Estetica antica acopera aproximativ 1000 de ani. Ea incepe in secolul al V-lea i.H.

cu o
perioada aflata in plina desfasurare prin secolul al III-lea i.H.

In mare masura estetica antica a fost opera grecilor dar mai tarziu au participat la ea si
alte natiuni. Tocmai acest lucru detremina sa spunem ca la inceput a fost estetica elena ( cu
perioada arhaica si cea clasica ) si apoi estetica elenistica.

Perioada arhaica era departe de a detine e estetica complete, a produs doar reflectii si idei
privitoare mai mult la detalii si s-a ocupat numai de poezie, mai putin de arta si de frumoas in
general. Aceasta perioada poate fi numita ca o preistorie a esteticii antice , istoria ei fiind
reprezentata de estetica perioadei clasice si estetica perioadei elenistice.

Estetica perioadei arhaice ar fi cuprinsa intre momentul cuceririi doriene din secolul
XII-lea i.H si sec al V-lea i.H si ar fi cunoscuta sub denumirea de perioada arhaica cu cele doua
faze ale ei : prima cand viata era inca primitive si a doua cand au fost puse bazele culturii
grecesti, incluzand sistemul de guvernamant, stiinta si arta. In a doua faza putem spune ca gasim
urme de gandire estetica.

Dualitatea dintre cultura doriana sic ea ioniana a dominat Grecia vreme indelungata si e
sesizabila in istoria ei, mai cu seama in istoria artei si a teoriei despre arta.

Tendinta grecilor de a cauta norme constante si legi imuabile care sa guverneze frumosul
isi va avea obarsia in traditia doriana, in timp ce dragostea lor pentru realitatea vie si pentru
perceptia senzoriala isi va avea obarsia in traditia ionica .

Cultura greaca s-a dezvoltat cu o uimitoare rapiditate si stralucire datorita conditiilor

favorabile ale teritoriilor locuite de greci. Structura regulate si armonioasa a peisajului Greciei a
exercitat o influenta aparte asupra culturii grecesti.A contribuit poate la imprejurarea ca ochiul
grecesc s-a desprins cu regularitatea si armonia, pe care, tocmai din acest motiv, grecii le-au
aplicat in mod systematic in arta lor.

Conditiile de viata – bunastare si abundenta moderata, industrializare partiala, sistem

democratic, desi bazat pe sclavie au dus la originea culturii grecesti universal admirate.Aceste
conditii au indepartat intr-o mare masura Grecia de credintele ei religioase primitive, indrumand-
o catre un mod de gandire laic, in care naturalul este mai insemnat decat supranaturalul, pastrand
in mica masura si anumite elemente mai vechi –ramasite ale altor credinte si relatii.

Religia greceasca nu a fost monolitica.Religia olimpiana, pe care o cunoastem prin

Homer, Hesiod si statuile de marmura, a fost produsul noilor conditii si vremurilor mai laminate.
A fost o religie a unor supraoameni mareti, fericiti, divini, o religie umana si antropomorfa, plina
de lumina si seninatate, lipsita de magie si superstitii , de demonism si mistere.

Alaturi de aceasta religie a supravietuit in credintele poporului o religie tenebroasa a unoe

zeitati subpamantene, comuna poparelor primitive ale Greciei, in timp ce din exterior s-a

1
infiltrate religia misterioasa, mistica si extatica a orfismului si cultul lui Dionisos (cult barbar si
salbatic )gasindu-si descarcarea in mistere si bacanale si oferind scaparea din lume si un mijloc
de eliberare.

Astfel in religia greceasca au aparut doua curente : unul dintre ele intrupand un spirit al
ordinii, claritatii si firescului, celalat un spirit al misterului.

Religia olimpiana, umanista si adaptabila a cucerit poezia si sculptura greceasca. Vreme

indelungata, poetii greci au inaltat cantece de slava zeilor olimpieni, iar sculptorii greci au daltuit
figure de zei inainte de a trece la reprezentarea oamenilor.Aceasta religie a patruns in arta
grecilor, iar estetica le-a patruns religia.

Religia mistica e mai putin identificabila in arta greceasca, cel putin in ceea ce priveste
poezia si sculptura. Muzica a slujit insa aceasta religie, fiind, asadar, interpretata in conformitate
cu spiritual ei.

Dar religia mistica greceasca s-a revelat mai ales in filosofie , si prin filosofie a influentat
si estetica. Daca unul din curentele esteticii timpurii a fost expresia unui iluminism filosofic,
celalat a fost expresia unei filosofii mistico-religioase. Acesta a fost primul conflict din istoria
esteticii.

In spiritual grec exista o stransa legatura intre arhitectura, sculptura si picture, dar acestea
erau vazute ca total disconexe cu poezia, muzica si dansul.

In timpul cand a aparut cea dintai mare poezie greceasca, s-a produs si o mare arhitectura,
care, asemeni poeziei lui Homer, a atins rapid o atare perfectiune.

Arhitectura greceasca si-a luat anumite elemente din alte tari, indeosebi Egipt (coloana si
colonada) si din Nord (acoperisul de temple cu coama). Cu toate acestea, luata in asamblu, ea a
fost o creatie originala si unitara rupandu-se de influenta straina si continuand sa se dezvolte de
sine statator in conformitate cu propria- i logica. Grecii au ajuns sa stapaneasca tehnica
prelucrarii pietrei. De la lemnul si calcarul moale pe care le utilizasera initial, au avansat la
material pretioase, precum marmura.Eruau in stare sa-si assume proiecte de dimenisiuni enorme :
Templul Herei de pe insula Samos – o contrctie colosala cu 135 de coloane.

Arhitectura greceasca era la fel strans legata de religie si ritualuri ca poezia. Eforturile
arhitectilor greci au fost in intregime consecrate crearii templelor. Constructiile de locuinte din
acea perioada au un character utilitar, fara nicio pretentie artistica.

Sculptura, desi importanta in Grecia, nu atinsese aceeasi perfectiune ca arhitectura si nu

era la fel de independent si definitive ca forma. Cu toate acestea, si ea evidentiaza anumite
caracteristici ale atitudinii grecesti fata de arta si frumos intr-un mod chiar si mai accentuat ca
arhitectura.

2
 Sculptura, si ea, era asociata cu cultele. Se limita la statuile zeilor si la decoratiile
templelor, precum frontoanele si metopele. Abia mai tarziu au inceput grecii sa sculpteze forme
omenesti: la inceput numai pe cei mori, dar cu vremea sip e cei mai distinsi contemporani,
indeosebi pe castigatorii concursurilor de lupte si ai jocurilor atletice. Aceasta asociere dintre
sculptura si religie explica imprejurarea ca, spre deosebire de ceea ce ne-am putea astepta de la o
arta timpurie, caracterul ei era mai complex. Artistul nu reprezenta lumea oamenilor, ci pe aceea
a zeilor.

Cultul grecesc era antropomorfic, ca si sculptura greceasca. Ea era pusa in slujba zeilor ,
dar reprezenta oameni, nu reprezenta natura si nu cunostea alte forme in afara celor omenesti: era
antropocentrica.

Dar desi reprezenta oameni, nu reprezenta indivizi. Statuile grecesti timpurii par a fi avut
un character general, fara nicio incercare de a reprezenta personalitatea, si nicio potretizare nu-si
facuse aparitia. Sculptorii timpurii tratau fetele in mod schematic si nu se straduiau sa le confere
expresivitate. Intr-adevar cu aceasta expresivitate ei inzestrau mai degraba membrele decat
fetele. In reprezentarea figurii umane ei se calauzeau dupa inventia geopmetrica decat dupa
observarea corpurilor organice, motiv pentru care au modificat, deformat si redus figura umana
la un tipar geometric. Au continuat sa aranjeze parul si drapajele in mod arhaic dupa tipare
ornamentale fara a fi preocupati de realitate. Aici nu erau originali, copiau Orientul. Abia cand
au ajuns sa repudieze aceste influente si au gasit grecii adevaratul lor camp de actiune, dar
aceasta nu s-a intamplat decat in perioada clasica.

Arta greceasca timpurie se baza pe un repertoriu thematic limitat si recurgea la forme

limitate. N u pretindea varietate, originalitate si noutate. Poseda un numar restrains de teme,
tipuri, motive iconografice, tipare compozitionale, forme decorative si idei si solutii de baza.
Singurele cladiri erau templele cu colonnade, cu foarte putine variatiuni admise. Sculptura nu
consta aproape in nimic altceva decat in figure masculine nude si figure feminine drapate,
totdeauna inflexibil simetrice si prezentate frontal. Chiar si un motiv atat de simplu precum un
cap intors intr-o parte sau deviat de la perpendicular nu apare inainte de secolul al V-lea i.H. Dar
in aceste limite artistul se bucura de o libertate considerabila. Desi erau supuse unui plan fix,
templele se puteau deosebi in ceea ce priveste proportia dintre parti, numarul si inaltimea
coloanelor si dispunerea lor, spatial dintre coloane si greutatea antablamentului. Variante similar
erau premise si in sculptura. Rigiditatea tenace a artei arhaice si limitele ei inguste au avut insa si
rezultate positive: propunandu-si aceeasi sarcina si utilizand de nenumarate ori aceeasi schema,
artistii au putut sa-si perfectioneze tehnicile si maiestria formei.

Artistii greci isi tratau arta ca pe o chestiune ce depindea mai degraba de indemanare si
de supunere la reguli generale decat de inspiratie si imaginatie.Au investit-o astfel cu
caracteristici universale, impersonale si rationale.

3
 Rationalitatea artei si dependent ei de reguli au reprezentat punctual crucial al esteticii
implicate in arta greceasca arhaica. Aceste reguli erau absolute, dar nu se intemeiau pe ipoteze a
priori.Ele fusesera determinate de necesitati constructive, indeosebi in arhitectura. Formele
coloanelor si antablamentul erau dictate de static si de natura materialelor de constructie.

Cu toata universalitatea si rationalitatea sa, arta plastic grexeasca avea un numar de

variante. Cunostea doua stiluri: cel doric si cel ionic. Stilul ionic desfasura o mai mare liberatate
si fantezie , pe cand cel Doric era mai riguros si supus unor reguli mai stricte. Cele doua stiluri se
deosebeau si prin proportiile lor, cele utilizate in arta ionica fiind mai zvelte decat cele din arta
dorica. Ambele stiluri s-au dezvoltat simultan, dar stilul Doric, care a atins cel dintai perfectiunea
, a devenit forma caracteristica a perioadei arhaice.

Simtul luminii le dadea grecilor bucurii necunoscute noua.Putem presupune ca erau

sensibili la armonia formelor.

Grecii vedeau mai degraba obiecte izolate si specifice decat combinatii de obiecte. O
dovada in acest sens poate fi observata in arta lor : grupurile statuare timpurii de pe frontoanele
templelor lor sunt alaturi de statui de sine statatoare.

La sfarsitul perioadei arhaice grecii posedau deja o arta mare, dar nu produsesera nicio
teorie despre arta. Stiintele din acea vreme se ocupau in exclusivitate de natura, nu de lucrarile
omului, si ca atare nu cuprind si estetica. Grecii isi aveau cu toate acestea propria lor conceptie
despre frumos si arta, pe care nu au consemnat-o in scris, dar pe csare o putem reconstitui din
practical or artistica.

Postulatele estetice ale grecilor se concretizau in conceptual de frumos, conceptual de

arta, clasificarea artelor,conceptual de poezie,, conceptual de reatie, conceptul de contemplatie.

Estetica perioadei clasice cuprinde perioada ateniana si perioada democrata.

Perioada ateniana a fost cea mai stralucita : a fost o perioada de cuceriri militare,de
progress social,de prosperitate crescanda si de mari opera artistice si stiintifice. Invingand
Persia , grecii au devenit o natiune fara rivali. Rapiditatea dezvoltarii iti taie respiratia:
cuceriri,reforme politice, descoperiri stiintifice si capodopere de arta au urmat una dupa alta intr-
o succesiune ametitoare.

Perioada de stralucire nu a fost nicidecum pasnica. Dimpotriva, a fost o epoca de razboaie

necurmate si de lupte interne .Grecii nu traiau in pace, ci intr-o stare de tensiune.

Inca de la inceputul secolului al V-lea i.H., cultura greceasca se dezvolta in doua directii,
una urmata de dorieni si cealalta de ionieni.Ambele elemente au patruns in societatea ateniana si
s-au intrepatruns in cultura Atenei. Doricul si ionicul au incetat a fi stiluri a doua provincii si au
devenit doua stiluri a unei singure tari.

4
 In imediata apropiere a Patenonului Doric de pe Acropola se inalta Erehteionul in stil
ionic. O situatie asemanatoare s-a impus in stiinte, indeosebi in estetica : sofistii atenieni au
urmat stilul ionic empiric, in timp ce Platon a mentinut traditia abordarii rationaliste dorice.

Perioada democratic incepuse inca de sub Solon, in secolul al VI-lea, si castigase in mod
considerabil teren in secolul al V-lea sun Clistene, cand drepturile cetatenesti au fost unificate si
oricine avea dreptul de a participa la conducerea statului . Instituirea functiilor platite sub Pericle
a permis chiar si celor mai saraci cetateni sa ia parte la guvernare.Fiecare atenian, cu exceptia
sclavilor, lua parte la treburile publice fara intermitente.

Nicicand nu a fost arta mai strans legata de viata natiunii. Tragediile si comediile serveau
politica, laudand sau infierand programele economice si politice.

Tucidide a pastrat cuvintele lui Pericle :”Ne place frumusetea in cumpatare, ne place
intelepciunea fara sa cadem in slabiciune”.

Anaxagorus, intrebat fiind de ce prefer sa fie mai degraba decat sa nu fie , a spus:”Ca sa
contemplu cerul si armonia universului”.

Termenul de clasicism e aplicat perioadei scurte dar apoteotice a culturii grecesti, iar arta
si literature acestei perioade sunt numite clasice.Termenul este insa ambiguu.

Numim classic ceea ce reprezinta cel mai matur, cel mai excellent produs al unei culturi.

Indeosebi epoca lui Pericle poate fi numita clasica pentru ca a fost perioada de suprema
perfectiune, culminatia ei.Cnd spunem despre o cultura ca este clasica , ii definim valoarea, nu
insa si caracterul.Perioadele clasice dureaza de obicei foarte putin. De indata ce cultura, arta si
poezia isi ating zenitul , ele si incep sa intre in declin, fiindca e foarte greu sa ramai pe culme.

Termenul de classic mai are si un alt inteles : el denota o cultura, o arta, o poezie cu
anumite caracteristici, si anume: moderatie, sobrietate, armonie, echilibru intre parti.

Teatrul lui Sofocle e classic, cel al lui Rcine neoclassic; sculptura lui Fidias e clasica, cea
a lui Canova neoclasica.

Era lui Pericle a fost nu numai o perioada clasica, ci si un prototip al altor perioade
clasice si un model pentru cele neoclasice.

Estetica artei clasice a fost intai o estetica a formelor canonice. Ea se intemeia pe

convingerea ca exista un frumos obiectiv si proportii obiective perfecte. Concepea proportiile
mathematic si se baza pe convingerea ca frumosul obiectiv depinde de numar si masura. Si
totusi, in pofida caracterului ei obiectiv si matematic, aceasta estetica i-a lasat artistului
suficienta libertate pentru a-si exprima arta in mod individual.

5
 Era o estetica ce se caracteriza printr-o preferinta pentru forme organice. Se baza pe
convingerea ca frumusetea cea mai deplina se manifesta in formele, proportiile, si scara
oamenilor. Arta clasica a pastrat un echilibru intre elementele matematice si elemnetele organice.
Canonul lui Policlet era un canon de forme organice exprimate in numere.

Estetica artei clasice era realista in sensul ca se bizuia pe credinta ca arta isi trage
frumusetea din natura; nici nu se poate si nici nu e de dorit ca frumosul natural sa fie opus unui
frumos artistic diferit . Era o estetica statica, acordand locul cel mai inalt frumusetii formelor
oprite in miscare , a formelor in echilibru si in repaos. Era de asemenea o estetica pretuind mai
mult simplitatea decat bogatia.

Putem spune ca era si o estetica a frumosului psihofizic , o frumusete atat spiritual cat si
fizica, imbratisand atat forma cat si continutul. Aceasta frumusete rezida, mai presus de toate, in
unitatea si armonia sufletului si trupului.

Aceasta estetica, intrupata in arta clasica, isi avea un correspondent in estetica formulate
de filosofii contemporani: principiile ei matematice si-au gasit expresia in filosofia pitagoriciana,
iar principiile psihofizice in filosofia lui Socrate ca si in cea a lui Aristotel.

Anumite trasaturi ale acestei estetici au dainuit in arta si in teoria grecilor. Altele insa au
pierit odata cu era clasica.Asa s-au petrecut lucrurile in special cu estetica repaosului si
simplitatii:”maretia linistita si simplitatea nobila” nu au ramas mult timp un ideal, si artistii au
inceput curand sa-si impuna misiunea de a prezenta, dimpotriva, viata bogata si expresia
energica. La fel s-a intamplat cu aspiratiile obiectiviste: atat artistii cat si cercetatorii esteticii au
inceput sa-si dea seama de conditionarea subiectiva a frumosului sis a se indeparteze de doctrina
simetriei obiective, indreptandu-se catre aceea a euritmiei subiective.

Secolele al V-lea si al VI-lea i.H. sunt considerate a fi perioada clasica dar diferentele
dintre ele au fost mari. In secolul al IV-lea s-a dat prioritate proportiilor.In arhitectura, ordinal
ionic, mai rafinat, a avut precadere asupra ordinului Doric, in timp ce in sculptura canonul lui
Policlet a ajuns sa fie privit ca greoi, Eufranor introducand un alt canon.

In al doilea rand, in secolul al IV-lea s-a dezvoltat o pasiune pentru bogatie, culoare,
lumini, forme si miscari in toata diversitatea lor. In artele plastic s-a inregistrat de asemenea o
intensificare a dinamismului psihic, a tensiunii emotionale si a patosului.

Cea de a treia schimbare a fost, din punct de vedere estetic, cea mai importanta. Lisip a
exprimat-o in urmatoarele cuvinte :”Pana acum oamenii au fost reprezentati asa cum sunt, eu
insa ii reprezint asa cum par”. A fost o trecere de la reprezentarea formelor obiective ale
lucrurilor la reprezentarea impresiilor subiectiveale artistului despre ele; cu alte cuvinte, a fost o
trecere de la cautarea formelor frumoase in sine la cea a formelor care par frumoase din cauza ca
se conformeaza conditiilor vederii omenesti.

6
 Estetica elenistica.

Arta elenestica se deosebeste de arta clasica prin tematica. Ea includea arhitectura

palatelor, teatrelor , bailor si stadioanelor, dar si arhitectura religioasa. Cuceririlor lui Alexandru
cel Mare li s-a datorat crearea multor noi orase, urbanistica devenind astfel o arta. Portretele,
peisajele, picture de gen si compozitiile decorative au devenit principale tipuri de pictura. In
randul claselor sociale care dobandisera averi uriase si traiau intr-un lux ostentativ s-a ivit o mare
cerere de ustensile decorative, iar industria artistic a castigat acum o mare importanta.

Mai semnificativ este insa faptul ca arta elenistica, inca tributara realizarilor de la
sfarsitul erei clasice, reprezenta acum expresia unui gust diferit si stilul ei nu mai era clasic.
Sculptorii imitau energia si patosul lui Scopas, formele elaborate si forta emotional a lui
Praxiteles si iluzionismul si virtuozitatea lui Lisip.

Noutatea artei elenistice consta in primul rand in calitatea ei baroca, ca sa utilizam un

termen modern. Ea urmarea bogatia si monumentalitatea, ca si dinamismul, patosul si
expresivitatea. Primele calitati se intalneau mai ales in arhitectura, celelate mai cu seama in
sculptura. Uriasul altar a lui Zeus si al Herei din Pergam (sec II i.H) si melodramaticul
Locoon(sec