Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dacă privești apa unei cascade câteva secunde, apoi îți îndrepți privirea pe un obiect static,
obiectul va părea că se mișcă în direcția opusă. Anumite modele sau combinații de forme
geometrice ne păcălesc și ne fac să apreciem greșit aspecte obiective precum forma unui cerc sau
lungimea unei linii. Aceasta sunt doar câteva dintre numeroasele iluzii optice (vizuale) prin care
ochii noștri ne joacă feste.
Am putea lesne să credem că aceste senzații iluzorii sunt un semn al slăbiciunii, al inadaptării
sistemului vizual la ceea ce vede.
În realitate însă este vorba despre un proces mult mai complex decât ne-am putea imagina, în care
atât ochii, cât și creierul sunt implicați. Problema pornește de la încrederea pe care o avem
în capacitatea noastră de a percepe imaginile exact așa cum sunt în realitate, la fel cum o face o
cameră video care înregistrează fidel.
O altă dificultate este lipsa unanimității în explicarea modului în care se formează percepțiile
vizuale. În literatura de specialitate sunt cunoscute două teorii total opuse ale formării percepției
vizuale:
teoria bottom-up (propusă de James Gibson în anul 1966) susține că percepția ar fi un
proces direct care începe cu procesarea stimulilor vizuali înainte ca ei să ajungă la
creier; pe măsură ce informația senzorială parcurge sistemul vizual și se îndreaptă către
creier, procesarea devine din ce în ce mai complexă, astfel încât la nivelul creierului se
formează o percepție exactă a realității
teoria top-down (înaintată de Richard Gregory în 1970) se bazează pe rolul
fundamental al experienței noastre anterioare care intervine atunci când creierul
interpretează stimulii vizuali; pentru că cea mai mare parte a stimulilor (90%) se pierd
până ajung la creier, acesta trebuie să se „descurce” și să construiască activ
percepția, combinând stimulii vizuali cu informațiile stocate din experiențele
anterioare. (2)
Concluzia comună a oamenilor de știință este că iluziile optice sunt erori ale percepției vizuale.
Ele constau în acele discrepanțe între realitatea stimulilor cu care intrăm în contact și ceea ce
vedem. Cu alte cuvinte, ochii și creierul percep o imagine deformată a realității, care nu respectă
trăsăturile fizice ale stimulului, tridimensionalitatea sau alte legi ale fizicii. De cele mai multe ori
constatarea acestor diferențe ne surprinde, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă știm că avem în față
o iluzie optică, în continuare suntem păcăliți. (3)
Iluziile optice au fost observate din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă misterul lor nu a fost
deslușit în totalitate nici până acum, acesta nu i-a împiedicat pe oameni să se folosească de
„puterea” lor. Dacă ne uităm la operele de artă (picturi, sculpturi), la arhitectură, numerele de
magie, vom vedea iluziile optice prezente peste tot.
În funcție de modul de formare și de locul unde au loc, iluziile optice se împart în două categorii:
iluziile fiziologice – sunt iluziile optice propriu-zise, care se formează la nivelul
retinei și apar sub acțiunea unor stimuli vizuali fizici; de exemplu, dacă privim
imaginea unui obiect de culoare verde, timp de aproximativ 20 de secunde, apoi ne
orientăm privirea spre un fundal alb vom vedea în continuare acel obiect (chiar în
absența lui), dar în culoarea sa complementară (roșu); în acest caz este vorba despre
o imagine reziduală care persistă pe retină; explicația acestui fenomen se rezumă la
modul în care lucrează celule fotoreceptoare: celulele cu conuri sensibile la culoarea
verde se desensibilizează treptat pe măsură ce privim obiectul, apoi celelalte celule
(sensibile la roșu) devin dominante
iluziile cognitive, cele în care cunoștințele noastre sunt cumva contrazise de ceea ce
vedem. Un exemplu tipic în acest sens este iluzia optică ce se creează când privim o
mască din spate – deși este goală, creierul nostru o percepe ca fiind convexă pentru că
el nu este obișnuit cu fețele goale. Uimitor este faptul că și atunci când oamenii înțeleg
acest mecanism, creierul continuă să vadă fața convexă (plină), deși ea este goală.
La crearea acestor iluzii contribuie mai mulți factori, pe de o parte aspectele fizice ale stimulului
vizual (cantitatea de lumină, culorile, dacă obiectul este sau nu în mișcare etc.), iar pe de altă
parte subiectivitatea (așteptările, experiența anterioară) celui care privește o imagine. De
exemplu, în cazul imaginilor cu dublu sens, nu toată lumea descoperă ambele figuri reprezentate.
Contextul este un alt factor favorizant pentru apariția iluziilor optice – o persoană cu o înălțime
medie ni se va părea mai înaltă atunci când se află în mijlocul unor oameni mici e statură și mai
scundă atunci când e în preajma unor oameni foarte înalți. (7)
Iată câteva dintre teoriile care au fost propuse pentru a explica iluziile vizuale:
Iluziile vizuale apar din cauza unor erori de estimare ale sistemului vizual
Conform acestei teorii, în procesarea stimulilor vizuali și formarea imaginilor care conțin forme
geometrice apar bias-uri (erori de estimare). În prima fază a procesării, imaginile sunt
„descompuse” în părți mai simple (linii, intersecții de linii) și sunt analizate acele trăsături care țin
de măsurătorile fizice (lungimile, pozițiile, forma, orientarea, distanțele). Pentru că acestea sunt
estimate, imaginea formată nu are cum să fie identică cu realitatea. Cei care susțin această teorie
spun că erorile de procesare apar în cazul tuturor imaginilor, doar că efectul lor este vizibil în
cazul iluziilor optice. (4)
Cel mai important este că iluziile vizuale rămân un instrument de studiu pentru psihologi și alți
oameni de știință interesați de funcționarea creierului. Descoperirile în acest domeniu i-ar putea
ajuta să înțeleagă mai bine percepția vizuală, dar mai ales ar putea oferi noi indicii despre
complexitatea creierului uman.