre Roman, senator;
Uniunea Democrata Maghiara din Romania, presedinte - Bla Mark, senator;
Partidul Social Democrat Roman, presedinte - Alexandru Athanasiu, senator;
Partidul Umanist din Romania, presedinte - Dan Voiculescu; Grupul Parlamentar
al Minoritatilor Nationale, altele decat cea maghiara, lider - Varujan Pambuccian,
deputat.
581 Ibidem, p. 267.
este decizia de extindere a Aliantei, Romania fiind nominalizata, alaturi
de alte sase state candidate: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia
si Slovenia. in anuntul facut cu aceasta ocazie, secretarul general al
N.A.T.O., lordul George Robertson, declara: "Putem spune cu deplina
convingere ca aceasta runda de largire va mentine si va creste puterea,
coeziunea si vitalitatea NATO si ca nu este indreptata impotriva niciunui
interes al tarilor partenere. Este o decizie cruciala si importanta, la care
aliatii au ajuns in ultimele luni."582 A urmat procesul ratificarii de catre
cei 19 membri ai Aliantei a protocoalelor de aderare a statelor invitate,
finalizat la inceputul anului 2004.
Parlamentul Romaniei a adoptat Legea pentru aderarea
Romaniei la Tratatul Atlanticului de Nord la 26 februarie 2004. Cu acel
prilej, presedintele Ion Iliescu a declarat: "in anii de pregatire a aderarii,
poporul roman a invatat importanta solidaritatii si concentrarii eforturilor
intregii natiuni pentru reusita proiectului strategic al Romaniei la
integrarea sa europeana si euroatlantica. Cetatenii tarii au invatat, in toti
acesti ani, sa pretuiasca la adevarata sa valoare abordarea consensuala a
problemelor care tin de viitorul Romaniei, sa lucreze impreuna pentru
afirmarea intereselor noastre de securitate, intr-o lume in rapida si
permanenta schimbare"583.
La 29 martie 2004, se desfasoara la Washington ceremonia

prilejuita de depunerea instrumentelor de aderare la Tratatul

Nord-Atlantic de catre prim-ministrii celor sapte state invitate pentru
aderare: Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Romania, Slovacia si
Slovenia. Cu acest prilej, statele respective dobandesc, din punct de
vedere juridic, statutul de membru deplin al N.A.T.O. Aceasta a fost cea
de-a cincea si cea mai ampla extindere a Aliantei Nord-Atlantice, dupa
cele din 1952, cu Grecia si Turcia, din 1955, cu Germania, din 1982, cu
Spania si din 1999, cu Cehia, Polonia si Ungaria. in discursul sau,
presedintele George W. Bush afirma: "Alianta N.A.T.O. va arbora de azi
inainte sapte steaguri noi si se va extinde de la Golful Biscaia pana la
Marea Neagra. Europa, care a fost o data sursa a unor conflicte globale,
este acum o sursa de pace si de libertate"584.
582 Ibidem, p. 353.
583 Idem., p. 17.
584 Idem, p. 434-435.
La 2 aprilie 2004, la sediul N.A.T.O. din Bruxelles, in prezenta
secretarului general al N.A.T.O., Jaap de Hoop Scheffer, si a ministrilor de
externe ai celor 26 de state ale Aliantei, are loc ceremonialul de arborare a
drapelelor nationale ale Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Romaniei,
Slovaciei si Sloveniei. Dupa ceremonie, se desfasoara reuniunea speciala a
ministrilor de externe ai tarilor membre ale Aliantei. Secretarul general al
N.A.T.O. afirma cu acest prilej: "Aderarea Bulgariei, Estoniei, Letoniei,
Lituaniei, Romaniei, Slovaciei si Sloveniei demonstreaza principiul ca
libertatea este de neinfrant. De acum inainte, 26 de Aliati vor fi reuniti in
angajamentul de a se apara unii pe altii. Acesta este cel mai puternic, cel
mai solemn angajament, pe care il pot lua natiunile".
Integrarea Romaniei in N.A.T.O. are semnificatii multiple:
politice, diplomatice, geopolitice, geostrategice: ea materializeaza largirea
Aliantei Nord-Atlantice de la "Baltica la Marea Neagra" si Gurile
Dunarii, consolidarea si extinderea parteneriatului cu tari din Peninsula
Balcanica, din Asia Centrala si Caucaz; intareste flancul sudic al
N.A.T.O., cu urmari pozitive asupra mentinerii pacii si stabilitatii in lume.
Cuprinderea unui stat de dimensiunile Romaniei in Alianta
Nord-Atlantica, cu resursele sale umane si materiale, cu influenta sa
zonala reprezinta un castig pentru securitatea europeana si euroatlantica.
in calitatea sa de membru al N.A.T.O., Romania si-a sporit rolul
politic si militar in procesul asigurarii securitatii regionale si
internationale. in prezent, fortele armate romane participa activ la misiuni
in afara granitelor nationale. De la o armata bazata pe o conceptie
autarhica, existenta inainte de 1989, s-a trecut la o faza noua, de
constructie a unei armate apte sa se integreze in sistemul de aparare si
securitate colectiva al Aliantei Nord-Atlantice pentru a indeplini criteriile
de flexibilitate si deschidere fata de evolutiile mediului strategic
international. Progrese semnificative s-au realizat si in domeniul
controlului civil asupra organismului militar, instaurandu-se un dialog
permanent intre civili si militari pe tema planificarii apararii si repartizarii

echitabile a rolurilor, sarcinilor si fondurilor disponibile. Societatea

romaneasca a inteles necesitatea sporirii semnificative a eforturilor
umane, materiale si financiare pe care le presupune modernizarea armatei
in conditiile apartenentei la N.A.T.O.
in prezent, Romania contribuie substantial la operatiile de
sprijinire a pacii din Bosnia-Hetegovina, Kosovo si Afganistan;
aproximativ 2.000 de militari romani se afla in teatre de operatii externe,
inclusiv in Irak, adesea extrem de complexe, alaturi de unele dintre cele
mai puternice forte militare ale lumii585.
in cursul unei vizite la Bucuresti, Jaap de Hoop Scheffer declara,
la 16 noiembrie 2006, ca Romania este un bun exemplu de implicare in
operatiunile N.A.T.O., fapt ce nu poate fi apreciat sau laudat in cazul
tuturor statelor aliate. Summit-ul N.A.T.O. de la Riga, din 28-29
noiembrie 2006, a confirmat atat politica "portilor deschise", cat si
solidaritatea transatlantica. in plus, summit-ul s-a concentrat pe
realizarea unor noi parteneriate globale, cu state precum Noua Zeelanda,
Japonia, Coreea de Sud sau Australia, iar in domeniul militar s-a axat pe
importanta modernizarii fortelor armate.
XII.5. Drumul Romaniei spre Uniunea Europeana
Procesul de aderare a Romaniei la Alianta Nord-Atlantica s-a
desfasurat in corelatie cu pregatirea pentru integrarea europeana. S-a avut
in vedere faptul ca dezvoltarea democratiei, securitatea si stabilitatea sunt
valori asumate in egala masura de N.A.T.O. si de Uniunea Europeana.
Consiliul European de la Strasbourg, din decembrie 1989, a inclus
in Declaratia adoptata la incheierea summit-ului afirmatia potrivit careia
"Comunitatea ramane piatra de temelie a oricarei viitoare constructii
europene." Un anumit sentiment de responsabilitate morala fata de soarta
Europei Centrale si de Rasarit parea sa prevaleze in atmosfera extrem de
emotionala a anilor `90, care va fi apoi intarita in anii urmatori. Cel mai
bine si-a gasit expresia aceasta idee in discursul ministrului de externe
german, Joschka Fischer, tinut la 12 mai 2000 la Universitatea Humbold
din Berlin, atunci cand a afirmat ca extinderea nu reprezinta doar interesul
national suprem al Germaniei, ci si o obligatie morala care decurge din
faptul ca "dupa colapsul Uniunii Sovietice Uniunea Europeana a trebuit sa
se deschida spre Est sau altfel insasi ideea de Uniune Europeana ar fi
ajuns sa fie subminata si apoi s-ar fi autodistrus"586.
Discursul ministrului german se intituleaza De la confederatie la
federatie, reflectie asupra finalitatii integrarii europene sau Quo vadis
Europa? Fischer reia teza reformei institutionale pentru a putea pune in
585 Idem, p. 19.
586 Apud Finalitatea Europei, op. cit., p. 288.
practica extinderea Uniunii Europene spre Est. El tine sa precizeze ca o
structura federala ar valoriza diferentele dintre natiuni in scopul comun al
europenitatii. Parlamentul European ar trebui sa reprezinte statele-natiune
si cetatenii europeni. E o modalitate de a rezolva antagonismul
parlamente nationale-parlament european, state-natiuni - Europa.

Executivul, fie va consta din Consiliul U.E., care va trebui adaptat la structura
unui guvern european, fie se democratizeaza si se debirocratizeaza.
Planul Fischer pune in prim-plan conceptul federalistilor
germani, al "partajului de suveranitate", care priveste Europa din
perspectiva institutionala germana. Aceasta traditie, a unei tari cu traditie
federala, este contestata de multe guverne europene, in special de cel
francez. Cu toate acestea, secretarul general al socialistilor francezi,
Franois Hollande, sustine viziunea "Europei ca federatie de natiuni"587.
La 6 aprilie 1993, se desfasoara la Luxemburg Reuniunea
Extraordinara a ministrilor apararii si afacerilor externe ai Uniunii
Europei Occidentale, la care participantii au convenit asupra unei
operatiuni de supraveghere pe Dunare avand drept scop respectarea
embargoului impus Serbiei. Au luat parte sase state: Germania, Italia,
Franta, Spania, Olanda si Luxemburg. Ambasadorul Romaniei la
Luxemburg, Tudorel Postolache, a exprimat acordul Bucurestiului
privind asistenta Uniunii Europei Occidentale.
Senatul si Camera Deputatilor adopta la 16 martie, respectiv, la
25 martie 1993, Legea pentru ratificarea Acordului european instituind o
asociere intre Romania, pe de-o parte, si Comunitatea Economica
Europeana, Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, Comunitatea
Europeana a Carbunelui si Otelului, precum si statele membre ale
acestora, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federala
Germania, Republica Elena, Regatul Spaniei, Republica Franceza,
Irlanda, Republica Italiana, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul
Olandei, Republica Portugheza, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord, pe de alta parte, semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993.
Reuniunea Consiliului European de la Copenhaga, din
21-22 iunie 1993, cere Comisiei Europene sa pregateasca o Carta Alba
privind strategia pe termen lung, care sa genereze crestere economica,
competitivitate si crearea de locuri de munca. Statele asociate din Centrul
587 Ibidem, p. 58-59.
si Estul Europei primesc asigurari ca vor deveni membre depline imediat
ce vor indeplini conditiile politice si economice, si anume: existenta unor
institutii stabile, care sa garanteze democratia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului, protectia minoritatilor; existenta economiei de piata
functionale; asumarea obligatiilor ce decurg din calitatea de membru al
Comunitatii Europene; subscrierea la obiectivele politice, economice,
monetare; capacitatea administratiei de a gestiona calitatea de membru al
Uniunii si de a aplica acquis-ul. Aceste conditii sunt cunoscute drept
"Criteriile Copenhaga".
Peste doua zile, Parlamentul European adopta rezolutia asupra
concluziilor Consiliului European de la Copenhaga. Documentul saluta
decizia de a se deschide posibilitatea aderarii pentru statele care au
incheiat Acordul de Asociere cu U.E. sau negociaza astfel de acorduri si
invita statele membre ale Uniunii sa ratifice acordurile incheiate cu aceste
state. Strangerea relatiilor politice dintre Comunitatea Europeana si cele

sase tari est-europene asociate (Polonia, Ungaria, Romania, Bulgaria,

Cehia si Slovacia) si facilitarea accesului produselor lor pe piata
comunitara reprezinta elementul concret cel mai important al deciziei
Consiliului European de la Copenhaga.
La 28 septembrie 1993, Adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei de la Strasbourg aproba, prin vot, admiterea Romaniei cu
drepturi depline in acest organism, cu conditia respectarii unor cerinte
precum: libertatea presei; statutul puterii judecatoresti; restituirea
bunurilor bisericesti si functionarea scolilor religioase; predarea in limba
materna in scolile minoritatilor nationale; ameliorarea conditiilor de
detentie; eliminarea, in anumite cazuri, a sanctiunilor penale aplicate
homosexualilor; eliberarea detinutilor politici sau etnici; combaterea
rasismului si a discriminarii nationale. Raportorii Consiliului Europei
urmau sa prezinte periodic rapoarte asupra indeplinirii acestor criterii.
Peste doua zile, la 30 septembrie, Camera Deputatilor adopta, in
procedura de urgenta si in unanimitate, proiectul de lege privind aderarea
Romaniei la Statutul Consiliului Europei. A urmat, la 7 octombrie,
admiterea Romaniei ca membru cu drepturi depline al Consiliului
Europei. in aceeasi zi, Theodor Melescanu, ministru de stat, ministrul
afacerilor externe, a semnat la Viena Statutul Consiliului Europei si
Conventia Europeana a Drepturilor Omului. in noua sa calitate, Romania
este reprezentata de ministrul sau de externe in cadrul Comitetului
Ministrilor si de o delegatie formata din 10 reprezentanti si 10 supleanti la
nivelul Adunarii Parlamentare. De asemenea, Romania este reprezentata
de o delegatie similara in cadrul Congresului Puterilor Locale si
Regionale si de un judecator la Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Acordul de Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana, intrat in
vigoare la 1 februarie 1995, inlocuia Acordul Interimar incheiat in
noiembrie 1992 intre Romania si Comunitatile Europene. Romania a
devenit, astfel, oficial, tara asociata la Uniunea Europeana. Se incheia
astfel o actiune preponderent politica si diplomatica; "procesul integrarii
noastre in structurile europene intra intr-o noua etapa"588. Principiile
generale ale Acordului si obiectivele procesului de asociere erau: crearea
cadrului institutional pentru realizarea unui dialog politic intens intre partile
semnatare; crearea de institutii necesare pentru implementarea asocierii;
sprijinirea eforturilor Romaniei pe calea consolidarii democratiei;
liberalizarea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;
crearea cadrului pentru dezvoltarea economica, sociala si culturala.
Un loc aparte printre prevederile Acordului il ocupa cele
economice: comert liber pentru produsele industriale; suprimarea
contingentarilor si taxelor vamale in comertul cu produse siderurgice,
textile si agricole; tratament nediscriminatoriu pentru intreprinderile si forta
de munca romaneasca in tarile Uniunii Europene, intensificarea cooperarii
financiare prin programul PHARE.
Declaratia Parlamentului privind intrarea in vigoare a Acordului
european de asociere a Romaniei la Uniunea Europeana, din 8 februarie

1995, sublinia ca Legislativul de la Bucuresti intelege sa-si asume

raspunderi sporite pentru elaborarea si punerea in practica a unei strategii
romanesti de integrare europeana. "Parlamentul Romaniei, cu mijloacele
sale specifice - releva Declaratia - isi propune sa orienteze evolutia
social-politica si economica a tarii cat mai aproape de standardele de
integrare, astfel incat cererea de aderare sa capete un continut real, sa
reprezinte efectiv nu numai o optiune, ci si o garantie a angajamentului
tuturor fortelor politice din tara pentru atingerea si respectarea
standardelor europene in toate domeniile."
588 Ion Iliescu, Declaratie cu prilejul intrarii in vigoare a Acordului de
Asociere a Romaniei la Uniunea Europeana., in De la Essen la Cannes, Editura
Academiei Romane, Bucuresti, 1995, p. 49.
Cu aceeasi ocazie, primul-ministru, Nicolae Vacaroiu, declara:
"Reiterand optiunea strategica fundamentala a Romaniei de integrare
deplina si cat mai rapida in Uniunea Europeana, guvernul roman,
beneficiind de sprijinul intregului spectru politic parlamentar, al opiniei
publice, isi reafirma hotararea de a intreprinde toate masurile necesare
pentru infaptuirea acestui obiectiv, in cadrul caruia asigurarea aplicarii
intocmai a prevederilor Acordului de asociere detine un loc central". La
randul sau, ambasadoarea Karen Fogg, seful delegatiei Uniunii Europene in
Romania, afirma ca "obiectivul major al politicii Uniunii Europene fata de
Romania consta in sprijinirea eforturilor pentru consolidarea democratiei,
dezvoltarii economice si infaptuirii tranzitiei spre o economie de piata"589.
La 21 iunie 1995 este adoptata la Snagov Strategia nationala de
pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Cu acest prilej este
semnata o declaratie politica (Declaratia de la Snagov) de catre liderii
partidelor parlamentare, presedintii celor doua Camere ale Parlamentului,
presedintele Romaniei si presedintele Comisiei de elaborare a
Strategiei590. Cele doua documente au fost inaintate presedintiei franceze
a Uniunii Europene, impreuna cu cererea oficiala de aderare a Romaniei
la Comunitatile Europene, si prezentate apoi Consiliului European de la
Cannes din 26-27 iunie 1995.
La 28 iunie 1995, Parlamentul Romaniei adopta hotararea
privind constituirea Comisiei parlamentare pentru integrare europeana.
Aceasta Comisie va reprezenta Parlamentul Romaniei la Parlamentul
European si in cadrul Comitetului Parlamentar Mixt Romania-Uniunea
Europeana si a functionat pana la aderarea Romaniei ca membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene.
589 Istoria politicii externe romanesti, op. cit., p. 696-697.
590 Declaratia este semnata de: Ion Iliescu, presedintele Romaniei;
Nicolae Vacaroiu, primul-ministru; Oliviu Gherman, presedintele Senatului;
Adrian Nastase, presedintele Camerei Deputatilor; Petre Roman, Partidul
Democrat; Gabriel Tepelea, Partidul National Taranesc Crestin Democrat;
Gheorghe Funar, Partidul Unitatii Nationale Romane; Bla Mark, Uniunea
Democrata a Maghiarilor din Romania; Corneliu Vadim Tudor, Partidul
Romania Mare; Ilie Verdet, Partidul Socialist al Muncii; Horia Rusu, Partidul

Liberal `93; Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat Roman; Niculae Cerveni,
Partidul National Liberal - Conventia Democratica; Victor Surdu, Partidul
Democrat Agrar din Romania; Otto Weber, Partidul Ecologist Roman; Tudorel
Postolache, presedintele Comisiei pentru elaborarea Strategiei nationale de
pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.
Declaratia de la Snagov a asezat procesul reedificarii nationale pe
baza estimarii realitatilor interne si a evolutiilor europene. Ea exprima fara
echivoc hotararea fortelor politice romanesti de a realiza, intr-o viziune
unitara si integratoare, atat tranzitia catre o societate democratica, spre
economia de piata, cat si integrarea europeana591. Semnatarii Declaratiei
sustineau concluzia Comisiei conform careia, prin eforturi perseverente,
exista premise ca la orizontul anului 2000, alaturi de alte tari asociate,
Romania sa dispuna de capacitatea de a indeplini conditiile de aderare.
Uniunea Europeana reprezinta o destinatie finala si un miraj
pentru cei mai multi romani, si nu numai pentru ei. Obiectivul integrarii
europene inregistreaza in Romania cel mai mare sprijin popular din
statele Europei Centrale si de Est. Se spera ca, astfel, vor fi rezolvate cele
mai importante probleme economice si sociale ale societatii romanesti.
Desigur, aderarea la Uniunea Europeana nu duce automat la dezvoltarea
economica, in general la progresul societatii romanesti. Decisive sunt
eforturile creatoare ale romanilor, dorinta lor de afirmare, stimulate de
superioritatea civilizatiei Europei occidentale.
intarzierea aderarii Romaniei la Uniunea Europeana s-a datorat,
inainte de toate, unor ratiuni politice, economice si tehnice. in iulie 1997,
Comisia Europeana a recomandat Consiliului European sa nu inceapa
tratativele cu autoritatile de la Bucuresti, hotarare adoptata la reuniunea la
nivel inalt de la Luxemburg, din decembrie acelasi an.
Liderii europeni au inceput sa acorde o mai mare importanta
Europei de Sud-Est, inclusiv Romaniei, in contextul crizei din Kosovo,
care a relevat necesitatea unei abordari pe termen lung a surselor
conflictuale. Tratativele de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana au
inceput in 2000, cand Romania a deschis 9 capitole de negociere si a
incheiat 6 dintre acestea. in iunie 2002, Romania avea deja deschise 26 de
capitole de negociere, dintre care 12 capitole erau provizoriu inchise.
La summit-ul Consiliului European de la Nisa, din
7-11 decembrie 2000, este semnata Carta Europeana a Drepturilor
Fundamentale si se adopta Tratatul privind extinderea U.E. si accelerarea
reformarii institutiilor europene. Se realizeaza progrese in domeniile
591 Mircea Nicolaescu, Romania si Uniunea Europeana, in Integrarea
europeana, prioritate in politica externa a Romaniei, Coordonator Valentin
Lipatti, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1996, p. 41.
componentei Comisiei Europene, ponderii voturilor in Consiliul U.E.,
extinderii votului cu majoritate calificata, aplicarii cooperarii consolidate.
Tratatul de la Nisa desfiinteaza dreptul de veto al statelor membre in
domenii ce tin de politicile comune, de justitie si afaceri interne, acest lucru
eliminand o parte din blocajele specifice in cazurile in care unele state

doreau o cooperare sectoriala sporita. Doar domeniul politicii externe si de

securitate comuna ramane preponderent interguvernamental. Consiliul
aproba, de asemenea, agenda sociala europeana, evalueaza procesul de
cercetare european, coordonarea planurilor economice, siguranta si
sanatatea consumatorului, siguranta maritima, protectia mediului, serviciile
de interes general, libertatea, securitatea si justitia, cultura, relatiile externe.
Delegatia Romaniei participanta la summit-ul de la Nisa, condusa
de presedintele Emil Constantinescu, a sustinut propunerea ca fiecare stat
membru al U.E. sa dispuna de un comisar european, sa se introduca dubla
majoritate in ponderea voturilor din Consiliul Uniunii Europene si sa se
extinda domeniile de utilizare a voturilor cu majoritate calificata. De
asemenea, s-a aratat ca diplomatia romana prefera expresia "Europa unita
a natiunilor" fata de "Statele Unite ale Europei".
intr-un discurs rostit la 25 aprilie 2001 in fata Camerelor reunite
ale Parlamentului Romaniei, comisarul european pentru extindere, Gnter
Verheugen, exprimand angajamentul Comisiei Europene de a sprijini
eforturile Romaniei de a se alatura Uniunii Europene, sublinia: "Drumul
spre obtinerea calitatii de membru al U.E. este indiscutabil deschis pentru
Romania. Momentul aderarii va depinde de eforturile Romaniei, de
rapiditatea procesului de pregatire."592
La 9 decembrie 2003, ministrul integrarii europene, Alexandru
Farcas, si Vasile Puscas, negociatorul-sef al Romaniei cu U.E., au o
intrevedere, la Bruxelles, cu Gnter Verheugen, in scopul analizarii
Planului de prioritati in procesul de pregatire a Romaniei pentru aderarea
la Uniunea Europeana, in perioada decembrie 2003-decembrie 2004, si a
masurilor pentru accelerarea negocierilor de aderare.
Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, din 12-13
decembrie 2003, adopta Strategia Europeana de securitate - O Europa
mai sigura intr-o lume mai buna. Consiliul European releva "continuitatea
si ireversibilitatea procesului de extindere a Uniunii Europene cu Romania
592 Guvernul Romaniei, Ministerul Integrarii Europene, Info 2, 2001, p. 4.
si cu Bulgaria ca parti integrante ale acesteia. in acelasi timp, este stabilit
calendarul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana - finalizarea
negocierilor in 2004, semnarea Tratatului de Aderare cat mai curand posibil
in 2005 si aderarea efectiva la Uniunea Europeana in ianuarie 2007."
Parlamentul European dezbate, la 10-11 martie 2004, Raportul
asupra progreselor realizate de Romania, intocmit de baroana Emma
Nicholson si adoptat de Comisia de Politica Externa. Raportul sublinia ca
aderarea Romaniei la U.E. in 2007 este conditionata de luarea, de catre
autoritatile de la Bucuresti, a masurilor anticoruptie, de asigurare a
independentei justitiei, a libertatii presei, de incetare a controlului
economic asupra mass-media, de incetare a abuzurilor politiei. in plan
economic, Raportul afirma ca Romania se apropie de statutul de
economie de piata functionala. Parlamentul European adopta cu 374 de
voturi pentru, 10 impotriva si 29 de abtineri Raportul Nicholson, care
conditiona finalizarea negocierilor in 2004 si aderarea in 2007 de

aplicarea recomandarilor cuprinse in acest document.

La 1 mai 2004 intra in vigoare Tratatul de Aderare, prin care
Uniunea Europeana realizeaza cea mai mare largire din intreaga sa
istorie. Un numar de zece state, avand mai mult de 100 de milioane de
locuitori, adera la UE: Cipru, Republica Ceha, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Romaniei si
Bulgariei li se cere sa depuna ultimele eforturi necesare pentru a fi in
masura sa respecte criteriile de aderare.
La summit-ul Consiliului European de la Bruxelles, din
17-18 iunie 2004, la care se adopta oficial proiectul Tratatului
Constitutional, s-a reconfirmat calendarul integrarii europene, care prevedea
semnarea Tratatului de Aderare cu Romania si Bulgaria in 2005, cele
doua state fiind considerate parti integrante ale procesului de extindere.
Consiliul European remarca progresele realizate de Romania in pregatirea
aderarii si recomanda autoritatilor de la Bucuresti intensificarea eforturilor
pentru imbunatatirea capacitatii administrative, a reformei in justitie si
continuarea reformelor economice si a celor structurale. Consiliul European
afirma ca principiile directoare care au stat la baza negocierilor de aderare
cu cele zece state ce s-au alaturat U.E. la 1 mai 2004 se aplica, de
asemenea, Romaniei si Bulgariei.
La 6 octombrie 2004, Comisia Europeana da publicitatii Raportul
periodic de tara privind progresele realizate de Romania in 2004 in
pregatirea pentru aderarea la Uniunea Europeana, expus in cadrul
conferintei presedintilor partidelor politice din Parlamentul European.
Comisia Europeana recomanda incheierea negocierilor pana la sfarsitul
anului 2004; se facea insa referire la faptul ca Romania indeplineste
criteriul de economie de piata functionala, dar tara noastra era criticata
pentru fenomene de coruptie, presiuni politice asupra actului de justitie si
ingradirea libertatii presei. Romania va fi monitorizata in urmatorii doi ani
in privinta acestor probleme, fiind posibila - se arata in Raport - amanarea
cu un an a integrarii in Uniunea Europeana, in cazul nerezolvarii lor.
XII.5.1. Tratatul de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana.
La 13 aprilie 2005, Parlamentul European aproba aderarea Romaniei si a
Bulgariei la Uniunea Europeana. Rezolutia referitoare la aderarea
Romaniei la Uniunea Europeana in anul 2007 este aprobata cu 497 voturi
pentru, 93 impotriva si 71 de abtineri. A urmat, la 25 aprilie 2005, in
Luxemburg, ceremonia oficiala desfasurata la Abatia de la Neumnster,
in cadrul careia presedintele Romaniei, Traian Basescu, impreuna cu
primul-ministru, Calin Popescu-Tariceanu, ministrul afacerilor externe,
Mihai Razvan Ungureanu, si negociatorul-sef al Romaniei la U.E.,
Leonard Orban, semneaza Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana,
alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre ale U.E.: Regatul
Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala
Germania, Republica Estonia, Republica Elena, Regatul Spaniei,
Republica Franceza, Irlanda, Republica Italiana, Republica Cipru,
Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului,

Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica

Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia,
Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al
Marii Britanii si al Irlandei de Nord593. Cu acest prilej, seful statului
roman rosteste un discurs in care sublinia: "Pentru noi, calitatea de
membru al U.E. va reprezenta indeplinirea unui vis mai vechi de o
jumatate de secol, de a depasi toate barierele si de deveni parte a
comunitatii europene de valori, prosperitate si securitate. Fara indoiala,
integrarea in Uniune va reprezenta unul din cele mai importante momente
593 "Monitorul Oficial" nr. 465 publica, la 1 iunie 2005, Tratatul de
Aderare a Republicii Bulgaria si a Romaniei la U.E., precum si Decretul
nr. 465 privind promulgarea Legii pentru ratificarea Tratatului.
in lunga istorie europeana a Romaniei." in incheiere, seful statului roman
a reiterat multumirile adresate Comisiei Europene, statelor membre si
Parlamentului European pentru asistenta constanta si indrumarea acordate
Romaniei in pregatirea aderarii. "Evenimentul de azi - arata presedintele
Basescu - a fost posibil numai cu asistenta constanta si indrumarea
primite din partea Uniunii, pe tot parcursul procesului care ne-a dus la
acest moment aniversar. in ceea ce ne priveste, va pot asigura ca vom
face toate eforturile pentru indeplinirea angajamentelor. Vom continua
pregatirile cu energie si hotarare. Nu avem nici o intentie sa ratam
intalnirea din 2007."594
Declaratia Parlamentului Romaniei, adoptata la 27 aprilie 2005,
saluta semnarea Tratatului de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana,
moment istoric de exceptie pentru natiunea romana. Semnarea Tratatului
de Aderare reprezinta - se arata in Declaratie - un eveniment politic de
maxima importanta, care pune capat unei dramatice mosteniri si deschide
oportunitati fara precedent pentru afirmarea rolului important al Romaniei
in edificarea Europei unite, fondata pe principiile libertatii, dezvoltarii
durabile, tolerantei si respectului demnitatii umane. Parlamentul
Romaniei exprima intreaga sa recunostinta poporului roman, ale carui
eforturi si sacrificii imense au facut posibila transformarea in realitate a
visului european, mentinut in permanenta viu mai mult de jumatate de
secol. Totodata, Parlamentul Romaniei releva sprijinul constant si crucial
acordat de partidele politice, de institutiile statului, de societatea civila, de
mass-media, de societatea romaneasca in ansamblul sau, pe parcursul
celor 15 ani de la demararea procesului de integrare si pana la semnarea
Tratatului de Aderare."595
Tratatul de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana este
comun cu cel de aderare a Bulgariei si constituie rezultatul integral al
procesului de negociere a celor 31 de capitole. Acest Tratat a fost elaborat
pe baza acelorasi principii si dupa aceeasi metoda de lucru utilizata la
redactarea Tratatului de Aderare a celor zece noi state membre primite in
2004 de Uniunea Europeana.
594 Romania - Uniunea Europeana. Cronologie 1989-2005,
Coordonator Mihail E. Ionescu, Editura Militara, Bucuresti, 2006,

p. 404-405.
595 Ibidem, Anexa nr. 26, p. 598.
Partile generale ale Tratatului consacra aderarea Romaniei si a
Bulgariei la Uniunea Europeana, precum si faptul ca, prin aderare, cele
doua state devin parte la Tratatul de instituire a Constitutiei pentru
Europa, in conditiile reglementate prin Protocolul anexa.
De asemenea, se precizeaza data intrarii in vigoare a Tratatului 1 ianuarie 2007, precum si faptul ca acesta va fi ratificat de partile
contractante, conform procedurilor interne, urmand ca instrumentele de
ratificare sa fie depuse pana la 31 decembrie 2006. Conform clauzei
finale, daca unul din cele doua state nu depune instrumentul de ratificare
pana la aceasta data, Tratatul va intra in vigoare pentru celalalt stat.
Partea I a Tratatului (Principiile) contine definitii si prevederi
privind caracterul obligatoriu pentru Romania si Bulgaria al tratatelor
fundamentale si al actelor adoptate de institutiile comunitare si de Banca
Centrala Europeana anterior aderarii celor doua state la Uniunea
Europeana. Romania si Bulgaria au obligatia de a modifica, pana la data
aderarii, tratatele incheiate cu state terte care sunt incompatibile cu
dreptul comunitar. in caz contrar, aceste tratate vor fi denuntate. De
asemenea, Romania si Bulgaria vor participa in cadrul Uniunii
Economice si Monetare, de la data aderarii, fiind considerate state cu
derogare de la adoptarea monedei unice, conform articolului 122 al
Tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene.
Partea a II-a a Tratatului contine prevederile institutionale, respectiv
participarea Romaniei si Bulgariei la institutiile Uniunii Europene:
Romania va avea 35 de locuri in Parlamentul European, pentru
perioada 2007-2009. Dupa aceasta data, numarul locurilor in Parlamentul
European va fi stabilit prin decizie a Consiliului European.
Romania va avea 14 voturi in Consiliul Uniunii Europene.
Romania are dreptul la un judecator la Curtea de Justitie a
Uniunii Europene si unul la Tribunalul de Prima Instanta. Mandatul este
de sase ani. La fiecare trei ani se vor schimba, alternativ, treisprezece sau
paisprezece judecatori.
Romania va avea 15 membri in Comitetul Economic si Social
si 15 membri in Comitetul Regiunilor.
Romania are dreptul de a numi membri in Comitetul Director al
Bancii de Investitii, precum si in Comitetul Stiintific si Tehnic prevazut
de Tratatul EURATOM.
Limba romana si limba bulgara devin limbi oficiale ale Uniunii
Europene.
Partea a III-a (Prevederile permanente) stipuleaza acceptarea
masurilor negociate permanente (prevazute intr-o anexa), cuprinde
referirea la mecanismul efectuarii adaptarilor tehnice ale acquis-ului
adoptat pana la 1 octombrie 2004 (cut-off date).
Dintre adaptarile tehnice pot fi mentionate: etichetarea produselor
electrice si electronice; lista de specii de plante si animale protejate

in Romania; calificari, lista profesiunilor liberale si a institutiilor de

invatamant care au eliberat diplome in acest sens; lista punctelor de frontiera;
lista aeroporturilor internationale; lista produselor chimice periculoase;
traducerea in limba romana a tuturor termenilor de specialitate in
diverse domenii (exemplu: societati pe actiuni, societati in nume colectiv,
societati in comandita simpla, societati in comandita pe actiuni, societati
cu raspundere limitata, taxa de drum, autostrazi, drumuri nationale,
drumuri judetene, drumuri comunale etc); lista statelor carora Romania le
solicita viza si diferitele categorii de viza; lista institutiilor din Romania
participante la procesul de achizitii publice.
Partea a IV-a (Prevederile temporare) se refera la masurile
tranzitorii convenite in cadrul negocierilor (continute in anexa), prevederile
institutionale si prevederile financiare cu caracter temporar.
Potrivit prevederilor institutionale cu caracter temporar, Romania
are obligatia de a desfasura alegeri pentru Parlamentul European "nu mai
tarziu de 31 decembrie 2007".
Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, Romania
va contribui la capitalul subscris Bancii Europene de Investitii cu
42,3 milioane de euro. Contributia Romaniei la Fondul de Cercetare
pentru Carbune si Otel este de 28,88 milioane de euro.
De asemenea, in perioada de tranzitie, Romania va beneficia de
Facilitatea Schengen, avand ca scop finantarea actiunilor desfasurate la
frontiera externa in vederea implementarii acquis-ului Schengen, precum
si de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility), avand ca
scop imbunatatirea acestora. Alocarile pentru Romania vor fi de:
297,2 milioane de euro in 2007;
131,8 milioane de euro in 2008;
130,8 milioane de euro in 2009.
Se stipuleaza gestionarea de catre agentiile de implementare a
fondurilor din cadrul asistentei de preaderare, acordata prin programul
PHARE, programul PHARE-CBC (Cross-border cooeration), programul
ISPA, programul SAPARD si Facilitatea pentru perioada de tranzitie.
Suma totala a alocarilor pentru actiuni structurale in perioada
2007-2009 va fi de:
1.399 milioane de euro in 2007;
1.972 milioane de euro in 2008;
2.603 milioane de euro in 2009.
Partea a IV-a contine, ca si in cazul celor zece state care au aderat
la Uniunea Europeana, la 1 mai 2004, trei clauze generale de salvgardare
referitoare la Piata Comuna596, Piata Interna597, Justitie si Afaceri
Interne598.
Fata de Tratatul celor zece state candidate, in cazul Romaniei si
al Bulgariei se prevedea posibilitatea aplicarii unei clauze de amanare a
aderarii. Consiliul European, prin vot in unanimitate, la recomandarea
Comisiei Europene, putea adopta decizia de amanare a datei aderarii cu
un an, pana la 1 ianuarie 2008, daca in urma monitorizarii Comisiei se

constata ca stadiul pregatirii si implementarii acquis-ului de catre cele

doua state demonstreaza pregatirea insuficienta a acestora pentru a deveni
membre ale Uniunii.
Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptarile institutionale)
cuprinde dispozitii privind adaptarile institutionale care sunt necesare in
596 Daca pana la sfarsitul a trei ani de la aderare, vor aparea dificultati
grave si persistente intr-un anumit sector economic, sau care ar putea deteriora
situatia economica intr-un anumit domeniu, Romania sau Bulgaria pot solicita
Comisiei Europene autorizatia de a lua masuri de protectie pentru a ameliora
situatia creata si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune.
597 Daca in primii trei ani de la aderare, Romania si Bulgaria nu isi
indeplinesc angajamentele asumate in cadrul negocierilor, periclitand astfel
functionarea Pietei Interne, Comisia Europeana, din proprie initiativa, sau la
solicitarea unui stat membru, poate sa ia masurile necesare pentru remedierea
acestei situatii. Aceasta clauza poate fi invocata si inaintea aderarii celor doua state.
598 Daca in Romania si Bulgaria exista intarzieri cu privire la
implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoasterea mutuala in
domeniul civil si penal, Comisia Europeana, din proprie initiativa sau la solicitarea
unui stat membru, poate, pana la sfarsitul a trei ani de la intrarea in vigoare a
Tratatului, sa ia masurile necesare si sa specifice conditiile de aplicare a acestora.
urma aderarii Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana. Se prevede
obligatia Romaniei si a Bulgariei de a adopta toate masurile necesare
pentru a se conforma, la data aderarii, directivelor si deciziilor adoptate de
institutiile Uniunii Europene. Aceste masuri includ si obligatia de a opera
masuri legislative interne necesare. Fata de Tratatul celor zece, s-a
introdus in plus obligatia vechilor state membre de a lua masurile
necesare pentru a modifica legislatia lor interna, acolo unde aceste
modificari au fost impuse de adaptarile actelor comunitare ca urmare a
aderarii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana.
XII.6. Semnificatia integrarii europene a Romaniei
Dupa semnarea Tratatului de Aderare, Romania a facut in
continuare obiectul unui regim strict de monitorizare. Motivatia rezida
intr-o anumita neincredere in capacitatea statului roman de a-si onora
angajamentele la termenele stabilite dupa aderare.
in cursul anului 2006, Romania a depus eforturi insemnate pentru
a rezolva problemele, restantele semnalate in Raportul de tara din 2005,
precum: reforma justitiei, securizarea frontierelor sau crearea agentiilor de
plati din agricultura. Concomitent, Bucurestiul a dus un adevarat maraton
diplomatic pentru ratificarea la timp a Tratatului de Aderare al Romaniei de
catre toate statele membre ale U.E. si pentru obtinerea unor rapoarte
intermediare pozitive, care sa poata sa faca posibila aderarea la 1 ianuarie
2007. Drumul parcurs a fost incununat de succes.
Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a insemnat realizarea
unui ansamblu de acomodari obligatorii ale intregului angrenaj social,
economic si politic al tarilor candidate. "Aderarea va avea loc de indata ce
tara asociata respectiva va fi in masura sa-si asume obligatiile ce decurg

din aderarea sa, indeplinind conditiile economice si politice cerute",

preciza Decizia Consiliului European, din decembrie 1994, de la Essen.
in sinteza, pana la orizontul anului 2000, Romania si toate celelalte state
asociate erau chemate sa realizeze: compatibilitatea de sistem politic si
economic cu statele Uniunii Europene; armonizarea legislatiei cu acea
parte a acquis-ului comunitar care priveste piata interna; ajustarea
structurala, in care costurile se resimt pe termen scurt, iar avantajele se
manifesta pe termen mediu si lung; reorientarea intregii structuri fizice,
sociale si pentru protectia mediului catre spatiul european599.
Uniunea Europeana este o asociatie de state caracterizata prin
grade diferite de integrare. Obiectivul sau declarat il constituie realizarea
unei "uniuni din ce in ce mai stranse" intre membrii sai, o formula care
acopera perspective diferite, de la federalism la confederatie.
Fundamentul sau il reprezinta dezvoltarea cooperarii functionale intre
state si cedarea de suveranitate, care se extinde de la un domeniu la
celalalt, incepand cu realizarea, in 1951, a Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului, proces continuat prin instituirea Comunitatii
Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice
(Euratomului) in 1958, a Actului Unic European in 1987, care a dus la
Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992 si
intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Chiar daca nu avea personalitate
juridica internationala, Uniunea Europeana aparea ca o entitate politica cu
vocatie federala. "Identificarea politica si juridica a U.E. demonstreaza ca
aceasta constructie europeana continua, reprezentand un imens camp de
experimente si avandu-si scopul final in intensificarea relatiilor de
solidaritate si integrare intre popoare si state."600
Perioada anilor 2000-2004 se caracterizeaza prin transformarea
"constructiei comunitare dintr-una functional-sectoriala intr-una federalistinterguvernamentala", trecandu-se "de la o integrare politica
implicita spre una explicita si de la aceasta spre o federatie de state-natiuni"
601.
Uniunea Europeana a devenit o organizatie suprastatala cu
aspiratii de tip federalist, desi structurile sale institutionale cunosc inca
multe dificultati in functionare, iar integrarea statelor membre, mai ales in
unele domenii ce tin eminamente de suveranitatea nationala, este inca
pusa sub semnul intrebarii. in schimb, ordinea juridica a Uniunii
Europene, instituita prin tratatele fondatoare si cele modificatoare, se
dovedeste a fi un instrument eficient pentru realizarea obiectivelor
599 Ibidem, p. 52-53.
600 Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana de la economic la
politic, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005, p. 219.
601 Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana de la national la
federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005, p. 11.
acesteia. Anii 2003-2004 au fost marcati de negocierea Tratatului
Constitutional, "o premiera in relatiile internationale"602.
in Romania dezbaterile privind Tratatul instituind o Constitutie

pentru Europa si consecintele acestuia s-au desfasurat in cadrul unui

Forum constitutional initiat in anul 2002 de Camera Deputatilor in
parteneriat cu Asociatia Pro-Democratia. Au avut loc numeroase
conferinte, consultari, Work-shop-uri (ateliere de lucru) la care au luat
parte diferite componente ale societatii civile (O.N.G.-uri, sindicate,
patronate, mass-media etc.), reprezentand atat materializarea conceptului
de democratie participativa, cat si o premiera pentru Romania, inspirata
de practicile europene de consultare a cetatenilor in legatura cu deciziile
politice fundamentale603.
Ideile referitoare la eventualele modificari ce urmau sa fie aduse
Constitutiei Romaniei au fost din cele mai diverse si au abordat aproape
toate aspectele organizarii statale, fiind concretizate in 13.108 propuneri
care priveau: drepturile, libertatile si obligatiile cetateanului; relatiile
dintre cetatean si autoritati, insistandu-se asupra obligatiilor statului fata
de cetatenii sai; reglementarea problemei proprietatii: implicatiile
integrarii Romaniei in structurile euroatlantice asupra conceptului de
suveranitate a statului; independenta puterii judecatoresti, autonomia
locala; relatiile dintre autoritatile centrale si cele locale; structura
Parlamentului - atributiile celor doua camere, principala functie a
Parlamentului - controlul parlamentar asupra guvernului; prerogativele
prezidentiale si desemnarea presedintelui Romaniei; functionarea
economica a statului s.a.
Concluziile Forumului au fost preluate de catre Comisia pentru
elaborarea propunerii privind revizuirea Constitutiei, facand obiectul
Anexei a II-a a Proiectului de revizuire. in total, in Propunerea legislativa
de revizuire a Constitutiei, in forma adoptata de Camera Deputatilor la
602 Mihai V, Zodian, Coordonate ale politicii externe si de securitate
promovate de Romania, in Lumea 2005. Enciclopedie politica si militara (Studii
strategice si de securitate), Coordonatori Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucuresti, 2005, p. 222223.
603 Sanda Cinca, Reforma Constitutionala din Romania in perspectiva
integrarii euroatlantice, in Romania si integrarea euroatlantica, op. cit.,
p.81-82.
30 iunie 2003, se regasesc un numar de 21 de propuneri, rezultate din
Raportul final al Forumului constitutional.
Modificarea Constitutiei viza transformari in raportul dintre
institutiile politice, dar si redefinirea suveranitatii in contextul extinderii
N.A.T.O. si al integrarii europene, in scopul unei mai bune structurari
economice si sociale a perspectivei constitutionale604.
La finalizarea textului de modificare a Constitutiei Romaniei605
din 199185, s-a tinut seama atat de recomandarile Comisiei de la Venetia
din perioada 2002-2003, cat si de dezbaterile care au avut loc in cadrul
"Conventiei privind viitorul Europei", care la acel moment se aflau in
plina desfasurare si care s-au finalizat cu Proiectul de Tratat al noii
Constitutii a Europei.

Tratatul Constitutional, aprobat de Conferinta interguvernamentala

de la Roma din 18 iunie 2004, reflecta "constitutionalizarea explicita
a constructiei politicii europene. Pentru a deveni insa si valabil, ramane sa
fie si ratificat, ceea ce nu este chiar un galop de sanatate, asa cum a
dovedit-o rezultatul negativ al referendumurilor din Franta si Olanda."606
Foarte important este ca Tratatul Constitutional reuseste sa defineasca un
nou cadru politic si sa asigure o noua perceptie a Europei, ceea ca va
permite o si mai mare aprofundare a procesului comunitar607.
Principalele consecinte juridice pe care le presupune integrarea
Romaniei in structurile europene sunt: abandonarea competentei suverane
de a legifera in domeniile care devin de competenta comunitara; renuntarea,
in privinta izvoarelor dreptului comunitar, la procedeul receptarii
prin lege a normelor internationale in dreptul intern; modificarea structurii
dreptului intern prin integrarea componentei comunitare, superioare
tuturor normelor de drept intern, inclusiv a normelor constitutionale cu
604 Cristian Parvulescu, Reforma constitutionala - asteptari si
(re)constructie politica, in Forumul constitutional - Raport Final, Bucuresti,
2003, p. 27.
605 Cristian Ionescu, Constitutia Romaniei. Legea de revizuire a
Constitutiei, comentata si adnotata cu dezbateri parlamentare, Editura All Beck,
Bucuresti, 2003, p. 306-307.
606 Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana de la national la
federal, op. cit., p. 301.
607 Ibidem, p. 332.
toate consecintele pe care aceasta le implica608. in acest sens, Constitutia
Romaniei din 1991 a fost revizuita in 2003, fiind adaptata aderarii la
N.A.T.O. si la Uniunea Europeana. S-a introdus o sectiune noua, ale carei
prevederi cuprind permisiunea, pe de o parte, de a se efectua transferul de
puteri suverane in favoarea Uniunii Europene si, pe de alta parte, de a se
asigura eficienta dreptului comunitar in modalitatea conturata prin
deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene.
Astfel, titlul VI - Integrarea euroatlantica - din Constitutia
Romaniei revizuita subliniaza: "Ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari
comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare"609.
in cadrul procesului de integrare europeana, competentele
suverane ale statului sunt supuse unei duble actiuni: transferuri de
suveranitate atat in favoarea Uniunii Europene, cat si in favoarea
comunitatilor locale. Aderarea la Uniunea Europeana va avea ca efect
transmiterea anumitor atributii exercitate de catre presedinte, parlament
sau guvern catre institutiile europene. Astfel, actele normative generalobligatorii
nu se vor emite in mod exclusiv la Bucuresti. "Pana cand statul
nu renunta la directa sa subordonare fata de dreptul international, el isi
pastreaza statalitatea suverana. Prin urmare, oricat de largi ar fi
competentele suverane transferate de statele membre catre Uniunea

Europeana, aceste transferuri nu lezeaza calitatea lor de state

suverane"610.
Integrandu-se in Uniunea Europeana, Romania are menirea de a
contribui la constructia unor finalitati economico-sociale si spiritualculturale
convergente Europei contemporane. Romanii sunt chemati sa
realizeze conjunctia spiritului romanesc cu cel european, sa depaseasca
ceea ce vine din straturile profunde ale unui alt tip de civilizatie, sa se
alinieze "nu numai la standardele administrative, institutionale, politice si
608 E. Forika, B. Petrea, Suveranitate nationala si/sau integrare
europeana? Despre o cursa lunga cu multi participanti mai vechi sau mai noi, in
"Studii Internationale", nr. 7, 2002, p. 125.
609 Constitutia Romaniei, Bucuresti, 2003, p. 84.
610 Ioan Codrut Lucinescu, Suveranitatea nationala a Romaniei in
contextul integrarii europene, in Romania si integrarea euroatlantica,
op. cit., p. 126, 127, 132.
juridice europene, dar si la felul de a gandi si de a percepe existenta
omului european contemporan"611.
"Prin pozitia sa geostrategica, prin potentialul sau economic si
uman, prin valoroasa zestre culturala originala, Romania poate indeplini
un rol insemnat in noua constructie europeana, aflata in proces ireversibil
de extindere si perfectionare institutionala. Aceasta creeaza importante
obligatii si raspunderi, chemate sa satisfaca exigentele si logica integrarii,
indeosebi prin asigurarea consistentei, continuitatii si consecventei
programelor de reforma in toate domeniile, care sa conduca la cresterea
continua a calitatii vietii populatiei - criteriu suprem al intregului demers
national al integrarii"612.
XII.6.1. 1 ianuarie 2007 - momentul istoric al aderarii Romaniei
la Uniunea Europeana. La 26 septembrie 2006, presedintele Comisiei
Europene, Jose Manuel Durrao Barroso, a anuntat oficial, la Strasbourg,
ca Romania si Bulgaria vor fi primite in Uniunea Europeana la 1 ianuarie
2007, concluzia Comisiei fiind aceea ca ambele tari isi pot asuma
drepturile si obligatiile de membre ale Uniunii Europene. Barroso a
adaugat ca aderarea celor doua tari "va marca o realizare istorica incheierea celui de-al cincilea val de extindere a Uniunii Europene",
initiat in mai 2004. Se crea astfel un bloc comunitar cu o populatie de
aproape 500 de milioane locuitori, mai mult decat cea a S.U.A., in care
traiesc circa 300 de milioane de persoane. Daca se raporteaza, insa,
rezultatele economice la populatie, produsul intern brut pe locuitor este
mult mai mic in Uniunea Europeana fata de Statele Unite, ceea ce arata ca
batranul continent a ramas in urma la capitolul productivitate.
Raportul final al Comisiei Europene privind strategia extinderii,
prezentat la 8 octombrie 2006, la Bruxelles, de comisarul european pentru
extindere, Olli Rehn, reafirma ca Romania si Bulgaria vor fi in pozitia de
a-si asuma drepturile si obligatiile in cadrul Uniunii Europene incepand
cu 1 ianuarie 2007, ca urmare a progreselor realizate. Un paragraf al
documentului sublinia laconic ca guvernele de la Bucuresti si Sofia

611 Damian Hurezeanu, Determinari cultural-spirituale ale procesului

de integrare in Uniunea Europeana, in "Opinia Nationala", nr. 387
din 23 februarie 2004.
612 Aurelian Bondrea, Romania la inceputul secolului XXI. Starea
natiunii 2004, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004, p. 113.
trebuie sa-si indeplineasca angajamentele asumate si dupa momentul
aderarii, in domeniile justitiei, luptei impotriva coruptiei si reformei din
administratie; in caz contrar, s-ar putea recurge la clauze de salvgardare.
De altfel, aceasta formulare, identica cu aceea din raportul Comisiei
Europene din 26 septembrie 2006, a fost introdusa in ultimul moment, ca
raspuns indirect la cererea cancelarului Germaniei, Angela Merkel, care
solicitase o reconfirmare a progreselor Romaniei. De altfel, Germania a fost
ultimul stat comunitar care a ratificat Tratatul de aderare a Romaniei la
Uniunea Europeana. La 24 noiembrie 2006, Bundesratul, Camera
Superioara a Parlamentului Germaniei, a adoptat, cu unanimitate de voturi,
Legea privind ratificarea Tratatului, definitivandu-se astfel procedurile fara
de care Romania nu ar fi putut deveni membru al Uniunii Europene.
Presedintele Comisiei Europene a relevat in plenul Parlamentului
de la Strasbourg ca, dupa Romania si Bulgaria, extinderea europeana va fi
temporar sistata. Uniunea Europeana nu va mai primi noi membri pana ce
nu va fi adoptat Tratatul Constitutional, menit sa reglementeze modul de
functionare al unei Europe cu mai mult de 27 de membri.
Summit-ul sefilor de stat si de guvern din 14 si 15 decembrie
2006 de la Bruxelles a adoptat decizia oficiala de intrare a Romaniei si a
Bulgariei pe poarta Uniunii Europene. Documentul final al reuniunii
consemna: "Consiliul European ureaza un calduros bun venit Romaniei
si Bulgariei ca membri ai Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007".
Aderarea Romaniei si Bulgariei la Uniunea Europeana poate fi
apreciata ca o corectare a unei greseli istorice comise de marile puteri occidentale
la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, care au permis ocuparea
Europei de Est de catre Uniunea Sovietica si ridicarea "Cortinei de
Fier".
Premierul finlandez Matti Vanhanen, a carui tara asigura, in
decembrie 2006, presedintia Uniunii Europene, a declarat la sfarsitul
reuniunii din 14-15 decembrie ca au fost schitate cele mai bune cai pentru
a se asigura ca "viitoarele extinderi vor reprezenta de asemenea un
succes". De fapt, Consiliul European nu a luat nici un fel de decizii
concrete, nici in privinta relansarii Tratatului Constitutional, nici in cea a
viitoarelor extinderi. Documentul final al reuniunii de la Bruxelles anunta
doar ca presedintia germana va putea prezenta, in prima jumatate a
anului 2007, "concluzii ale consultarilor cu statele membre" asupra
deblocarii Tratatului. Ca de obicei, divizati in aceasta privinta, liderii
Uniunii Europene au convenit ca trebuie recuperate acele parti mai
importante ale Tratatului ratificat deja de 18 state ale Uniunii Europene, si
a caror aplicare ar putea facilita procesul decizional in Europa Celor 27.
in privinta unor noi valuri de extindere, concluziile summit-ului

de la Bruxelles din decembrie 2006 reafirma ca "poarta Uniunii ramane

deschisa" si atenueaza tonul variantei propuse initial, conform careia "o
noua extindere ar depinde de capacitatea de absorbtie a Uniunii". Noilor
candidate nu li se pun in mod explicit conditii mai dure decat cele cu care
au avut de-a face Romania si Bulgaria, de exemplu, insa negocierile
pornesc de la principii mai severe, pe care oficialii europeni le-au
desprins din experienta negocierilor cu Bucurestiul si Sofia. Se stipuleaza
astfel ca "problemele dificile, precum ar fi reformele in domeniul
administratiei si justitiei si lupta impotriva coruptiei vor trebui solutionate
in primele faze ale negocierilor." Cat despre fixarea unei date pentru
aderarea unuia sau altuia dintre noii candidati - nu se mai pune aceasta
problema. Fiecare candidat va fi admis "cand va fi pregatit".
La sfarsitul lunii decembrie 2006, inalti oficiali europeni au sosit
la Bucuresti pentru a sarbatori "Revelionul integrarii Romaniei in
Uniunea Europeana". Presedintele Parlamentului European, Josep Borrell
Fontelles, comisarul pentru extindere, Olli Rehn, fostul sef al Delegatiei
Comisiei Europene la Bucuresti, Jonathan Scheele, au participat la
manifestarile organizate de autoritatile romane, in noaptea dintre ani,
pentru a marca aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. La evenimente
a participat si Frank-Walter Steinmeier, ministrul de externe al
Germaniei, tara care a preluat presedintia U.E. la inceputul anului 2007,
Ivailo Kalfin, ministrul de externe al Bulgariei, Per Stig Moller, seful
diplomatiei daneze, baroneasa Emma Nicholson si Graham Watson
liderul liberalilor democrati in Parlamentul Europei (ALDE).
in ultima zi a anului 2006, Olli Rehn a vizitat Sibiul - care, in
prima zi a anului 2007, a devenit Capitala Culturala Europeana, statut
care il imparte, in acest an, cu orasul Luxemburg.
*
Dintre semnificatiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana
notabila este aceea potrivit careia oamenii pot trece peste barierele
trecutului dureros, ale diferentelor nationale si religioase, ale decalajelor
economice, si pot convietui intr-un mediu superior de civilizatie, de
respect al valorilor.
Prin aderarea la Uniunea Europeana, se deschide o noua epoca
in istoria Romaniei. Scrutandu-si prezentul in contextul unei inevitabile
globalizari, poporul roman isi intrevede destinul intr-o Europa a secolului
XXI, unita si pasnica, democratica si prospera, intr-o noua Europa a
natiunilor libere.
BIBLIOGRAFIE
Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite. 1940-1944, vol. I si II,
Editie Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Stefan Lache, Cozia Editura - Co,
Bucuresti, 1991.
Armata romana in al doilea razboi mondial, vol. I, Eliberarea Basarabiei si a
partii de nord a Bucovinei (22 iunie - 26 iulie 1941), Coordonatori
Alesandru Dutu, Mihai Retegan, Editura Militara, Bucuresti, 1996.
Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana de la economic la politic,

Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.

Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana de la national la federal,
Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.
Betea, Lavinia, Alexandru Barladeanu despre Dej, Ceausescu si Iliescu.
Convorbiri, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 1997.
Bold, Emilian, Seftiuc, Ilie, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente si
consecinte, Institutul European, Iasi, 1998.
Bondrea, Aurelian, Romania la inceputul secolului XXI. Starea natiunii 2004,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004.
Bondrea, Aurelian, Starea natiunii 2000. Romania incotro?, vol. I, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000.
Bossy, Raoul, Amintiri din viata diplomatica (1918-1940), Volumul al II-lea,
1938-1940, Editie si indice de Stelian Neagoe, Editura Humanitas,
1993.
Bossy, Raoul, Jurnal (2 noiembrie 1940 - 9 iulie 1969), Prefata de Florin
Constantiniu, Editie ingrijita de Ion Mamina, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 2001.
Buse, Constantin, Dascalu, Nicolae, Diplomatie in vreme de razboi. De la Carta
Atlanticului la Carta O.N.U., Editura Universitatii din Bucuresti, 2000.
Buzatu, Gheorghe, Romania si Marile Puteri (1939-1947), Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2003.
Buzatu, Gheorghe, Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, vol. I,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988; vol. II, Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 1995.
Calafeteanu, Ion, Diplomatia romaneasca in Sud-Estul Europei. (martie 1938martie 1940, Editura Politica, Bucuresti, 1980.
Calafeteanu, Ion, Romani la Hitler, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
1999.
Chiper, Ion, Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Sovietizarea Romaniei. Perceptii
anglo-americane (1944-1947), Editura Iconica, Bucuresti, 1993.
Ciobanu, Mircea, Noi convorbiri cu Mihai I al Romaniei, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1992.
Constantiniu, Florin, intre Hitler si Stalin. Romania si pactul RibbentropMolotov, Editura Danubius, Bucuresti, 1991.
Constantiniu, Florin, 1941. Hitler, Stalin si Romania. Romania si geneza
operatiunii "Barbarossa", Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti,
2002.
Constantiniu, Florin, Dutu, Alesandru, Retegan, Mihai, Romania in razboi,
1941-1945. Un destin in istorie, Editura Militara, Bucuresti, 1995.
Cretzianu, Alexandru, Ocazia pierduta, Editia a doua, Institutul European, Iasi,
1998.
Dandara, Livia, Romania in viltoarea anului 1939, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1985.
Deletant, Dennis, Romania sub regimul comunist, Fundatia Academia Civica,
Bucuresti, 1997.
Denize, Eugen, Mata, Cezar, Romania comunista. Statul si propaganda.

1948-1953, Editura Cetatea de Scaun, Targoviste, 2005.

Diplomati germani la Bucuresti. 1937-1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch,
atasat la legatie, si dr. Gerhard Stelzer, consilier de legatie, Editie
ingrijita, note, indice si selectia materialului ilustrativ de Cristian
Scarlat, Editura All Educational, Bucuresti, 2001.
Dobrinescu, V.Fl., Emigratia romana din lumea anglo-saxona, Institutul
European, Iasi, 1993.
Dobrinescu, Valeriu Florin, Romania si organizarea postberlica a lumii
(1945-1947), Bucuresti, 1988.
Dutu, Alesandru, Sub povara armistitiului. Armata romana in perioada
1944-1947, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003.
Dutu, Alesandru, Modificari ale statu-quo-ului teritorial european. 1938-1941.
Preliminarii, continut si consecinte, Editura Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 2005.
Fatu, Mihai, Consens pentru salvarea nationala (septembrie 1940-august 1944),
Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1996.
Fisher Galati, Stephen, Romania in secolul al XX-lea, Institutul European, Iasi,
1998.
Funderburk, David B., Un ambasador american intre Departamentul de Stat si
dictatura comunista din Romania. 1981-1985 (Prinstripes and Reds),
traducerea Betty Funderburk, Editura Dacon, Constanta, 1994.
Gafencu, Grigore, Politica in exil: 1942-1957, Studiu introductiv si selectia
textelor de Nicolae Petrescu si Gheorghe Zamfir, Editura Oscar Print,
Bucuresti, 2000.
Gafencu, Grigore, Preliminarii la razboiul din rasarit, Editura Globus, 1996.
Gafencu, Grigore, Jurnal, iunie 1940- iulie 1942, vol. 1, Eidtie ingrijita, note si
indici de Ion Ardeleanu si Vasile Arimia.
Gheorghe, Ion, Un dictator nefericit. Maresalul Antonescu (Calea Romaniei spre
Statul satelit), Editie si studiu introductiv de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, Bucuresti, 1996.
Giurescu, Dinu C., Romania in al doilea razboi modial (1939-1945), Editura All
Educational, Bucuresti, 1999.
Giurescu, Dinu. C., Guvernarea Radescu, Editura All, Bucuresti, (1996).
Grad, Cornel, Al doilea Arbitraj de la Viena, Institutul European Iasi, 1998.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol si Maresalul Antonescu. Relatiile
germano-romane. 1938-1944, Editie si studiu biobibliografic de Stelian
Neagoe, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.
Hudita, Ioan, Jurnal politic (1 ianuarie 1940 - 6 septembrie 1940), Studiu
introductiv si note de Dan Berindei, Institutul European, Iasi, 1998.
Hudita, Ioan, Jurnal politic. 1 ianuarie - 24 august 1944, Studiu introductiv si
note de Dan Berindei, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1997.
Iliescu, Ion, Revolutia traita, Editura Redactiei Publicatiilor pentru Strainatate,
Bucuresti, 1995.
Integrarea europeana prioritate in politica externa a Romaniei, coordonator
Valentin Lipatti, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuesti, 1996.
Istoria politicii externe romanesti in date, Coordonator Ion Calafeteanu, Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 306-831.

Istoria Romaniei in date, coordonare Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 2003, p. 440-809.
Istoria romanilor, Vol. VIII, Romania intregita (1918-1940), Coordonator Ioan
Scurtu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, p. 507-626.
Lache, Stefan, Tutui, Gheorghe, La Roumanie et la Confrence de paix de Paris
(1946), Bucuresti, 1987.
Lipatti, Valentin, in transeele Europei. Amintirile unui negociator, Editura
Militara, Bucuresti, 1993.
Lungu, Corneliu Mihail, Negreanu, Ioana Alexandra, Romania in jocul Marilor
Puteri. 1939-1940. Documente 1938-1941, Editura Curtea Veche,
Bucuresti, 2000.
Mamina, Ion, Consilii de coroana, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997.
Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august 1940, Editie
Valeriu Dinu, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1991.
Marele soc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir
Tismaneanu. Despre comunism, postcomunism, democratie, Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 2004.
Misiunile lui A.I. Vasinski in Romania (Din istoria relatiilor romano-sovietice,
1944-1946). Documente secrete, Bucuresti, 1997.
Moisuc, Viorica, Diplomatia Romaniei si problema apararii suveranitatii si
independentei nationale in perioada septembrie 1938-mai 1940, Editura
Academiei, 1971.
Olteanu, Constantin, Romania, o voce distincta in Tratatul de la Varsovia,
Memorii. 1980-1985, Editura Aldo, Bucuresti, 1999.
Olteanu, Constantin, Dutu, Alesandru, Antip, Constantin, Romania si Tratatul de
la Varsovia. Istoric. Marturii. Documente. Cronologie, Editura Pro
Historia, Bucuresti, 2005.
Onisoru, Gheorghe, Instaurarea regimului comunist in Romania, Bucuresti,
2002.
Onisoru, Gheorghe, Istoria contemporana universala dupa 1945, Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2004.
Paiusan, Cristina, Ion, Narcis Dorin, Retegan, Mihai, Regimul comunist din
Romania. O cronologie politica (1945-1989), Editura Tritonic,
Bucuresti, 2002.
Paun, Nicolae, Paun, Ciprian Adrian, Ciceo, Georgiana, Albu-Comanescu, Radu,
Finalitatea Europei - Consideratii asupra proiectului institutional si
politic al Uniunii Europene, Editura Fundatiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca, 2005.
Quinlan, Paul D., Clash Over Romania. British and American Politics toward
Romania: 1938-1947, vol. II, Los Angeles, 1977.
Recueil des Documents de la Confrence de Paris, Palais du Luxembourg.
29 juillet - 15 octobre 1946.
Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice. 1937-1951, vol. II,
13 martie-15 decembrie 1939, Editie ingrijita, note, glosar si indice de
Nicolae Raus, Editura Scripta, Bucuresti, 1997.

Regele Carol al II-lea al Romaniei. insemnari zilnice 1937-1951, vol. III,

15 decembrie 1939-7 decembrie 1940, Editie ingrijita, note, glosar si
indice de Nicolae Raus, Editura Scripta, Bucuresti, 1998.
Relatiile romano-sovietice. Documente, vol II, 1935-1941, Editura Fundatiei
Culturale Romane, Bucuresti, 2003.
Retegan, Mihai, 1968. Din primavara pana in toamna. Schita de politica externa
romaneasca, Editura RAO, Bucuresti, 1998.
Romalo, Mihnea, Romania in al doilea razboi mondial (1941-1945), Editura
Vestala, Bucuresti, 2001.
Roman, Petre, Marturii provocate: convorbiri cu Elena Stefoi, Editura Paideia,
Bucuresti, 2002.
Romania in anticamera Conferintei de pace de la Paris. Documente,
Coordonator Marin Radu Mocanu, Arhivele Nationale ale Romaniei,
Bucuresti, 1996.
Romania - Marele sacrificat al celui de-al doilea razboi mondial. Documente,
vol. I (editate de Arhivele Statului), Coordonator Marian Radu Mocanu,
Bucuresti, 1994.
Romania-NATO, Cronologie 1989-2004, Coordonator Mihail E. Ionescu, Editura
Militara, Bucuresti, 2004.
Romania. Retragerea trupelor sovietice din Romania. 1958, Coordonator Ioan
Scurtu, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti, 1996.
Romania si integrarea euroatlantica, Editura Institutului de Stiinte Politice si
Relatii Internationale, Bucuresti, 2004.
Romania si integrarea europeana, Coordonatori Ana Maria Dobre, Ramona
Coman, Institutul European, Iasi, 2005.
Romania - Uniunea Europeana. Cronologie 1989-2005, Coordonator
Mihail E. Ionescu, Editura Militara, Bucuresti, 2006.
Sanatescu, Constantin, Jurnal, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.
Sbarna, Gheorghe, Parlamentul si politica externa a Romaniei. 1919-1940,
Editura Sylvi, Bucuresti, 2000.
Sbarna Gheorghe, Romanii si proiectele federale europene, Editura Sylvi,
Bucuresti, 2002.
Scurtu, Ioan, Istoria contemporana a Romaniei (1918-2005), Editura Fundatiei
Romania de Maine, Bucuresti, 2005.
Scurtu, Ioan, Revolutia Romana din Decembrie 1989 in context international,
Editura Enciclopedica, Editura Institutului Revolutiei Romane din
Decembrie 1989, Bucuresti, 2006.
Scurtu, Ioan, Buzatu Gheorghe, Istoria Romaniei in secolul XX (1918-1948),
Editura Paideia, Bucuresti, 1999.
Simion, A., Dictatul de la Viena, Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura
Albatros, Bucuresti, 1996.
Soulet, Jean-Franois, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in
zilele noastre, Editura Polirom, 1998.
Structuri politice in Europa Centrala si de Sud-Est (1918-2001), vol. I si II,
Coordonator Ioan Scurtu, Editura Fundatiei Culturale Romane,
Bucuresti, 2003.

Sturdza, Mihail, Romania si sfarsitul Europei. Amintiri din tara pierduta, Editura
Frande, Alba Iulia - Paris, 1994.
Suta, Ion, Romania la cumpana istoriei. August `44, Editura Stiintifica, Bucuresti,
1991.
Tatarescu, Gheorghe, Marturii pentru istorie, Editie de Sanda TatarescuNegropontes, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996.
Troncota, Cristian, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete romanesti Memorii, marturii, documente, cu o Prefata de Dan Zamfirescu, Editura
Roza Vanturilor, Bucuresti, 1994.
Vianu, Alexandru, Buse, Constantin, Zamfir, Zorin, Badescu, Gheorghe, Relatii
internationale in acte si documente (R.I.A.D.), vol. II (1939-1945),
Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1976.
Vlad, Constantin, Diplomatia secolului XX, Fundatia Europeana Titulescu, 2006.
23 August 1944. Documente 1944, vol. II, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1984.
23 August 1944, Documente, vol. III, 1944-1945, Bucuresti, 1985.
1956. Explozia. Perceptii romane, iugoslave si sovietice asupra evenimentelor
din Polonia si Ungaria, Editie intocmita de Corneliu Mihai Lungu si
Mihai Retegan, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.
1989. Principiul Dominoului. Prabusirea regimurilor comuniste europene, Editie
de Dumitru Preda si Mihai Retegan, Editura Fundatiei Culturale