ILUMINAT ELECTRIC

CURS 1
 INTRODUCERE
• Iluminatul electric este ramura ştiinţei aplicate care are
ca obiect de studiu, producerea luminii şi utilizarea ei,
astfel încât obiectele înconjurătoare să poată fi
observate şi în lipsa luminii naturale. Noţiunea de
iluminat electric poate fi regăsită în literatură şi sub alte
denumiri, cum ar fi: tehnica iluminatului, luminotehnică
sau ingineria iluminatului.
• Lumina este forma de existenţă a câmpului
electromagnetic, capabilă să producă senzaţii vizuale
asupra ochiului. Cîmpul electromagnetic se prezintă sub
formă de undă electromagnetică în exteriorul corpurilor
încărcate cu sarcină electrică.
• James Clark Maxwell (1831-1879) a elaborat în anul
1865 teoria electromagnetică a luminii.
• Optica este ramura fizicii care se ocupă cu studiul
producerii, propagării şi interacţiunii radiaţiilor luminoase
cu substanţa.
• În funcţie de fenomenele studiate optica se poate
împărţii în trei secţiuni:
– optica geometrică – care studiază legile propagării
luminii şi formării imaginilor, făcându-se abstracţie de
natura luminii;
– optica ondulatorie – care studiază fenomene cum ar
fi: interferenţa, difracţia şi polarizarea luminii. Aceste
fenomene pot fi explicate luând în considerare
caracterul ondulatoriu al luminii;
– optica fotonică – care studiază efectul fotoelectric şi
pune în valoare caracterul corpuscular al luminii.
• Se numesc radiaţii luminoase sau lumină, radiaţiile cu
lungimi de undă cuprinse între 380 şi 780 nm.
• Spectrul vizibil reprezintă totalitatea radiaţiilor vizibile,
care sunt ordonate după lungime de undă, frecvenţă sau
pulsaţie. Pe lângă spectrul vizibil optica studiază şi
radiaţiile în infraroşu (IR) şi ultraviolete (UV). Lungimile
de undă ale radiaţiilor în infraroşu sunt mai mici decât
lungimile de undă ale spectrului vizibil iar cele
ultraviolete au lungimi de undă mai mari.
• O radiaţie luminoasă de o anumită lungime de undă se
numeşte radiaţie monocromatică şi produce asupra
ochiului uman senzaţia unei anumite culori. Radiaţiile
policromatice sunt compuse din mai multe radiaţii
monocromatice cu diverse lungimi de undă.
• Spectrul vizibil a fost împărţit conform sistemului
Munsell, în mod convenţional în 10 zone, fiecare dintre
ele corespunzând unei culori principale sau
intermediare.
• Cele zece zone sunt: R – roşu, YR- galben-roşu, Y -
galben, GY – verde-galben, G – verde, BG - albastru-
verde, B – albastru, BP – violet-albastru, P - violet
(purpuriu) şi RP – roşu-violet.
• Spectrul indică conţinutul de radiaţii monocromatice
care intră în alcătuirea unei radiaţii complexe. Din punct
de vedere al spectrelor, radiaţiilor policromatice pot fi: cu
spectru de linii sau cu spectru continuu.
• Spectrul de linii este format din radiaţii cu mai multe
lungimi de undă monocromatice discrete.
• Spectrul continuu apare atunci când radiaţia complexă
este constituită din radiaţii monocromatice având toate
lungimile de undă între două limite.
• Spectrele de linii şi continuu se pot reprezenta sub formă
grafică într-un sistem λ, X , conform fig. 1.
• Radiometria este ramura opticii care se ocupă cu
studiul şi măsurarea mărimilor, care caracterizează din
punct de vederea energetic radiaţiile optice.
• Fotometria este partea opticii care se ocupă cu studiul
şi măsurarea mărimilor caracteristice radiaţiilor
luminoase, evaluate după senzaţia vizuală, calitativă şi
cantitativă, pe care o produc asupra ochiului uman
• Colorimetria este o ramură fotometriei care se ocupă cu
evaluarea senzaţiilor vizuale din punct de vedere
calitativ, sau se mai poate defini ca fiind ştiinţa care se
ocupă cu studiul culorilor.
• Luminotehnica (tehnica iluminatului) are ca obiect
producerea luminii şi utilizarea ei astfel încât în lipsa
luminii naturale obiectele înconjurătoare să poată fi
văzute.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 2

Caracteristicile vederii umane

 Ochiul uman
• Organul vederii este compus din ochi, nervul optic şi
porţiunea din scoarţa cerebrală aferentă vederii.
Deoarece nervul optic nu pot fi explicat, decât ca fiind un
mănunchi de celule nervoase care transmit informaţia de
la ochi, la o porţiune din scoarţa cerebrala, iar
funcţionarea scoarţei cerebrale este înca un mister, o sa
vorbim mai mult despre ochi.
• Retina este organul fotosensibil al ochiului care
transformă semnalele luminoase în impulsuri electrice
care sunt transmise prin nervul optic scoarţei cerebrale
care crează o imagine virtuală percepută de creier.
Retina este capabilă să reacţioneze la fluxuri luminoase
cuprinse într-o gama largă pornind de la 2 10-17 W până
la fluxuri de un miliard de ori mai mari 2 10-8 W fără a fi
distrusă.
• Caracteristicile ochiului uman diferă de la om la om,
chiar şi la acelaşi om în funcţie de gradul lui de
oboseală.
 Ochiul uman privit ca
sistem optic

Din punct de vedere al opticii geometrice, ochiul, este un sistem

optic centrat, format din trei medii transparente distincte:
umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea sticloasă. Forma ochiului
este aproximativ sferică, de diametru 24 mm, prezentând în
partea din faţă o calotă (corneea) transparentă mai bombată, de
rază 8 mm (fig. 54).
 Câmpul vizual
• Câmpul vizual se
defineşte ca fiind
domeniul unghiurilor
spaţiale în care un obiect
poate fi perceput, când
un observator priveşte
axial înainte, capul şi
ochii fiind imobili
 Acomodarea vizuală
• Proprietatea ochiului de a forma o imagine clară pe
retină, indiferent de distanţa la care se află obiectul privit
reprezintă acomodarea vizuală. Acest lucru se
realizează prin modificarea distanţei focale, respectiv a
convergenţei cristalinului, mai ales a părţii sale
anterioare cu ajutorul muşchilor ciliari, cât şi a indicelui
de refracţie al diverselor straturi ale cristalinului.
Acomodarea are loc în mod involuntar (reflex).
Schimbarea permanentă a distanţei dintre ochi şi
obiectul privit provoacă în timp fenomenul de oboseală.
Cu vârsta, capacitatea de acomodare scade datorită
scăderii elasticităţii cristalinului.
 Adaptarea vizuală
• Adaptarea vizuală constă în capacitatea ochiului uman
de a se acorda la diferitele valori ale intensităţii
luminoase emise de obiectele aflate în câmpul vizual, în
vederea obţinerii unei senzaţii vizuale optime pentru
situaţia dată.
• Adaptarea poate fi considerată ca fiind procesul
tranzitoriu de restabilire a capacităţii depline a vederii,
când intensitatea luminii se modifică. Adaptarea necesită
un anumit timp, care este mai scurt când se trece de la
întuneric la lumină, şi mai lung de 15 - 30 minute la
trecerea în sens invers.
• Adaptarea ochiului se realizează, în primul rând, prin
modificarea rapidă, în timp de circa o secundă şi în mod
reflex, a fluxului luminos ce pătrunde în ochi, prin
mărirea sau micşorarea pupilei şi, în al doilea rând, prin
migrarea lentă a pigmentului retinian.
 Acuitatea vizuală
• Capacitatea ochiului de a distinge două obiecte mici şi
foarte apropiate se numeşte acuitatea vizuală, sau precizia
percepţiei vizuale, şi se poate defini cantitativ, prin inversul
valorii unghiului S prin care se văd, din ochiul
observatorului, cele două obiecte.
• Deoarece retina este alcătuită din elemente fotosensibile
foarte mici, ochiul poate percepe două puncte ale unui
obiect ca fiind un singur punct, dacă aceste puncte sunt atât
de apropiate încât ambele îşi formează imaginea pe un
acelaşi element fotosensibil al retinei. În felul acesta, o
porţiune de obiect a cărei imagine se situează în interiorul
limitelor unui element structural al retinei este percepută ca
un singur punct, aşa-zisul punct fiziologic şi nu este posibilă
nici un fel de recunoaştere a detaliilor în limitele acestei
porţiuni. Mărimea acestei porţiuni de obiect depinde de
distanţa dintre obiect şi ochi şi de unghiul de vedere minim
8º, numit unghi fiziologic limită sau unghi de rezoluţie.
• Acuitatea vizuală este mult limitată de luminanţa obiectului
studiat, de aceea se impun anumite standarde de iluminare
pentru diverse categorii de lucrări.
 Viteza de percepţie vizuală
• Deoarece între momentul apariţiei unui obiect în câmpul
vizual şi momentul perceptiei lui există un decalaj, se
defineşte viteza de percepţie vizuală ca inversul duratei
de timp de când apare obiectul şi când este perceput.
1
vp 
t
• Viteza de percepţie scade cu varsta, gradul de oboseală
şi luminanţa fondului
 Sarcina vizuală
• Sarcina vizuală este determinată de obiectul sau detaliile
cde trebuiesc observate, în cazul unei munci fizice sau
intelectuale. Mărimea sarcinii vizuale este dată de
dimensiunile sale aparente care sunt văzute de un
observator. În proiectarea instalaţiilor electrice trebuie să
se ţină cont de dimensiunile sarcinii vizuale.
 Contrastul de luminanţă
• Contrastul de luminanţă face posibilă observarea obiect
pe un fond oarecare. Contrastul de luminanţă se
defineşte diferenta dintre sarcina vizuală (luminanţa
obiectului observat) Ls şi luminanţa fondului Lf raportată
la maximul celor două luminanţe.
Ls  L f L
c 
max(Ls , L f ) max(Ls , L f )

• Se poate vorbi despre contrast pozitiv atunci cand

sarcina vizuală are luminanţa mai mare decat cea a
fondului, şi contrast negativ în celălalt caz.
• Se defineşte notiunea de prag de contrast sau
prag de vizibilitate contrastul definit pe baza
diferenţei minime de luminozitate dintre sarcina
vizuală şi fond. Daca sarcina vizuală şi fondul au
aceeaşi luminanţă atunci nu se poate observa
obiectul care constituie sarcina vizuală.
L  L f minLmin
p 
s

max(Ls , L f ) max(Ls , L f )

• Se defineşte noţiunea de sensibilitate relativă de

contrast ca fiind inversul pragului de contrast:
1 max(Ls , L f )
SRC  
p Lmin
 Confortul vizual
• Confortul vizual este dat de totalitatea factorilor care
influenţează satisfacţia vizuală a observatorului. Factorii
care influenţează confortul vizual sunt parametrii
cantitativi şi mai ales cei calitativi. Se consideră că în
încăperile unde se desfăşoară activităţi de producţie este
nevoie de o anumită iluminare a suprafeţei de lucru în
funcţie de complexitatea lucrării care se efectuează. În
încăperile unde se desfăşoară activităţi intelectuale sau
culturale confortul vizual este dat de o iluminare mai
difuză care să nu obosească ochiul şi care crează
confortul vizual. Confortul vizual nu este influenţat de
vărstă sau gradul de oboseală al ochiului.
 Fenomenul orbirii datorită
luminanţelor prea mari
• În cazul apariţiei unor surse cu luminanţe mari sau cu
luminanţe neuniforme sau reflectate mari în câmpul
vizual apare fenomenul de orbire, care se manifestă
printr-o senzaţie de oboseală vizuală, inadaptare de la
luminanţe mari la luminanţe mici, şi imposibilitatea
observării obiectelor din jur. Astfel de fenomene sunt
frecvente în zilele însorite de vară si iarnă cănd soarele
sau lumina reflectată de zăpadă împiedică observarea în
bune condiţii a obiectelor din jur.
• După cum apare fenomenul de orbire putem vorbii de
orbire directă atunci cand orbirea este dată de o sursă
aflată în câmpul vizual, orbire indirectă (reflectată) atunci
cănd orbirea este dată de o rază reflectată de un obiect
aflat în câmpul vizual care provine de la o sursă din
afara câmpului vizual.
• În funcţie de efecte se poate face următoarea clasificare
a fenomenului de orbire: orbire fiziologică sau de
inconfort şi orbire psihologică sau de incapacitate.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 3

LUMINA
 Fenomene fizice care stau la
baza procesului de producere a
luminii

Sursele de lumină cunoscute până în prezent au la

bază două fenomene: radiaţia termică şi
luminescenţa
 Radiaţia termica
• Prin încălzirea unui material particulele componente
încep să oscilezea. Ca urmare a oscilaţiilor particulelor
(electroni şi ioni) dintr-un material se produc radiaţii cu
diferite lungimi de undă. O parte dintre acestea pot fi în
domeniul vizibil, fenomen perceput de ochiul uman ca
lumină. Oscilaţiile ionilor vor produce radiaţii cu frecvenţe
mici, pe când oscilaţiile electronilor vor produce radiaţii
cu frecvenţe mari, datorită diferenţei de gabarit dintre
cele două particule.
• Radiaţia unui corp este însoţită de o pierdere de energie,
deci pentru a menţine constantă energia unui corp este
necesar să se aducă un aport de energie din exterior.
Acest lucru se poate realiza prin încălzirea corpului cu
ajutorul unei surse externe.
• Se numeşte radiaţie termică, radiaţia electromagnetică
obţinută prin transformarea energiei termice în energie
radiantă.
 Luminescenţa
• Luminiscenţa este un fenomen natural prin care atomii,
ionii sau moleculele care se află într-o stare de excitare
produc radiaţii luminoase. Apariţia acestui fenomen
poate avea loc în gaze, substanţe lichide şi unele
substanţe solide. Pentru menţinerea stării de excitare a
particulelor este necesară energie din exterior sub formă
de energie electrică, energia radiaţiilor electromagnetice,
reacţii chimice şi termice etc. În funcţie de tipul de
energie primit din exterior avem: electroluminiscenţă,
fotoluminiscenţă, chimiluminiscenţă, termoluminiscentă,
etc. În practică cele mai utilizate fenomene de
luminiscenţă sunt electroluminiscenţa şi fotoluminiscenţa
 1. Electroluminiscenţa
• Electroluminiscenţa se produce ca urmare a ciocnirilor
dintre atomii metalici şi particule accelerate în camp
electric, realizându-se aducerea în stare de excitare a
atomilor respectivi.
• Fenomenul de electroluminiscenţă se poate manifesta şi
pentru substanţe solide bombardate cu electroni
acceleraţi în camp electric, fenomen cunoscut sub
denumirea de catodoluminiscenţă.
•Pentru a pune în evidenţă fenomenul de
electroluminiscenţă se foloseşte un tub de descărcare din
sticlă care are la capete doi electrozi. În interiorul tubului se
introduce un gaz metalic la o presiune scăzută. Tubul este
legat în serie cu o rezistenţă variabilă şi este alimentat de la
o sursă de tensiune continuă de câteva sute de volţi.
• Datorită prezenţei câmpului electric electronii şi ionii
liberi sunt atrasi spre unul din cei doi electrozi. În
deplasarea lor accelerată spre electrozi aceştia se
ciocnesc cu atomii de gaz. Daca energia cinetică a
electronilor este mică, între ei şi atomii de gaz au loc
ciocniri elastice. Schimbul de energie produce doar
încălzirea gazului şi sporeşte agitaţia termică.
• Prin creşterea tensiunii de alimentare se creşte
intensitatea câmpului electric, până la o valoare
denumită de rezonanţă, energia cinetică a electronilor
creşte şi ea. În consecinţă ciocnirile dintre electroni şi
atomii de gaz nu mai sunt elastiice ci plastice, atomii
trecând într-o stare de excitare. Ciocnirile se vor numii
ciocniri de excitatie.
• Atunci cand electronii posedă o energie cinetică foarte
mare şi reuşesc să smulgă electroni de pe straturile
periferice ale atomilor se produc ciocnirile de ionizare
• Pot apărea de asemeni ciocniri de recombinare prin care
se ciocnesc ionii pozitivi cu electroni şi rezultă atomi
neutrii.
• Se poate produce fenomenul de excitaţie în trepte în
care un atom excitat se ciocneşte cu alt electron şi trece
într-o stare de excitare energetică superioară. Trecerea
din starea de excitare în starea inertă se face prin
eliberarea unei radiaţii de o anumită lungime de undă.
Gazele care se folosesc sunt astfel alese asfel încăt
lungimea de undă a radiaţiei este în spectrul vizibil.
Astfel se folosesc ca medii gazoase în care se
realizează descărcarea electrică gaze monoatomice
nobile, mercurul şi sodiul.
• Mercurul care la temperatura ambiantă este în formă
lichidă se evaporă intens chiar şi la 20°C. De aceea
presiunea vaporilor de mercur este de 0,16 Pa şi se
obţine amorsarea arcului electric. Atomul de mercur
prezintă două niveluri principale de excitare W1=6,7 eV
şi W2=4,88 eV. La revenirea pe nivelul fundamental sunt
emise radiaţii cu lungimi de undă λ1=185 nm şi λ2=253,7
nm care sunt situate în afara spectrului vizibil. În schimb
radiaţiile de trecere de pe nivelele superioare de excitare
de 7,73 eV şi respectiv 8,84 eV la nivelele inferioare de
excitare 5,46 eV, 4,88 eV şi 4,67 eV respectiv 6,7 eV se
află în spectrul vizibil, producînd electroluminiscenţa.
• Sodiul se prezintă la temperatura ambiantă sub formă
solidă iar temperatura de topire este de 98°C. Presiunea
vaporilor de sodiu este foarte mică de 1,3 10-9 Pa, deci
insuficientă pentru a produce amorsarea descărcării
electrice. Totuşi proprietatea sodiului de a produce
radiaţii vizibile la trecerea de pe nivelurile de excitare
principale şi superioare pe nivelul fundamental respectiv
principal, îl recomandă în aplicaţii. Principalele lungimi
de undă ale radiaţiilor de rezonanţă sunt: λ1=589 nm şi
λ2=589,6 nm.
 1.1 Caracteristica tensiune –
curent a descărcărilor electrice
în gaze la înaltă presiune
• La aplicarea tensiunii electrice la electrozii tubului de
descărcare se produce deplasarea sarcinilor electrice
către anod şi catod. Datorită mobilităţii diferite a
electronilor şi ionilor se produce o repartiţie neuniformă a
câmpului electric, respectiv între cei doi electrozi apare o
cădere de potenţial. Astfel se obţine o cădere de
tensiune catodică de circa 70-100 V datorită sarcinii
spaţiale pozitive şi o cădere de tensiune anodică mai
mică datorată sarcinii spaţiale electronice şi o cădere de
tensiune liniară pe zona centrală a tubului. În figură este
prezentată variaţia potenţialului electric în lungul tubului.
• În figură este prezentată caracteristica tensiune-curent
care se obţine prin mărirea tensiunii dintre electrozi
prin modificarea valorii rezistenţei R. În tubul de
descărcare se succed diferite faze ale descărcării
electrice până la obţinerea arcului electric.
• Porţiunea 0A creşte tensiunea iar curentul creşte şi el ca
urmare a deplasării purtătorilor de sarcină între electrozi.
Porţiunea AB aproape liniară în care nu se observă nimic
cu ochiul liber. În interiorul tubului se produce o
accelerare a purtătorilor de sarcină, şi în consecinţă
creşte şi curentul electric. Toţi electronii se mişcă spre
anod şi în drumul lor se ciocnesc cu atomii producând
ionizări. Pe baza acestor ionizări se produce creşterea
curentului electric. Pe porţiunea BC se poate considera
că descărcarea electrică trece din faza de descărcare
neautonomă într-o stare de descărcare semiautonomă
de tip Townsend. Porţiunea OC este caracterizată de
curenţi mici, gazul nu emite radiaţii şi în consecinţă
această zonă se numeşte zona descărcării obscure sau
întunecoase.
• Odată ce tensiunea ajunge în punctul C la o valoare
destul de mare denumită tensiune de amorsare a
descărcării autonome sau de aprindere a descărcării
luminiscente curentul electric creşte brusc foarte mult şi
este însoţit de o scădere a tensiunii. Porţiunea CD este o
zonă instabilă, panta negativă fiind dată de scăderea
bruscă a tensiunii.
• Porţiunea DE se numeşte zona descărcării luminiscente
normale sau descărcării în licărire deoarece descărcarea
eletrică este însoţită de radiaţii luminoase. Pe această
zonă se constată o creştere a curentului în timp ce
tensiunea rămîne aproximativ constantă. Creşterea
curentului se datoreaşă măririi purtătorilor de sarcină,
datorită ionizărilor produse în gaz de către fluxul de
electroni accelerat în cămpul electric.
• Mărind tensiunea în continuare se produce o creştere
importantă a numărului de ioni şi a viteşei acestora, care
în ciocnirea lor cu catodul prin cedarea energiei cinetice
produc încălzirea acestuia. Creşterea temperaturii
catodului determină creşterea emisiei de electroni –
emisie termoelectronică.
• Porţiunea EF reprezintă descărcarea luminiscentă
anormală, în care purtătorii de sarcină sunt obţinuti prin
ionizări şi emisie termoelectronică.
• În punctul F se consideră că se atinge tensiunea de
amorsare a arcului electric, şi în interiorul tubului se
stabileşte arcul electric între cei doi electrozi. Porţiunea
FG este foarte abruptă. Se constată că tensiunea scade
Stabilizarea descărcării electrice în
arc
• Pentru a stabiliza descărcarea în arc, adică a limita
creşterea curentului, în serie cu tubul se leagă elemente
de limitarea a curentului, care se denumesc generic
balast. Pentru tensiunea de elimentare în curent
continuu se folosesc balaste rezistive. Dezavantajul lor
este consumul mare de energie activă. Pentru curent
alternativ se folosesc balasturile inductive sau
capacitive. Balastul inductiv este cel mai utilizat
deoarece el foloseşte şi la aprinderea lămpii, prin
producerea unui vârf de tensiune.
 Amorsarea descărcării în arc
• Tensiunea de aprindere sau amorsare reprezintă
tensiunea minimă necesară lămpii pentru a avea loc
aprinderea arcului electric în interiorul ei. Valoarea
acestei tensiuni depinde de natura gazului din interiorul
tubului, proprietăţile emisive ale electrozilor şi de
distanţa dintre aceştia. Tensiunea aceasta este de obicei
mai mare decît tensiunea reţelei şi tensiunea de
menţinere a descărcării.
• Pentru a facilita amorsarea arcului se practică diverse
metode cum ar fi: folosirea unui electrod auxiliar de
polaritate inversă amplasat în apropierea unuia dintre
electrozi, aplicarea unor benzi metalice pentru mărirea
intensităţii câmpului electric, preâncălzirea electrozilor
pentru o puternică emisie etermoelectronică sau
utilozarea unui transformator sau autotransformator
ridicător de tensiune care are o reactanţă de scăpări
foarte mare.
 2. Fotoluminscenţa
• Apare ca urmarea a iradierii unor substanţe
fotoluminiscente cu radiaţii electromagnetice. Atomii
substanţei absorb radiaţiile de o anumită lungime de
undă (care nu este în domeniul vizibil), şi emit radiaţii cu
o altă lungime de undă în spectrul vizibil. După ce se
întrerupe iradierea substanţei, luminiscenţa se poate
întrerupe şi ea sau poate persista o perioada de până la
cateva ore. Fenomenul de fotoluminiscenţă care se
opreşte aproape instantaneu cu încetarea iradierii se
numeşte fluorescenţă, iar cel care persistă mai mult timp
se numeşte fosforescenţă. Temperatura ridicată
scurtează perioada de fosforescenţă.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 4
NOŢIUNI DE RADIOMETRIE
 Undele electromagnetice
Spectrul undelor electromagnetice este reprezentat de totalitatea
undelor magnetice. În funcţie de lungimea de undă λ se poate face
următoarea clasificare a undelor electromagnetice:
• undele hertziene denumite şi unde radio, cu lungimi de undă mai mari
de 1m. Sunt folosite în radiocomunicaţii şi televiziune. La rândul lor
aceste unde se subîmpart în:
• unde lungi (UL), cu λ > 103 m;
• unde medii (UM) cu 102 < λ < 103 m;
• unde scurte (US) cu 10 < λ < 102 m;
• unde ultrascurte (UUS) cu 1 < λ < 10 m;
• microundele cu lungimi de undă 10-3 < λ < 1 m se folosesc în
radiolocaţie (radare) şi cuptoare cu microunde.
• radiaţiile infraroşii cu 780  10-9 < λ < 10-3 m sunt folosite în cuptoare
pentru uscare, şi detectoare pentru timp de noapte, precum şi diverse
tipuri de telecomenzi;
• radiaţii vizibile cu 380  10-9 < λ < 780  10-9 m;
• radiaţii ultraviolete cu 10-9 < λ < 380  10-9 m;
• radiaţii Rontgen (X), gamma (γ) şi cosmice cu λ < 10-9 m.
Teoria generală a undelor armonice
• Pentru un mediu liniar, omogen şi izotrop, fără pierderi,
poate fi scrisă expresia unei unde armonice care se
propagă în acest mediu astfel:
  x 
y ( x, t )  Ymax sin  t    0 
  v 
În medii dielectrice viteza de propagarea a undei
electromagnetice depinde de caracteristicile mediului
conform relaţiei lui Maxwell:
1 1 c
v  
  0  r  0 r rr
• Se numesc suprafeţe echifazice sau suprafeţe de undă
acele suprafeţe pentru care faza este constantă.
 x
( x, t )   t    0  const.
 v
• la momentul t=t0 ecuaţia devine:
 x
( x, t0 )   t0    0  const.
 v

• de aici rezultă:
x  const.
• ceea ce reprezintă ecuaţia unui plan perpendicular pe
direcţia de propagare a undei Ox. În funcţie de forma
suprafeţei echifază deosebim: unde plane, unde
cilindrice şi unde sferice.
 Unde electromagnetice plane
• Undele electromagnetice se pot considera ca fiind
alcătuite din suprapunerea a două unde: o undă de
natură electrică şi o undă de natură magnetică, care în
medii liniare omogene şi izotrope oscilează în fază în
planuri perpendiculare unul pe celălalt. Ecuaţiile celor
două unde pot fi scrise respectând cele descrise mai sus
astfel:
 x
E ( x, t )  E y ( x, t ) j  Emax sin  t   j
 v

 x
H ( x, t )  H z ( x, t )k  H max sin  t  k
 v
 Unde electromagnetice sferice
• Undele, emise de sursele punctiforme, care se propagă
în medii liniare, omogene şi izotrope prezintă o simetrie
sferică în raport cu sursa de radiaţii. Suprafeţele de undă
sunt sfere cu centrul în centrul optic al sursei.
• Se consideră un sistem de coordonate sferice cu centrul
în centrul optic al sursei de radiaţii, iar ecuaţiile unei
unde electromagnetice se scriu astfel:
 r
E r , t   E r , t e 
Emax
sin  t  e
r  v

 r
H r , t   H  r , t e 
H max
sin  t  e
r  v
Unde electromagnetice cilindrice
• Undele, emise de sursele filiforme, rectilinii, de lungime
infinită, care se propagă în medii liniare, omogene şi
izotrope prezintă o simetrie cilindrică în raport cu sursa
de radiaţii. Sursele filiforme pot fi considerate ca fiind
repartiţii liniare de surse elementare punctiforme cu o
anumită densitate. Suprafeţele de undă sunt cilindrii
coaxiali cu sursa.
• Într-un punct suficient depărtat de sursă expresiile
intensităţilor câmpului magnetic şi electric vor avea
expresiile:
 
E , t   E , t e 
Emax
sin  t  e
  v
 
H , t   H z , t ez 
H max
sin  t  ez
  v
 Surse de radiaţii
• După modul de obţinere al radiaţiilor sursele se împart
în:
– surse primare de radiaţii – energia radiantă se obţine prin
transformări energetice din alte forme de energie sau tot din
energie radiantă
– surse secundare de radiaţii – radiaţiile sunt emise prin fenomene
de reflexie, refracţie şi transmisie fără transformări energetice
• După formă şi dimensiuni sursele se clasifică în:
– surse punctiforme - au dimensiuni neglijabile în raport cu
distanţa la care se analizează efectele luminoase. Practic se
consideră surse punctiforme daca raportul dintre dimensiunea
maximă a sursei şi distanţa de observaţie este 1:10.
– surse întinse – cel puţin una din dimensiuni nu poate fi neglijată
în raport cu distanţa de observaţie. Acestea se clasifică la rândul
lor în surse:
• filiforme – una din dimensiuni este comparabilă cu distanţa de la
sursă la observator. Secţiune transversală este neglijabilă. Aceste
surse se pot subîmpărţii în: surse liniare, circulare, eliptice, etc.
• de suprafaţă – două dimensiuni ale sursei sunt comparabile cu
distanţa până la punctul de observaţie. După forma sursei acestea
se împart în surse plane, surse sferice, cilindrice, conice, etc.
• de volum – la care nici una din dimensiuni nu este neglijabilă faţă de
distanţa sursă – observator.
 Surse de radiaţii punctiforme
• Pentru o sursă punctiformă se definesc următoarele
mărimi: centrul optic numit şi centrul luminos al sursei şi
axa optică.
• Centrul optic este un punct convenţional din interiorul
sursei considerat ca origine pentru măsurări fotometrice
şi calcule de iluminat.
• Sursele punctiforme se consideră idealizat că sunt
concentrate în centrul optic.
• Axa optică este o dreaptă convenţională, care trece prin
centrul optic al sursei de radiaţii şi care coincide cu:
• axa de simetrie la sursele cu simetrie axială;
• dreapta de intersecţie a planurilor de simetrie transversal
şi longitudinal, la sursele cu simetrie plană în raport cu
două planuri;
• dreapta conţinută în planul de simetrie şi având direcţia
intensităţii radiante (luminoase) maxime în cazul surselor
cu simetrie plană faţă de un singur plan.
• Sursele în marea lor majoritate sunt simetrice în raport
cu unul două sau trei plane perpendiculare între ele, în
raport cu o dreaptă (simetrie cilindrică) şi în raport cu un
punct (simetrie sferică).
• Pentru sursele cu simetrie plana se definesc cele trei
axe: Ox – axa longitudinală, Oy – axa orizontală
transversală, Oz – axa verticală transversală şi cele trei
plane: yOz – planul transversal, xOy - planul longitudinal
orizontal şi xOz – planul longitudinal vertical.
• Pentru sursele cu simetrie axială se definesc: axa de
simetrie, planul median – planul ce trece prin axa de
simetrie şi planul paralel (planul perpendicular pe axa
transversală).
• Pentru sursele punctiforme se folosesc sistemele cu
simetrie sferică cu axa Oz orientată în lungul axei optice
a sursei de radiaţii.
• O direcţie din spaţiu D(θ, φ) ce trece prin centrul optic al
sursei şi un punct M al spaţiului, este definită, într-un
sistem de coordonate sferice, cu ajutorul a doi
parametrii:
– θ – complementul unghiului de înălţime sau colatitudine
– φ – unghiul de azimut sau longitudine.
 Unghiul solid
• Fie o suprafaţă deschisă SΓ
mărginită de curba închisă Γ.
Dintr-un punct 0 se unesc
punctele suprafeţei Γ şi se
obţine astfel o suprafaţă
conică, cu vârful în 0. Se
consideră o sferă cu centrul
în punctul 0 şi rază r0.
Intersecţia dintre suprafaţa
conică şi sferă descrie pe
aceasta o curbă Γ0 care
mărgineşte pe sferă o S0
suprafaţă S0. 
r02
• Unghiul solid este definit ca
raportul dintre suprafaţa S0 şi
raza sferei la pătrat.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 5

Mărimi radiometrice
Mărimi radiometrice
Intensitatea energetică a radiaţiei
• Intensitatea energetică a unei unde este definită ca fiind
media temporară a vectorului lui Poynting, şi este o
mărime a cărei direcţie şi sens coincid cu direcţia de
propagare a undei electromagnetice. Se măsoară în
W/m2

T
1
Fe    (t )dt    w v
T0
 Fluxul radiant
• Reprezintă energia transferată de o undă
electromagnetică printr-o suprafaţă oarecare, raportată
la durata transferului. Acest flux se mai numeşte şi flux
energetic. Se măsoară în W, deci este echivalentul unei
puteri.
 e   Fe dA    dA
A A
• Pentru o radiaţie compusă având spectru discret, fluxul
radiant va avea expresia:
n n
 e    ei   dA  Fei
i 1 A i 1

• iar pentru o radiaţie compusă cu spectru continuu

2 2

 e    e ()d   dA  Fe ()d

1 A 1
 Energia radiantă
• Reprezintă cantitatea de energie radiată de o sursă într-
un interval de timp.
t t t
Wr    e dt     dA dt    w v dA dt   w dV
0 0 A 0 A V

• unde: v dtdA  dV reprezintă volumul elementar care are

ca bază suprafaţa dA şi înălţimea este dată de lungimea
parcursă de undă în timpul t, adică vdt.
• Energia radiantă se măsoară în J (Joule).
 Emitanţa energetică
• Reprezintă densitatea de suprafaţă a fluxului radiant
emis de o sursă de radiaţii de suprafaţă. Se măsoară în
W/m2, şi este dată de relaţia:
d e
Me 
dS
 Iradianţa
• Mai poartă denumirea şi de iluminare energetică, şi
reprezintă densitate fluxului radiant primit de o suprafaţă:

d e
Ee 
dA
 Intensitatea radiantă
• Se numeşte intensitate radiantă sau intensitate
energetică a unei surse de radiaţii, raportul dintre fluxul
radiant dФe emis prin interiorul unui con elementar şi
unghiul solid mărginit de conul respectiv dω.

d e
Ie 
d
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 6

FOTOMETRIE
 Mărimile şi relaţiile din
fotometrie
Legea legăturii dintre densităţile spectrale ale
mărimilor fotometrice şi radiometrice

• Mărimile fotometrice sunt mărimi psihofizice, ele fiind

evaluate după intensitatea senzaţiei vizuale produsă
asupra ochiului uman.
• Lungimea de undă a radiaţiilor, nivelul de iluminare,
vârsta starea de oboseală influenţează sensibilitatea
ochiului uman. De asemenea sensibilitatea este diferită
în funcţie de observator, deci variază de la om la om.
• Între mărimile fotometrice şi mărimile radiometrice există
o relaţie de interdependenţă, astfel încât fiecărei mărimi
radiometrice îi corespunde o mărime fotometrică.
• Legea legăturii dintre mărimile fotometrice şi
radiometrice se poate scrie:
X  ()  K () X e ()

• În condiţiile vizibilităţii de noapte se poate scrie o relaţie

asemănătoare
X  ()  K () X e ()

• Vederea diurnă (fotopică sau de zi) este caracterizată de

nivele de iluminare ridicate L > 1 cd/m2.
• Vederea nocturnă este caracterizată de nivele de
iluminare mici L < 0,01 cd/m2.
• Sensibilitatea vizuală spectrală sau eficacitatea
luminoasă spectrală este maximă în cazul vizibilităţii
diurne, pentru radiaţii cu lungimea de undă, în aer, λ0 =
555 nm, şi scade destul de rapid în pentru valori mai
mari sau mai mici ale lungimii de undă.

K (0 )  Kmax  683 lm / W

• Pentru vederea nocturnă sensibilitatea este maximă

pentru radiaţii cu lungimea de undă λ0′ = 507 nm
K (0 )  Kmax
  1700 lm / W

• Valorile maxime ale eficacităţii luminoase spectrale şi

reprezintă echivalentul fotometric al radiaţiei în condiţiile
vizibilităţii diurne, respectiv nocturne.
• Spectrul vizibil este limitat destul de abrupt datorită
mediilor absorbante din ochi care nu lasă să treacă până
 Legea sensibilităţii vizuale a
ochiului uman
• Eficacitatea luminoasă spectrală relativă se defineşte
pentru vizibilitatea de zi respectiv de noapte cu ajutorul
relaţiilor
K ( ) K ()
V ( )  ; V () 
K max 
K max

• Valoarea maximă a eficacităţii luminoase spectrale

relative este numită şi sensibilitate vizuală relativă
spectrală şi este egală cu unitatea.
Intensitatea luminoasă a radiaţiei
• Intensitatea luminoasă a radiaţiei, numită şi intensitatea
luminii este o mărime vectorială ce se exprimă în funcţie
de intensitatea energetică a radiaţiei, cu ajutorul legii de
legătură dintre mărimile fotometrice şi mărimile
radiometrice.

F ( )  K ( ) Fe ( )

• Unitatea de măsură a intensităţii luminii este lm/m2.

 Fluxul luminos
• Fluxul luminos se defineşte ca fiind mărimea egală cu
integrala de suprafaţă a produsului scalar dintre
intensitatea luminoasă a radiaţiei şi elementul de
suprafaţă.
 S   F dS     F dS
S 

• Fluxul luminos este mărime care caracterizează global

lumina, sensul său de referinţă fiind asociat sensului
normalei la suprafaţa considerată. Pentru suprafeţele
descrise sensul normalei este dat de regula burghiului
drept în funcţie de sensul de parcurgere a curbei pe care
se sprijină suprafaţa. Pentru suprafeţele închise sensul
normalei este spre exterior.
Unitatea de măsură a intensităţii
luminoase a sursei.
• Candela (cd) este intensitatea luminoasă, în direcţia
perpendiculară a unei suprafeţe de 1/600000 m2, a
corpului negru aflat la temperatura de solidificarea a
platinei, sub presiunea de 101325 N/m2.
• Sau în termeni radiometrici candela a fost definită astfel:
• Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată,
a unei surse care emite o radiaţie monocromatică cu
frecvenţa de 540,01541012 Hz şi care are o intensitate
radiantă în acea direcţie de 1:683 W/sr. Frecvenţa de
540,01541012 Hz a radiaţiei ce se propagă în aer,
corespunde lungimii de undă de 555 nm.
 Suprafaţa fotometrică
• Suprafaţa fotometrică a unei surse luminoase
punctiforme, este o suprafaţă închisă ce include în
interiorul ei sursa, care are proprietatea ca în orice punct
de pe suprafaţa ei intensitatea luminoasă este aceeaşi.
Se pot defini mai multe suprafeţe fotometrice funcţie de
distanţa dintre suprafaţă şi centrul luminos al sursei
 Curbe fotometrice
• Se numeşte curbă fotometrică intersecţia suprafeţei
fotometrice cu un plan convenabil ales. În cazul surselor
cu simetrie plană se trasează două curbe fotometrice
transversală şi longitudinală. Pentru sursele cu simetrie
axială se dă doar o jumătate din curba fotometrică,
suficient însă pentru că întreaga curbă se poate obţine
prin rotirea ei în jurul axei de simetrie.
 Metodele de măsurarea a
mărimilor fotometrice
• Aceste metode se pot împărţii în:
– metode de măsurare vizuale sau subiective,
deoarece se bazează pe capacitatea omului de a
aprecia egalitatea luminanţelor a două câmpuri
luminoase alăturate. Precizia metodei depinde de
precizia lămpii etalon şi de sensibilitatea ochiului
observatorului. Este o metodă nereproductibilă
deoarece sensibilitatea ochiului variază de la un
individ la altul. Pentru obţinerea unei precizii bune
(0,2 - 0,3%) este necesar ca iluminarea suprafeţelor
de comparat să fie de 5 – 20 lx.
– metode de măsurare fizică sau obiective, care
utilizează aparate cu elemente sensibile pentru
măsurarea mărimilor fotometrice.
• Aparatele ce servesc la măsurarea mărimilor
fotometrice se numesc fotometre
 Metodele vizuale de măsurare a
mărimilor fotometrice
• Un fotometru vizual este alcătuit în principal din:
– ecran fotometric – un ecran netransparent, perfect difuzant,
neselectiv, iluminat pe una sau ambele feţe de sursele de lumină
de comparat;
– cap fotometric sau dispozitiv fotometric – dispozitivul care
permite alăturarea imaginilor celor două surse, cea de măsurat
şi etalon.
– bancul fotometric – constituit din şine şi glisiere rectilinii şi
gradate pe care se pun supărtii ce susţin sursele de lumină.
– atenuator sau dispozitivul de atenuare a luminii – dispozitivul
care permite reducerea în raporturi cunoscute a iluminării uneia
sau ambelor feţe ale ecranului fotometric.
• Fotometrele vizuale pot fi:
– cu egalizarea luminanţelor cu câmpuri juxtapuse (fig. ....)
– cu egalizarea contrastelor de luminanţă ale câmpurilor alăturate
prezentate simultan ochiului.
 Metodele fizice de măsurare a
mărimilor fotometrice
• Aceste metode se bazează pe proprietatea unor corpuri
de produce curent electric sub acţiunea unui flux
luminos. Aceste corpuri poartă denumirea de traductoare
optice. Cele mai cunoscute traductoare optice sunt cele
fotoelectrice, termoelectrice şi termice Se mai utilizează
şi emulsii fotografice pentru punerea în evidenţă a
iluminărilor foarte mici, din astronomie, spectroscopie şi
iluminat exterior.
• Traductoarele fotoelectrice se bazează pe
interacţiunea dintre cuantele de lumină şi
cristalele unor semiconductoare. În urma
acestor interacţiuni pot să apară următoarele
fenomene:
– efect fotoemisiv (numit şi efect fotoelectric extern) –
stă la baza fotocelulelor
– efect fotoconductiv (efect fotoelectric intern) – stă la
baza fotorezisoarelor, fotodiodelor şi
fototranzistoarelor.
– efect fotoelectric intern cu strat de baraj – stă la baza
fotoelementelor
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 7

Reflexia şi transmisia luminii

 Legile reflexiei şi refracţiei
• O rază de lumină la suprafaţa
de separaţie dintre două medii
suferă fenomenul de reflexie şi
refracţie. Considerăm
suprafaţa de discontinuitate
(separaţie) dintre două medii,
având indicii de refracţie
n1<n2. Notăm cu i unghiul de
incidenţă făcut de rază de
lumină cu normala la suprafaţa
de discontinuitate, cu r se
notează unghiul de reflexie
făcut de raza reflectată cu
normala la suprafaţa de
separaţia şi cu t unghiul de
transmisie făcut de raza
transmisă cu normala la
suprafaţa de discontinuitate.
 Legile reflexiei şi refracţiei
1. La traversarea suprafeţei de discontinuitate frecvenţa
radiaţiei rămâne aceeaşi
2. Raza incidentă, raza reflectată, raza refractată şi
normala la suprafaţa de discontinuitate se află în
acelaşi plan, denumit plan de incidenţă.
3. Legea reflexiei:Unghiul de reflexie este egal cu unghiul
de incidenţă
4. Legea refracţiei: între unghiul de transmisie şi unghiul
de incidenţă există relaţia
5. Legea reversibilităţii: Inversănd sensul de propagare al
razei reflectate sau refractate se schimbă şi sensul
razei incidente, fără altă modificare
 Materiale optice utilizate în
iluminatul electric
• Materiale reflectante
• În funţie de coeficientul global de refexie se împart în:
– Materiale opace cu reflexie regulată, numite şi materiale lucioase
sau cu luciu de oglindă. Aici se înscriu următoarele materiale:
• Argintul polizat, depus prin galvanostegie. Se deteriorează foarte
repede prin coroziune chimică, mai ales în medii cu compuşi chimic
ai sulfului, de aceea se acoperă cu un strat protector de lac, care
scade coeficientul de reflexie regulată. Prin pulverizarea cu aer
comprimat a azotatului de argint sau prin pulverizare catodică se
obţin oglinzile cu sticlă şi folie de aluminiu. Peste folia de aluminiu
se depune galvanic un strat de cupru şi un strat de lac pentru
protecţie.
• Aluminiul, se depune galvanic şi este foarte rezistent la coroziune.
• Cositorul se foloseşte mai ales sub formă de staniol
• Cromul se depune galvanic pe un strat de nichel sau cupru şi are
bune proprietăţi optice, dar este sensibil la acţiunea clorului
• Oţelurile aliate inoxidabile se utilizează la proiectoare mici şi robuste
– Materiale opace cu reflexei mixtă
• Emailul mai ales alb are aceleaşi proprietăţi cu sticlele opale,
deoarece este o suspensie de pulberi într-o masă transparentă
• Vopselele de ulei compoziţie asemănătoare cu emailul. Factorul de
reflexie difuză depinde de indicii de refracţie ai pulberilor şi ai masei
transparente.
– Materiale opace cu reflexie difuză
• Suprafeţele metalice şlefuite mat sau tratate cu acizi
• Suprafeţele metalizate prin vopsire sau pulverizare. Este utilizat în
special aluminiul.
– Materiale opace cu reflexie perfect difuză
• Ipsosul
• Carbonatul de magneziu
• Sulfura de zinc în combinaţie cu sulfat de bariu, utilizat pentru
confecţionarea ecranelor fotometrice
– Materiale reflectante clare
• Prismele din sticlă cu reflexie totală, executate din fibră optică
• Materiale transmiţătoare difuzante
• Faţă de materiale transparente care sunt caracterizate prin valori
mari ale coeficientului global de transmisie, materialele
transmiţătoare difuzante au un indice global de transmisie mic, ceea
ce permite trecerea luminii prin ele izvoarele de lumină au un contur
estompat dacă sunt privite prin aceste materiale.
– Sticle opale – reprezintă o categorie de sticle în are sunt inglobate
particule micronice care au un indice de refracţie diferit de cel al masei
transparente. Ca materiale difuzante se folosesc: criolitul, florura de
calciu, oxidul de staniu, talcul, etc. Se fabrică două tipuri de sticlă opală:
sticlă opală masivă, omogenă şi sticla opală placată la care pe o sticlă
clară se aşează unul sau mai multe straturi de sticlă opală foarte
subţire. În funcţie de factorul de transmisie avem trei categorii: sticle
opaline, sticle opale normale şi sticle opale dense.
– Sticle mate, se obţin din sticlele clare prin procese mecanice (sablare,
şlefuire), chimice (tratare cu compuşi ai fluorului) sau combinate. Prin
aceste procese se mătuieşte o faţă sau ambele feţe ale sticlei
transparente. Faţa mătuită produce acţiunea de difuyie a luminii.
Matuirea chimică este mai uniformă şi are asperităţi mai rotunjite.
– Materiale sintetice sunt reprezentate de materialele plastice (plexiglas),
materiale derivate din celuloză (celofanul), răşinile poliesterice şi
carbamidice. La momentul actual aceste materiale sunt foarte
răspăndite şi mult utilizate la corpurile de iluminat
 Filtre optice
• Se numesc filtre optice aparatele utilizate pentru
modificarea compoziţiei spectrale a fluxului luminos. Un
filtru optic este caracterizat de curba de transmisie
spectrală care arată dependenţa dintre factorul de
transmisie şi lungimea de undă a radiaţiei incidente.
• Filtrele se pot clasifica după forma curbei de transmisie
în:
– filtre cu variaţia bruscă a coeficientului spectral de transmisie,
care împart domeniul în două zone: una cu transmitanţă maximă
şi una cu transmitanţă minimă. Avem aşa numitele filtru trece
sus, pentru filtrele cu transmitanţă maximă pentru lungimile de
undă mari şi fltru trece jos pentru filtrele cu transmitanţă maximă
pentru lundimile de undă mici.
– filtre care absorb sau transmit o bandă îngustă de lungimi de
undă. Se mai numesc şi filtre trece bandă sau filtre opreşte
bandă.
– filtre compensatoare la care trecerea de la domeniul spectral
absorbit la cel transmis se face gradat
– filtre neutre care au rolul de atenuarea fluxului luminos. Au
indicele de transmisie constant indiferent de lungimea de undă a
radiaţiei incidente.
Lămpi cu incandescenţă
Este una din lămpile
cele mai des utilizate
în instalaţiile de
iluminat casnic.
O astfel de lampă
este alcătuită din
filament de wolfram,
subansamblul de
fixare şi alimentare al
filamentului, un balon
de sticlă şi soclul.
• Balonul de sticlă poate fi executat din sticlă clară, opală,
colorată sau cu reflector în partea din spatele
filamentului iar in faţă cu sticlă clară, opală sau colorată.
Balonul de sticlă poate fi executat în diferite forme:
piriformă, tubulară, sferică, lumânare, ciupercă etc.
• Subansamblul de fixare şi alimentare a filamentului este
constituit din picioruşul de sticlă în care se află orificiul
de evacuare a aerului, şi o porţiune a electrozilor. În
continuarea picioruşului se află un bastonaş de sticlă,
care la capătul lui are o lentilă de sticlă în care sunt
înfipte mai multe cârlige cu rol de susţinere a
filamentului.
• Electrozii sunt formaţi din trei părţi distincte:
– partea aflată în interiorul balonului la care este legat filamentul,
are rol de susţinere şi alimentare a filamentului şi este
confecţionată din nichel, fier nichelat sau aliaj de cupru-nichel;
– partea intermediară încorporată în porţiunea aplatizată a
picioruşului şi este confecţionată dintr-un material special
denumit dumet, care are acelaţi coeficient de dilatare ca şi sticla
picioruşului, având un conţinut ridicat de oxid de plumb
– partea din exteriorul lămpii care este confecţionată din cupru şi
face legătura cu soclul lămpii

• Soclul este fixat de balonul de sticlă cu un chit special.

Există mai multe tipuri de socluri:
– tip Edison – soclul filetat - se fabrică în diferite dimensiuni: soclu
liliput E-5/8, soclu miniatură E-10/13, soclu mignon E-14/20,
soclu normal E-25/27 şi socl goliat
– tip baionetă – soclu rezistent la trepidaţii – se fabrică în
următoarle modele Swan-B-15/19 şi B-22/27.
• Filamentul lămpilor actuale este realizat din wolfram
împurificat cu o mică cantitate de oxid de thoriu, pentru a
conferii proprietăţi mecanice mai bune wolframului,
deoarece wolframul pur la încălzirea la temperaturi înalte
devine casant. Wolframul are o temperatură de topire
ridicată, rezistenţă mare, viteză de evaporare la
temperaturi mari relativ mică, coeficientul spectral de
absorbţie α(λ, T) mai mari pentru radiaţii cu lungimi de
undă mai mici, astfel încât randamentul optic al radiaţiei
termice a wolframului este mai mare decât al corpurilor
cenuşii.
• Lămpile cu puteri până la 40W au balonul de sticlă vidat,
iar cele peste această putere au introdus în balonul de
sticlă un amestec de gaze inerte pentru a evita oxidarea
filamentului de wolfram şi evaporarea la temperaturi de
2850 K.
 Caracteristicile lămpilor cu
incandescenţă
• Lămpile cu incandescenţă se fabrică într-o gamă largă de puteri 0,1
– 2000 W pentru o plajă de tensiuni cuprinsă între 1,5 – 220 V.
Deoarece se bazează pe fenomenul de radiaţie termică a
filamentului care poate să fie asimilat cu o rezistenţă factorul de
putere al lămpilor cu incandescenţă este cosφ = 1.
• Eficacitatea luminoasă a lămpilor cu incandescenţă uzuale este de
8-22 lm/W. Îmbunătăţirile actuale se rezumă la căutarea unor noi
amestecuri de gaze inerte pentru creşterea eficacităţii luminoase,
deoarece din punct de vedere constructiv lămpile cu incandescenţă
se consideră că au ajuns la limită, şi nu pot apărea modificări
spectaculoase.
• Eficacitatea luminoasă scade în timp prin alungirea şi lăsarea
filamentului, fenomen care conduce la răcirea filamentului. De
asemeni datorită evaporării wolframului prin încălzire se produce şi
subţierea filamentului, deci micşorarea curentului care străbate
filamentul, deci puterea lămpii scade. Eficacitatea luminoasă se
obţine pentru lămpi de puteri mari alimentate la tensiuni mici, prin
care trec curenţi mari, care în consecinţă au filamentele mai groase.
• Luminanţa lămpilor cu incandescenţă cu balon clar pot produce
fenomenul de orbire, având valori cuprinse între 2·106 - 12·106
cd/m2. Din acest motiv acolo unde lămpile cu incandescenţă sunt
folosite pentru iluminat direct sunt în corpuri de iluminat mătuite, sau
se utilizează lămpi cu baloane de sticlă mate.
• Fluxul luminos al lămpilor cu incandescenţă are un spectru de
radiaţii calde care realizează o ambianţă plăcută. Redarea culorilor
obiectelor este foarte bună, având un indice de redare al culorilor
maxim Ra = 100.
• Durata medie de funcţionare a unei lămpi cu incandescenţă este de
1000 ore. Această durată medie de funcţionare este influenţată de:
micşorarea diametrului filamentului ca urmare a evaporării
wolframului prin încălzire, defectele de fabricaţie ale filamentului
(neuniformitatea firului, diametrul şi pasul spiralei pot provoca
anumite zone de intensitate sporită unde se produce ruperea
filamentului), impurităţi în gazul cu care este umplut balonul şi
intruziuni şi fisuri în sticla din care este confecţionat balonul de
sticlă.
• Deoarece sunt foarte răspândite se fabrică în serii mari, deci au un
preţ de cost relativ scăzut. Instalaţia de iluminat se alimentează in
curent alternativ direct de la reţeaua electrică cu un minim de
aparataj electric. Prin alimentarea directă de la reţea cu frecvenţa de
50 Hz şi tensiunea de alimentare constantă, nu apare o variaţie a
fluxului luminos datorită inerţiei termice a filamentului. Variaţiile de
tensiune au o mare influenţă asupra parametrilor lămpii.
 Lămpi cu incandescenţă cu
construcţii speciale
Lămpi mate şi opale
Pentru a nu apărea fenomenul de orbire datorat luminanţelor mari ale
lămpilor cu incandescenţă se folosesc baloane de sticlă mata sau opală.
Sticla mată reduce cu 2-4% eficacitatea luminoasă iar cea opală cu 15-
20%. Mătuirea se execută la interior, pentru ca particulel de praf sa nu se
sedimenteze pe asperitătile exterioare în cazul mătuirii la exterior.
Lămpi solare
Au balonul confecţionat din sticlă albastru-verzui, care absoarbe
preponderent radiaţiile roşii. Sunt utiizate mai ales în industria textilă, unde
este necasară redarea cât mai fidelă a culorilor. Temperatura de culoare
este cuprinsă între 3700 şi 4000 K. Eficacitatea luminoasă este cu 30-40%
mai mică decât în cazul celor cu balonul clar.
Lămpi oglindate
Balonul este de tip ciupercă, oglindat în partea posterioară prin aplicarea la
interior a unui strat reflectător de argint sau aluminiu. Prin această
oglindare fluxul luminos este orientat în mare parte dealungul axei optice a
lămpii, cu o raspândire destul de mică (unghi solid mic).
Lămpi cu lentilă încorporată
În partea anterioară a balonului de sticlă se realizează din construcţia
balonului o lentilă din sticlă presată. Prin adăugarea lentilei se transformă
lampa oglindată într-un sistem de iluminat integrat compus din sursă şi corp
de iluminat. În funcţie de forma lentilei, fluxul luminos poate fi concentrat sau
larg.
Lămpi rezistente la trepidaţii
Au un număr mai mare de cârlige de susţinere a filamentului. Din punct de
vedere electric sunt subtensionate tensiunea de lucru este de 230V şi din
această cauză au eficacitatea luminoasă cu 15-20% nmai mici decât cea a
lămpilor normale. Se utilizează în locuri supuse trepidaţiilor şi în vehiculele
de transport călători.
Lămpi pentru autovehicule
Se fabrică pentru tensiuni de 6, 12 şi 24 V, corespunzătoare acumulatoarelor
cu care sunt echipate autovehiculele. Soclul acestor lămpi sunt de tip
baionetă pentru a nu se desface în timpul mersului. Actual se execută lămpi
cu incandescenţă fără soclu sau cu soclu incorporat, legătura cu instalaţia
electrica realizându-se cu papuci sau fişe. Pentru farurile autovehiculelor se
folosesc lămpi cu două filamente pentru a se obţine cele două faze: faza
mare pentru distante de 90-100 m şi faza mică 25-35 m. La faza lungă se
poate aprinde doar un singur filament sau amîndouă.
Lămpi pentru proiectoare
Deoarece sunt necesare intensităţi luminoase mari au filament compact şi
temperatură de funcţionare mare. Puterea nominală a unei astfel de lămpi
este de 2000 – 3000 W, cu eficacităţi luminoase de 20-2 lm/W. Principalul
dezavantaj este durata de funcţionare redusă, de numai 100 de ore. Durata
de funcţionare este atât de redusă datorită temperaturii mari la care lucrează.
Lămpi cu incandescenţă cu halogeni
Se mai numesc şi lămpi cu ciclu regenerativ, deoarece este eliminată
depunerea wolframului pe peretele balonului de sticlă, prin introducerea în
interiorul acestuia un halogen, care are rolul de a da cu wolframul evaporat un
compus volatil, care în contact cu filamentul fierbinte regenerează wolframul.
Aceste lămpi au fost realizate pentru prima oară în 1959 şi a reprezentat ultima
îmbunătăţire semnificativă a lămpilor cu incandescenţă.
Vaporii de wolfram rezultaţi în urma evaporării filamentului , formează cu iodul
la temperatura mai joasă a balonului de sticlă o iodură volatilă de wolfram.
Aceasta ajunsă în apropierea filamentului se desface rezultănd iod liber care
poate incepe un nou ciclu şi wolfram care se depune pe filament în zonele mai
reci. Din această cauză filamentul se evaporă inegal şi în final se va rupe, dar
fenomenul este mai încetinit.
Fizic reacţiile sunt mult mai complexe deoarece sunt necesari şi alţi reactivi şi a
unei temperaturi destul de ridicate a balonului de sticlă. Pentru ca balonul să fie
rezistent acesta se face din sticlă de cuarţ şi va avea dimensiuni mai mici decât
lămpile normale.
Cei mai utilizati compuzi pentru lămpile cu halogeni sunt bromura de metil şi
bromura de metilen
Lămpile cu incandescenţă cu halogeni se fabrică în două variante constructive:
• cu balon liniar cu electrozi la capetele balonului – mai pretenţioase în
exploatare, necesitând corpuri de iuminat speciale şi protecţie contra
răcirii bruşte.
• cu balon rotund cu soclu cu filet sau cu picioruşe.
Deoarece temperatura filamentului poate creşte până la 3000 K, creşte şi
eficacitatea luminoasă la 20-23 lm/W şi durata medie de funcţionare este de
2000 de ore. Se fabrică proiectoare cu lămpi cu halogeni cu eficacităţi
luminoase de 26 – 27 lm/W cu durată medie de funcţionare de 400-500 de ore.
Domenii de utilizarea a lămpilor cu
incandescenţă
Avantajele utilizării lămpilor cu incandescenţă:
– dimensiuni relativ mici;
– preţ destul de scăzut;
– aprindere instantanee şi fără a necesita accesorii;
– gama largă de tensiuni nominale şi puteri
– redarea bună a culorilor datorită compozitiei spectrale echilibrate a luminii
produse
Lămpile cu incandescenţă prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
– durată utilă de funcţionare relativ scăzută datorită evaporării filamentului
– luminanţă mare ce poate duce la fenomene de orbire temporară, de aceea
lămpile cu baloane de sticlă clare se introduc în corpuri de iluminat care reduc
luminanţa
– eficacitatea luminoasă destul de scăzută.
Aceste lămpi se utilizează la iluminatul interior a clădirilor de locuit şi publice, la
iluminatul local industrial şi la vitrine de prezentare. Se utilizează în locurile cu
miscări rapide deoarece nu produc efect stroboscopic.
De asemeni iluminatul de siguranţă şi de semnalizare foloseşte tot lămpi cu
incandescenţă, care permit şi alimentarea de la o baterie de acumulatori în
curent continuu.
De asemeni toate lanternele utilizează lămpi cu incandescenţă de tensiune
redusă. În locurile cu umiditate ridicată se utilizează tot lămpi cu incandescenţă
la tensiuni reduse pentru evitarea accidentelor prin electrocutare
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 8

Lămpi cu descărcări în gaze şi

vapori metalici
 Lămpi cu descărcări luminiscente
folosind lumina catodică
• Se mai numesc lămpi cu licărire, descărcarea electrică are loc într-o
atmosferă gazoasă, constituită din neon sau heliu, la o presiune
scăzută de 1000 până la 3000 Pa. Lumina emisă în atmosferă din
neon conţine radiaţii roşii iar cea in atmosferă de heliu conţine
radiaţii galbene. Electrozii sunt din fier sau din aluminiu, fiind
acoperiţi cu compuşi ai bariului. Prin apropierea electrozilor coloana
arcului este înlăturată, iar lumina este produsă prin licărire în jurul
catodului.
• Tensiunea de funcţionare a acestor lămpi este constantă şi
independentă de intensitatea curentului electric. Variaţia curentului
electric este fidel redată de lampa, aceasta având o inerţie
luminoasă mică. Se fabrică pentru puteri mici de ordinul 1-3 W şi
tensiuni de alimentare de 110V sau 220V. Fluxul luminos al unei
astfel de lămpi este foarte redus de circa 1 lm. Au o durată medie de
funcţionare de 1000 până la 3000 de ore.
• Se folosesc la aparate pentru semnalizare, la stabilizatoare de
tensiune de mică putere, la aparate care se bazează pe efect
stroboscopic, indicatoare de tensiune.
 Lămpi cu descărcări luminscente
folosind coloana pozitivă
• Aceste lămpi sunt folosite pentru reclame luminoase.
Sunt constituite dintr-un tub de sticlă care poatte fi indoit
pentru a realiza diferite forme şi la capetele tubului sunt
electrozii confecţionaţi din oţel şi acoperiţi cu oxizi pentru
îmbunătăţirea emisiei electronice. În interiorul tubului de
sticlă este introdus un gaz inert cum ar fi: neon, argon,
heliu la o presiune scăzută de 300 – 500 Pa şi uneori şi
o cantitate mică de mercur. Aceste lămpi se mai numesc
şi lămpi luminicente de medie tensiune deoarece sunt
alimentate la medie tensiune.
• În funcţie de lungimea şi diametrul tubului de sticlă,
natura şi presiunea gazului din tub şi tensiunea de
alimentare caracteristicile energetice, colorimetrice şi
fotometrice variază.
• Tensunea aplicată lămpii se împarte în căderea de
tensiune tensiune pe electrozi şi căderea de tensiune pe
coloana pozitivă a arcului electric.
U  Ue  E  l

• Căderea de tensiune pe electrozi depinde de natura

electrozilor şi de natura gazului din tub şi are valori de 100
– 200 V. Intensitatea câmpului electric în coloana pozitivă
a arcului depinde de natura gazului din tub, diametrul
tubului şi intensitatea curentului şi este cuprinsă între
valorile 2 – 4 V/cm.
• Lumina emisă de lampă are diferite culori în funcţie de
natura gazului din tub sau în funcţie de luminoforul utilizat
la lămpile cu mercur sau în funcţie de culoarea sticlei din
care este confecţionat tubul lămpii.
• În funcţie de natura gazului lumina emisă de lampă poate fi:
roşu-portocaliu pentru neon, galben pentru heliu, alb pentru
dioxid de carbon şi albastru pentru o combinaţie de argon cu
neon şi vapori de mercur.
• Durata medie de funcţionare a unei astfel de lămpi este de
2000 – 4000 ore, limitată de absorbţia progresivă a gazului de
către electrozi. Eficacitatea luminoasă destul de scăzută de 2-
18 lm/W.
• Aceste lămpi se alimentează prin intermediul unor
transformatoare speciale, de medie tensiune, cu dispersie
mare de flux magnetic, de 6 – 10/0,22 kV, care au o tensiune
de mers în gol de două ori mai mare decât tensiunea de mers
în sarcină. Tensiunea de amorsare a arcului electric este de
400 – 2000 V/ml. Tensiunea de lucru este mult mai mică
decât tensiunea de amorsare. Curentul electric prin tub este
cuprins între 25 şi 50 mA.
• Un transformator poate alimenta mai multe lămpi, condiţia
care trebuie îndeplinită este ca transformatorul să aibă o
tensiune de mers în gol suficient de mare pentru aprinderea
lor. Deoarece factorul de putere al acestor transformatoare
este mic 0,3 - 0,4 %, în paralel cu ele se leagă un
condensator pentru îmbunătăţirea factorului de putere.
 Tuburi fluorescente (lămpi
fluorescente cu vapori de mercur
de joasă presiune)
• La baza emisiei luminoase a acestor lămpi stau
fenomenele de electroluminiscenţă şi fotoluminiscenţă.
Radiaţiile luminoase sunt emise în urma convertirii
radiaţiilor ultraviolete, provenite din descărcări electrice
în atmosferă cu vapori de mercur, cu ajutorul
luminoforului depus pe pereţii tubului fluorescent.
• Deşii au apărut odată cu lămpile cu incandescenţă, au
stat într-un con de umbră până în ultimele decenii până
s-a trecut la îmbunătăţitea lor
 Construcţia lămpilor fluorescente
cu vapori de mercur de joasă
presiune
• Sunt cunoscute în practică sub denumirea de tuburi
fluorescente (popular li se spune neon ceea ce este
incorect). Se prezintă sub formă de tuburi de sticlă
rctilinii, circulare sau în formă de U. Diametrul tubului
este relativ mic de până la 40 mm.
• La extremităţile tubului se află electrozii. Ei sunt făcuţi
dintr-un filament din spirală de wolfram pe care este
depus un strat de oxizi de bariu, stronţiu sau calciu
pentru îmbunătăţirea emisiei electronice. Oxizii
aceştia sunt caracterizaţi prin valori mici ale lucrului
mecanic de extracţie a electronilor.
• Filamentul este conectat într-un circuit de încălzire şi
ajunge la o temperatură de 1100-1300 K. La această
temperatură este emisă o mare cantitate de electroni,
şi constituie în această stare catodul tubului.
• În interiorul tubului este introdus un gaz inert constituit
din argon la o presiune de 400-500 Pa şi câteva
miligrame de mercur. Argonul este folosit la amorsarea
descărcării în tub , iar după evaporarea mercurului
descărcarea are loc numai în mediu de mercur,
deoarece potenţialul de ionizare al mercurului (10,4 V)
este mai mic decât cel al argonului (15,7 V). Argonul
ajută la reducerea pulverizării substanţei active ce
acoperă filamentul.
• Radiaţiile emise de atomii de mercur la presiunea de
saturaţie a vaporilor săi, pentru temperatura mediului
ambiant de 25ºC este de 0,5 – 1,5 Pa au lungimile de
undă de 253,7 nm (60%) şi 185 nm (35%) în domeniul
ultraviolet şi 5% radiaţii situate în domeniul ultraviolet şi
vizibil.
• Pe interiorul tubului se depune un strat subţire de
luminofor. Luminoforul este constituit dintr-un amestec
de substanţă fluorescentă de bază, substanţă
activatoare şi o substanţă auxiliară. Cele trei substanţe
se topescla 1500ºC şi se obţine luminoforul sub formă
de praf cristalin.
• Substanţa fluorescentă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să absoarbă radiaţiile ultraviolete emise de atomii de
mercur;
– să aibă randament maxim de conversie a radiaţiilor
ultraviolete în radiaţii luminoase;
– rezistenţă mare în timp la iradiere;
– coeficient mare pentru transmisia radiaţiei vizibile
– fluxul luminos emis să aibă componenţa spectrală
dorită
• Cele mai utilizate substanţe fluorescente sunt:
wolframatul de calciu sau magneziu, silicatul de zinc,
silicatul de cadmiu, silicatul dublu de zinc şi beriliu,
boratul de cadmiu, care în amestec în proporţii adecvate,
realizează compoziţia spectrală dorită a fluxului luminos.
Halogenofosfaţii (fosfatul de fluor, clor şi brom) dau
direct lumina albă cu un randament ridicat al conversiei.
• Ca substanţe activatoare sunt folosite metale grele cum
ar fi: cupru, argint, bismut sau pământuri rare şi au rolul
de a iniţia şi activa fotoluminiscenţa.
• Substanţa auxiliară este o sare simplă, cum ar fi clorura
de sodiu sau fluorura de calciu, rolul ei este de a asigura
formarea cristalelor complexe ale luminoforului.
• Pentru aplicarea luminoforului pe peretele interior al
tubului de sticlă se foloseşte de regulă un liant, cum ar fi:
soluţie de nitrolac şi acetat de amil sau acid fosforic în
apă. Luminoforul se poate aplica într-un strat, două sau
trei, dar cu cât stratul de luminofor este mai gros creşte
şi coeficientul de absorbţie.
Caracteristicile tuburilor fluorescente
• În mod uzual tuburile fluorescente se fabrică în mai
multe game de puteri. Astfel la o tensiune de alimentare
de 220V se fabrică tuburi de 8, 14, 20 (18), 40 (36) şi 65
W.
• În ţara se fabrică două tipuri de lămpi fluorescente cu
vapori de mercur de joasă presiune:
• LFA (lămpi fluorescente cu starter şi electrozi
preîncălziţi), se utilizează la instalaţii interioare pentru
temperaturi de peste 5ºC.
• LFR (lămpi fluorescente cu aprindere fără starter), se
utilizează pentru temperaturi ale mediului ambiant de
până la -15ºC.
• Fluxul luminos emis de lampă depinde de temperatura
mediului ambiant. La temperaturi cuprinse între 20 -
25ºC temperatura pereţilor tubului este de 40ºC şi se
obţine fluxul luminos maxim. La temperaturi mici sub 5ºC
aprinderea lămpii se face mai dificil, uneori este chiar
imposibilă.
• La tuburile LFR la exteriorul tubului se prevede o bandă
metaliyată legată la unul din electrozi, care are rolul de a
mări intensitatea câmpului electric în tub.
• Pentru a obţine diverse culori ale luminii emise se alege
corespunzător substanţa fluorescentă folosită
• De multe ori substanţele fluorescente constituie un
secret de firmă. Au apărut noi generaţii de luminofori,
rezultaţi din amestecul a trei luminofori diferiţi, având
benzile de emisie situate în zonele albastru, verde şi
roşu ale spectrului vizibil, a permis realizarea unei lămpi
cu eficacitate luminoasă de peste 80 lm/W şi indicele de
redare a culorilor Ra > 80.
• Eficacitatea luminoasă a lămpilor fluorescente este
cuprinsă între 40 şi 80 lm/W.
• Luminanţa lămpilor este redusă de la 3·103 până la 104
cd/m2 , din acest motiv pot fi folosite în camere joase,
fără a produce efectul de orbire.
• Durata medie de funcţionare a tuburilor fluorescente
depinde de mai multi factori şi este cuprinsă între 4000 şi
7000 de ore. Durata de funcţionare este mai lungă cu cât
numărul de porniri este mai mic. Uzura lămpilor constă
în principal în consumarea stratului de oxid de pe
filamentele electrozilor, lucru care poate fi observat
destul de uşor prin apariţia zonelor întunecate la
capetele tuburilor.
• Fluxul luminos emis de lampă se micşorează în timp cel
mai accentuat în primele 100 de ore, după care
scăderea este mai lentă.
• Deoarece lămpile fluorescente sunt alimentate în curent
alternativ cu frecvenţa de 50 Hz, înseamnă că fluxul
luminos trece prin zero de 100 de ori pe secundă.
Fenomenul este observat în cazul corpurilor cu mişcare
de rotaţie sau translaţie care se pare că se mişcă
sacadat. Acest fenomen poartă numele de fenomen
stroboscopic. Pentru diminuarea fenomenului
stroboscopic lămpile alăturate se alimentează la faze
diferite.
Accesoriile lămpilor fluorescente cu
vapori de mercur la joasă presiune
• Pentru a se realiza amorsarea arcului electric este
necesară o tensiune mai mare. Pentru aprindere şi
amorsarea lămpilor fluorescente sunt necesare accesorii
care au următoarele roluri:
• preîncălzirea filamentului lămpii pentru a se asigura o
emisie termoelectrică intensă;
• producerea unui vârf de tensiune capabil să amorseze
descărcarea în arc;
• stabilizarea descărcării, cu limitarea curentului prin
lampă.
• Starterul are rolul de conectare şi deconectare a
circuitului de încălzire a filamentului, şi rol de amorsarea
a arcului electric
• Acesta este realizat dintr-un tub de sticlă, denumit tub de
descărcare, umplut cu un gaz inert cum ar fi argonul sau
neonul, în care se găsesc doi electrozi: unul fix şi unul
deformabil, realizat dintr-o lamă bimetalică, cu coeficienţi
de dilatare diferiţi. În paralel cu tubul de descărcare se
montează u condensator cu rol de mărire a impulsului de
tensiune şi deparazitare radio.
• La conectarea lămpii se amorsează descărcarea
luminiscentă între electrozii starterului. Ca urmare a
căldurii degajate în urma descărcării electrice, lama
bimetalică se deformează până se atinge de electrodul
fix. În acest moment se stabileşte prin filamentele lămpii
fluorescente un curent de preîncălzire. După câteva
secunde lamela bimetalică răcindu-se, revine în poziţia
iniţială, întrerupând circuitul de încălzire a filamentelor.
La desfacerea contactului între electrozi apare o
tensiune de restabilire a arcului electric care este
suficient de mare pentru amorsarea descărcării în arc în
interiorul lămpii fluorescente, după care starterul iese din
funcţiune.
• Utilizat timp îndelungat starterul se distruge, el fiind
proiectat pentru un regim de funcţionare de scurtă
durată.
• Pentru lămpile fluorescente standard se fabrică diferite
tipuri de startere:
• SLB 20 pentru tuburile fluorescente de 14, 18 şi 20 W
• SLA 40 pentru tuburile fluorescente de 36 şi 40 W
• SLA 65 pentru tuburile fluorescente de 65 W
• SLU 25-80 pentru tuburile fluorescente cu puteri între 25
şi 80 W.
• Literele din simbolul starterului au următoarea
semnificaţie:
– S – starter
– L – luminescent
– U – universal
• Elementul de stabilizare a descărcării în arc şi de
limitarea a curentului electric prin lampă îl constituie
balastul. Tot Balastul serveşte şi la amorsarea
descărcării, participând la realizarea vârfului de tensiune.
• Există mai multe tipuri de balasturi, după cum urmează:
– balastul inductiv este constituit dintr-un circuit feromagnetic cu
întrefier şi o bobină din cupru emailat. Realizează un defazaj
inductiv al curentului, căruia îi corespunde un factor de putere al
cirrcuitului cosφ = 0,5. Este cel mai utilizat în practică. Se fabrică
balasturi inductive BIA (B - balast, I – inductiv, A - aprindere)
pentru diferite lămpi standard cu puterea de 8, 14, 20, 40 şi 65 W
– balastul capacitiv este alcătuit dintr-un balast inductiv normal,
legat în serie cu un condensator cu reactanţă de două ori mai
mare decât reactanţa balastului inductiv, încât reactanţa totală în
modul este egală cu cea a balastului inductiv, dar provoacă un
defazaj capacitiv al curentului căruia îi corespunde un factor de
putere tot de cosφ = 0,5
– balastul pentru aprinderea rapidă fără starter, este constituit din
două bobine cuplate magnetic montate pe acelaşi circuit
feromagnetic şi un condensator legat în serie cu una din bobine.
Acest tip de balast BRA (R – aprindere rapidă) sau BRB se
fabrică doar pentru lămpile fluorescente de 40W.
Schemele de conexiuni ale lămpilor
fluorescente
• Scheme cu balast inductiv
• Se mai numeşte şi schema clasică, deoarece este cea mai utilizată
schemă de conectare a lămpilor fluorescente la reţeaua de
alimentare.
• Montajul este constituit dintr-un tub fluorescent cu un starter legal în
paralel. Tubul fluorescent este legat în serie cu un balast inductiv.
• La conectarea circuitului la reţeaua de alimentare se
amorsează descărcarea luminiscentă între electrozii
starterului. Ca urmare a incălzirii produse de arcul
electric, electrodul bimetalic al starterului se deformează
şi face contact cu electrodul fix de nichel. În acest
moment în circuit se stabileşte curentul de preîncălzire.
• Valoarea curentului de preîncălzire este de 1,5 ori mai
mare decât curentul nominal al lămpii şi produce o
încălzire a filamentelor până la o temperatură de 1100 –
1300 K. La această temperatură are loc o puternică
emisie electronică.
• După 1-2 secunde electrozii starterului se răcesc în lipsa
arcului electric şi se desfac astfel întrerupând curentul de
preîncălzire. Întreruperea curentului electric într-un
circuit R, L, C, serie are ca efect apariţia intre electrozii
starterului şi respectiv ai tubului o tensiune de restabilire,
cu caracter oscilant amortizat în jurul teniunii de
alimentare. Cea mai favorabilă situaţie apare atunci când
electrozii se desfac atunci când tensiunea de alimentare
are valoarea maximă.
• Factorul de oscilaţie poate avea valori între 1 şi 2,
suficient ca valoarea de vârf în cel mai favorabil caz a
tensiunii tranzitorii de restabilire să ajungă până la 620V.
Această tensiune este suficient de mare pentru a realiza
descărcarea electrică în arc între electrozii lămpii, care
au fost preîncălziţi.
• Deoarece factorul de putere al circuitului este scăzut,
cosφ = 0,5, se impune pentru îmbunătăţirea factorului de
putere legarea în paralel cu circuitul a unui condensator,
care ridică factorul de putere până la 0,95 – 0,98.
• Dacă vârful de tensiune de restabilire nu a fost suficient
de mare pentru a realiza amorsarea arcului în interiorul
lămpii, la desprinderea lamelelor starterului, ciclul se
repetă, adică apare arcul în starter şi aşa mai departe,
până se ajunge la cazul favorabil şi aprinderea lămpii
reuşeşte.
• După aprinderea lămpii starterul iese din funcţiune,
descărcarea având loc doar în interiorul tubului
fluorescent.
• Schema duo
• Această schemă prezintă montarea şi aprinderea a două
tuburi fluorescente, unul înseriat cu un balast capacitiv şi
unul înseriat cu un balast inductiv.
• Avantajele acestui tip de montaj sunt:
– curentul absorbit de ansamblu este mai micşi este
egal cu cel absorbit de o singură lampă, ceea ce duce
la micşorarea pierderilor de tensiune, putere şi
energie.
– factorul de putere rezultant este egal cu unitatea deci
curentul este în fază cu tensiunea.
– datorită defazajului dintre curenţii din cele două lămpi
este diminuat efectul stroboscopic.
• Schema în tandem
• Sunt alimentate două lămpi înseriate de 20 W la un
balast de 40 W. Principalul dezavantaj al acestei scheme
îl constituie amorsarea nesincronizată a starterelor ceea
ce duce la aprinderea dificilă a ansamblului. În schimb
schema este mai economică.
• Schema cu balast pentru aprindere rapidă fără
starter
• Această schemă este folosită pentru locurile cu
temperaturi scăzute unde amorsarea în arc este foarte
dificilă sau acolo unde este necesar a se elimina
perioada de pornire ale lămpilor, cum este cazul
încăperilor cu condiţii speciale de lucru şi a iluminatului
de siguranţă pentru continuarea lucrului
• În montaj se folosesc lămpi de tip LFR cu bandă
metalizatălegată la unul dintre electrozi prin intermediul
unui rezistor şi balast pentru aprindere rapidă
• Fig
• Balastul de aprindere rapidă BRA 40 realizează un
circuit rezonant ce asigură parametrii de mers în gol,
preîncălzesc electrozii şi creează impulsul de tensiune.
• După aprindere, rezonanţa dispare şi bobina L1
limitează curentul prin lampă, iar ansamblul L2 – C
asigură un factor de putere cosφ = 0,9. Dezavantajele
acestui montaj îl reprezintă preţul de cost al lămpii şi
balastului mai mari şi pierderile de putere activă în balast
mari.
• Schema de alimentare la frecvenţă ridicată
• În cazul în care sursa de tensiune este o baterie de
acumulatori de curent continuu, alimentarea directă a
tuburilor fluorescente este neeconomică datorită
pierderilor mari de energie activă în balast. Pentru a
evita aceste neajunsuri pentru alimentarea în curent
continuu se utilizează o schemă de invertor cu
alimentare la curent continuu şi ieşire în curent alternativ
cu frecvenţă mare cuprinsă între 800 şi 1000 Hz.
• Această schemă oferă o serie de avantaje:
– eliminarea starterului,
– balast silenţios
– elementele de limitare a curentului de dimensiuni
reduse
– tensiunea de aprindere mai scăzută
– efect stroboscopic mult diminuat la frecvenţe înalte
– durată de funcţionare mărită
– eficacitatea luminoasă mărită cu 10-20%
• Deoarece aceste
invertoare au un gabarit
redus se pot monta chiar
în corpul de iluminat. Se
folosesc in cazurile când
avem la dispoziţie o sursă
de curent continuu de
tensiune redusă, cu ar fi
cazul autovehiculelor,
vagoanelor sau
vapoarelor. Dezavantajul
acestui montaj este preţul
destul de ridicat al
invertorului.
Tuburile fluorescente compacte
 Domenii de utilizare ale tuburilor
fluorescente
• Datorită eficacităţii luminoase mari, fluxului luminos cu
compoziţie spectrală variată pentru redarea bună a
culorilor, duratei de funcţionare relativ mari şi a
luminanţei reduse aceste tuburi fluorecente s-au impus
în iluminatul încăperilor cu înălţimi joase şi medii din
toate domeniile.
• Dezavantajele principale sunt costurile destul de ridicate
ale accesoriilor şi corpurilor de iluminat în care sunt
incluse aceste lămpi, precum şi sensibilitatea la şocuri
de tensiune şi ciclurile frecvente aprins-stins.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 9

Lămpi fluorescente cu vapori de

mercur de înaltă presiune
Presiunea din interiorul acestor tuburi este mare de 2-10
bar. Presiunea ridicată măreşte excitabilitatea în trepte a
atomului de mercur, în urma cărora este emisă o cantitate
mare de radiaţii vizibile cu lungimi de undă de 436 nm
(albastru), 546 nm (verde) şi 577nm (galben).
O astfel de lampă cu vapori de mercur este compusă din:
 tubul de descărcare - constituit dintr-un tub de cuarţ care
este transparent la radiaţiile ultraviolete, prevăzut la
extremităţi cu doi electrozi principali din wolfram, lăngă
care se montează unul sau doi electrozi auxiliari
conectaţi la electrozii principali de polaritate contrară,
prin intermediul unui rezistor R de limitare a curntului la
câţiva miliamperi executat din cărbune. În interiorul
tubului se introduce o cantitate de mercur astfel dozată
încăt în timpul funcţionării el este evaporat total şi o
cantitate mică de argon pentru amorsarea mai uşoară a
arcului.
 balonul exterior – este din sticlă netransparentă la
radiaţiile ultraviolete şi izolator termic a tubului de
descărcare faţă de mediul extern. În interiorul lui se
introduce un amestec de 85% argon şi 15% azot, la o
presiune e 0,1 - 0,3 bar. În regim normal de funcţionare
presiunea din interiorul balonului atinge presiunea
atmosferică.
 soclul
• Prin conectarea lămpii la reţeaua de alimentare se
produce mai întâi o descărcare în arc în mediu de argon
între electrozii principali şi cei auxiliari alăturaţi. Datorită
acestei descărcări se degajă o cantitate de căldură care
duce la evaporarea mercurului, şi are loc o descărcare în
arc între electrozii principali aflaţi la extremităţile tubului,
în atmosferă de vapori de mercur la înaltă presiune.
Curentul prin lampă este limitat de balastul cu care este
înseriată lampa. Regimul permanent de funcţionare este
atins treptat, după un proces tranzitoriu de câtevaa
minute, timp în care mercurul este evaporat total datorită
încălzirii treptate a tubului. În timpul acestui regim
tranzitoriu de funcţionare parametrii fotometrici şi
electrici aai lămpii sunt şi ei variabili. După stingerea
lămpii este necesar un timp de răcire pentru
reaprinderea lămpii, timp în care presiunea vaporilor de
mercur din tubul de descărcare scade până la valoarea
la care se poate produce reamorsarea descărcării
electrice.
• În cazul în care sticla balonului de sticlă ar fi clară lumina
obţinută are o culoare aparentă albastru-vezui, ce nu
permite redarea corectă a culorilor. Din această cauză
pentru ameliorarea culorii aparente şi scăderea
luminanţei pe partea interioară a balonului de sticlă se
aplică două sau trei straturi de luminofor, ce
îmbunătăţeşte spectrul luminos al radiaţiei emise cu
radiaţii roşii. Luminoforul măreşte eficacitatea luminoasă
prin transformarea radiaţiilor ultraviolete din tubul de
descărcare în radiaţii vizibile. Circa 15-20% din radiaţiile
emise de tubul de descărcare sunt radiaţii ultraviolete,
care nu pot trece prin balonul de sticlă. Ca substanţe
fluorescente se utilizează: arseniatul de magneziu,
fluorogermanatul de magneziu şi ortovanadatul de itriu.
• O îmbunătăţire mai substanţială a culorii se obţine prin
introducerea în tubul de descărcarea a unor compuşi ai
metalelor alcaline şi alcalino-pământoase (Na, Cs, Tl, In,
Li) care au o emisia luminoasă în spectrul vizibil. Prin
combinaţii ale spectrelor date de diverşii compuşi
metalici, se poate obţine compoziţia spectrala dorită, fără
a mai folosi fenomenul de fotoluminiscenţă. Culoarea
aparentă este neutră, iar indicele de redare al culorilor
este bun: Ra > 70.
• Deoarece metalele pure sunt agresive din punct de
vedere chimic se utilizează de obicei halogenurile
metalice, cum ar fi: iodura de indiu (InI3), iodura de thaliu
(TlI) şi ionura de sodiu (NaI). În acest caz lămpile se vor
numi: lămpi cu descărcărcări în vapori de mercur de
înaltă presiune şi halogenuri metalice. Balonul exterior
se execută din sticlă clară fără luminofor şi este de formă
cilindrică.
• Pentru amorsarea lămpii este necesar un dispozitiv de
aprindere denumit igniter.
 Caracteristicile lămpilor cu vapori
de mercur de înaltă presiune
• Aceste lămpi au gabarite redusa dar sunt de putere
destul de mare, fiind cuprinse între 50-1000 W. Au o
eficacitate luminoasă ridicată de 40-50 lm/W, luminanţă
mare de 5·106 cd/m2, care impune folosirea lor în corpuri
de iluminat speciale pentru evitarea fenomenului de
orbire. Indicele de redare a culorilor destul de slab Ra =
40 – 55, iar durata medie de funcţionare de 6000 ore.
• În ţara noastră se fabrică lămpi cu balonul acoperit cu
substanţă fluorescentă de tipul LVF, unde simbolizarea
reprezintă: L – lampă, V – vapori de mercur, F –
fluorescent.
• Balastul inductiv folosit pentru aprinderea unei astfel de
lămpi este de tipul BVA, unde literele simbolizează (B –
balast, V – vapori, A - aprindere), şi are putere
corespunzătoare tipului de lampă alimentat.
• Deoarece factorul de putere esrte mic cosφ = 0,5 – 0,6
se impune pentru îmbunătăţirea acestuia, montarea în
paralel cu circuitul a unui condensator.
• Aceste lămpi se utilizează la iluminatul exterior şi în hale
industriale cu înălţimi mai mari de 7 m, unde nu sunt
exigenţe mari în ceea ce priveşte redarea culorilor şi nici
nu sunt conectări şi deconectări frecvente.
• La terenuri de sport sau săli de sport, iluminatul faţadelor
clădirilor se utilizeză lămpi fluorescente cu vapori de
mercur de înaltă presiune şi halogenuri metalice.
• Pentru proiectoare sau aparate optice se utilizează lămpi
cu vapori de mercur la înaltă presiune cu balon clar.
• În cazul în care se iluminează hale sau căi de acces
pentru diminuarea efectului stroboscopic două lămpi
alăturate se vor alimenta de la faze diferite ale tensiunii
de alimentare
 Lămpi cu lumină combinată
• Este o combinaţie între lampa cu incandescenţă şi
lampa cu vapori de mercur de înaltă presiune. Ele se
mai numesc şi lămpi mixte.
• În interiorul balonului de sticlă se află tubul de
descărcare şi un filament din wolfram înseriat cu acesta.
Filamentul limitează curentul prin tubul de descărcare,
dar este şi sursă de radiaţii luminoase şi rezultă astfel o
lampă cu eficacitate mai mare decât a lămpilor cu
incandescenţă şi cu o culoare albă. Stabilizarea
descărcării se realizează cu ajutorul filamentului şi de
aceea nu mai sunt necesare dispozitive auxiliare ele fiind
montate direct în dulia lămpii.
• Se fabrică în gama de puteri 100, 160, 250 şi 500 W, cu
eficacitate luminoasă de 28 lm/W şi temperatură de
culoare de 3600 K. Indicele de redare al culorilor este Ra
= 60.
 Lămpi cu descărcări în vapori de
sodiu

• Aceste lămpi pot fi fabricate în două

variante constructive
– la joasă presiune şi
– înaltă presiune.
 Lămpi cu vapori de sodiu de joasă
presiune
• Sunt alcătuite dintr-un tub de descărcare în
forma literei U dar mai alungită. În acest tub este
introdus sodiul şi un amestec de gaze inerte de
argon şi neon la presiune scăzută. Tubul de
descărcare este introdus într-un balon de sticlă
tubular, vidat care realizează izolaţia termică, şi
care la interior are un strat de oxid indiu, care
reflectă radiaţiile infraroşii produse în urma
descărcării, şi menţin temperatura din interiorul
tubului la 270 C.
• Descărcarea iniţială are loc în amestecul de faze inerte
iar apoi pe măsură ce sodiul se evaporă are loc în vapori
de sodiu. Timpul de amorsare al lămpii este destul de
lung de la 9 la 15 minute.
• Lampa se conectează la reţea prin intermmediul unui
transformator cu dispersie magnetică mare, care are o
tensiune de mers in gol de 400 – 600 V şi serveşte la
stabilizarea descărcării.
• Lampa poate funcţiona doar în pozitie orizontală sau
unghiul maxim făcut cu orizontala este maxim 20º.
• Radiaţiile obţinute în urma descărcării electrice în vapori
de sodiu au lungimi de undă de 588,9 respectiv 598,5
nm, care sunt situate în zona de vizibilitate maximă a
ochiului uman, ceea ce face ca eficacitatea luminoasă sa
ajungă la valori mari de 100 – 200 lm/W.
• Redarea culorilor este destul de slabă, de aceea sunt
des utilizate pentru iluminarea arterelor de circulaţie. Se
fabrică pentru o gamă de tensiuni cuprinsă între 18 –
180 W.
 Lămpi cu vapori de sodiu de înaltă
presiune

• Se cunoaşte faptul ca odată cu creşterea presiunii

emisia radiaţiilor se extinde pe toată gama spectrului
vizibil. Deşii s-au realizat din anul 1960, cea mai mare
problemă a afost acţiunea corozivă a vaporilor metalici.
Rezolvarea problemei a fost posibilă prin utilizarea
aluminei policristaline sinterizate (Al2O3), pentru
confecţionarea tubului de descărcare.
• Fabricarea lămpilor cu vapori de sodiu la înaltă presiune
are în vedere două particularităţi:
– optimul eficacităţii luminoase se obţine pentru o
presiune de 0,3 bar a vaporilor de sodiu, ceea ce
corespunde unei temperaturi de 650 - 800ºC a celei
mai reci porţiuni a tubului de descărcare (temperatura
maximă ajunge la 1200ºC).
– gradientul de potenţial în coloana de descărcare
trebuie să fie cam 10 V/cm, ceea ce corespunde unei
presiuni de 1 – 2 bar.
• Îndeplinirea simultană a celor două cerinţe se realizează
prin utilizarea vaporilor de mercur de înaltă presiune
drept gaz tampon. Deoarece la temperatura ambiantă
sodiul şi mercurul nu sunt în stare gazoasă în tubul de
descărcare se introduce un gaz inert, xenon sau un
amestec de argon şi neon, la o presiune de 0,03 bar.
• Au o construcţie oarcum similară cu cea a lămpilor cu
vapori de mercur la înaltă presiune, diferind construcţia
tubului de descărcare.
• Tubul de descărcare executat din alumină policristalină
sinterizată, are la capete două căpăcele din niobiu care
servesc la alimentarea cu curent electric. Unul din
căpăcele este fixat rigid de suport, iar celălalt căpăcel de
niobiu poate culisa peste suport printr-o legătură
flexibilă. Pe aceste căpăcele din niobiu se fixează doi
electrozi de wolfram, pe care se înfăşoară câte o spirală
tot din sârmă de wolfram. în interstiţiile dintre spire este
depusă o substanţă activă, ce favorizează emisia
termoelectronică
• În interiorul tubului de descărcare se introduce sodiu şi
un gaz inert pentru a produce amorsarea arcului electric.
• Tubul de descărcare este introdus într-un balon vidat
care are rol de protecţie şi menţinere a temperaturii.
Balonul poate fi ovoidal din sticlă opală sau tubular din
sticlă clară.
• Amorsarea decărcării se realizează la început în
atmosferă de xenon şi este necesară o tensiune mare de
1500 – 4000 V, care se obţine de la un dispozitiv de
aprindere denumit igniter. Acesta este un generator
electronic de impulsuri de înaltă tensiune şi frecvenţă,
pentru o perioada de 5 secunde, urmată de o pauză de
55 de secunde. Dacă lampa este defectă sau încă este
prea caldă impulsurile sunt generate în câte 8 impulsuri
pe o durată de 5,5 minute şi apoi îşi înrerupe
funcţionarea. După aprinderea lămpii igniterul se
autoblochează. Stabilirea regimului normal de
funcţionare este atins la 2-3 minute după conectare.
Deoarece potenţialul de exciatre al vaporilor de ,mercur
este mai mare decât cel al vaporilor de sodiu, rezultă că
descărcarea se face doar în vapori de sodiu, mercurul
ne luând parte la procesul de descărcre electrică
• La creşterea presiunii vaporilor de sodiu, spectrul
radiaţiilor emise se lăţeşte, astfel încât culoarea
aparentă devine alb-auriu. Redarea culorilor este mai
bună decât în cazul lămpilor cu vapori de mercur , dar
destul de slabă în raport cu alte tipuri de lămpi, Ra = 23-
25.
Schema de conexiune a lămpii cu
vapori de sodiu de înaltă presiune
• Eficacitatea luminoasă a acestor lămpi este cuprinsă
între 78 şi 100 lm/W, luminanţă mare, care poate
produce fenomenul de orbire, 105 cd/m2 la cele ovoidale
şi 35·105 cd/m2 la cele cu balon tubular. Durata de
funcţionare este destul de mare şi este cuprinsă între
12000 şi 20000 de ore.
• Aceste lămpi se fabrică pentru o gamă de puteri de 70,
150, 250 şi 400 W, în cele două variante constructive,
LPN cu balon ovoidal din sticlă opală şi LPNT cu balon
tubular din sticlă clară. Există şi serii de producţie cu
valori ale puterii de 210 şi 350 W care se pot utiliza în
locul lămpilor cu vapori de mercur la înaltă presiune.
• Aceste lămpi se utilizează la iluminatul public şi al
halelor de producţie, mai ales cele cu balon ovoidal, iar
cele cu balon tubular pentru proiectoare, datorită
focalizării superioare oferite de aceste tipuri de baloane,
de circa trei ori mai mare decât cea obţinută cu
baloanele ovoidale.
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 10

Corpuri de iluminat
 Corpuri de iluminat

• Deoarece utilizarea directă a surselor de lumină în

instalaţiile de iluminat nu este posibilă în toate cazurile,
deoarece acestea fie că au luminanţă foarte mare, fie că
distribuţia spaţială a fluxului luminos nu este cea dorită,
acestea sunt introduse în aşa numitele corpuri de
iluminat. Corpul de iluminat este un aparat destinat în
principal, pentru redistribuirea fluxului luminos care
conţine aparate de susţinere şi alimentare cu energie
electrică a sursei de lumină.
• Corupurile de iluminat se compun din:
– sistem optic - alcătuit din elemente cu rol de reflexie
şi transmitere a luminii. Rolul lor este de a asigura
luminanţe la un nivel care nu este supărător pentru
ochiul uman, prin reducerea luminanţei, scoaterea
parţială sau totală a lămpii din câmpul vizual, sau
modificarea compoziţiei spectrale a fluxului luminos
emis de lampă.
– armătură – partea de fixare a lămpii şi a sistemului
optic care are şi rol de a asigura alimentarea lămpilor
respectiv suport pentru montarea accesoriilor utilizate
pentru amorsarea şi stabilizarea descărcărilor
electrice din lămpi şi asigură protecţia la factorii
atmosferici care pot influenţa funcţionarea lămpii
(umiditate, praf etc.)
• La fel ca în cazul surselor de lumină şi corpurile de
iluminat prezintă un centru optic şi o axă optică. Centrul
optic este un punct convenţional aflat în interiorul
corpului de iluminat care se consideră origine pentru
măsurări fotometrice şi calcule de iluminat. În cazul
corpurilor de iluminat care conţin o singură lampă centrul
optic se poate considera chiar centrul optic al lămpii. Axa
optică este o dreaptă convenţională care trece prin
centrul luminos al corpului de iluminat şi coincide cu:
– axa de simetrie pentru corpurile de iluminat cu
simetrie axială;
– dreapta de intersecţie a planurilor de simetrie ale
lămpilor cu două planuri de simetrie
– dreapta de intensitate luminoasă maximă aflată în
planul de simetrie, pentru corpurile de iluminat cu un
singur plan de simetrie.
 Caracteristicile corpurilor de
iluminat

• Caracteristicile principale ale corpurilor de

iluminat sunt:
– randamentul corpului de iluminat,
– coeficientul de amplificare,
– curbele fotometrice şi
– unghiul de protecţie
Randamentul corpurilor de iluminat
• Raportul dintre fluxul luminos emis de corpul de iluminat
şi suma fluxurilor lămpilor aflate în interiorul lui.
c
ηc 
n l
• Deoarece o parte din fluxul luminos este absorbit de
părţile componente ale corpului de iluminat rezultă că
randamentul este totdeauna subunitar.
 Curbele fotometrice ale corpurilor
de iluminat
• Prin intersectarea suprafeţei fotometrice cu un plan
convenabil ales se obţine curba fotometrică. Pentru
corpurile de iluminat cu simetrie axială se dă o singură
curbă fotometrică, suficientă pentru al caracteriza din
punct de vedere fotometric. Intensitatea luminoasă a
sursei este dependentă doar de unghiul format de axa
optică cu direcţia considerată.
• Pentru corpurile de iluminat cu simetrie plana se dau de
obicei două curbe fotometrice reprezentate pe acelaşi
grafic: curba fotometrică din planul transversal şi curba
fotometrică din planul longitudinal vertical.
• Modificarea repartiţiei spectrale a fluxului emis de lămpi
este realizată cu ajutorul sistemului optic al corpului de
iluminat
 Coeficientul de amplificare
• Este raportul dintre intensitatea luminoasă maximă şi
intensitatea luminoasă medie sferică

I max
ca 
I ms
• unde intensitatea medie sferica se defineste ca:
c
I ms 
4
• Coeficientul de amplificare se dă în general în cazul
proiectoarelor
 Unghiul de protecţie
• Deoarece luminanţele unor lămpi electrice sunt
supărătoare şi periculoase pentru ochiul uman datorita
aparitiei fenomenul de orbire, corpurile de iluminat sunt
prevăzute cu ecrane din sticlă opală sau mata, sau
grătare de protecţie care au rolul de a scoate lampa din
câmpul vizual.
• Unghiul de protecţie δ reprezintă unghiul dintre linia
vederii, care uneşte ochiul de centrul luminos al sursei şi
orizontală.
 Clasificarea corpurilor de iluminat
• În funcţie de domeniul de utilizare, corpurile de iluminat
se împart în:
• corpuri pentru iluminat obişnuite – sunt destinate
iluminărilor pe distanţe ce nu depăşesc 15-20 m şi au o
distribuţie largă a fluxului luminos.
• corpuri pentru iluminarea suprafeţelor îndepărtate –
fluxul luminos este concentrat şi serveşte la iluminări la
distanţe destul de mari. Aceste tipuri de corpuri de
iluminat se numesc proiectoare sau faruri.
• corpuri de semnalizare – nu au rolul de iluminat dar
nivelul de iluminare este suficient pentru a fi observate.
• corpuri de proiecţie – sunt utilizate la aparatele optice şi
au un sistem optic alcătuit din una sau mai multe lentile
pentru focalizarea imaginilor.
• corpuri de iradiat – sunt folosite în domeniul medical şi
agro-zootehnic.
• După locul de utilizare se deosebesc următoarele clase
de corpuri de iluminat
– Clasa A – pentru iluminatul interior
– Clasa B – pentru iluminatul exterior
– Clasa C – pentru iluminatul mijloacelor de transport
– Clasa D – pentru utilizări speciale
• După repartiţia spaţială a fluxului luminos în semispaţiul
inferior sau superior corpurile de iluminat se împart în:
– corpuri de iluminat cu repartiţie directă, la care 90%
din fluxul luminos este dat în semispaţiul inferior şi
10% în semiplanul superior.
– corpuri de iluminat cu repartiţie semidirectă la care
între 60 şi 90% din fluxul luminos este dat în
semispaţiul inferior şi între 10 şi 40 % în semiplanul
superior.
– corpuri de iluminat cu repartiţie mixtă la care între 40
şi 60% din fluxul luminos este dat în semispaţiul
inferior şi între 40 şi 60% în semiplanul superior.
– corpuri de iluminat cu repartiţie semiindirectă la care
între 10 şi 40% din fluxul luminos este dat în
semispaţiul inferior şi între 60 şi 90% în semiplanul
superior.
– corpuri de iluminat cu repartiţie indirectă la care 10%
din fluxul luminos este dat în semispaţiul inferior şi
90% în semiplanul superior.
• În funcţie de lămpile care le echipează, corpurile de
iluminat se împart în:
– corpuri de iluminat cu incandescenţă
– corpuri de iluminat cu lămpi cu vapori de mercur la
joasă presiune
– corpuri de iluminat cu lămpi cu vapori de mercur la
înaltă presiune
• Ţinând cont de particularităţile constructive corpurile de
iluminat pot fi clasificate astfel:
– corpuri suspendate
– plafoniere
– aplice
– lămpi de masă
– lampadare
– portabile
ILUMINAT ELECTRIC

CURS 11

Microclimatul luminos
 Microclimatul luminos
• Microclimatul luminos reprezentă ansamblul factorilor
fotometrici cantitativi şi calitativi ai unui sistem de
iluminat natural sau artificial necesar desfăşurării
normale a activităţilor umane. Factorii fotometrici
calitativi pot fi: nivelul de iluminare, repartiţia spaţială a
fluxului luminos emis de corpurile de iluminat. Factorii
fotometrici cantitativi pot fi: uniformitatea iluminării pe
planul util, direcţionarea luminii câtre sarcina vizuală,
compoziţia spectrală a luminii emise de corpurile de
iluminat.
• Confortul vizual sau microclimatul luminos confortabil se
obţine dacă factorii calitativi şi cantitativi sunt satisfăcuţi
într-un grad cât mai înalt. Iluminatul natural este cel mai
bun iluminat pentru activităţile umane. Studiile şi
cercetările actuale au ca scop determinarea factorilor
determinanţi pentru confortul vizual şi realizarea de
sisteme de iluminat artificiale cât mai performante
Parametrii cantitativi ai
iluminatului
 Nivelul de iluminare
• Nivelul de iluminare pe o anumită suprafaţă este dat de
iluminarea medie calculată pe acea suprafaţă:
 1
Emed    EdS
S SS
• De obicei este dorit un anumit nivel de iluminare pe
suprafaţa de lucru, care poate fi: o masă, un birou, un
banc de lucru, etc., sau planul util. Prin plan util se
înţelege un plan orizontal, fictiv, aflat la o anumită
distanţă de pardoseală, în care se consideră că se
desfăşoară majoritatea activităţilor din acea încăpere. De
obicei înălţimea planului util este cuprinsă între 0,8 şi 1
m faţă de pardoseală. De obicei planul util are
dimensiunea pardoselii, dar există cazuri când el este
mai mic.
• Iluminarea poate fi măsurată şi calculată şi este direct
proporţională cu luminanţa suprafeţelor iluminate.
• Acuitatea vizuală, performanţa vizuală, sensibilitatea
relativă de contrast şi viteza de percepţie sunt influenţate
de luminanţă care la rândul ei este proporţională cu
iluminarea. Dacă iluminarea creşte aceşti factori se
îmbunătăţesc. În cazul iluminărilor mici o creştere a
nivelului de iluminare conduce la îmbunătăţirea
semnificativă a acestor factori. Dacă iluminarea este
mare o creştere a iluminării nu produce o îmbunătăţire
semnificativă a parametrilor deoarece se ajunge la un
anumit grad de saturare.
• Se poate stabili un nivel al iluminării minime pentru
încăperile unde se desfăşoară activitate de producţie.
Pentru încăperile de locuit destinate relaxării, odihnei
sau divertismentului s-a stabilit un optim al iluminării din
punct de vedere preferenţial şi economic de 1000 lx.
• Comisia internaţională a iluminării (C.I.E.) a stabilit o
scară a iluminărilor normate, astfel:
– 0,3; 0,5; 1; 2; 3; 5; 10; 20; 30; 50; 75; 100; 150; 200; 300; 500;
750; 1000; 1500; 2000; 3000; 5000 lx.
 Distribuţia spaţială a fluxului
luminos
• Este un parametru foarte important şi este dat de
proporţia fluxului luminos emis de corpul de iluminat în
emisfera inferioară respectiv superioară.
• Fluxul emisferic inferior crează contraste foarte
accentuate în câmpul vizual pe când cel emisferic
superior reduce contrastele prin mărirea nivelului de
iluminare al tavanului. De aici rezultă că în încăperile de
lucru cu sarcini vizuale în relief, unde sunt necesare
contraste mari, este necesar ca fluxul luminos sa fie
direcţionat către masa de lucru, deci in semispatiul
inferior.
• În încăperilre unde se desfăşoară activităţi intelectuale,
cu sarcini vizuale plane, este necesar ca fluxul luminos
din semiplanul superior să fie cât mai mare, pentru a
obţine o luminanţă uniformă în planul de lucru.
 Parametrii calitativi ai
iluminatului

Chiar dacă nivelul de iluminare corespunde din punct de

vedere cantitativ el poate să nu corespundă din punct de
vedere calitativ, producând efecte nedorite cum ar fi fenomenul
de orbire de inconfort sau de incapacitate, contraste de
luminanţă ce solicită mai mult ochiul şi au ca efect reducerea
productivităţii muncii.
Uniformitatea iluminării în planul util
şi constanţa ei în timp
• Pentru evitarea obosirii accentuate a ochiului în timpul
activitatilor desfăsurate se impune ca iluminarea să fie
uniformă si constantă. Uniformitatea luminanţelor în
planul util este data de uniformitatea iluminarii. Aceasta
se poate aprecia cu ajutorul coeficienţilor de uniformitate
daţi de rapoartele Emin/Emed şi Emax/Emed.
• În timpul funcţionarii instalaţiei de iluminat pot apărea
variaţii ale curentului în reţeaua de alimentare ceea ce
duce la variaţii ale iluminarii. Acest fenomen este mai
putin sesizabil la lămpile cu incandescenţă datorită
inerţiei termice a filamentului. La lămpile cu descărcări in
gaze fluxul luminos este proporţional cu curentul electric
deci pulsează cu o frecvenţă dublă faţă de cea a
curentului electric. Pentru frecvenţe mai mari de 40 Hz
variaţia în timp a fluxului luminos este insesizabilă, sub
aceste frecvenţe ea devine supărătoare.
 Direcţionarea luminii pe sarcina
vizuală
• Pentru a evita fenomenele de orbire şi contrastele de
luminanţă sistemul de iluminat trebuie să realizeze o
direcţionare corespunzătoare a luminii pe sarcina
vizuală. O direcţionare necorespunzătoare poate
conduce la scăderea vizibilităţii prin reducerea
contrastului de culoare.
 Distribuţia luminanţelor în câmpul
vizual
• În câmpul vizual al unui observator nu se află doar
suprafaţa de lucru ci şi o parte din mediul înconjurător
cum ar fi şi suprafeţele pereţilor şi tavanului precum şi
corpurile de iluminat, eventual şi alte obiecte sau
persoane.
• Pentru a se realiza un microclimat luminos calitativ
trebuie să existe o distribuţie judicioasă a luminanţelor în
câmpul vizual. Luminanţele mari sau contrastele de
luminanţă din câmpul vizual provoacă disconfort şi chiar
fenomenul de orbire.
• Pentru a se evita contrastele de luminanţă se măreşte
luminanţa prin mărirea fluxului emis de corpurile de
iluminat din zona mai întunecată, mai ales fluxul din
semispaţiul superior, diminuându-se contrastul dintre
corp de iluminat şi tavan.
• Dacă contrastul de luminanţă apare mai ales în timp de
zi datorită iluminatului natural care pătrunde în încăpere
e poate realiza echilibrarea luminanţelor prin folosirea de
perdele, draperii sau jaluzele pentru limitarea fluxului
iluminatului natural, în zonele mai îndepărtate de geam
se pot utiliza surse de lumină artificiale cu componentă
mărită a fluxului luminos în semispaţiul superior.
• Pentru lămpile cu luminanţe mai mari de 105 cd/m2 se
folosesc corpuri de iluminat care limitează aceste
luminanţe sau unghiurile de protecţie ale acestora scot
lămpile din câmpul vizual al observatorilor.
Componenţa spectrală a luminii
• Fluxul luminos al surselor de lumină determină culoarea
aparentă a acestora. Compoziţia spectrală a fluxului
luminos şi respectiv culoarea aparentă este determinată
cu ajutorul temperaturii de culoare sau a coordonatelor
tricromatice.
• Lămpile cu incandescenţă sunt surse termice şi
temperatura de culoare este de obicei egală cu
temperatura filamentului, deoarece compoziţia spectrală
a acestor lămpi se aproprie de cea a corpului negru.
Pentru sursele care nu se bazează pe emisia termică,
temperatura de culoare aparentă se determină prin
intermediul temperaturii de culoare corelate.
• Sursele de lumină obişnuite au temperaturile de culoare
cuprinse între: 2700 K (pentru lămpile cu incandescenţă)
şi 10000 K (cerul albastru însorit)
• Culorile aparente se împart din punct de vedere
psihologic în:
– Culori reci (temperaturi de culoare mari) au ca efect
diminuarea senzaţiei de cald din încăperile cu
temperaturi mai ridicate, au o acţiune liniştitoare
asupra organismului uman. Creează senzaţia de
mărire a dimensiunilor încăperii. Se utilizează în
încăperile cu iluminat mixt natural şi artificial sau în
încăperile cu înălţimi mai mici. De asemenea se
recomandă utilizarea lor în regiunile cu climat cald.
– Culori neutre se utilizează în orice încăpere unde se
desfăşoară activităţi intelectuale sau fizice.
– Culori calde (temperaturi de culoare mici) au ca efect
diminuarea senzaţiei de rece, stimulează activităţile
intelectuale, dar creează impresia de diminuare a
dimensiunilor încăperii. Se utilizează în încăperile
unde se urmăreşte crearea senzaţiei de cald şi
relaxare. Se utilizează în locuinţe sau localuri publice
şi în hale industriale, pentru reducerea aparentă a
dimensiunilor şi eliminarea senzaţiei de rece.
• Deoarece o componentă importantă a iluminării o
constituie iluminarea reflectată de pereţii încăperii este
necesară o armonizare a culorii pereţilor cu culoarea
aparentă a surselor de lumină pentru crearea unei
ambianţe plăcute în încăpere. De asemeni se
recomandă ca două încăperi învecinate să aibă aceeaşi
temperatură de culoare pentru a evita senzaţia de
disconfort în cazul trecerii dintr-o cameră în alta.
 Redarea culorilor
• Redarea corectă a culorilor este o condiţie esenţială
acolo unde sarcina de lucru este colorată, deoarece
surse de lumină cu culori aparente foarte apropiate pot
face ca sarcina vizuală sa apară altfel colorată decât în
realitate.
• O sursă de lumină redă corect culoarea unu obiect daca
culoarea acestui obiect este aceeaşi cu cea obţinută
fiind iluminată cu o sursă etalon de lumină, care are o
compoziţie spectrală standard.
• Indicele de redare a culorilor evaluează capacitatea unei
surse de lumină de a reda corect culoarea corpurilor.
Acest indice poate avea valori cuprinse între 0 şi 100.
• Redarea culorilor foarte bună este cerută în industria
textilă, pictură, expoziţii de artă, unde sunt necesare
studii de comparare a două culori, alegerea nuanţelor
potrivite, redarea culorilor, refacerea unor nuanţe şi
determinarea culorilor.