Istoria parfumului

Parfumul are o istorie veche de mii de ani. Primele dovezi ale existenţei parfumului datează din Egiptul Antic,
Mesopotamia şi Cipru. Regii Franţei foloseau parfum în exces, pentru a ascunde lipsa de igienă, iar doamnele din
înalta societate a Angliei foloseau mirosurile frumoase pentru a seduce.

Istoria parfumului este aproape la fel de veche ca cea a omenirii, dovezi ale
existenţei parfumului datând din cele mai vechi timpuri. Egiptenii vechi au fost
primii care au încorporat parfumul în cultura lor, urmaţi fiind apoi vechii chinezi,
hinduşi, israeliţi, cartaginieni, arabi, greci şi romani.
Cele mai vechi parfumuri găsite vreodată au fost descoperite de către arheologii
din Cipru şi relicvele aveau aproape 4.000 de ani. O tabletă cuneiformă din
Mesopotamia, veche de peste 3.000 de ani, identifică o femeie numită Tapputi
ca fiind primul producător de parfumuri înregistrate.

Tapputi, prima creatoare de parfumuri

În jurul anului 1200 îH, în Mesopotamia, o femeie pe nume Tapputi utiliza uleiuri, flori şi plante precum smirna sau
chiparosul, pe care le combina şi, în urma distilării, obţinea uleiuri aromate. Primul parfumier a rămas în istorie
pentru faptul că a dezvoltat metode originale de distilare a parfumurilor, fiind considerată şi prima femeie chimist.

În aceeaşi perioadă, după cum au demonstrat cercetările arheologice, parfumurile erau folosite şi în India.
În Epoca Antică, parfumurile aveau o altă semnificaţie, considerându-se că uleiurile aromate aveau darul de a-l
apăra de rele pe cel care le purta. Pentru oamenii din antichitate uleiurile aromate reprezentau şi un mod de a-şi
arăta veneraţia faţă de zei. Animalele oferite drept ofrandă zeilor erau însoţite de uleiuri aromate obţinute din
tămâie, smirnă sau busuioc.
 Egiptenii au inventat sticla de parfum

Se spune că în Egipt ar fi fost inventată şi prima sticlă de parfum. Egiptenii foloseau parfumurile în ritualurile
religioase şi ceremoniile funerare. Parfumurile din Egipt au fost împrumutate şi în Israel. Dovezi ale existenţei
aromelor parfumate din acele vremuri se regăsesc, potrivit unor specialişti, chiar şi în Biblie. Picioarele
Mântuuitorului sunt unse cu mir, de către Maria, sora lui Lazăr, iar trupul lui Iisus este uns cu uleiuri aromate
după răstiginire, după cum prevedeau ritualurile de îngropare de la acea vreme.

În Antichitate, cea mai bogată tradiție în domeniul

parfumeriei și al cosmeticii a avut-o Egiptul. Încă din
timpul primei dinastii, cu aprox. 5000 de ani î.e.n., exista
preocuparea pentru realizarea unor produse odorante,
parfumurile fiind asociate în credința de atunci cu
nemurirea. Dovadă stau numeroasele vase de alabastru
care au conținut unguente ce emanau parfum,
descoperite în mormintele regilor și faraonilor.
 Tehnica macerației în grăsimi animale sau vegetale a balsamurilor,
rezinelor și lemnelor odorante era bine cunoscută, alături de care
practicau și extracția prin presare din flori și fructe. Dovadă stă
basorelieful păstrat în muzeul din Torino, prezentând extracția
parfumului florilor de crin.
Cea mai veche rețetă cunoscută este cea înscrisă pe peretele
laboratorului din templul lui Horus din Edfu. Rețeta de la Edfu, veche
de peste 2000 de ani, este a unui parfum dedicat zeităților cerului și
zeiței iubirii, Hator. El se compune din busuioc, rădăcină de calamus,
rezină de fistic, smirnă, un lemn odorant și alte odorante
neidentificate, macerate în vin tare.

Regina Cleopatra a fost autoarea unui tratat, cunoscut în Antichitate sub numele de “Kosmetikon”, primul de acest
fel, în care cunoștintele cosmetice ale vremii erau îmbinate cu cele alchimice.
Multe dintre cunoștințele vremii au fost păstrate de evrei. Vechiul Testament conține numeroase informații cu
privire la odorantele cunoscute și folosite în acele vremuri. Astfel, aflăm că asirienii foloseau scorțișoară, șofran,
nard (o specie de valeriană), tămâie și multe alte mirodenii.
Regina din Seba (circa 1000 î.e.n), care a venit din Etiopia la curtea regelui Solomon în Ierusalim auzind de
marea sa înțelepciune, i-a adus în dar regelui o mare cantitate de rășini odorante.
În primele secole ale erei noastre o însemnată contribuție la obținerea și utilizarea odorantelor și aromatizantelor o
au arabii, moștenitorii tehnicii de distilare cunoscute de asirieni. Fără să cunoască bazele teoretice ale distilării,
arabii obțin, pe această cale, din produse aromatice naturale, numeroase uleiuri volatile. Numele lui Avicenna
este puternic legat de tehnica de obținere a uleiurilor volatile prin antrenarea cu vapori de apă. Pe această cale se
obținea apa de roze, reprezentând apa de antrenare cu vapori a petalelor de trandafir.
Contactul cu Orientul în timpul cruciadelor reînvie în
Europa interesul pentru parfumuri și arome. Apa de
roze ajunge un articol de preț al schimburilor
comerciale cu Orientul. Spania, datorită influențelor
arabe, a fost prima țară europeană în care apar
manufacturi de parfumuri. După îndepărtarea
ocupației maure din sudul Spaniei, parfumierii arabi
obțin concesiunea de a rămâne pe teritoriul lor și de a
păstra secretul asupra formulelor.
Treptat, experiența spaniolilor în domeniul
parfumurilor pătrunde în sudul Franței, clima de aici
conferind condiții prielnice pentru dezvoltarea unei
surse proprii de materii prime, care a dus la
întemeierea unei industrii de produse odorante,
prospera și astăzi.
 În jurul anului 1200, o lege recunoaște în Franța îndeletnicirea de parfumier. Sub protecție regală, această
preocupare cunoaște în Franța o înflorire nebănuită.
Primul progres real în formularea parfumurilor și în tehnologia de obținere a materiilor prime s-a făcut atunci
când s-a introdus alcoolul ca vehicul pentru parfumuri și când a crescut aportul uleiurilor esențiale. Primul parfum
alcoolic a fost renumita Apă de Ungaria, cunoscută din 1370. Acest parfum a deținut supremația în Europa timp de
cinci secole.
Sec. XVII-XVIII reprezintă perioada de înflorire franceză a parfumeriei. Acum apare prima apă florală autentică –
apa de flori de portocal – introdusă de ducesa de Nerola, de unde și numele ei de Apă de Neroli.
Apar în această perioadă și Apa de colonie sau Aqua Admirabilia folosită de Napoleon.
În sec. al XVIII-lea, la Grace, începe prelucrarea industrială a uleiurilor volatile, prin distilare din plantele cultivate,
sudul Franței devenind capitala naturală a culturilor florale pentru parfumuri.
Anul 1882 este anul în care primul odorant de sinteză este introdus într-o formulă de parfum. Cumarina,
realizată nu cu mult timp înainte, pe cale sintetică, devine baza pentru parfumul Fougere Royale. Din acest moment
interesul industriei chimice pentru odorantele sintetice va crește, domeniul cunoscând o dezvoltare fără egal.
Fiecare nou odorant sintetizat a dus la apariția stilului modern, caracterizat prin fantezie, imaginație liberă,
complexitate a formulelor care au generat și complexitatea impresiei olfactive.
 În China aromele și uleiurile parfumate erau cunoscute și prețuite. Arderea unor balsamuri în timpul
ceremoniilor este menționată de Confucius (sec. VI î.e.n). Chinezii au fost primii care au cunoscut și folosit
moscul, atât ca remediu, cât și ca odorant. China a contribuit la răspândirea unor materii prime odorante în alte
părți ale lumii.
Teofrast este, probabil, primul scriitor al Greciei Antice care se ocupa de parfumerie. În sec. IV î.Hr., în lucrarea
“Istoria naturală”, el relatează cunoștințele grecilor despre parfumuri, care se obțineau prin macerarea materialului
odorant în ulei, grăsime animală sau vin. Este menționată și tehnica suprapunerii petalelor de trandafir peste
straturi succesive de semințe de susan.
Din această lucrare aflăm faptul că grecii cunoșteau parfumurile compuse, diferite de parfumurile florale,
realizate prin amestecarea mai multor materii prime odorante. Sunt descrise parfumurile compuse, celebre în
acele vremuri, cum ar fi cel numit Megaleion, pe bază de rășini arse, scorțișoară și mir, sau cel numit Egiptean,
realizat din multiple ingrediente.
Interesant este faptul că grecii aveau cunoștințe despre fixatori, practicând fixarea parfumurilor cu ajutorul
rășinilor și balsamurilor. Cunoșteau de asemenea rolul negativ pe care îl aveau lumina și căldura asupra
parfumurilor.