1.

Noţiuni de bază ale televiziunii color

Omul obţine prin intermediul sistemului vizual cea mai mare parte a
informaţiilor despre mediul înconjurător (până la 80%). Imaginile recepţionate prin
intermediul radiaţiilor luminoase sunt prelucrate de către creier. Pentru a înţelege
principiile fundamentale ale televiziunii, în cele ce urmează se face o prezentare
succintă a particularităţilor sistemului vizual uman, a noţiunilor cu caracter obiectiv
şi subiectiv care descriu interacţiunea dintre om şi imagine.

1.1 Radiaţii luminoase

Este cunoscut faptul că orice corp este alcătuit din atomi. Atomii la rândul lor
conţin particule cu sarcini electrice care dacă execută o mişcare variabilă pot radia
în spaţiu unde electromagnetice. O radiaţie electromagnetică este definită prin
lungimea sa de undă λ , sau prin frecvenţa ei f. Propagarea undelor
electromagnetice se face cu viteza luminii. Între aceste mărimi există relaţia:
λ⋅f = c, (1.1)
unde c este viteza luminii, în vid c≅3*108 m/s.
În figura 1.1 se prezintă spectrul radiaţiilor electromagnetice în funcţie de
lungimea de undă.

10-1410-1310-12 10-1110-1010-9 10-8 10-7 10-6 10-5 10-4 10-3 10-2 10-1 100 101 102 103 104
λ [m]
Raze Raze γ Raze x Infraroşii Unde radio
violete
Ultra-

cosmice
Radiaţii
vizibile
portocaliu
albastru

galben
violet

verde

roşu λ [nm]
300 400 500 600 700 800
Figura 1.1.
Din spectrul radiaţiilor electromagnetice numai cele care au lungimile de undă
cuprinse între 380 nm şi 780 nm au proprietatea de a excita ochiul uman,
provocând în acest fel senzaţia de lumină. De aceea, aceste radiaţii se numesc
radiaţii vizibile sau radiaţii luminoase.
Prin excitarea ochiului uman cu radiaţii luminoase de anumite lungimi de
undă se obţin senzaţii de diferite culori, definite în mod obişnuit prin cuvinte.
Stabilirea unei corespondenţe directe între fiecare lungime de undă a radiaţiilor
luminoase şi o denumire a nuanţei culorii este însă imposibilă. De aceea, s-a

9
convenit pe baza unor experimente, că unei anumite game de lungimi de undă să i
se asocieze nuanţele unei culori dominante (tabelul 1.1). Cu toate că în aceste
experienţe s-a folosit un număr însemnat de persoane, aceste game pot diferi în
funcţie de subiecţii aleşi.
gama culoarea dominantă
650 nm÷780 nm Roşu
590 nm÷650 nm Portocaliu
550 nm÷590 nm Galben
490 nm÷550 nm Verde
430 nm÷490 nm Albastru
380 nm÷430 nm Violet
Tabelul 1.1.
Astfel, noţiunea de culoare include factorul obiectiv care este radiaţia
luminoasă şi factorul subiectiv care este senzaţia de culoare ce apare în creierul
omului la acţiunea asupra ochiului său a acestei radiaţii luminoase. Aşa cum rezultă
şi din tabelul 1.1, factorul obiectiv se poate măsura exact, pe când factorul
subiectiv se poate estima statistic pe baza unui eşantion reprezentativ de subiecţi.
Prin culoare monocromatică se înţelege o culoare obţinută prin excitarea
ochiului cu radiaţie luminoasă de o anumită lungime de undă sau de o bandă foarte
îngustă (sub 5 nm), numită radiaţie monocromatică.
În general, senzaţia de culoare apare datorită unor radiaţii complexe care
conţin componente ale radiaţiilor monocromatice de anumite intensităţi (energii).
Lumina solară sau lumina albă, cuprinde toate lungimile de undă ale radiaţiilor
vizibile, dar şi cele din domeniul ultraviolet şi infraroşu. Radiaţia solară are toate
componentele cu energii aproximativ egale. Dacă lumina solară este trecută
printr-o prismă, aceasta se descompune în radiaţii monocromatice din toată gama
vizibilă de la roşu la violet. Dacă se procedează în sens invers, prin amestecul
radiaţiilor monocromatice de egală energie se obţine lumina albă. Cele mai multe
obiecte din mediul înconjurător nu sunt surse de lumină, dar aceste obiecte pot să
absoarbă, să reflecte, sau să retransmită (prin transparenţă) radiaţiile primite de la
surse de lumină. Astfel, fiecare obiect poate fi descris prin caracteristica spectrală
de reflexie (dacă obiectul este opac), sau prin caracteristica spectrală de
transparenţă (dacă obiectul este transparent). Aceste caracteristici descriu
dependenţa energiei reflectate sau retransmise de obiect în funcţie de lungimea de
undă a luminii. Energia reflectată este complementară energiei absorbite, adică
suma lor este egală cu energia radiaţiei sursei.
Senzaţia de culoare specifică unui obiect este produsă de radiaţia vizibilă care
acţionează asupra ochiului având propria sa caracteristică spectrală. Această
caracteristică spectrală rezultă prin înmulţirea caracteristicii spectrale a radiaţiei
sursei de lumină cu caracteristica spectrală de reflexie (ori transparenţă) a
obiectului.

10
 Astfel, pentru identificarea culorii reale a unui obiect este necesară iluminarea
acestuia cu lumină albă, adică cu radiaţie având spectrul de energie constant. Pe de
altă parte, culoarea reală a obiectului poate fi modificată prin iluminarea cu radiaţii
cu caracteristici spectrale neuniforme sau cu ajutorul filtrelor selective dispuse pe
traseul luminii către ochi. Aceste filtre colorate modifică prin transparenţă
distribuţia spectrală a radiaţiei luminoase policolore care le traversează.

1.2 Caracteristica de sensibilitate spectrală a sistemului

vizual uman

Curba standard a sensibilităţii spectrale relative de vizibilitate este definită cu

relaţia:
Sλ
vλ = . (1.2)
Sλ max
Caracteristică prezentată în figura 1.2, arată dependenţa sensibilităţii
sistemului vizual, adică senzaţia de strălucire Sλ, în funcţie de lungimea de undă a
radiaţiei luminoase monocromatice de intensitate energetică constantă.
Standardizarea caracteristicii a rezultat în urma evaluării experimentelor făcute pe
indivizi cu vedere normală şi în condiţii de iluminare normală.
vλ
1.0
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
400 450 500 550 600 650 700 λ[nm]
Figura 1.2.
Din această caracteristică se constată că sistemul vizual este mult mai sensibil
la culorile din regiunea de mijloc a spectrului radiaţiilor luminoase vizibile, faţă de
cele care se situează către extremităţile spectrului. Sensibilitatea maximă, Sλmax,
este situată în regiunea spectrală galben-verde (pentru lungimea de
undă λ = 555 nm ). De asemenea se observă că, la intensităţi energetice egale ale
radiaţiilor luminoase perceperea de către sistemul vizual a strălucirii roşului este

11
mai redusă faţă de cea a verdelui sau galbenului dar mai puternică decât cea a
albastrului. Pe de altă parte, chiar dacă două surse de radiaţii monocromatice sunt
diferite, cu intensităţi energetice (puteri) diferite, totuşi pot fi percepute de ochi cu
aceeaşi strălucire.
În condiţiile de iluminare redusă, forma curbei rămâne practic aceeaşi, dar se
deplasează la stânga. Cu alte cuvinte, sensibilitatea spectrală a ochiului uman
depinde nu numai de lungimea de undă a radiaţiei luminoase, dar şi de nivelul de
excitare a ochiului. De exemplu, în amurg suprafeţele roşii ni se par mai întunecate,
iar cele albastre şi verzi mai luminoase.
Cunoaşterea modului cum variază sensibilitatea sistemului vizual uman în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiei luminoase este deosebit de importantă atât
în calculele colorimetrice, cât şi în televiziune.

1.3 Caracteristici fotometrice ale radiaţiilor luminoase

Pentru a caracteriza acţiunea luminii asupra ochiului este insuficient să se

indice doar puterea sursei de radiaţie luminoasă, deoarece în funcţie de lungimea
de undă ochiul uman are sensibilităţi diferite faţă de undele electromagnetice.
Rezultă deci că, pentru caracterizarea fenomenelor luminoase se vor folosi şi alte
mărimi fotometrice cum ar fi: fluxul luminos Φ , intensitatea luminoasă I,
iluminarea E şi luminanţa L.
Fluxul luminos Φ (măsurat în lumeni [lm]), este definit ca fiind puterea
radiaţiei, apreciată după senzaţia de lumină pe care o produce. Dacă se realizează o
sursă care transformă toată energia primită în lumină monocromatică de 555 nm,
atunci fiecare watt va da un flux luminos de 683 lm. Pentru altă lungime de undă
fluxul luminos se determină, înmulţind fluxul luminos de 683 lm cu ordonata
curbei din figura 1.2 corespunzător lungimii de undă. În general, fluxul luminos al
unei radiaţii cu caracteristica spectrală ϕ(λ ) este dată de relaţia:
780

∫
Φ = 683 ϕ(λ )v(λ )dλ .
380
(1.3)

Intensitatea luminoasă I (măsurată în candele [cd]), este definită ca fiind

densitatea spaţială a fluxului luminos. Dacă în limitele unghiului solid Ω se emite
un flux luminos uniform distribuit Φ , atunci intensitatea luminoasă rezultă:
Φ
I= . (1.4)
Ω
Candela este intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a unei surse care emite
o radiaţie monocromatică de lungime de undă λ =555 nm şi a cărei intensitate, în
direcţia dată este de 1/683 waţi/steradian.

12
 Prin iluminare E (având unitatea de măsură luxul [lx ] ), se înţelege densitatea
fluxului luminos pe suprafaţa luminoasă, fiind egală cu raportul dintre fluxul
luminos şi aria suprafeţei pe care cade în mod uniform acest flux.
Φ
E= . (1.5)
S
Iluminarea unei suprafeţe iradiate aflată sub un unghi α faţă de direcţia
fluxului, se poate exprima cu relaţia:
I
E = 2 cosα , (1.6)
d
adică este direct proporţională cu intensitatea luminoasă (I) şi invers
proporţională cu pătratul distanţei (d) dintre sursa de radiaţie şi suprafaţa iradiată.
Luminanţa L (măsurată în [cd/m2]), este mărimea care caracterizează
intensitatea radiaţiei luminoase a unei surse de radiaţie I, într-o direcţie dată pe
unitatea de suprafaţă normală pe această direcţie, fiind exprimată cu relaţia:
I
L= , (1.7)
Sn
unde Sn este proiecţia unui element de pe suprafaţa sursei pe un plan
perpendicular pe direcţia de observaţie, iar I este intensitatea luminoasă a acesteia.
Pentru unele surse de radiaţie care au aproximativ aceeaşi luminanţă în toate
direcţiile delimitate de un oarecare unghi solid (sursa Lambert) între mărimile
iluminării şi luminanţei există relaţia:
E
L= . (1.8)
π
Dacă sursa Lambert absoarbe o parte din radiaţie, relaţia dintre mărimile E şi
L devine:
βE
L= , (1.9)
π
unde β reprezintă fracţiunea de lumină reflectată (sau transmisă) de către
suprafaţă.

1.4 Surse de radiaţii

În general sursele de lumină au conţinut spectral diferit. În figura 1.3 sunt

prezentate distribuţiile spectrale de putere ale unor surse de lumină.
La elaborarea unui sistem de televiziune se ia în considerare sursa etalon D65,
standardizată de Comisia Internaţională de Iluminat (CIE). Această sursă etalon
corespunde luminii de zi cu cer uşor înnorat cu temperatura de culoare de
aproximativ 6500 K.

13
 sursă cu distribuţie neuniformă
D65

lampă cu wolfram
energia relativă

lampă
fotoluminescentă

400 500 600 700 λ [nm]

Figura 1.3.
În tabelul 1.2 sunt date valorile tipice ale iluminărilor unor surse de lumină
precum şi valorile luminanţelor ale acestora în care s-a considerat β = 0.2 , valoarea
tipică în televiziune. Câmpul spaţial al radiaţiilor optice este creat de surse primare
sau surse secundare (prin reflexie sau transparenţă).

Iluminarea Luminanţa
Sursa de lumină E [lx ] L( cd/m 2 )
soare strălucitor 50.000 ÷ 100.000 3000 ÷ 6000
soare voalat 25.000 ÷ 50.000 1500 ÷ 3000
cer slab înnorat 10.000 ÷ 25.000 600 ÷ 1500
cer înnorat 2.000 ÷ 10.000 120 ÷ 600
timp foarte înnorat 100 ÷ 2000 6 ÷ 120
apus de soare 1 ÷ 1000 0.06 ÷ 6
lună plină 0.01 ÷ 1 6 10-4 ÷ 6 10-3
studio de televiziune 2000 120
condiţii minime pentru citit 20 1.2
Tabelul 1.2.
Majoritatea surselor de radiaţie luminoasă sunt surse calorice în care radiaţiile
se obţin prin încălzirea la temperaturi ridicate a unor corpuri. Astfel de corpuri sunt
de exemplu: Soarele, lămpile electrice cu incandescenţă, flacăra lumânării, metale
incandescente. Efectuând un experiment, dacă la început se încălzeşte puţin un
corp, acesta începe să radieze doar raze calorice invizibile, apoi dacă temperatura
creşte în continuare corpul va emite mai întâi radiaţii din domeniul roşu închis,
roşu, orange, galben, albastru, adică raze cu lungimi de undă tot mai scurte. Pentru
ca un corp să radieze în domeniul spectrului vizibil este necesar ca acesta să
depăşească o anumită temperatură, aproximativ 700°C. Cu cât un corp absoarbe

14
mai multă energie, cu atât mai multă energie radiază prin încălzire. Corpul care
absoarbe toată energia care cade pe el se numeşte corp absolut negru. Maximul
undei de radiaţie se deplasează spre domeniul lungimilor de unde scurte atunci
când creşte temperatura unui corp absolut negru. În cazul surselor reale de radiaţie,
pentru aceeaşi temperatură T (temperatura absolută exprimată în grade Kelvin)
distribuţia energiei radiaţiei în spectru este diferită de cea a corpului absolut negru.
Prin temperatură de culoare a unei surse reale de radiaţie se înţelege acea
temperatură a corpului absolut negru la care curba spectrală a acestuia coincide cu
cea a sursei reale, astfel încât culoarea celor două corpuri rezultă identică. De
exemplu, un bec cu filament de 40 W alimentat la o tensiune de 120 V are
temperatura de culoare T=2775 K. O altă sursă de lumină etalon este sursa de tip C,
care corespunde luminii solare directe, având temperatura de culoare de 6774 K.
Sursele luminescente (reci) sunt surse de radiaţii optice care se bazează pe
fenomenul de electroluminescenţă produs prin intermediul unui câmp electric
alternativ (lămpile cu descărcare în gaze) sau fenomenul de fotoluminescenţă
produs prin acţiunea undelor electromagnetice asupra unor substanţe speciale
(fosfaţi, silicaţi). Există lămpi care funcţionează pe baza ambelor fenomene.

1.5 Perceperea vizuală umană

1.5.1 Perceperea culorilor de către ochiul uman

În general în procesul vederii, asupra ochiului uman, acţionează radiaţii

luminoase cu diferite intensităţi şi lungimi de undă. Deşi, comportarea ochiului
uman la aceste radiaţii luminoase se cunoaşte deja cu destulă precizie, totuşi
senzaţiile vizuale ce iau naştere sub acţiunea radiaţiilor luminoase în special în
domeniul culorilor sunt încă greu de modelat cu exactitate. Crearea unui model
adecvat pentru înţelegerea fenomenului continuă să fie un subiect de cercetare de
certă actualitate. În cele ce urmează, în vederea înţelegerii principiilor care stau la
baza sistemelor de televiziune, se admite că retina ochiului, pe suprafaţa căruia se
formează imaginea optică a obiectului privit, este formată dintr-o structură
nervoasă complexă în componenţa căruia se află două genuri de celule sensibile la
lumină: bastonaşele (aproximativ 130 milioane) şi conurile (7 milioane).
Bastonaşele au sensibilitate ridicată la lumină, dar nu sunt capabile să
deosebească culorile. Spre deosebire de bastonaşe, conurile deşi au sensibilitate
scăzută la lumină, au în schimb proprietatea de a deosebi culorile. La lumină mai
intensă ochiul distinge mai bine nuanţele de culoare iar odată cu reducerea
iluminării obiectelor ochiul distinge mai greu culoarea. Practic sub un anumit prag
de iluminare, culoarea obiectelor nu mai este distinsă deloc, dar forma lor poate fi
încă identificată. De exemplu, la lumina slabă a nopţii toate obiectele sunt
percepute fără culoare.

15
 Distribuţia bastonaşelor şi a conurilor pe retină este neuniformă. În partea
centrală a retinei (regiunea petei galbene), densitatea conurilor este maximă iar cea
a bastonaşelor este minimă. Pe măsură ce ne îndepărtăm de pata galbenă numărul
conurilor scade iar densitatea bastonaşelor ajunge la maxim după care descreşte.
Actualmente este acceptată teoria vederii tricrome comform căreia celulele
sensibile la culoare, adică conurile, se împart în trei grupe: grupa celulelor sensibile
la roşu, grupa sensibilă la verde şi grupa sensibilă la albastru. Astfel, identificarea
unei culori se realizează prin acţiune combinată a celor trei grupe de celule. Cu alte
cuvinte, organul vizual analizează radiaţia primită determinând conţinutul relativ al
radiaţiilor corespunzătoare lungimilor de undă din domeniul roşu, verde şi albastru
după care are loc sinteza şi interpretarea informaţiilor în creier. Deocamdată insă,
este prea puţin cunoscut modul în care are loc prelucrare informaţiei conţinute în
imaginea optică care se formează pe suprafaţa retinei. Totuşi se acceptă că, la
nivelul retinei are loc o separare a informaţiilor conţinute în imaginea optică.
Astfel, informaţia de strălucire, care apare datorită reacţiilor fotosensibile ale
bastonaşelor, se separă de informaţia de culoare care apare ca urmare a reacţiei
fotosensibile a conurilor. Informaţiile de strălucire şi de culoare, se transmit prin
intermediul nervului optic către creier unde sunt memorate temporar. Identificarea
strălucirii şi a culorii obiectului se realizează prin compararea acestor informaţii
“achiziţionate” cu cele memorate anterior şi care au fost acumulate pe baza
experienţei anterioare.

1.5.2 Adaptarea ochiului la strălucire şi culoare

După cum s-a arătat în subcap. 1.1, noţiunea de culoare include atât factorul
obiectiv care este radiaţia luminoasă, cât şi factorul subiectiv care este senzaţia de
culoare. Ochiul identifică fiecare culoare după strălucire, nuanţă şi saturaţie.
Acestor parametrii subiectivi le corespund alţi trei parametri obiectivi de apreciere
cantitativă ale aceleiaşi culori, adică luminanţă, lungimea de undă dominantă şi
puritatea.
Luminanţa ţine seama de caracteristica de sensibilitate spectrală a ochiului
uman, de senzaţiile radiaţiile vizibile. Ochiul uman poate percepe luminanţa
cuprinsă în domeniul 10-6÷104 cd/m2.
Strălucirea sau luminozitatea este corespondentul psihosenzorial al mărimii
luminanţă. Spre deosebire de luminanţă, strălucirea nu poate fi măsurată nemijlocit
şi exprimată cantitativ, deoarece are un caracter subiectiv.
Lungimea de undă dominantă reprezintă lungimea de undă a acelei culori
spectrale monocromatice, care amestecată cu culoarea albă în anumite proporţii dă
aceeaşi senzaţie de culoare ca şi radiaţia iniţială.
Nuanţa sau tonalitatea este corespondentul psihosenzorial al mărimii de
lungime de undă dominantă. Nuanţa culorii reprezintă acea particularitate a culorii
prin care ea este asociată unei anumite regiuni a spectrului de frecvenţe şi care
permite atribuirea unei denumiri pentru o culoare. Astfel, deşi o anumită culoare

16
poate fi descrisă subiectiv prin cuvinte, totuşi descrierea obiectivă se realizează
prin valoarea exactă a lungimii de undă.
Puritatea culorii reprezintă acea cantitate de culoare spectrală care adăugată
culorii albe dă aceeaşi senzaţie ca şi radiaţia iniţială.
Saturaţia culorii este corespondentul psihosenzorial al mărimii puritate.
Saturaţia culorii se caracterizează prin amestecul de culoare albă în culoarea dată.
Cu cât culoarea albă este mai redusă în culoarea dată, cu atât aceasta din urmă este
mai vie, mai saturată. Culorile spectrale monocromatice nu conţin culoarea albă,
adică ele sunt culori pure.
Ochiul nu poate percepe simultan gama foarte mare a luminanţelor obiectelor
din mediul înconjurător, dar se poate adapta la nivelul predominant. Astfel,
obiectele cu luminanţă mai mare decât luminanţa medie ne apar ca luminoase, iar
cele cu luminanţă mai mică decât luminanţa medie ne apar ca întunecate. Rezultă
că pentru orice nivel mediu de luminanţă, prin adaptarea ochiului, există un nivel
de luminanţă care creează senzaţia de negru şi altul care creează senzaţia de alb.
Trecerea de la un nivel de adaptare la un alt nivel de adaptare nu are loc
instantaneu ci numai după un anumit timp. Pe de altă parte, ochiul uman poate
sesiza doar diferenţele de luminanţă care depăşesc un anumit prag de diferenţă de
luminanţă. Chiar şi acest prag de luminanţă depinde de mărimea luminanţei. De
aceea, între luminanţa obiectului şi senzaţia de strălucire rezultă o dependenţă
neliniară, datorită adaptării ochiului la luminanţă.
Lungimea de undă dominantă şi puritatea se reunesc sub denumirea de
cromaticitate iar nuanţa şi saturaţia sub denumirea de cromie.
În mod asemănător, datorită adaptării ochiului la culoare, între culoarea
obiectului şi senzaţia de culoare rezultată există tot relaţie neliniară. Astfel,
perceperea culorii unui obiect este influenţată de culorile obiectelor care îl
înconjoară. Prezenţa în câmpul vizual a corpurilor de culori diferite poate modifica
contrastul vizual prin percepere modificată a strălucirilor, a nuanţelor sau
saturaţilor.
De exemplu, obiectele privite pe fond închis ni se par mai luminoase iar cele
privite pe fond luminos ni se par mai întunecoase, luminanţa modificându-se
independent de culorile obiectului şi ale fondului. De asemenea, dacă două culori
alăturate au luminanţe diferite atunci ele sunt percepute ca având un contrast de
culoare mai mare decât în realitate.
Chiar dacă două culori au aceiaşi nuanţă, dar diferă prin saturaţie, se modifică
perceperea culorii sub influenţa celeilalte. Astfel, unul şi acelaşi obiect aşezat pe
fonduri de culori diferite este perceput ca având nuanţe diferite de culoare. O altă
caracteristică ochiul uman este aceea că sesizează diferenţele de culoare care
depăşesc un anumit prag al diferenţei de lungime de undă ∆λ. La rândul său acest
prag depinde de lungimea de undă λ, având valorile mai mari la capetele spectrului
vizibil şi mai mici în centrul lui. De exemplu, în domeniul roşului pentru lungimi
de undă ce depăşesc 700 nm radiaţiile luminoase sunt percepute cu aceeaşi nuanţă.

17
Dacă se micşorează saturaţia sau luminanţa este foarte mare ori foarte mică, pragul
de percepere a nuanţei creşte, adică numărul nuanţelor percepute de ochi scade.
Dacă saturaţia este medie, ochiul este puţin sensibil la schimbările purităţii culorii,
dar dacă saturaţia este foarte mare ori foarte scăzută, ochiul este mult mai sensibil
la modificarea purităţii culori.

1.5.3 Perceperea vizuală a detaliilor şi variaţiilor temporale

Ochiul uman are o serie de particularităţi şi în ceea ce priveşte modalitatea de

percepere a detaliilor obiectelor sau a imaginilor acestora.
Prin acuitatea vizuală se înţelege capacitatea ochiului de a distinge detalii.
Acuitatea vizuală este evaluată prin mărimea unghiului vizual minim ϕ, cu vârful
în centrul cristalinului sub care se văd încă distinct două puncte ale obiectului sau
imaginii acestuia. Mărimea inversă, corespunzătoare acestui unghi, se numeşte
puterea de separare a ochiului. Acuitatea vizuală este limitată de distribuţia discretă
pe retină a bastonaşelor şi conurilor, de fenomenul de difracţie a lumini, dar şi de
condiţiile de iluminare. Acuitatea vizuală este maximă în regiunea centrală a petei
galbene şi depinde în mare măsură de culoarea detaliilor. Astfel, acuitatea vizuală
este maximă în cazul în care detaliile sunt iluminate cu radiaţii monocromatice
situate în regiunea centrală a spectrului luminos, de exemplu corespunzătoare
culorilor galben-verzuie. Acuitatea vizuală scade pentru radiaţiile situate către
periferia spectrului. Pentru dimensiuni foarte mici ochiul nu mai poate distinge
detaliile după culoare ci numai după strălucire. Datorită puterii de rezoluţie limitate
a ochiului uman o imagine poate fi descompusă într-un număr finit de elemente de
imagine, fără ca observatorul să sesizeze vreo diferenţă.
Se poate constata că numărul culorilor percepute în natură de ochi este mai
mare decât culorile spectrale prezentate în figura 1.1. De exemplu, culoarea
purpurie deşi nu au fost întâlnită printre culorile spectrale totuşi se poate obţine
prin amestecul în anumite proporţii a culorilor spectrale laterale de roşu şi violet.
În general, numărul de culori percepute de ochi, ca fiind diferite, depinde de
mulţi factori printre care, de condiţiile de observare, de starea observatorului. Se
acceptă, că ochiul poate deosebi 150-250 culori spectrale (culori cu saturaţie
maximă) şi 130-140 culori purpurii saturate. Dacă se ia în considerare deosebirea
culorilor după nuanţă şi saturaţie, ochiul poate identifica aproximativ 17.000 de
culori, iar dacă se are în vedere şi strălucirea culorilor numărul acestora poate
ajunge până la 10 milioane. Chiar dacă se are în vedere că pentru sinteza acestor
culori trebuie să se utilizeze 3 culori (roşu, verde şi albastru), se poate aprecia că
acest număr poate fi codificat uşor cu o secvenţă binară de 24 de biţi.
Din punct de vedere temporal, în procesul vizual ochiul prezintă o inerţie,
adică între momentul acţionării luminii asupra retinei ochiului şi momentul
apariţiei senzaţiei vizuale trece un anumit timp care se numeşte durată critică.
Pentru un sistem vizual mediu durata critică este de 0.1÷0.15 s. Apropiată de
această valoare, constanta de timp a senzaţiei auditive la procesarea sunetelor este

18
cca. 0.16 s. De asemenea, precum senzaţia vizuală nu apare brusc după apariţia
unei excitaţii luminoase, la fel senzaţia vizuală scade treptat după încetarea acţiunii
acestuia. Astfel, dacă asupra ochiului acţionează un stimul luminos intermitent, de
exemplu, un şir de imagini de aceeaşi luminanţă şi durată care se succed cu o
anumită frecvenţă senzaţia de strălucire depinde de frecvenţa cu care se succed
imaginile. Fiecare imagine se va vedea încă separat la o frecvenţă de 5 imagini pe
secundă. Dacă frecvenţa se măreşte în continuare, la început apare un fenomen de
pâlpâire, după care peste o anumită valoare, numită frecvenţă critică de fuziune,
imaginile vor fi percepute ca având o strălucire constantă.
Pe baza acestei proprietăţi a ochiului uman este posibilă transmiterea
succesivă a unor imagini statice, dar care dau totuşi senzaţia de mişcare continuă.
Alegerea frecvenţei cadrelor în cinematografie şi în televiziune s-a făcut în
urma unor experimente care au stabilit că frecvenţa critică depinde de luminanţa
medie şi culoarea imaginilor, de suprafaţa acestora şi de unghiul vederii. Astfel,
pentru imagini cu luminanţa între 100÷1000 cd/m2, frecvenţa critică este de
aproximativ 50 imagini pe secundă.

1.6 Noţiuni de colorimetrie

Colorimetria este acea parte a fizicii care se ocupă cu metodele şi mijloacele

de determinare a culorilor, ţinând seama de proprietăţile ochiului şi ale senzaţiilor
pe care le produc radiaţiile vizibile.
În general asupra ochiului acţionează radiaţii luminoase care cuprind aproape
toate lungimile de undă, adică toate culorile spectrului, însă ochiul percepe radiaţia
complexă ca un întreg, ca o culoare bine determinată şi nu separat pe componentele
sale. De aceea, există posibilitatea ca două radiaţii luminoase deşi au compoziţii
spectrale diferite pot provoca aceeaşi senzaţie de culoare. Spre exemplu, culoarea
galbenă a radiaţiei monocromatice nu poate fi deosebită de ochi de culoarea
galbenă care provine din amestecul radiaţiilor luminoase de verde şi roşu de
anumite lungimi de undă. Şi prin această proprietate, vederea se deosebeşte esenţial
de auz, deoarece ascultând un acord format din mai multe note muzicale de diferite
înălţimi, aparatul auditiv este capabil să distingă fiecare sunet separat, cu toate că
ele sună simultan.
Obţinerea culorilor prin amestec se poate realiza prin trei metode: metoda
substractivă, metoda aditivă şi metoda spaţială. Metoda substractivă (utilizată în
pictură, fotografie, cinematografie) se bazează pe extragere culorilor, adică o
culoare se obţine prin modificarea compoziţiei spectrale a radiaţiei unei surse
luminoase cu ajutorul mediilor absorbante de lumină (filtre luminoase de galben,
purpuriu şi albastru). Evident, o culoare poate fi obţinută numai dacă sursa
luminoasă conţine această culoare. Metoda aditivă de obţinere a culorilor se
bazează pe amestecul radiaţiilor luminoase de la mai multe surse. Amestecul aditiv
al culorilor se poate realiza simultan sau secvenţial. Utilizând metoda simultană,

19
fluxurile luminoase ale culorilor sunt amestecate şi acţionează concomitent asupra
ochiului, existând o suprapunere optică. De exemplu, dacă pe un ecran alb se
proiectează radiaţii monocromatice de roşu, verde şi albastru se pot obţine culori
noi, în funcţie de proporţiile radiaţiilor luminoase primare. Astfel, prin amestecul
simultan a radiaţiilor de roşu şi verde se obţine culoarea galbenă, din amestecul de
verde şi albastru rezultă culoarea bleu (albastru turcoaz sau cyan), iar din amestecul
roşu cu albastru rezultă culoarea mov (purpuriu sau magenta). Prin amestecul celor
trei culori se obţine chiar culoarea albă.
Dacă se foloseşte metoda secvenţială (sau suprapunere temporală), fluxurile
luminoase ale culorilor care sunt amestecate acţionează secvenţial asupra ochiului.
Evident, pentru a percepe culoarea amestecului este necesar ca frecvenţa de
repetiţie a fluxului să fie mai mare decât frecvenţa critică a ochiului.
În cazul metodei spaţiale (utilizată în pictură, televiziunea în culori) o
suprafaţă se acoperă cu elemente de imagine (puncte sau linii) de diferite culori şi
de dimensiuni foarte mici. Totuşi privind de la o anumită distanţă o asemenea
suprafaţă, ochiul va sesiza o singură culoare, deoarece are loc o contopire a
senzaţiilor de la elementele mărunte de diferite culori, deoarece există o
suprapunere spaţială.
Legile de bază ale combinării culorilor (1853, H. Grasman) sunt:
1. Pentru orice culoare se poate alege o altă culoare complementară cu care
amestecată în anumite proporţii să rezulte culoarea albă. Culorilor primare folosite
în televiziunea color, roşu, verde şi albastru, le vor corespunde culorile
complementare acestora adică, turcoaz, mov şi galben.
2. Amestecul a două culori necomplementare va avea una din culorile aflate
între culorile participante la amestec. Prin modificarea uneia din culorile care
formează amestecul rezultă modificarea culorii amestecului.
3. Prin amestecul a două culori rezultă întotdeauna aceeaşi culoare indiferent
din ce culori este formată fiecare din ele.
4. Strălucirea amestecului culorilor este egală cu suma strălucirilor
componentelor amestecului.
5. Orice culoare poate fi obţinută cu ajutorul unui set de trei culori liniar
independente. Dacă se amestecă două culori liniari independente, nu rezultă
niciodată cea de a treia culoare din acel triplet.
Culorile primare sau culorile de bază determină sistemul colorimetric de
reprezentare a culorilor în spaţiu şi în plan. Pentru ase uşura cercetările în domeniul
determinării parametrilor sistemului colorimetric, pe baza rezultatelor teoretice şi
experimentale acumulate, din 1931 CIE a ales sistemul colorimetric unic în care
culorile primare sunt definite astfel: (1.10)
- roşu (R) având λR=700 nm;
- verde (G) având λG=546.1 nm;
- albastru (B) având λB=435.8 nm.

20
 O problemă importantă cu care se ocupă colorimetria este determinarea
relaţiilor cantitative între radiaţiile luminoase ale unui amestec şi culoarea
percepută de observator. Experienţele colorimetrice se bazează pe senzaţii vizuale
de aceea, se vor lua în considerare caracteristicile medii ale observatorului uman.
Pentru a putea evalua în ce raport trebuie să se amestece radiaţiile
monocromatice R, G, B, (definite de relaţiile 1.10), se foloseşte o prismă cu
ajutorul căreia se poate echivala culoarea C (flux luminos de culoarea C şi
intensitatea Φ lumeni) de pe suprafaţa S1, cu culoarea care rezultă în urma
combinării culorilor primare de pe cealaltă suprafaţă, S2 (figura 1.4).
Observator

S1 S2
R
C G
(R,G sau B) B
Figura 1.4.
Practic se modifică intensităţile fluxurilor luminoase ΦR, ΦG, ΦB, până când
observatorul apreciază că, pe cele două feţe culorile sunt identice ca nuanţă,
saturaţie şi strălucire. Din punct de vedere cromatic culoarea nu trebuie să depindă
de mărimea absolută a fluxului luminos, de aceea, pentru determinarea culorii este
suficient să se indice proporţiile fluxurilor ΦR, ΦG, ΦB, în raport cu suma lor.
Deoarece fluxurile celor trei culori primare au influenţă diferită asupra
amestecului, experimental s-a stabilit că, lumina albă se obţine prin amestecul
culorilor primare în următoarele proporţii: (1.11)
- flux roşu Φ[R]=1 lumeni;
- flux verde Φ[G]=4.59 lumeni;
- flux roşu Φ[B]=0.061 lumeni.
Pentru simplificarea calculelor colorimetrice s-au adoptat ca unităţi de măsură
ale culorilor primare,[R], [G] şi [B], tocmai valorile specificate în relaţia (1.11).
Astfel, o culoare anume C, se obţine cu R unităţi de culoare roşie, G unităţi de
măsură de culoare verde şi B unităţi de măsură de culoare albastră, adică:
C=R[R]+G[G]+B[B], (1.12)
unde R, G şi B sunt componentele tricromatice.
Dacă se notează cu [C] unitatea de măsură a culorii în sistemul de măsură ales,
rezultă ecuaţia colorimetrică:
m[C] =R[R]+G[G]+B[B], (1.13)
unde modulul de culoare m este dat de relaţia:
m=R+G+B. (1.14)
Mărimea unitară a culorii [C], notată cu T, se numeşte mărimea tricromatică a
culorii respective. Mărimea ei absolută poate fi diferită pentru diferite culori.
Astfel, culoarea poate fi reprezentată într-un spaţiu tridimensional, sub forma
unui punct a cărui poziţie este dată de vectorul de poziţie, C , care uneşte originea

21
sistemului cu punctul din spaţiu corespunzător culori date, sau de coordonatele
R, G, B, ale vectorului C pe cele trei axe de coordonate egale cu componentele
tricromatice ale culorii (figura 1.5). Lungimea vectorului caracterizează luminanţa
culorii, iar direcţia lui determină cromaticitatea culorii. Pentru culorile primare
definite de relaţiile (1.11), vectorii unitari (versorii) R , G, B , au lungimi diferite,
dar sunt egali cu o unitate tricromatică T:
R = R R + G G + BB . (1.15)
G
C

G
B
B
0
R
R
Figura 1.5.
Ţinând cont de faptul că mărimea cromaticităţii depinde numai de cantităţile
relative ale componentelor şi nu de mărimile lor absolute, se definesc coeficienţii r,
g, b, după cum urmează:
R G B
r= ; g= ; b= , (1.16)
R+G+B R+G+B R +G+B
între aceşti coeficienţi existând relaţia:
r+g+b=1. (1.17)
Coeficienţii r, g, b, (coordonatele tricromatice), arată în ce raport trebuie
amestecate culorile primare pentru ase obţine o culoare dată. Astfel, rezultă ecuaţia
colorimetrică unitară care determină cromaticitatea culorii (nuanţa şi saturaţia),
indiferent de luminanţa ei, adică:
[C]=r[R]+g[G]+b[B]. (1.18)
Pe baza noţiunilor prezentate mai sus, se consideră următorul exemplu: o
culoare Cp (purpuriu), se obţine prin amestecul culorilor R, G şi B, în următoarele
cantităţi: R=3 unităţi T (flux luminos Φ[R]=1 lumeni) de culoare roşie;
G=1 unitate T (flux luminos Φ[G]=4.59 lumeni) de culoare verde; B=10 unităţi T
(flux luminos Φ[B]=0.061 lumeni) de culoare albastră. Rezultă că pentru această
culoare se amestecă fluxurile luminoase corespunzătoare culorilor primare având
intensităţile de: ΦR=3 lumeni; ΦG=4.59 lumeni şi ΦB=0.61 lumeni.
Culoarea Cp va avea modulul m=3+1+10=14 unităţi T, iar fluxul luminos
ΦCp=ΦR+ΦG+ΦB=8.19 lumeni. Coordonatele tricromatice rezultă pe baza
relaţiilor (1.16): r=0.2143, g=0.0714, b=0.7143.
În figura 1.6 sunt reprezentaţi grafic coeficienţii r, g, b, pentru culorile
monocromatice în funcţie de lungimea de undă, aşa cum s-a stabilit de CIE.

22
Ordonatele acestor curbe indică în ce proporţii trebuie amestecate culorile primare
R, G, B, pentru a obţine o culoare subiectiv egală cu culoarea monocromatică a
radiaţiei a cărei lungime de undă se determină pe abscisă. De exemplu, pentru a
obţine o culoare identică cu culoarea radiaţiei monocromatice de lungime de undă
egală cu λ=510 nm, culorile R, G, B, care se vor amesteca sunt de valorile r1, g1, b1.
2.0 g1 g
r,g,b

1.5
b
1.0
0.5
b1
0
-0.5
r
-1.0
r1
-1.5
400 450 500 550 600 650 700 800
λ[nm]
Figura. 1.6.
Pe baza experienţei practice, prin amestecul a două sau trei culori
monocromatice, nu se poate obţine o culoare monocromatică de saturaţie maximă.
De aceea, la determinarea coeficienţilor r, g, b, cu ajutorul prismei, pentru a obţine
identitatea culorilor pe ambele feţe, este necesar pentru anumite radiaţii
monocromatice, să se adauge şi pe faţa S1 unul din culorile primare. Pentru
culoarea albă de referinţă, de egală energie CE, componentele spectrale au aceiaşi
energie. Ţinând cont, pe de o parte, de faptul că unităţile de măsură [R], [G], [B],
s-au ales tocmai din condiţia ca luate în cantităţi egale să rezulte albul de egală
energie, pe de altă parte, din relaţia (1.17) rezultă:
1
r=g=b= . (1.19)
3
În concluzie, la baza calculelor colorimetrice stau următoarele mărimi
standardizate: caracteristica de vizibilitate relativă v(λ), coordonatele tricromatice
(r,g,b) şi fluxurile luminoase relative ale culorilor primare (Φ[R], Φ[G], Φ[B]).
Valorile obţinute pentru fluxurile luminoase ale culorilor primare unitare
Φ[R], Φ[G], Φ[B], se pot extinde şi asupra strălucirii acestora rezultând strălucirile
culorilor primare unitare de 1 T:
L[R]=1 cd/m2 , L[G],=4.59 cd/m2 , L[B].=0.06 cd/m2. (1.20)
Strălucirea culorii C care rezultă prin amestecul culorilor primare se obţine cu
relaţia:
LC=RL[R]+GL[G]+BL[B]=mL[C], unde (1.21)
L[C]=rL[R]+gL[G]+bL[B]. (1.22)
Strălucirea albului de referinţă de egală energie, E, obţinut prin amestecul
culorilor primare rezultă din expresia:

23
 L[R]+L[G]+L[B]=1+4.59+0.06=5.65 cd/m2.
Pe baza relaţiilor (1.17, 1.22) rezultă ecuaţia dreptei de strălucire (luminanţă)
constantă:
L[C]=0.94r+4.533g+0.06b, respectiv (1.23)
Ecuaţia dreptei de luminanţă nulă (L[C]=0):
g=-0.208r-0.013. (1.24)

1.7 Reprezentarea culorilor în plan

Pentru reprezentarea culorilor în plan, cel mai simplu sistem de coordonate

este sistemul rectangular, care are pe abscisă mărimile r, iar pe ordonată mărimile g
(figura 1.7). Cunoscând r şi g, mărimea b rezultă din relaţia (1.17).
g
Y 2.8
2.6
2.4
2.2
510
2.0
520
1.8
1.6
530
500
1.4
1.2
540
G(0,1,0) 1.0
550
0.8
560
490 0.6
570
g=-0.208r-0.013 0.4 580
E
480 590
0.2 600
Z 470 R(1,0,0)
380 700
0 r
-1.8 -1.6 -1.4 -1.2 -1.0 -0.8 -0.6 -0.4 -0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2 1.4
-0.2
B(0,0,1) X
-0.4

Figura 1.7.
În interiorul triunghiului dreptunghic RGB sunt dispuse toate culorile reale
care se obţin prin amestecul celor trei culori primare. Culoarea albă de referinţă de
egală energie, E, se află în centrul de greutate al triunghiului. Utilizând curbele de
variaţie a coordonatelor tricromatice r(λ), g(λ), b(λ), (figura 1.6), se reprezintă şi
după aceea se unesc pe graficul de culoare punctele corespunzătoare culorilor
monocromatice, obţinându-se curba linilor spectrale (curba întreruptă). Unind
punctele extreme ale acestei curbe, de-a lungul liniei drepte care rezultă sunt
dispuse culorile purpurii (linia întreruptă), saturate care se obţin prin amestecul
culorilor de roşu şi violet. În interiorul perimetrului închis de curba liniilor
spectrale împreună cu dreapta culorilor purpurii, culorile sunt mult mai puţin

24
saturate. În figura 1.7, alături de diagrama de cromaticitate în sistemul RGB, este
prezentată şi dreapta de luminanţă nulă, pe baza ecuaţiei (1.24).
Sistemul RGB de reprezentare a culorilor nu este avantajos deoarece valorile
negative din curbele coeficienţilor tricromatici şi a coeficienţilor specifici fac
dificile calculele pentru radiaţiile luminoase complexe. Pe de altă parte,
determinarea luminanţei este posibilă numai dacă sunt cunoscute toţi coeficienţii
tricromatici r, g, b. În sistemul XYZ de reprezentare a culorilor coeficienţii
tricromatici şi coeficienţii specifici nu mai au valori negative pentru culorile reale.
Laturile triunghiului XYZ sunt tangente la curba culorilor spectrale. Pentru ca
luminanţa culorii să se determine numai printr-un singur parametru, latura XZ se
alege astfel încât să se confunde cu dreapta de luminanţă nulă. Astfel, coordonata
tricromatică y, va determina chiar luminanţa culorii, iar celelalte două coordonate x
şi z nu mai conţin deloc informaţia de luminanţă. De asemenea, albul de referinţă
se află în centrul de greutate al triunghiului XYZ, având coeficienţii xE=yE=zE.
Coordonatele specifice reprezintă componentele tricromatice ale culorilor
monocromatice de egală energie (de exemplu, de putere egală de 1 W).
În figura 1.8, sunt prezentate curbele de variaţie a coordonatelor specifice
_ _ _
x (λ), y(λ), z(λ) , pentru sistemul colorimetric XYZ.

1.8 z(λ)
1.6
1.4
1.2
y(λ) x(λ)
1.0
0.8
0.6
0.4
0.2
0
400 500 600 700 800
λ[nm]
Figura 1.8.
_
Curba y(λ) , exprimă luminanţa relativă a culorilor spectrale de egală putere,
care de fapt este identică cu curba de vizibilitate v(λ).
Având în vedere că vârfurile triunghiului XYZ se află în afara diagramei de
cromaticitate din sistemul RGB (care este diagrama culorilor reale), rezultă că
culorile primare X, Y, Z, de fapt nu sunt culori reale şi nu pot fi reproduse în
natură. Calculele colorimetrice sunt mai uşoare în sistemul colorimetric XYZ, de
ceea se preferă acest sistem în locul sistemului RGB.
Reprezentarea unei culori C, în sistemul colorimetric XYZ rezultă de forma:

25
 [C]=X[X]+Y[Y]+Z[Z], (1.25)
unde X, Y, Z reprezintă componentele tricromatice şi:
[C]=x[X]+y[Y]+z[Z], (1.26)
m=X+Y+Z, (1.27)
iar coordonatele tricromatice x, y, z au expresiile:
X Y Z
x= ; y= ; z= . (1.28)
X+Y+Z X+Y+Z X+Y+Z
Triunghiul neregulat XYZ din sistemul RGB (figura 1.7) se va transforma
într-un triunghi dreptunghic XYZ de coordonate X(1,0,0), Y(0,1,0), Z(0,0,1)
(figura 1.9). Astfel, trecerea de la sistemul RGB la sistemul XYZ se poate efectua
uşor pe baza relaţiilor care exprimă componentele tricromatice din sistemul XYZ,
în funcţie de componentele tricromatice R, G, B: (1.29)
X=0.491R+0.308G+0.201B,
Y=0.177R+0.812G+0.011B,
Z=0.000R+0.010G+0.990B.
Pe diagrama de cromaticitate în sistemul XYZ din figura 1.9, sunt construite
zece sectoare care delimitează aproximativ principalele familii de culori inclusiv
regiunea culorilor albe.
y 0.9 y 0.9
520 530 520 530
0.8 0.8
510 540 510 540
550 GSA 550
0.7 0.7
505 505
560 560
GSE
0.6 0.6
570 570
500 verde verde- 500 SA
galben
0.5 580 0.5 580
galben
590 SE 590
495 495
0.4 alb portocaliu 600 0.4 600
E 610 610
RSE
490 bleu C 620 490 RSA 620
0.3 (cyan) roz 0.3
630 700 630 700
rosu
485 485
0.2 0.2
albastru purpuriu
480 (Magenta) BSA
480
0.1 0.1
470 470 BSE
460 400 460 400
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8
x x
Figura 1.9. Figura 1.10.
Este de dorit ca şi în cazul transmisiei culorilor, reproducerea acestora pe
ecranul televizorului să fie cât mai exactă, sau cât mai fidelă, astfel încât
observatorul să nu sesizeze diferenţa dintre culorile imaginii şi originalului. Pentru
realizarea acestui deziderat ar trebui ca strălucirea şi cromia culorii să fie transmise
şi reproduse fără distorsiuni şi ca imaginea să fie percepută chiar în acelaşi condiţii
în care a fost perceput originalul. Evident în practică, nici la transmisia culorilor,
nu poate exista o fidelitate totală.

26
 Fidelitatea fizică, adică fidelitatea compoziţiilor spectrale ale radiaţiilor
originalului şi a imaginii reproduse, nu se poate realiza, deoarece acesta are în
vedere condiţiile reproducerii radiaţiilor luminoase şi nu cele ale culorii.
Fidelitatea psihologică se referă la identitatea subiectivă a culorilor imaginii şi
originalului. Fidelitatea psihologică, depinzând de obiect, presupune reglarea
sistemului de televiziune pentru imagini particulare, de aceea, este imposibil de
realizat.
Fidelitatea fiziologică (colorimetrică) presupune ca perceperea de către
observator a culorilor imaginii să fie identică cu perceperea culorilor originalului.
Prin fidelitate fiziologică se apreciază în mod obiectiv, cantitativ distorsiunile
coordonatelor cromatice ale culorii imaginii, în raport cu cele ale originalului.
Astfel, în televiziunea în culori se tinde la asigurarea fidelităţii colorimetrice de
transmisie a culorilor.
Adoptarea culorilor de referinţă R, G, B, definite prin relaţiile (1.10), în
televiziunea color, nu a fost posibilă datorită dificultăţilor tehnice la realizarea
aparaturii de emisie şi recepţie. Deoarece atât aparatura din studiourile de
televiziune cât şi receptorul de televiziune se reglează pe baza culorilor de sinteză,
standardul american (SA) a adoptat triunghiul de culoare RSAGSABSA, descris de
coordonatele tricromatice ale culorilor radiaţiilor celor trei luminofori de culoare al
tubului cinescop tricrom cu care se realizează sinteza imaginii (figura 1.10). Pentru
acest standard albul de referinţă este de tip C, care corespunde luminii solare
directe. În standardul european (SE) se recomandă utilizarea triunghiului de
culoare RSEGSEBSE, respectiv pentru culoarea albă de referinţă se foloseşte sursa
etalon D65.
În cele ce urmează componentele tricromatice de referinţă (fundamentale sau
primare) se vor considera cele recomandate de standardul SA, acestea fiind definite
de următoarele lungimi de undă: (1.30)
- roşu (R) având λR=610 nm;
- verde (G) având λG=535 nm;
- albastru (B) având λB=470 nm.
Culorile cuprinse în interiorul triunghiului RGB vor fi reproduse corect
(figura 1.10), în schimb, culorile transmise care sunt dispuse în afara triunghiului
vor fi reproduse cu distorsiuni de saturaţie şi nuanţă. Totuşi, cu ajutorul culorilor de
sinteză R, G, B, poate fi reprodusă o gamă largă de culori, de fapt, majoritatea
culorilor din natură.

27
 2. Semnalul video complex

2.1 Sistemul de televiziune

Prin sistem de televiziune se înţelege totalitatea mijloacelor tehnice cu care se

realizează procesul de captare, transmitere şi redare a imaginii şi a sunetului. În
figura 2.1 este prezentată schema bloc a unui sistem de televiziune. Ca în oricare
sistem de comunicaţie, sistemul de televiziune include sursa de informaţie,
traductorul de la emisie, canalul de comunicaţie, traductorul de la recepţie şi
bineînţeles utilizatorul.

Imagine Cameră TV Televizor

Sursă de Traductor Canal de Traductor

Observator
informaţie de emisie comunicaţie de recepţie

Sunet Microfon Difuzor

Figura 2.1.
În sistemele de televiziune obiectul transmisiei este imaginea optică plană
reprezentată sub forma unei funcţii de trei argumente. Această funcţie poate fi
fluxul,Φ(x,y,t) sau luminanţa, L(x,y,t), unui punct a imaginii optice din plan
variabile în timp, având coordonatele x şi y.
Analiza unei imagini color este realizată prin descompunerea optică a imaginii
plane în trei imagini monocromatice corespunzătoare culorilor standardizate din
televiziune: roşu (R), verde (G) şi albastru (B). Astfel, o imagine color reprezentată
prin funcţia Φ sau L poate fi descrisă de fapt prin trei componente ale imaginii
primare, corespunzătoare culorilor fundamentale R, G, B adică:
Φ(x,y,t)=[ΦR(x,y,t), ΦG(x,y,t), ΦB(x,y,t)],
L(x,y,t)=[LR(x,y,t), LG(x,y,t), LB(x,y,t)].
După cum s-a arătat în cap.1, culorile fundamentale au fost alese astfel încât
să egaleze subiectiv senzaţia de culoare produsă de imaginea originală.
Deoarece canalele de transmisie utilizate sunt canale unidimensionale în
sensul că pe canal se transmit semnale de o singură variabilă (variabila timp),
rezultă necesitatea de a transforma funcţia de luminanţă L(x,y,t) într-un semnal
electric unidimensional dependent de variabila timp, eV(t), numit semnal de
imagine sau semnal video. Această transformare se realizează prin procesul de
discretizare temporală şi spaţială a funcţiei L(x,y,t), considerată în cele ce urmează

28
o imagine monocromatică (cu niveluri de gri sau alb-negru), ori una din cele trei
componente ale imaginii color.
În urma discretizării temporale a imaginii, se transformă funcţia L(x,y,t) într-o
succesiune de imagini statice dependente de timp, numite cadre de imagine, care
pot fi transmise secvenţial şi care redau diferite faze ale mişcării din imagine.
Imaginea reală într-un interval de timp este constituită din totalitatea cadrelor de
imagine din acest interval, sintetizată în timp de sistemul vizual uman.
Discretizarea spaţială este posibilă datorită puterii de rezoluţie limitată a
sistemului vizual uman şi se realizează cu o reţea de puncte (suprafeţe elementare
discrete) ce definesc elementele de imagine. Transformarea funcţiei L(x,y,t) în
semnal eV(t) rezultă prin transmiterea secvenţială a informaţiei de luminanţă a
fiecărui element de imagine. Practic, procesul discretrizării spaţiale are loc în două
etape succesive corespunzătoare celor două direcţii. În urma discretizării verticale
(după axa y) rezultă linii, respectiv după discretizarea orizontală (după axa x)
rezultă elemente discrete de imagine (pixel). Televiziunea analogică utilizează doar
prima discretizare spaţială a imaginii după axa y, iar în televiziunea digitală se
utilizează şi a doua discretizare după axa x.
Prin explorare se înţelege, procesul de descompunere a imaginii în cadre, linii
având ca rezultat formarea semnalului electric analogic eV(t) proporţional cu
distribuţia de luminanţă. Obţinerea semnalului de televiziune, transmiterea lui prin
canal, recepţionarea semnalului şi reconstituire imaginii se realizează în mai multe
etape, după cum sunt reprezentate în figura 2.2.

3 TAI sau 3 CCD

ΦR QR ER(t)
TOE QG SEC EG(t) e’V(t) CT
Φ0(x,y,t) SO CC eV(t) Σ E
QB EB(t)
sa sa
ΦG ΦB
GSAC

ER
CT BR DV e’V(t) DC EG SER TEO ΦR(x,y,t)
EB
e’V(t)
s’a
GSAR Tub cinescop tricromatic

Figura 2.2.
Prin intermediul sistemului optic (SO) se realizează descompunerea optică a
imaginii color originale, Φ0(x,y,t) în trei imagini monocromatice, ΦR(x,y,t),
ΦG(x,y,t), ΦB(x,y,t), corespunzătoare culorilor fundamentale R, G, B adoptate în
televiziune. Fiecare din cele trei traductoare opto-electronice (TOE) transformă

29
imaginile optice plane şi monocromatice într-o distribuţie spaţială de sarcini
electrice, (QR, QG, QB), proporţională cu distribuţia luminanţă din imaginea
monocromatică, ΦR, ΦG, sau ΦB. Aceste distribuţii de sarcini electrice, numite şi
imagini electronice, se formează la suprafaţa ţintei tuburilor analizoare de imagine
(TAI) sau în materialul semiconductor în cazul dispozitivelor videocaptoare cu
cuplaj prin sarcină (CCD). În urma procesului de explorare, distribuţiile spaţiale de
sarcini electrice sunt transformate în semnale electrice ER(t), EG(t) şi EB(t).
Analiza succesivă a tuturor punctelor de pe suprafaţa fotosensibilă a
traductorului într-o anumită ordine şi cu o viteză uniformă este realizată cu ajutorul
sistemului de explorare de la captare (SEC).
Deoarece se foloseşte un canal unidimensional de transmisiune (CT), cele trei
semnale corespunzătoare culorilor primare sunt incluse într-un singur semnal eV(t)
în codorul de culoare (CC).
La recepţie are loc procesul de reconstituire a imaginii originale (sinteza
imaginii TV), în mod secvenţial, linie cu linie şi punct cu punct, după un proces
similar cu cel de la captare.
Explorarea sincronă a imaginilor captate cu imaginile redate se asigură cu
ajutorul semnalelor electrice auxiliare sa realizate de generatorul de semnale
auxiliare de la captare (GSAC). Semnalele auxiliare numite şi impulsuri de
sincronizare sau sincroimpulsuri se transmit simultan cu semnalul video eV(t)
printr-o însumare corespunzătoare. Semnalul electric obţinut e’V(t) numit semnal
video complex este preluat de emiţător (E).
Blocul de recepţie (BR) şi demodulatorul video (DV) refac semnalul video
complex e’V(t) din care se obţin cu ajutorul decodorului de culoare (DC) semnalele
ER, EG, EB. La ieşirea generatorului de semnale auxiliare de la recepţie (GSAR)
rezultă impulsurile de sincronizare s’a în faza cu cele de la emisie.
Sistemul de explorare de la recepţie (SER) şi traductorul electro-optic (TEO)
care formează tubul cinescop tricromatic refac imaginea TV, ΦR. Evident,
imaginea reconstituită, la recepţie nu este identică în totalitate cu imaginea
originală, ΦR(x,y,t) ≅ Φ0(x,y,t).
Imaginea TV color se obţine prin suprapunerea spaţială, în fiecare moment a
trei imagini corespunzătoare celor trei culori fundamentale, adică prin amestecul
aditiv al radiaţiilor luminoase roşii, verzi şi albastre emise de luminofori dispuşi
sub formă de triade pe ecranul tubului cinescop tricrom. Excitarea luminoforilor
dintr-o triadă se face cu trei fascicule electronice de explorare care sunt modulate
în intensitate chiar de către semnalele primare de culoare, ER, EG, şi respectiv EB.

30
 2.2 Explorarea liniară progresivă

În procesul de captare a imaginii, actualmente în televiziune se utilizează

aproape exclusiv camere video cu dispozitive videocaptoare integrate, dar continuă
să se afle în exploatare un număr foarte mare de receptoare TV cu tuburi cinescop.
De aceea, se va prezenta în continuare principiul explorării liniare, pentru a uşura
înţelegerea analizei imaginii ca proces de transformare într-un semnal
unidimensional variabil în timp, respectiv pe baza acesteia şi procesul invers, adică
sinteza imaginii recepţionate.
Analiza imaginii la captare, respectiv sinteza imaginii la redare, se realizează
prin baleierea cu un fascicul de electroni a suprafeţei fotosensibile a tubului
analizor de imagine respectiv a ecranului luminescent al tubului cinescop.
În televiziune se utilizează explorarea liniară cu viteză constantă de la stânga
la dreapta. După fiecare linie de explorare fasciculul de electroni revine printr-o
mişcare rapidă la marginea din stânga cadrului, dar ceva mai jos pentru a explora
următoarea linie. După ce s-au explorat toate liniile dintr-un cadru, în mod similar,
fasciculul de explorare execută o cursă de întoarcere şi pe verticală Astfel, prin
explorarea simultană pe orizontală şi pe verticală, se obţine un rastru cu structură
liniară care este constituit din cursele active (vizibile) ale liniilor de explorare.
Fasciculul de electroni este blocat (stins) pe durata întoarcerilor, de aceea cursele
de întoarcere nu apar pe suprafaţa explorată.
Prin explorarea progresivă se înţelege explorarea, linie cu linie, în care într-un
singur drum al spotului de explorare pe verticală se explorează un cadru complet de
imagine (figura 2.3).
cursa cursa
iH iH cursa directă iH
directă inversă
C cursa de întoarcere
+IHM
iV A B A B C
0 B t C iV=0
A D D
D
-IHM tdH tiH
(a) (b) (c)
TH

iV cursa cursa
cursa iH cursa de iH=0
directă inversă
A D directă AD întoarcere A D
+IVM
B t iV iV
B
0
-IVM tdV C tiV C C
TV (d) (e) (f)

Figura 2.3.

31
 Explorarea se realizează prin devierea fasciculului de electroni după două
direcţii care sunt perpendiculare între ele, prin acţiunea simultană a două câmpuri
magnetice (care au direcţia verticală respectiv orizontală). Aceste câmpuri
magnetice sunt generate de doi curenţi liniari variabili în timp (curenţi în formă de
“dinte de ferăstrău”) care parcurg câte o pereche de bobine pentru deflexia pe
orizontală, respectiv bobine pentru deflexia pe verticală (numite şi bobine de
baleiaj linii respectiv cadre). Bobinele de deflexie sunt montate pe gâtul tubului
cinescop. Curenţii prin bobinele de deflexie sunt furnizaţi de generatoarele de
baleiaj pe linii şi respectiv cadre.
În figurile 2.3a,d sunt prezentate formele de variaţie ale curenţilor prin
bobinele de deflexie pe orizontală şi respectiv verticală, în cazul în care cu ajutorul
acestor curenţi se realizează explorarea progresivă.
În figurile.2.3b,e sunt prezentate traseele liniilor de explorare progresivă
corecte (simultană pe orizontală şi pe verticală). Efectul lipsei unei explorări, pe
verticală respectiv pe orizontală este ilustrată în figurile 2.3c,f.
Durata de explorare a unei linii pe orizontală (sau perioada curentului de
deflexie pe orizontală) TH, este dată de relaţia:
1
TH = t dH + t iH = , (2.1)
fH
unde tdH este durata cursei directe pe orizontală, tiH reprezintă durata cursei
inverse pe orizontală iar fH reprezintă frecvenţa de explorare pe orizontală
(frecvenţa liniilor).
Durata de explorare a unui cadru complet pe verticală TV (sau perioada
curentului de deflexie pe verticală), este dată de relaţia:
1
TV = t dV + t iV = , (2.2)
fV
unde tdV reprezintă durata cursei directe pe verticală, tiV reprezintă durata
cursei inverse pe verticală iar fV reprezintă frecvenţa de explorare pe verticală
(frecvenţa cadrelor).
Pentru a se asigura explorarea după o curbă închisă trebuie ca între frecvenţa
de explorare pe verticală şi frecvenţa de explorare pe orizontală să existe relaţia:
fH = Z fV , (2.3)
unde Z reprezintă numărul de linii de explorare din care este format un rastru.
Astfel, explorarea liniară progresivă în standardul CCIR (Comitetul Consultativ
Internaţional de Radiodifuziune) şi OIRT (Organizaţia Internaţională de Radio şi
Televiziune) este caracterizată prin: Z=625 linii rezultând fH=625*50=31250 Hz. În
televiziunea de înaltă definiţie (HDTV) se utilizează Z = 1250 linii.
Prin trecerea unui curent liniar crescător iH prin bobinele de deflexie pe
orizontală se creează un câmp magnetic care deviază fasciculul de electroni pe
orizontală proporţional cu valoarea curentului (figura 2.3). Fasciculul de electroni
parcurge cu viteză uniformă o linie orizontală de la marginea din stânga (A,D) la

32
marginea din dreapta a suprafeţei explorate, dacă curentul iH se modifică liniar de
la valoare -IHM la valoarea +IHM. Pentru a readuce rapid fasciculul de la marginea
din dreapta (C) la marginea din stânga a suprafeţei explorate (cursă inversă),
curentul variază liniar în sens descrescător foarte rapid de la valoarea +IHM la -IHM.
În mod asemănător, prin trecerea unei curent liniar descrescător iV prin
bobinele de deflexie pe verticală se creează un câmp magnetic care deviază
fasciculul de electroni pe verticală proporţional cu valoarea curentului. Fasciculul
de electroni se va deplasa cu viteză constantă de la marginea de sus (A,D) la
marginea de jos a suprafeţei explorate (cursă directă) dacă curentul iV scade liniar
de la valoarea +IVM la valoarea –IVM. Pentru a readuce rapid fasciculul la marginea
de sus a suprafeţei explorate (cursă inversă), curentul variază liniar crescător de la
valoarea –IVM la +IVM.
Viteza de explorare pe orizontală este de câteva sute de ori mai mare decât
viteza de explorare pe verticală. Din punct de vedere teoretic, aceste viteze ar
trebui să fie constante pe durata curselor directe, iar întoarcerea ar trebui să se facă
instantaneu, ceea ce practic este imposibil. În realitate spre marginea cadrului
(dreapta respectiv jos) viteza fasciculului scade treptat până la zero, iar apoi îşi
schimbă sensul şi creşte tot treptat. Datorită vitezei neuniforme a fasciculului de
explorare apar distorsiuni în imagine spre marginile cadrului. Evitarea vizibilităţii
acestor distorsiuni se obţine prin faptul că fasciculul de explorare cu puţin timp
înainte de sfârşitul cursei directe devine inactivă “se stinge” (devine invizibilă) şi
rămâne în această stare pe timpul cât a mai rămas până la terminarea cursei directe,
pe timpul cursei de întoarcere şi o scurtă perioadă după începerea unei noi curse
directe. Astfel rezultă că, un cadru explorat (cadru complet de imagine) diferă ca
dimensiuni de un cadru vizibil (figura 2.4). Din totalul de Z=625 linii de explorare
dintr-un cadru de imagine, rămân active pentru transmiterea informaţiei de imagine
(vizibile) Za=575 linii, restul de ZSt=50 linii de explorare fiind stinse.

Cadru complet

Cadru vizibil h

l
Figura 2.4.
Raportul p, între lăţimea l şi înălţimea h cadrului vizibil (p=l/h), se numeşte
raport de aspect (formatul cadrului vizibil). Pentru unghiul de vizualizare pe
orizontală mai mare decât cel pe verticală rezultă că l > h. În televiziune acest
raport p este standardizat la 4/3. Actualmente un alt format recomandat este 16/9,

33
care este compatibil atât cu formatul utilizat în televiziune cât şi cu formatul din
cinematografie.
În cele ce urmează se determină valoarea frecvenţei maxime existente în
structura spectrală a semnalului video, care rezultă în urma procesului de analiză a
unei imagini alb-negru. Se consideră că frecvenţa video maximă fvmax corespunde
unei imagini cu cel mai mare număr de detalii, adică unei imagini în formă de tablă
de şah (succesiune de elemente de imagine albe şi negre (figura 2.5a). Frecvenţa
fvmax se determină din condiţia obţinerii unei rezoluţii identice pe orizontală şi pe
verticală. Astfel, elementul de imagine este un pătrat cu latura egală cu pasul de
explorare δ, adică cu distanţa dintre axele a două linii de explorare succesive. În
figura 2.5b este reprezentată semnalul video, eV, care se obţine în urma analizei
prin explorare a imaginii considerate de luminanţă L.
δ

L
h

eV
t
0
τ τ
δ Tvmin
l (a) (b)

Figura. 2.5.
Datorită dimensiunii finite a spotului de explorare, având diametrul δ,
semnalul de imagine eV este determinat de luminanţa tuturor elementelor de
imagine care intră în limitele suprafeţei spotului de explorare. De aceea, la limita
de rezoluţie semnalul de imagine are o formă de variaţie sinusoidală, chiar dacă
variaţia luminanţei L este de formă rectangulară (semnalul eV este chiar
fundamentala semnalului corespunzător luminanţei).
Frecvenţa video maximă fvmax rezultă din următoarea relaţie:
1 1
f v max = = , (2.4)
Tv min 2 τ
unde τ timpul alocat explorării unui element de imagine τ, Tvmin reprezintă
perioada semnalului eV.
Dacă imaginea este compusă din Z linii de explorare, numărul elementelor de
imagine pe o linie de explorare rezultă:
l l
NH = = ⋅ Z = p ⋅ Z , (2.5)
δ h
respectiv numărul total al elementelor de imagine din cadru este:

34
 Nt= NH Z=pZ2 . (2.6)
Pe de altă parte, τ rezultă aproximativ ca fiind raportul între durata explorării
unui cadru TC şi numărul total de elemente de imagine din cadru:
T TC T
τ= C = = C . (2.7)
N t N H .Z pZ 2
Din relaţiile (2.4) şi (2.7) rezultă:
1 pZ 2 1 2
f v max = = pZ f C , (2.8)
2 TC 2
unde fC reprezintă frecvenţa de repetiţie a cadrelor.
Pentru valorile standardizate OIRT, p=4/3, Z=625 linii, având în vedere că în
cazul explorării liniare progresive fC=fV=50 Hz rezultă:
fvmax ≅ 13 MHz. (2.9)
Banda de frecvenţă relativ mare a semnalului video nu este agreată deoarece
determină şi o lăţime de bandă ridicată pentru semnalului de înaltă frecvenţă, în
cazul modulării în amplitudine a unei purtătoare. De aceea, s-au elaborat alte soluţii
pentru micşorarea pe cât posibil a frecvenţei maxime din spectrul semnalului video.
Analizând relaţia (2.8), deşi micşorarea numărului de linii Z ar determina
micşorarea frecvenţei video maxime fvmax, totuşi această soluţie nu este
convenabilă, deoarece ar conduce la micşorarea rezoluţiei imaginii redate. Nici
micşorarea frecvenţei de repetiţie a cadrelor fC, nu este acceptabilă, deoarece
conduce la înrăutăţirea percepţiei continuităţii unei imagini care se prezintă
secvenţial, adică apare senzaţia obositoare de pâlpâire.
Pentru a reduce frecvenţa maximă din spectrul semnalului video, în
televiziunea analogică se utilizează explorarea întreţesută,.

2.3 Explorarea liniară întreţesută

În cazul explorării întreţesute, fiecare cadru complet de imagine este împărţit

în două câmpuri sau semicadre, adică câmpul liniilor de ordin impar şi câmpul
liniilor de ordin par, astfel încât liniile celor două câmpuri sunt intercalate între ele.
Într-o primă etapă se explorează câmpul liniilor de ordin impar, într-un
interval de timp egal cu cel alocat la explorarea progresivă pentru un cadru (TV),
după care fasciculul execută o mişcare de întoarcere pe verticală; în etapa
următoare, are loc explorarea câmpului liniilor de ordin par, într-un interval de
timp de aceiaşi durată, urmată de o nouă întoarcere pe verticală, după care procesul
se repetă periodic. Astfel, frecvenţă de repetiţie a cadrelor fC, se reduce de două ori
faţă de frecvenţa de repetiţie a câmpurilor fV, adică:
1
fC = fV . (2.10)
2

35
Analizând relaţia (2.8), rezultă că prin acelaşi factor se micşorează şi frecvenţa
maximă din spectrul semnalului video. Nu apare o pâlpâire apreciabilă, supărătoare
pentru observator, deoarece s-a redus aria suprafeţei care pâlpâie.
În sistemele TV radiodifuzate şi majoritatea sistemelor TV cu circuit închis se
utilizează explorarea întreţesută cu număr de linii de explorare Z impar.
Îndeplinind această condiţie, rezultă că explorarea începe şi se termină la acelaşi
nivel vertical, adică pentru aceleaşi valori ale curentului de deflexie pe verticală
+IVM şi -IVM. În consecinţă curentul iV cu care se realizează deflexia fasciculului de
electroni pe verticală, are formă identică în cele două câmpuri (figura 2.6a).
Cadrul complet
iV Câmpul 1 Câmpul 2
+IVM

-IVM
cursă directă cursă
(a)
iH inversă

+IHM 1 3 5 7 9 11 13 2 4 6 8 10 12
t
-IHM
cursă directă (b) cursă inversă
1
13/2
3
11
5
7 1 9/2
2
9/2 3
9/2
4
5
13/2
6
2 12 7
8
4 9
9/2
6
10
(c)
8

Figura 2.6.
Pentru cazul Z=9 linii active sau vizibile, principiul explorării întreţesute
utilizând un număr impar de linii de explorare este exemplificat în figura 2.6b,

36
unde numerotarea liniilor s-a făcut după poziţia lor geometrică. În figura 2.6c este
prezentat acelaşi cadru de imagine, dar numai cu liniile active, vizibile, care a
rezultat în urma explorării întreţesute.
Câmpul liniilor impare începe cu o linie întreagă şi se sfârşeşte cu o jumătate
de linie, iar câmpul liniilor pare începe cu o jumătate de linie şi se sfârşeşte cu o
linie întreagă. Întoarcerea pe verticală se face pe durata a mai multor linii de
explorare după o traiectorie în zig-zag. Este de dorit ca timpii necesari pentru
întoarcere, atât pe orizontală cât şi pe verticală, să fie cât mai mici posibile, aceşti
timpi fiind standardizaţi, ţinând cont de puterea disipată din circuitele de deflexie.
Explorarea întreţinută se realizează corect dacă, fasciculul de explorare
parcurge acelaşi traseu după o curbă închisă. De aceea, între frecvenţa liniilor fH şi
frecvenţa cadrelor câmpurilor fC trebuie să existe relaţia:
Z
f H = Zf C = f V , (2.11)
2
f Z
adică H = . (2.12)
fV 2
În standardele OIRT şi CCIR explorarea întreţesută este caracterizată prin
valoarea frecvenţei liniilor respectiv valoarea perioadei liniilor de:
1
fH =15.625 Hz, respectiv TH = = 64 µs . (2.13)
fH
Pentru a se realiza o explorare întreţesută corectă, raportul dintre valoarea
frecvenţei liniilor şi valoarea frecvenţei câmpurilor este păstrat riguros constant
folosindu-se metoda divizării unei frecvenţe pilot, dată de un oscilator local stabil,
egală de regulă cu dublul frecvenţei liniilor (figura 2.7). Astfel, raportul fH/fV nu
depinde de valoarea şi stabilitatea frecvenţei oscilatorului pilot.

fH=15625 Hz fV=50 Hz
divide cu 2 2fH divide cu Z

Figura 2.7.
Explorarea întreţesută liberă sau aleatorie, care se caracterizează prin faptul că
nu există o relaţie fixă şi stabilă între frecvenţa şi faza impulsurilor de sincronizare
pe orizontală şi pe verticală, se foloseşte în cazul unor camere TV cu performanţe
mai scăzute. Utilizând frecvenţa reţelei pentru obţinerea frecvenţei de sincronizare
pe verticală se reduce influenţa acesteia asupra stabilităţii imaginii dar, se poate
modifica poziţia şi numărul de linii din rastru.
Explorarea întreţesută conduce la apariţia unor distorsiuni specifice
transmiterii imaginilor în mişcare. Astfel, sunt distorsionate contururile obiectelor
ce se deplasează în sensul explorării pe orizontală. Distorsiunea este cu atât mai
pronunţată cu cât viteza de deplasare a obiectului este mai mare. În figura 2.8 este

37
prezentată imaginea de la recepţie în urma deplasării cu o viteză apreciabilă pe
orizontală a unei bare verticale.
vH

imaginea analizată imaginea redată

Figura 2.8.
De asemenea, dacă obiectul se deplasează în sensul explorării pe verticală cu o
distanţă egală cu lăţimea unei linii de explorare într-un timp egal cu perioada unui
câmp, în timpul explorării celui de-al doilea câmp vor fi explorate aceleaşi regiuni
ca la explorarea primului câmp, micşorându-se practic la jumătate numărul liniilor
de explorare în cadru, iar calitatea imaginii redate va scădea (figura 2.9).

vV

imaginea analizată imaginea redată

Figura 2.9.

38
 2.4 Semnalul video complex

Semnalul video complex (SVC) este format din semnalul de imagine,

semnalul complet de stingere, St şi semnalul complex de sincronizare S. Prin
semnalul de imagine se înţelege semnalul electric care se obţine în urma procesului
de explorare a unei imagini electronice. În televiziunea alb-negru (A/N) acest
semnal conţine informaţia despre luminanţa elementelor de imagine, iar în
televiziunea color conţine atât informaţia despre luminanţă cât şi de crominanţă.
Prin semnal video se înţelege semnalul electric ce conţine semnalul de imagine şi
semnalul de stingere corespunzător.
O imagine simplă alb-negru (cu niveluri de gri), în care toate liniile active sunt
identice, este reprezentată în figura 2.10a, iar forma semnalului video complex
corespunzător standardului European (CCIR, OIRT) pentru o linie x-x’ din această
imagine este prezentată în figura 2.10b. Fasciculul de explorare este blocat pe
timpul curselor de întoarcere pe orizontală şi verticală prin aplicarea unor impulsuri
de stingere StH şi StV. De exemplu, semnalul de imagine lipseşte pe durata cursei
x’-y deoarece

x x’ Linia x-x’

y (a)

taH=52 µs
Cursa activă
Nivel de referinţă
100% pentru alb
Domeniu de transmitere a
1.5 µs informaţiei de imagine
0.7VVV
1VVV Nivel de referinţă
12 µs pentru negru
35%
Impuls de 30% Nivel de stingere
Front activ stingere StH Nivelul impulsurilor de
0% sincronizare
Impuls de 4,7 µs
sincronizare SH
TH=64 µs (b)

Figura 2.10.

39
 Pentru reconstituirea corectă a imaginii este necesar să se marcheze momentul
în care începe fiecare semicadru precum şi momentul în care începe fiecare linie. În
acest scop la începutul fiecărei linii se transmite un impuls de sincronizare SH iar
începutul semicadrului este marcat cu un impuls de sincronizare pe verticală SV.
În structura semnalului video complex se observă existenţa următoarelor
nivele caracteristice: nivelul de referinţă pentru alb, nivelul de referinţă pentru
negru, nivel de stingere (nivel de referinţă zero) şi nivelul impulsurilor de
sincronizare. Intervalul dintre nivelul de stingere şi nivelul de referinţă pentru
negru se numeşte interval de protecţie sau spaţiu de gardă. Nivelul de referinţă
pentru alb şi nivelul de referinţă pentru negru corespund variaţiilor maxime
respectiv minime ale semnalului de imagine de polaritate pozitivă.
Semnalul de stingere complet este format din impulsuri de stingere pe
orizontală, după fiecare linie, având durata tStH=12 µs şi impulsuri de stingere pe
verticală, după fiecare câmp având durata egală cu durata a 25 de linii de explorare
adică tStV=25TH=1.6 ms.
La recepţie, se folosesc impulsuri de stingere cu o durată ceva mai mare decât
a celor generate la emisie, pentru a înlătura unele diferenţe care pot să apară între
imaginile captate cu diferite camere TV. De asemenea, pentru a asigura condiţii de
funcţionare mai uşoare pentru etajul final de baleiaj pe orizontală, la recepţie se
foloseşte un raport de aspect care este mai mic decât raportul de aspect de la
5 4
captare, p = < .
4 3
Semnalul complex de sincronizare este format din impulsuri de sincronizare
pe orizontală SH, impulsuri de sincronizare pe verticală SV şi din impulsuri de
egalizare (preegalizare, crestături şi postegalizare). Aceste impulsuri se adaugă
semnalului video în timpul acţiunii impulsurilor de stingere, în sensul negrului,
pentru a nu fi vizibile în imaginea redată şi pentru a putea fi extrase din semnalul
video complex printr-o separare după amplitudine. Impulsurile de sincronizare pe
verticală au o durată (tSV=2.5TH=160 µs) mult mai mare decât impulsurile de
sincronizare pe orizontală (tSH≅4.7 µs). Folosind un circuit integrator, diferenţa de
durată dintre tSH şi tSV este transformată în diferenţă de amplitudine şi astfel se pot
separa uşor cele două impulsuri (figura 2.11).
R
Prag de
tSH=4.7 µs tensiune
ui C ue
tSV=160 µs

Figura 2.11.

40
 Porţiunea activă a unei linii are durata de taH=52 µs. Impulsul de sincronizare
pe orizontală respectiv impulsul de sincronizare pe verticală este amplasat
asimetric în cadrul impulsului de stingere pe orizontală respectiv pe verticală.
În figura 2.12a este reprezentat semnalul video complex pentru sfârşitul de
câmp al liniilor pare şi începutul de câmp al liniilor impare, iar în figura 2.12b este
redată acelaşi semnal pentru sfârşitul de câmp impar şi începutul de câmp par.
Numerotarea liniilor s-a făcut având în vedere succesiunea lor reală în timp şi nu
cea vizibilă pe ecranul tubului cinescop (aşa cum s-a numerotat în figura 2.6c).
Conform recomandării CCIR liniile şi câmpurile sunt numerotate după cum
urmează: prima linie este linia cu care se începe întoarcerea pe verticală în vederea
explorării câmpului 1; câmpul 1 se consideră cel care începe cu frontul anterior al
impulsului de sincronizare câmpuri şi cuprinde liniile 1 până la prima jumătate a
lui 313 iar câmpul 2 cuprinde liniile începând cu a doua jumătate a liniei 313 până
la linia 625. În câmpul 2 impulsul de sincronizare pe verticală este deplasat cu o
jumătate de linie faţă de impulsul de sincronizare linii.
Din totalul de Z=625 linii de explorare pe cadru sunt stinse ZSt=50 linii adică,
25 linii în fiecare câmp, deci transmiterea propriu-zisă a informaţiei de imagine se
realizează cu Za=575 linii active. Din totalul de 25 linii corespunzătoare
intervalului de stingere pe verticală a unui câmp, cursa inversă pe verticală durează
cca. 10 linii. Astfel, rastrul vizibil pentru câmpul 1 începe cu a doua jumătate din
linia 23 şi se termină cu linia întreagă 310, iar pentru câmpul 2 rastrul vizibil
începe cu linia întreagă 336 şi se termină cu prima jumătate a liniei 623; liniile
1÷22.5 şi 311÷312.5 din câmpul 1 respectiv 312.5÷335 şi 622.5÷625 din câmpul 2
sunt stinse.
În intervalul de timp 2.5TH, înaintea impulsurilor de sincronizare pe verticală
se transmit impulsuri de preegalizare având frecvenţa de repetiţie egală cu dublul
frecvenţei liniilor. Impulsul de sincronizare pe verticală este crestat cu impulsuri
având durata egală cu durata impulsurilor de sincronizare pe orizontală şi frecvenţa
egală cu dublul frecvenţei liniilor. Impulsurile de postegalizare care urmează după
impulsul de sincronizare pe verticală sunt identice cu cele de preegalarizare atât în
privinţa frecvenţei cât şi a duratei şi numărului lor. Rolul impulsurilor de
preegalizare şi postegalizare este legat de modul în care se separă impulsurile de
sincronizare pe verticală de impulsurile de sincronizare pe orizontală, precum şi de
necesitatea asigurării unei întreţeseri corecte a liniilor din cele două semicadre fără
a se întrerupe nici un moment sincronizarea liniilor (în figura 2.12 impulsurile
active sunt marcate cu săgeţi). Impulsurile de preegalizare şi postegalizare precum
şi impulsurile de crestare au o frecvenţă dublă pentru a putea asigura sincronizarea
liniilor pentru oricare dintre cele două semicadre. Desigur, numai jumătate din
impulsurile de egalizare sau crestare au efect de sincronizare pentru un anumit
semicadru, celelalte devenind active în semicadrul următor.

41
42 TStV=25*TH
2.5TH tSV=2.5TH 2.5TH Impulsuri de
sincronizare
Impulsuri de Impulsuri de
pe orizontală
preegalizare postegalizare

622 623 624 625 1 2 3 4 5 6 22 23 24

TH Câmpul 2 Câmpul 1 Impulsuri de TH
sincronizare pe (a)
Câmpul Câmpul
verticală crestat
liniilor pare liniilor impare
TStV=25*TH
2.5TH tSV=2.5TH 2.5TH Impulsuri de
sincronizare pe
Impulsuri de Impulsuri de orizontală
preegalizare post egalizare

309 310 311 312 313 314 315 316 317 318 335 336 337
TH Câmpul 1 Câmpul 2 Impulsuri de TH
sincronizare pe
Câmpul Câmpul verticală crestat (b)
liniilor impare liniilor pare Figura 2.12.
 În figura 2.13 se prezintă corespondenţa dintre structura semnalului video
complex pentru o linie de explorare (structura în timp din figura 2.13a) cu
traiectoria de explorare a aceleiaşi linii (poziţia în plan din figura 2.13b).

SVC tStH cursă activă

tStH
x y z (taH=52 µs ) v w

(a)

t1 t2 t3 t4 t5
t
cursă directă (tdH)
cursă de
întoarcere (tiH) linia n (TH=64 µs ) linia n+1

zone în care fasciculul de

explorare este stins

linia n-1
y x (b)
z
linia n v
w=x’

porţiunea vizibilă pe orizontală

(lăţimea cadrului vizibil)
porţiunea baleiată pe orizontală
(lăţimea cadrului întreg de imagine)

Figura 2.13.
La momentul t1(x), frontul anterior al fiecărui impuls de sincronizare
marchează începutul cursei de întoarcere. Cursa de întoarcere durează până la
momentul t2(y) durata întoarcerii fiind determinată de caracteristicile circuitelor de
baleiaj.
Porţiunea xy este parcursă de spotul de explorare pe durata cursei de
întoarcere pe orizontală tiH. De la momentul t1 când fasciculul începe să descrie

43
cursa inversă, până în momentul t3(z) (adică porţiunea xz), care marchează sfârşitul
impulsului de stingere pe orizontală, fasciculul este tot stins.
Din momentul t3 (z) până în momentul t4(v) fasciculul descrie cursa activă de
explorare. Momentul t4(v) marchează începutul impulsului de stingere pe
orizontală sau sfârşitul cadrului vizibil. Cursa directă continuă până la momentul
t5(w) de unde procesul se reia periodic la fel ca la momentul t1.
Astfel, o linie de explorare este delimitată de fronturile anterioare ale celor
două impulsuri de sincronizare ce include cursa activă şi cursa în care fasciculul
este stins.
În figura 2.14 se prezintă corespondenţa dintre structura semnalului video
complex corespunzătoare unui câmp şi traiectoria de explorare corespunzătoare
pentru cele două câmpuri.
SVC cursă activă x’ y’ z’
tStV
(taV=18.4ms) tStV
x y z vw

StV (a)
SV
t 1 t2 t3 t4 t5 t
cursă de cursă directă (tdV)
întoarcere (t1V) câmpul 1 (TV=20 ms ) câmpul 2

y câmpul 1 zone în care fasciculul y’ câmpul 2

de explorare este stins
336
(1/2) 23
z z’

porţiunea baleată pe verticală porţiunea vizibilă pe

(înălţimea cadrului întreg de verticală (înălţimea cadrului (b)
imagine) vizibil pe verticală)

310 (1/2) 623

v v’

(1/2) 313 w 625

x’ zone în care fasciculul x
de explorare este stins w’
Figura 2.14.

44
 Se poate remarca că, structura semnalului video complex pentru un câmp este
identică ca formă cu structura SVC pentru o linie. Evident, cele două semnale
diferă între ele prin mărimea intervalelor specifice: durata cursei directe td, durata
cursei inverse ti, durata unei linii active ta, durata impulsului de stingere tSt şi,
durata impulsului de sincronizare tS.
În cazul general, sfârşitul cursei inverse pe verticală nu coincide chiar exact cu
începutul sau mijlocul unei linii ca şi în cazul ideal prezentat anterior ci într-un
moment oarecare, poate chiar al cursei inverse pe orizontală. Cu toate acestea,
întreţeserea corectă este asigurată de coordonatele momentane ale spotului pe ecran
prin raportul riguros şi stabil impus între frecvenţa de baleiaj pe orizontală şi
frecvenţa de baleiaj pe verticală şi nu de durata sau traiectoria cursei inverse.

2.5 Caracteristicile semnalului video în domeniul

frecvenţei

Caracteristicile semnalului video, atât în domeniul timp cât şi în domeniul

frecvenţei, trebuie să se cunoască, pentru a se putea prelucra adecvat şi transmite în
aşa fel ca la recepţie să se obţină o imagine de calitate cât mai bună.

2.5.1 Componenta medie a semnalului video

Semnalul video eV are o componentă continuă EV, care poartă informaţia

referitoare la valoarea medie a luminanţei imaginii şi o componentă alternativă ev:
eV = EV + ev . (2.14)
Schimbarea conţinutului imaginii conduce la modificarea şi a componentei
continue. Domeniul de frecvenţe al acestei componente medii este limitat la
(0÷2…3) Hz deoarece, redarea unei imagini care are variaţii de luminanţă medie cu
o frecvenţă mai mare de (2÷3) Hz este percepută ca având pâlpâiri supărătoare.
Dezvoltarea tehnicii televiziunii pe baza amplificatoarelor cu cuplaj prin
condensatoare a fost determinată şi de dificultăţile legate de realizarea unor
amplificatoare performante de bandă largă, cu cuplaj în curent continuu, cu
amplificare mare. Chiar dacă componenta medie a semnalului video este blocată de
condensatorul de cuplaj, ea poate fi redată semnalului video în orice punct al
canalului video, acolo unde este necesară prezenţa sa, cu ajutorul unor circuite de
aliniere (de fixare) a nivelului. Această operaţie este posibilă datorită prezenţei în
semnalul video complex a nivelului impulsurilor de stingere care există
independent de conţinutul imaginii. Pe de altă parte, pierderea irecuperabilă a
componentei medii a semnalului video ar influenţa atât calitatea imaginii redate cât
şi sistemul de transmisiune.
În figura 2.15 sunt prezentate semnale video complex cu componenta continuă
şi fără componentă continuă. Aceste semnale corespund pentru câte o linie de
analiză a două imagini particulare: una formată dintr-o bară verticală albă pe fond

45
negru (A) şi cealaltă în care bara verticală este neagră pe fond alb (B). Valoarea
componentei medii pe durata unei linii se poate calcula cu relaţia:
(2.15)
T
H
EV = 1
TH ∫
e ( t )dt
V
.
0
Evident, valoarea componentelor medii rezultate diferă substanţial pentru cele
două imagini analizate. Mai mult decât atât, se constată că în lipsa componentei
continue, în semnalul alternativ ev nivelurile impulsurilor de stingere şi de
sincronizare, precum şi nivelurile de referinţă pentru negru şi alb nu se menţin la
aceeaşi valoare, ci se modifică în funcţie de conţinutul imaginii respectiv de
valoarea medie a semnalului pe durata liniei.
A B

x x’ x x’

eV eV
nivel de alb

nivel de negru EVB

EVA t t
0 0
TH nivel de TH nivel de
eV-E V=ev eV-E V=ev stingere sincronizare
nivel de alb
nivel de alb
0 t

0 t
ev

nivel de nivel de
negru nivel de negru
nivel de stingere nivel de nivel de
sincronizare sincronizare stingere
Figura 2.15.
Dacă impulsurile de stingere nu sunt aliniate la acelaşi nivel, pot rezulta
perturbări în funcţionarea unor circuite din camera TV cum ar fi; circuitul de
adăugare a impulsurilor de sincronizare la semnalul video, circuitul de corecţie de
gamma, circuitul de limitare a nivelului de alb. De asemenea, şi în receptorul TV

46
poate avea loc o perturbare a funcţionării circuitului de reglare automată a
amplificării şi a circuitului de separare a impulsurilor de sincronizare. Pentru
redarea corectă pe ecranul tubului cinescop a luminanţei medii corespunzătoare
imaginii originale, este necesară prezenţa componentei continue în semnalul aplicat
la intrarea amplificatorului final video din receptorul TV, întrucât acesta este
prevăzut cu cuplaj în curent continuu între etaje. De aceea, semnalul video complex
care modulează la emisie purtătoarea de imagine trebuie să conţină componenta
continuă. Dacă semnalul video complex ar fi fără componenta sa continuă, atunci
nu ar fi posibilă redarea corectă pe ecranul tubului cinescop a nivelurilor de
luminanţă şi a nuanţelor de culoare din imaginea originală. Pentru exemplificarea
acestui fenomen, în figura 2.16 este prezentată redarea pe un tub cinescop a
imaginilor Aşi B, prezentate în figura 2.15, utilizând SVC fără componenta
continuă. Caracteristica de transfer a unui tub cinescop arată dependenţa dintre
luminanţa ecranului, L (dependentă de intensitate fasciculul de electroni), în funcţie
de tensiunea aplicată grilei de comandă faţă de catod UG1C, prin care se modulează
în intensitate fasciculul de electroni.
A
L B
Lmax

Lmin
-UG1C t
-UG1C
A

nivel de referinţă pentru alb

nivel de referinţă pentru negru
nivel de stingere
B EVB-EVA

Figura 2.16.
Pentru început, printr-o reglare manuală a negativării grilei de comandă faţă
de catod (-UG1C), precum şi reglarea amplitudinii semnalului video complex,
folosind în acest scop reglajele de luminanţă şi respectiv de contrast ale
receptorului TV, se poate asigura aplicarea corectă a semnalului video complex, ce
corespunde imaginii particulare A, la electrodul de comandă al tubului cinescop,

47
adică nivelul de alb să corespundă luminanţei maxime Lmax, iar nivelul de negru să
corespundă luminanţei minime Lmin. Cu alte cuvinte, printr-o reglare manuală
corespunzătoare a luminanţei şi a contrastului se poate asigura redarea optimă a
unei imagini particulare (cu contrast şi luminanţă maximă), utilizând întreaga
porţiune utilă a caracteristicii de transfer a tubului cinescop.
Dacă însă, pentru aceeaşi poziţie particulară a reglajelor de luminanţă şi de
contrast, se aplică la electrodul de comandă al tubului cinescop semnalul video
complex ce corespunde imaginii B (tot fără componentă continuă), se constată că
redarea imaginii originale nu mai este corectă, în sensul că suprafeţele de alb
(cu luminanţă maximă) din imaginea originală vor fi redate prin suprafeţe cu nivel
de gri, pe ecranul tubului cinescop.
Rezultă deci că, pierderea definitivă a componentei continue ar conduce la
distorsiuni de gradaţii de luminanţă în imaginea redată la recepţie. Cu cât
componenta continuă care se pierde este de valoare mai mare, cu atât mai puţine
trepte de luminanţă (niveluri de gri) sunt redate, iar albul este deplasat spre negru.
Din punctul de vedere al efectului obţinut pe ecranul tubului cinescop, pierderea
componentei continue este echivalentă cu creşterea negativării grilei de comandă
faţă de catod, cu o valoare egală cu valoarea componentei continue pierdute. În
exemplul prezentat mai sus, valoarea componentei pierdute este egală cu EVB-EVA.

2.5.2 Rezoluţia pe verticală a sistemului TV

Prin definiţia unei imagini se înţelege o mărime prin care se caracterizează

calitatea reproducerii detaliilor fine. O imagine cu definiţie mică se caracterizează
prin faptul că îi lipseşte claritatea şi contrastul. Definiţia unei imagini depinde în
primul rând de puterea de rezoluţie a sistemului TV, adică de capacitatea lui de a
discerne şi a reproduce detalii fine în imaginea televizată. Puterea de rezoluţie a
unui sistem TV depinde de următorii factori:
- performanţele dispozitivelor videocaptoare şi videoreproducătoare (de
exemplu, dimensiunea fasciculului de explorare la redare);
- numărul de linii de explorare propriu sistemului, adică de rezoluţia pe
verticală a sistemului TV;
- caracteristicile amplitudine-frecvenţă ale canalului video (cameră video,
canal de comunicaţie, receptor), adică de rezoluţia pe orizontală a sistemului TV.
Rezoluţia pe verticală este o mărime care caracterizează capacitatea unui
sistem TV de a discerne linii orizontale în imaginea televizată. Aparent, rezoluţia
pe verticală este egală cu numărul liniilor de explorare active Za, din cadrul
complet de imagine. În realitate, rezoluţia pe verticală este mai mică fiind
influenţată de calitatea întreţeserii explorării şi de dimensiunea finită a elementului
sensibil al traductorului opto-electronic. De exemplu dacă, întreţeserea explorării
nu se realizează corect, are loc o apropiere a linilor din cele două câmpuri ceea ce
determină o micşorare a rezoluţiei verticale.

48
 În cazul explorării întreţesute aleatorii, când nu există o relaţie fixă de fază şi
frecvenţă între impulsurile de sincronizare pe orizontală şi impulsurile de
sincronizare pe verticală, la limită, poate să apară situaţia când cele două câmpuri
ar avea limite de explorare suprapuse, adică practic situaţia ar fi similară unei
explorări cu jumătate din numărul de linii.
Pentru exemplificarea influenţei dimensiunii fascicolului de explorare (sau
dimensiunea elementului sensibil din dispozitivul videocaptor integrat) se
consideră două situaţii limită prezentate în figura 2.17. În imaginile A şi B s-au
reprezentat Za linii de definiţie pe verticală, adică linii orizontale succesiv negre şi
albe având lăţimea determinată de limita de rezoluţie pe verticală, supuse
procesului de explorare cu un fascicul având diametrul egal chiar cu pasul de
explorare δ.
În figura 2.17a s-a prezentat situaţia cea mai favorabilă în care fasciculul de
explorare (sau elementul sensibil din dispozitivul videocaptor integrat) este aliniat
perfect cu fiecare linie de definiţie, adică pentru fiecare linie de explorare există o
linie de definiţie. Pentru acest caz rezultă o rezoluţie pe verticală maximă, fiind
egală cu numărul de linii de explorare active din cadrul de imagine.
În figura 2.17b s-a considerat situaţia limită opusă, cea mai defavorabilă, în
care spotul de explorare (elementul sensibil din dispozitivul videocaptor integrat)
este axat chiar pe linia de separaţie dintre o linie albă şi una neagră. Semnalul
obţinut la ieşire va rezulta prin integrarea efectelor datorate explorării simultane a
informaţiilor conţinute în cele două linii de definiţie, de aceea va fi redat pe ecranul
receptorului TV sub forma unei imagini cu luminanţă constantă pe întreaga
suprafaţă (un nivel de gri uniform). În acest caz rezoluţia pe verticală rezultă zero
linii, deoarece nu se mai redă nici o linie de definiţie.
fascicul de
explorare δ
de explorare
Traiectoriile
fasciculului

(a) (b)

Imagine Imagine Imagine Imagine

analizată redată analizată redată
(c) (d)
Figura 2.17.

49
 În figura 2.17c,d s-a considerat explorarea unui element de imagine în cele
două cazuri limită ale rezoluţiei pe verticală. Detaliile verticale situate la limita de
rezoluţie sunt redate corect în situaţia în care un element sensibil al dispozitivului
videocaptor se suprapune cu detaliul din imagine (figura 2.17c). Dacă elementul
sensibil al dispozitivului videocaptor este poziţionat faţă de detaliu ca în
figura 2.17d, atunci detaliul nu mai este redat corect, având o lăţime dublă şi
luminanţă mai mare.
În cazurile reale, poziţia elementului sensibil al dispozitivului videocaptor este
aleatorie în raport cu detaliile verticale situate la limita de rezoluţie (nici nu poate
altfel) de aceea, pentru estimarea numărului de detalii verticale ce pot fi redate
într-un cadru de imagine, trebuie avut în vedere un factor de corecţie K denumit
factor Kell. Valoarea acestui factor de corecţie s-a stabilit experimental, rezultând o
valoare cuprinsă între 0.64÷0.85.
Astfel, rezoluţia pe verticală NV, a unui sistem de televiziune rezultă:
NV= K· Za≅ 0.7 Za ≅402 linii. (2.16)

2.5.3 Rezoluţia pe orizontală a sistemului TV

Rezoluţia pe orizontală este o mărime care caracterizează capacitatea unui

sistem TV de a discerne linii verticale în imaginea televizată. În sistemele TV
măsurătorile privind definiţia unei imagini sunt raportate la înălţimea cadrului
vizibil. Astfel, rezoluţia pe orizontală a unui sistem TV este de Nx linii de definiţie,
dacă se pot discerne pe orizontală linii verticale succesive negre şi albe de astfel de
lăţime încât Nx din acestea plasate una lângă alta ar completa exact dimensiunea pe
verticală a cadrului vizibil (figura 2.18). Ca urmare numărul total de linii de
definiţie pe orizontală rezultă:
NH= p Nx . (2.17)

l
h

linii de
definiţie

Nx
NH=pNx
Figura 2.18.

50
 După cum s-a prezentat la subcap.2.2, în cazul explorării întreţesute, frecvenţa
maximă din semnalul video obţinut la ieşirea camerei video se poate aproxima cu
relaţia următoare:
fvmax=1/2 p Nx Za fC. (2.18)
Această relaţie arată că între frecvenţa video maximă şi rezoluţia pe orizontală
există o proporţionalitate directă. De aceea, semnalul la ieşirea camerei video poate
avea componentă cu această frecvenţă maximă numai dacă şi caracteristica
amplitudine frecvenţă a amplificatorului video din cameră are o bandă utilă
adecvată.
Rezultă deci că, rezoluţia pe orizontală este determinată de limita superioară a
benzii de trecere a canalului video al sistemului TV. Rezoluţia pe orizontală ar
putea să fie mai mare sau mai mică decât rezoluţia pe verticală. Ţinând cont însă de
faptul că, ochiul uman are aceiaşi putere de rezoluţie după direcţia orizontală ca şi
după direcţia verticală, practic în sistemul TV rezoluţia pe orizontală se alege egală
cu rezoluţia pe verticală.

2.5.4 Frecvenţa minimă din spectrul semnalului video

Frecvenţa minimă din spectrul semnalului video se poate estima prin analiza
unor imagini cu conţinutul cel mai mic de detalii. Pentru aceasta se vor analiza
următoarele imagini:
- imaginea de luminanţă constantă pe întreaga suprafaţă; această imagine
determină un semnal de asemenea constant, adică tocmai componenta medie a
semnalului video. Aşa cum s-a arătat deja, se renunţă la transmiterea componentei
continue prin întregul sistem TV;
- imaginea prezentată în figura 2.17a este formată din linii de definiţie
orizontale succesiv negre şi albe. Astfel, în câmpul 1 sunt analizate liniile
orizontale negre iar în câmpul 2 linii orizontale albe. Frecvenţa minimă care rezultă
în spectrul semnalului video este chiar frecvenţa de repetiţie a cadrelor de imagine,
adică 25 Hz. Această frecvenţă nu se ia în considerare, deoarece o imagine de acest
gen nu se întâlneşte în practică;
- imaginea prezentată în figura 2.19 este formată dintr-un număr de linii
orizontale albe şi număr de linii orizontale negre. Semnalul video rezultat este un
semnal dreptunghiular, care are perioada identică cu cea a câmpurilor. În
consecinţă, în televiziune se adoptă frecvenţa câmpurilor ca fiind frecvenţa minimă
din spectrul semnalului (frecvenţa fundamentală din dezvoltarea în serie Fourier a
semnalului video), adică fvmin=fV=50 Hz .

51
 câmp impar eV câmp par eV
1
2
3
TV 4 TV
5
6
7/2

t t
eV

t
TC=2TV
Figura 2.19.

2.5.5 Frecvenţa maximă din spectrul semnalului video

O valoare aproximativă a frecvenţei maxime din spectrul semnalului video a

fost obţinută cu relaţia (2.8), pe baza considerentelor legate de redarea detaliilor la
limita de rezoluţie. În această relaţie nu s-a ţinut cont de pierderea de rezoluţie prin
factorul Kell (K), care poate fi determinată de modul întreţeserii, de durata de
stingere pe orizontală şi durata de stingere pe verticală.
Pentru a exprima mai exact frecvenţa maximă din spectrul semnalului video,
se are în vedere că în televiziune se doreşte obţinerea unei rezoluţii pe orizontală
egală cu rezoluţia pe verticală adică:
Nx = NV. (2.19)
Rezoluţia pe orizontală se poate exprima cu relaţia:
t
N H = aH , (2.20)
τ
unde τ este timpul alocat explorării unui element de imagine.
Pe de altă parte, având în vedere relaţia (2.4) rezultă:
N 2t
N x = H = aH f v max = KZ a . (2.21)
p p
Durata cursei active pe orizontală şi numărul de linii de explorare active sunt
date de relaţiile:
(1 − k H )
t aH = TH − t StH = (1 − k H )TH = , (2.22)
Zf C
Za = Z − ZSt = (1 − k V ) Z , (2.23)
unde:
t
k H = StH , reprezintă factorul de pierdere pe orizontală, iar
TH

52
 t Z
k V = StV = St reprezintă factorul de pierdere pe verticală.
TV Z
Din relaţiile (2.21, 2.22 şi 2.23) rezultă expresia frecvenţei maxime din
spectrul semnalului video:
K 1 − kV
f v max = ⋅ ⋅ p Z2 f C . (2.24)
2 1 − kH
Pentru valorile standardizate p=4/3, kH=0.18, kV=0.08, Z=625 linii, fC=25 Hz
rezultă frecvenţa video maximă:
fvmax=K*7.37 MHz.
Valoarea fixată prin standardul TV pentru frecvenţa maximă din spectrul
semnalului video fvmax , respectiv benzile alocate pentru lanţul de amplificare video
sunt: fvmax=6 MHz în standardul OIRT(CCIR D,K), pentru K=0.814;
fvmax=5 MHz în standardul CCIR (B,G), pentru K=0.678.
Corespunzătoare celor două standarde TV, benzile de frecvenţe ale semnalelor
video rezultă:
Bv = fvmin - fvmax
Bv = 50 Hz÷6 MHz, în standardul OIRT(CCIR D,K), pentru K=0.814;
Bv = 50 Hz÷5 MHz, în standardul CCIR (B,G), pentru K=0.678.

2.5.6 Structura spectrului de frecvenţe a semnalului video

În urma discretizării imaginii prin explorarea efectuată pe linii şi câmpuri,

rezultă anumite particularităţi ale spectrului de frecvenţe al semnalului video.
Principala particularitate a spectrului de frecvenţe al semnalului video constă
în structura sa discretă, adică în banda de frecvenţe Bv sunt prezente doar
componentele spectrale având frecvenţe care sunt multipli ai frecvenţelor de linii
(fH) şi câmpuri (fV):
fv = mfH ± nfV, unde m,n=0,1,2….. (2.25)
În figura 2.20 este redată structura spectrului de frecvenţe a semnalului video
pentru imagini statice (amplitudinea componentelor sau distribuţia spectrală a
energiei semnalului video).
Componentele spectrale sunt grupate în pachete centrate pe multipli ai
frecvenţei liniilor, prezentând componente echidistante multipli ai frecvenţei
câmpurilor. În cazul explorării întreţesute, deoarece frecvenţa liniilor nu este un
multiplu întreg al frecvenţei câmpurilor, componentele spectrale din două pachete
alăturate nu se suprapun, existând o întreţesere a lor. În pachetul (m-1)fH se
consideră o componentă superioară de frecvenţă (m-1)fH+nfV. Ţinând cont de
relaţia (2.11), această valoare nu poate fi egală cu frecvenţa mfH-rfV,
corespunzătoare unei componente inferioare din pachetul următor mfH , adică:
(m-1)fH +nfV ≠mfH - rfV. (2.26)
fH≠(n + r) fV , unde unde m,n,r=0,1,2…..

53
 A- amplitudinea

Zonă liberă

0 fC=25Hz fV=50Hz (m-1)fH mfH f

fH
Figura 2.20.
Având posibilitatea de întreţesere a componentelor spectrale din două pachete
alăturate, se poate înţelege mai uşor cum este realizabilă reducerea benzii de
frecvenţe ocupate de semnalul video în cazul explorării întreţesute, prin
intercalarea spectrelor, fără a influenţa calitatea imaginii transmise.
Energia semnalului video are o repartiţie discontinuă în funcţie de frecvenţă.
Cea mai mare parte a energiei este concentrată în pachetele cu frecvenţă centrală
relativ joasă. Energia scade pe măsură ce această frecvenţă creşte, repartiţia sa fiind
evident funcţie de conţinutul imaginii analizate. Între pachetele de linii spectrale
alăturate cu frecvenţă centrală relativ mare (peste 1,5 MHz) există un interval în
care energia este practic nulă.
Întrucât componentele spectrale de frecvenţă înaltă sunt de amplitudine foarte
mică, pe de o parte, rezultă posibilitatea limitării spectrului de frecvenţe al
semnalului video, pe de altă parte, se pot ocupa intervalele libere prin intercalarea
pachetelor de linii spectrale ale semnalului de crominanţă.
În cazul transmiterii imaginilor în mişcare apare un fenomen de “pendulare” a
liniilor spectrale faţă de poziţia de repaus ceea ce va determina prezenţa unor benzi
axate în jurul liniilor spectrale, a căror lăţime se modifică cu conţinutul imaginii
(figura 2.21). Spectrul de frecvenţe al semnalului video rămâne tot discret şi pentru
imagini în mişcare, deoarece lăţimea acestor benzi este mică în raport cu distanţa
dintre componentele spectrale (max. 10 Hz).

f
50Hz (m-1)fH 25HZ mfH
Figura 2.21.

54
 3. Transmisia informaţiei de culoare în
televiziune

3.1 Sisteme de televiziune în culori compatibile

Sistemul de televiziune color (TVC) a trebuit să se dezvolte prin respectarea

permanentă a compatibilităţii cu sistemul de televiziune alb-negru (A/N). Prin
această compatibilitate se înţelege:
- posibilitatea recepţionării programelor color, în continuare în alb negru,
utilizând receptoare TV A/N, fără nici o modificare a acestora;
- posibilitatea recepţionării programelor în alb-negru, utilizând receptoare TV
color, atunci când aceste programe sunt transmise alb-negru;
- utilizarea şi pentru transmisia programelor de televiziune color a
infrastructurii existente la data respectivă pentru televiziunea alb-negru.
Pe baza condiţiilor de compatibilitate ale televiziunii alb negru cu televiziunea
color rezultă că, normele de bază ale sistemului TV color sunt identice cu cele ale
sistemului de televiziune TV alb-negru. Astfel, ambele sisteme de televiziune se
caracterizează prin aceleaşi frecvenţe de explorare pe orizontală şi pe verticală,
aceleaşi durate ale semnalelor de sincronizare şi stingere, aceeaşi lăţime a canalului
video şi a canalului de televiziune.
Pe de altă parte, în sistemul TV color trebuie să se transmită două informaţii:
- o informaţie de luminanţă, care să reprezinte corect strălucirea din imaginea
transmisă, care să fie identică cu cea care s-ar obţine dacă captarea şi transmisia
s-ar face în sistemul TV A/N.
- o informaţia propriu-zisă de culoare; această informaţie se va prelucra astfel
încât să se poată transmite în cadrul benzii de frecvenţe a informaţiei de luminanţă,
prin intercalarea spectrelor de frecvenţe şi în acelaşi timp să nu perturbe recepţia în
alb negru a programelor color pe receptoarele TV A/N. Cu alte cuvinte, informaţia
de crominanţă trebuie să fie ignorată de receptorul TV A/N şi transformată în
culoare de receptorul TV color. În acest scop, pentru a se asigura compatibilitatea
este necesară transmiterea în sistemele TV color a două semnale video:
- un semnal de luminanţă (EY) care trebuie să conţină toată informaţia despre
strălucirea din imaginea transmisă, dar care să nu conţină informaţia despre
cromaticitatea culorii;
- un semnal de crominanţă (EC), care nu trebuie să conţină informaţia despre
luminanţa imaginii. Semnalul de crominanţă se obţine în urma procesului de codare
a informaţiei de crominanţă. Pentru ca semnalul de crominanţă să fie transmis în
aceiaşi banda de frecvenţă a semnalului de luminanţă, prin intercalarea spectrelor

55
de frecvenţe, semnalul de crominanţă modulează în amplitudine sau frecvenţă o
subpurtătoare de crominanţă fPC. Astfel, prin semnal video de culoare se înţelege
semnalul care rezultă din compunerea celor două semnale video, de luminanţă şi de
crominanţă modulat.

3.2 Semnalul video de culoare

La ieşirea unei camere video color se obţin trei semnale video ER, EG, EB,
numite semnale de culoare primare. Aceste semnale conţin informaţiile
componentelor culorii imaginii captate la un moment dat: roşu (R), verde (G), şi
albastru (B). Suma acestor trei semnale pe durata unui cadru de imagine poartă
toată informaţia în ceea ce priveşte atât culoarea cât şi strălucirea imaginii.
Procesul de transformare a imaginii optice în semnale electrice se realizează în
două etape, după cum rezultă din schema de principiu a unei camere TV tricromă
prezentată în figura 3.1a:
- descompunerea optică a imaginii color în trei imagini monocromatice
corespunzătoare culorilor fundamentale (culori de referinţă sau culori primare)
R, G, B, care au fost adoptate în televiziune;
- transformarea fiecărei imagini monocromatice într-un semnal video de
culoare.
În principiu, descompunerea optică a imaginii color se poate realiza cu
ajutorul unui sistem de oglinzi dicroice OD1 şi OD2. Oglinda dicroică are
proprietatea de a lăsa să treacă prin ea fluxul luminos corespunzător unei anumite
părţi din spectrul vizibil şi, de a reflecta cealaltă parte. De exemplu, oglinda
dicroică OD1 lasă să treacă componentele de verde şi albastru, Φ G şi Φ B , dar
reflectă componentele de roşu Φ R , iar oglinda dicroică OD2 lasă să treacă
componentele de verde Φ G , dar reflectă componentele de albastru Φ B .
Oglinzile normale (ON) au rolul numai de a dirija fluxurile luminoase
selectate de roşu şi albastru către traductoarele opto-electronice. Pe traseul
fiecăruia din cele trei fluxuri luminoase, obţinute după separarea lor spectrală, se
introduce câte un filtru selectiv, de roşu, verde şi albastru (FR, FG, FB), care sunt
centrate pe culorile fundamentale standardizate din televiziune. Aceste filtre au
rolul de a corecta caracteristicile spectrale ale traductoarelor opto-electronice şi de
a realiza echilibrarea atenuărilor fluxurilor luminoase pe cele trei trasee, ţinând
cont de faptul că, o oglindă dicroică nu are aceiaşi coeficient de transparenţă şi de
reflexie (permite trecerea unei porţiuni a fluxului luminos în proporţie de 95%, dar
are coeficient de reflexie a celeilalte porţiuni de până la 85%).
Fiecare din cele trei imagini monocromatice se proiectează pe suprafaţa
fotosensibilă a traductorului opto-electronic corespunzător, caracterizată printr-o
caracteristică spectrală selectivă, centrată pe lungimea de undă dominantă a culorii
primare standardizate (figura3.1b). La ieşirea fiecărui traductor opto-electronic, se

56
obţine un semnal video proporţional cu componentele de roşu E 'R , verde E 'G
respectiv albastru E 'B , care sunt conţinute în imaginea achiziţionată.

Sistem Filtre Traductor Corector de Amplificatoare

optic selective opto-electronic gamma video
ON ΦR FR TOE ER` ER`
1/γ
AR ER Semnal de

Circuit de codare
R

obiectiv luminanţă
Φ0 OD2 ΦG 1/γ
FG TOEG EG` EG` AG EG
ΦG+ΦB
flux OD1 ΦB Semnal de
luminos ΦB FB EB`
1/γ
EB
TOEB EB` AB crominanţă
ON

Cameră TV tricromă (a)

TOEB TOEG TOER

Caracteristici spectrale ale
traductoarelor opto-electronice (b)

B G R
470nm 535nm 610nm
Spectru vizibil

Figura 3.1.
Corecţia de gamma este o procesare prin care se realizează compensarea, în
special, a neliniarităţilor caracteristicilor de transfer ale dispozitivelor
videocaptoare precum şi a dispozitivelor videoreproducătoare ale imaginii, ţinând
cont de faptul că, redarea imaginilor color în televiziune se bazează pe principiul
amestecului aditiv tricrom. Acest principiu impune existenţa unei dependenţe
liniare între luminanţa imaginii reproduse cu ajutorul traductorului electro-optic şi
luminanţa corespunzătoare de pe imaginea captată cu ajutorul traductorului opto-
electronic.
Valorile amplificărilor corespunzătoare amplificatoarelor video (AR, AG, AB)
se reglează astfel încât:
- pentru lumina albă de referinţă, care prin definiţie reprezintă cea mai mare
strălucire care se poate întâlni, să fie satisfăcută condiţia:
EG=ER=EB=1VVV. (3.1)
- la captarea unei imagini acromatice (cu niveluri de gri) amplitudinile celor
trei semnale sunt egale, adică:
EG=ER=EB = (0 ÷ 1) VVV. (3.2)
Pentru cea mai bună reproducere a culorilor, condiţia necesară şi suficientă
este de a obţine cu ajutorul dispozitivului videocaptor semnalul de referinţă atunci
când se captează lumina albă de referinţă. În acest scop, la captarea imaginii se
impun următoarele reglaje:

57
 - reglarea amplificării fiecăruia din amplificatoarele video din camera TV în
vederea realizării condiţiei date de relaţia (3.1), adică reglajul (sau balansul)
albului;
- reglarea lanţului de transmisiune pentru a avea o caracteristică de transfer
liniară pentru sistemul TV color, adică corecţia de gamma.
Utilizând semnalele EG, ER, EB, cu ajutorul codorului se realizează semnalul
de luminanţă şi semnalul de crominanţă, asigurând prin aceasta compatibilitatea
între sistemul TV color şi sistemul TV A/N.

3.3 Semnalul de luminanţă

În scopul asigurării compatibilităţii depline între sistemele TV color şi

alb-negru, semnalul de luminanţă EY obţinut cu o cameră TV color, pe baza celor
trei semnale de culoare EG, ER, EB, trebuie să fie identic cu semnalul video obţinut
la ieşirea unei camere TV alb negru, evident, dacă este analizată aceiaşi imagine.
Pentru aceasta, este necesară respectarea principiului luminanţei constante, în alb
negru şi color. În faţa unei imagini color sistemul vizual uman realizează o
ponderare a luminanţei în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase.
Astfel, pentru obţinerea semnalului de luminanţă trebuie să se ţină seama de
caracteristica de sensibilitate spectrală relativă a sistemului vizual uman în funcţie
de lungimea de undă a radiaţiei luminoase monocromatice de intensitate energetică
constantă (figura 3.2). În figura 3.2 sunt indicate lungimile de undă dominante ale
culorilor primare R, G, B alese în sistemul TV color, precum şi sensibilităţile
relative vλ, corespunzătoare acestor culori.
vλ
1.0
0.9
0.9
G
0.8
0.7
0.6
0.5
R 0.46
0.4
0.3
0.2 0.17 B
0.1
470 535 610
0
400 450 500 550 600 650 700 λ[nm]
Figura 3.2.
Într-un sistem TV alb negru se reproduc doar informaţiile de strălucire ale
imaginii. De aceea, detaliile colorate de energii egale trebuie să fie reproduse în alb

58
negru deja cu străluciri ponderate în corelaţie cu caracteristica spectrală a
sistemului vizual, deoarece în faţa unui ecran alb negru ochiul nu mai poate face
această ponderare. Acest deziderat se realizează prin faptul că dispozitivele
videocaptoare din televiziunea alb negru au chiar o caracteristică spectrală
asemănătoare cu caracteristica de sensibilitate spectrală a sistemului vizual uman.
Se consideră o miră formată din şase bare color şi câte o bară albă respectiv
neagră, de lăţimi egale, dispuse pe verticală de la stânga la dreapta, în ordinea
următoare: alb, galben, turcoaz (cyan), verde, mov (purpuriu), roşu, albastru şi
negru. Culorile din această miră sunt chiar culorile primare standardizate roşu (R),
verde (G), albastru (B), precum şi culorile complementare ale acestora, adică
turcoaz (complementar lui roşu sau amestec aditiv de verde şi albastru), mov
(complementar lui verde sau amestec aditiv de roşu şi albastru), galben
(complementar lui albastru sau amestec aditiv de roşu şi verde, figura 3.3).
Culoarea albă se poate obţine fie prin amestecul aditiv, într-o anumită proporţie, a
celor trei culori fundamentale R, G, B, fie prin amestecul aditiv a celor trei culori
complementare culorilor primare, sau chiar prin amestecul aditiv a unei culori
primare cu culoarea ei complementară. Analizând această miră, la ieşirea unei
camere video A/N se obţine semnalul video complex, albul fiind cel mai luminos
reprezintă amplitudinea de 100% a semnalului de luminanţă, iar nivelul negru
reprezintă evident 0%. Culorile intermediare, care formează treptele semnalului, au
fost alese tocmai în ordinea descrescătoare a strălucirii, ţinând cont de
caracteristica spectrală pentru dispozitivul videocaptor identică cu caracteristica de
sensibilitate spectrală a sistemului vizual uman. De exemplu, utilizând receptorul
TV A/N culorile roşu şi albastru determină un nivel de gri mai închis decât culorile
galben şi verde.
Turcuaz
Galben

Albastru
Verde

Roşu

Negru
Mov
Alb

100% 100% nivel de alb

A
Ga
semnalului video complex
Amplitudinea relativă a

semnalului de luminanţă
Amplitudinea relativă a

75% T
G
50%
M
R
25%
B
0% N
nivel de negru

0%
TH
Figura 3.3.

59
 Însă, dispozitivele videocaptoare utilizate în televiziunea color au
caracteristici spectrale selective centrate pe lungimile de undă dominante ale
culorilor primare standardizate. De aceea, ponderarea luminanţei în funcţie de
lungimea de undă a radiaţiei luminoase se va realiza înainte de transmisiune, chiar
în blocul de codare. În televiziunea color compatibilă cu TV A/N, semnalul de
luminanţă EY se obţine ca o combinaţie liniară a celor trei semnale de culoare:
EY=aER+bEG+cEB, (3.3)
unde coeficienţii a, b şi c arată contribuţia celor trei semnale de culoare la
semnalul de luminanţă. Pentru determinarea lor se ţine cont de valorile sensibilităţii
relative vλ, care corespund culorilor primare R, G şi B, şi de faptul că, în
televiziunea alb-negru prin definiţie albul de referinţă generează un semnal video
de amplitudine maximă (100%).
Astfel, pe baza relaţiilor (3.1, 3.3) se efectuează o normare:
a+b+c=1, (3.4)
rezultând următoarele valori ale coeficienţilor: (3.5)
v λR v λR 0.46
a= = = ≅ 0.30 ,
∑ vλ v λR + v λG + v λB 1.53
v λG 0.9
b= = ≅ 0.59 ,
∑ v λ 1.53
v 0.17
c = λB = ≅ 0.11 .
∑ v λ 1.53
Astfel, semnalul de luminanţă EY se obţine ca şi o combinaţie liniară a
semnalelor de culoare, pe baza relaţiei:
EY=0,3ER+0,59EG+0,11EB. (3.6)
Dacă se transmit imagini alb negru pentru treptele de gri de la negru la alb,
având în vedere relaţia (3.2 şi 3.6), rezultă:
EY=ER=EG=EB= (0 ÷ 1) VVV
Prin utilizarea unui receptor TV color pentru recepţie, sistemul vizual uman
face ponderarea luminanţei în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor luminoase.
De aceea, pentru o redare corectă a imaginii dispozitivul videoreproducător trebuie
să fie comandat chiar cu semnalele de culoare ER, EG şi EB şi nu cu semnalul de
luminanţă EY.

3.4 Semnale diferenţă de culoare

Semnalul de luminanţă EY conţine toată informaţia referitoare la strălucirea

culorii. De aceea, este indicat să se excludă această componentă din semnalele de
culoare ER, EG şi EB. Prin aceasta se respectă în continuare şi principiul luminanţei
constante. Astfel, rezultă semnalele de culoare de tip diferenţă numite semnale
diferenţă de culoare, după cum urmează:

60
 ER-Y=ER-EY=0.7ER-0.59EG-0.11EB, (3.7)
EG-Y=EG-EY=-0,3ER+0.41EG-0.11EB, (3.8)
EB-Y=EB-EY=-0.3ER-0.59EG+0.89EB. (3.9)
Prin transmiterea semnalelor diferenţă de culoare în locul semnalelor de
culoare rezultă următoarele avantaje:
- la transmisiuni alb negru fiind îndeplinită condiţia din relaţia (3.2) semnalele
diferenţă de culoare sunt nule, adică:
ER-Y= EG-Y= EB-Y=0, (3.10)
şi prin aceasta nu au nici o influenţă la recepţie asupra televizoarelor alb negru şi
color;
- în combinaţie cu semnalul de luminanţă se pot obţine prin operaţii liniare
(cu matrice) semnalele de culoare ER, EG şi EB.
Într-un sistem TV color nu este necesar să se transmită toate cele trei semnale
diferenţă de culoare, deoarece ţinând cont şi de relaţia (3.6), oricare din ele se poate
obţine din celelalte două. De exemplu, EG-Y se obţine cu expresia:
EG-Y= -(0.51 ER-Y+0.19 EB-Y). (3.11)
Experienţele au arătat că, acuitatea (sensibilitatea) sistemului vizual uman faţă
de informaţia de culoare este de câteva ori mai redusă decât faţă de informaţia de
strălucire, mai ales la identificarea culorilor obiectelor mici sau a detaliilor fine din
imagini. O imagine color bună poate rezulta chiar dacă banda de frecvenţe a
semnalelor diferenţă de culoare se reduce de 4÷5 ori faţă de banda de frecvenţă a
semnalului de luminanţă. Pe de altă parte, banda de frecvenţe a semnalului de
luminanţă trebuie să fie egală cu cea a semnalului video alb negru, adică 6 MHz în
norma CCIR (D,K). De aceea, banda de frecvenţe a semnalelor diferenţă de culoare
poate fi redusă la 1.2 ÷ 1.5 MHz, fără a degrada calitatea imagini transmise.
Rezultă deci că, în sistemele TV color compatibile se transmit trei semnale
video:
- semnalul de luminanţă EY, definit prin relaţia (3.6);
- semnale diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y (sau semnale proporţionale cu
acestea), definite cu ajutorul relaţiilor (3.7) şi (3.9).
În figura 3.4a sunt prezentate semnalele de luminanţă şi diferenţă de culoare,
pe baza cărora se constituie la recepţie o imagine sub formă de bare verticale color.
Aceste semnale sunt obţinute cu ajutorul generatorului electronic de miră color, în
scopul reglării aparaturii lanţului de televiziune.
Alegând valorile de referinţă pentru ER=EG=EB=1, amplitudinile relative ale
semnalelor de luminanţă şi diferenţă de culoare pentru mira cu bare color calculate
pe baza relaţiilor (3.7, 3.8 şi 3.9) vor avea valorile indicate în tabelul 3.1.
Valorile extreme ale semnalelor diferenţă de culoare rezultă: (3.12)
E R − Y ∈ [− 0.7 ÷ +0.7] ,
E B − Y ∈ [− 0.89 ÷ +0.89] ,
E G − Y ∈ [− 0.41 ÷ +0.41] .

61
 La alegerea celor două semnale diferenţă de culoare care urmează a fi
transmise s-a ţinut cont tocmai de faptul că, semnalul EG-Y are valoarea vârf la vârf
cea mai mică din cele trei semnale diferenţă de culoare, ceea ce înseamnă că este
cel mai expus la perturbaţii.
Culoarea ER EG EB EY ER-Y EB-Y EG-Y
alb 1 1 1 1 0 0 0
galben 1 1 0 0.89 0.11 -0.89 0.11
turcoaz 0 1 1 0.70 -0.70 0.30 0.30
verde 0 1 0 0.59 -0.59 -0.59 0.41
mov 1 0 1 0.41 0.59 0.59 -0.41
roş u 1 0 0 0.30 0.70 -0.30 -0.30
albastru 0 0 1 0.11 -0.11 0.89 -0.11
negru 0 0 0 0 0 0 0

Tabelul 3.1.
Mira cu bare color Mira cu bare color
Turcuaz
Turcuaz

Galben

Albastru
Galben

Albastru

Verde
Verde

Roşu

Negru
Mov
Roşu

Negru
Mov

Alb
Alb

1 1
ER 0 ER 0
1 1
EG 0 EG 0
1 1
EB 0 EB 0

1 0.89 1 0.66
0.70 0.53
0.59 0.44
0.41 0.31
EY 0.30 EY 0.22
0.11 0.09
0 0 0 0
0.70 0.44 0.53
0.59
0.11 0.09
0 0
ER-Y -0.11
ER-Y -0.09
-0.59 -0.44
-0.70 -0.53 0.66
0.89
0.59 0.44
0.30 0.22
0 0
EB-Y EB-Y
-0.30 -0.22
-0.59 -0.44
-0.89 -0.66
(a) (b)
Figura 3.4.

62
 Mira cu bare color generată conform datelor din tabelul 3.1 produce valori cu
saturaţie maximă (100%) şi strălucire maximă (100%) corespunzătoare strălucirii
maxime a albului de referinţă (figura 3.4a).
Mira cu bare color descrisă mai sus este o miră idealizată deoarece asemenea
culori se întâlnesc rar în natură. De aceea, în sistemele de televiziune color se
utilizează o altă miră standardizată cu bare color, care corespunde cel mai bine
realităţii, caracterizată prin:
- albul de strălucire maximă (alb de amplitudine maximă 100%), care rezultă
pentru ER=EG=EB=1;
- culorile se obţin prin amestecul aditiv al semnalelor de culoare primare , dar de
amplitudine ER=EG=EB=0.75 (bare color cu saturaţie 75%).
Corespunzător acestei mire (mira standard 75%), formele semnalelor de
luminanţă şi ale semnalelor diferenţă de culoare sunt date în figura 3.4b, iar
valorile acestora sunt indicate în tabelul 3.2.
Culoarea ER EG EB EY ER-Y EB-Y
alb 1 1 1 1 0 0
galben 0.75 0.75 0 0.66 0.09 -0.66
turcoaz 0 0.75 0.75 0.53 -0.53 0.22
verde 0 0.75 0 0.44 -0.44 -0.44
mov 0.75 0 0.75 0.31 0.44 0.44
roş u 0.75 0 0 0.22 0.53 -0.22
albastru 0 0 0.75 0.09 -0.09 0.66
negru 0 0 0 0 0 0

Tabelul 3.2.

3.5 Semnalul video complex de culoare

După cum s-a prezentat în paragraful (2.5.6), spectrele de frecvenţe ale

semnalelor de luminanţă EY şi diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y sunt spectre
discrete cu concentrări de energie în jurul frecvenţelor care sunt multipli ai
frecvenţei liniilor, dar pot fi exprimate şi ca multipli pari ai jumătăţii frecvenţei de
linii (figura 3.5a,b).
Între pachetele de linii spectrale alăturate ale semnalului de luminanţă, cu
frecvenţă centrală relativ mare (peste 1.5 MHz.), există intervale în care energia
semnalului video este practic nulă. De aceea, pachetele de linii spectrale ale
semnalelor diferenţă de culoare se pot intercala în intervalele libere din spectrul
semnalului de luminanţă EY , desigur nu în mod direct.
Pentru aceasta, se va folosi ca suport o subpurtătoare de crominanţă fPC, pe
care o modulează semnalele diferenţă de culoare, în amplitudine sau în frecvenţă,
rezultând aşa numitul semnal de crominanţă modulat EC. Astfel, se asigură

63
translatarea tuturor componentelor spectrale ale semnalelor diferenţă de culoare în
partea superioară a benzii de frecvenţe a semnalului de luminanţă.

EY
Detaliu A-B
A B

f f
6MHz
(m-1)fH mfH (m+1)fH
ER-Y C D (a) Detaliu C-D
EB-Y
f f
1.5MHz (k-1)fH mfH (k+1)fH

EM=EY+EC (b) Detaliu E-F

EY E F

BLI BLS
f f
(m-1)fH mfH (m+1)fH
3MHz
(c) 2(m-1)fH/2 2mfH/2 2(m+1)fH/2
6MHz

Figura 3.5.
În principiu, pachetele de linii spectrale ale semnalului de crominanţă modulat
se vor situa la jumătatea intervalelor între pachetele de linii spectrale ale
semnalului de luminanţă (figura3.5c), dacă se alege pentru subpurtătoare de
crominanţă o frecvenţă egală cu un multiplu impar al jumătăţii frecvenţei de linii
(figura 3.6):
f
f PC = (2m + 1) H . (3.13)
2
EC

EY EY

f
fPC
fH/2 fH/2

Figura 3.6.

64
 În acest mod, se asigură o intercalare (întreţesere) a spectrelor semnalelor de
luminanţă şi de crominanţă, rezultând o transmisiune în aceiaşi lăţime de bandă ca
la sistemul TV A/N. Reducerea benzii de frecvenţe a semnalelor diferenţă de
culoare este necesară pentru a reduce spectrul ocupat de subpurtătoarea modulată
şi, concomitent se reduc şi perturbaţiile datorate interferenţei între informaţia de
luminanţă şi informaţia de crominanţă.
Prin semnalul video complex de culoare EM, se înţelege semnalul obţinut prin
însumarea celor două semnale video, de luminanţă EY şi de crominanţă modulat EC.
De asemenea, acest semnal conţine şi semnalul auxiliar de stingere complet
(StH+V), semnalul de sincronizare complex (SH+V) precum şi semnalul de
sincronizare a culorii SC.

3.6 Structura unui sistem TV color compatibil

În figura 3.7 este prezentată structura de principiu a unui sistem TV color

compatibil cu sistemul TV A/N, cuprinzând etapele transmisiunii TV: captare
imaginii, emisia, recepţia şi reproducerea imaginii.
Osc fR

ER ER-Y
AR MR-Y FTJR-Y MODR-Y
Camera TV

EM
tricromă

Φ0 EG EY
AG MY ΣM Emiţător
flux EB-Y
luminos EB
AB MB-Y FTJB-Y MODB-Y
Canal transmisie
Osc fB
ER Tub
EY B
FTJ G
DMOD ER-Y R cinescop
Canal transmisie AFIF-SF EM EB EG tricrom
MRGB

R-Y
AFI IS
DSV Osc fR
FTB EB-Y
DMOD
B-Y

Osc fB
Figura 3.7.
Imaginea optică este transformată în semnale de culoare ER, EG, EB în camera
TV tricromă, a cărei structură de principiu a fost prezentată în figura 3.1a.
Semnalele de luminanţă EY şi de diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y se obţin pe baza
relaţiilor (3.6, 3.7 şi 3.9) cu ajutorul unor matrice de codare MY, MR-Y şi MB-Y.

65
 Filtrele trece jos (FTJ) limitează la cel mult 1.5 MHz benzile de frecvenţă ale
semnalelor diferenţă de culoare.
Circuitele modulatoare (MOD) au rolul de a translata spectrele semnalelor
diferenţă de culoare din domeniul (0 ÷ 1.5MHz) în domeniul superior al spectrului
de frecvenţă al semnalului de luminanţă. Această operaţie se realizează prin
modularea unei subpurtătoare de crominanţă fPC (modulare în amplitudine în
sistemul color PAL respectiv modulare în frecvenţă în sistemul color SECAM).
Prin codare se înţelege procedeul prin care se realizează translatarea spectrelor
semnalelor diferenţă de culoare, intercalarea acestora în spectrul semnalului de
luminanţă şi obţinerea semnalul video complex de culoare, EM (SVCC). Blocul
electronic care efectuează aceste operaţii asigurând compatibilitatea între sistemele
TV color şi alb negru se numeşte codor.
Pentru televiziunea color, transmisiunea în radiofrecvenţă se face la fel ca şi în
televiziunea alb negru adică, semnalul video complex de culoare modulează la
emisie, conform standardului utilizat, o purtătoare de imagine căreia i se asociază şi
informaţia de sunet.
La recepţie semnalul de radiofrecvenţă modulat parcurge traseul de la
amplificatorul de foarte înaltă frecvenţă (AFIF), schimbătorul de frecvenţă (SF)
(mixer), amplificatorul de frecvenţă intermediară imagine sunet (AFIIS) şi până la
demodulatorul sincron video (DSV). În principiu, aceste circuite sunt similare cu
cele folosite şi în televiziunea alb negru.
În decodor are loc extragerea din semnalul video complex de culoare EM, a
semnalului de luminanţă EY şi a celor trei semnale diferenţă de culoare ER-Y, EG-Y,
respectiv EB-Y. Semnalul de luminanţă EY se extrage cu ajutorul unui FTJ, iar cu
ajutorul unui filtru trece bandă se extrage semnalul de crominanţă EC şi semnalul
de sincronizare a culorii.
Circuitele demodulatoare DMOD au funcţia de a separa semnalele ER-Y şi EB-Y
din semnalul de crominanţă. În sistemul color PAL, decodorul conţine
demodulatoare sincrone video, deoarece la codare s-a folosit modulaţia dublă în
cuadratură, iar în sistemul color SECAM se utilizează demodulatoare de frecvenţă,
pentru că la codare s-a folosit modulaţia de frecvenţă. Frecvenţa subpurtătoarei este
reconstituită într-un oscilator local, fiind sincronizat în fază şi în frecvenţă de către
semnalul de sincronizare al culorii SC.
Semnalele ER, EG, EB se obţin prin combinaţii liniare ale semnalelor EY, ER-Y şi
EB-Y în matricea MRGB, după care se aplică pe catozii tubului cinescop tricrom,
grilele de comandă fiind conectate la o tensiune fixă. Fasciculele de electroni vor
avea valori proporţionale cu tensiunile de comandă grilă-catod (modulare în
intensitate).
Sistemul vizual uman va percepe culoarea rezultată din amestecul aditiv al
radiaţiilor luminoase roşii, verzi şi albastre emise de triada de luminofori excitată
într-o proporţie bine precizată de cele trei fascicule de electroni.

66
 4. Sistemul TV color PAL

În sistemul TV color PAL (Phase Alternation Line) la codarea informaţiei de

crominanţă se foloseşte modulaţia dublă în cuadratură cu purtătoarea suprimată,
care se caracterizează prin faptul că subpurtătoarea de crominanţă este modulată în
amplitudine simultan de cele două semnale diferenţă de culoare. Astfel, sistemul
color PAL este un sistem de transmisie simultană a celor trei semnale, de luminanţă
şi de cele două semnale diferenţă de culoare.

4.1 Modulaţia de amplitudine în cuadratură

Pentru a transmite simultan două semnale diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y,

folosind un singur semnal purtător fPC (subpurtătoarea de crominanţă), se utilizează
aşa-numita modulaţie în amplitudine în cuadratură (MAQ). În figura 4.1 este
prezentată schema de principiu a modulaţiei de amplitudine în cuadratură.

EB-Y Modulator EB-YsinωPCt

MA-PS
UPCsinωPCt
EC= EB-YsinωPCt+ E R-YcosωPCt
Oscilator
pilot
+
UPCcosωPCt
ER-Y Modulator ER-YcosωPCt
MA-PS

Figura 4.1.
Un oscilator pilot generează un semnal purtător (subpurtătoarea de
crominanţă) cu faza zero (de referinţă) pentru a fi modulat cu semnalul EB-Y şi, cu
faza de 90° pentru a fi modulat cu semnalul ER-Y, având expresiile:
u PC = U PCsinω PC t , respectiv (4.1)
u PC = U PCsin(ω PC t + 900 ) = U PCcosω PC t . (4.2)
Cele două modulatoare realizează o modulaţie în amplitudine cu purtătoarea
suprimată (MA-PS), rezultând semnalele de forma:
E B- Y sinω PC t , (4.3)
E R - Y cosω PC t . (4.4)

67
 Ieşirile celor două modulatoare sunt conectate în paralel pe o sarcină comună
rezultând suma vectorială a celor două semnale modulate, adică un semnal de
crominanţă modulat EC, de forma:
E C = E B- Y sinωPC t + E R − Y cosωPC t . (4.5)
Modulaţia rezultată se numeşte modulaţie de amplitudine în cuadratură,
deoarece cele două componente (relaţiile (4.3 şi 4.4)), sunt decalate între ele cu
90°. Pe baza relaţiei (4.5) semnalul de crominanţă modulat se poate exprima şi în
forma:
E C = E C sin(ω PC t + θC ) , (4.6)
cu modulul şi faza θC, date de expresiile:
E C = E 2R − Y + E 2B − Y , (4.7)
E
θ C = arctg R − Y . (4.8)
E B− Y
Pe baza relaţiilor (4.7 şi 4.8) rezultă că, atât modulul (amplitudinea) cât şi
faza semnalului de crominanţă depind de semnalele diferenţă de culoare, prin
urmare modulaţia de amplitudine în cuadratură cu purtătoarea suprimată poate fi
privită ca o modulaţie simultană de amplitudine şi fază a purtătoarei de crominanţă.
În diagrama vectorială din figura 4.2 s-au reprezentat vectorii, E R − Y , E B− Y şi
E C corespunzător unei anumite culori. Vectorul semnalului de crominanţă modulat
E C are expresia:
E C = E C ⋅ e jθ C . (4.9)
Deoarece modulele vectorilor ER-Y şi EB-Y se modifică în timpul transmisiei,
va rezulta şi modificarea atât a modulului cât şi a fazei vectorului E C . Semnalul de
crominanţă modulat E C , poartă informaţia referitoare la nuanţa culorii prin faza
θ C , iar informaţia referitoare la saturaţia culorii prin modulul E C .
axa (R-Y)
C
ER-Y EC
|EC|

θC
0 axa (B-Y)
EB-Y
(axa de referinţă)

Figura 4.2.

68
 4.2 Codarea informaţiei de crominanţă

4.2.1 Compresia semnalelor diferenţă de culoare

Înaintea realizării modulaţiei de amplitudine în cuadratură este necesară o

compresie a semnalelor diferenţă de culoare (ponderare), adică o reducere a
amplitudinii acestora. Necesitatea reducerii amplitudinii semnalelor diferenţă de
culoare rezultă din următorul exemplu, în care ne propunem să determinăm forma
semnalului video complex de culoare în cazul mirei cu bare color standardizată
având culorile saturate 75% şi albul de amplitudine 100%.
În tabelul 4.1 sunt indicate valorile semnalelor de luminanţă, diferenţă de
culoare, crominanţă şi amplitudinile semnalului video complex de culoare,
calculate pe baza relaţiilor (3.6, 3.7, 3.9, 4.7 şi 4.8). În figura 4.3 este prezentată
forma semnalului video complex de culoare (semnal de videofrecvenţă uVF),
conform datelor din tabelul 4.1.

Culoarea ER EG EB EY ER-Y EB-Y |EC| EY+|EC| EY-|EC| θoC

alb 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0
galben 0.75 0.75 0 0.66 0.09 -0.66 0.66 1.32 0 172
turcoaz 0 0.75 0.75 0.53 -0.53 0.22 0.57 1.10 -0.04 293
verde 0 0.75 0 0.44 -0.44 -0.44 0.62 1.06 -0.18 225
mov 0.75 0 0.75 0.31 0.44 0.44 0.62 0.93 -0.31 45
roşu 0.75 0 0 0.22 0.53 -0.22 0.57 0.79 -0.35 113
albastru 0 0 0.75 0.09 -0.09 0.66 0.66 0.75 -0.57 352
negru 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

Tabelul 4.1.
Ţinând cont de faptul că, la emiţător se foloseşte o modulare în amplitudine
(MA) negativă a purtătoarei de imagine, adică la vârf de purtătoare sunt
impulsurile de sincronizare SH+V, reprezentarea din figura 4.3 poate fi privită şi ca
înfăşurătoarea inferioară de modulaţie, la modulaţia MA negativă a semnalului
video complex de culoare (SVCC). Pe de altă parte, din figura 4.3 rezultă
următoarele:
- valoarea de vârf a semnalului video complex de culoare care corespunde
culorilor saturate de galben, turcoaz şi verde depăşeşte valoarea corespunzătoare
albului de strălucire maximă care reprezintă valoarea limită admisă. Acest fapt este
inacceptabil deoarece SVCC nu trebuie să reducă la emiţător purtătoarea de
imagine sub 10% din valoarea de vârf. În acelaşi timp, pentru culoarea saturată de
galben apare chiar o supramodulaţie a purtătoarei de imagine care ar conduce la
distorsiuni mari la recepţia acestei culori;
- valoarea de vârf în sens negativ a semnalului video complex de culoare
corespunzătoare culorilor saturate de albastru, roşu şi mov depăşesc spaţiul

69
rezervat semnalului de sincronizare a culorii SC trecând în spaţiul rezervat doar
impulsurilor de sincronizare SH. Consecinţa acestui fapt este perturbarea
funcţionării circuitului de separare a impulsurilor de sincronizare din semnalul
SVCC. De aceea, sistemul TV color PAL utilizează în locul semnalelor diferenţă
de culoare EB-Y şi ER-Y, semnale diferenţă de culoare ponderate EU şi EV care rezultă
din expresiile:
E U = K B E B − Y = 0.493E B − Y , (4.10)
E V = K R E R − Y = 0.877E R − Y , (4.11)
unde KB şi KR reprezintă coeficienţii de compresie.
Pe baza relaţiilor (3.7 şi 3.9) semnalele EU şi EV se pot exprima şi în funcţie de
semnalele ER, EG şi EB:
E U = −0.15E R - 0.29E G + 0.44E B , (4.12)
E V = 0.62E R - 0.52E G + 0.10E B , (4.13)
adică, rezultă tot ca şi combinaţii liniare ale semnalelor de culoare.

albastru
turcoaz
galben

negru
verde

mov

roşu
alb

1.32 purtătoare de
uVF supramodulaţia
purtătoarei de imagine nulă
(SVCC) 1.10
1.03 imagine 0%
0.93
1 10%

0.66 0.79
0.75
0.7V

0.53
0.44
StH
0.31
1VVV

0.22 purtătoare de
0.09
0.22 imagine
0 0 -0.04 0 maximă
75%
-0.3V

SC
-0.18
-0.44 -0.22
-0.31 100%
SH -0.35 amplitudinea
-0.57 înfăşurătoarei uRF
inferioare de
modulaţie

Figura 4.3.
Benzile de frecvenţe ale semnalelor EU şi EV sunt limitate la 1.3 MHz, înainte
de a se realiza cu acestea modulaţia de amplitudine în cuadratură cu purtătoarea
suprimată.

70
 Evident că, în receptorul TV, în decodorul de culoare trebuie să se realizeze o
amplificare semnalelor diferenţă de culoare utilizând valorile inverse ale
coeficienţilor de compresie.

4.2.2 Principiul compensării erorilor de fază

Aşa cum s-a arătat anterior, în sistemul TV color PAL, nuanţa unei culori este
reprodusă corect în orice punct al canalului video dacă faza subpurtătoarei de
crominanţă nu se modifică, adică dacă nu există eroare de fază diferenţială. Erori
de fază diferenţială pot să apară pe traseele de propagare din diferite motive, ca de
exemplu, din cauza suprapunerii semnalului de crominanţă modulat pe valori
diferite ale semnalului de luminanţă, adică faza semnalului de crominanţă modulat
se schimbă în funcţie de mărimea semnalului de luminanţă. Aceste erori de fază
diferenţiale au ca efect instabilitatea nuanţei culorii şi se manifestă prin distorsiuni
de nuanţă.
Sistemul color Pal conceptual este foarte apropiat de sistemul color NTSC
(National Television System Committee), fiind o variantă îmbunătăţită al acestuia.
Spre deosebire de sistemul TV color NTSC, sistemul TV color PAL este prevăzut
cu posibilitatea compensării erorilor de fază ale purtătoarei de crominanţă şi, ca
urmare dispar distorsiunile de nuanţă. Principiul compensării erorilor de fază
diferenţiale ale purtătoarei constă în schimbarea fazei subpurtătoarei pentru
semnalul diferenţă de culoare ponderat EV, cu 180° la fiecare linie adică, cu
frecvenţa fH/2, evident atât la emisie cât şi la recepţie. Semnalul de crominanţă
modulat în sistemul TV color PAL va avea expresia:
( )
E C = E U sinω PC t + E Vsin ω PC t ± 900 , adică: (4.14)
E C = E U sinω PC t + E V cosω PC t , (4.15)
pentru o linie oarecare n, respectiv
E*C = E U sinω PC t − E V cosω PC t , (4.16)
pentru linia următoare n+1.
Relaţiile (4.15, 4.16) pot fi scrise şi sub forma:
E C = E C sin(ω PC t + θ C ) , (4.17)
E = E C sin(ω PC t − θ C ) ,
*
C (4.18)

unde E C = E 2U + E 2V , (4.19)
E
iar θ C = arctg V . (4.20)
EU
În figura 4.4 sunt prezentate vectorii a semnalelor de crominanţă modulate, în
cazul a două linii succesive, n şi n+1. Pentru aceeaşi culoare, vectorii E C şi E*C
vor avea expresiile:

71
 E C = E C ⋅ e jθ c , (4.21)
E*C = E C ⋅ e -jθc , (4.22)
axa V
90o C
EV EC
|EC|
SC
SV

0 θC
180o -SU 45o 0o
-U -45o axa U
-θC EU (axa de referinţă)

-SV | E*C |
-SC
-EV
C`
EC`
270o
Figura 4.4.
Aşa cum s-a prezentat anterior, E C reprezentă gradul de saturaţie al culorii,
iar unghiul θ C reprezintă nuanţa culorii. În cele ce urmează se prezintă principiul
de compensare a erorilor de fază diferenţiale ale subpurtătoarei de crominanţă pe
baza diagramei vectoriale din figura 4.5.

axa V EC(n)( β ) axa V

EC(n)
β
EC(n)(β)+EC(n+1)(-β)
-β EC(n+1)(- β )
θC EC(n)(β)
R
0 axa U E C(n +1)
-θC
β E * ( n +1) (β)
C EC(n+1)(-β)
E *C ( n +1)
0 axa U
(a) (b)
Figura 4.5.

72
 Se presupune că la un moment dat linia n este caracterizată la ieşirea
modulatorului în cuadratură prin semnalul modulat reprezentat de vectorul de
crominanţă E C( n ) care face unghiul θC cu axa U de referinţă. Acest semnal
modulat este afectat pe lanţul de transmisie de distorsiunea de fază β. Prin urmare,
la recepţie acest semnal este reprezentat prin vectorul E C(n) (β ) , care face unghiul
(θC+β) cu axa de referinţă. Se poate considera, de asemenea, că semnalele
transmise pentru două linii succesive sunt practic identice, deoarece două elemente
de imagine vecine conţin practic aceeaşi informaţie de culoare. Astfel, pentru linia
n+1, datorită schimbării fazei purtătoare de crominanţă pentru semnalul EV cu
180°, semnalul de crominanţă modulat este reprezentat prin vectorul E*C( n +1) , care
face unghiul -θC cu axa U. Se acceptă că şi acest semnal de crominanţă modulat
este afectat pe lanţul de transmisii de aceeaşi distorsiune de fază β, de aceea la
recepţie acest semnal este reprezentat prin vectorul E*C( n +1) (β) , care face unghiul
(-θC+β) cu axa U. În decodorul din receptorul TV are loc o nouă schimbare cu
180° a fazei purtătoarei pentru semnalul EV, astfel încât semnalul de crominanţă
modulat pentru linia de explorare n+1 rezultă ca fiind reprezentat prin vectorul
E C( n +1) (− β ) , care face unghiul (θC-β) cu axa de referinţă U. Pe de altă parte,
semnalul de crominanţă modulat de pe linia n este întârziat cu durata unei linii,
R
apoi este însumat cu semnalul de pe linia (n+1) rezultând vectorul E C ( n +1) de
forma:
E C ( n +1) = E C (n ) (β ) + E C (n +1) (− β ) .
R
(4.23)
R
Faza vectorului E C(n +1) este corectă, întrucât face unghiul θC cu axa de
referinţă, indiferent de valoarea erorii de fază β introdusă de lanţul de transmisie.
Modulul vectorului rezultă:
R 2 2 2
E C(n +1) = 2E C (1 + cos2β) = 4E Ccos β , (4.24)
adică
R
E C(n +1) = 2E C cosβ . (4.25)
Semnalul de crominanţă pentru linia n+1, care rezultă după compensarea
erorii de fază diferenţiale, E 'C(n +1) se obţine după ponderarea cu 1/2 a amplitudinii
vectorului rezultant adică:
E 'C(n +1) = 1/2E C(n
R
+1) = E C(n +1) cosβ . (4.26)

73
 '
Rezultă că dacă transmisia este ideală, pentru β=0, vectorul E C(n +1) de la
recepţie după decodare, este identic cu vectorul E C(n +1) de la codare. Cu alte
cuvinte, principiul compensării erorilor de fază diferenţială nu afectează nici
amplitudinea vectorului (saturaţia culorii) şi nici faza vectorului (nuanţa culorii).
Dacă distorsiunea de fază β este diferită de 0, se constată pe baza relaţiei (4.26) că,
amplitudinea semnalului reconstituit E 'C(n +1) , scade pe măsură ce distorsiunea de
fază se măreşte, producând o desaturare a culorii. Astfel, eroarea de fază care
afectează semnalul de crominanţă modulat pe lanţul de transmisie, are ca efect
desaturarea culorilor transmise, ceea ce este totuşi mult mai puţin supărător decât
modificarea nuanţei culorii. Pentru distorsiuni de fază β = 30 0 , gradul de
distorsionare al culorii este de 13,5%. Cum ochiul uman acceptă distorsiuni destul
de mari de saturaţie până la 30%, utilizând sistemul color PAL, se pot corecta erori
de fază diferenţiale cu valori până la ± 450 .

4.3 Semnalul video complex color PAL

Semnalul video complex color PAL (EM – SVCC) este format din semnalul de
luminanţă (EY), semnalul de crominanţă modulat (EC), semnalul complet de
stingere StH+V, semnalul complex de sincronizare SH+V şi semnalul de sincronizare
a culorii SC, exprimându-se prin relaţia:
EM=EY + EC + StH+V + SH+V + SC, (4.27)
0
E M = E Y + E U sinωPC t ± E V cosω PC t − SC sin(ωPC ± 45 ) . (4.28)
Banda de frecvenţă a semnalului video complex color este reprezentată în
figura 4.6.

EM 6 MHz
1.3 MHz 1.3 MHz
EY

EC

fPC f
0 1 2 3 4 5 6 MHz
4.43361275 MHz

Figura 4.6.

74
 Structura semnalului SVCC pentru cazul transmiterii mirei cu bare color
standardizată având culorile saturate 75% şi de luminanţă 100%, este reprezentată
în figura 4.7, pe baza datelor indicate în tabelul 4.2.

Culoarea ER EG EB EY EU EV EC EY-|EC| EY-|E | θoC

alb 1 1 1 1 0 0 0 1 1 0
galben 0.75 0.75 0 0.66 -0.33 -0.08 0.34 1 0.32 167
turcoaz 0 0.75 0.75 0.53 0.11 -0.46 0.47 1 0.06 284
verde 0 0.75 0 0.44 -0.22 -0.39 0.44 0.88 0 241
mov 0.75 0 0.75 0.31 0.22 0.39 0.44 0.75 -0.13 61
roşu 0.75 0 0 0.22 -0.11 0.46 0.47 0.69 -0.25 104
albastru 0 0 0.75 0.09 0.33 0.08 0.34 0.43 -0.25 347
negru 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

Tabelul 4.2.

uVF
albastru

purtătoare de
turcoaz
galben

negru
verde

(SVCC) imagine nulă

mov

roşu
alb

0%
10%
1
0.66

0.53
0.7V

StH 0.44
1VVV

0.32
0.31
0.22
0.22 0.09
0 0.06 0
0.3V

75%
SC 0
-0.44 -0.22 -0.13
-0.25 -0.25 100%
SH
amplitudinea înfăşurării
inferioare de modulaţie uRF
Figura 4.7.

Frecvenţa purtătoarei de crominanţă se alge astfel încât să asigure, pe de o

parte, întreţeserea spectrelor semnalelor de crominanţă, pe de altă parte, cea mai
redusă vizibilitate a acesteia pe ecranul unui receptor TV A/N sub forma unei
structuri fine de puncte, rezultând:
fPC=(284-1/4)15625=4.4336 MHz. (4.29)

75
 Pentru a se menţine un raport constant între frecvenţa fPC şi frecvenţele de
explorare fH şi fV, în instalaţiile TV color se porneşte de la frecvenţa fPC obţinută cu
un oscilator de mare precizie, iar prin divizări succesive rezultă fH şi fV. La
recepţie, pentru obţinerea prin demodulare a semnalelor diferenţă de culoare
ponderate EU şi EV, din semnalul de crominanţă modulat, este necesar să se dispună
de purtătoarea de crominanţă cu frecvenţa şi faza identică cu cea de la emisie.
Întrucât semnalul de crominanţă se obţine la emisie prin modularea în amplitudine
în cuadratură a purtătoarei, cu suprimarea ulterioară a acesteia (MA-PS), este
necesară reconstituirea în receptor a purtătoarei de crominanţă cu ajutorul unui
oscilator local. Pentru realizarea acestei cerinţe, în componenţa semnalului SVCC
se transmite pe palierul posterior al impulsului de stingere StH, un semnal de
sincronizare al culorii SC, care sincronizează în fază şi frecvenţă oscilatorul local de
la recepţie. Semnalul de sincronizare a culorii, “burst” se transmite sub forma unui
tren de sinusoide, format din 10 perioade de semnal sinusoidal, având frecvenţa fPC
(figura 4.8). Valoarea vârf la vârf a acestui tren de sinusoide este egală cu
amplitudinea impulsurilor de sincronizare SH. Transmiterea semnalului SC este
întreruptă pe o durată de 9 linii din timpul impulsului de stingere pe verticală, în
care se transmit impulsurile de egalizare şi impulsurile de crestare.
12µs
1.5µs 5.6µs

4.7µs 2.25µs

SH /2
SH

Figura 4.8
Din punctul de vedere al reducerii vizibilităţii purtătoarei de crominanţă pe
ecranul televizorului, defazajul optim al semnalului SC în raport cu axa de referinţă
este de 180°. Dar în decodor este necesar să se schimbe la fiecare linie faza
purtătoarei regenerate pentru semnalul EV cu 180°, corespunzător schimbării de
fază ce a avut loc în codor. Pentru a se evita transmiterea unui semnal suplimentar
de sincronizare a fazei purtătoarei pentru semnalul EV (+90° sau -90°), chiar şi
semnalul de sincronizare a culorii SC se transmite cu o fază alternantă (figura 4.4).
Astfel, în timpul liniilor în care se transmite semnalul EV, defazat cu +90° faţă
de axa de referinţă, semnalul SC se transmite cu faza 135° (180°-45°), iar în timpul
liniilor în care se transmite semnalul EV defazat cu -90° faţă de axa de referinţă,
semnalul SC se transmite cu faza de 225° (180°+45°) Deci, faţă de axa de 180°
semnalul de sincronizare al culorii SC se transmite cu faza de ± 45 0 . Faţă de axa de
referinţă U, semnalul de sincronizare a culorii SC, are expresia:
( )
S C = S C cos(ω PC t + 180 o ± 45 o ) = − S C sin ω PC t ± 45o . (4.30)

76
 4.4 Codorul PAL

În codorul PAL se compune semnalul video complex de culoare, utilizând

pentru acesta, semnalele corespunzătoare culorilor fundamentale ER, EG, şi EB pe
baza relaţiei 4.27. În figura 4.9 este prezentată structura de principiu a codorului
PAL. Semnalele de culoare ER, EG, şi EB se aplică unei matrice de codare, cu care
se formează semnalele EY, EU şi EV, conform relaţiilor (3.6, 4.10 şi 4.11). Cu
ajutorul filtrelor trece jos (FTJ) se limitează la 1.3 MHz frecvenţa superioară a
semnalelor diferenţă de culoare ponderate EU şi EV. Valorile semnalelor EU şi EV
sunt reglate cu ajutorul unor etaje de amplificare şi fixare a nivelelor.
Pentru a se obţine componenta semnalului de sincronizare a culorii pe axa –U
se aplică la intrarea modulatorului MODU un impuls negativ -SU, la fiecare linie.
Acest semnal se adaugă în blocul de însumare (ΣU) la semnalul EU, care în prealabil
a fost amplificat şi i s-a fixat nivelul de stingere astfel ca acesta să fie aliniat pe 0V.
Semnalul (EU-SU) astfel obţinut se aplică în modulatrorul MODU împreună cu
subpurtătoarea de crominanţă sinω PC t . Se obţine semnalul MA-PS,
(E U − S U )sinω PC t . În acest fel rezultă şi componenta de sincronizare a culorii SU
cu frecvenţa fPC, cu faza de 180° faţă de axa de referinţă şi o poziţionare corectă pe
palierul impulsului de stingere pe orizontală.
Componenta semnalului de sincronizare a culorii pe axele ± V se obţine prin
aplicarea la intrarea MODV a unui impuls pozitiv, SV pentru fiecare linie care în
prealabil se adaugă în blocul (ΣV) la semnalul EV. În acest fel, la modulatorul
MODV se aplică semnalul EV+SV împreună cu subpurtătoarea cu faza alternantă
± cosω PC t . Se obţine semnalul MA-PS, ± (E V − SV )sinω PC t . Astfel, rezultă şi
componenta semnalului de sincronizare a culorii ± S V , cu frecvenţa fPC şi faza de
±900 faţă de axa de referinţă U.
Semnalele -SU şi SV se formează cu ajutorul impulsurilor Bk, care au o
frecvenţă fH, coincid cu palierul posterior al semnalului de stingere pe orizontală
StH şi lipsesc pe durata a 9 linii din timpul impulsului de stingere pe verticală în
care se transmit impulsurile de egalizare şi impulsurile de crestare. Alternarea fazei
purtătoarei de crominanţă pentru MODV se obţine cu ajutorul unui comutator
electronic, (CE) comandat de impulsurile P de frecvenţă fH/2, numite impulsuri de
alternare a fazei sau de identificare.
Semnalul de crominanţă modulat în cuadratură EC, care conţine şi semnalul de
sincronizare a culorii SC, se obţine prin însumarea ieşirilor celor două modulatoare
cu ajutorul sumatorul ΣC. Cu ajutorul blocului ΣM se însumează semnalul EC cu
semnalul de luminanţă căruia i s-a adăugat anterior semnalul sincro complex SH+V
şi stingere complet StH+V, obţinându-se în final semnalul video complex de culoare
EM. La ieşirea sumatorului în funcţie de standardul folosit se găseşte un filtru trece
jos (FTJ) cu banda de 6 MHz, sau 5 MHz.

77
78
LI FTJ EM
ER EY EY+StH+V+SH+V
τ Y ≈ 0.2µs ∑Y ∑M 0-6MHz

SH+V StH+V ± (EV+SV) cos ωPC t SVCC PAL

Matrice FTJ Amplificare
EG de EV E
0-1.3MHz fixare nivel V ∑V MODV
codare
± cos ωPC t EC EC
SV EV+SV
EB EU FTJ Amplificare ∑C
0-1.3MHz fixare nivel ∑U MODU
(EU-SU) sin ωPC t
-SU EU-SU
impuls sin ωPC t
Formator pozitiv
BK impuls
impulsuri
impulsuri negativ
“burst key”
270o 90o P
Oscilator Defazor Defazor
CE
cuarţ fPC 90o 180o BK SC
SH+V StH+V
Formator
-25Hz *8 : 1135 impulsuri

fV/2 fV
:2
Sincrogenerator

Figura 4.9.
 Semnalul EY trebuie întârziat cu ajutorul unei linii de întârziere (LI), pentru a
realiza coincidenţa în timp a semnalelor de luminanţă şi de diferenţă de culoare
ponderate, referindu-se iniţial la acelaşi moment şi la acelaşi fenomen
(figura 4.10).
Semnalul sinω PC t este generat cu ajutorul oscilatorului cu cuarţ. Utilizând un
defazor de 90° se obţine semnalul cosω PC t , iar cu ajutorul unui defazor de 180° se
obţine semnalul - cosω PC t . Sincrogeneratorul asigură, pe de o parte, obţinerea
frecvenţei 2fH şi fV, pe de altă parte, generează toate impulsurile necesare
(StH+V, SH+V, SC, Bk, P).
EY

EU, EV

E τY
τY

Figura 4.10.

4.5 Decodorul PAL

Decodorul PAL are rolul de a extrage semnalele de culoare ER, EG, EB, care
comandă etajul final RGB, din semnalul video complex color EM furnizat de
demodulatorul video al receptorului TV. Schema bloc de principiu a unui decodor
PAL este prezentată în figura 4.11. Se observă existenţa a două căi de transmitere a
informaţiei video, calea de luminanţă şi calea de crominanţă.
Semnalul de luminanţă EY, necesar pentru refacerea informaţiei de strălucire a
imaginii, este obţinut pe calea de luminanţă, care cuprinde:
- linia de întârziere (LI) (τY=0.3÷0.8 µs) care compensează întârzierea suferită
de semnalele EV şi EU pe calea de crominanţă, în scopul restabilirii coincidenţei
temporale a semnalului de luminanţă cu semnalele diferenţă de culoare
(figura 4.10);
- filtrul de rejecţie (FR), care nu permite pătrunderea semnalului de
crominanţă modulat şi în acest fel micşorează perturbaţiile care apar pe ecranul
televizorului sub forma unor structuri fine de puncte;
- amplificatorul (AY), prevăzut cu reglarea amplificării, care permite
modificarea contrastului;
- circuitul de fixare şi reglare a nivelului de stingere, cu care se poate regla
strălucirea.

79
80

EY
LI FR Amplificator Fixare
τY≈0.3µs 4.43 MHz AY nivel
Semnal FI-MA Reglaj
Calea de luminanţă Reglaj
cu SVCC PAL strălucire
contrast
Amplificatoare
EY finale video
Demodulator EU
sincron EM ER
SVCC 2EUsinωPCt Demodulator AFR
video sincron U FTJ

Calea de crominanţă
sinωPCt
EC EG
FTB EC Amplificator Oscilator Matrice
Bloc de
4.43 MHz crominanţă local SC de AFG
separare
sincronizat decodare
SC cosωPCt
Reglaj EB
RASC Demodulator
saturaţie FTJ AFB
BAC sincron V
2EVcosωPCt EV La tubul
cinescop
SC
Figura 4.11. tricrom
 Prin folosirea filtrului de rejecţie se pot elimina şi unele componente din
spectrul util a semnalului de luminanţă. Pentru a elimina numai componentele
semnalului de crominanţă modulat, în decodoarele performante se foloseşte un
filtru de tip pieptene.
Semnalele de culoare ER, EG, EB se obţin, după ce sunt separate semnalele
diferenţă de culoare ponderate EU şi EV, pe calea de crominanţă care cuprinde:
- filtrul trece bandă (FTB) centrat pe frecvenţa subpurtătoarei de 4.43 MHz
având banda de trecere de 2.6 MHz, care are rolul de a extrage semnalul de
crominanţă modulat în cuadratură EC şi semnalul de sincronizare a culorii din
semnalul video complex color;
- amplificatorul de crominanţă comandat, care se blochează automat la
transmisiuni alb-negru, când lipseşte semnalul de sincronizare a culorii SC, sau la
recepţie slabă, când semnalul de culoare este cu zgomot mare. Pentru a se asigura
demodularea corectă a semnalului de crominanţă este necesar ca amplitudinea lor,
la intrarea în demodulator, să fie constantă, chiar şi atunci când amplitudinea
semnalului video complex color variază între anumite limite. De aceea,
amplificatorul de crominanţă este prevăzut cu un reglaj automat al amplificării
semnalului de crominanţă (RASC) dependent de amplitudinea semnalului SC de
sincronizare a culorii extrase de acest etaj. Amplificatorul este prevăzut şi cu un
reglaj manual al amplificării care asigură modificarea saturaţiei culorilor redate.
Semnalul SC este folosit şi pentru generarea unei tensiuni pentru comanda blocării
automate a culorii (BAC), care acţionează asupra amplificatorului de crominanţă,
dacă se scade sub o anumită valoare;
- blocul de separare a semnalelor de crominanţă care asigură transformarea
modulaţiei duble în cuadratură în cele două semnale diferenţa de culoare ponderate
EU şi EV;
- demodulatoarele sincrone pentru cele două căi de culoare U şi V, urmate de
câte un filtru trece jos, care asigură obţinerea semnalelor diferenţă de culoare EV şi
EU cu corecţia de fază deja efectuată;
- matricea de decodare, la ieşirea căreia se obţin semnalele ER, EG, EB:
ER=(EV / 0.877)+EY =1.14 EY+EY, (4.31)
EB=(EU / 0.493)+EY = 2.03 EU+EY, (4.32)
EG=EY - 0.378 EV - 0.58 EV; (4.33)
- oscilatorul local cu ajutorul căruia este reconstituită purtătoarea de
crominanţă. Acest oscilator local este sincronizat în fază şi frecvenţă de către
semnalul de sincronizare al culorii SC.
Decodorul de culoare asigură deci toată procesarea semnalului de la ieşirea
demodulatorului video până la furnizarea celor 3 semnale ER, EG, EB, ce comandă
amplificatoarele finale video.
Pentru a arăta modul în care rezultă semnalele EV şi EU, se presupune că,
semnalele diferenţă de culoare modulate corespunzătoare pentru două linii
succesive n şi n+1, nu au fost afectate pe lanţul de transmisie de distorsiuni de fază,
şi sunt de forma (figura 4.4):

81
 E C = E U sinω PC t + E V cosω PC t , (4.34)
E *C = E U sinω PC t − E V cosω PC t . (4.35)
Prin însumarea semnalelor EC şi E *C se poate determina:
2E U sinω PC t = E C + E*C . (4.36)
Prin însumarea semnalelor EC şi - E *C se poate determina:
2E V cosω PC t = E C − E *C , (4.37)
sau
(- 2)E V cosω PC t = E*C − E C , (4.38)
având în vedere că faza acestui semnal este alternată la fiecare linie cu 180°
La ieşirea demodulatorului de produs sincron U, prin înmulţirea cu sinω PC t ,
se obţine:
2E U (sinω PC t ) ⋅ (sinω PC t ) = E U − E U cos2ω PC t , (4.39)
respectiv la ieşirea demodulatorului de produs sincron V, prin înmulţirea cu
± cosω PC t , se obţine:
± 2E V (cosω PC t ) ⋅ (± cosω PC t ) = E V + E V cos2ω PC t . (4.40)
La ieşirile demodulatoarelor sincrone cu ajutorul filtrelor trece jos (FTJ) sunt
înlăturate componentele E U cos2ω PC t şi E V cos2ω PC t , rezultând numai
semnalele diferenţă de culoare ponderate EU şi EV .
Relaţiile de mai sus sunt valabile şi în prezenţa distorsiunilor de fază
amplitudinile semnalelor de la care se pornesc EC şi E*C , modificându-se practic
prin înmulţire cu cosβ (relaţia 4.26). Astfel, semnalele diferenţă de culoare
ponderate E 'U şi E 'V , obţinute după demodulare rezultă:
E 'U = E U cosβ , (4.41)
E 'V = E V cosβ . (4.42)
Aşa cum s-a arătat la par. 4.2.2, aceste semnale, E 'U şi E 'V , redau corect
nuanţa culorii dar prin micşorarea amplitudinilor acestora se produce o desaturare a
culorii, cu factorul de desaturare cos β.

82
 5. Sistemul TV color SECAM

În sistemul TV color SECAM (Séquential couleur à mémoire), la codarea

informaţiei de crominanţă se foloseşte modulaţia în frecvenţă, fiind caracterizată
prin transmiterea secvenţială pe linii alternative a celor două semnale diferenţă de
culoare, în timp ce semnalul de luminanţă se transmite la fiecare linie.

5.1 Principiul sistemului TV color SECAM

La baza sistemului TV color SECAM, de a transmite secvenţial linie după

linie cele două semnale diferenţă de culoare ER-Y sau EB-Y, stau următoarele
observaţii:
- acuitatea sistemului vizual uman faţă de informaţia de culoare este de câteva
ori mai redusă faţă de informaţia de strălucire. Ca urmare, s-a putut reduce definiţia
pe orizontală reducând corespunzător şi banda de frecvenţă a semnalelor diferenţă
de culoare de 4÷5 ori faţă de banda de frecvenţă a semnalului de luminanţă;
- pentru ochiul uman impresia cea mai plăcută se obţine în cazul realizării
unor definiţii identice pe cele două direcţii, adică nu este nevoie ca în televiziunea
color să se transmită informaţia de crominanţă cu o definiţie verticală mai bună
decât definiţia pe orizontală, pe de altă parte, două linii succesive nu diferă esenţial.
Transmiterea pe durata unei linii doar a unui singur semnal de crominanţă este
avantajoasă pentru că:
- se elimină riscul interferenţelor între semnalele de crominanţă;
- există posibilitatea utilizării chiar şi a modulaţiei în frecvenţă, care este
insensibilă la erorile de fază diferenţiale.
Evident, reconstituirea la recepţie, a celor trei semnale corespunzătoare
culorilor fundamentale ER, EG şi EB, este posibilă dacă se dispune după fiecare linie
simultan de semnalul de luminanţă EY şi de cele două semnale diferenţă de culoare
ER-Y şi EB-Y.
Astfel, la orice moment dat, există :
- semnalul de luminanţă EY, care transmite permanent la fiecare linie;
- semnalul corespunzător informaţiei de crominanţă a liniei actuale, ER-Y sau
EB-Y, adică informaţia directă;
- semnalul corespunzător informaţiei de crominanţă care s-a transmis pe linia
precedentă, ER-Y sau EB-Y, şi care a fost întârziată cu τ=TH=64µs, adică informaţia
întârziată.

83
 5.2 Codarea informaţiei de crominanţă

5.2.1 Semnalele diferenţă de culoare

În sistemul TV color SECAM, semnalul de luminanţă EY este constituit tot pe

baza relaţiei (3.6), informaţia de crominanţă realizându-se cu ajutorul celor două
semnale diferenţă de culoare ER-Y şi EB-Y.
Pentru mira cu bara color cu saturaţia 75% şi albul de amplitudine 100%,
domeniul de variaţie a acestor semnale diferenţă de culoare rezultă (tabelul 3.2):
-0.53 ≤ ER-Y ≤ 0.53, (5.1)
-0.66 ≤ EB-Y ≤ 0.66. (5.2)
De aceea, se preferă transmiterea unor semnale diferenţă de culoare DR şi DB
proporţionale cu valorile ER-Y şi respectiv EB-Y, dar ponderate în aşa fel încât să se
obţină pentru semnalele DR şi DB excursie maximă cuprinsă în domeniul ±1. Astfel,
rezultă semnalele de crominanţă ponderate:
1
DR = − E R − Y = −1.9 E R − Y , (5.3)
0.53
1
DB = E B − Y = 1 .5 E B − Y , (5.4)
0.66
care se pot exprima şi sub forma:
DR= -1.33ER+1.12EG+0.21EB, (5.5)
DB= -0.45ER- 0.88EG+1.33EB . (5.6)
În cazul semnalului DR s-a ales la ponderare semnul negativ deoarece, pe de o
parte, studiul statistic al semnalelor video de culoare pentru diferite imagini a arătat
că semnalul diferenţă de culoare ER-Y este preponderent pozitiv iar semnalul EB-Y
este preponderent negativ, pe de altă parte, deviaţia de frecvenţă negativă permite
îmbunătăţirea stabilităţii la limita benzii superioare a semnalelor de crominanţă.
Astfel, prin schimbarea semnului semnalului ER-Y, pentru ambele semnale de
crominanţă va predomina deviaţia de frecvenţa negativă, micşorându-se diferenţa
medie a valorilor instantanee ale frecvenţei între două linii adiacente.
În tabel 5.1 sunt indicate mărimile caracteristice în sistemul SECAM, pentru
mira cu bare color cu saturaţie 75% şi albul de amplitudine 100%.
Înaintea modulării propriu-zise cu a semnalelor de crominanţă DR şi DB,
benzile de frecvenţă ale acestora sunt limitate la 1.5 MHz cu ajutorul unor filtre
trece jos, ţinând cont de faptul că ochiul uman are o putere de percepţie redusă faţă
de informaţiile de crominanţă.

84
 Culoarea ER EG EB EY DR DB
alb 1 1 1 1 0 0
galben 0.75 0.75 0 0.66 -0.16 -1
turcoaz 0 0.75 0.75 0.53 +1 +0.34
verde 0 0.75 0 0.44 +0.84 -0.66
mov 0.75 0 0.75 0.31 -0.84 +0.66
roşu 0.75 0 0 0.22 -1 -0.34
albastru 0 0 0.75 0.09 +0.16 +1
negru 0 0 0 0 0 0
Tabelul 5.1.
Pe lângă limitarea benzii semnalelor diferenţă de culoare ponderate, DR şi DB,
asupra componentelor de frecvenţă superioară din aceste semnale se efectuează şi o
preaccentuare în videofrecvenţă. În acest fel, se îmbunătăţeşte raportul
semnal/zgomot care rezultă după modulaţie pentru componentele spectrale mai
îndepărtate de purtătoarea de crominanţă. Această preaccentuare se realizează cu
ajutorul unui circuit cu o caracteristică de transfer KVF, având forma ca cea
prezentată în figura 5.1.
KVF(f)[dB]
10
9

-3 f
10 200 2000 KHz
Figura 5.1.
Prin operaţia de preaccentuare, (mai ales a frecvenţelor înalte din banda
video), se modifică însă şi forma semnalelor DR şi DB, în sensul apariţiei unor
salturi de amplitudine.
Analizând aceste salturi pentru mira cu bare color standard cu saturaţie 75% şi
albul de amplitudine 100%, pe baza datelor cuprinse în tabelul 5.1, se constată că,
semnalele DR şi DB şi înainte de preaccentuare şi reducerea benzii prezintă salturi
de amplitudine din care cele mai importante sunt:
- pentru semnalul DR, tranziţia verde-mov (salt de valoare1.68) şi tranziţia
roşu-albastru (salt de valoare 1.16);
- pentru semnalul DB, tranziţia galben-turcoaz şi roşu-albastru (salturi de
valori 1.34).

85
 Preaccentuare semnalelor diferenţă de culoare ponderate au ca efect creşterea
valorilor acestor salturi (de cca. 1.23 ori) într-un raport cu atât mai mare cu cât
valoarea saltului este mai mare şi cu cât spectrul transmis este de bandă mai mare.
De aceea, reducerea spectrului este utilă, determinând limitarea valorilor vârfurilor.
În figura 5.2a sunt prezentate semnalele DR şi DB pentru mira cu bare color
înainte de preaccentuare şi reducerea benzii. Aceleaşi semnale sunt prezentate în
figura5.2b, după preaccentuare şi reducerea benzii de frecvenţă.

Purpuriu

Albastru
Galben

Negru
Verde

Rosu
Bleu
Alb

1.00
0.84
DR 0.16
0
-0.16
-0.84 -1.00
1.00
0.34 0.66
DB
0
-0.34
-0.66
-1.00
(a)
+1.25

D'R
0
-1.80

+2.18

D'B
0
-1.52

(b)
Figura 5.2.

86
 5.2.2 Modulaţia în frecvenţă

Aşa cum s-a arătat, sistemul TV color SECAM foloseşte modulaţia în

frecvenţă pentru codarea informaţiei de crominanţă.
Frecvenţa instantanee a subpurtătoarei pentru valoare nulă a semnalului video
modulator, numită şi frecvenţa de repaus, este diferită pentru cele două semnale
modulatoare, f0R pentru DR, respectiv f0B pentru DB.
Frecvenţa subpurtătoare de repaus se alege egală cu un multiplu întreg al
frecvenţei liniilor. Astfel, pe ecranul unui televizor A/N subpurtătoarea modulată în
frecvenţă nu va mai apare sub forma unor puncte perturbatoare în mişcare (datorită
frecvenţei care variază în ritm cu semnalul de crominanţă), ci în absenţa
informaţiei de crominanţă structura perturbatoare va apărea fixă, fiind mai puţin
deranjantă pentru ochiul uman. De aceea, s-au ales următoarele frecvenţe de
repaus:
- pentru semnalul DR
f0R = 282fH = 4.406MHz; (5.7)
- pentru semnalul DB
f0B = 272fH = 4.250MHz. (5.8)
Valorile acestor frecvenţe trebuie menţinute cu o eroare de cel mult ±2 KHz.
Deviaţia nominală de frecvenţă ∆fn, arată deviaţia de frecvenţă pe care o are
subpurtătoarea de crominanţă atunci când semnalul modulator are amplitudinea
egală cu unitatea. Pentru sistemul SECAM s-au normat următoarele deviaţii
nominale de frecvenţă:
∆fRn = ±280 KHz, pentru DR= ±1 , (5.9)
∆fBn = ±230 KHz, pentru DB= ±1 . (5.10)
Deoarece o bandă largă de frecvenţă pentru subpurtătoarea modulată nu poate
fi acceptată din motive de compatibilitate, deviaţia de frecvenţă a fost limitată la
valorile:
∆fRmax = +350 KHz. (5.11)
∆fRmin = -506 KHz. (5.12)
∆fBmax = +506 KHz. (5.13)
∆fBmin = -350 KHz. (5 14)
Frecvenţele instantanee ale subpurtătoarei de crominanţă fR şi fB, modulate cu
DR respectiv DB, rezultă din următoarele relaţii:
fR = f0R+∆fR, (5.15)
fB = f0B+∆fB, (5.16)
unde, ∆fR şi ∆fB sunt deviaţiile instantanee de frecvenţă.
Valorile extreme ale deviaţiilor de frecvenţă se încadrează între limitele
admise, dacă semnalele de crominanţă DR şi DB sunt limitate, înainte de a fi
aplicate circuitelor în care se realizează modulaţia de frecvenţă propriu-zise.
Valorile la care sunt limitate semnalele de crominanţă se determină utilizând
relaţiile următoare:

87
 ∆f R max 350
D R max = = = 1.25 , (5.17)
∆f Rn 280
∆f R min 506
D R min = =− = −1.8 , (5.18)
∆f Rn 280
∆f B max 506
D B max = = = 2.20 , (5.19)
∆f Bn 230
∆f B min 350
D B min = =− = −1.52 . (5.20)
∆f Bn 230
În figura 5.3, pentru liniile DR respectiv pentru liniile DB, sunt prezentate
caracteristicile deviaţiilor de frecvenţă ale subpurtătoarei de crominanţă funcţie de
amplitudinea semnalelor modulatoare.

∆fB[kHz]

∆fR[kHz] 506
350
280
230
-1.8 -1 DR -1.52 -1 DB
f0R 1 1.25 f0B 1 2.2
-280 -230
-350
-506 (a) (b)
Figura 5.3.
Pentru mira cu bare color standard, în tabelul 5.2 sunt indicate valorile
principalelor mărimi caracteristice din sistemul SECAM, la codarea semnalelor
diferenţa de culoare.

∆fR ∆fB fB fR
Culoarea DR DB
[kHz] [kHz] [MHz] [MHz]
alb 0 0 0 0 4.40625 4.250
galben -0.16 -1 -45 -230 4.36125 4.020
turcoaz +1 +0.34 +280 +78 4.68625 4.328
verde +0.84 -0.66 +235 -152 4.64125 4.098
mov -0.84 +0.66 -235 +152 4.17125 4.402
roşu -1 -0.34 -280 -78 4.12625 4.172
albastru +0.16 +1 +45 +230 4.45125 4.480
negru 0 0 0 0 4.40625 4.250
Tabelul 5.2.

88
 5.2.3 Îmbunătăţirea factorului de zgomot

Spre deosebire de sistemele color NTSC şi PAL, în sistemul SECAM se

transmit semnalele de crominaţă modulate fără ca purtătoarele de crominanţă să fie
suprimate, ceea ce are un efect negativ asupra compatibilităţii. Pe de altă parte, pe
ecranul unui televizor A/N subpurtătoarea cu frecvenţa instantanee variabilă şi
amplitudinea constantă se manifestă printr-o structură de puncte perturbatoare, în
mişcare, structură cu atât mai supărătoare cu cât amplitudinea subpurtătoarei este
mai mare în raport cu cea a semnalului video de luminanţă.
Reducerea acestor efecte perturbatoare între limitele tolerabile de observator
este impusă de condiţia de compatibilitate a sistemelor TV A/N şi color. Aşa cum
s-a arătat deja, o primă măsură în acest sens a fost alegerea frecvenţelor de repaus,
având valori egale cu un multiplu al frecvenţei liniilor. Astfel, în absenţa
informaţiei de crominanţă, structura perturbatoare va apărea fixă.
Totuşi, cea mai eficientă metodă este chiar reducerea amplitudinii
subpurtătoarei, cât mai mult posibilă faţă de amplitudinea corespunzătoare
semnalului de luminanţă. Dacă se iau în considerare proprietăţile statistice ale
semnalului de imagine, precum şi faptul că în natură culorile sunt rareori saturate,
rezultă că frecvenţa instantanee a subpurtătoarei modulate se va situa foarte
frecvent în vecinătatea frecvenţei de repaus. Deviaţiile mai mari de frecvenţă apar
mai rar şi în special la trecerile de la o culoare la alta, deci corespund unor energii
reduse ale semnalului, fiind prin urmare cele mai sensibile în raport cu zgomotul.
De aceea, se accentuează frecvenţele extreme faţă de frecvenţa de repaus, chiar şi
după modularea subpurtătoarei, utilizând un circuit cu caracteristica de transfer,
KMF, de forma celei prezentate în figura 5.4, (curbă numită “anti-clopot”, fiind
inversa curbei “clopotului lui Gauss”). Frecvenţa centrală a acestei curbe este
fC= 4.286MHz.

12 KMF[dB]
11
10
9
8
7 f0R
6 f0B
5
4
3
2
1 f [MHz]

0 3.8 3.9 4.0 4.1 4.2 4.3 4.4 4.5 4.6 4.7 4.8
fC
Figura 5.4.

89
 O a altă prelucrare, care se efectuează pentru micşorarea efectului perturbator
a subpurtătoarei modulate, este inversarea periodică, la fiecare a treia linie şi la
fiecare semicadru a fazei subpurtătoarei. Rezultatul acestei prelucrări este că
semnalul de crominanţă modulat va apărea pe ecranul TV A/N nu sub forma unei
structuri de linii verticale ci sub forma unei structuri de linii oblice, care este
admisă mai uşor de observator.

5.3 Semnalul video complex color SECAM

Folosind modulaţii în frecvenţă, teoretic pentru sistemul SECAM nu ar fi

nevoie şi de semnale de sincronizare a culorii (burst). Demodularea se face cu
discriminatoare sau cu demodulatoare în cuadratură, care nu necesită
subpurtătoarele crominanţă refăcute.
Totuşi, pentru ca regimurile tranzitorii ale circuitelor de decodare să se
termine înainte de începutul liniei active şi pentru a furniza acestora o informaţie
de referinţă la fixarea sau compensarea derivei discriminatoarelor, pe palierul
posterior al impulsului de stingere pe orizontală se transmit semnale având
frecvenţa fOR şi fOB, corespunzătoare secvenţei liniilor care urmează să se transmită.
Prin analogie cu celelalte sisteme acestea sunt numite tot semnale de sincronizare.
Transmiterea secvenţială cu frecvenţa liniilor, a semnalelor de crominanţă DR
şi DB, presupune ca ordinea de transmitere de la emisie să fie cunoscută şi la
recepţie, rezultând necesitatea transmiterii şi a unor semnale de identificare. Cu
ajutorul acestor semnale de identificare, poziţia comutatorului electronic de la
recepţie este sincronizat cu comutatorul electronic de la emisie, astfel încât
semnalele de crominanţă DR şi DB să fie dirijate către căi adecvate de prelucrare.
Semnalele de identificare se transmit pe durata a nouă linii succesive din
intervalul de stingere pe semicadre şi anume în timpul liniilor 7÷15 din primul
semicadru şi în timpul liniilor 320÷328 din al doilea semicadru (figura 5.5). Aceste
semnale (figura 5.6) sunt compuse din trenuri de sinusoide corespunzătoare
subpurtătoarei modulate în frecvenţă cu următoarele semnale de crominanţă
transmise secvenţial pe linii după cum urmează:
- semnalul DIR, cu o variaţie liniară între 0 şi 1.25 pe o durată de 15±5µs, după
care nivelul de 1.25 rămâne constant până la sfârşitul liniei;
- semnalul DIB, cu o variaţie liniară între valorile 0 şi –1.52 µs o durată de
20±10 µs, după care nivelul de –1.52 rămâne constant până la sfârşitul liniei.
Semnalele de identificare, DIR şi DIB, sunt supuse aceloraşi prelucrări ca şi
semnalele de crominanţă propriu-zise, adică preaccentuare în videofrecvenţă,
modulaţia în frecvenţă şi accentuarea în înaltă frecvenţă. În figura 5.7 sunt
prezentate aceste semnale de identificare după prelucrările descrise în subcap. 5.2.

90
 IR IB IR IB IR IB IR IB IR
0 Semicadrul 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
(a) Liniile cu semnalele de identificare
IB IR IB IR IB IR IB IR IB
0 Semicadrul 2

313 314 315 316 317 318 319 320 321 322 323 324 325 326 327 328
(b) Liniile cu semnalele de identificare

Figura 5.5.
Amplitudinea
semnalelor
DIR 15µs

0.54V
0.213V

0.50V
4765 +1.25

0.166V
0 DIR t
4405
DIB t
4250 0
DIB
0.3V

-1.52
3906 20µs
Frecvenţa Linia n Linia n+1
[kHz] IR IB
Figura 5.6. Figura 5.7.

Semnalul video complex color SECAM (EM – SVCC) este format din
semnalul de luminanţă (EY), semnalul de crominanţă modulat (EC(R,B)), semnalul
complet de stingere StH+V, semnalul complex de sincronizare SH+V şi semnalul de
sincronizare a culorii SC, având expresia:
EM=EY + EC(R,B) + StH+V + SH+V + SC, iar (5.21)
EC(R,B)=EC cos2 π [f0(R,B)+DRB ∆ fn(R,B)]t . (5.22)
Semnalul de crominanţă modulat în frecvenţă prezintă o modulaţie
suplimentară în amplitudine ca urmare accentuării în înaltă frecvenţă.
Pe baza celor prezentate mai sus, în figura 5.8, sunt prezentate semnalele
corespunzătoare transmisiunii unor bare colorate pentru două linii succesive:
semnalele diferenţă de culoare DR şi DB (figura 5.8a), subpurtătoarele de
crominanţă după modulare (figura 5.8b) şi după realizarea accentuării de înaltă
frecvenţă (figura 5.8c). Semnalul video complex de culoare EM (figura 5.8d) rezultă
în final prin însumarea semnalului de luminanţă EY cu semnalul din figura 5.8c,
care poartă în totalitate informaţia de crominanţă.

91
 +2.18
+1.25

(a)

-1.52
-1.80

(b)

(c)

DR DB
0.7

(d)
0.3

fOR fOB
Figura 5.8.

5.4 Codorul SECAM

Schema bloc de principiu a codorului SECAM este prezentată în figura 5.9.

Pe baza semnalelor primare ER, EG, EB, cu ajutorul unei matrice de codare, se
obţine semnalul de luminanţă EY şi semnalele diferenţă de culoare ponderate
DR şi DB.
Linia de întârziere (τY) introdusă pe calea de luminanţă are rolul de a
compensa diferenţa dintre timpii de procesare ai semnalului de luminanţă şi ai celui
de crominanţă prin circuitele din codor. Pe calea de luminanţă cu ajutorul
sumatorului ∑Y se adaugă mai întâi semnalul complect de stingere StH+V şi
semnalul complex de sincronizare SH+V.
Pe calea de crominanţă, cu ajutorul sumatoarelor ∑R şi ∑B se adaugă
semnalele de identificare a culorii DIR şi DIB, la semnalele propriu-zise de
crominanţă, DR şi DB. Semnale de identificare se obţin în generatorul semnalelor de
identificare (GSI), care este sincronizat cu generatoarele de frecvenţă fH şi fV.
Semnalele obţinute la ieşirile sumatoarelor ∑R şi ∑B sunt trecute prin filtre
trece jos (FTJ) de bandă 0÷1.5 MHz după care, prin circuite de preaccentuare în
videofrecvenţă (PVF), având caracteristicile de transfer prezentate în figura 5.1.

92
 SVCC
StH+V SH+V SECAM
τy
ΣY ΣM
120ns

ER EY KVF

EG Matrice DR CE1
ΣR FTJ LA EC
PVF (KVF)
EB de AIF
MF CF (KMF)
DB
codare ΣB FTJ PVF (KVF) LA
CFF fH fV
DIR DIB
fH
fH fH/2 CE2
fV GSI CBB fH
fH
fOR fOB
Figura 5.9.
93
 În continuare, semnalele obţinute sunt limitate în amplitudine (LA) conform
nivelurilor determinate de relaţiile (5.17, 5.18, 5.19, 5.20). Semnalele astfel limitate
sunt trecute printr-un comutator electronic (CE1) care este comandat cu un semnal
de frecvenţă egală cu jumătatea din frecvenţa liniilor, obţinut cu ajutorul unui
circuit basculant bistabil (CBB), care la rândul său este comandat cu frecvenţa linii
fH. La ieşirea comutatorului electronic se obţine un semnal format din succesiunea
semnalelor (DR+DIR) şi (DB+DIB).
Semnalul de la ieşirea comutatorului electronic CE1 este aplicat modulatorului
de frecvenţă (MF), care funcţionează la liniile pe care se transmite DR cu
subpurtătoareade crominanţă de frecvenţă f0R, iar la liniile cu DB cu frecvenţa f0B.
Această modulare se realizează cu ajutorul unui comparator de fază şi frecvenţă
(CFF), ce execută compararea salvelor f0R şi f0B cu semnal obţinut la ieşirea
modulatorului MF şi care dă un semnal de comandă pentru modulator în sensul de
egalizare a fazei şi frecvenţei celor două semnale comparate. Alegerea semnalului
corespunzător de la ieşirile oscilatoarelor, f0R sau f0B, se realizează cu comutatorul
electronic CE2, care funcţionează sincron cu CE1.
După modulare, semnalul este preluat în circuitul de comutare a fazei (CF).
Acest circuit este comandat atât de impulsurile linii fH cât şi de impulsurile cu
frecvenţa fV, realizându-se inversarea fazei semnalului modulat. Urmează
accentuarea în înaltă frecvenţă (AÎF) şi se efectuează şi blocarea semnalului de
crominanţă pe durata semnalului de sincronizare pe verticală, dar subpurtătoarea se
păstrează pe palierul posterior al impulsurilor de stingere linii.
Semnalul video complex de culoare SECAM, EM, se obţine cu ajutorul
sumatorului ∑M, prin adunarea semnalelor luminanţă şi a semnalului de
crominanţă, care se află la ieşirile blocurilor (AÎF) şi ∑Y.

5.5 Decodorul SECAM

Schema de principiu a unui decodor SECAM este prezentată în figura 5.10.

Semnalele de culoare primare ER, EG şi EB, sunt extrase cu ajutorul decodorului,
din semnalul video complex color EM, obţinut după detecţia video.
Semnalul video complex color SECAM, este amplificat pe calea de luminanţă
de amplificatorul AY şi apoi întârziat cu o linie de întârziere având τY=270÷500µs.
Din acest semnal semnalul de luminanţă se obţine, după trecerea printr-un filtru
opreşte bandă (FOB), acordat pe frecvenţa f0=4.286 MHz, care are rolul de rejecţie
al semnalului de crominanţă.
Pe de altă parte, pe calea de crominanţă, semnalul de la ieşirea detectorului
video este trecut printr-un filtru clopot (FC) care are rolul de a extrage
subpurtătoarea modulată în frecvenţă din semnalul video complex color şi de a
compensa accentuare de înaltă frecvenţă printr-o caracteristică inversă celei de tip
“anticlopot” de la codare.

94
 SVCC-SECAM EY
τY FOB
AY f0=4.206 MHz
270...500µs
EM ER

FC Reglaj de Reglaj de CE
contrast strălucire EG
Matrice
DR
DFR CDV de
AC LA τ=64µs decodare E
B

Reglaj de
DB
saturaţie DFB CDV
fH/2

fH CBB

CIC

fH fV
Figura 5.10.
95
 Semnalul de la ieşirea filtrului clopot este amplificat în amplificatorul de
culoare (AC) şi limitat în amplitudine (LA). Limitarea amplitudinii subpurtătoarei
modulate este necesară pentru a elimina toate semnalele parazite care s-au suprapus
peste aceasta. În scopul de a realiza o limitare eficientă, subpurtătoarea modulată
este amplificată puternic în amplificatorul AC. Semnalul de la ieşirea limitatorului
de amplitudine se aplică în mod direct la o intrare a comutatorului electronic (CE)
şi la o a doua intrare a comutatorului CE, printr-o linie de întârziere cu τ=TH=64µs.
Comutatorul electronic îşi schimbă starea la începutul fiecărei linii, fiind comandat
cu un semnal de frecvenţă egală cu jumătatea din frecvenţa liniilor obţinut cu
ajutorul unui circuit basculant bistabil (CBB), care la rândul său este comandat cu
frecvenţa liniilor fH. Astfel, se realizează un proces de triere a semnalelor transmise
pe linii, iar pe cele două căi de la ieşirea comutatorului electronic se obţin separat
semnalele DR şi DB modulate. În orice moment, pe o cale la ieşirea comutatorului
electronic sunt prezente simultan: semnalul liniei în curs de explorare şi semnalul
liniei explorate anterior. Acest fapt este important, deoarece semnalele EG, ER, EB
trebuie să acţioneze simultan asupra tubului cinescop.
Reproducerea culorilor este corectă în măsura în care presupunem că,
semnalul de pe linia în curs de explorare este aproape identic cu semnalul de pe
linia precedentă, ceea ce statistic este adevărat.
Pe fiecare dintre căile de semnal DR şi DB există un demodulator de frecvenţă
(DF), acordat pe frecvenţa de repaus a subpurtătoarei de crominanţă f0R sau f0B, la
ieşirile demodulatoarelor obţinându-se semnalele de crominanţă DR şi DB. Cele
două demodulatoare trebuie să aibă caracteristici de demodulare inverse din cauza
semnelor opuse ale coeficienţilor lui DR şi DB (relaţiile 5.3 şi 5.4). Semnalele de la
ieşirile demodulatoarelor trec prin câte un circuit de dezaccentuare video (CDV),
care are caracteristică inversă faţă de caracteristica circuitului de preaccentuare în
videofrecvenţă de la emisie.
Semnalele ER, EG, EB, se obţin cu ajutorul unei matrice, utilizând semnalele
EY, DR, DB, pe baza următoarelor relaţii: (5.23)
ER=0,526+EY ,
EG=-0.267 DR-0.129 DB+ EY,
EB=0.667 DB+ EY.
Sincronizarea în fază a comutatorului CE cu cel de la emisie, se realizează cu
ajutorul semnalelor de identificare transmise pe timpul stingerii pe verticală, DIR
sau DIB. Pentru acestea se foloseşte un circuit de identificare a culorii (CIC), care
prin semnalul furnizat, în urma comparării cu un semnal cu frecvenţa fV,
controlează faza CBB. Calea de culoare este blocată de acelaşi semnal de comandă
când lipseşte semnalul de identificare, sau este cu nivel prea mic, ori la apariţia
unui la un semnal incorect din cauza poziţionării eronate comutatorului.

96